1 DEMOCRAŢIA AMERICANĂ MIT SAU REALITATE I. JUSTIFICAREA LUCRARII Încercarea de a defini „democraţia” este deosebit de grea. De-a lungul vremurilor conceptul s-a dezvoltat neîntrerupt, astăzi preocuparea generală fiind aceea de a perfecţiona aceasta veche şi raspândită ideea a gandirii politice. Democratia, pe întelesul tuturor, este o formă de organizare şi de conducere politică a societăţii, care proclamă suveranitatea poporului şi presupune decizii ale majorităţii, căreia i se oferă posibilitatea de a se informa cu privire la tema supusă votului public şi de a alege între mai multe alternative. Deoarece Statele Unite ale Americii sunt un reper important în ceea ce priveşte gradul ridicat de democratizare, demersul nostru îşi propune să analizeze factorii care au determinat şi au condus la consolidarea democraţiei în acest spaţiu. Întrucât acestea constituie un model urmărit îndeaproape de alte state democrate de pe continentul european şi nu numai, pornim de la constatarea că SUA sunt o democraţie înfloritoare. Pentru a ne testa afirmaţia am stabilit şapte nivele de analiză pe care le vom urmări în încercarea noastra de a evidenţia caracterul democrat al statului ce face obiectul analizei
Încercarea de a defini „democraţia” este deosebit de grea. De-a lungul vremurilor conceptul s-a dezvoltat neîntrerupt, astăzi preocuparea generală fiind aceea de a perfecţiona aceasta veche şi raspândită ideea a gandirii politice.
Welcome message from author
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
DEMOCRAŢIA AMERICANĂ MIT SAU REALITATE
I. JUSTIFICAREA LUCRARII
Încercarea de a defini „democraţia” este deosebit de grea. De-a lungul vremurilor
conceptul s-a dezvoltat neîntrerupt, astăzi preocuparea generală fiind aceea de a perfecţiona
aceasta veche şi raspândită ideea a gandirii politice.
Democratia, pe întelesul tuturor, este o formă de organizare şi de
conducere politică a societăţii, care proclamă suveranitatea poporului şi
presupune decizii ale majorităţii, căreia i se oferă posibilitatea de a se informa cu privire la
tema supusă votului public şi de a alege între mai multe alternative.
Deoarece Statele Unite ale Americii sunt un reper important în ceea ce priveşte gradul
ridicat de democratizare, demersul nostru îşi propune să analizeze factorii care au determinat
şi au condus la consolidarea democraţiei în acest spaţiu.
Întrucât acestea constituie un model urmărit îndeaproape de alte state democrate de pe
continentul european şi nu numai, pornim de la constatarea că SUA sunt o democraţie
înfloritoare. Pentru a ne testa afirmaţia am stabilit şapte nivele de analiză pe care le vom
urmări în încercarea noastra de a evidenţia caracterul democrat al statului ce face obiectul
analizei noastre. Acestea fac referire la regimul şi forma de guvernare specifică a SUA, la
cadrul constituţional, instituţii, partide politice, sistem electoral, societate civilă şi nu în
ultimul rând la societatea economică americană.
Urmărim astfel să evidenţiem principalele caracteristici ale democraţiei americane,
caracteristici structurate şi reliefate pentru fiecare palier în parte şi de asemenea mizăm
identificarea modului în care fiecare dintre aceşti itemi a influenţat identificarea modelului
american ca etalon al democraţiei, ca şi apogeu al acesteia.
Aceasta lucrare este un compendiu realizat pe baza unor interogaţii, ale căror
raspunsuri sunt de natură să aduca lămuriri în privinţa neclarităţilor referitoare la:
Motivele pentru care prezidenţialismul reprezintă cea mai bună alegere;
Justificarea lipsei pragurilor electoarale din sistemul electoral american;
Reprezentarea partidelor de tip bipartidic,
2
Formarea instituţiilor pe baza celor 3 puteri în stat;
Factorii ce stau la baza prosperitatii economiei americane;
Influenta societatii civile asupra sistemului democratic ;
Elementele ce fac din cadru constituţional american un cadru propice pentru
democraţie;
II. REGIMUL ŞI FORMA DE GUVERNARE
Bazele sistemului politic din Statele Unite ale Americii au fost puse în urmă cu mai
bine de două sute de ani, practic odată cu constituirea statului nord-american, fiind forma de
organizare politică cu cea mai mare stabilitate în timp şi totodata, un model pentru alte state.
