MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA Cu titlu de manuscris CZU: 343.847(478)(094) Martin Daniel MĂSURILE ALTERNATIVE PRIVAŢIUNII DE LIBERTATE ÎN LEGISLAŢIA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA Specialitatea: 12.00.08 – drept penal (drept penal) TEZĂ de doctor în drept Conducător ştiinţific: Moraru Victor, doctor în drept, conferenţiar universitar Autor: Martin Daniel Chişinău, 2008
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI
AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Cu titlu de manuscris
CZU: 343.847(478)(094)
Martin Daniel
MĂSURILE ALTERNATIVE PRIVAŢIUNII DE LIBERTATE
ÎN LEGISLAŢIA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA
Specialitatea: 12.00.08 – drept penal
(drept penal)
TEZĂ
de doctor în drept
Conducător ştiinţific:
Moraru Victor, doctor în drept,
conferenţiar universitar
Autor:
Martin Daniel
Chişinău, 2008
2
CUPRINS
INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. Noţiuni generale privind măsurile alternative privaţiunii de libertate 9
§1.1. Istoricul apariţiei şi evoluţiei măsurilor alternative privaţiunii de libertate
în Republica Moldova 9
§1.2. Conceptul, trăsăturile şi conţinutul măsurilor alternative privaţiunii de libertate 26
§1.3. Standardele internaţionale cu privire la măsurile alternative privaţiunii de libertate 45
CAPITOLUL II. Pedepsele alternative 59
§ 2.1. Amenda penală 59
§ 2.2. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate 74
§ 2.3. Munca neremunerată în folosul comunităţii 89
CAPITOLUL III. Măsurile juridico-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate 116
§3.1. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei 116
§ 3.2. Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii
în vârstă de până la 8 ani 140
CAPITOLUL IV. Aplicarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate – opinii şi controverse 156
SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE 168
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI 169
BIBLIOGRAFIE 178
ADNOTARE 197
CUVINTE-CHEIE 200
LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE 201
ANEXE 202
3
INTRODUCERE
Infracţiunea este un fenomen juridic numai pentru că, înainte de toate, este un fenomen social,
un act specific omului aflat într-o societate istoric constituită. În afara societăţii nu există infracţiune
şi nici infractor.
Generat de societate prin componentele sale, fenomenul infracţional însoţeşte evoluţia societă-
ţii, primind caracteristici istorice şi locale în raport cu timpul istoric în care îşi găseşte exprimare şi
cu organizarea statală a societăţii într-un anumit loc. Fenomenul infracţional nu poate fi eradicat, fie
şi numai pentru faptul că este greu de conceput o societate care să nu normeze comportamentul
membrilor săi, aceasta însemnând negarea propriei sale existenţe, disoluţia ei. În acelaşi timp, orice
normare a comportamentului uman constituie o constrângere, o limitare a libertăţii individului şi
totdeauna se va găsi o minoritate care să încalce ori să conteste norma instituită de majoritate sau de
cei ce acţionează în numele ei.
Evoluţia dreptului penal este marcată de încercarea continuă de a ţine sub control agresivitatea
umană cu caracter infracţional şi de a legaliza, controla şi umaniza reacţia agresivă de răspuns la
aceasta, respectiv sancţiunea (pedeapsa).
Istoria dreptului penal este în ultimă instanţă istoria umanizării pedepsei.
Un stereotip demult format constă în prezentarea pedepselor, în special a celor privative de li-
bertate, ca un mijloc universal de reacţie a statului la orice formă de infracţionalitate, indiferent de
gravitatea celor comise. Izolarea totală de societate nu întotdeauna, după cum a demonstrat istoria şi
practica, poate fi considerată o condiţie necesară şi adecvată pentru atingerea scopurilor înseşi ale
pedepsei aplicate, dar şi ale politicii penale promovate în stat într-o perioadă sau alta.
S-ar părea că secolul XX a fost unul de reforme ale justiţiei penale pe întreg globul pământesc.
Deşi măsurile alternative privaţiunii de libertate pot fi atribuite sistemului de justiţie penală pe tot
parcursul evoluţiei sale istorice, totuşi, sec. XX a dat o conotaţie imperativă în majoritatea statelor
lumii şi, în mod nemijlocit, ţărilor membre ale Consiliului Europei. Acest fapt se datorează în mare
parte reglementărilor internaţionale.
În urma criticilor interminabile din partea unor organisme şi foruri internaţionale prestigioase,
aşa-numitele „alternative la pedeapsa tradiţională” au devenit în a doua jumătate a sec. XX parte a
sistemului sancţiunilor penale. Chiar dacă privaţiunea de libertate (inclusiv cea de scurtă durată) a
fost din mai multe motive supraestimată, oricum, aceasta nu a putut influenţa instituţionalizarea al-
ternativelor în calitate de elemente independente ale sistemului de sancţiuni.
În acest context a şi fost dezvoltat subiectul prezentei teze de doctor care, în rezultat, ne-a per-
mis să deducem că fiecare stat trebuie să formuleze o politică penală din care să rezulte că măsurile
4
alternative nu reprezintă o atenuare a represiunii penale şi, prin urmare, o atitudine mai blândă faţă
de infracţionalitate, şi că, de fapt, utilizarea adecvată a alternativelor permite o mai mare concentra-
re a formelor de reprimare a celor mai grave infracţiuni şi a celor mai periculoşi infractori.
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. În condiţiile stabilirii statului de
drept în Republica Moldova şi umanizării legislaţiei faţă de ştiinţa dreptului penal şi dreptului execuţio-
nal-penal sunt înaintate un şir de probleme de ordin teoretic şi practic. Realizarea lor înseamnă asigura-
rea reală a executării tuturor tipurilor de pedepse prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova. Exis-
tenţa fenomenului infracţionalităţii face ca statul să reacţioneze la el prin politica sa penală.
Modalităţile de reacţie penală pot fi diferite. Acestea pot duce la mărirea numărului de con-
damnări, creşterea recidivei etc. Sau, dimpotrivă, să contribuie la menţinerea calităţilor omeneşti ale
persoanei, deşi infractor.
Aplicarea pedepselor privative de libertate în acest sens se bazează pe prezumţia că persoana
care a comis infracţiunea preţuieşte mai mult de toate libertatea personală şi pericolul de a fi privată
de libertate ar fi un factor important ce ar reţine-o de a comite infracţiunea. În practică însă acest
efect de reţinere este minimal. Mai mult, privaţiunea de libertate exercită o influenţă negativă atât
asupra persoanelor care au comis infracţiuni, cât şi asupra societăţii în întregime, deoarece pentru
condamnaţi închisorile apar ca adevărate „şcoli ale infracţionalităţii”, iar sistemul dezvoltat insufi-
cient de reabilitare şi adaptare după ispăşirea pedepsei nu contribuie reintegrării în societate.
De prin anii ’70 ai secolului XX unele state au început să caute căi de soluţionare a problemei
date, în particular, prin aplicarea pe larg a măsurilor alternative privaţiunii de libertate. Consiliul
Europei şi ONU au început să elaboreze şi să adopte acte îndreptate spre implementarea acestei
practici în întreaga lume. Astfel, în 1981 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recoman-
dat ţărilor membre „să înlocuiască pedepsele privative de libertate pe termen scurt cu alte măsuri,
care ar fi mai eficiente”.
În 1985 la Congresul al VII-lea al ONU privind prevenirea infracţionalităţii şi tratamentul in-
fractorilor, ce şi-a desfăşurat lucrările la Milan, ţările membre au primit Rezoluţia nr. 16, care aten-
ţiona asupra reducerii numărului deţinuţilor, da preferinţă măsurilor alternative de pedeapsă şi rein-
tegrării sociale a infractorilor. În 1986 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Rezo-
luţia cu denumirea „Unele măsuri alternative detenţiei”. În această Rezoluţie Comitetul de Miniştri
la fel recomanda guvernelor statelor membre să includă diferite pedepse alternative şi să examineze
posibilitatea includerii lor în Codul penal. S-a propus, de asemenea, reexaminarea programelor de
resocializare a persoanelor care au comis infracţiuni.
În ultimii ani, politica penală a Republicii Moldova se modifică în direcţia liberalizării pedep-
selor, ceea ce atrage reducerea numărului de condamnaţi care îşi ispăşesc pedeapsa în penitenciare.
5
De menţionat în acest context că măsurile alternative privaţiunii de libertate se aplică tot mai
frecvent. Astfel, potrivit datelor statistice parvenite de la Departamentul de Executare al Republi-
cii Moldova, la sfârşitul anului 2004 la evidenţa Departamentului se aflau 6019 condamnaţi cu
aplicarea pedepselor neprivative de libertate şi a altor măsuri juridico-penale de constrângere al-
ternative privaţiuni de libertate; la sfârşitul anului 2007 la evidenţă se aflau deja 8869 condamnaţi
(Anexa nr. 3).
Cu toate că în literatura de specialitate găsim numeroase lucrări în care autorii abordează, tan-
genţial, necesitatea umanizării pedepselor, trebuie de menţionat că multiple aspecte ale problemati-
cii în cauză sunt examinate insuficient. Cercetările întreprinse au vizat în special pedepsele şi alte
măsuri alternative în aspecte de drept comparat. În ce priveşte însă examinarea normelor dreptului
naţional şi a practicii de aplicare a măsurilor alternative privaţiunii de libertate în Republica Moldova,
aceasta a rămas în mare parte superficială, fapt ce a determinat actualitatea prezentului studiu.
La etapa contemporană Republica Moldova păşeşte pe calea dezvoltării politice şi social-
economice independente. Aceasta, incontestabil, atrage după sine modificări legislative şi ale politi-
cii penale în general. În contextul acestor modificări a şi apărut necesitatea cercetării problemelor
privind aplicarea şi executarea pedepselor alternative şi a măsurilor juridico-penale de constrângere
alternative privaţiunii de libertate, cercetare care ar contribui la completarea şi perfecţionarea nor-
melor juridice ce vizează aceste instituţii juridico-penale.
Toate cele expuse au şi determinat alegerea temei pentru studiul ştiinţifico-practic şi stabilirea
direcţiilor de bază ale cercetării.
Cele menţionate supra vin să confirme actualitatea subiectului tratat, important atât în plan
social, cât şi juridic.
Bazele metodologice ale cercetării se constituie dintr-o totalitate de mijloace şi procedee teoretice
şi practice strict determinate de cunoaştere a domeniului cercetat, a realităţii juridice, printre care un loc
dominant îl ocupă metodele general-ştiinţifice: metoda istorică, statistică, sociologică, de analiză siste-
mică a fenomenelor; generalizarea, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, analogia ş.a. La fel, au fost
aplicate metodele special-juridice, şi anume: metoda comparativă, istorică, analizei complexe şi inter-
pretative a actelor normative, metodele formal-juridice, ale logicii formale, concret-sociologice etc.
Utilizarea metodelor indicate în cercetarea problemei vine să asigure o studiere complexă a
acesteia, determinarea esenţei şi trasarea perspectivelor evoluţiei fenomenului analizat.
Astfel, în baza metodei istorice a fost studiată originea şi evoluţia istorică a pedepselor alter-
native; aplicând metoda logică normele au fost cercetate sub toate aspectele, fiind utilizate catego-
riile şi legile logicii; metoda statistică a permis elucidarea subiectelor puse în discuţie prin interme-
diul cifrelor, metoda sociologică a asigurat studierea multiplelor dosare penale. A fost elaborat un
6
chestionar sociologic, ale cărui rezultate au fost utilizate la elaborarea tezei, acestea venind să su-
plimenteze opiniile la care ne raliem sau pe care le contestăm şi servind la formularea unor conclu-
zii şi recomandări de rigoare.
Bazele teoretice ale investigaţiei le-au constituit lucrările iluştrilor jurişti şi criminologi ruşi:
Potrivit concepţiei consacrate în Criminaliceasca Condică, toate infracţiunile erau considerate
criminale.
Pedepsele denotă o discriminare socială vădită, deoarece pentru nobili se prevăd pedepse pe-
cuniare, surghiun la mănăstire, iar pentru cei „proşti” sunt indicate pedepse fizice, ocna.
Codul prevedea şi caracterul public al aplicării unor pedepse: pedepse corporale în public,
plimbarea pe străzi spre ruşinarea infractorului.
Se restrânge aplicarea pedepsei cu moartea: ea se aplica pentru omor cu intenţie şi jaf cu
omor. Pentru hiclenie urma pierderea dregătoriei şi a rangului de boier.
Pedepsele de mutilare (tăierea mâinilor) s-au aplicat numai până la 1832, pentru falsificarea
pecetei domneşti, care după 1832 se pedepseşte cu ocna.
Privaţiunea de libertate se aplica mai pe larg.
Confiscarea averii este interzisă de Condica Criminalicească. Astfel, are loc îmblânzirea re-
presiunii penale: moartea se aplică mai rar, mutilarea este anulată, dar pedepsele corporale se mai
menţin alături de privaţiunea de libertate şi amenzi.
Prin încheierea la 28 mai 1812 a păcii de la Bucureşti se pune capăt războiului ruso-turc din
anii 1806-1812. Una dintre clauzele acestui tratat de pace prevedea anexarea regiunii dintre Prut şi
Nistru (Basarabia) la Imperiul Rus, parte componentă a Principatului Moldovei.
Imediat după pacea de la Bucureşti a fost adoptat Regulamentul organizării administraţiei
provizorii în Basarabia. Pe lângă acesta, în Basarabia s-au mai aplicat şi alte izvoare de drept, cum
sunt: Hexabiblul lui Armenopol, Manualul lui Andronache Donici şi Sobornicescul Hrisov de la
1785 al domnitorului Alexandru Mavrocordat [68, p.113].
19
În sfera dreptului penal în Basarabia au fost aplicate legile Imperiului Rus.
În Rusia, până în 1835, în domeniul dreptului penal s-au aplicat mai multe legi, chiar începând cu
Pravila de Sobor a lui Alexei Mihailovici. Din 1835 a întrat în vigoare codul general „Svod zaconov”.
În 1845 a fost adoptat un nou Cod penal – „Ulojenie o nakazaniah ugolovnîh i ispravitelinîh”
(Codul pedepselor criminale şi corecţionale) intrat în vigoare în 1846. Acest act normativ denotă o
discriminare socială vădită în privinţa pedepselor care de fapt erau constituite ca două sisteme:
1) pentru nobili şi cler;
2) pentru toţi ceilalţi.
Persoanele din stările privilegiate nu erau supuse pedepselor corporale. Articolul 18 al Codu-
lui clasifică toate pedepsele în pedepse criminale şi pedepse corecţionale. În sistemul pedepselor
intrau următoarele: pedeapsa capitală; privaţiunea de libertate; munca la ocne fără termen; munca la
ocne, în cetate, la uzine, pe termen; exilul în Siberia, Caucaz, în alte gubernii; pedepsele pecuniare
(amenda şi confiscarea averii, totală sau parţială, însă doar în cazurile expres prevăzute de lege);
pedepse corporale (doar pentru anumite categorii de infractori); mustrarea în prezenţa instanţei sau,
în cazurile cele mai grave – cu uşile deschise. Pentru anumite infracţiuni se aplicau şi pedepsele bi-
sericeşti (pocăinţa bisericească). Codul prevedea şi un şir de pedepse complementare şi accesorii,
printre care: interdicţia anumitor meserii şi profesii, obligaţia de a cere scuze de la pătimaş, în pre-
zenţa instanţei sau a martorilor, în forma şi expresiile stabilite de instanţă.
Pentru crime şi delicte de serviciu erau aplicate un şir de pedepse specifice, ca: eliminarea de
la slujbă, destituirea din funcţie, degradarea din funcţie, reţinerea din salariu, mustrarea, admonesta-
rea. Pentru comiterea infracţiunilor ce au atras pagube materiale şi morale, de rând cu pedeapsa,
condamnaţii erau obligaţi să recupereze aceste pagube. În caz de deces al vinovatului, această recu-
perare se răsfrângea şi asupra moştenitorilor, însă doar în limitele averii moştenite.
Revoluţia de la 1848 la români, încadrându-se în contextul general european, a avut un carac-
ter unitar pentru Principatele Române. Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină prin formarea sta-
tului naţional modern.
Statul naţional, care se constituie în 1859, prin alegerea aceluiaşi domnitor, Alexandru Ioan
Cuza (1859-1866) atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, adoptă oficial, în 1862 numele de
România. Perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost o perioadă rodnică sub aspectul legife-
rării şi este meritul întâiului domn al României moderne de a fi dat ţării o legislaţie nouă în pas cu
progresul, unica pentru statul naţional român, lichidând haosul şi arbitrajul feudal, şi de a fi aşezat,
la baza vieţii societăţii, principiul legalităţii.
În 1864, o comisie, formată din şapte membri, a fost însărcinată cu elaborarea unui proiect de
Cod penal. Această comisie a studiat cu atenţie legislaţia penală a altor state, îndeosebi Codul penal
20
francez din 1810 şi, în oarecare măsură, Codul penal prusian din 1851. Aceste două acte legislative
au reprezentat principalele izvoare ale Codului penal român.
Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. Elaborat în condiţii
în care legislaţiile statelor europene erau dominate de principiile şcolii clasice penale (fondator
Francesco Carrera), Codul penal român purta amprenta punităţii: liber arbitru – culpabilitate –
pedeapsă. Pornind de la postulatul că oamenii raţionali au capacitatea de a alege între ceea ce
este permis şi ceea ce nu este permis (liberul arbitru), Codul penal român considera că infracto-
rii sunt dominaţi de porniri antisociale (culpabile) şi, ca atare, ei trebuie pedepsiţi şi excluşi din
societate.
Deşi era dominat de concepţii obiectiviste, Codul penal român a adus contribuţii importante la
apărarea valorilor supreme ale societăţii din acea vreme.
Codul penal era structurat în trei cărţi: Cartea I cuprindea dispoziţii privitoare la pedepse şi la
felul lor, Cartea a II-a cuprindea norme cu privire la crime şi delicte, iar Cartea a III-a – contravenţii
poliţieneşti şi pedepsele pentru ele.
Conform structurii sale, Codul a adoptat o clasificare tripartită a infracţiunilor: crime, delicte
şi contravenţii. Această clasificare nu era justificată din punct de vedere teoretic, distincţia făcându-
se doar ţinându-se cont de sistemul pedepselor. Pedepsele erau de trei feluri: criminale, corecţionale
şi poliţieneşti, corespunzând fiecărei categorii de infracţiune.
Pentru crime se prevedeau:
− munca silnică pe viaţă şi pe termen – termenul maximal fiind de 20 ani;
− recluziunea într-o casă de muncă;
− detenţiunea nu mai mult de doi ani şi
− degradarea civică.
Degradarea civică însemna destituirea de la orice oficiu public, pierderea drepturilor politice şi
sociale (interzicerea de a purta arme, de a fi înrolat în armată, de a fi în învăţământ).
Munca silnică ca pedeapsă penală însemna munca în mine sau în penitenciarele speciale. De
regulă, cei condamnaţi la muncă silnică ca pedeapsă complementară suportau şi degradarea civilă.
Pedeapsa cu moartea nu era prevăzută în Cod, cea mai aspră pedeapsă fiind munca silnică pe viaţă
(pentru omor comis cu intenţie directă).
Delictele se sancţionau prin privaţiunea de libertate de la 15 zile până la 2 ani.
