DECIZIILE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII Organizarea şi desfăşurarea activităţilor economice reclamă adoptarea unor decizii financiare, adică selectarea conştientă – pe baza funcţionării normale a sistemului informaţional – a soluţiei optime din mai multe variante posibile. Aşadar, activităţile economice sunt puse în practică prin intermediul deciziilor financiare, care sunt definite ca fiind, acte conştiente prin care se hotărăsc anumite măsuri pentru soluţionarea unei probleme sau care implică programarea evenimentelor viitoare. Fiecare decizie în parte parcurge un proces complex în care materia primă este informaţia despre mediul intern şi cel extern al întreprinderii după cum urmează: Fundamentarea obiectivelor strategice cuprinse în politica generală a întreprinderii; Adoptarea soluţiei considerate optime pentru întreprindere, ca decizie economică; Implementarea deciziei economice în structura întreprinderii şi realizarea acesteia; Reglarea procesului decizional în funcţie de rezultate şi de schimbările intervenite pe piaţă. Fiecare etapă presupune o fundamentare din punct de vedere financiar. Dimensiunea financiară a activităţii economice a devenit dimensiunea principală a existenţei şi dezvoltării unei întreprinderi. În acest context, activitatea financiară, prin metodele şi instrumentele sale specifice, devine un factor activ atât în procesul de fundamentare a deciziilor economice, cât şi în conducerea curentă a întreprinderilor. Pentru o întreprindere, o politică generală viabilă, cu adaptări operative şi eficiente la evoluţia pieţei reprezintă condiţia principală de supravieţuire. O astfel de politică generală se fundamentează în mod complex, pe baza unei analize dinamice a situaţiei prezente şi viitoare. Printre obiectivele strategice care se cuprind în linia de dezvoltare a întreprinderii nu pot să lipsească deciziile financiare, dorinţa conducerii de a realiza un echilibru financiar pe fondul unor procese economice capabile să facă faţă concurenţei, fiscalităţii , inflaţiei şi altor factori de influenţă. Decizia financiară trebuie privită în interacţiune cu aşteptările întreprinderii, de asemenea, efectul deciziei financiare trebuie să satisfacă şi aşteptările ofertanţilor de capital (acţionari şi investitori), aceste aşteptări fiind comensurate în termeni de rentabilitate şi risc, noţiuni care reprezintă esenţa logicii deciziilor financiare. Fundamentarea deciziei financiare implică existenţa unui sistem informational menit să furnizeze date cu privire la toţi factorii de influenţă ai activităţilor economico-financiare ale întreprinderii. Sistemul informational permite cunoaşterea realităţilor economice, stabilirea soluţiilor posibile şi în acelaşi timp face posibilă alegerea soluţiei optime care să asigure o bună executare a programului economic al întreprinderii.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
DECIZIILE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII
Organizarea şi desfăşurarea activităţilor economice reclamă adoptarea unor decizii
financiare, adică selectarea conştientă – pe baza funcţionării normale a sistemului informaţional
– a soluţiei optime din mai multe variante posibile. Aşadar, activităţile economice sunt puse în
practică prin intermediul deciziilor financiare, care sunt definite ca fiind, acte conştiente prin
care se hotărăsc anumite măsuri pentru soluţionarea unei probleme sau care implică programarea
evenimentelor viitoare.
Fiecare decizie în parte parcurge un proces complex în care materia primă este informaţia
despre mediul intern şi cel extern al întreprinderii după cum urmează:
Fundamentarea obiectivelor strategice cuprinse în politica generală a întreprinderii;
Adoptarea soluţiei considerate optime pentru întreprindere, ca decizie economică;
Implementarea deciziei economice în structura întreprinderii şi realizarea acesteia;
Reglarea procesului decizional în funcţie de rezultate şi de schimbările intervenite pe
piaţă.
Fiecare etapă presupune o fundamentare din punct de vedere financiar. Dimensiunea
financiară a activităţii economice a devenit dimensiunea principală a existenţei şi dezvoltării unei
întreprinderi. În acest context, activitatea financiară, prin metodele şi instrumentele sale
specifice, devine un factor activ atât în procesul de fundamentare a deciziilor economice, cât şi în
conducerea curentă a întreprinderilor.
