Asistenta psihopedagogica a persoanelor cu deficiente de vedere Tiflologie I. Introducere în specificul disciplinei Tiflologia, ca ramura a psihopedagogiei speciale, face parte, alaturi de celelalte ramuri si discipline psihopedagogice din sistemul stiintelor pedagogice. Obiectul de cercetare al psihopedagogiei speciale îl constitue deci persoana cu deficienta. Prin deficienta se întelege tulburarea relatiilor normale ale individului cu mediul înconjurator, mai ales cu cel social, intervenita pe baza unei leziuni organice sau neurologice. Tiflologia (din grecescul tiflos=orb si logos=stiinta) este ramura psihopedagogiei speciale care studiaza problemele speciale de ordin pedagogic, psihologic, sociologic, medical, în legatura cu fenomenul deficientei vizuale (cecitate si ambliopie). Evolutia diferentiata a psihopedagogiei, care a fost amintita se refera si la tiflologie, în sensul ca preocuparile initial pedagogice s-au specializat treptat, cuprinzând ulterior în mod analitic aspecte psihologice, sociologice, metodice si de alta natura. Astfel, se poate considera ca tiflopsihologia s-a desprins din din tiflologie, iar în cadrul tiflopsihologiei si tiflopedagogiei se remarca o dezvoltare dupa modelul anumitor ramuri ale psihologiei si pedagogiei normale. Tiflologia foloseste în mod creator datele oferite de alte stiinte care 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Asistenta psihopedagogica a persoanelor cu deficiente de vedere
Tiflologie
I. Introducere în specificul disciplinei
Tiflologia, ca ramura a psihopedagogiei speciale, face parte, alaturi de celelalte
ramuri si discipline psihopedagogice din sistemul stiintelor pedagogice.
Obiectul de cercetare al psihopedagogiei speciale îl constitue deci persoana cu deficienta.
Prin deficienta se întelege tulburarea relatiilor normale ale individului cu mediul înconjurator,
mai ales cu cel social, intervenita pe baza unei leziuni organice sau neurologice.
Tiflologia (din grecescul tiflos=orb si logos=stiinta) este ramura psihopedagogiei
speciale care studiaza problemele speciale de ordin pedagogic, psihologic, sociologic,
medical, în legatura cu fenomenul deficientei vizuale (cecitate si ambliopie).
Evolutia diferentiata a psihopedagogiei, care a fost amintita se refera si la tiflologie, în sensul
ca preocuparile initial pedagogice s-au specializat treptat, cuprinzând ulterior în mod analitic
aspecte psihologice, sociologice, metodice si de alta natura. Astfel, se poate considera ca
tiflopsihologia s-a desprins din din tiflologie, iar în cadrul tiflopsihologiei si tiflopedagogiei
se remarca o dezvoltare dupa modelul anumitor ramuri ale psihologiei si pedagogiei normale.
Tiflologia foloseste în mod creator datele oferite de alte stiinte care pot fi considerate drept
stiinte ajutatoare ale tiflologiei (discipline pedagogice si psihologice, sociologia, unele
discipline medicale în special oftalmologia etc).
Problemele medicale (de igiena scolara si oftalmologie) care intereseaza în mod
deosebit tiflologia sunt cele referitoare la igiena vederii (protectia vizuala a ambliopilor) si
cele legate de etiologia deficientei vizuale (elemente de patologie oculara). Astfel, de
exemplu, psihopedagogul special trebuie sa fie familiarizat cu cauzele cecitatii si ambliopiei,
sa cunoasca efectele de ordin psihologic ale acestora, precum si principalele indicatii si
contraindicatii în cazul unei afectiuni. Numai în felul acesta va fi în masura sa faca fata
sarcinilor ce-i revin în legatura cu menajarea si dezvoltarea functiei vizuale restante a
elevilor.
Tiflopsihologia: ramura a psihopedagogiei speciale care se ocupa cu studiul
particularitatilor si legitatilor specifice dezvoltarii psihice a persoanelor cu deficiente de
vedere, precum si cu aspectele psihologice ale procesului de compensare si educare a
acestora.
1
Tiflopedagogia: ramura pedagogiei speciale care urmareste problematica specifica a
educarii si instruirii deficientilor de vedere, metodele si mijloacele specifice de transmitere a
informatiilor, precum si adaptarea permanenta a continutului diferitelor discipline la
specificul activitatii cu aceste categorii de deficienti.
Obiective dupa Ghergut (2000):
Recuperatorii si compensatorii:
- ocrotirea vederii restante;
- folosirea eficienta a posibilitatilor vizuale in scopul perceperii active si sistematice a
realitatii
- utilizarea la maximum a celorlalte aferente senzoriale pentru a completa sau inlocui
vederea;
- dezvoltarea unor abilitati ale proceselor psihice care intervin in procesul compensatiei;
- prevenirea, remedierea si inlaturarea unor posibile tulburari in planul dezvoltarii
psihomotrice;
- educarea psihomotrica in scopul asigurarii independentei si sigurantei in miscare;
- corectarea reprezentarilor vizuale, completarea si imbogatirea acestora prin noi experiente.
Educationale:
- accesul la toate gradele si formele de invatamant;
- pregatirea stiintifica, tehnica si culturala;
- orientarea scolara si profesionala;
- desfasurarea de activitati didactice care sa consolideze si sa perfectioneze mecanismele
compensatorii;
operationalizarea continuturilor educationale prin metode si mijloace accesibile.