Contravenţiile poliţieneşti erau sancţionate cu amendă sau închisoare până la 15 zile pentru
încălcări ale ordinii şi regulilor de convieţuire, ca: împiedicarea circulaţiei pe stradă, deţinerea în
stare murdară a străzilor, hogeagurilor, producerea zgomotului noaptea şi tulburarea liniştii, lipsa
numărului la diligenţe etc.
21
Acest Cod nu conţinea pedepse corporale şi nici de mutilare. El reprezenta cea mai blândă le-
ge penală din Europa acelor timpuri [68, p.130].
Făurirea statului naţional unitar român prin unirea tuturor teritoriilor româneşti cu Vechiul
Regat a fost opera întregului popor român. Românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat
au dus o luptă consecventă împotriva dominaţiei străine care s-a finalizat prin hotărârile democrati-
ce adoptate de organe alese despre unirea cu Ţara.
Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat unirea cu Ţara la 27 martie 1918. Congresul naţional al
românilor din Bucovina a proclamat la 15 (28) noiembrie 1918 unirea acestei părţi a Moldovei de
Nord cu România. La 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 Marea adunare Naţională a românilor din
Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească a declarat unirea tuturor teritoriilor locuite de români cu
România. Unirea a fost susţinută şi de saşi la Congresul lor.
După întemeierea României Mari s-a creat o situaţie nouă şi în domeniul dreptului penal, fiind
în vigoare o pluralitate de legislaţii: Codul penal ungar din 1878 şi Codul penal austriac din 1852
(în Transilvania şi Bucovina). Numai într-o singură provincie din cele reunite – Basarabia – legea
penală din vechea Românie a fost extinsă din 1919.
Treptat, Codul penal din 1865 s-a extins asupra întregii ţări, dar, cu toate acestea, în 1920 au
început lucrările în vederea elaborării unui nou Cod penal. Adoptarea lui a fost însă tergiversată pâ-
nă la 18 martie 1936 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 (Codul penal „Carol al II-lea”).
Acest Cod penal nou a păstrat acelaşi sistem de pedepse, dar au fost introduse şi altele noi. În
conformitate cu acest act normativ, apare o nouă clasificare a pedepselor: pedepse de drept comun
şi altele politice. În calitate de pedepse complementare au fost introduse aşa pedepse ca interdicţia
corecţională, decăderea din puterea părintească, publicarea şi afişarea hotărârilor de condamnare.
Deşi pedeapsa capitală şi cele corporale nu erau prevăzute, în general s-a considerat că în noul Cod
penal regimul punitiv s-a înăsprit [94, p.403].
Codul penal „Carol al II-lea” pentru prima dată a legalizat instituţia suspendării condiţio-
nate a executării pedepsei, această instituţie fiind prevăzută iniţial în Legea conflictelor de
muncă din 1920 şi apoi în Legea sindicatelor profesionale din 1921 pentru pedepsele prevăzute
în aceste legi speciale.
Codul penal din 1936 conţinea în art.65 următoarele prevederi: „În cazul unei condamnări la
cel mult 2 ani închisoare corecţională, detenţiune simplă sau amendă, instanţa de fond, prin însăşi
hotărârea condamnatoare, poate suspenda executarea pedepsei pronunţate, pe timp de 3 ani, plus
durata pedepsei...” [100, p.78].
Cu unele mici modificări, suspendarea condiţionată a executării pedepsei a fost prevăzută şi în
Codul penal al României din 1968.
22
Odată cu unirea Basarabiei cu România, teritoriul din stânga Nistrului populat de români a ră-
mas în componenţa Statelor Sovietice (din 1922 – Uniunea Sovietică). Ca urmare a mişcării naţionale,
în 1924 a fost creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul Republicii
Sovietice Socialiste Ucrainene. Din acest timp, pe teritoriul dat se aplica legislaţia penală unională şi
ucraineană, respectiv Codul penal al RSSU din 1922, apoi Codul penal al RSSU din 1926.
Deosebirea principală a Codului penal din 1922 constă în faptul că acesta stabilea o listă ex-
haustivă a pedepselor penale. Astfel, în şirul pedepselor penale se înscriu: expulzarea din RSSU pe
termen sau fără termen, privaţiunea de libertate cu izolarea strictă a condamnatului sau fără o aşa
izolare, munca corecţională fără privaţiunea de libertate, condamnarea condiţională, confiscarea
averii, amenda, limitarea în drepturi, destituirea din funcţie, mustrarea publică, obligaţia de a recu-
pera paguba. Ca măsură excepţională se prevedea pedeapsa capitală [107, p.227-228].
În Codul penal din 1926, termenul de pedeapsă penală a fost înlocuit cu termenul de măsuri de
protecţie socială, care se clasificau în: măsuri cu caracter juridico-corecţional; măsuri cu caracter
medical şi măsuri cu caracter pedagogico-medical.
De facto, ca pedepse erau recunoscute doar măsurile cu caracter juridico-corecţional, care in-
cludeau: declararea drept duşman al oamenilor muncii cu privarea de cetăţenie a URSS şi expulza-
rea din URSS pentru totdeauna; privaţiunea de libertate cu izolarea strictă a condamnatului; privaţi-
unea de libertate fără o astfel de izolare; munca corecţională fără privaţiunea de libertate; limitarea
în drepturi; expulzarea din URSS pe termen; îndepărtarea din limitele republicilor unionale sau din
anumite localităţi cu stabilirea altui loc de trai sau fără, cu interzicerea traiului în anumite localităţi
sau fără aşa interdicţie; destituirea din funcţie; privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a practica o anumită activitate; mustrarea publică; confiscarea averii; amenda; preîntâmpinarea. Ca
măsură excepţională se prevedea pedeapsa capitală. Primele 4 pedepse, inclusiv pedeapsa capitală,
se aplicau doar în calitate de pedepse principale, celelalte – atât ca pedepse principale, cât şi ca pe-
depse complementare [107, p.239-240].
Observăm astfel că ambele aceste coduri dau dovadă de o pronunţată ideologizare a legislaţiei
penale şi, respectiv, a pedepselor penale.
În urma pactului Molotov-Ribbentrop, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat la Uniu-
nea Sovietică. La 2 august 1940 la Sesiunea Sovietului Suprem al URSS a fost adoptată legea
despre formarea RSSM, iar la 14 decembrie 1940 Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, printr-un
decret a permis folosirea temporară pe teritoriul RSSM a codurilor penal, civil, de procedură pe-
nală, civilă, a Codului muncii şi a Codului familiei ale RSSU [68, p.183]. Această situaţie a durat
până la adoptarea Codului penal al RSSM din 24 martie 1961, care a acţionat în Republica Mol-
dova până la 12 iunie 2003.
23
Iniţialmente, în afară de pedepsele prevăzute actualmente de art.21 din Codul penal al Repu-
blicii Moldova, în sistemul pedepselor erau incluse: deportarea, expulzarea, munca corecţională fără
privaţiunea de libertate.
În conformitate cu art.25 din Codul penal al Republicii Moldova, deportarea reprezenta înde-
părtarea condamnatului din locul său de trai, obligându-l să se stabilească într-o anumită localitate,
pe când, în conformitate cu art.26 din Codul penal, expulzarea constituia îndepărtarea condamnatu-
lui din locul său de trai, interzicându-i-se să locuiască în anumite localităţi.
Anume prin indicarea în sentinţă a locului concret unde urma să locuiască condamnatul deportarea
se deosebea de expulzare. Ambele pedepse se prevedeau atât ca pedepse principale, cât şi ca pedepse
complementare. Ambele nu se aplicau minorilor în vârstă de până la 18 ani, iar deportarea nu se aplica,
de asemenea, femeilor gravide şi femeilor care aveau la întreţinerea lor copii în vârstă sub 8 ani. Încă în
timpul Uniunii Sovietice, majoritatea savanţilor jurişti se pronunţau pentru excluderea acestor pedepse,
indicând în primul rând ineficacitatea acestora şi, ca rezultat, aplicarea extrem de rară. Bineînţeles, odată
cu declararea suveranităţii şi independenţei statului nostru, dat fiind teritoriul relativ mic al Republicii
Moldova, au dispărut condiţiile obiective de punere în executare a deportării şi expulzării.
Considerăm că anume din aceste motive, prin Legea Republicii Moldova privind unele modi-
ficări în Codul penal, nr.11 45-XII din 04.08.1992 [24], ambele pedepse au fost excluse din Codul
penal al Republicii Moldova.
Munca corecţională fără privaţiune de libertate se stabilea, în conformitate cu art.27 din Codul
penal al Republicii Moldova, pe un termen de la două luni până la doi ani şi se executa conform
sentinţei instanţei de judecată fie la locul de muncă al condamnatului, fie în alte locuri din circum-
scripţia în care locuia condamnatul, cu reţinerea din câştigul acestuia în folosul statului a unei părţi
stabilite de instanţă în limitele de la 5 la 20 procente din sumă.
Odată cu ratificarea prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XII din 24.07.1997 a Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a apărut necesitatea abolirii pedep-
sei în cauză, deoarece, în conformitate cu art.4 alin.2 al Convenţiei menţionate, „nimeni nu poate fi
constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie” [1]. Ca rezultat, în scopul armonizării legisla-
ţiei naţionale cu convenţiile internaţionale ratificate, prin Legea Republicii Moldova pentru modifi-
carea Codului penal, Codului de procedură penală, Codului cu privire la contravenţiile administrati-
ve, Codului de executare a sancţiunilor de drept penal şi Codului muncii, nr. 205-XIV din
25.11.1998 [26], munca corecţională fără privaţiunea de libertate a fost exclusă din sistemul pedep-
selor penale al Republicii Moldova.
Prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova despre introducerea unor modificări şi
completări în unele acte legislative ale RSS Moldoveneşti, nr. 3803-XI din 29.03.1990 [42],
24
sistemul pedepselor penale a fost completat cu o pedeapsă nouă – ridicarea contra echivalent a
mijlocului de transport.
Această pedeapsă consta în ridicarea forţată şi în realizarea ulterioară în modul stabilit a mij-
locului de transport proprietate personală a persoanei condamnate cu remiterea sumei încasate fos-
tului proprietar, cu excepţia cheltuielilor de realizare [71, p.257].
Pedepsei în cauză îi erau proprii unele semne specifice care o deosebeau de altele. În primul
rând, ea constă în trecerea forţată din proprietatea unei persoane în proprietatea alteia a unui obi-
ect specific. Această trecere forţată apropia pedeapsa în cauză de confiscarea averii, dar, în acelaşi
timp, ea, spre deosebire de confiscarea averii, nu era gratuită, ci contra echivalent bănesc, stabilit,
după cum rezultă din art.36, 37 ale Regulamentului cu privire la modul şi condiţiile de executare
în RSS Moldovenească a pedepselor penale, care nu sunt legate de aplicarea măsurilor de înrâuri-
re corecţională prin muncă asupra condamnaţilor, aprobat prin Decretul Preşedintelui Republicii
Moldova nr. 3359 din 05.04.1984 [41], de către magazinul de mărfuri primite în comision. De
confiscarea averii, ridicarea contra echivalent se deosebea şi prin faptul că forţat putea fi transmis
doar automobilul.
Ridicarea contra echivalent a mijlocului de transport constituia o pedeapsă complementară şi
se aplica doar în cazurile prevăzute de Partea Specială a Codului penal al Republicii Moldova din
1961, şi anume: în caz de încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloace-
lor de transport de către persoanele care conduc mijloacele de transport (art.177 din Codul penal al
Republicii Moldova), de conducere a mijloacelor de transport în stare de ebrietate (art.1771), de
predare a conducerii mijlocului de transport unei persoane aflate în stare de ebrietate (art.1773).
E greu a constata eficacitatea unei asemenea pedepse. S-ar părea că ea era lipsită şi de elemen-
tul coercitiv (deşi ridicarea era forţată, echivalentul bănesc se restituia proprietarului), şi de efectul
preventiv. Doar, în realitate, prin aplicarea acestei pedepse persoana nu era privată de posibilitatea
de a procura un alt mijloc de transport. Afectând doar într-o anumită măsură situaţia patrimonială a
persoanei, ea era lipsită de careva consecinţe juridico-penale utile. Probabil, anume din acest motiv,
prin Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 51-XIII
din 14.04.1994 [25], ridicarea contra echivalent a mijlocului de transport a fost exclusă din sistemul
pedepselor penale al Republicii Moldova.
În sistemul pedepselor penale al Republicii Moldova a existat pedeapsa cu moartea – cea mai
severă şi contradictorie pedeapsă pe care a cunoscut-o vreodată omenirea. Istoria civilizaţiei con-
temporane nu cunoaşte o analogie a unei atare atitudini cum ar fi cea faţă de problema privind pe-
deapsa capitală şi, probabil, această problemă nu va găsi rezolvarea univocă în timpul apropiat.
Aceasta deoarece pedeapsa capitală, ca tip al pedepsei, se apreciază nu numai în cadrul jurisprudenţei,
25
dar şi în cadrul politicii penale a statului, filosofiei, sociologiei, psihologiei, în fine la nivel de con-
ştiinţă socială.
Articolul 22 din Codul penal al Republicii Moldova din 1961 prevedea că pedeapsa cu moar-
tea se aplica ca măsură excepţională prin împuşcare, pentru infracţiuni contra statului, pentru omor
premeditat săvârşit cu circumstanţe agravante, pentru viol ce a avut urmări extrem de grave, precum
şi pentru violarea unei minore în vârstă de până la 14 ani, pentru atentarea la viaţa colaboratorului
de poliţie şi pentru infracţiuni militare grave. Această pedeapsă nu se aplica femeilor şi minorilor cu
vârsta sub 18 ani. După cum reiese din prevederile enunţate, această pedeapsă se aplica doar în
anumite cazuri, destul de limitate.
Odată cu ratificarea prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 522-XIII din
12.07.1995 a Statutului Consiliului Europei [44], Republica Moldova a fost primită ca membru al
Consiliului Europei cu condiţia abolirii pedepsei capitale, deoarece Protocolul adiţional nr.6 al
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că pedeapsa
penală este abolită. Această normă e obligatorie pentru statele membre ale Consiliului Europei. Ca
rezultat, această pedeapsă a fost exclusă din sistemul pedepselor penale al Republicii Moldova.
Actualmente, Codul penal al Republicii Moldova, adoptat la 18 aprilie 2002 şi intrat în vigoa-
re la 12 iunie 2003, are o viziune cu totul alta asupra pedepsei penale şi a categoriilor sale.
Astăzi pedeapsa penală nu este o osândă pentru condamnaţi, ci, în primul rând, un mijloc de
restabilire a echităţii sociale, în al doilea rând – un mijloc de corectare a condamnaţilor şi, în al trei-
lea rând – un mijloc de prevenire generală şi specială a săvârşirii de noi infracţiuni.
Pedepsele penale prevăzute de actualul Cod penal sunt de două categorii: care pot fi aplicate per-
soanelor fizice şi care pot fi aplicate persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător.
Cele aplicate persoanelor fizice sunt expres enumerate în art.62 CP RM, în ordinea de la cea
mai blândă spre cea mai aspră. Această normă, spre deosebire de norma analogică din Codul penal
din 1961, conţine noi categorii de pedepse care anterior nu erau prevăzute şi care reflectă exigenţele
politicii penale contemporane. Astfel de pedepse sunt: munca neremunerată în folosul comunităţii şi
detenţiunea pe viaţă.
Un capitol separat al Codului penal (Capitolul X) este dedicat măsurilor de siguranţă, printre
expulzarea şi confiscarea specială, care anterior erau prevăzute printre pedepsele penale.
În concluzie ţinem a menţiona următoarele.
Primo, suntem absolut de acord cu marele jurist Ion Tanoviceanu care menţionează că întrea-
ga evoluţie a dreptului penal este legată de evoluţia pedepsei. Dreptul penal a urmat calea ce a ur-
mat-o concepţia pe care în decursul timpurilor popoarele au avut-o despre ideea de justiţie penală,
idee care servea la modelarea pedepselor.
26
Secundo, severitatea represiunii a fost o continuă cauză de înăsprire a moravurilor, alimentând
îndârjirea criminalilor feroci şi mărind numărul acestora. Numai după ce pedepsele au început să fie
mai blânde s-a produs acea deplasare puternică de la criminalitatea sângeroasă la criminalitatea fra-
uduloasă. Aceste învăţăminte au fost plătite scump de omenire, dar, după cum se vede, întotdeauna
este nevoie de sacrificii [101, p.70].
Astfel, în dreptul penal, ca şi în alte domenii ale dreptului, necontenit s-au produs schimbări.
Politica penală promovată a dovedit că creşterea represiunii penale nici pe departe nu dă acele re-
zultate care au fost preconizate sau care sunt necesare societăţii.
În context, legea penală, dar în special doctrinarii şi lucrătorii practici sunt în continuă căutare
a unor căi cât mai eficiente de îmbunătăţire a politicii penale promovate de stat şi în acest context
alternativele privaţiunii de libertate îşi merită locul lor ca obiect de cercetare.
Tertio – măsuri neprivative de libertate care raţional înlocuiau detenţiunea au fost cunoscute
dintotdeauna, atât doar că nu formau un concept aparte. Societatea din cele mai vechi timpuri căuta
diverse metode care ar înlocui deţinerea într-un penitenciar, având în acelaşi timp un efect coercitiv
şi educativ mai mare chiar decât privarea făptuitorului de libertate (strigarea peste sat, amenda,
munca corecţională etc.).
§ 1.2. CONCEPTUL, TRĂSĂTURILE ŞI CONŢINUTUL MĂSURILOR ALTERNATIVE
PRIVAŢIUNII DE LIBERTATE
O perioadă îndelungată privaţiunea de libertate era privită drept un mijloc universal al reacţiei
statului la orice formă a criminalităţii, indiferent de gravitatea acesteia. Mai mult, la răscrucea seco-
lelor XVIII-XIX, sub influenţa filosofiei Iluminismului, privaţiunea de libertate constituia o alterna-
tivă pedepselor inumane şi drastice, cum ar fi pedeapsa cu moartea sau pedepsele corporale, răspân-
dite pe larg în acele vremuri. Între timp, după cum demonstrează practica, izolarea de societate nici
pe departe nu poate fi considerată o condiţie necesară şi adecvată pentru realizarea sarcinilor politi-
cii penale. Deja la sfârşitul secolului XIX privaţiunea de libertate a fost atacată de practicieni şi teo-
reticieni pentru imposibilitatea rezolvării sarcinii principale a pedepsei penale, şi anume – reabilita-
rea socială şi corectarea condamnaţilor [96, p.2]. Critică justificată, deoarece potenţialul diferenţie-
rii influenţei coercitive în cadrul privaţiunii de libertate este prea mic pentru a asigura echilibrul în-
tre fapta comisă şi pedeapsa stabilită şi, ca rezultat, pentru a conta pe realizarea scopurilor propuse.
Izolarea de societate ca reacţie la criminalitatea de o gravitate scăzută a fost criticată de co-
munitatea internaţională pentru neajunsurile sale, în special pentru faptul că această pedeapsă este
27
legată de desocializarea personalităţii, condiţionând schimbări profunde ale psihicului uman, spo-
rirea recidivei.
După cum menţionează profesorul ungar C. Bard, ca rezultat al criticii necontenite expuse la
diferite foruri şi organizaţii internaţionale, alternativele tradiţionale ale privaţiunii de libertate, cum
sunt amenda, suspendarea executării pedepsei şi probaţiunea, în acelaşi rând, mustrarea publică şi
diferite forme ale muncii socialmente utile, au devenit parte componentă a sistemului de pedepse
penale într-un şir de ţări [105, p.64].