Pentru o întreprindere, o politică generală viabilă, cu adaptări operative şi eficiente la
evoluţia pieţei reprezintă condiţia principală de supravieţuire. O astfel de politică generală se
fundamentează în mod complex, pe baza unei analize dinamice a situaţiei prezente şi viitoare.
Printre obiectivele strategice care se cuprind în linia de dezvoltare a întreprinderii nu pot
să lipsească deciziile financiare, dorinţa conducerii de a realiza un echilibru financiar pe fondul
unor procese economice capabile să facă faţă concurenţei, fiscalităţii, inflaţiei şi altor factori de
influenţă.
Decizia financiară trebuie privită în interacţiune cu aşteptările întreprinderii, de
asemenea, efectul deciziei financiare trebuie să satisfacă şi aşteptările ofertanţilor de capital
(acţionari şi investitori), aceste aşteptări fiind comensurate în termeni de rentabilitate şi risc,
noţiuni care reprezintă esenţa logicii deciziilor financiare.
Fundamentarea deciziei financiare implică existenţa unui sistem informational menit să
furnizeze date cu privire la toţi factorii de influenţă ai activităţilor economico-financiare ale
întreprinderii. Sistemul informational permite cunoaşterea realităţilor economice, stabilirea
soluţiilor posibile şi în acelaşi timp face posibilă alegerea soluţiei optime care să asigure o bună
executare a programului economic al întreprinderii.
1
În funcţie de orizontul de timp la care se face referire, decizia financiară poate fi:
Decizie strategică, ce vizează un orizont de timp îndepărtat, care prefigurează cadrul
de desfăşurare a activităţii întreprinderii. Aceste decizii urmăresc consolidarea
poziţiei întreprinderii pe piaţă, vizând: volumulm investiţiilor, creşterea
randamentului activelor, politica de preţuri, etc.;
Decizie tactică (decizie financiară de corecţie) care urmăreşte ajustarea influenţelor
conjuncturale care pot îndepărta întreprinderea de strategia adoptată.
Strategia financiară vizează realizarea, în condiţii de echilibru, a celor trei acţiuni
principale ale întreprinderii. Aceste acţiuni au impact puternic asupra vieţii economico-financiare
a întreprinderii, concretizandu-se în:
Decizia de finanţare (surse proprii şi/sau împrumutate) se referă la structura
financiară a întreprinderii şi vizează modul de finanţare a activelor imobilizate ale
întreprinderii, respectiv sursele de procurare a capitalurilor necesare creării factorilor
de producţie, cu influenţă directă asupra costurilor capitalurilor. Această decizie
impune o selecţie a surselor de finanţare, operaţiune deosebit de complexă deoarece
necesită analiza unor criterii legate de costul capitalului, accesul la piaţa capitalurilor,
situaţia financiară a întreprinderii, motivaţia personalului de conducere etc.;
Decizia de investiţii este o decizie strategică de cheltuire a capitalului întreprinderii
legată de constituirea şi gestionarea portofoliului de active, care conduce la crearea
de factori de producţie în vederea obţinerii de cash-flow-uri viitoare, determinand
structura activelor întreprinderii şi gradul de lichiditate al acestora şi care trebuie să
aibă la bază rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat şi
rentabilitatea scontată;
Decizia de dezinvestire face parte ca şi cea de investiţie din cadrul deciziilor
strategice şi presupune valorificarea prin vanzare a unei părţi din activul imobilizat al
întreprinderii. Logica ce stă la baza acestei decizii, ca şi in cazul invedtiţiei, este
creşterea valorii întreprinderii sau altfel spus creşterea profitului detinătorilor de
interese. Astfel fondurile rezultate vor trebuii plasate mai rentabil, fie prin reinvestire
în idea dezvoltării unor activităţi mai eficiente sau în concordanţă cu orientările
strategice ale întreprinderii, fie prin restituirea lor către acţionari.
Decizia de dividend (decizia de repartizare a profitului) vizează optiunea
întreprinderii în ceea ce priveşte reinvestirea profitului şi/sau distribuirea acestuia
sub formă de dividende acţionarilor, cu implicaţii directe asupra investiţiilor şi
autofinanţării, a gradului în care rentabilitatea întreprinderii se regăseşte în
dezvoltarea viitoare a acesteia şi în remunerarea capitalului.