Din punct de vedere tiflopedagogic sunt considerati orbi si admisi în scolile speciale
elevii care sunt complet lipsiti de resturi de vedere, sau care dispun de resturi de vedere ce nu
depasesc insa acuitatea centrala vizuala de 0,05. Cu avizul medicului oftalmolog se admit si
elevi cu acuitate vizuala mai mare, daca prezinta o scadere progresiva a vederii sau o
însemnata îngustare a câmpului vizual.
Din acelasi punct de vedere sunt considerati ambliopi (din grecescul ops=vedere si
amblus=slabit), elevii care prezinta o diminuare a acuitatii vizuale centrale cuprinsa între 0,05
si 0,2. Se ia în considerare acuitatea vizuala obtinuta prin corectie cu ochelari la ochiul cu
vederea mai buna.
2
Tiflometodica se ocupa de particularitatile metodice ale predarii diferitelor obiecte de
învatamant în scolile speciale pentru deficienti de vedere. Aceste particularitati rezulta din
faptul ca acele elemente care sunt predate în învatamântul de masa, cu preponderenta, prin
solicitarea analizatorului vizual trebuie transpuse în alte modalitati receptive.
Sarcinile specifice ale tiflometodicii: compensarea deficientei, formarea sistematica
areprezentarilor si notiunilor adecvate despre realitate pe baza datelor concret-senzoriale,
exersarea orientarii în spatiu, combaterea si prevenirea defectelor secundare, exersarea
mânuirii auxiliarelor tiflotehnice etc.
Tiflotehnica se ocupa cu problemele teoretice si practice ale creerii si utilizarii
materialelor didactice, aparatelor si dispozitivelor pentru deficientii vizuali, care se aplica în
procesul de învatamânt, în orientarea spatiala, în activitatea profesionala, etc.
Unii autori includ în notiunea de tiflotehnica si probleme de tiflografie, adica: teoria
construirii desenelor în relief si sistemele de scriere si notatie pentru orbi, precum si
mijloacele si auxiliarele cu ajutorul carora nevazatorii învata scris-cititul. Învatamântul
deficientilor vizuali, activitatea în câmpul muncii a acestora depind într-o masura însemnata
de existenta si utilizarea adecvata a unor mijloace tehnice.
II. Indicii functionali si eficienta vederii
Foarte multi specialisti, indeosebi oftalmologi si psihologi definesc si clasifica
ambliopia, respectiv cecitatea prin raportare la indicii functionali ai vederii, prin acesti
parametri ai functiei vizuale care pot reda caracteristicile fiziopatologice ale ochiului.
1. Acuitatea vizuala (AV): principalul indicator, reprezinta puterea de vedere a ochiului, care
se refera la marimea obiectelor si distanta la care ochiul le poate percepe distinct. Dupa
Zamfirescu, “AV reprezinta posibilitatea ochiului de a aprecia configuratia, forma, conturul si
detaliile obiectelor si imaginilor, capacitatea lui de a percepe cea mai mica distanta dintre 2
puncte (pe retina 4 micrometri, diametrul maxim al unui con) ce corespunde unei dimensiuni
de 1,4 mm situata la distanta de 5 m”.
Trebuie specificat ca se considera AV la fiecare ochi, inainte si dupa corectie. Se
mentioneaza daca este eficienta corectia sau nu, daca aceasta nu amelioreaza AV, se
mentioneaza “nu corecteaza”. Corectia ineficienta scade foarte mult capacitatea de adaptare
vizuala. Acuitatea vizuala se considera fiziologica atunci cand este egala cu 5/5 (1) la fiecare
ochi. Se determina AV kinetica (pentru obiecte in miscare) , ca test dinamic de exploatare
3
functionala oftalmologica si pentru evolutia unor boli neurologice sau neuro-chirurgicale cu
implicatii oftalmologice, precum si AV profesionala care reprezinta AV minima necesara
exercitarii unei profesiuni intr-un anumit loc de munca fara oboseala oculara.
AV de pana la ¾ (0,75) este compatibila cu majoritatea profesiilor. Examinarea AV se
face cu ajutorul unor tabele (optotipi) cuprinzand litere, cifre sau diverse semne. Orbirea
profesionala este scaderea AV sub 0,05 (1/20). De asemenea se tine cont si de acomodarea la
vederea de aproape, respectiv la distanta de 5 metri unde ochiul nu necesita acomodare.
2. Campul vizual (CV) sau vederea periferica reprezinta spatiul pe care-l poate percepe ochiul
care priveste un obiect fix. Se poate determina CV monocular si CV binocular cu perimetru
sau campimetru optic. Limitele fiziologice pentru CV sunt orizontal 180 grade si vertical
aproximativ 130 grade. In starile patologice apar scaderi ale CV: usoare cu 10-20 grade,
medii cu 20-30 si grave cu 30-40.
Scotoamele sunt absente ale imaginii in CV pe zone limitate. Exista si un scotom
fiziologic, temporal la nivelul papilei nervului optic si scotoame patologice care corespund
unei alterari a corioretinei, a cailor optice sau ale scoartei cerebrale. Hemianopsia reprezinta
lipsa a doua jumatati simetrice din CV.