În preambulul la Rezoluţia (76) 10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire
la unele măsuri de pedeapsă alternative privaţiunii de libertate, adoptată la 9 martie 1976, se menţi-
onează despre „...tendinţa manifestată în toate statele membre de a evita, pe cât posibil, pronunţarea
sentinţelor legate de privaţiunea de libertate, ca o consecinţă a neajunsurilor lor evidente, precum şi
din stima faţă de libertatea individuală...” [265].
În aşa mod, ab initio societatea ştiinţifică, iar mai apoi şi reprezentanţii puterii de stat au ajuns
la concluzia că este necesară implementarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate.
Dezvoltarea sistemului de măsuri alternative privaţiunii de libertate a fost determinată de mai
mulţi factori care se reduc în principal la faptul că privaţiunea de libertate posedă prea multe ca-
renţe, iar alternativele privaţiunii de libertate, ca reacţie statală la comportamentul infracţional, din
contra, conţin un şir de avantaje incontestabile.
După cum se menţionează în preambulul la Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de Mi-
niştri către statele membre referitoare la Regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în societate,
adoptată de Comitetul de Miniştri la 19 octombrie 1992 [10]1, „executarea sancţiunilor penale în
sânul comunităţii oferă o mai bună protecţie societăţii decât desfăşurarea unui proces pe termen
lung, salvând de la sine şi interesele victimei”.
Analizând esenţa şi conţinutul privaţiunii de libertate, am putea releva un şir de neajunsuri şi
dezavantaje ale acesteia faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate.
Un prim neajuns al privaţiunii de libertate este eficacitatea scăzută a acesteia. Trebuie de
constatat că în ultimele decenii au crescut esenţial proporţiile criminalităţii de recidivă [270, p.89],
ceea ce denotă elocvent ineficienţa sistemului judiciar şi execuţional-penal. Eficienţa pedepsei de-
pinde de mai mulţi factori, printre care: conţinutul şi mecanismul influenţei coercitive a pedepsei;
condiţiile de ispăşire a pedepsei; posibilitatea resocializării şi adaptării postpenitenciare [117, p.13].
La toţi aceşti indici privaţiunea de libertate nu corespunde aşteptărilor sociale.
1 Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la Regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în societate reprezintă unul din actele internaţionale de bază în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate.
28
De menţionat că potenţialul coercitiv al privaţiunii de libertate cu mult depăşeşte potenţialul
educativ, fapt determinat de condiţiile destul de severe de ispăşire a pedepsei, de îngustarea esenţia-
lă a drepturilor fundamentale, de posibilităţile limitate de autorealizare, inclusiv profesională. Dis-
crepanţa dintre aceste două categorii, atunci când sporirea constrângerii nu este justificată de factori
criminogeni ai personalităţii condamnatului, atrage reducerea eficienţei măsurii de constrângere,
condamnatul pierzând încrederea că există un echilibrul între „faptă” şi „răsplată”, aşa cum spune
un vechi proverb.
Analizând eficienţa privaţiunii de libertate de scurtă durată, renumitul profesor rus M.D.
Şargorodschi încă la începutul anilor ’50 ai sec. XX menţiona că „în cazul privaţiunii de libertate pe
termen scurt, de regulă, acţionează caracterul intimidant al pedepsei, dar în asemenea situaţie trebu-
ie de determinat dacă impactul nefast al privaţiunii de libertate nu reprezintă o plată prea mare pen-
tru acest caracter intimidant. Efectele negative ale privaţiunii de libertate pot servi un argument su-
ficient pentru o atitudine negativă faţă de privaţiunea de libertate pe termen scurt şi pentru recu-
noaşterea eficienţei scăzute a acesteia, cu excepţia cazurilor când, din anumite considerente, aplica-
rea altor măsuri este imposibilă” [187, p.386-387].
Altă cauză care a determinat necesitatea elaborării măsurilor alternative o constituie caracte-
rul inuman al privaţiunii de libertate. Regimul penitenciar este caracterizat de elementul esenţial al
mecanismului de constrângere – celui condamnat i se reduce posibilitatea de a se deplasa liber şi de
a dispune la dorinţă de timpul său, de a-şi manifesta posibilităţile şi de a-şi realiza aptitudinile.
Acest regim, urmat în procesul ispăşirii pedepsei, lasă amprente asupra întregului mod de viaţă al
celui condamnat. Privaţiunea de libertate, intervenind în sfera drepturilor personale ale condamnatu-
lui, modifică esenţial statutul juridic al acestuia, în special sub trei aspecte:
1) de unele drepturi şi libertăţi persoana este lipsită în general (dreptul la libera circulaţie,
dreptul la vot, dreptul la alegerea domiciliului);
2) unele drepturi sunt esenţial limitate (dreptul la inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea
domiciliului, secretul corespondenţei şi convorbirilor telefonice);
3) condamnatului îi sunt impuse un şir de obligaţii specifice, determinate de regimul peniten-
ciar (să menţină curăţenia în încăperile de locuit şi de serviciu, la locurile de muncă, să păstreze îm-
brăcămintea, să aştearnă patul conform modelului stabilit, să respecte regulile de igienă personală,
să păstreze produsele alimentare şi obiectele de folosinţă individuală în locurile şi în încăperile spe-
cial amenajate (pct. 98 al Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, aprobat prin Hotărârea
Guvernului Republicii Moldova nr. 583 din 26.05.2006) [47].
În aşa mod, ispăşirea pedepselor legate de izolarea de societate cauzează personalităţii celui
condamnat un prejudiciu care nu poate fi compensat prin nimic; din contra, după liberare urmează
29
un proces îndelungat şi anevoios de adaptare postpenitenciară, persoana fiind, de regulă, respinsă de
către societate.
Desocializarea condamnatului constituie una dintre cele mai nocive trăsături ale privaţiunii de
libertate. Aceasta se dovedeşte a fi şi mai simţitor în Republica Moldova, deoarece condiţiile ispăşi-
rii pedepsei în instituţiile penitenciare nu corespund principiului umanismului şi standardelor inter-
naţionale în domeniul executării pedepsei, afectând unele drepturi fundamentale ale omului care nu
trebuie să nimerească în sfera coercitivului, şi anume: dreptul la sănătate, la securitate personală, la
condiţii normale de viaţă. Perturbările enunţate ale vieţii cotidiene a celui condamnat sunt justificate
numai în măsură în care izolarea de societate este unica măsură adecvată pentru comportamentul
său criminal.
În condiţiile executării pedepsei privative de libertate un pericol serios prezintă factorii
criminogeni caracteristici pentru sistemul penitenciar: influenţa negativă a „autorităţilor” asu-
pra majorităţii condamnaţilor; existenţa unei subculturi distincte, a regulilor nescrise ale lumii
interlope [106, p.97-108]. Penitenciarele constituie adevărate focare ale subculturii criminale,
fiind folosite de către criminalitate pentru recrutarea în rândurile lor a noilor persoane având
orientare antisocială. Izolarea de societate nici pe de parte nu îngrădeşte condamnaţii, în calitate
de membri ai societăţii, de mediul nociv intrasistemic, de consecinţele psihologice şi sociale ale
ispăşirii pedepsei în cauză. Totodată, condiţiile dificile de socializare atrag deformarea perso-
nalităţii condamnaţilor.
Pedeapsa privativă de libertate se bazează pe prezumţia că persoana care a comis infracţiunea
preţuieşte libertatea cel mai mult şi pericolul pedepsei cu închisoarea reprezintă un factor ce reţine
criminalitatea [264]. În practică un asemenea efect de stopare a criminalităţii este minimal. Din con-
tra, pentru cei condamnaţi închisoarea reprezintă o „şcoală a criminalităţii”, iar sistemul de reabili-
tare slab dezvoltat nu stimulează reintegrarea lor socială ulterioară. Ca rezultat, efectele negative ale
privaţiunii de libertate se resimt şi după ce condamnatul ispăşeşte pedeapsa, deoarece societatea este
ostilă celor „instruiţi în universităţile criminalităţii”.
Societatea de asemenea are de suferit. În special pentru că închisoarea costă scump şi întreţi-
nerea se asigură din contul bugetului de stat care se formează din aporturile contribuabililor. Nici
partea vătămată nu primeşte, de regulă, compensarea pagubelor cauzate prin infracţiune.
De rând cu aceste carenţe ale executării pedepsei privative de libertate, situaţia se înrăutăţeşte
sub povara problemelor de ordin organizatoric şi tehnico-material cu care se confruntă sistemul
penitenciar. În statele cu economia în curs de dezvoltare, în şirul cărora se înscrie şi Republica
Moldova, sistemul penitenciar nu numai că este prea costisitor, ci, mai mult, se confruntă cu pro-
blema lipsei mijloacelor financiare necesare.
30
În doctrina de specialitate s-a menţionat că întreţinerea unui număr enorm de cetăţeni în instituţiile
penitenciare reprezintă o povară grea pentru bugetul statului, stagnând rezolvarea multor sarcini de or-
din social şi contribuind la răspândirea obiceiurilor şi tradiţiilor climatului criminal [257, p.32].
Toate aceste consecinţe nefavorabile pot fi evitate, în viziunea noastră, prin substituirea priva-
ţiunii de libertate cu alternativele acesteia, unde momentul educativ prevalează faţă de cel coercitiv,
condamnatul nefiind smuls din mediul obişnuit şi nefiind privat de relaţiile sociale existente care îi
acordă posibilitatea de a se asimila celorlalţi membri ai societăţii.
Introducerea alternativelor privaţiunii de libertate are mai multe argumente forte: economice
sau pragmatice; corecţionale; de compensare.
În plus, necesitatea implementării acestor alternative privaţiunii de libertate este dictată de
faptul că ele au un caracter mult mai uman, au o mai mare eficacitate în cadrul prevenţiei speciale
din contul posibilităţilor mai largi şi al condiţiilor mai prielnice pentru resocializare.
Măsurile juridico-penale alternative privaţiunii de libertate acordă instanţelor de judecată po-
sibilitatea utilizării, în baza legii (luând în consideraţie practica judiciară şi recomandările ştiinţifi-
ce), a diferitelor mijloace de influenţare a condamnatului, îmbinând restricţiile de ordin material cu
cele de ordin spiritual. Aceasta are loc prin influenţarea structurii psihologice a personalităţii con-
damnatului, limitându-i-se posibilităţile „profesionale” sau ale altei conduite asociale pe viitor, fie
obligându-l la îndeplinirea anumitor lucrări, pe care acesta, în alte condiţii, nu le-ar fi efectuat.
Avantajul alternativelor îl constituie şi caracterul lor compensator. În literatura de specialitate
s-a specificat că calităţile compensatorii, adică asigurarea coercitivă a restituirii pagubei materiale,
sunt specifice oricărei pedepse [184, p.25]. Însă, eficacitatea realizării lor este diferită. În cazul pri-
vaţiunii de libertate aceste posibilităţi sunt reduse la prestarea unei munci necalificate şi, respectiv,
puţin remunerate. În plus, administraţia, din motive economice şi organizaţionale, nu poate asigura
cu loc de muncă toţi condamnaţii dornici de a munci. Conform datelor Departamentului Instituţiilor
Penitenciare al Republicii Moldova, în sistemul penitenciar al Republicii Moldova în anul 2003 au
fost antrenaţi în muncă 33,6% din numărul total al condamnaţilor apţi de muncă, în anul 2004 – în
muncă au fost încadraţi 36,7%, în anul 2005 – 38,1%, în anul 2006 – 40%, în anul 2007 – 34,2%,
iar în primele 5 luni ale anului 2008 în muncă sunt încadraţi 35,5% din numărul total al condamnaţi-
lor (Anexa nr.2). Sunt nişte cifre care nu pot satisface, dacă e să ţinem cont de faptul că practic ma-
joritatea celor condamnaţi la pedepse privative de libertate au obligaţii pecuniare legate de restitui-
rea pagubelor materiale cauzate prin comiterea infracţiunii.
În ţările democratice dezvoltate, în legătura cu alternativele privaţiunii de libertate, o tot mai
mare atenţie se atrage concepţiei compensatorii, în conformitate cu care funcţia de baza a pedepsei
este compensarea prejudiciului cauzat. Aşa o interpretare se bazează pe pragmatism – pedepsei i se
31
atribuie o altă direcţie, nu cea coercitiv-educativă, ci de compensare. Conform acestei concepţii,
accentul trebuie deplasat de pe corectarea condamnatului pe restabilirea relaţiei sociale violate, re-
cuperarea pagubei cauzate bunului. Ca rezultat, are loc dezicerea de forma tradiţională de realizare a
justiţiei – procedura penală [117, p.19-20].
Un mijloc mai radical de deviere de la procedura obişnuită a procesului penal care se propune
este justiţia restaurativă, a cărei idee de baza o constituie schimbarea pedepsei prin compensarea
prejudiciului cauzat. În justiţia restaurativă necesar şi suficient se consideră compensarea totală din
partea infractorului a pagubei cauzate prin infracţiune.
În doctrina de specialitate se menţionează că „aceasta ar permite fără cheltuieli suplimentare
următoarele:
1) de a descărca semnificativ în cel mai scurt termen instanţele de judecată şi închisorile şi
concomitent de a micşora practica autoinstruirii criminalilor în locurile concentrării lor;
2) de a micşora criminalitatea, mai cu seamă în sfera protecţiei naturii;
3) de a acoperi multe infracţiuni „exotice” şi greu de calificat, printre care: răspândirea pro-
4) de a ridica nivelul protecţiei drepturilor omului şi, în cele din urmă, de a compensa pagube-
le cauzate victimelor infracţiunilor, de a contribui la micşorarea contrastelor sociale şi materiale din
societate, de a introduce nişte puternice antistimulente pentru corupţie” [139, p.5-6].
Fără a face o analiză temeinică a concepţiei în cauză, considerăm că a sosit timpul de a reve-
dea rolul pedepsei, de a o face mai adecvată aşteptărilor sociale, de a o compila în cazurile necesare
cu alte măsuri, inclusiv sociale, de reacţie la criminalitate.
Argumentele enunţate, precum şi criza sistemului tradiţional de pedepse legate de izolarea de
societate a condamnaţilor de la începutul sec. XX au dus la apariţia în ştiinţa dreptului penal şi a
dreptului penitenciar (pe atunci) a noilor pedepse menite să sancţioneze criminalitatea minoră şi
medie. În aşa mod, a fost cristalizată, de la început în sistemul de drept al statelor străine, iar recent
şi în dreptul penal naţional, o subsistemă a măsurilor alternative privaţiunii de libertate.
Spre regret, în pofida faptului că în legislaţia naţională există un arsenal destul de variat al pe-
depselor şi altor măsuri juridico-penale de constrângere, care nu sunt legate de izolarea de societate,
trebuie totuşi să constatăm că instanţele de judecată aplică încă destul de frecvent privaţiunea de
libertate acolo unde s-ar putea utiliza o alternativă a ei. De menţionat în context că în ultimul timp
atât mass-media, cât şi unele organizaţii obşteşti propagă importanţa măsurilor alternative privaţiu-
nii de libertate în justiţia naţională, cu siguranţă – fapt benefic. Considerăm că în vederea schimbării
mentalităţii judecătorilor, care susţin că pedeapsa severă reprezintă un mijloc eficient de contracara-
re a criminalităţii, este necesar de a face şi remanieri la nivel legislativ pentru a accentua prioritatea
32
alternativelor privaţiunii de libertate. Aceasta poate fi realizat prin acordarea unui caracter excepţi-
onal pedepsei privative de libertate, la care urmează să se recurgă doar în ultimul rând, ca ultimo
ratio, când alte pedepse sau măsuri alternative, cu siguranţă, nu şi-ar atinge eficacitatea.
Deşi la alin.(2) art.75 CP RM se menţionează că o pedeapsă mai aspră, din numărul celor alterna-
tive prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă,
din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei, aceasta nu subliniază caracte-
rul excepţional al pedepsei privative de libertate. În plus, alternativele nu se reduc doar la pedepsele ne-
privative de libertate, însă în privinţa priorităţii utilizării altor măsuri juridico-penale legea penală în ge-
neral nu spune nimic. Considerăm că în Codul penal ar trebui să fie consfinţit în calitate de principiu
faptul că pedeapsa privativă de libertate se aplică, în calitate de excepţie, când nu există posibilitatea de
a recurge la alte pedepse sau măsuri juridico-penale alternative. Aceasta ar corespunde şi spiritului acte-
lor internaţionale în domeniu, deoarece, potrivit pct.1 al Anexei la Recomandarea nr. 22 (99) a Comite-
tului de Miniştri către statele membre cu privire la supraaglomerarea închisorilor şi inflaţia populaţiei
închisorilor, adoptată de către Comitetul de Miniştri la 30 septembrie 1999, „privarea de libertate trebuie
considerată o sancţiune sau măsură extremă şi, de aceea, trebuie impusă numai când, din cauza gravităţii
infracţiunii, orice altă sancţiune sau măsură ar fi inadecvată” [11].
Carenţele legislative, precum şi discrepanţa dintre prevederile legale şi practica judiciară ur-
mează a fi înlăturate, inclusiv prin studii teoretice în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate.
Deşi avantajele măsurilor alternative privaţiunii de libertate faţă de pedepsele privative de li-
bertate sunt evidente, la elaborarea acestora are importanţă nu numai conţinutul lor, dar şi faptul cât
de real ele pot fi contrapuse privaţiunii de libertate. Profesorul rus V.A. Utchin menţionează în acest
sens că „…un spectru prea larg al alternativelor poate provoca aşa-numita „întindere a plasei”, adică
situaţia când răspunderea penală începe a fi utilizată în cazurile în care în trecut avea loc liberarea
de răspundere…” [256, p.15]. În plus, tendinţa de modernizare a sistemului sancţionator prin intro-
ducerea măsurilor alternative privaţiunii de libertate nu trebuie să depăşească limitele normalităţii şi
nu trebuie privite ca un substituent absolut al privaţiunii de libertate.
În doctrină se avertizează, pe bună dreptate, că în ultimul timp „pedepsele alternative sunt pri-
vite ca o panacee, reieşindu-se doar din singurul fapt că ele nu reprezintă o închisoare” [210]. Desi-
gur, alternativele îşi au rostul şi locul lor în politica penală a statului, iar implementarea, precum şi
aplicarea acestora în practică trebuie să fie ştiinţific argumentate.
În pofida popularităţii pe care au câştigat-o măsurile alternative în politica penală a statelor
contemporane, aspectele juridice ale acestei instituţii juridico-penale au rămas practic nestudiate.
Mai mult ca atât, nici în doctrină, nici în legislaţie, până în prezent un termen unic care să înglobeze
totalitatea măsurilor alternative privaţiunii de libertate nu a fost elaborat.
33
Termenul „alternativă” este utilizat pentru a desemna diferite fenomene juridico-penale, sar-
cina noastră constând în încercarea de a clarifica esenţa acestui termen şi de a determina propriul
concept al „alternativelor”, explicând conţinutul lui şi argumentând alegerea.
De la început ar fi bine să clarificăm sensul termenului „alternativă”, care provine de la lati-
nescul alter – una din două. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, alternativă înseamnă
„posibilitatea de a alege între două soluţii, între două situaţii care se exclud” [86, p.30].