2
În domeniul finanţelor întreprinderii, prima şi cea mai importanta decizie financiară prin
implicaţiile ei este decizia de investiţii. Cum piaţa financiară nu este perfectă, decizia de
investiţii trebuie fundamentată împreună cu decizia de finanţare. Alegerea între sursele proprii
şi/sau împrumutate de capital este, la rândul ei, dependentă de decizia de dividend.
Între decizia de învestiţii şi cea de finanţare are loc o intercondiţionare în sensul că
opţiunea de a investii determină necesitatea găsirii surselor de acoperire a capitalurilor destinate
finanţării proiectelor de investiţii ale întreprinderii şi la randul lor sursele de finanţare atrase
joacă un rol hotărator în adoptarea deciziei de investiţii.
Principalul obiectiv al întreprinderii este acela de a-şi maximiza valorea, prin
desfăşurarea unei activităţi profitabile care să asigure, un grad crescut de rentabilitate tuturor
furnizorilor de capital ai întreprinderii. Aceasta presupune obţinerea unor profituri suficient de
mari pentru a putea satisface atât aşteptările acţionarilor prin fondul de dividende, cât şi nevoia
de dezvoltare a întreprinderii prin reinvestirea unei părţi din profit. Astfel, maximizarea valorii
întreprinderii presupune adoptarea unor decizii optime de finanţare care să conducă la atingerea
unui nivel minim al costurilor de creare a capitalului şi implicit la creşterea valorii întreprinderii.
Arta deciziei de finanţare constă în a cântări importanţa relativă a următoarelor forţe
pentru întreprindere: beneficiile fiscale, costurile acţiunilor financiare, flexibilitatea financiară,
semnalele pieţei şi activitatea managementului. Întrucât decizia de finanţare este în cea mai mare
parte asumată de conducerea întreprinderii şi mai puţin de către furnizorii de capitaluri,
obiectivul major urmărit de manageri şi de investitorii de capital este acelaşi: maximizarea
valorii de piaţă a întreprinderii.
Decizia de finanţare presupune ca întreprinderea să-şi stabilească o structură optimă a
capitalului, urmărindu-se îndeplinirea simultană a mai multor condiţii:
asigurarea unei structuri optime a capitalului în funcţie de strategia de finanţare
stabilită;
menţinerea unui nivel optim al autofinanţării ca şi garanţie a rentabilităţii
întreprinderii, precum şi a rambursării împrumuturilor în cazul utilizării de surse de
finanţare externe a activităţilor întreprinderii;
aplicarea unei politici de dividend atractive şi stabile în funcţie de mediul de afaceri
şi de perspectivele de investire, care să permită menţinerea sau chiar creşterea valorii
de piaţă a acţiunilor întreprinderii;
urmărirea unei politici de îndatorare optime care să ofere avantaje atât investitorilor,
cât şi acţionarilor, dar mai ales să se evite falimentul;
aplicarea unei politici de capitalizare argumentată, astfel încât să se asigure
dezvoltarea întreprinderii, dar şi remunerarea satisfăcătoare a acţionarilor.
3
Avand în vedere faptul că sistemul financiar-bancar pune la dispoziţia întreprinderilor o
largă varietate de mijloace de finanţare, alegerea uneia sau mai multora dintre sursele de
finanţare accesibile întreprinderii, precum şi combinarea acestor surse constituie două aspecte
majore cu care se confruntă managerul în luarea deciziei de finanţare. De aceea, decizia de
finanţare, care stă la baza formării capitalului întreprinderii, este, în cea mai mare parte asumată
de conducerea companiei şi mai puţin de către furnizorii de capitaluri (acţionari, investitori,
creditori).
INDICATORI DE STRUCTURĂ FINANCIARĂ
O bună conducere a organizaţiei impune managerilor cunoaşterea în cel mai înalt grad a
stării întreprinderii şi detectarea la momentul oportun a diferitelor cauze, efecte şi probleme care
generează schimbări aşteptate sau nedorite în activitatea acesteia. În acest scop folosirea ratelor
reprezintă un mijloc de analiză şi stabilire a diagnosticului financiar, fiind cunoscută sub
denumirea de metodă de analiză pe baza ratelor financiare.