Din perspectiva tipologiei bazate pe criteriul raporturilor dintre puterile statului,
sistemul politic al SUA aparţine tipului prezidenţial clasic. Particularităţile sale, unele dintre
ele nepereche, fac din sistemul politic american un model de referinţă pentru studiile din
domeniu, dar şi un etalon pentru practica politică a altor state.1
Sistemul politic al Statelor Unite ale Americii este unul prezidenţial, datorita faptului
că puterea executivă este deţinuta de preşedinte, lucru stipulat şi în Constituţie: articolul II
prevede că „puterea executiăa este investită în Preşedintele Statelor Unite ale Americii” („The
executive power shall be invested in the President of the United States of America”2).
III. CADRU CONSTITUTIONAL
„Asadar statul, adica republica, … este lucrul
poporului, dar poporul nu este orice
ceata de oameni adunati la întâmplare, ci o
multime unita într-un sistem juridic întemeiat
printr-un acord comun în vederea utilitatii
comune.”
Cicero
1 Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane, Bucuresti, Editura Carta Universitara, 2003, p. 202 Constitutia Statelor Unite ale Americii, art II, sectiunea 2
3
În “Declaraţia drepturilor omului şi cetaţeanului” din 1789, act fundamental pentru
noua configuraţie constitutională şi democratică spre care vor aspira regimurile politice
moderne, exista precizarea: “Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici
separaţia puterilor stabilită, nu are o constituţie”. Astfel, constituţiile au fost investite cu rolul
de acte juridice şi politice fondatoare, temei al ordinii de drept si al libertăţilor într-un stat
democratic.
Societăţile moderne, caracterizate printr-o accentuată diviziune a muncii şi prin
varietatea grupurilor economice şi sociale, cu interese opuse, au cautat o soluţie politică
pentru a concilia aceste grupuri şi interese. James Madison, unul dintre “parinţii fondatori” ai
Constituţiei americane, consideră că “reglementarea acestor interese variate şi opuse
reprezintă principala sarcina a legislaţiei moderne”. El aprecizează că interesele variate,
“facţiunile” şi partidele sunt fireşti într-o societate modernă şi trebuie protejate, ca o garanţie a
libertăţii, dar relţtiile dintre acestea trebuie reglementate prin constituţie, pentru a le
contrabalansa unele prin altele şi a impiedica astfel formarea unor “majorităţi opresive”.
Sistemul constituţional de organizare internă a statelor este opus sistemelor
premoderne, în care puterea era concentrată în persoana monarhului. Apărute în urma unui
îndelung proces politic de trecere spre epoca modernă, constituţiile scrise erau menite să pună
exercitarea puterii politice sub incidenţa unor reguli juridice ferme, să organizeze coerent
instituţiile publice şi să asigure supremaţia legii în raporturile sociale şi politice. Apariţia lor şi
a sistemului diferenţiat de instituţii ale puterii marchează astfel trecerea spre statul de drept în
epoca modernă.
În preambulul Constituţiei Statelor Unite ale Americii ratificată în 1788 este specificat:
„Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea realizării unei uniuni mai strânse, asezarii dreptaţii,
asigurării liniştei interne, înzestrării pentru apărarea obşteasca, promovării prosperităţii
generale şi asigurării binecuvântarilor libertăţii pentru noi înşine şi urmaşilor noştri, decretăm
si promulgam constitutia de fata pentru Statele Unite ale Americii.”
puterea suverană care legiuieşte această constituţie este specificată prin cuvintele “Noi,
Poporul Statelor Unite...decretăm şi promulgăm Constituţia de faţa…pentru Statele Unite ale
Americii.” Astfel, se poate înţelege, făra a fi explicit menţionat, din preambul că statul numit
"Statele Unite ale Americii" este democraţie pentru ca puterea suverană care a organizat
("decretăm şi promulgăm") acest stat este poporul. Scopul conţine obiective care se referă la
binele comun prin expresiile “realizării unei uniuni mai strânse”, “aşezării dreptăţii”,
4
“asigurării liniştii interne”, “înzestrării pentru apărarea obşteasca”, “promovarea prosperităţii
generale” şi “asigurării binecuvântărilor libertăţii”; mai mult, binele comun este perpetuu
pentru că nu este numai "..pentru noi înşine…" ci “…şi pentru urmaşii noştri”. Deci, scopul
fiind binele
comun tuturor cetăţenilor, se poate deduce din preambul că sistemul de guvernământ poate fi
democratic sau republican; şi cu toate că, pentru a evita orice ambiguitate în terminologia
folosită, nu este declarat explicit niciunde în constituţie ca formă de guvernământ a Statelor
Unite este republicană, aceasta se poate deduce din structura şi funcţia sistemului descris în
constituţia propriu-zisă.