În doctrina de specialitate se întâlneşte noţiunea „alternative ale justiţiei penale” [190, p.511]
sau „alternative în sistemul juridico-penal” [188, p.362]. Ambele concepte desemnează de fapt o
parte a politicii penale a statului prin care se urmăreşte scopul de a descărca sistemul penal tradiţio-
nal de multitudinea de dosare intentate ca rezultat al comiterii infracţiunilor de o gravitate redusă.
Pentru a caracteriza această activitate a organelor statale, cel mai des este utilizat termenul englez
„diversion”, ceea ce înseamnă „abatere” sau franţuzescul „dejudiciarisation” [102, p.147], dat fi-
ind că esenţa acestor „măsuri alternative” constă, de regulă, în tentativa de a restabili echitatea soci-
ală, violată prin săvârşirea infracţiunii, fără a supune infractorul masurilor juridico-penale.
În doctrina rusă această activitate este desemnată prin sintagma „alternative ale urmăririi pe-
nale” [115].
În ultimul timp această tendinţă a devenit atât de globală în plan mondial şi european, încât şi-
a găsit reflectare în acte cu caracter internaţional. Astfel, prin Recomandarea nr. R (87) 18 din 17
septembrie 1987 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind simplificarea justiţiei pena-
le [12] a fost aprobată ideea soluţionării extrajudiciare a „litigiilor juridico-penale” şi propuse pro-
cedee concrete pentru o astfel de soluţionare.
Prin intermediul acestor mecanisme alternative de reacţie împotriva infracţiunii comise se ho-
tărăsc nu numai probleme ce ţin de realizarea justiţiei, ci şi probleme legate de optimizarea procesu-
lui penal, iar, în consecinţă, sporeşte şi calitatea justiţiei penale, ea având posibilitatea de a se axa pe
criminalitatea mai periculoasă.
Un alt termen utilizat este cel de „alternative în dreptul penal” care reprezintă „...toate tipuri-
le de reacţie la faptele interzise de legislaţia penală, care nu este legată de privaţiunea de libertate”
[105, p.67]. Acest concept este şi el destul de larg, deoarece desemnează orice măsură juridico-penală,
fie ea pedeapsă, fie o măsură de siguranţă, fie o liberare de răspundere penală sau de pedeapsă penală.
În literatura de specialitate rusă frecvent se întrebuinţează termenul „pedeapsă alternativă”
[117, p.10] şi termenul „alternativele pedepsei” [230, p.123]. Primul desemnează pedepsele în al
căror conţinut nu se include izolarea de societate; al doilea cuprinde măsurile juridico-penale, altele
decât pedeapsa. Este de specificat că la alternativele pedepsei se atribuie măsurile juridico-penale
care înlocuiesc oricare pedeapsă, nu neapărat una privativă de libertate.
34
Savantul rus L.Golovko distinge trei componente de bază legate de termenul „alternativă”: al-
ternativele urmăririi penale, alternativele pedepsei şi alternativele privaţiunii de libertate [115,
p.18-20]. Fiecare din aceste „alternative” are un conţinut şi semnificaţie diferită. Comparând alter-
nativele pedepsei cu alternativele privaţiunii de libertate, numitul savant specifică că „...orice alter-
nativă a pedepsei constituie şi o alternativă a privaţiunii de libertate, dar în nici un caz şi invers”
[115, p.19]. Susţinem pe de plin această viziune. Într-adevăr, alternativele pedepsei, fiind în princi-
piu un substituent al oricărei pedepse, eventual constituie şi o alternativă a privaţiunii de libertate,
dar nu toate alternativele privaţiunii de libertate sunt nişte substituente ale pedepsei; din contra, o
parte din alternativele privaţiunii de libertate sunt chiar ele pedepse. Astfel, considerăm că alternati-
vele pedepsei au un conţinut mult mai larg decât alternativele privaţiunii de libertate.
În doctrina autohtonă se întâlnesc conceptele de „alternative ale detenţiei” [192, p.295-302],
„alternative ale detenţiunii” [82], precum şi termenul „măsuri alternative”, echivalat cu termenul
„măsuri de compromis în lupta împotriva criminalităţii” [194, p.258].
Comun pentru toate conceptele sus-expuse este că ele presupun câteva variante de rezolvare a
conflictului social, generat de infracţiune, şi, respectiv, câteva forme de reacţie la aceasta. În afară de
faptul că conţin termenul „alternativă”, ele toate sunt chemate să desemneze o activitate de realizare a
justiţiei penale care să nu fie legată de condamnarea infractorilor la pedepse privative de libertate.
Din multitudinea de concepte poate fi dedusă o concluzie: alternativele au un conţinut
multiaspectual şi divers; la alternative pot fi atribuite mai multe fenomene şi instituţii juridico-
penale, de aceea trebuie de ales un anumit criteriu de configurare a conţinutului alternativelor.
În ce ne priveşte, considerăm drept alternative ale privaţiunii de libertate acele măsuri juridi-
co-penale de constrângere, prin intermediul cărora infractorul, recunoscut vinovat de comiterea
unei infracţiuni şi fiind condamnat, scapă de privaţiunea de libertate suportând constrângerea sta-
tală sub o altă formă.
În context, este relevantă, în opinia noastră, poziţia profesorului I. Dolea care consideră, pe
bună dreptate, că „...pedepsele alternative pot fi aplicate numai replasând detenţia, nu şi în locul al-
tei pedepse” [192, p.299], opinie pe care o susţinem pe deplin. La conturarea conţinutului măsurilor
alternative vom ţine cont de calitatea acestora de a „replasa detenţia”; astfel, în prezentul studiu
vom analiza doar acele măsuri alternative privaţiunii de libertate care înlocuiesc în exclusivitate pe-
depsele privative de libertate.
Odată ce am conturat fenomenul juridic pe care îl vom examina, urmează să stabilim conţinu-
tul acestuia şi trăsăturile lui, dar nu înainte de a decide asupra termenului care îl va desemna.
Reamintim că în doctrina naţională se întâlneşte termenul „alternativa detenţiunii” [192].
Acest termen este utilizat şi în teza de doctorat susţinută relativ recent de A. Zosim, în care se
35
încearcă a se face o justificare a alegerii termenului „detenţiune” în contextul alternativelor
[271, p.21-22].
În ce ne priveşte, propunem ca fenomenul investigat să fie denumit „măsuri alternative priva-
ţiunii de libertate”. Considerăm că ambii termeni – şi „detenţiunea” alias „detenţia”, şi „privaţiunea
de libertate” – presupun o izolare de societate şi în acest sens sunt nişte sinonime. Totuşi, utilizarea
sintagmei „privaţiune de libertate” în contextul măsurilor alternative ca instituţie a dreptului penal
ni se pare mai adecvată. Aceasta din următoarele considerente.
În virtutea vechilor prevederi ale legislaţiei penale naţionale, privaţiunea de libertate se asimi-
lează cu o pedeapsă, a cărei executare este legată de izolarea condamnatului de societate. Dar şi ac-
tuala legislaţie penală pune accentul pe cel de „privaţiune de libertate” şi nu pe termenul „detenţie”.
Spre exemplu, potrivit art.71 CP RM, „închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vi-
novate...”. Observăm că în legislaţia penală legiuitorul utilizează termenul „privaţiune de libertate”,
cel de „detenţie” nefiind utilizat în general. Din contra, în Codul de procedură penală al Republicii
Moldova, pentru a desemna o izolare de societate, se utilizează atât termenul „privare de libertate”,
cât şi termenul „detenţie”. Astfel, în art.165, 166, 167, 172, 174, 176, 186, 195 CPP RM se vorbeşte
despre privarea de libertate, iar în art.232, 238, 319, 468, 533, 542, 544, 549 CPP RM – despre de-
tenţie. În aşa mod, considerăm că termenul „detenţie” sau „detenţiune” este mult mai larg decât
termenul „privaţiune de libertate”, înglobând în sine în general izolarea persoanei de societate ca-
re poate fi aplicată atât în calitate de pedeapsă, cât şi în calitate de măsură preventivă prevăzută
de legislaţia procesual penală. Detenţia presupune o izolare de societate prevăzută de legislaţia pe-
nală şi cea procesual penală, iar privaţiunea de libertate este o măsură juridico-penală. Ţinând cont
de faptul că prezentul studiu este destinat analizei măsurilor de constrângere juridico-penale şi nu a
celor procesual penale, considerăm că, în contextul alternativelor ca măsuri juridico-penale, mai
adecvat şi mai corect ar fi să utilizăm termenul „privaţiune de libertate”.
Cu referire la conţinutul măsurilor alternative privaţiunii de libertate putem concretiza următoarele.
Încă în 1966 savantul rus A.R. Paltser menţiona că „pedeapsa penală nu reprezintă unica şi
principala măsură utilizată în lupta cu criminalitatea şi acele scopuri, pentru a căror realizare se pre-
vede aplicarea pedepselor, în unele cazuri pot fi atinse prin intermediul altor măsuri de influenţă,
care nu sunt pedepse...” [284, p.7]. Prin „alte măsuri de influenţă” acest savant înţelege liberarea de
răspundere penală, însă această poziţie poate fi raportată, în viziunea noastră, şi altor măsuri de in-
fluenţă prevăzute de legislaţia penală care se aplică în vederea realizării scopurilor urmărite prin
aplicarea pedepsei penale.
Opinia precum că la măsuri alternative privaţiunii de libertate se atribuie, de rând cu pedepsele,
şi alte masuri juridico-penale de constrângere este susţinută şi în doctrina naţională. Astfel, profesorul
36
I. Dolea atribuie la alternativele detenţiunii medierea sau împăcarea [192, p.300-301]. Ar fi o absurdi-
tate să contestăm faptul că împăcarea, în calitate de instituţie a dreptului penal, nu reprezintă o pe-
deapsă, odată ce ea nu este încadrată în sistemul pedepselor, prevăzut de art.62 CP RM. Ce-i drept,
considerăm împăcarea sau medierea (formă procesuală a împăcării juridico-penale) ca fiind o măsură
alternativă chemată să substituie procesul penal obişnuit prin unul extrajudiciar şi nu ca o măsură al-
ternativă privaţiunii de libertate în sensul prezentului studiu. Profesorii V.Cuşnir şi A. Zosim prin al-
ternative ale detenţiuni subînţeleg pedepsele şi alte măsuri juridico-penale aplicate de către instanţa
de judecată persoanelor vinovate de comiterea infracţiunilor, pentru care legea prevede pedepse pri-
vative de libertate, măsuri menite să evite izolarea persoanelor de societate într-o instituţie penitenci-
ară şi efectele negative legate de aceasta, păstrând totodată efectele coercitiv şi educativ [82, p.30].
În actele internaţionale ce reglementează instituţia măsurilor alternative privaţiunii de libertate
de asemenea se susţine poziţia precum că la acestea urmează a fi atribuite nu doar pedepsele (sancţiu-
nile). Astfel, potrivit pct.1 al Anexei-glosar la Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de Miniştri
către statele membre referitoare la Regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate apro-
bate de Comitetul de Miniştri la 19 octombrie 1992 [10], „noţiunea de sancţiuni şi măsuri aplicate în
comunitate se referă la sancţiuni şi măsuri care menţin delincventul în comunitate şi implică o anumi-
tă restricţie a libertăţii sale prin impunerea de condiţii şi/sau obligaţii şi care sunt puse în practică de
organismele prevăzute de dispoziţiile legale”. E adevărat că în acest act internaţional nu se menţio-
nează termenul „alternativă”, dar este tot atât de adevărat că termenul „sancţiuni şi măsuri alternative
aplicate în societate” are acelaşi sens ca şi termenul „măsuri alternative privaţiunii de libertate”.
Ca o consecinţă logică a raţionamentelor exprimate supra ajungem la concluzia că măsurile
alternative privaţiunii de libertate pot fi divizate în două categorii mari: pedepse alternative şi alte
măsuri juridico-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate.
Pentru a defini noţiunea de pedeapsă alternativă, ar fi cazul să elucidăm de la început definiţia
pedepsei penale.
O definiţie a acesteia, acceptată în principiu de majoritatea savanţilor, aparţine profesorului
rus M.D. Şargorodschi, care consideră că „pedeapsa penală reprezintă o măsură de constrângere
statală, aplicată de către instanţa de judecată în baza legii faţă de persoana vinovată de săvârşirea
infracţiunii, legată de limitarea şi lipsirea acestei persoane de anumite bunuri, drepturi şi interese,
care exprimă aprecierea negativă din numele statului a faptei şi făptuitorului şi care realizează
sarcina de constrângere şi corectare” [186, p.16].
Potrivit art.61 CP RM, pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi un mijloc de
corectare şi reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, per-
soanelor care au săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.
37
Caracteristic pentru pedepsele penale, în general, şi pentru pedepsele alternative, în special,
este faptul că ele îşi au sediul în sistemul pedepselor, care reprezintă o listă exhaustivă a pedepselor
penale prevăzute de legea penală, aranjate într-o ordine anumită ce nu poate fi supusă modificărilor
arbitrale şi care este obligatorie pentru instanţele de judecată [143, p.22].
Această trăsătură distinctă şi deosebeşte pedepsele alternative de alte măsuri juridico-penale
alternative privaţiunii de libertate care, fiind prevăzute de legea penală, nu sunt incluse în sistemul
pedepselor, avându-şi sediul în alt capitol al Codului penal al Republicii Moldova.
În ultimul timp în doctrina de specialitate, mai ales în cea rusă, au apărut mai multe monogra-
fii temeinice, consacrate teoriei pedepsei penale [118; 152; 153]. Dar, în toate aceste lucrări aspec-
telor teoretice ale aplicării pedepselor alternative privaţiunii de libertate nu li s-a acordat atenţia cu-
venită, potrivit importanţei lor social-politice şi juridice.
Cercetătorii sunt practic unanimi în privinţa faptului că pedeapsa are următoarele trăsături:
● este o măsură de constrângere statală;
● se aplică de către instanţa de judecată în numele statului prin pronunţarea sentinţei de
condamnare;
● poate fi pedepsită doar persoana vinovată de comiterea unei infracţiuni;
● pedeapsa este legată de anumite lipsuri sau restricţii pentru drepturile şi libertăţile persoanei;
● pedeapsa se aplică în mod individual şi atrage după sine antecedente penale [115, p.89].
Bineînţeles, toate aceste trăsături sunt specifice şi pedepselor alternative.
În conformitate cu doctrina de specialitate, prin pedeapsă alternativă înţelegem acea măsură
de constrângere statală, care se exprimă în influenţa coercitivă asupra persoanei vinovate de să-
vârşirea infracţiunii, ce nu este legată de izolarea de societate, dar reprezintă un substituent adec-
vat al ei în corespundere cu caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei comise şi urmăreşte scopul
restabilirii echităţii sociale, corectării condamnatului, prevenirii generale şi speciale de comitere a
noilor infracţiuni [117, p.10].
Legislaţia naţională nu cunoaşte termenul de pedeapsă alternativă şi nici termenul de pedeapsă
neprivativă de libertate.
În art.69 CP RM întâlnim termenul de pedeapsă privativă de libertate, însă legiuitorul nu
prevede expres care pedepse se atribuite la acestea. Potrivit profesorului rus I.Ia. Foiniţchi, pe-
depsele privative de libertate reprezintă o modalitate de sancţionare a condamnatului ce constă
în plasarea celui pedepsit într-o instituţie de stat artificial construită [182, p.178]. Dacă e să
acceptăm această opinie, atunci, ţinând cont de modificările operate în Codul penal al Republi-
cii Moldova prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 184-XVI din
29.06.2006 [30] şi prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative,
38
nr. 53-XVI din 13.03.2008 [32]2, la pedepse privative de libertate urmează a fi atribuite: închi-
soarea şi detenţiunea pe viaţă.
Celelalte pedepse din legislaţia naţională sunt pedepse neprivative de libertate.
Potrivit art.62 CP RM, la pedepsele în al căror conţinut în calitate de element coercitiv nu apa-
re izolarea de societate, adică la pedepse neprivative de libertate, se atribuie: amenda, munca nere-
munerată în folosul comunităţii, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasifi-
care) şi a distincţiilor de stat.
Şi aici apare ca firească întrebarea: toate aceste pedepse neprivative de libertate reprezintă to-
todată şi pedepse alternative?
În opinia noastră, răspunsul ar fi unul negativ, având următorul suport raţionalist.
Potrivit alin.(4) art.62 CP RM, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de
calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat se aplică numai în calitate de pedeapsă complemen-
tară. În doctrina de specialitate s-a indicat că pedepsele complementare joacă un rol auxiliar [135,
p.29], iar profesorii A.Boroi şi Gh.Nistoreanu menţionează că „...pedepsele secundare (fie com-
plementare, fie accesorii) apar, după caz, ca un adaos (un complement) sau ca un accesoriu al
unei pedepse principale...” [72, p.276]. Deci, o trăsătură distinctă a pedepselor complementare
rezidă în faptul că ele nu pot fi aplicate separat, ci completează pedepsele principale. Ca rezultat,
nu putem accepta că pedeapsa care poate fi aplicată doar complementar la o altă pedeapsă repre-
zintă o alternativă a privaţiunii de libertate, deoarece ea nu o poate substitui, ci doar o completea-
ză. În aşa mod, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasifi-
care) şi a distincţiilor de stat nu reprezintă o pedeapsă alternativă privaţiunii de libertate şi în
studiul nostru nu va fi abordată.
Am ajuns la concluzia că la pedepse alternative se atribuie acele pedepse neprivative de liber-
tate care pot fi aplicate în calitate de pedepse principale, în al căror conţinut nu este inclusă izola-
rea de societate ca element al constrângerii statale.
Ţinând cont de acest concept al pedepselor alternative, considerăm că la alte măsuri juridico-
penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate urmează a fi atribuite acele mijloace,
măsuri juridico-penale care pot fi aplicate persoanei în vederea sancţionării ei pentru comporta-
mentul criminal şi care sunt chemate să substituie izolarea de societate a condamnatului, dar care
nu reprezintă o pedeapsă. 2 Prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 184-XVI din 29.06.2006, din Codul penal al Republicii Moldova a fost exclusă pedeapsa sub formă de arest, iar prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 53-XVI din 13..03.2008, din Codul penal a fost exclusă pedeapsa sub formă de trimitere într-o unita-te disciplinară.
39
Având în vedere că am acceptat să considerăm în calitate de măsuri alternative privaţiunii de
libertate doar pe acelea care substituie în exclusivitate pedepsele privative de libertate, din totalita-
tea măsurilor juridico-penale, care pot fi aplicate ca rezultat al tragerii unei persoane la răspundere
penală, le vom alege pe cele ce corespund acestei condiţii.
Astfel, liberarea de răspundere penală ca instituţie a dreptului penal ce poate substitui orice
pedeapsă, eventual şi una privativă de libertate, nu constituie o alternativă privaţiunii de libertate în
sensul prezentului studiu monografic, ci o alternativă pedepsei, situaţie menţionată mai sus. Consi-
derent din care această instituţie juridico-penală nu va fi supusă cercetării în prezenta lucrare.
Spre deosebire de liberarea de răspundere penală, unele tipuri de liberare de pedeapsa penală
reprezintă, în opinia noastră, măsuri alternative privaţiunii de libertate. Spre această concluzie ne
înclină următoarele raţionamente.
Potrivit art.89 CP RM, prin liberare de pedeapsă penală se înţelege eliberarea persoanei care a
săvârşit o infracţiune de la executarea reală, parţială sau totală a pedepsei penale pronunţate prin
hotărârea instanţei de judecată.