Alegerea ratelor trebuie făcută în funcţie de poziţia în care se plasează analistul şi
problemele ce urmeză să fie rezolvate. Astfel, de pildă, managerul financiar este preocupat de
obţinerea unui profit maxim posibil pentru a remunera acţionarii, pentru a autofinanţa
expansiunea, pentru a asigura capacitatea de rambursare a datoriilor financiare, iar investitorii
doresc să cunoască, în special, rentabilitatea plasamentelor şi riscurile de întâmpinat cu privire la
restituirea împrumuturilor.
Folosirea sisitemului de rate permite să se constate, în mod sintetic, ameliorarea sau
degradarea situaţiei economice şi financiare şi să se prevadă evoluţia viitoare şi tendinţele
generale ale activităţii organizaţiei.
Se poate spune că importanţa metodei de analiză pe baza ratelor financiare constă în
aceea că permite o analiză sistematică a gestiunii la un moment dat şi în evoluţia ei pe o perioadă
de mai multe exerciţii succesive, furnizând informaţii corespunzătoare cu privire la cauzele şi
efectele unor schimbări, răspunsurile la întrebările pe care şi le pun interlocutorii întreprinderii şi
programele de măsuri ce pot fi aplicate pentru atingerea obiectivelor.
Comparaţiile financiare între organizaţii ar fi foarte greu de realizat fără ajutorul ratelor,
cu precizarea că trebuie evitată situaţia de a calcula o rată pe o singură perioadă, fără
posibilitatea de a se face o paralelă în timp, deoarece nu permite o apreciere fiabilă asupra stării
activităţii.
Interpretarea ratelor trebuie să fie prudentă, deoarece numai una din ele, luată izolat, nu
este satisfăcătoare pentru a caracteriza activitatea întreprinderii, ci numai o anumită combinaţie
de rate, judicios aleasă, dă acestă posibilitate.
4
În acelaşi timp, rezultatele identice ale ratelor pot reprezenta sensuri diferite din punct de
vedere economic şi financiar, iar creşterea valorii lor poate căpăta diferite interpretări în raport
cu modificarea numărătorului sau numitorului. Astfel, analistul va trebui să procedeze, între
altele, cu multă atenţie la alegerea şi interpretarea ratelor, spre a se aprecia eficienţa activităţii, şi
a se permite o judecată asupra sănătăţii financiare a întreprinderii.
Obiectivele analizei pe baza ratelor sunt foarte variate, dar scopul activităţii este de a se
obţine profit, o rentabilitate maxim posibilă, astfel că întreprinderea va trebui să-şi aleagă o
politică, care să-i optimizeze rezultatele.
Structura financiară a întreprinderii se formează sub influenţa unor factori multipli, care,
de altfel, influenţează întreaga activitate a întreprinderii (factori tehnici, economici, juridici,
dintre care: natura activităţii, durata de viaţă a activelor fixe, durata proceselor de producţie,
natura relaţiilor cu partenerii, opţiunile strategice şi tactice).
Ca principiu general, rata de structură este raportul între un element al bilantului şi totalul
bilanţier sau între părţile dintr-un element şi elementul respectiv.
Optimizarea structurii financiare a întreprinderii, respectiv a proporţiilor optime de
finanţare prin capital propriu sau împrumutat se poate realiza şi cu ajutorul ratelor de structură
financiară. Aceste rate sunt percepute ca şi parametrii de orientare pentru conducerea
întreprinderii în ceea ce priveşte influenţa costului surselor de finanţare asupra gradului de
eficienţă al activităţii companiei, dar şi ca informaţii vitale pentru potentialii investitori în ceea
ce priveşte riscul de rambursare a capitalurilor împrumutate.
În acest sens, sunt calculate şi interpretate o serie de rate de structură financiară:
Rata solvabilităţii patrimoniale, reprezintă gradul în care întreprinderea poate face faţă
obligaţiilor de plată. Solvabilitatea patrimonială este considerată optimă, atunci când aceasta
depăşeşte 30%, indicând ponderea surselor proprii ce capital în totalul patrimoniului
întreprinderii.