Este foarte important de apreciat si vederea spatiala a celor lipsiti de vedere
binoculara (monoftalmii) si mai ales vederea binoculara sau simtul profunzimii (capacitatea
ochiului de a vedea obiectele inconjuratoare intr-o singura imagine, cu toate ca le privesc in
acelasi timp cu ambii ochi). Datorita vederii binoculare este posibila aprecierea reliefului si
localizarea obiectelor in spatiu.
3. Sensibilitatea luminoasa (simtul luminos) este capacitatea de a diferentia intensitatile
luminii. Se determina cu adaptometrul sau fotometrul. Ea reprezinta forma elementara a
functiei vizuale, capacitatea ochiului de a sesiza lumina si de a se adapta variatiei luminoase
din mediul inconjurator. Se determina sensibilitatea luminoasa absoluta, proprietatea retinii
de a percepe un minim de lumina-minimum vizibil, si sensibilitatea luminoasa diferentiala,
corespunde perceperii de catre retina a unei diferente de lumina intre 2 zone-minimum
separabile. Hemeralopia este incapacitatea ochiului de a se adapta la intuneric (in retinopatia
pigmentara si carenta de vit.A).
4. Sensibilitatea de contrast reprezinta capacitatea de a distinge deosebirile de intensitate
luminoasa dintre excitantii prezentati concomitent (distingerea obiectului de fond)
5. Sensibilitatea cromatica (simtul culorilor) este capacitatea ochiului de a distinge culorile,
de a realiza o vedere colorata in principal a culorilor rosu, verde, albastru. Deficientele poarta
4
numele de discromatopsii. Deuteranopia pentru verde, daltonismul pentru rosu si tritanopia
pentru albastru.
Eficienta vizuala reala nu este rezultatul simplei insumari a indicilor functionali, ci al
activarii lor in raport cu diferiti factori intelectuali, motivationali, etc. Potentialul
analizatorului vizual in ansamblul sau reprezinta capacitatea vizuala potentiala, iar cea care se
exercita in activitate este capacitatea vizuala manifestata.
III. Clasificarea tipurilor de deficienta vizuala
1. Clasificarea dupa gradul deficitului de vedere prezent
Acuitatea vizuala (AV) constitue facultatea regiunii maculare a retinei de a percepe
obiecte de mici dimensiuni. Limita inferioara la care un obiect poate fi perceput constitue
“minimum perceptibil” si corespunde unei imagini retiniene de diametrul unui con.
Capacitatea de separare a doua imagini izolate pe retina constitue “minimum separabile”.
Obiectele care le determina formeaza un unghi de aproximativ 1’, care este considerat
unghiul minim statistic sub care obiectele pot fi percepute de ochiul nostru.
Determinarea acuitatii vizuale se face cu ajutorul optotipilor (tabele optometrice).
Tabelele optometrice sunt formate din randuri de litere, cifre sau imagini de marime
descrescanda, verificate statistic. Langa fiecare rand este specificata distanta de la care
dimensiunile respective pot fi percepute de un ochi emetrop. Examinarea se face de la o
distanta fixa (5m), separat pentru fiecare ochi. Rezultatul, AV, se calculeaza dupa formula
AV=d/D, in care d este egal cu distanta examinarii (5m), iar D reprezinta distanta citirii
randului respectiv de catre un ochi emetrop. De exemplu, daca subiectul reuseste sa
diferentieze randul care trebuie citit la 5m, are AV de 5/5=1,00=100%. Cu cat va scadea
distanta de la care poate fi perceput randul cu atat va scadea si AV. De exemplu la 1m avem
1/5=0,2=20%.Clasificarea deficientei de vedere dupa AV este cea prezentata anterior de
Zamfirescu:
a) ambliopie usoara cu AV cuprinsa intre 0,5-0,3
b) ambliopie medie cu AV intre 0,2-0,1
c) ambliopie forte sau accentuata cu AV su 0.1 (1/10) si respectiv
d) cecitate absoluta fara perceperea luminii ;
e) cecitate relativa, se percep miscarile mainii, lumina.
5
Astfel deficienta vizuala prezinta de la pierderea totala a capacitatii vizuale si pana la
ambliopie in diferite grade, astfel incat intre cecitate absoluta si ambliopie mai exista si o
cecitate relativa. Valorile prezentate mai sus sunt valabile pentru ochiul mai bun si corijat din
punct de vedere optic cu ochelari.
Baremele existente pentru scolarizarea copiilor cu deficiente de vedere difera destul
de mult de la o tara la alta. Diferentele apar mai cu seama in proportiile AV care stabilesc
limitele intre scoala de orbi si scoala de ambliopi. Astfel in tara noastra sunt cuprinsi in
scolile de orbi copiii a caror acuitate vizual nu depaseste 5%.
De asemenea trebuie precizat ca in determinarea gradului defectului vizual nu se ia in
considerare exclusiv acuitatea vizuala ci si alte elemente ale capacitatii vizuale. Astfel, se
considera echivalenta cecitatii deficienta vizuala care rezulta dintr-o reducere a campului
vizual binocular la mai putin de 20 grade, chiar daca AV centrala este nemodificata (vederea
tip teava de luneta). In afara de AV si campul vizual, se mai iau in considerare , in ceea ce
priveste aprecierea gradului deficientei si alte defecte ale aparatului vizual ce diminueaza
capacitatea vizuala, ca de exemplu strabismul, nistagmusul etc. De asemenea la definirea
gradului deficientei vizuale mai sunt implicati si alti factori optici si extraoptici, care concura
la posibilitatile de valorificare practica a restului de vedere. In acest sens se vorbeste de
Eficienta Vizuala sau Dinamica Capacitatii Vizuale. Daca AV este prin excelenta o entitate
fiziologica, ce poate fi determinata cantitativ, Eficienta Vizuala trebuie conceputa mai larg,
cuprinzand o serie de factori psihologici de natura extraoculara. De fapt Eficienta Vizuala
este educabila si perfectionabila in mod semnificativ pentru elevii ambliopi si pentru copiii cu
resturi de vedere.