Inter alia, din însuşi conceptul legal al liberării de pedeapsa penală rezultă că persoana poate
fi liberată de executarea pedepsei, care, la rândul său, poate fi atât privativă, cât şi neprivativă de
libertate. Dat fiind faptul că am acceptat să recunoaştem în calitate de măsură alternativă privaţiunii
de libertate măsurile care substituie privaţiunea de libertate, susţinem că la acestea se atribuie doar
liberarea de la executarea unei pedepse privative de liberate.
În conformitate cu alin.(1) art.89 CP RM, liberarea de pedeapsa penală se efectuează prin:
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei; liberarea condiţionată de pedeapsă
înainte de termen; înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă; liberarea de
pedeapsă a minorilor; liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei; liberarea de la executarea
pedepsei a persoanelor grav bolnave; amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei
care au copii în vârstă de până la 8 ani.
Analiza tipurilor de liberare de pedeapsă ne face să concluzionăm că unele din ele se aplică şi
în cazul condamnării la pedepse neprivative de libertate (liberarea de pedeapsă a minorilor şi libe-
rarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei) sau privesc liberarea de la executarea de mai depar-
te a pedepsei, fie privative de libertate (liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, înlo-
cuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă), fie a oricărei pedepse (liberarea
de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave). Liberările de la executarea pedepsei prevă-
zute la art.91, 92 CP RM nu reprezintă alternative privaţiunii de libertate potrivit concepţiei accep-
tate de prezentul studiu, deoarece presupun executarea parţială a pedepsei privative de libertate (în-
chisoarea). Faţă de persoanele liberate de la executarea pedepsei penale în baza art.91, 92 CP RM
40
anterior fusese aplicată privaţiunea de libertate ca măsură de constrângere penală. Deci, ele nu sub-
stituie privaţiunea de libertate şi nu sunt chemate să evite izolarea persoanei într-o instituţie peni-
tenciară, ci înlocuiesc partea neexecutată a pedepsei privative de libertate; cu alte cuvinte, absolvă
condamnatul de la executarea unei părţi din termenul privativ de libertate. Astfel, aceste tipuri de
liberări nu se încadrează în unul din criteriile pe care le-am acceptat în prezenta teză pentru deter-
minarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate, şi anume: capacitatea acestora de a replasa,
substitui privaţiunea de libertate.
Sunt însă unele tipuri de liberare de pedeapsa penală care substituie doar pedepsele privative
de libertate.
Astfel, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se aplică doar în situa-
ţia când persoana este condamnată la pedeapsa cu închisoarea. În aşa mod, prin recurgerea la aceas-
tă măsură juridico-penală de constrângere instanţa de judecată îl absolveşte pe cel condamnat de
obligaţia de a executa o privaţiune de libertate.
În ceea ce priveşte amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii
în vârstă de până la 8 ani, o atribuim la măsuri alternative privaţiunii de libertate din următoarele
considerente.
În doctrina de specialitate nu există o constatare univocă în privinţa pedepselor a căror execu-
tare poate fi amânată în baza instituţiei prevăzute de art.96 CP RM. În plus, aceasta nu rezultă ex-
pres nici din prevederile legale.
Unii autori susţin că se admite amânarea executării şi altor pedepse decât pedeapsa cu închi-
soarea [131, p.190]. Alţii consideră că în baza acestei instituţii juridico-penale se poate amâna exe-
cutarea doar a pedepsei privative de libertate [135, p.251; 164, p.454].
Susţinem cea de-a doua părere, argumentum ad rem fiind mai multe.
Conform prevederilor Codului penal al Republicii Moldova, femeilor gravide sau femeilor ca-
re au copii în vârstă de până la 8 ani nu li se aplică munca neremunerată în folosul comunităţii. Res-
pectiv, nu poate fi dispusă amânarea executării acestei pedepse. S-ar putea opina că femeia poate
deveni gravidă în timpul executării muncii neremunerate în folosul comunităţi şi atunci, făcând tri-
mitere la pct.10 al Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de muncă
neremunerată în folosul comunităţii, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1643 din 31.21.2003
[46], se va dispune amânarea executării pedepsei. Însă, această normă nu corespunde cu prevederile
Codului de executare şi, respectiv, nu este relevantă, deoarece, potrivit art.187 al Codului de execu-
tare, în caz dacă în timpul executării pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comuni-
tăţii femeia devine gravidă, oficiul de executare înaintează în instanţa de judecată un demers privind
eliberarea (şi nu amânarea!) de la executarea pedepsei.
41
Nu găsim argumente plauzibile în vederea susţinerii tezei precum că poate fi amânată executa-
rea pedepsei de privare de dreptul de a ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o anumită activita-
te, deoarece ea se aplică în cazurile în care infracţiunea a fost săvârşită în legătură cu funcţia ocupa-
tă sau cu activitatea desfăşurată şi este necesară întreruperea imediată a acestei activităţi. Astfel, nu
poate fi vorba despre o amânare a executării acestei pedepse.
Amânarea pe o perioadă atât de îndelungată a pedepsei cu amenda (perioadă ce poate depăşi 8
ani) ar ştirbi esenţial din potenţialul ei coercitiv şi, considerăm, la fel nu poate fi acceptată.
De menţionat că, potrivit practicii judiciare, se amână executarea anume a pedepsei cu închi-
soarea. Potrivit datelor statistice parvenite de la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, în pe-
rioada anilor 2003-2007 cu aplicarea acestei instituţii au fost condamnate 126 femei (Anexa nr. 4).
În toate cazurile a fost amânată executarea pedepsei cu închisoarea. Deci, această liberare de pe-
deapsă penală se aplică doar în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate.
Reieşind din prevederile alin.(2) art.278 CE RM, putem concluziona că amânarea executării
pedepsei pentru femei gravide şi femei cu copii în vârstă de până la 8 ani poate fi dispusă atât în
privinţa femeilor care încă nu au început executarea pedepsei, cât şi în privinţa acelor care deja se
află în instituţia penitenciară. Aceasta rezultă şi din doctrina de specialitate [135, p.250].
Ţinând cont de trăsăturile pe care le atribuim măsurilor alternative privaţiunii de libertate,
considerăm că în calitate de măsură alternativă privaţiunii de libertate urmează a fi considerată doar
o singură formă a amânării executării pedepsei pentru femei gravide şi femei cu copii în vârstă de
până la 8 ani – cea care se dispune până la începerea executării pedepsei.
Din cele expuse se deduce concluzia că atât condamnarea cu suspendarea condiţionată a exe-
cutării pedepsei, cât şi amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în
vârstă de până la 8 ani sunt îndreptate spre a exclude executarea privaţiunii de libertate de către per-
soana recunoscută culpabilă de comiterea infracţiunii, această trăsătură atribuindu-le caracter de
măsură alternativă privaţiunii de libertate.
Ambele aceste măsuri juridico-penale posedă un caracter de intimidare, deci sunt nişte măsuri
de constrângere juridico-penală.
Caracterul de constrângere al condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
rezultă din faptul că celui condamnat îi pot fi aplicate obligaţii suplimentare specifice, a căror res-
pectare se impune anume prin sentinţa de condamnare. Faptul că suspendarea executării pedepsei
nu este definitivă, ci una condiţionată, la fel atribuie acestei măsuri un caracter coercitiv.
Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei cu copii în vârstă de până la 8 ani
reprezintă o măsură de constrângere statală în virtutea faptului că „graţia” deosebită a statului mani-
festată sub forma amânării executării pedepsei aplicate este una condiţionată şi temporară, în sensul
42
că pe perioada amânării executării pedepsei persistă riscul ca persoana condamnată, în eventualita-
tea încălcării prescripţiilor legale, să fie trimisă în instituţia penitenciară în vederea executării pe-
depsei aplicate prin sentinţa de condamnare.
Având în vedere raţionamentele exprimate supra, deducem următoarea noţiune a măsurilor al-
ternative privaţiunii de libertate ca fiind acele măsuri de constrângere statală (pedepse şi alte mă-
suri juridico-penale de constrângere), aplicate de către instanţa de judecată persoanelor vinovate
de comiterea infracţiunilor, care sunt chemate să înlocuiască privaţiunea de libertate, evitând efec-
tele negative ale acesteia, şi constituie un substituent adecvat al ei potrivit caracterului şi gradului
prejudiciabil al faptei comise, urmărind scopul restabilirii echităţii sociale, corectării condamnatu-
lui, prevenţiei generale şi speciale prin păstrarea relaţiilor sociale obişnuite ale condamnatului.
Pot fi evidenţiate următoarele trăsături distincte ale măsurilor alternative privaţiunii de
libertate:
– reprezintă măsuri de constrângere care înglobează atât pedepse, cât şi unele tipuri de liberare
de pedeapsa penală;
– executarea lor nu este legată de izolarea condamnatului de societate;
– sunt aplicate persoanelor recunoscute culpabile de săvârşirea unei infracţiuni şi condamnate
pentru aceasta;
– sunt chemate să reducă numărul condamnărilor la pedepse privative de libertate;
– potenţialul coercitiv măsurilor alternative privaţiunii de libertate se bazează pe influenţarea
unor drepturi şi libertăţi specifice ale condamnatului, cum ar fi: drepturile patrimoniale, profesiona-
le, timpul liber etc., nu însă pe libertatea personală a acestuia.
Concretizând conţinutul şi trăsăturile măsurilor alternative privaţiunii de libertate, vom efectua
o clasificare a acestora; or, evidenţierea categoriilor, grupelor, tipurilor anumitor fenomene sau no-
ţiuni în dependenţă de semnele lor caracteristice contribuie la studierea mai aprofundată a acestora
şi, respectiv, lărgeşte cunoaşterea anumitor calităţi, caractere ale obiectului studiat.
În doctrina juridică problemei clasificării pedepselor i s-a acordat atenţie deosebită, criterii di-
ferite de clasificare fiind propuse de mai mulţi savanţi [84, p.615; 88, p.276; 103, p.629; 108, p.40;
135, p.25]. În dependenţă de gradul conţinutului coercitiv al pedepselor, profesorul rus A.V.
Naumov propune de a aplica scara metrică, care ar da posibilitatea de a determina gradul influenţei
coercitive a tipurilor de pedepse în coraport, unele faţă de altele, punctul de referinţă fiind privaţiu-
nea de libertate pe termen de un an [243, p.7]. Alt savant rus, C.A. Sîci, a propus de a clasifica pe-
depsele penale în dependenţă de categoriile de drepturi şi interese asupra cărora ele acţionează [157,
p.194-195], ceea ce, în principiu, de asemenea arată cât de importantă este pedeapsa pentru persona-
litatea infractorului din punctul de vedere al influenţei coercitive.
43
Toate aceste clasificări grupează pedepsele penale în general, nu şi măsurile alternative priva-
ţiunii de libertate, care înglobează, după cum am menţionat, şi alte măsuri juridico-penale de con-
strângere care nu sunt pedepse.
În rezultatul analizei criteriilor de clasificare elucidate în aceste surse, putem determina şi cri-
teriile de clasificare a măsurilor alternative privaţiunii de libertate.
Propunem următoarele criterii de clasificare.
În dependenţă de natura juridică a alternativelor: pedepse alternative şi alte măsuri juridi-
co-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate.
În dependenţă de sfera intereselor afectate prin aplicarea măsurilor alternative privaţiunii de
libertate: măsuri pecuniare, la care se referă amenda, măsuri privative de drepturi (privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate) şi măsuri restrictive de
drepturi, la acestea fiind atribuite celelalte alternative.
În dependenţă de durata acţiunii alternativelor: unimomentane (amenda) şi alternative care
durează în timp.
În dependenţă de subiectul căruia îi este aplicată alternativa: generale (majoritatea alternati-
velor) şi speciale, care se aplică subiecţilor specifici (amânarea executării pedepsei pentru femei
gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani).
În dependenţă de mecanismul de asigurare a executării alternativelor: condiţionate (con-
damnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, amânarea executării pedepsei pentru
femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani) şi necondiţionate (amenda, munca
neremunerată în folosul comunităţii, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita
o anumită activitate).
În dependenţă de faptul dacă se cere acordul condamnatului la aplicarea alternativelor: alter-
native aplicate doar cu acordul condamnatului (munca neremunerată în folosul comunităţii) şi al-
ternative aplicate fără acordul condamnatului (celelalte).
Conceptul de măsuri alternative privaţiunii de libertate nu poate fi analizat decât prin prisma
examinării scopurilor acestora, deoarece ele joacă un rol important în procesul reglementărilor ju-
ridice. Reflectând tendinţele şi necesităţile sociale, scopurile denotă sensul şi importanţa existenţei
mijloacelor juridice, orientează asupra valorilor care stau la baza politicii penale a statului.
Scopul trebuie să rezulte din mijloacele juridice existente necesare pentru realizarea lui; socie-
tatea, la rândul său, trebuie să fixeze doar acele sarcini şi scopuri care realmente pot fi atinse, altfel
se pierde sensul şi se devalorizează importanţa acestora.
Ţinând cont de aceste caracteristici teoretice ale scopului, putem deduce că scopurile instituţi-
ei analizate sunt complexe. Pe de o parte, în calitate de măsuri de constrângere statală, măsurilor
44
alternative privaţiunii de libertate le sunt specifice scopurile pedepsei penale prevăzute de art.61 CP
RM, şi anume: restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşi-
rii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane. Pe de altă parte, măsurile
alternative privaţiunii de libertate trebuie să asigure menţinerea relaţiilor sociale ale condamnatu-
lui, care pot fi afectate prin izolarea acestuia de societate.
Potrivit pct.30 al Recomandării nr. R (92) 16 al Comitetului de Miniştri către statele membre
referitoare la Regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate, „impunerea şi executa-
rea măsurilor aplicate în comunitate trebuie să urmărească scopul de a dezvolta la delicvent sensul
responsabilităţii sale faţă de societate, în special faţă de victimă sau victime”.
Aşadar, putem susţine că menirea măsurilor alternative privaţiunii de libertate constă în reali-
zarea obiectivelor politicii penale în domeniul luptei cu criminalitatea prin intermediul păstrării rela-
ţiilor sociale obişnuite ale condamnatului, asigurând echilibrul dintre pericolul social al infracţiunii
comise şi constrângerea aplicată şi respectând, pe de o parte, interesele societăţii, implicit ale celui
condamnat şi ale rudelor acestuia, iar, pe de altă parte – interesele victimei infracţiunii.
Finalizând prezentul paragraf, în calitate de sinteză, putem formula următoarele concluzii:
● măsurile alternative privaţiunii de libertate posedă un şir de priorităţi faţă de privaţiunea de
libertate, fapt pentru care în ultimul timp societatea internaţională, dar şi statul nostru, tot mai des şi
mai mult acordă atenţie acestei instituţii juridico-penale;
● în virtutea multitudinii de concepte care definesc măsurile alternative privaţiunii de liberta-
te, un studiu aprofundat, care să sintetizeze trăsăturile şi esenţa acestora, nu a fost elaborat;
● deşi în doctrina de specialitate se utilizează termenul „alternativele detenţiunii”, considerăm
că pentru determinarea unei instituţii de drept penal mai precis şi mai adecvat ar fi termenul „măsu-
rile alternative privaţiunii de libertate”;
● termenul „alternativă” se utilizează pentru a desemna mai multe fenomene juridice: alterna-
tive ale urmăririi penale, alternative ale pedepsei, alternative ale privaţiunii de libertate. Deşi toate
aceste fenomene juridice într-o finalitate substituie privaţiunea de libertate, ele au un conţinut sepa-
rat şi importanţă distinctă – alternativele urmăririi penale sunt chemate să înlocuiască procesul pe-
nal tradiţional; alternativele pedepsei – substituie orice pedeapsă, implicit şi una privativă de liberta-
te; alternativele privaţiunii de libertate – substituie în exclusivitate pedepsele privative de libertate;
● măsurile alternative privaţiunii de libertate conţin trăsături specifice, în special capacitatea
lor de a substitui în exclusivitate pedepsele privative de libertate, fapt care justifică analiza lor dis-
tinctă în cadrul măsurilor juridico-penale de constrângere;
● ţinând cont de faptul că în prezentul studiu în calitate de trăsătură de bază a alternativelor a
fost aleasă calitatea acestora de a substitui în exclusivitate pedepsele privative de libertate, la măsuri
45
alternative privaţiunii de libertate se atribuie: pedepsele alternative şi alte măsuri juridico-penale de
constrângere alternative privaţiunii de libertate;
● la pedepse alternative se atribuie: amenda, munca neremunerată în folosul comunităţii şi
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate; la alte măsuri
juridico-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate se atribuie: condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi amânarea executării pedepsei de către femei gra-
vide şi femei cu copii în vârstă de până la 8 ani.
§ 1.3. STANDARDELE INTERNAŢIONALE CU PRIVIRE LA MĂSURILE
ALTERNATIVE PRIVAŢIUNII DE LIBERTATE
Realizarea executării oricărei sancţiuni juridico-penale se atribuie la domeniul drepturilor
omului şi, respectiv, urmează a fi supusă prevederilor standardelor internaţionale în domeniul drep-
turilor omului.
În dreptul internaţional, prin standarde internaţionale înţelegem „cele mai generale reguli de
comportare în domeniile concrete ale vieţii sociale sau norme internaţional-juridice care conţin ce-
rinţele pe care membrii societăţii internaţionale le înaintează unul faţă de altul. Mai jos de nivelul
determinat de societatea internaţională statele convin să nu se coboare” [260, p.119].
Deşi pedepselor privative de libertate, în virtutea impactului deosebit pe care îl are izola-
rea de societate asupra celui sancţionat, în actele internaţionale li este acordată o atenţie mai
substanţială, sancţiunile, a căror executare nu implică izolarea de societate, numite în actele in-
ternaţionale sancţiuni comunitare, în ultimul timp tot mai des îşi găsesc reglementarea în docu-
mentele internaţionale oficiale.
Tradiţional, în practica internaţională se distinge „tratamentul deţinuţilor” şi „tratamentul
persoanelor faţă de care au fost aplicate sancţiuni comunitare” [111, p.129]. Astfel, putem dis-
tinge două categorii de acte internaţionale: care reglementează aplicarea şi executarea pedep-
selor privative de libertate şi care reglementează aplicarea şi executarea pedepselor şi altor mă-
suri alternative privaţiunii de libertate. Ţinând cont de faptul că, în actele internaţionale, pentru
a desemna alternativele privaţiunii de libertate se utilizează mai des termenii „sancţiuni comuni-
tare” sau „sancţiuni şi pedepse neprivative de libertate”, în prezentul paragraf vom utiliza mai
frecvent anume aceşti termeni.
Independenţa relativă a standardelor internaţionale în domeniul alternativelor privaţiunii de li-
bertate se manifestă, în primul rând, în caracterul omogen al raporturilor reglementate, în al doi-
46
lea rând – în deosebirea calitativă de raporturile care apar în legătură cu executarea pedepselor
legate de izolarea de societate, în al treilea rând – este evident un regim de reglementare distinct,
căci „acţionează un şir de principii specifice, dispoziţii generale şi norme concrete ce necesită exa-
minarea acestei grupe de norme separat de standardele executării privaţiunii de libertate” [170,
p.209]. În plus, această grupă de norme are un scop bine determinat – în consecinţă, să contribuie
la reducerea aplicării privaţiunii de libertate în plan internaţional.