Rata solvabilităţii generale este dată de raportul dintre activele totale şi datoriile curente
ale întreprinderii.
Rata autonomiei financiare este dată de raportul dintre capitalul propriu şi cel
permanent al întreprinderii. Acest raport evidentiază modul în care întreprinderea îşi utilizează
capitalul propriu şi exprimă gradul de îndependenţă al acesteia faţă de creditori. Conform
normelor bancare referitoare la activitatea de creditare a persoanelor juridice, acest raport trebuie
să fie mai mare sa egal cu 0,5.
5
Rata datoriilor financiare este o rată complementară cu rata autonomiei financiare. Cu
cât acest raport este mai mic, cu atât întreprinderea depinde mai puţin de creditori iar gradul de
independenţă financiară este mai ridicat. În măsura în care această rată este mai mică de 0,5
întreprinderea apela la îndatorare pe termen mediu şi lung.
Rata datoriilor este considerată a fi o rată de stabilitate care ţine cont de ansamblul
tuturor datoriilor înregistrate de întreprindere.
Rata de finanţare cu capital propriu exprimă modul în care sunt finantate imobilizările
întreprinderii. Dacă raportul este supraunitar înseamnă că activele imobilizate sunt acoperite
numai cu capitaluri proprii, care finanţează în plus şi active circulante. În acest caz se poate
spune că întreprinderea are un fond de rulment propriu (format din capitaluri proprii), spre
deosebire de fondul de rulment străin care se constituie din datorii pe termen mediu şi lung.
Rata lichidităţii generale (Lichiditatea deţine un loc însemnat în cadrul analizelor
economico – financiare, arătând gradul în care întreprinderea poate face faţă datoriilor pe termen
scurt.) este dată de raportul dintre capitalurile circulante şi datoriile pe termen scurt; dacă primele
sunt mai mici, înseamnă că datoriile nu sunt acoperite de capitaluri circulante, astfel că fondul de
rulment a devenit negativ. Lichiditatea generală se apreciază ca fiind optimă atunci când are o
valoare supraunitară cuprinsă între 2 şi 2,5. Cu cât raportul este mai mare decât 1, cu atât
întreprinderea este mai ferită de o insuficienţă de trezorerie care ar putea fi declanşată de cererea
partenerilor de afaceri de rambursare a creantelor acestora asupra intreprinderii.
Rata lichidităţii imediate exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile pe
termen scurt din creanţe şi disponibilităţi. În teoria economică specialiştii, apreciază că o
lichiditate cuprinsă între 0,8 şi 1 reprezintă o valoare optimă pentru întreprindere.
Rata securităţii financiare reflectă gradul în care capitalul propriu asigură finanţarea
activităţii întreprinderii, comparând resursele proprii cu datoriile pe termen mediu şi lung. În
cazul în care această rată înregistrează valori subunitare, capacitatea teoretică de împrumut a
6
întreprinderii este saturată. Conform normelor bancare referitoare la activitatea de creditare a
persoanelor juridice, acest raport trebuie să fie supraunitar.
Gradul de îndatorare indică limita până la care întreprinderea se finanţează din alte
surse decât cele proprii. Aşadar, acest raport reflectă masura în care angajamentele întreprinderii
sunt garantate de capitalul propriu al acesteia. Pe măsură ce gradul de îndatorare creşte, se
înregistrează o scădere a cotaţiei bursiere a acţiunilor întreprinderii, creditorii vor pretinde o
dobandă mai ridicată care să le asigure o prima de risc acoperitoare, urmând ca odată cu
atingerea pragului critic de îndatorare să întrerupă finantarea. Totodată, creşterea gradului de
îndatorare va diminua randamentul întreprinderii, fapt ce îi determină pe acţionari să renunţe
treptat la dividend în favoarea capitalizării profitului ca premisă a creşterii viitoare.