Puternica stabilitate în timp a sistemului politic american se datorează unui regim
constituţional de excepţie, caracterizat deopotrivă prin rigoare juridică şi pragmatism, prin
spirit democratic şi eficienţă. Ceea ce ar fi putut constitui un puternic handicap pentru
iniţiatorii Constituţiei americane- lipsa de experienţă a “părinţilor fondatori”- s-a transformat
în principalul atu al acestei construcţii politico-juridice, adevarata opera de pionierat în
domeniu. Eliberaţi de constrângerile teoretice şi practice ale batrânului continent, de cutumele
şi prejudiciile existente aici, ei au putut proiecta un mod de guvernare opus tiraniei şi
monopolului puterii politice. Într-un fel, se poate spune că spiritul aventurier al coloniştilor a
fost acel filtru care a decantat principiile juridice reformatoare de reziduurile cutumiare şi a
dat vigoare unei guvernări devenita model de referinţă chiar pentru statele europene.
Constituţia SUA, prima constituţie scrisă din istoria modernă şi cea mai longevivă în
vigoare, cu caracter democratic, rol a unei opere comune de redactare la care au participat
printre alţii, George Washington, Thomas Jefferson, John Adams, James Madison, Abraham
Lincoln, Benjamin Franklin, a fost votată la Philadelphia, pe 17 septembrie 1787. Din cei 55
de delagaţi prezenţi la congres, reprezentand cele 13 state ale Uniunii, majoritatea- 39 de
delegaţi- s-a pronunţat pentru adoptarea ei, 5 s-au abţinut, iar restul au părăsit reuniunea. În
anul următor, Constituţia a fost ratificată de către 11 state, intrând în vigoare la 1 ianuarie
1789. Ultimele doua state au ratificat-o în 1789, respectiv 1790.
Din perspectiva politică, Constituţia instituie un sistem de tip prezindenţial (varianta
clasică). Acest tip de organizare politică decurge din raporturile dintre puteri, aşa cum sunt ele
reglementate în legea fundamentală. Astfel, pe de o parte, autorităţile statului, Congresul
(putere legislativă), Preşedintele (puterea executivă) şi Curtea Supremă (puterea
judecatorească), sunt practic independente funcţional, fiecare în parte reglementând o
5
fracţiune din puterea politică, fără ingerinţa unei puteri în activitatea alteia. Pe de o parte,
Preşedintele, ale căror atribuţii au sporit an de an, se bucura de o largă autonomie în domenii
majore ale guvernării, situându-se în varful ierarhiei administraţiei de stat. Blocajul reciproc
al puterilor statului şi preeminenţa puterii executive, întruchipate de preşedinte, sunt
caracteristicile fundamentale ale sistemului constituţional american şi, ca atare, ale regimului
politic din SUA.
O menţiune trebuie facută în legatură cu cu cea de-a treia autoritate din stat, sistemul
judiciar american având o putere sporită comparativ cu formulele extinse în Europa şi, prin
consecinţele actelor sale, un rol politic activ. Bunăoara, rezultatul definitiv al alegerilor
parlamentare din 2000 a fost decis printr-o hotarare a unei instanţe judecătoreşti, respectiv
Curtea Supremă. Totodata, actul justitiei se bucură de o mare încredere populară, iar instituţia
tribunalului reprezintă un adevărat tabu pentru americani.3
Din punct de vedere al structurii sale, statul american este o federaţie, acest caracter
fiind exprimat prin două principii constituţionale: principiul participării şi principiul
organizării federative. Potrivit primului principiu, cuprins în secţiunea a treia a primului
articol, fiecare stat al uniunii este reprezentat în Senat prin doi senatori. Al doilea principiu,
consacrat prin amendamentul al X-lea, stipulează că puterile care nu sunt delegate Statelor
Unite de către Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceasta statelor, sunt rezervate statelor
respective sau poporului4.