În afară de aceste semne – obiect şi reglementare – grupa respectivă de norme are un caracter
de izolare normativă, adică cumularea lor în acte normative separate. Unii reprezentanţi ai ştiinţei
dreptului execuţional-penal susţin că partea covârşitoare a acestora este inclusă într-un singur act –
Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Re-
gulile de la Tokyo) [148, p.32; 180, p.32]. Desigur, actele internaţionale care reglementează relaţiile
sociale ce apar în legătură cu executarea măsurilor neprivative de libertate sunt mai numeroase, însă
Regulile de la Tokyo reprezintă, indubitabil, cel mai important şi amplu act internaţional în acest
domeniu. Un alt act important îl constituie Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de Miniştri
către statele membre referitoare la Regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate,
aprobată de Comitetul de Miniştri la 19 octombrie 1992 [10]. Merită a fi menţionat şi unul dintre
cele mai recente acte în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate – Recomandarea 22 (2002) a
Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu
privire la sancţiunile şi măsurile comunitare [13]. Adoptarea acestui din urmă act denotă faptul că
interesul şi preocuparea comunităţii internaţionale faţă de problemele legate de alternativele privaţi-
unii de libertate nu scade, ci, din contra, sporeşte, impunând teoreticienii şi practicienii la elaborarea
noilor tehnici şi recomandări în domeniu.
Documentele enumerate supra sunt dedicate alternativelor privaţiunii de libertate, dar există şi
alte acte internaţionale. Ca rezultat, analiza acestei grupe de acte poate fi efectuată doar în baza unor
criterii de clasificare.
Cu referire la standardele internaţionale privind executarea pedepselor, putem distinge urmă-
toarele criterii de clasificare:
● după gradul de obligativitate – reguli obligatorii şi reguli de recomandare;
● după nivelul de reglementare (sau sfera de acţiune) – se disting standarde universale, regi-
onale şi locale;
● după gradul de specializare – standarde cu caracter general, standarde ce se referă la asigu-
rarea drepturilor omului în cadrul justiţiei penale, standarde privind tratamentul condamnaţilor la
executarea pedepselor penale, standarde privind privaţiunea de libertate, standarde ce reglementează
executarea pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate [281, p.9].
47
Însă, această clasificare nu reflectă sub toate aspectele specificul standardelor în domeniul
executării măsurilor alternative privaţiunii de libertate. Menirea standardelor internaţionale constă
în a marca modelul optimal al unui sau altui sistem de executare a pedepselor penale, în a propune
statelor căi reale de implementare a acestora în legislaţia şi practica naţională. Pe acest motiv, nu
este suficient doar de a expune în formă informaţională conţinutul standardelor, este necesar, de
asemenea, de a separa momentele lor raţionale privind multiplele laturi ale executării pedepselor şi
măsurilor neprivative de libertate.
Unii savanţi consideră că la baza clasificării în cauză trebuie să stea următoarele criterii: obli-
gativitatea prevederilor; consfinţirea cerinţelor faţă de participanţii la procesul execuţional-penal;
cerinţe referitoare la măsurile de influenţă coercitivă aplicate faţă de condamnaţi; cerinţe privind
corelaţia dintre organele care execută pedepsele şi cele care acordă ajutor social; cerinţe privind tra-
tamentul distinct al diferitelor categorii de condamnaţi [291, p.69]. Cu referire la această din urmă
opinie, considerăm că autorul confundă criteriile de clasificare şi prevederile de bază ce sunt con-
sfinţite în standardele internaţionale.
O trăsătură distinctă a standardelor privind măsurile alternative privaţiunii de libertate o con-
stituie caracterul lor de recomandare, ceea ce exclude existenţa unui mecanism de impunere a res-
pectării standardelor în cauză. Totodată, acestea, fiind elaborate pe parcursul anilor de către diferite
organisme internaţionale cu o reputaţie incontestabilă, având la bază experienţa mai multor state şi a
mai multor experţi de forţă în domeniu, au căpătat o autoritate internaţională deosebită, fapt ce le
acordă un rol important în perfecţionarea şi definitivarea legislaţiei interne a statelor care promo-
vează respectarea drepturilor omului.
Izvoarele acestor standarde internaţionale îşi găsesc începutul încă în primele congrese ale
ONU cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul deţinuţilor.
Cronologic am putea evidenţia următoarele etape de elaborare şi definitivare a standardelor
internaţionale în domeniul măsurilor alternative privaţiunii de libertate.
La Congresul I de la Geneva (1955) cu tema „Instituţiile penitenciare de corectare de
tip deschis” au fost examinate probleme ca: definirea conceptului de „penitenciar de tip des-
chis”; criteriile de selectare a infractorilor ce pot fi deţinuţi aici; condiţiile funcţionării lor efi-
ciente; priorităţile sistemului penitenciar de tip deschis. Pe parcursul discuţiilor s-a atras aten-
ţia asupra importanţei şi utilităţii penitenciarelor, în care condiţiile de deţinere esenţial s-ar
deosebi de condiţiile din penitenciarele de tip închis şi, mai cu seamă, de condiţiile din închi-
sori [111, p.130].
La Congresul II de la Londra (1960) au fost puse în dezbatere întrebările despre tratamentul
infractorilor liberaţi din detenţie [249, p.46].
48
În raportul de la Congresul III desfăşurat la Stockholm (1965) în cadrul discuţiilor asupra
temei „Condamnarea condiţionată şi alte măsuri extrainstituţionale”3 s-a afirmat că condamnarea
condiţionată este o măsură de tratament al infractorilor ce poate fi utilizată foarte flexibil. Deja
atunci s-a menţionat că această măsură poate fi examinată ca un element principal al politicii penale
atât în statele dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare. Acolo unde politica penală avea la bază
categoriile de pedepse tradiţionale (privaţiunea de libertate), introducerea condamnării condiţionate
a fost un pas important în evoluţia sa [232, p.50-52].
În cadrul următorului congres, Congresul IV, care a avut loc la Kyoto în 1970, s-a exprimat
speranţa privind utilizarea moderată pe viitor a pedepselor penale, în aşa fel încât până la urmă să
fie pus în detenţiune un număr cât mai mic de condamnaţi.
La Congresul V de le Geneva (1975) întrebarea despre alternativele privaţiunii de libertate se
discuta deja în calitate de subpunct (compartiment) aparte din ordinea de zi. Aici pentru prima dată
s-a propus elaborarea unor reguli de comportare cu persoanele condamnate la pedepse neprivative
de libertate [246, p.73]. Congresul a desemnat două etape de elaborare a noilor Reguli: la prima
etapă era necesar doar de a elucida care sunt aceste măsuri de influenţă juridico-penală, de a elabora
formele de executare a acestora şi de a formula principiile lor de bază [156, p.47]; la etapa a doua
trebuia de trecut la elaborarea textului propriu-zis al acestor reguli. Condiţia obligatorie la întocmi-
rea documentului în cauză era ca toate categoriile de pedepse prevăzute în el să fie alternative priva-
ţiunii de libertate.
La Congresul VI de la Canacas (1980) un punct separat al ordinii de zi a fost destinat pro-
blemei privind deinstituţionalizarea sistemului de corecţie. Termenul „deinstituţionalizare” înseam-
nă trecerea de la instituţii de corecţii de tip închis la cele de tip deschis. Unii autori dau o interpreta-
re mai extensivă acestui termen, concepându-l ca un proces de lărgire a sferei de utilizare a măsuri-
lor alternative privaţiunii de libertate şi de reducere a numărului de sentinţe privative de libertate.
Premisele realizării acestui program erau, în opinia participanţilor la acest congres, următoarele:
● conturarea unei convingeri în societate că sentinţa de condamnare este o măsură excepţiona-
lă şi nu una ordinară;
● determinarea gradului de participare a comunităţii la realizarea şi susţinerea programelor
concrete de deinstituţionalizare;
● asigurarea acestor programe cu resurse materiale şi umane;
● asigurarea unei aprecieri periodice a influenţei acestor programe asupra delincvenţilor, sis-
temelor de corectare şi asupra comunităţii;
3 Prin măsuri extrainstituţionale se înţelegeau diferite metode de reacţie la comportamentul infracţional fără utilizarea unor instituţii de tip închis (închisori, colonii de corecţie).
49
● asigurarea orientării cuvenite a colaboratorilor sferei de conducere a justiţiei penale (judecă-
torii, poliţie, procuratură, administraţia penitenciarelor) referitor la scopurile şi strategiile deinstitu-
ţionalizării [238, p.312-314].
Rezoluţia nr. 8 „Alternativele detenţiei” adoptată de Congresul VI al ONU recomanda state-
lor: să studieze legislaţia lor cu scopul de a înlătura obstacolele juridice din calea utilizării alternati-
velor pedepsei cu închisoarea în acele ţări, unde astfel de obstacole există; să determine un şir de
alternative privaţiunii de libertate noi, care ar putea fi utilizate fără a crea un pericol securităţii soci-
ale, pentru a fi incluse ulterior în legislaţia penală a statelor; să depună toate eforturile pentru asigu-
rarea cu resursele necesare; ţinând cont de legislaţia naţională, să creeze condiţii maxime pentru
aplicarea măsurilor alternative.
Alături de cele enumerate s-a propus de a stimula participarea comunităţii la aplicarea alterna-
tivelor şi în lucrul direcţionat spre resocializarea infractorilor (delincvenţilor). În context, a fost
propus de a mobiliza toate eforturile pentru informarea comunităţii despre avantajele alternativelor
pedepsei cu închisoarea şi de a contribui la perceperea corectă a acestora [252, p.140-144].
La Congresul VII al ONU de la Milano (1985) privind prevenirea infracţionalităţii şi trata-
mentul infractorilor s-a aprobat Rezoluţia nr. 16 privind reducerea numărului de deţinuţi, alternati-
vele la pedeapsa cu închisoarea şi reintegrarea socială a infractorilor.
Către Congresul VIII de la Havana (1990) a fost pregătit un raport special despre alternative-
le pedepsei cu închisoarea şi s-a propus proiectul Regulilor minimale standard pentru elaborarea
unor măsuri neprivative de libertate. Iniţiativa acestui proiect, organizării unui şir de cursuri şi con-
sfătuiri ale experţilor provenea de la Institutul ONU pentru Asia şi Extremul Orient privind preveni-
rea infracţionalităţii şi tratamentul infractorilor cu sediul la Tokyo, ceea ce a făcut ca proiectul să fie
prezentat Congresului VIII cu denumirea „Regulile de la Tokyo”.
Numeroase instituţii, organizaţii şi experţi şi-au adus aportul la pregătirea acestui proiect. Docu-
mentul a fost discutat şi adoptat în prealabil la cinci consfătuiri regionale şi la Consfătuirea interregiona-
lă de la Viena (1988). Institutul ONU de la Helsinki privind prevenirea infracţionalităţii şi combaterea ei
a prezentat, la rândul său, o analiză regională a alternativelor pedepselor privative de libertate.
Astfel, în rezultatul dezbaterilor intensive şi îndelungate, „Regulile de la Tokyo” au fost adop-
tate de Congresul VIII, fiind aprobate de Adunarea Generală a ONU la 14 decembrie 1990 prin Re-
zoluţia 45/110.
Calea lungă şi anevoioasă în vederea elaborării standardelor internaţionale în domeniul măsu-
rilor alternative privaţiunii de libertate, precum şi evoluţia cooperării internaţionale în acest dome-
niu, care a dus la completarea standardelor internaţionale cu reguli şi standarde noi, denotă impor-
tanţa lor pentru politica penală a oricărui stat care pretinde a fi unul democratic şi civilizat.
50
Analizând actele internaţionale ce consfinţesc standardele internaţionale privind măsurile al-
ternative privaţiunii de libertate pot fi desprinse mai multe prevederi de bază.
Aşa, actele internaţionale în cauză determină sarcinile ce sunt fixate de către state în vederea
implementării alternativelor. Aceste sarcini sunt formulate în pct.1 al Regulilor de la Tokyo şi în
preambulul Recomandării nr. (92) 16 a Comitetului de Miniştri.
Formulând sarcini, standardele determină şi principiile fundamentale de elaborare a sistemu-
lui de pedepse penale al unui stat, care se reduc la următoarele:
1) statele trebuie să aibă în legislaţia naţională un număr suficient de măsuri alternative priva-
ţiunii de libertate, elaborate în conformitate cu situaţia politică, economică, socială şi culturală din
fiecare ţară, adică să fie respectat principiul suficienţei şi deplinătăţii măsurilor alternative privaţi-
unii de libertate;
2) controlul asupra condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate trebuie să fie realizat
numai în măsura în care este necesar pentru a asigura executarea corespunzătoare a acestora şi tre-
buie să se bazeze pe principiul intervenţiei minime în viaţa privată a condamnatului;
3) aplicând măsura alternativă privaţiunii de libertate, instanţa de judecată trebuie să ia în
consideraţie, pe cât posibil, necesităţile delincventului din perspectiva readucerii lui la viaţa norma-
lă în societate, adică să ţină cont de principiul compatibilităţii intereselor condamnatului cu intere-
sele societăţii şi ale victimei;
4) condamnaţii la măsurile alternative privaţiunii de libertate trebuie să se afle în vizorul or-
ganelor şi instituţiilor competente pe întreaga perioadă de executare a măsurii, la nevoie fiindu-le
acordat ajutorul psihologic, social, material;
5) caracterul şi termenul măsurilor alternative privaţiunii de libertate trebuie să corespundă
gravităţii infracţiunii săvârşite, personalităţii condamnatului, altor circumstanţe ale cauzei;
6) finanţarea organelor care execută alternativele privaţiunii de libertate trebuie să fie
asigurată atât de către stat, cât şi de organizaţiile obşteşti, adică trebuie urmat principiul compi-
lării finanţării publice şi private la executarea alternativelor privaţiunii de libertate. În acelaşi
timp, potrivit pct.42 al Regulilor europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate (în conti-
nuare – Regulile europene) autoritatea de executare nu trebuie să depindă nicicând de contribu-
ţiile financiare ale terţilor;
7) neîndeplinirea de către condamnat a condiţiilor şi obligaţiilor ce rezultă din alternativele
privaţiunii de libertate nu trebuie să constituie în sine o infracţiune separată şi să atragă constrânge-
rea statală suplimentară. În plus, anularea unei măsuri alternative privaţiunii de libertate aplicate
anterior nu trebuie să atragă obligatoriu aplicarea unei pedepse privative de libertate (pct.14. 3 al
Regulilor de la Tokyo, regula 86 a Regulilor europene);
51
8) alternativele privaţiunii de libertate trebuie să aibă cea mai mare semnificaţie posibilă pen-
tru delincvent şi să contribuie la dezvoltarea personală şi socială necesară delincventului cu scopul
de a permite inserţia sa socială. Metodele de îngrijire şi control vor trebui să fie aplicate în acord cu
aceste obiective (regula 55 a Regulilor europene);
9) aplicarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate trebuie să constituie o parte a tendin-
ţei statului spre decriminalizarea şi depenalizarea în state a unui şir întreg de infracţiuni, iar izolării
trebuie să fie supuse doar persoanele care au comis cele mai grave infracţiuni;
10) obligaţiile aplicate condamnaţilor trebuie să fie nu iraţionale, ci socialmente utile şi impor-
tante, iar aplicarea muncii ca măsură alternativă nu rebuie să aibă drept scop obţinerea venitului
pentru stat sau o întreprindere.
Standardele internaţionale recomandă ca sarcinile şi principiile ce se referă la alternativele
privaţiunii de libertate să fie realizate în câteva etape: 1) la etapa prejudiciară; 2) în procesul exa-
minării în instanţa de judecată şi 3) la etapa executării sentinţei şi asigurării influenţei educative
asupra condamnatului.
Cu referire la etapa prejudicară, Regulile de la Tokyo stabilesc că atunci când se dovedeşte
a fi judicios şi compatibil cu sistemul lor juridic, poliţia, procuratura sau alte servicii însărcinate
cu justiţia penală sunt abilitate să abandoneze urmăririle, dacă consideră că nu este necesar să se
recurgă la o procedură judiciară având ca scop protecţia societăţii, prevenţia crimei sau promova-
rea respectării legii sau a drepturilor victimelor. În fiecare sistem juridic vor fi fixate criterii pen-
tru a determina dacă este convenabilă abandonarea urmăririlor sau hotărârea procedurii de urmat.
În caz de infracţiune minoră, ministerul public poate impune, dacă este cazul, măsuri neprivative
de libertate. Din aceasta rezultă că standardele internaţionale recomandă rezolavrea extraproce-
suală şi extrajudiciară a abaterilor minore, chiar dacă ele sunt prevăzute în calitate de infracţiuni
în sistemul penal al statului. Cu siguranţă, acestea poat fi utilizate în scopul protecţiei intereselor
societăţii sau ale victimei şi nu doar în vederea respectării drepturilor delincventului. Detenţia
provizorie nu poate fi decât o măsură de ultimă instanţă în procedurile penale, iar măsurile de în-
locuire a detenţiei provizorii sunt folosite din momentul în care aceasta devine posibil. Detenţia
provizorie nu trebuie să dureze mai mult decât este necesar pentru a asigura buna desfălşurare a
procesului penal şi necesită a fi administrată cu umanitate şi în deplinul respect al demnităţii per-
soanei (pct. 5, 6 ale Regulilor de la Tokyo).
Cu privire la procedura judiciară, standardele recomandă ca aceasta să fie cât se poate de
imparţială. Instanţa de judecată este obligată să examineze informaţia şi recomandările parvenite de
la diferite organe care ar putea avea atribuţie la procedura pronunţării sentinţei, factorii, circumstan-
ţele care ar putea influenţa aplicarea unei sancţiuni nelegate de izolarea de societate. În acelaşi timp,
52
potrivit pct.8.1. al Regulilor de la Tokyo, autoritatea judiciară, având la dispoziţie un arsenal de mă-
suri neprivative de libertate, va ţine cont în hotărârea sa de nevoia de reintegrare a delincventului,
de protecţia societăţii şi de interesele victimei. Standardele recomandă elaborarea şi aplicarea urmă-
toarelor tipuri de sancţiuni a căror executare nu este legată de izolarea de societate:
− sancţiuni orale, cum sunt: admonestarea, mustrarea, avertismentul;
− menţinerea în libertate înaintea hotărârii tribunalului;
− pedepse ce privează de drepturi;
− pedepse economice şi pecuniare, cum sunt amenda şi zi-amenda;
− confiscarea şi exproprierea;
− restituirea către victimă sau indemnizarea acesteia;
− condamnarea cu amânarea sau suspendarea pedepsei;
− probaţiunea şi supravegherea judiciară;
− pedepse cu munca în interes general;
− trimiterea într-un aşezământ de tip deschis;
− arestul la domiciliu;
− oricare alt tratament în domeniul liber;
− o combinaţie din aceste măsuri (pct. 8.2 al Regulilor de la Tokyo).
Recomandarea nr. R (92) 16, fără a prevedea tipuri concrete de sancţini alternative, stabileşte
unele trăsături ale acestora, printre care:
1) condiţiile şi obligaţiile sancţiunilor şi măsurilor aplicate în comunitate trebuie să fie definite
de dispoziţiile legale;
2) natura şi durata sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie să fie proporţionale gravităţii
infracţiunii;
3) nici o sancţiune sau măsură comunitară care restrângere drepturile civile sau politice ale de-
lincventului nu trebuie să fie creată sau impusă dacă aceasta este contrară normelor acceptate de
comunitatea internaţională cu privire la drepturile omului şi libertăţile fundamnentale;
4) o sancţiune comunitară poate fi aplicată cu acordul prealabil obţinut al condamnatului;
5) nici o sancţiune sau măsură aplicată în comunitate nu trebuie să fie de o durată nedeterminată,
durata acesteia fiind prevăzută de lege. Concomitent, termenul alternativei privaţiunii de libertate poate
fi redus atunci când delincventul a răspuns favorabil la aceasta (pct. 11.2 al Regulilor de le Tokyo).