2. Clasificarea deficientilor vizuali dupa momentul instalarii deficientei
In functie de criteriul temporal al instalarii deficientei vizuale, deosebim deficiente
congenitale, deficiente dobandite (in copilaria timpurie, la varsta anteprescolara, prescolara,
scolara) si deficiente tardive. Persoanele cu cecitate congenitala sunt complet lipsite de
reprezentari vizuale, iar cele cu deficienta vizuala survenita (tinandu-se cont de timpul care a
trecut de la aparitia deficientei pana la varsta actuala ) pot pastra o serie de imagini vizuale
care pot avea o influenta insemnata asupra particularitatilor psihologice ale dezvoltarii.
Studiile de specialitate remarca importanta tiflopsihologica a reprezentarilor vizuale
ale elevilor cu cecitate, recomandand mentinerea acestor imagini pe o perioada cat mai
6
indelungata dupa instalarea deficientei precum si valorificarea lor in procesul de invatamant.
Astfel Heller, deosebeste in functie de participarea experientei optice la definirea profilului
psihologic al deficientului vizual, urmatoarele grupe de persoane deficiente vizual:
– persoane cu cecitate congenitala si cei care au orbit in primul an de viata ; acesti subiecti
sunt lipsiti de orice experienta optica , viata lor psihica nefiind influentata de reprezentari
vizuale;
– persoane la care deficienta a survenit la varsta de 2-4 ani; la acestia se remarca in perioada
imediat urmatoare instalarii cecitatii, o interventie a reprezentarilor vizuale ce participa la
interpretarea datelor tactil-kinestezice, fiind vorba de o stransa interdependenta a
modalitatilor tactil-vizuale. Reprezentarile vizuale se sting treptat.
– persoane care au orbit dupa varsta de 4 ani; acestia dispun de un bagaj insemnat de
reprezentari vizuale si date tactil-kinestezice si auditive ce evoca intodeauna imaginile
vizuale anterioare (proces denumit vizualizare)
– copii cu resturi de vedere. Chiar daca acestea sunt minime si permit numai perceperea
luminozitatii si a unor raporturi spatiale vagi (marimea obiectelor si distanta aproximativa),
se recurge de asemenea la vizualizare , imaginile vizuale interpretand pe cele tactil-
kinestezice.
O tratare mai putin analitica a problemei o intalnim la Steinberg, care distinge numai
cecitatea timpurie si tardiva. In prima grupa include orbii congenitali si cei care au orbit la
varsta de 1-3 ani, specificand insa ca de fapt toti cei care au orbit pana la varsta pubertatii
trebuie considerati ca facand parte din aceasta grupa. In categoria orbilor tardivi clasifica
clasifica persoanele care au orbit dupa varsta pubertatii.
Dupa cum s-a vazut exista in literatura tiflopsihologica numeroase clasificari ale
deficientilor vizuali dupa momentul instalarii deficientei. Ceea ce au ele in comun insa este
faptul ca nu au fost elaborate experimental, cu deductiv , deseori empiric prin aplicarea la
aceasta problematizare a unor periodizari de varsta din psihologia copilului. Ca un fapt
pozitiv se impune totusi constatarea ca clasificarile orbilor dupa momentul instalarii
deficientei scot in evidenta importanta deosebita a reprezentarilor vizuale pentru viata psihica
a copilului cu cecitate.
Astfel, problema duratei si stabilitatii imaginilor optice dupa pierderea vederii este
tratata mai ales pe baza auto-observatiei. Astfel, se citeaza de exemplu relatarile unor
nevazatori, care si-au pierdut vederea in diferite perioade de varsta si de la orbirea carora au
trecut intervale diferite de timp. Se considera ca ultimul refugiu al imaginilor vizuale il
constitue visul, iar in visele orbilor apar inca mult timp imagini vizuale, chiar dupa ce acestea
7
au fost de mult inlocuite , “acoperite” de imagini de alta natura (tactil-kinestezica, auditiva) si
nu mai pot fi reproduse in stare de veghe.
In ceea ce priveste stingerea reprezentarilor vizuale, se considera ca în general îsi
pierd semnificatia mai intai reprezentarile culorilor, iar abia mai tarziu reprezentarile vizuale
ale formei, care au un echivalent si un suport in reprezentarile tactil-kinestezice ale formei si,
în consecinta se mentin un timp mai indelungat.
Voss s-a ocupat de problema evocarii reprezentarilor la orbii tardivi. In functie de
modalitatea receptiva care poate duce la evocarea acestor imagini vizuale, distinge o serie de
tipuri:
- tipul acustic ce isi evoca imaginile vizuale prin perceptii auditive;
- tipul tactil-motor unde evocarea imaginilor vizuale are loc in procesul operarii tactile cu
obiectele;
- tipul intelectual ce vizualizeaza sub influenta unui efort de gandire deosebit; etc.