Ca în orice stat federal, în SUA funcţionează principiul autonomiei juridice şi politice,
administrative şi instituţionale. Fiecare stat al federaţiei beneficiază de o Constituţie proprie,
de norme juridice locale, de dreptul de a-şi infiinţa funcţii publice ca şi de buget local propriu.
Pe de alta parte, instituţiile şi legile federale au intâietate în raport cu cele locale, având
dreptul de a interveni în zona de competenţă a acestora pentru a asigura soluţionarea
problemelor de interes naţional. Conflictele de competenţă ce pot apărea în această situaţie
sunt reglementate prin decizia instanţelor judecătoreşti. Sub aspect politic, autonomia statală
se manifestă sub forma unui tip de guvernâmant local în cadrul căruia puterea executivă
aparţine unui tip de guvernamânt local în cadrul caruia puterea executivă aparţine unui
Guvernator, iar cea legislativă unui Parlament. Cu atribuţiile unui preşedinte de republică,
Guvernatorul este ales prin vot direct, pe o perioada de 2-4 ani. Parlamentarele locale, alese în
3 Ibidem 3, pp. 23-244 C. Ionescu, Sisteme constitutionale comparate, Bucuresti, Editura Sansa,1994, pp. 80-88
6
condiţii similare cu Congresul, sunt un tip bicameral, excepţie făcând statul Nebraska unde
parlamentul este unicameral.
Trebuie precizat ca de la data elaborării Constituţiei şi pâna astăzi, autonomia locală a
statelor ei componente s-a diminuat treptat prin întarirea autorităţii centrale, prin concentrarea
ei la Washington, iar raporturile dintre puteri au evoluat în direcţia creşterii forţei puterii
executive (a Preşedintelui). Totuşi, deşi într-o masura diferită de momentul iniţial, al anului
1787, principiile de bază ale federalismului şi separaţiei puterilor în stat sunt respectate în
SUA.
Modalitatea prin care regimul constituţional s-a adaptat permanent a reprezentat o
tehnică a amendamentelor (celor 7 articole ale Constituţiei li s-au adăugat 27 de amendamente
adoptate între 1791 şi 1992), care, pe de alta parte, furnizeaza şi una din explicaţiile
longevităţii construcţiei constitutionale americane5. O menţiune specială trebuie făcută în
legatură cu primele 10 amendamente adoptate în 1791 şi cunoscute sub numele de Bill of
Rights, cu faimosul first amendament (ce garantează dreptul la libera exprimare), care sunt
echivalente cu capitolul referitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor din orice constituţie
democratică. Un alt amendament important îl reprezintă cel din 1951, al XXII-lea, prin care
se limitează numărul de mandate prezidenţiale deţinute de o persoană la două6
IV. INSTITUŢIILE DEMOCRAŢIEI AMERICANE
Instituţiile democratice din Statele Unite ale Americii sunt următoarele: Preşedintele,
Congresul cu cele două camere: Camera Reprezentanţilor şi Senatul şi o altă instituţie ar fi
Curtea Supremă.
Preşedintele SUA este ales prin vot universal pentru un madat de patru ani, acesta este
atestat de un Colegiu electoral, având 538 membrii. Preşedintele american joacă şi rolul de
prim-ministru, cabinetul fiind format direct de către preşedinte, numindu-se Administraţie,
Cabinet sau, pur şi simplu Executiv. Funcţiile clare îndeplinite de preşedintele american sunt:
”şef al statului, şef al puterii executive, comandant şef al armatei, şef al diplomaţiei, instanţa
legiuitoare, prerogativa de informare a poporului american cu privire la starea naţiunii, şef al
5 V. Duculescu, Drept constitutional comparat, vol I, editia a III-a, Bucuresti, Editura Lumina Lex, 2002 pp. 217-2466 Ibídem 3, p.25
7
partidului care l-a investit drept candidat prezidenţial”7. Preşedintele desemnează un numar de
secretari, membri ai cabinetului care îi sunt şi consilieri. Executivul american este însă mai
extins, el incluzându-l, spre exemplu şi pe primarul Capitalei.