În principiu, aceste trăsături ale sancţiunilor comunitare sunt respectate şi în legislaţia Repu-
blicii Moldova.
Spre exemplu, potrivit alin.(8) art.90 CP RM, condamnarea cu suspendarea condiţionată a exe-
cutării pedepsei care reprezintă, după cum am menţionat deja, o alternativă privaţiunii de libertate,
53
poate fi întreruptă, dacă după cel puţin o jumătate din termenul de probă condamnatul a dat dovadă
de comportare corectă şi exemplară.
Enunţând trăsăturile de bază ale alternativelor privaţiunii de liertate, comunitatea europeană a
mers mai departe şi prin Recomandarea 22 (2002), urmând exemplul Regulilor de la Tokyo, a spe-
cificat posibilele variante ale sancţiunilor copmunitare. Unele din ele sunt asemănătoare cu alterna-
tivele prevăzute de Regulile de la Tokyo, altele conţin elemente de originalitate, printre care merită
a fi menţionate următoarele: medierea victimă-infractor, supravegherea sporită a anumitor categorii
de infractori, limitarea libertăţii de deplasare prin ordine de interdicţie sau monitorizare electronică.
Etapei executării sancţiunilor comunitare standardele îi acordă o atenţie deosebită, deoare-
ce de corectitudinea şi exactitatea respectării normelor în cauză depinde în final realizarea scopuri-
lor pe care le urmăreşte statul prin sancţionarea infractorului.
Analiza standardelor cu referire la faza executării sancţiunilor comunitare ne face să evidenţi-
em următoarele cerinţe: 1) înaintate faţă de organele care execută sancţiunea; 2) înaintate faţă de
participanţii la procesul execuţional-penal, adică faţă de personal şi alte persoane care participă la
executarea sancţiunii; 3) înaintate faţă de însuşi procesul de corectare a condamnatului, adică faţă
de condiţiile şi mijloacele influenţei educative aplicate condamnatului, cerinţe referitoare la supra-
vegherea celui condamnat.
Organele de executare a sancţiunilor comunitare trebuie să respecte următoarele condiţii:
− cheltuielile de executare nu trebuie să fie suportate de către infractor;
− metodele de lucru puse în aplicare pentru a executa sancţiunile comunitare vor fi adaptate
fiecărui caz particular;
− instrucţiunile pe care le poate lua organul de executare trebuie să fie practice şi precise. Ele
nu trebuie să-i impună delincventului exigenţe mai mari decât cele care rezultă din această decizie;
− activităţile de control vor fi exercitate doar în limitele în care sunt necesare pentru o strictă
executare a sancţiunilor comunitare şi bazate pe principiul intervenţiei minimale;
− organul de executare trebuie să recurgă la metode de lucru făcând apel la tehnicile profesio-
nale recunoscute.
O atenţie deosebită standardele acordă persoanelor care participă la executarea măsurilor co-
munitare. Standardele delimitează personalul calificat, voluntarii şi participarea colectivităţii la lu-
crul cu codamnaţii. Regulile europene menţionează despre participarea comunitară, la care atribuie
persoanele private, organismele, serviciile publice şi private interesate de executarea sancţiunilor
comunitare.
Potrivit pct.15.2 al Regulilor de la Tokyo, persoanele numite pentru a aplica măsurile nepriva-
tive de libertate ar trebui să fie personal calificat şi să aibă, pe cât posibil, o pregătire de specialitate
54
adecvată şi o anumită experienţă practică. Personalului trebuie să i se acorde statut, o remuneraţie şi
avantaje adecvate, ţinându-se cont de natura muncii cerute şi să i se ofere posibilităţi de perfecţiona-
re şi perspective de a face carieră (pct. 15.3 al Regulilor de la Tokyo). Totodată, personalului trebu-
ie să i se asigure un statut de funcţionar egal cu cel al altui personal profesional care exercită funcţii
comparabile. De rând cu aceasta, regula 38 a Regulilor europene specifică că personalul însărcinat
cu executarea trebuie să fie în număr suficient pentru a-şi asuma efectiv multiplele sarcini care îi
revin. Spre regret, în Republica Moldova această normă nu se respectă, cauza fiind prestigiul scăzut
şi salarizarea insuficientă a personalului din instituţiile execuţional-penale care atrag după sine insu-
ficienţa de cadre calificate, ceea ce se răsfrânge negativ asupra eficacităţii lucrului cu condamnaţii.
În plus, statele de personal ale organelor care se ocupă cu executarea măsurilor alternative privaţiu-
nii de libertate sunt insuficiente ca număr de persoane. Astfel, potrivit datelor parvenite de la Depar-
tamentul de Executare, în secţiile de probaţiune ale oficiilor de executare teritoriale activează 138
de consilieri de probaţiune (Anexa nr. 3). Ţinând cont de numărul enorm de persoane care se află la
evidenţă în legătură cu executarea alternativelor privaţiunii de libertate, devine evident că eficacita-
tea activităţii acestor oficii este scăzută.
Voluntarii trebuie să fie selectaţi cu grijă şi recrutaţi după regulile cerute de activităţile ce ur-
mează a fi realizate, dar şi de interesul din care aceştia se încadrează în activităţi de voluntariat. În
exercitarea funcţiilor sale, voluntarii sunt asiguraţi împotriva accidentelor şi rănilor. Cheltuielile lega-
te de exercitarea funcţiilor sale sunt rambursate, iar serviciile pe care le prestează în favoarea comuni-
tăţii trebuie să fie recunoscute în mod oficial. Totodată, se menţionează că recurgerea la persoane in-
dividuale din comunitate nu trebuie să fie considerată ca un substituent al muncii personalului profe-
sional. Deci, voluntariatul trebuie să fie utilizat nu în locul, ci de rând cu personalul calificat.
Participarea comunitară trebuie utilizată în scopul de a permite delincvenţilor să-şi dezvolte
legături reale cu comunitatea şi trebuie să se manifeste sub forma unui acord încheiat cu autoritatea
de executare, precizându-se natura sarcinilor şi modalităţile în care acestea trebuie îndeplinite. Par-
ticiparea comunitară este privită ca unul dintre cele mai importante mijloace de consolidare a legă-
turilor dintre persoanele supuse sancţiunii comunitare, familiile lor şi comunitate.
Recomandarea 22 (2002) specifică, cu referire la participarea comunitară, că serviciile de
aplicare trebuie să coopereze activ cu comunităţile locale, implicând persoanele alese din cadrul
comunităţii în supravegherea infractorilor. Cu referire la Republica Moldova, aceasta poate
avea loc prin atragerea la lucrul cu condamnaţii a organizaţiilor obşteşti. În acelaşi timp, pentru
eficientizarea antrenării comunităţii în lucrul cu condamnaţii faţă de care au fost aplicate diferi-
te măsuri alternative privaţiunii de libertate, propunem de lege ferenda instituirea pe lângă or-
ganele de executare a alternativelor privaţiunii de libertate a unor inspecţii obşteşti care să
55
contribuie la supravegherea condamnatului la măsuri alternative privaţiunii de libertate, dar şi
să participe la reinserţia lui socială.
Procesul de corectare a condamnatului prin aplicarea sancţiunilor comunitare, potrivit stan-
dardelor, include elaborarea următoarele forme şi etape de realizare: reglementarea condiţiilor
executării; elaborarea programelor de corectare; cooperarea condamnatului cu organele de executa-
re; consfinţirea statutului juridic al celui condamnat; supravegherea condamnatului.
Potrivit regulii 55 a Regulilor europene, executarea sancţiunilor comunitare va trebui concepută
astfel încât ele să aibă cea mai mare semnificaţie posibilă pentru delincvent, în acelaşi rând să contribuie
la dezvoltarea personală şi socială a delincventului cu scopul de a permite reinserţia lui socială.
O garanţie a corectării condamnatului prin aplicarea sancţiunilor comunitare o constituie fap-
tul că ele se aplică cu obţinerea prealabilă a acordului condamnatului.
Potrivit pct.13.1 al Regulilor de la Tokyo, tratamentul condamnaţilor se asigură prin metode
individuale, terapia de grup, aplicarea programelor de tratament specializat. Tratamentul se asigură
de către specialişti, având pregătirea necesară şi o experienţă practică corespunzătoare, ţinându-se
cont de particularităţile personale ale condamnatului, nivelul de dezvoltare, interesele acestuia, pre-
cum şi de circumstanţele care au condiţionat comiterea infracţiunii.
Eficacitatea programelor de corectare depinde în mare măsură de cooperarea condamnatului
cu organul de executare. Potrivit regulii 31 a Regulilor europene, o sancţiune comunitară nu trebuie
să fie impusă decât dacă există siguranţă în condiţiile şi obligaţiile atribuite condamnatului şi în
voinţa acestuia de a coopera şi de a le respecta. În caz contrar, executarea sancţiunilor comunitare
va fi imposibilă, fapt care poate atrage după sine comutarea lor cu alte sancţiuni, inclusiv privative
de libertate. În acest scop, înainte de începerea executării sancţiunii, condamnatul trebuie să fie in-
format, dacă este cazul – în scris, într-o manieră clară şi în limba pe care o înţelege, despre natura
sancţiunii şi despre scopul urmărit, precum şi despre condiţiile şi obligaţiile care urmează a fi res-
pectate. Totodată, condamnatul tebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziilor în materie de
executare, în acest sens garantându-se în careva măsură respectarea intereselor lui. Consimţământul
condamnatului nu poate avea drept consecinţă privarea lui de vreunul din drepturile fundamentale.
Statutul juridic al condamnatului constă dintr-un şir de garanţii prevăzute de standarde care
au drept scop să faciliteze corectarea condamnatului şi, în final, reinserţia lui socială. La aceste ga-
ranţii putem atribui următoarele:
− dreptul la garantarea demnităţii umane a celui condamnat;
− dreptul la respectarea vieţii private atât a celui condamnat, cât şi a membrilor familiei lui;
− dreptul de a depune la instanţa de judecată plângeri în legătură cu executarea măsurilor ne-
privative de libertate;
56
− dreptul la confidenţialitate strictă a dosarului personal al condamnatului;
− interdicţia de a restricţiona drepturile condamnatului în măsură mai mare decât aceasta este
prevăzut în sentinţa de condamnare;
− interzicerea de a desfăşura expertizele medicale sau psihologice asupra celui condamnat sau
de a-l supune riscului de a i se aduce daune fizice sau morale.
În legătură cu această din urmă garanţie este de menţionat că în doctrina de specialitate demult
s-a indicat că sunt interzise aşa sancţiuni precum castrarea, „adormirea” agresivităţii, programarea
gândurilor omului în direcţia cerută [142, p.10].
Recomandarea nr. R (92) 16 completează aceste garanţii cu altele:
− dreptul condamnatului la asistenţă juridică;
− interzicerea oricărui tip de discriminare la executarea sancţiunilor comunitare;
− dreptul de a beneficia de sistemul existent de protecţie socială;
− dreptul de a cunoaşte modul şi condiţiile de executare a sancţiunilor comunitare.
Putem menţiona cu satisfacţie că aceste garanţii sunt consfinţite expres şi în legislaţia naţio-
nală, fiind prevăzute în art.166 CE RM [20].
Supravegherea condamnatului se asigură, pe de o parte, în scopul realizării prevenţiei specia-
le, iar, pe de altă parte, în scopul asigurării executării corespunzătoare a sancţiunii aplicate.
Potrivit pct.10.1 al Regulilor de la Tokyo, supravegherea are ca obiect reducerea cazurilor de
recidivă şi uşurarea reintegrării delincventului în societate în aşa mod, încât să fie reduse la maxi-
mum şansele acestuia de recidivă. Supravegherea condamnaţilor se exercită de către autoritatea de
executare în limitele prevăzute de lege. Ea trebuie organizată astfel, încât să asigure condamnatului
asistenţa psihologică, socială şi materială şi să contribuie la consolidarea legăturilor acestuia cu
comunitatea şi să faciliteze reintegrarea lui socială. În regula 74 a Regulilor europene se specifică
că activităţile de control se vor exercita doar în limitele în care ele sunt necesare pentru o strictă
executare a sancţiunilor şi bazate pe principiul intervenţiei minime. Ele vor fi proporţionale sancţi-
unii aplicate şi limitate la scopurile care îi sunt atribuite. Putem deci concluziona că standardele
internaţionale privind măsurile alternative privaţiunii de libertate stabilesc doar principiile de bază
ale supravegherii celor condamnaţi la sancţiuni comunitare. Reglementarea mai detaliată a acestei
supravegheri stă în sarcina legislaţiei naţionale, ea fiind adaptată maximal la rigorile şi condiţiile
statului respectiv.
Bineînţeles, orice supraveghere va fi ineficientă dacă nu există un mecanism de asigurare a
respectării condiţiilor impuse. Pe acest motiv, standardele stipulează expres că la începutul punerii
în aplicare a sancţiunii comunitare delincventul trebuie să fie informat despre consecinţele neres-
pectării condiţiilor şi obligaţiilor impuse de către instanţa de judecată. Se specifică, de asemenea, că
57
încălcările minore ale modului de executare a sancţiunilor comunitare se soluţionează de către or-
ganul de executare, delincventului fiindu-i rezervat dreptul de a face comentarii, iar încălcările
semnificative trebuie să fie semnalate imediat în scris instanţei de judecată, care poate revoca total
sau parţial sancţiunea comunitară aplicată anterior doar după o examinare detaliată a faptelor pre-
zentate de organul de executare. În acelaşi timp, delincventul trebuie să aibă posibilitatea de a face
obiecţii şi de a aduce explicaţii. Standardele stipulează foarte clar că decizia de revocare a unei
sanscţiuni comunitare nu trebuie să ajungă în mod necesar să impună o pedeapsă cu închisoarea
(regula 86 a Regulilor europene şi pct.14.3 al Regulilor de la Tokyo). Spre regret această normă, în
viziunea noastră – extrem de importantă, nu se respectă întru totul în legislaţia naţională. Astfel, po-
trivit alin.(3) art.67 CP RM, în caz de eschivare cu rea-voinţă de la executarea pedepsei sub formă
de muncă neremunerată în folosul comunităţii, ea se înlocuieşte cu închisoarea. Norma în cauză este
imperativă şi nu acordă instanţei de judecată posibilitatea de a alege o altă alternativă pentru sancţi-
onarea nerespectării condiţiilor executării sancţiunii comunitare aplicate anterior. Pe acest motiv,
propunem de lege fereda ca în alineatul respectiv sintagma „se înlocuieşte” să fie substituită cu sin-
tagma „poate fi înlocuită”. În aşa mod, instanţa de judecată va avea posibilitatea de a alege fie co-
mutarea muncii neremunerate cu închisoarea, fie păstrarea sancţiunii aplicate anterior, fie comuta-
rea ei cu o altă măsură neprivativă de libertate. Această situaţie va corespunde perfect şi prevederi-
lor standardelor internaţionale.
În contextul celor expuse, având în vedere baza teoretico-ştiinţifică a standardelor internaţio-
nale cu privire la măsurile alternative privaţiunii de libertate, domeniul de reglementare a acestora
deosebit de important şi tendinţa statului nostru de a ajusta legislaţia naţională la prevederile inter-
naţionale, considerăm imperios necesară implementarea acestor prevederi în actele juridice naţiona-
le, fapt care va spori respectarea şi promovarea drepturilor celor sancţionaţi, iar, pe cale de conse-
cinţă, şi ale întregii societăţi.
Făcând o sinteză a materialului din prezentul paragraf, specificăm următoarele momente
importante:
− actele internaţionale din domeniul tratamentului persoanelor condamnate pot fi grupate
în două categorii: care reglementează aplicarea şi executarea pedepselor privative de libertate
şi cele care reglementează aplicarea şi executarea pedepselor şi altor măsuri alternative priva-
ţiunii de libertate;
− standardele internaţionale în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate posedă un şir de
trăsături specifice care îi acordă un caracter de autonomie în cadrul actelor internaţionale;
− standardele internaţionale în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate poartă un caracter
de recomandare, dar, fiind elaborate pe parcursul anilor de către diferite organisme internaţionale cu o
58
reputaţie incontestabilă, având la bază experienţa mai multor state şi a mai multor experţi de forţă în
domeniu, au căpătat o autoritate internaţională deosebită, fapt care le acordă un rol important în per-
fecţionarea şi definitivarea legislaţiei interne a statelor care promovează respectarea drepturilor
omului;
− în evoluţia lor, standardele internaţionale în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate
au trecut diferite etape de elaborare şi definitivare;
− pot fi determinate tei etape de realizare a sarcinilor şi principiilor standardelor internaţiona-
le în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate: etapa prejudiciară, etapa judiciară şi etapa exe-
cutării sentinţei;
− în vederea armonizării legislaţiei naţionale cu standardele internaţionale în domeniul alter-
nativelor privaţiunii de libertate, se cere modificarea unor norme, după cum urmează:
1) completarea CE RM cu prevederi care ar stabili instituirea pe lângă organele care se
ocupă cu executarea alternativelor privaţiunii de libertate a unor inspecţii obşteşti care să
contribuie la supravegherea condamnatului la măsuri alternative, dar şi să participe la
reinserţia lui socială;
2) în alin.(3) art.67 CP RM sintagma „se înlocueşte” să fie substituită cu sintagma
În viziunea profesorului rus V.D. Filimonov, faptul că la aplicarea amenzii se ia în calcul situ-
aţia materială a celui condamnat este foarte important, căci prin aceasta se ţine cont de „diferenţie-
rea profundă a societăţii în dependenţă de criteriul material, fără de care pedeapsă sub formă de
amendă nu este în stare să realizeze scopurile de restabilire a echităţii sociale, de corectare a con-
damnatului şi de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni” [128, p.104].
După cum menţionează alt savant rus, I.M. Galperin, „utilizarea amenzii ca măsură de pe-
deapsă în mare parte depinde de volumul influenţei coercitive care se determină de mărimea sumei
de bani ce urmează a fi încasată. Mărimea amenzii trebuie să fie destul de simţitoare pentru a fi rea-
lizate scopurile prevenţiei generale şi speciale” [114, p.141]. Aceasta nu înseamnă însă că mărimea
amenzii trebuie să fie prea împovărătoare pentru cel condamnat. În acest sens, A.Â. Jalinschi men-
ţiona că „amenda nu trebuie să se transforme nici în mijloc de răscumpărare de la pedeapsă, nici în
mijloc de ruinare a celui condamnat” [127, p.132].
Ca rezultat, mărimea concretă a amenzii aplicate se indică în sentinţa de condamnare, iar la
calcularea ei se ia în consideraţie situaţia materială a celui vinovat.
În doctrina de specialitate s-a menţionat că la aprecierea situaţiei materiale a condamnatului
trebuie de avut în vedere:
− salariul condamnatului în toate modalităţile sale;
− veniturile obţinute de la alte activităţi neinterzise de lege, inclusiv sub formă de bani, valută
sau în natură;
− veniturile obţinute de pe terenurile aferente;
− veniturile de la hârtiile de valoare (acţiuni etc.);
− procentele obţinute de la depunerile bancare;
− existenţa în proprietate a caselor de locuit sau a altor imobile;
− prezenţa persoanelor întreţinute (copii minori, părinţi) şi numărul acestora [152, p.38-39].