Scala de apreciere a gradului de îndatorare este prezentată în tabelul următor:
Grad de îndatorare general (Rata Levierului)
Grad de îndatorare financiar
BUN <60% <30%
SATISFĂCĂTOR 60-100% 30-70%
NESATISFĂCĂTOR >100% >70%
7
DECIZIA DE INVESTIŢII
Problematica investiţiilor se înscrie în ansamblul cerinţelor care se urmăresc atunci când
se stabilesc destinaţiile resurselor atrase de întreprindere, respectiv când se stabileşte raportul
dintre resursele destinate dezvoltării şi cele pentru consum. O sinteză a tuturor acestor cerinţe
este prezentată, sugestiv, astfel: „Regula de aur a înzestrării economiei cu capitaluri – or, prin
investiţii se creează capitaluri – este aceea care asigură acumulările pentru un echilibru
economic stabil, normal pentru condiţiile economice existente, concomitent cu cel mai înalt nivel
al consumurilor membrilor societăţii“.
Rămânând în perimetrul opiniilor altor specialişti, opinii redate într-o lucrare de
specialitate, remarcăm:
opinia lui Pierre Mosse: „Investiţiile reprezintă o renunţare la o satisfacţie imediată şi
sigură, în schimbul unei speranţe al cărui suport sunt tocmai resursele investite. Pe
scurt, investiţia trebuie privită ca o cheltuială certă pentru un viitor incert“;
opinia lui Margerin I. şi Ausset G.: „Noţiunea de investiţii implică trei elemente
definitorii: durată, risc, eficienţă. Pentru a avea o imagine completă trebuie studiată
imaginea ei tridimensională: contabilă, economică, financiară“.
Sintetizând aceste opinii putem formula următoarea definiţie generală a investiţiei:
„Investiţia este efortul financiar actual făcut pentru un viitor mai bun, creat prin dezvoltare şi
modernizare, având ca sursă de finanţare renunţarea la consumuri actuale sigure, dar mici şi
neperformante, în favoarea unor consumuri viitoare mai mari şi într-o structură modernă, mai
aproape de opţiunile utilizatorilor, dar probabile“.
Din definiţia formulată se degajă o serie de concluzii şi consecinţe în plan managerial,
dintre care ne mărginim la sublinierea unora pe care le considerăm mai semnificative:
1. Investiţia este un efort actual, care, ca orice efort, trebuie dimensionat, previzionat şi
argumentat pentru a fi susţinut de către cei care trebuie să-l facă.
2. Investiţia vizează un viitor mai bun, care trebuie conturat ştiinţific şi realist, prin
studii complexe şi pertinente.
3. Sursa de finanţare a investiţiilor o reprezintă renunţarea la consumuri actuale posibile
şi sigure, în favoarea unor consumuri viitoare, mai mari, mai performante, dar
probabile. Din această ultimă referire se desprind alte concluzii şi consecinţe
manageriale nu mai puţin importante, şi anume:
Este vorba de o renunţare, or, a renunţa este una dintre ipostazele cele mai dificile
pentru om. Ca urmare, este lipsită de orice raţiune, de orice logică o renunţare de
acest fel pentru a realiza o investiţie care să nu producă efectele scontate. Firesc
8
deci, pentru cel care optează pentru o investiţie este una dintre deciziile cele mai
încărcate de răspundere, pentru că, între altele, investiţiile angajează fonduri mari,
afectează viitorul întreprinderii şi toate interesele care se intersectează în cadrul
întreprinderii.
Este un lucru arhicunoscut şi recunoscut că eficienţa potenţială a investiţiilor şi,
în general, deci compensaţia „renunţării“ se decide în concepţie şi se realizează
în execuţie şi exploatare, prin organizare, coordonare, decizie şi control,
evaluare, atribute care, dacă avem în vedere că unul dintre parametrii esenţiali ai
eficienţei este profitul, sunt în mare parte atribute clare ale managementului
financiar al întreprinderii. De asemenea, este la fel de bine cunoscut faptul că
orice fisură în proiectarea şi conceperea eficienţei potenţiale are şanse minime să
fie suplinite prin eficienţa suplimentară ce se poate obţine în execuţie şi
exploatare.
Este, de asemenea, vorba de o renunţare la ceva sigur, în favoarea unor speranţe
probabile, ceea ce include în orice proiect de investiţii, o doză mai mare sau mai
mică de risc. Ca urmare, managementul în investiţii trebuie să evalueze riscul şi
să-l gestioneze.