Aceasta prerogativă care defineşte rolul central al Preşedintelui în sistemul politic
american, este recunoscută nu numai de Constituţie, ci şi de opinia publică, de practica
politică, şeful statului american fiind denumit Number One.
Preşedintele american este „dublat” de un vicepreşedinte, însa acesta nu are nici un rol
politic în sistemul politic american, atâta vreme cât preşedintele ales îsi exercită mandatul. De
altfel, pentru vicepreşendinte nu se organizează alegeri separate. Explicatia acestei „dublări” a
postului de preşedinte, aparent inutilă, rezidă tot în spiritul pragmatic american. Utilitatea
vicepreşedintelui devine evidentă în condiţiile vacanţei preşedintelui ales. Când acesta nu-şi
mai poate îndeplini atribuţiile constituţionale- a decedat, a fost răpit , s-a îmbolnăvit etc. –
vicepreşedintele devine Number One pâna la încetarea mandatului, asigurându-se în acest fel
continuitatea administraţiei.
Cea mai importantă consecinţă politică a acestui tip de organizare a puterii executive o
reprezintă evitarea crizelor politice. În SUA nu se poate vorbi de potenţialitatea crizei
guvernamentale datorită faptului că şeful executivului este ales prin vot universal de către
cetaţeni, şi nu numit de către reprezentanţa naţională. Totodată, alegerile anticipate
prezindenţiale sunt evitate şi „activarea” vicepreşedintelui în cazul vacanţei postului de
preşedinte. În acest sens, sistemul politic american probează o funcţionalitate maximă.8
Puterea legislativă în SUA este deţinută de Congresul SUA după cum prevede şi
constituţia : „toată puterea legislativă va fi investită în Congresul Statelor Unite, care va
consta în Senat şi Camera Reprezentanţilor”9.
Camera Reprezentanţilor reprezintă interesele naţiunii ca un tot. Este compusă din 435
de membrii (deputaţi) aleşi pentru un mandat de doi ani. Numărul deputaţilor este dependent
de mărimea populaţiei fiecărui stat . Din 10 în 10 ani se stabileşte un nou raport de
reprezentare parlamentară în funcţie de modificările demografice din statele federaţiei. Durata
scurtă a mandatului are ca avantaj mobilizarea deputaţilor pentru a rezolva cât mai repede
sarcinile legislative, iar ca dezavantaj o anume incapacitate de a se ocupa de problemele de
perspectivă a naţiunii.
7 Al. Radu, op.cit., p. 278 Idem 3, pp. 27-289 Constitutia Statelor Unite ale Americii, art I, sectiunea 1
8
Deputaţii sunt aleşi prin acelaşi scrutin majoritar uninominal într-un singur tur al
alegerilor . Pentru a putea deveni deputaţi , candidaţii trebuie să aibă minimum 25 de ani , să
fie cetăţeni americani de cel puţin 7 ani şi să locuiască în statul în care îşi depun candidatura.
În cazul vacanţei unui post de deputat, în statul respectiv se organizează alegeri intercalate.
Camera Reprezentanţilor este condusă de un Speaker of the House, ales de întreaga
camera , dar practic de către majoritatea parlamentară. Interesant este faptul că exista şi un
lider al minorităţii parlamentare (opoziţia). În prima cameră a Congresului american nu există
decât două grupuri parlamentare , respectiv majoritatea şi opoziţia. Actualmente , Partidul
Republican deţine majoritatea mandatelor de deputaţi.
Senatul , expresie a organizării federale a statului , este format din 100 de
reprezentanţi, câte doi din fiecare stat indiferent de mărimea acestuia . Districtul Columbia nu
are reprezentanţi aleşi în Senat. Durata mandatului unui senator este de 6 ani , dar la fiecare 2
ani este reînnoita o treime din numărul acestora.
Senatorii sunt aleşi tot prin intermediul sistemului electoral majoritar, uninominal , cu
un singur tur de scrutin . Ca şi în cazul deputaţilor , candidaţii pentru Senat trebuie să
locuiască în statul în care au candidat , dar trebuie să aibă vârsta minimă de 30 de ani şi să fie
cetaţeni americani de cel puţin 9 ani. În cazul vacanţei unui post de senator, se organizează
alegeri intercalate pentru postul respectiv sau Congresul local numeşte un succesor , în funcţie
de specificul legilor electorale locale.