Studiul obiectiv al reprezentarilor vizuale la persoanele cu cecitate a fost abordat
printre altii si de Zemtova, care a cercetat mai ales implicatiile kinestezice (oculomotorii) si
reproducerea imaginilor vizuale. Autoarea a folosit inregistrari concomitente a curentilor de
actiune a degetelor mainii drepte care palpau un obiect in concordanta cu oculograme
rezultate in aceiasi activitate. S-au pus astfel in evidenta legaturile vizual kinestezice la orbii
tardivi, aratand ca acestea constitue baza pentru reprezentarile lor vizuale. Acelasi cercetator
a utilizat electroencefalografia asupra unui lot de 40 de persoane cu diferite grade de
deficienta vizuala. Nu s-au putut observa diferente semnificative intre intre datele inregistrate
pentru persoanele cu cecitate tardiva si congenitala pe de o parte si cele cu resturi de vedere.
La toate categoriile de subiecti s-a pus in evidenta insa inhibarea ritmului alfa.
Aceasta clasificare dupa momentul instalarii deficientei este importanta avand in
atentie reprezentarile vizuale si mentinerea lor in procesul educativ si de reabilitare. Este stiut
faptul ca o perceperea tactila atenta a unui obiect de catre copilul cu cecitate necongenitala,
nu duce intodeauna in mod spontan la reproducerea imaginii vizuale a acestuia. In special pe
masura distantarii in timp de momentul orbirii, vizualizarea se produce numai ca rezultat al
unei solicitari speciale, reproducerea avand loc atunci cand intervine un efort sustinut. De aici
decurg o serie de sarcini de ordin tiflopedagogic. Specialistul va incerca sa puna in evidenta
bagajul si semnificatia reprezentarilor vizuale ale elevilor cu cecitate sau ambliopi, pentru ca
un copil care a orbit la 6 ani prezinta alte caracteristici decat unul care a orbit la 10 ani. In
acest scop se pot folosi o serie de probe:
8
– probe de identificare a unor obiecte. Se pot oferi copiiilor obiecte considerate a fi cunoscute
de ei tactilo-kinestezic, urmarindu-se reactiile de investigatie, criteriile de cunoastere,
reactiile verbale. In decursul verbalizarii pot apare anumite elemente vizuale ce constitue
rezultatul evocarii experientei lor optice;
– probe grafice si tiflografice ce servesc la punerea in evidenta a imaginilor vizuale. Probele
constau in desenarea unor obiecte sau situatii, folosind creion sau mijloace tiflografice (desen
in relief). Analiza lor ne pot furniza indicii relevante, ca de pilda aparitia perspectivei (3D) ce
constitue un indicator al unor reprezentari vizuale;
– probe de confectionare a unor obiecte. Copii sunt pusi sa modeleze din plastilina anumite
obiecte, fara a avea la indemna modelul;
– probe verbale ce urmaresc determinarea experientei optice reflectata in sfera limbajului.
Dupa determinarea bagajului de reprezentari vizuale ale fiecarui elev, specialistul va
trebui sa manifeste o serie de preocupari in legatura cu mentinerea acestora in cadrul
diferitelor activitati. Important este ca solicitarea si mobilizarea acestor reprezentari sa
constitue o preocupare continua.
IV. Importanta cunosterii cauzelor tulburarilor de vedere.
Pentru a interveni eficace in procesul educatiei, psihopedagogul trebuie sa aiba
notiuni despre structura si functia analizatorului vizual, si sa posede de asemenea principalele
notiuni de oftalmologie pentru a fi in masura sa inteleaga fenomenul deficientei de vedere.
Munca in echipa interdisciplinara este esentiala, alaturi de un specialist oftalmolog.
Cunostiintele despre afectiunile oculare sunt necesare pentru a putea respecta in procesul de
invatamant indicatiile si contraindicatiile medicale in legatura cu bolile de ochi de care sufera
elevii. Mai cu seama acei copiii care prezinta afectiuni cu tendinta progresiva (miopie
maligna, glaucom infantil), trebuie sa se bucure de unele masuri speciale in cadrul regimului
zilnic (munca si odihna, solicitare optica si repaus vizual, efort fizic si intelectual), fiind
totodata indrumati in utilizarea adecvata a auxiliarelor optice. Cunoasterea si intelegerea
cauzei si naturii deficientei vizuale a elevilor , alaturi de aspectele psiho-pedagogice,
intregeste specialistului tabloul specific al personalitatii fiecarui copil cu aceasta dizabilitate.
Nu se poate concepe o caracterizare psihopedagogica a unui elev cu cecitate sau ambliopie ,
fara a tine cont de etiologia deficientei vizuale. Diagnosticul oftalmologic furnizeaza
informatii pretioase care depasesc in multe cazuri sfera analizatorului vizual. De exemplu in
cazurile de cataracta congenitala, se pot banui si unele afectiuni asociate ( deficiente mintale,
9
de auz, de vorbire, epilepsie). Intr-un alt exemplu daca vom lucra cu persoane care si-au
pierdut vederea in urma unui accident, putem verifica posibila existanta a simptomelor
sindromului de stress posttraumatic.