4. Ca urmare, problematica investiţiilor face parte dintre obiectivele strategice majore,
de importanţă cardinală, pentru întreprindere şi acţionarii săi (capacitatea de a investi
reprezintă parametrul esenţial al forţei şi credibilităţii întreprinderii, raportul între
volumul investiţiilor şi cifra de afaceri, capitalurile şi profiturile întreprinderii fiind
elocvent).
Într-o altă lucrare de specialitate, se prezintă deosebit de concludent rolul şi importanţa
investiţiilor, astfel: „în economie şi societate - afirma Schmidt H., preşedintele PSD din Germania -
profiturile de astăzi fac investiţiile de mâine, iar acestea, locurile de muncă de poimâine“;
Deci, indiferent din ce unghi este privită o investiţie, ea trebuie să producă efecte
benefice, efecte care trebuie să fie proiectate, realizate şi controlate. Or, în acest demers, în care
se regăsesc toate interesele la care s-a făcut referire, în mod repetat, până aci, s-a creat un raport
dozat nefiresc, în favoarea preocupărilor pentru latura tehnică a investiţiei, în detrimentul laturii
lor financiare, a profitabilităţii şi efectelor sociale.
În această viziune, elementele definitorii ale conceptului de investiţii sunt:
conţinutul concret material al efortului investiţional;
factorul timp – durata pe parcursul căreia parametrii economici ai proiectului trebuie
să fie materializaţi;
eficienţa, finalitatea proiectului;
9
riscul, care decurge din însăşi eşalonarea pe perioade viitoare a efectelor aşteptate,
efectele fiind speranţe şi nu certitudini totale.
Luarea deciziei de a investi, pentru dezvoltarea obiectivelor existente sau realizarea unora
noi, trebuie să ia în considerare incertitudinea şi riscul implicate de proiect.
Viziunea managerilor despre risc este diferită de cea existentă în teoria deciziei, ea fiind
în particular mai puţin precisă. Managerii măsoară rar riscul unei opţiuni după variaţia
distribuţiei probabilităţii rezultatelor posibile. Apar cel puţin trei trăsături caracteristice:
Majoritatea managerilor nu consideră incertitudinea unui randament pozitiv ca un aspect
important al riscului. Posibilităţile de câştig au o importanţă capitală pentru evaluarea
atracţiei unei opţiuni, iar ideea „riscului“ este asociată unui rezultat negativ.
Riscul nu este pentru manager un concept probabilistic. Majoritatea managerilor
consideră incertitudinea ca un factor de risc, iar amploarea rezultatelor posibile
nesatisfăcătoare – un element marcant. Există posibilitatea definirii riscului în
termeni care să definească ceea ce ar putea să se piardă şi nu elementele distribuirii
rezultatelor. Această tendinţă de a ignora sau de a minimaliza probabilitatea unei
pierderi după momentul său relevă mai multă replianţă faţă de pierdere decât faţă de
risc. Este evident că managerii evaluează riscul pe care şi-l asumă mai mult în funcţie
de valori-cheie şi nu în funcţie de ajutorul oferit de informatică sau de teoria
probabilităţilor;
Majoritatea managerilor nu urmăresc să reducă riscul la un singur element cifrabil,
deşi ei caută o anumită precizie în estimarea riscului pe baze de calcule numerice.
Conştienţi de aspectele multiple ale riscului, managerii susţin că riscul nu poate fi
exprimat printr-o cifră unică sau printr-o serie statistică, iar cuantificarea riscului
printr-o singură cifră este aproape imposibilă deoarece riscul este un fenomen
multidimensional.
Riscul inerent investiţiei are ca principal suport evoluţia tehnologică, progresul tehnic
care permite întreprinderilorlor realizarea unor modernizări, înlocuiri de utilaje. Incertitudinea
specifică investiţiei afectează toate elementele fluxului de trezorerie generat de un proiect de
investiţii. Sunt influenţate îndeosebi valorile aşteptate ale rezultatelor economice şi financiare:
profitul, cash-flow-ul, valoarea netă, care depind de costuri, de preţul de vânzare, de volumul
vânzărilor.