Formal, Senatul este condus de un vicepreşedinte american , acesta fiind cel de-al 101
senator. De fapt liderul senatorilor , cel care conduce şedintele , este un Preşedinte pro
tempore provenit din rândul celor 100 de senatori aleşi. Notorietatea publică de care se bucură
senatorii americani , aceştia jucând un rol decisiv în viaţa politica a statelor pe care le
reprezintă în parlament.
Activitatea de bază a celor doua camere a parlamentului american se desfaşoara în
cadrul comitetelor şi a subcomitetelor , structuri parlamentare cu un rol deosebit în special în
procesul legislativ. Congresul se reuneşte în sesiune parlamentară cel puţin o data pe an , de
regulă începând cu 3 ianuarie în fiecare an. De asemenea cel două camere se reunesc în
şedinte comune pentru validarea preşedintelui ales şi pentru primirea mesajului anual al
preşedintelui.
În esenţă parlamentul american are ca funcţie principală dezbaterea şi votarea legilor.
Spre deosebire de cazul Preşedintelui Constituţia stabileşte expres prerogativele parlamentului
9
şi domeniile în care parlamentul nu are dreptul să intervină . Specific doctrinei politice
constituţionale americane limitarea puterii parlamentului s-a făcut prin intermediul drepturilor
cetaţeneşti.
În procesul legislativ , oricare din cele doua Camere este îndreptaţită să primească un
proiect de lege. Sub aspect tehnic , procesul legislativ are trei etape , în fiecare din din cele
două camere: etapa dezbaterii în plenul camerei a proiectului pe articole şi etapa votului
asupra întregului proces. De remarcat rolul foarte important al primei etape , comisiile
parlamentare de specialitate având cel mai greu cuvânt de spus.Pentru a deveni lege ,
proiectul de lege trebuie semnat de Preşedinte.
Cu cele doua camere alese de prin proceduri electorale similare şi cu puteri formale
egale Congresul face parte din categoria bicamerismului simetric.
Puterea judecatorească este reprezentată de Curtea Supremă. O menţiune aparte
trebuie facută în legatură cu sistemul judiciar american având o putere sporită comparativ cu
formulele existente în Europa şi prin consecinţele actelor sale , un rol politic activ. Bunăoara ,
rezultatul definitiv al alegerilor prezidenţiale din 2000 a fost decis printr-o hotărâre a unei
instante judecătoreşti, respectiv, Curtea Supremă. Totodată, actul justiţiei se bucură de o mare
încredere populară , iar instituţia tribunalului reprezintă un adevarat tabu pentru americani.10
Curtea Supremă prin puterea sa juridică, poate declara orice act dat de Preşedinte sau
Congres ca fiind nul şi lipsa de justificare prin care este încalcată Constituţia. O aşa decizie
poate fi întoarsă numai printr-un amendament constituţional sau dat de Curte , de obicei prin
membrii noi, schimbându-se opinia.
Analiza judiciară poate fi definită ca putere a Curţii atribuind act nul puterii executive
şi legislative şi lipsa de justificare a caracterului neconstituţional. Toate Curţile Americane
incluzând curţile de drept federal şi toate nivelurile a Curţilor din diferite state , exercită
aceasta putere când au ocazia. Însă ultimul cuvând în toate problemele încluzând interpretarea
Constituţiei naţionale îl are Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii.
Cu toate că fiecare democraţie trebuie să determine cine are ultimul cuvânt de spus cu
privire la ce Constituţia permite sau nu , Statele Unite este una din puţinele democraţii în care
această putere este dată Curţii de apel de top a sistemului de curte obişnuit.
10 Ibidem 1, pag. 23-31
10
Această analiză judiciară este proeminentă dar nu figura exclusivă a sistemului
Constituţional American.11
V. PARTIDELE POLITICE
Pe langă trăsătura comună tuturor partidelor americane - cea de partid de patronaj
străin de orice ideologie, şi de faptul că aceste partide s-au transformat mai târziu în
organizaţii pragmatice care se deschideau diverselor coaliţii de interese, sistemul de partide
din SUA mai are şi alte caracteristici care îi nedumeresc pe europeni, unii văzând în acest
sistem o alternativă la pluralitatea de partide de acasă incă de la începuturi, în "Lumea Nouă"
s-a dezvoltat sistemul bipartidist, astfel încât, poziţiile de conducere, funcţiile ocupate de
persoane alese în urma unui scrutin majoritar în circumscripţii uninominale nu dădeau nici o
şansă apariţiei unor facţiuni.