V. Principalele cauze ale deficientelor vizuale
In functie de modificarile indicilor functionali ai vederii, se pot inatlni in oftalmologie:
1. Afectiuni care evolueaza cu scaderea acuitatii vizuale
2. Afectiuni care evolueaza cu alterari ale campului vizual, si cele mai frecvente sunt:
– scotoame patologice, caracterizate prin absenta imaginii in CV pe zone limitate
– hemianopsia, lipsa a doua jumatati simetrice din campul vizual
3. Afectiuni care evolueaza cu tulburari ale vederii binoculare (strabismul)
4. Afectiuni care evolueaza cu tulburari de adaptare la intuneric si lumina (hemeralopia=
incapacitatea ochiului de a se adapta la obscuritate)
5. Afectiuni care evolueaza cu alterari ale sensibilitatii cromatice : discromatopsiile (totale
sau partiale) constitue dificultati de diferite grade in recunoasterea culorilor sau lipsa de
perceptie pentru culori: daltonismul pt. culoarea rosie, tritanopia pentru albastru
Dupa Roth, se prezinta principalele elemente de patologie oculara avand in vedere
criteriul anatomic, in functie de localizarea diferitelor afectiuni in formatiunile analizatorului
vizuala si a anexelor sale:
a. Tulburari de refractie (ametropiile)
Formarea corecta a imaginii optice pe retina (ochiul emetrop) poate fi impiedicata de
existenta unor tulburari ale capacitatii de refractie a ochiului, numite in general ametropii.
Ametropiile sunt cauzate de modificari ale refringentei mediilor optice, fie de modificari ale
axului anteroposterior al globului ocular. Sunt cunoscute patru tipuri de ametropii:
- Miopia. Miopia reprezinta un exces de refractie, care tulbura perceptia la distanta (nu vede
bine la distanta). Imaginea optica a obiectului se formeaza nu pe ecranul retinian, ci inaintea
lui, fiind neclara. Miopul tinde sa se apropie de obiect sau sa apropie obiectul de ochi ca sa-1
poata vedea mai clar. Cu cat obiectul este mai departat de ochiul miop, cu atat imaginea este
mai difuza. in schimb, obiectele apropiate sunt corect percepute.
Corectia optica a acestui defect de refractie (cazul miopiei benigne) se face cu lentile
divergente (-), menite sa readuca imaginea inapoi pe retina. Copilul cu aceasta deficienta de
vedere nu are nevoie de scolarizare speciala, ci doar de respectarea unor conditii de igiena
10
stricte. Doar in cazul miopiei maligne (de obicei de natura congenitala) este necesara
scolarizarea speciala, pentru ca evolutia acestei tulburari este rapida si grava.
- Hipermetropia. Cauzele acestei tulburari sunt dimensiunea redusa a axului anteroposterior
al globului ocular, capacitatea refringenta scazuta a cristalinului sau alti factori care scad
puterea de refractie. Este vorba deci de o refractie insuficienta, drept urmare imaginea
obiectului este neclara si se formeaza in spatele retinei. Subiectul, asadar, are dificultati in a
percepe obiectele din apropiere si pentru a le depasi tinde sa le indeparteze de ochi.
Corectia optica se face cu lentile convergente (+) si prin exercitii vizuale sistematice.
Hipermetropia nu trebuie confundata cu presbitia, manifestare fiziologica legata de varsta de
45-50 ani.
- Astigmatismul. Acest viciu de refractie consta intr-o diferenta de refringenta a meridianelor
dioptrului ocular, care duce la focalizarea imaginii optice, nu intr-un singur focar retinian, ci
in doua sau mai multe focare. Astigmatismul are de obicei la baza o structura deficitara a
corneei si se asociaza cu o ambliopie innascuta. Drept urmare se produce o imagine vizuala
difuza, estompata, vederea fiind scazuta atat la apropiere, cat si la distanta. Astigmatismul
poate fi corectat cu lentile cilindrice, care trebuie purtate cat mai de timpuriu, dupa 18 ani
corectia fiind greu de suportat.
- Anizometropia. Anizometropia consta intr-o diferenta de refractie intre cei doi ochi. Ea se
produce atunci cand un ochi este emetrop iar celalalt sufera un viciu de refractie dintre cele
mentionate mai sus. De asemenea, vorbim de anizometropie cand cei doi ochi sunt ametropi,
dar de tipuri si grade diferite ale tulburarii refractiei. De obicei, aceasta anomalie este
ereditara. Corectarea se face cu lentile diferite pentru fiecare ochi, in functie de gradul si de
tipul de tulburare a fiecaruia.
b. Opacifierile mediilor refringente.
O a doua categorie de cauze care pot impiedica subfunctia de formare a imaginii optice o
constituie opacitatile aparute pe parcursul razelor de lumina in drumul lor spre retina.
- Opacifierile corneei. Se refera la lipsa totala sau partiala de transparenta a corneei, ce poate
fi provocata de diverse tipuri de afectiuni congenitale sau dobandite.
- Keratitele. Sunt leziuni inflamatorii ale corneei. Cauzele keratitelor sunt exogene
(traumatisme, stari patologice generale, sifilis, herpes, subnutritie etc.) si endogene (procese
corneene degenerative si distrofice). Keratitele sunt insotite de simptome specifice: iritatie,
lacrimare, pierderea luciului corneean, vascularizatie, modificari de forma ale corneei, durere
etc.
11
- Leucomul corneean. Leucomul este o cicatrice de culoare cenusie saturata sau intens alba
(popular numita "albeata") care reduce complet transparenta corneei in campul sau. Poate fi
partial sau total, in leucomul total cecitatea fiind completa.