Unele dintre cele mai importante informaţii folosite în evaluarea proiectelor nu pot fi
previzionate în mod riguros, şi anume: volumul producţiei şi serviciilor, structura şi calitatea
acestora, preţurile de vânzare, preţul şi consumurile în cazul resurselor necesare desfăşurării
activităţilor în perioada de exploatare etc. Pe parcursul exploatării capacităţilor proiectate pot
10
apărea dificultăţi în asigurarea cu anumite resurse materiale şi energetice, resurse valutare, se pot
modifica rata dobânzii, rata inflaţiei, evaluările privind avantajele ecologice ale proiectelor de
investiţii etc.
În realitate, se constată că între mărimea parametrilor proiectelor de investiţii şi factorii,
condiţiile exogene determinate există dependenţe statistice, probabile, nivelul indicatorilor
manifestându-se ca valori aleatoare. De aceea, se impune ca deciziile de investiţii să fie
elaborate şi adaptate în raport cu incertitudinea asociată proiectelor pe baza analizei diverselor
situaţii posibile în viitor, cu luarea în calcul a impactului acestora în planul eficienţei economice
şi financiare. Alegerea proiectelor sau a variantelor de proiect în condiţii de necunoaştere a
probabilităţii de apariţie a diferitelor alternative privind condiţiile obiectiv determinate asupra
eficienţei ne va conduce deci la categoria deciziilor în condiţii de incertitudine şi de risc, cu tot
ce ţine de acestea.
Indicatori utilizaţi în determinarea eficienţei economic-financiare a investiţiilor
1. Rata rentabilităţii economico-financiare a proiectului de investiţii (Rate of Return).
2. Randamentul economic al investiţiilor: static (RE) şi dinamic (RE’).
3. Termenul de recuperare: static, T (Simple payback) şi dinamic, T’(Discounted payback).
4. Costul total actualizat CTA (Life-Cycle Cost), DTS (Discounted Total Cost).
5. Costul unitar actualizat (CUA).
6. Raportul „venituri totale actualizate/costuri totale actualizate“, k.
7. Valoarea netă actuală totală (sau venit net actualizat), VNAT sau VNA, (Net Present Value,
Net Benefits, Net Savings, Net Present Worth).
8. Indicele de profitabilitate, (Index of Profitability sau Benefit-to Cost Ratio, NPVIndex).
9. Pragul de rentabilitate, PR (Break Even Point).
11
1. Rata rentabilităţii economico-financiare a proiectului de investiţii (r)
Se determină cu ajutorul valorii medii anuale a avantajului economic al investiţiei şi a
eforturilor investiţionale efectuate de întreprindere:
unde: = valoarea medie anuală a avantajului economic (
, );
It = efortul investiţional total al întreprinderii.
Se presupune că valoarea încasărilor la lichidarea fondurilor fixe este nulă, de aceea:
∑
unde: D = durata de funcţionare eficientă previzionată a investiţiei;
Rh = valoarea avantajului economic.
În literatura de specialitate se recomandă folosirea coeficientului de eficienţă (e) a
investiţiilor pentru caracterizarea rentabilităţii proiectului:
unde: P = profitul anual, mediu sau constant degajat de investiţie.
Coeficientul de eficienţă (e) compară fluxul anual al profitului ce se obţine de la proiectul
evaluat cu volumul eforturilor iniţiale, de investiţii solicitate de realizarea acelui proiect. În cazul
evaluării proiectelor de investiţii care au ca obiectiv retehnologizarea, modernizarea, dezvoltarea
capacităţilor existente, ar fi incorect să atribuim noilor investiţii întregul volum de avantaje
economice ce se vor obţine după realizarea acelor proiecte. De aceea, în asemenea cazuri,
coeficientul de eficienţă (e) se va calcula cu relaţia:
unde: ΔP = sporul volumului anual de profit produs prin realizarea investiţiei;
It = volumul de investiţii aferent proiectului respectiv.
Printre punctele slabe ale indicatorului se numără următoarele aspecte:
nu ia în consideraţie impactul factorului de timp în perioada realizării lucrărilor
prevăzute, nu reflectă mărimea duratei de execuţie, fenomenul de imobilizare a
fondurilor de investiţii şi consecinţele acestuia – lagul, valoarea medie anuală a