Doi factori combinaţi — funcţia de ocupare a poziţiilor de conducere şi sistemul
electoral majoritar relativ — a condus aşadar la concentrarea sistemului american de partide.
Istoria bicentenară a SUA arată că pe acest continent au existat mai mereu doar două partide
mai mari care s-au înfruntat la alegeri. Unul dintre acestea câştiga de obicei alegerile
parlamentare timp de mai multe legislaturi, în timp ce din celălalt au rezultat, mai rar sau mai
des, preşedinţii. Ambele grupuri se bucurau de susţinerea anumitor regiuni şi tipuri de
alegători, adoptau poziţii politice relativ distince, fără să fie totuşi foarte diferite din punct de
vedere.
În ansamblu, sistemul bipartidist nu s-a confruntat însă niciodată cu probleme majore.
Democraţii şi republicanii au reuşit să "aspire" temele şi programele propuse de partidele
terţe, atunci când aceste partide păreau să ia prea mult avânt. Cele două partide mai puternice
au reuşit să-şi integreze chiar şi baza de personal a acestora. Sistemul bipartidist din SUA este
flexibil, descentralizat şi apt de compromisuri, de aceea a reuşit îndeplinească cu succes
această "funcţie de aspirare"; el a conferit sistemului de guvernare o mare măsură de
stabilitate, permiţând schimbări de direcţie politică în fazele de realignment şi respectând,
11Comparative Politics Today », Gabriel A.Almond, G. Bingham Powell Jr., Kaare Strom, Russell J. Dalton, Pearson Longman, Univ. Bucuresti – Stiinte Politice, pag. 752
11
prin alternanţa la guvernare, prevederile constituţionale ale echilibrului puterii şi controlului
organelor de conducere.12
Organizarea de tip dual a sistemului de partide din Statele Unite reprezintă unul din
pilonii sistemului politic al Uniunii, avându-şi originea chiar în procesul de constituire a
statului. Lupta politica iniţială dintre patrioţi sau federalişti şi loialişti şi apoi după obţinerea
independenţei,cea dintre federalişti şi unionişti a condus la constituirea partidelor politice ce
functionează şi astăzi în Statele Unite.
În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea prin constituirea a două grupări politice,
una în jurul lui Alexander Hamilton , cealaltă avându-l în frunte pe Thomas Jefferson,
respectiv partidul federaliştilor , astăzi Partidul Republican, şi partidul republicanilor
democraţi, strămosul actualului Partid Democrat.
Cele două mari partide cultivă mituri diferite, în spatele cărora se ascund divergenţe
de ordin ideologic şi sociologic .
Democraţii apelează mai ales la mari personalităţi americane intrate în legendă
precum Jefferson, Jackson, Wilson sau al doilea Roosevelt, pentru a se prezenta ca un partid
al democraţiei, al libertăţii şi progresului, ca un veritabil »partid popular«.
Bineînţeles că republicanii contestă această imagine; în ceea ce îi priveşte, Partidul
Democrat este construit dintr-un potpuriu de grupări radicale »de stânga«, a cărui politică
economică şi socială a avut permanent consecinţe dezastruoase pentru sistemul socio-politic
american.
Republicanii, care se auto-intitulează Grand Old Party (GOP), apelează, când vine
vorba de mituri, la Abraham Lincon (...)., s.a.m.d. Ei se auto-definesc un partid al first
principles, a valorilor americane — individualism, spirit de pionierat, anti-centralism şi anti-
birocraţie, familie şi vecinătate etc. —, ceea ce democraţii consideră a fi o caricatură a
realităţii, marcată de egocentrismul GOP, de parvenitismul şi de spiritul elitist al clasei
superioare
Originea, educaţia şi profesia, apartenenţa etnică şi religioasă, localitatea şi regiunea
de reşedinţă erau criterii extrem de relevante pe baza cărora societatea îşi declara opţiunea
pentru unul dintre cele două mari partide. În timp ce în suburbii, în Vermont, în Pennsylvania
sau în Kansas alegătorii erau mai degrabă republicani, în centrele metropolelor, în South