- Opacifierile cristalinului. Tulburarile partiale sau totale ale transparentei cristalinului sau
ale capsulei sale se numesc cataracte. In general, cataractele cu care vin elevii deficienti
vizual la cabinet sunt congenitale; dar ele pot fi si dobandite (traumatisme sau boli ale
copilariei).0 alta cauza a deficientei vizuale este lipsa cristalinului - afachia. Ea poate fi
compensata, sub aspectul refractiei, prin ochelari cu lentile convergente (+), care pot ajunge
la 16-18 dioptrii.
- Deplasarile cristalinului. Aceste afectiuni pot fi congenitale sau dobandite. Dintre cele
congenitale trebuie amintit sindromul Marfan, care produce miopie si astigmatism, iar dintre
cele dobandite, luxatiile si subluxatiile produse de obicei prin traumatisme fizice.
2.2.1.2. Tulburari ale subfunctiei de receptie retiniana a imaginii optice
Imaginea optica proiectata pe retina este receptata prin excitatia substantelor fotosensibile ale
celulelor senzoriale retiniene.
- Afectiuni vasculare ale retinei. Deficienta vizuala este provocata de periflebite retiniene,
care se manifesta sub forma hemoragiilor recidivate in vitros, putand duce la dezlipirea de
retina si la compromiterea definitiva a vederii.
- Emboliile. Acestea sunt provocate de obstructii ale arterelor retiniene. Retina neirigata
sufera in cateva minute leziuni ireversibile, care fac sa dispara sensibilitatea retiniana si
vederea in zona respectiva.
- Afectiunile degenerative ale retinei. Dintre acestea enumeram:
1) retinita pigmentara este o degenerescenta pigmentara a retinei, ce avanseaza de la periferie
spre centru, avand astfel loc o stramtare concentrica a campului vizual, ducand la o vedere
tubulara (copilul vede numai drept inainte);
2) boala Tay-Sachs (idiotie amaurotica) si boala Spielmayer sunt afectiuni degenerative ale
retinei asociate cu epilepsie, paralizie, idiotie;
3) tumorile maligne ale retinei sau gliomul, care apar mai frecvent intre 2 si 4 ani;
4) albinismul este o depigmentare generala de natura ereditara;
5) dezlipirea de retina consta in separarea celor doua foite embrionare ale retinei, intre care se
poate infiltra lichid intraocular.
2.2.1.3.Tulburari ale subfunctiei de transmitere a excitatiei nervoase
Fibrele nervoase ale retinei se inmanuncheaza in polul posterior al ochiului, in papila. De aici
porneste nervul optic, care are functia de a transporta spre scoarta cerebrala (lobul occipital)
12
impulsul nervos purtator de informatie, din care urmeaza a se construi senzatia vizuala.
Parcurgerea acestui traseu este insa impiedicata, in cazul deficientelor vizuale, de afectiunile
care lezeaza nervul optic. Unele afectiuni care provoaca deficienta vizuala sunt localizate
chiar la nivelul papilei:
a) nevritele optice (papilitele) sunt inflamatii ale nervului optic de natura degenerativa,
vasculara sau traumatica, cel mai adesea produse de boli infectioase, care au drept efect
scaderea vederii centrale, alterarea simtului luminos si a sensibilitatii cromatice;
b) staza papilara este un edem al papilei care la inceput nu afecteaza prea mult vederea, dar,
in timp, poate duce la o ingustare a campului vizual pana la cecitate;
c) atrofiile optice sunt afectiuni degenerative dintre cele mai grave care, in majoritatea
cazurilor, duc la cecitate, dupa o scadere treptata, dar ireversibila a capacitatii vizuale;
d) colobomul nervului optic este o malformatie de natura ereditara a nervului optic, cu un
deficit irecuperabil al acuitatii vizuale;
e) hemianopsiile, manifestate prin lipsa unei jumatati din campul vizual la fiecare dintre cei
doi ochi. Cauza este cel mai adesea de natura vasculara inflamatorie sau tumorala, dar poate
fi si traumatica.
2.2.1.4. Tulburari ale subfunctiei de fuziune binoculara In aceasta categorie includem doua
tipuri de cauze:
I. Cauze senzoriale
Caile de natura senzoriala sunt cele care impiedica fuziunea, prin faptul ca produc o
inegalitate optica a imaginilor vizuale formate si receptate in cei doi ochi. Este vorba despre
afectiunile care duc la o refractie inegala. Am mentionat mai sus anizometropia. Acum
constatam ca ea insasi devine un factor cauzal. Dar afectiunile nervului optic si leziunile
retiniene sau afectiunile oculare cu efecte inegale in cei doi ochi pot impiedica realizarea
legaturii functionale prin care se manifesta reflexul de fuziune. In toate aceste cazuri,
corespondenta retiniana (stimularea punctelor retiniene corespondente) nu se mai desfasoara
normal si imaginile nu mai fuzioneaza corect. Imaginea mai slaba o tulbura pe cea mai clara,
efectul fiind o percepere confuza, neclara sau chiar o dublare a imaginii (diplopie).
Drept urmare se produce fenomenul de adaptare cunoscut sub numele de neutralizare, care
are loc la nivelul scoartei occipitale, printr-un proces de inhibitie.
Ochiul nefolosit ajunge la o situatie de ambliopie din ce in ce mai grava, adica pierde
capacitatea de a vedea. Ambliopia lui organica initial este agravata acum de o ambliopie
suplimentara functionala, adica este cauzata de nefunctionare si de inhibitie. Recuperarea
13
vederii binoculare devine din ce in ce mai putin posibila in acest caz.
II. Cauze motorii
Cauzele motorii ale disfunctiilor vederii binoculare sunt legate de diferite tipuri de dereglari
ale motilitatii oculare, de afectiuni ale muschilor care asigura motilitatea globilor oculari. Pot
fi implicati si nervii oculomotori, care inerveaza acesti muschi. Tulburarile motilitatii oculare
sunt cauzate de anomalii in lungimea muschilor si tendoanelor lor, in capacitatea lor
functionala de a efectua miscarile oculare, in conjugarea actiunii muschilor celor doi ochi.
Tot de natura motorie este asa-numitul strabism paralitic, cauzat de paralizia partiala sau
totala a unui muschi ocular. Amintim aici si nistagmusul, o tulburare a motilitatii oculare
caracterizata prin miscari oscilatorii involuntare ale ochiului, care sunt fie pendulare, fie
ritmice. Ele dovedesc adesea o lipsa a capacitatii de fixatie normala. in cazul in care se pot
restabili vederea binoculara si localizarea spatiala dispare si nistagmusul.
2.2.1.5. Disfunctii ale mecanismelor corticale ale vederii
Functia vizuala poate fi tulburata si de afectiuni de la nivel cortical. Exista o mare varietate
de afectiuni cerebrale care pot deveni cauze ale unor deficiente vizuale. Ele pot afecta
propagarea impulsului nervos in nucleul central al analizatorului vizual si in alte zone
cerebrale; pot afecta de asemenea reglarea receptorului prin nervii muschilor oculari si prin
fibrele aferente care se gasesc in structura nervilor optici. Unele cercetari de psihopatologie
au incercat sa stabileasca anumite relatii - insuficient demonstrate insa - intre aparitia
strabismului si starile psihice de anxietate, frustrare, gelozie, sentimente de culpabilitate ale
ndividului etc. Encefalopatiile pot duce la paralizia psihica a vederii, in care este afectat
reflexul de fixatie. Tumorile cerebrale duc adesea la slabirea vederii, uneori si la false
perceptii, greseli de identificare, reflectare denaturata a dimensiunilor si a distantelor.
Psihastenia, isteria, psihozele schizofrenice pot duce la asa-numita cecitate psihica, sindrom
descris de J. M. Charcot de peste un veac. Este vorba despre o tulburare de perceptie, care
face dificila sau chiar imposibila recunoasterea obiectelor, persoanelor, a imaginilor,
culorilor.
Consecinte grave asupra functiei vizuale au adesea afectiunile vasculare si hemoragiile
cerebrale, atrofiile cerebrale sau traumatismele cranio-cerebrale. Toate acestea pot fi cauze
ale orbirii sau ale ambliopiei.
2.2.2. Afectiuni organice generale care determina deficienta vizuala 2
2.2.2.1. Factori de natura ereditara. Factorii ereditari, constitutionali pot fi considerati
raspunzatori de multe dintre afectiunile oculare. Uneori ei actioneaza direct si implacabil,
alteori insa au doar caracterul unor factori predispozanti sau ai unor factori de risc. De natura
14
ereditara sunt diferitele anomalii si malformatii ale aparatului ocular cum ar fi: anoftalmia,
micrqfialmia, lipsa cristalinului sau a irisului, distrofia corneei, anomalia pozitiei globilor
oculari, pupile asezate excentric. Albinismul este ereditar, iar glaucomul are si el factori-
cauza ereditari. Unele tumori maligne, atrofii optice ale retinei, ale coroidei, ale nervului
optic au si ele in mare parte o origine ereditara. Sunt ereditare si diferitele defecte de
conformatie cu care se naste copilul: muschii globului ocular prea lungi sau prea scurti,
anomaliile ligamentelor lor etc.
2.2.2.2. Afectiuni contractate in perioada intrauterina (factori cauzali prenatali)
Printre factorii congenitali se afla adesea afectiunile transmise de mama fatului in timpul
sarcinii, mai ales in etapele ei timpurii. Este vorba mai ales de bolile infectioase de care
sufera mama in timpul sarcinii si ale caror toxine trec prin placenta la embrion, actionand si
asupra tesutului ocular al acestuia. Astfel, rubeola, care pentru mama nu este daunatoare,
ascunde un risc mare pentru fat. Subliniem mai ales pericolul pe care-1 ascund bolile sexuale
ale gravidei. Conjunctivita blenoragica a nou-nascutului are urmari directe asupra dezvoltarii
functiei vizuale a fatului. Sifilisul, al carui microb traverseaza placenta si se transmite fatului,
reprezinta cauza multor cazuri de glaucom, atrofie optica, keratita, iridociclita etc.
Nu putem neglija nici efectele nocive ale alcoolismului parintilor. Unele cazuri de nevrita
retrobulbara si-au gasit explicatia in intoxicatia alcoolica. Factorii stresanti si oboseala
excesiva a mamei isi joaca, de asemenea, rolul lor negativ.
2.2.2.3. Factori perinatali. Aici se pune mai ales problema traumatismelor obstetricale care
pot cauza leziuni sau anomalii de dezvoltare anatomo-fiziologica a analizatorului vizual.
2.2.2.4. Factori patologici postnatali. Numeroase boli generale contractate in copilarie, in
special in primii 3 ani de viata, pot avea urmari dramatice asupra functiei vizuale. Din nou se