Bineînţeles, această listă nu este una exhaustivă. În fiecare caz concret instanţa de judecată
ţine cont şi de alte circumstanţe care caracterizează situaţia economică a condamnatului şi care ar
putea influenţa esenţial asupra determinării mărimii amenzii. De aceea, atunci când caracterul
68
infracţiunii comise şi personalitatea infractorului dă temei pentru a considera admisibilă aplicarea
amenzii, instanţa de judecată trebuie să aibă la dispoziţie totalitatea actelor justificative şi relevan-
te, în baza cărora se va putea stabili situaţia economică reală a acestuia.
Din cele expuse supra nu rezultă însă că amenda trebuie să fie maximal coraportată la posibi-
lităţile economice ale infractorului, doar amenda reprezintă o pedeapsă, care, în mod obiectiv, ţi-
nând cont de conţinutul său coercitiv, trebuie să cauzeze careva lipsuri şi incomodităţi.
În acest sens, savantul rus I.I. Gorelik susţine că „amenda va înceta să fie pedeapsă, dacă achi-
tarea ei nu va atrage după sine careva lipsuri” [116, p.160]. Cu toate acestea, amenda trebuie să fie
astfel determinată în cuantumul său, încât să nu-l pună pe condamnat în situaţia de a nu-şi putea în-
deplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a per-
soanelor faţă de care are obligaţii legale [77, p.301].
Aceasta se explică prin faptul că amenda este o pedeapsă specifică care afectează starea mate-
rială a condamnatului. Efectele ei depind în mare măsură de posibilităţile economice ale acestuia.
Cu cât mai sărac este condamnatul, cu atât mai simţitoare şi nefaste pot fi efectele pedepsei aplicate;
şi invers, pentru persoanele cu situaţie materială bună această pedeapsă poate fi neînsemnată. De
aceea, pentru a atinge o echivalenţă în efectele pedepsei în cazuri similare, având ca deosebire si-
tuaţia materială diferită a făptuitorilor, instanţa de judecată trebuie să aplice condamnaţilor mă-
rimi diferite ale amenzii. În acelaşi sens, profesorul Gh. Ulianovschi menţionează, în viziunea noas-
tră – corect, că situaţia materială a celui vinovat, drept criteriu de stabilire a mărimii amenzii, este
prevăzută în alin.(2) art.64 CP RM şi presupune obligaţiunea instanţei de judecată de a-i stabili in-
fractorului amenda într-o asemenea mărime, încât să poată fi real executată şi să nu-l lipsească pe
condamnat şi familia acestuia de ultimele mijloace de existenţă [218, p.408].
Dacă instanţele de judecată nu ţin cont de aceste deziderate legale, sentinţele riscă să fie casate
pe motivul necorespunderii mărimii pedepsei cu situaţia materială a celui condamnat. În acest con-
text este elocvent următorul caz judiciar. Potrivit sentinţei judecătoriei sectorului Râşcani, mun.
Chişinău, din 18 aprilie 2007, dosarul penal nr. 1-566/07, cetăţeanca B.Z. a fost recunoscută vinova-
tă de faptul că la 23.11.2005, prin falsificarea certificatului de salariu nr. 17/2 din 22.11.2005 elibe-
rat de administraţia SRL „Orvento Metal”, prezentat la filiala „Miron Costin” a BC „Moldova-
Agroindbank”, a fost dobândit prin înşelăciune un credit în sumă de 30000 lei. Acţiunile B.Z. au
fost calificate în baza art.238 CP RM, fiindu-i aplicată o pedeapsă sub formă de amendă în mărime
de 1500 u.c., ceea ce constituie 30000 lei. Sentinţa în cauză a fost atacată de către apărătorul incul-
patei pe motivul că pedeapsa aplicată este prea aspră. Curtea de Apel Chişinău, examinând cauza,
prin decizia din 11 iunie 2007, nr. 1r-177/07, a ajuns la concluzia că instanţa de fond nu a ţinut cont
de faptul că inculpata se află într-o stare materială şi familială grea, ea trebuie să restituie într-o ca-
69
uză civilă suma de 30000 lei, are la întreţinere 2 copii, iar soţul B.V. este invalid de gradul II. Pe
acest motiv, sentinţa în partea numirii pedepsei penale a fost casată, cu pronunţarea unei noi hotă-
râri, prin care, aplicându-se prevederile art.79 CP RM, B.Z. a fost condamnată la amendă în mărime
de 150 u.c., ceea ce constituie 3000 lei [61].
Instanţa de judecată poate individualiza mărimea amenzii doar în limitele sancţiunii prevăzu-
te pentru componenţa concretă de infracţiune. În opinia noastră, legiuitorul urmează să consfinţeas-
că nişte limite destul de largi ale mărimi amenzii, în sensul că diferenţa dintre plafonul minim şi
maxim al pedepsei să fie destul de esenţial; altfel, chiar dacă instanţa de judecată ar dori individua-
lizarea pedepsei, ţinând cont de starea materială a celui condamnat, nu ar avea posibilitate reală de a
realiza aceasta. În context menţionăm încă odată că determinarea exactă a mărimi amenzii în sanc-
ţiunile Părţi Speciale a Codului penal, fără stabilirea unor limite, după cum este prevăzut în sancţi-
unea art.363 CP RM, este inadmisibilă.
Legislaţia penală actuală a mărit esenţial limitele minime ale amenzii în comparaţie cu pre-
vederile penale precedente, cele maxime fiind, în principiu, păstrate. Actualmente, amenda minima-
lă, care poate fi aplicată pentru comiterea infracţiunilor, porneşte de la 150 unităţi convenţionale,
ceea ce constituie 3000 lei. Reiterăm poziţia precum că această limită minimă nu poate fi sub nici o
condiţie micşorată. În practica judiciară au fost însă cazuri, când instanţa de judecată, prin recurgere
la prevederile art.79 CP RM, a aplicat o amendă penală în mărime de 100 u.c. Astfel, prin sentinţa
judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău, din 3 aprilie 2007, dosarul penal nr. 1-557/07, cetă-
ţeanca C.V. a fost recunoscută vinovată de faptul că la data de 06.01.2007, în jurul orelor 18.30,
aflându-se la volanul automobilului de model „W-Golf”, nu a acordat prioritate pietonului P.N., ce-
ea ce s-a soldat cu accidentarea ultimului. Conform raportului de examinare medico-legală nr. 182D
din 06.02.2007, lui P.N. i-au fost cauzate leziuni corporale gave. Faptele cetăţenei C.V. au fost cali-
ficate potrivit alin.(3) lit.a) art.264 CP RM. Cu aplicarea prevederilor art.79 CP RM, C.V. a fost
condamnată la amendă în mărime de 100 u.c., ceea ce constituie 2000 lei [62]. Soluţia acceptată de
către instanţa de judecată este, evident, contrară legii. Plafonul minim al amenzii de 150 u.c. stabilit
în alin.(3) art.64 CP RM, nu poate fi diminuat sub nici o condiţie, chiar şi prin aplicarea prevederi-
lor art.79 CP RM. În schimb, acest caz demonstrează că, în unele cazuri excepţionale, instanţele de
judecată tind spre aplicarea unei amenzi în mărimi mai mici de limitele prevăzute de lega penală.
În cadrul uni sondaj realizat în rândurile judecătorilor şi ale procurorilor (Anexa nr. 1), la în-
trebarea: „Cum vi se par limitele amenzii?”, majoritatea practicienilor au răspuns că aceste limite
sunt normale (34 judecători şi 29 procurori). Totodată, 7 judecători şi 17 procurori au menţionat că
limitele sunt prea mari, iar 2 judecători şi 3 procurori au specificat că limitele amenzii sunt prea
mici şi ar fi benefică mărirea acestora. În ceea ce ne priveşte, considerăm că plafonul minim stabilit
70
pentru amenda penală este exagerat şi nu corespunde posibilităţilor economice ale majorităţii
populaţiei din ţară. Amenda penală nu poate fi privită ca o sursă de îmbogăţire a statului sau ca un
mijloc de ruinare a vinovatului. Scopul ei corespunde scopurilor prevăzute în art.61 CP RM. Speci-
ficul amenzii este chemat să sublinieze că aceste scopuri se realizează prin influenţarea economică a
infractorului. În viziunea noastră, anume ridicarea plafonului minim al pedepsei cu amenda a dus la
micşorarea numărului condamnărilor la pedeapsa cu amenda. Amintim că imediat după intrarea în
vigoare a Codului penal al Republicii Moldova ponderea amenzii în numărul total al condamnărilor
a scăzut semnificativ – de la 29,3% în anul 2003 la 16% în anii 2004 şi 2005.
Din aceste motive, plafonul minim ar trebui redus considerabil, spre exemplu, până la 50 uni-
tăţi convenţionale. Aceasta va permite aplicarea amenzii chiar şi infractorilor din păturile populaţiei
puţin asigurate şi va reduce numărul sentinţelor neexecutate pe motivul lipsei surselor financiare.
Legiuitorul naţional a stabilit doar o singură metodă de evaluare a mărimii amenzii – în unităţi
convenţionale. În legislaţia altor state modul de calculare a amenzii este mai variat. Spre exemplu,
în Federaţia Rusă amenda poate fi calculată în anumit număr de salarii minimale sau în salariul sau
alt venit al condamnatului pe o perioadă de la 2 săptămâni la un an. În legislaţia penală a unor ţări
occidentale, de rând cu amenda, este prevăzută şi zi-amenda. Astfel de pedeapsă este prevăzută de
art.131-5 din Codul penal al Franţei [178, p.85]. În conformitate cu noul Cod penal al României,
pedeapsa pecuniară apare în general doar sub forma zilelor-amendă [98, pag. 23]. De amenda sim-
plă această pedeapsă se deosebeşte prin modul de calculare a mărimii sumei pe care condamnatul
trebuie să o achite statului. La început, instanţa de judecată, ţinând cont de gravitatea infracţiunii,
determină numărul de zile pentru care va fi calculată amenda, iar apoi, în dependenţă de posibilităţi-
le financiare ale condamnatului, stabileşte mărimea amenzii pentru fiecare zi. Numărul de zile pen-
tru care poate fi calculată amenda şi limitele amenzii pentru fiecare zi sunt determinate de legea pe-
nală. Avantajele acestui tip de amendă constă în faptul că instanţa de judecată are posibilitatea de a
individualiza maximal cuantumul sumei care trebuie vărsată la stat.
Amenda reprezintă o pedeapsă, a cărei executare nu durează în timp. Legislaţia penală nu sta-
bileşte limitele de timp în care amenda urmează a fi achitată. Potrivit art.180 al Codului de executa-
re al Republicii Moldova, amenda se achită de cel condamnat în mod benevol în termen de 30 de
zile de la data la care sentinţa a rămas definitivă.
Actuala legislaţie execuţional-penală, spre deosebire de fostul Cod de executare a sancţiunilor
de drept penal, nu prevede posibilitatea amânării ori eşalonării executării pedepsei cu amenda pen-
tru condamnatul care nu este în stare să plătească amenda în termenul stabilit de lege. În aşa mod,
legiuitorul a privat condamnatul de posibilitatea de a avea un răgaz sau o graţie temporară, în cazu-
rile în care, din anume circumstanţe sau motive, nu poate achita integral şi la timp sumă stabilită de
71
către instanţa de judecată în calitate de măsură de pedeapsă. Această noutate legislativă, ţinând cont
de mărimea pedepsei şi de situaţia precară a populaţiei Republicii Moldova, poate face imposibilă
executarea hotărârii instanţei de judecată sau poate transforma o pedeapsă neprivativă de libertate
în una privativă de libertate. Pentru a evita asemenea situaţii, în continuare vom propune unele so-
luţii care, în eventualitatea acceptării lor de către legiuitorul naţional, sperăm că, pe de o parte, vor
minimaliza cazurile de neexecutare a amenzii, iar, pe de altă parte, vor înclina instanţele de judecată
spre o mai frecventă utilizare a acesteia.
Reieşind din prevederile art.64 CP RM, pot fi deduse două situaţii de neexecutare a amenzii
penale: 1) eschivarea cu rea-voinţă de la achitarea amenzii şi 2) imposibilitatea achitării amenzii.
În conformitate cu alin.(5) art.64 CP RM, în caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatu-
lui de la achitarea amenzii, instanţa de judecată poate înlocui suma neachitată cu închisoare,
calculându-se o lună de închisoare pentru 50 unităţi convenţionale.
Nici legea penală, nici cea execuţional-penală nu determină cazurile când poate fi considerat că
condamnatul se eschivează cu rea-voinţă de la executarea pedepsei. Instanţa de judecată urmează să sta-
bilească aceasta în mod individual pentru fiecare caz de neachitare a amenzii. În doctrina de specialitate
eschivarea cu rea-voinţă reprezintă un comportament neîntrerupt îndreptat spre neexecutarea sentinţei
[152, p.40]. Pentru a constata eschivarea cu rea-voinţă în acţiunile condamnatului, trebuie stabilită pre-
zenţa cumulativă a două circumstanţe: în primul rând – neachitarea amenzii în termenele stabilite de
legislaţia execuţional-penală şi în al doilea rând – ascunderea, dosirea intenţionată a venitului.
Potrivit alin.(5) art.64 CP RM, poate fi comutată cu închisoarea amenda aplicată în calitate de
pedeapsă principală şi cea aplicată în calitate de pedeapsă complementară.
Considerăm această normă imperfectă şi chiar contrară altor prevederi penale. În viziunea
noastră, comutarea amenzii aplicate în calitate de pedeapsă complementară cu închisoarea nu ar tre-
bui să fie posibilă, deoarece, ţinând cont de faptul că amenda ca pedeapsă complementară se aplică
cumulat doar cu închisoarea, eschivarea de la executarea ei ar determina necesitatea cumulării a do-
uă pedepse principale, ceea ce este inadmisibil. Despre imposibilitatea cumulării a două pedepse
principale se menţionează şi în doctrina de specialitate [167, p.324]. Această opinie a fost susţinută
şi de doctrina naţională, profesorul I. Macari menţionând că pedepsele principale nu pot fi combina-
te între ele sau alăturate altor pedepse [97, p.278]. Poziţia dată este consfinţită şi în legislaţia penală
naţională; astfel, conform alin.(2) art.7 CP RM, nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi pena-
le şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.
Reieşind din aceste raţionamente, considerăm că legea penală ar trebui să accepte schimbarea
amenzii cu închisoare numai în cazul în care condamnatul se eschivează de la achitarea sumei
amenzii aplicate în calitate de pedeapsă principală.
72
O altă lacună a normei în cauză o vedem în faptul că legiuitorul, consfinţind posibilitatea co-
mutării amenzii cu închisoarea, nu a stabilit limitele maxime ale pedepsei aplicate în rezultatul co-
mutării. În consecinţă, se pot întâmpla situaţii când, comutând amenda, instanţa de judecată va fi
nevoită să aplice o pedeapsă mai mare decât limita maximă a sancţiunii prevăzute pentru infracţiu-
nea pentru care a fost condamnată persoana. Spre exemplu, sancţiunea de la alin.(2) art.243 CP RM
prevede: „se pedepseşte cu amenda în mărime de la 1000 la 5000 unităţi convenţionale sau cu în-
chisoare de la 4 la 7 ani”. Dacă e să presupunem că instanţa de judecată a aplicat amenda maxima-
lă, însă condamnatul se eschivează de la achitarea ei, atunci, aplicând prevederile alin.(5) art.64 CP
RM, amenda ar trebui să fie comutată cu închisoarea, termenul calculându-se în felul următor:
5000/50=100 luni închisoare, ceea ce constituie 8,3 ani. Dar, pedeapsa maximală pentru infracţiu-
nea în cauză este de 7 ani închisoare. Bineînţeles, această limită nu poate fi depăşită. Pentru a se
evita asemenea situaţii, propunem de lege ferenda ca în alin.(5) art.64 CP RM să fie stipulat că pe-
deapsa obţinută în rezultatul comutării nu poate depăşi limita maximală a pedepsei cu închisoarea
stabilită de sancţiunea articolului corespunzător.
Legislaţia penală nu prevede posibilitatea perceperii forţate a amenzii în cazul în care con-
damnatul se eschivează de la achitarea ei. Spre deosebire de fosta legislaţie execuţional-penală, ac-
tualul Cod de executare de asemenea nu prevede o asemenea reacţie la refuzul de a achita benevol
amenda. În legătură cu aceasta, urmează a fi făcute unele concretizări.
În opinia noastră, amenda aplicată în calitate de pedeapsă principală urmează a fi achitată be-
nevol de condamnat. Doar în aşa mod vinovatul va demonstra că a înţeles caracterul ilegal al fapte-
lor sale şi va dovedi corectarea sa. În caz de eschivare de la plata amenzii este evidentă atitudinea
negativă a vinovatului faţă de autoritatea statului care se manifestă inclusiv prin aplicarea măsurilor
de constrângere. Aşa cum scopul amenzii nu este îmbogăţirea statului, ci restabilirea echităţii socia-
le, corectarea condamnatului, prevenţia specială şi generală, comportamentul antisocial manifestat
prin refuzul insistent de achitare a sumei băneşti denotă că scopurile pedepsei nu au fost atinse. De
aceea, realizarea lor urmează a fi încercată prin aplicarea altor pedepse. Din contră, amenda ca pe-
deapsă complementară nu mai urmăreşte doar scopurile indicate în art.61 CP RM. În acest context,
în literatura de specialitate s-a menţionat că influenţa pedepselor, în dependenţă de faptul dacă sunt
pedepse principale sau complementare, este diferită: pedepsele principale poartă sarcina de bază de
realizare a scopurilor pedepsei, iar cele complementare au o sarcină suplimentară, auxiliară [119,
p.26]. Amenda, ca pedeapsă complementară, are funcţia de intimidare, de agravare şi de specifica-
re a pedepselor principale. Conform legislaţiei penale a Republicii Moldova, ea se aplică exclusiv
în cazul infracţiunilor săvârşite în scop de profit. De aceea, considerăm că perceperea forţată a su-
mei în asemenea situaţii ar trebui să fie acceptabilă şi chiar binevenită. Pentru a asigura achitarea
73
sumei amenzii aplicate în calitate de pedeapsă complementară, propunem ca în caz de eschivare de
la achitarea acesteia să fie posibilă urmărirea patrimoniului condamnatului.
Un alt caz de neexecutare a amenzii prevăzut de legislaţia penală reprezintă imposibilitatea
achitării sumei. În conformitate cu alin.(7) art.64 CP RM, în cazul în care condamnatul nu este în
stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată
poate, potrivit prevederilor art.67 CP RM, să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu muncă ne-
remunerată în folosul comunităţii, calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul co-
munităţii pentru 50 unităţi convenţionale de amendă.
Considerăm că şi această normă nu este lipsită de carenţe. Neachitarea amenzii în acest caz este
generată de motive obiective – de imposibilitatea achitării ei, imposibilitate care apare după condamna-
rea persoanei, deoarece nu poate fi justificată aplicarea amenzii faţă de o persoană despre care se ştie cu
certitudine că nu va putea executa pedeapsa. Această imposibilitate poate fi determinată de mai multe
cauze: situaţia materială grea, survenită după condamnare, pierderea averii, îmbolnăvirea persoanei ce
necesită tratamente costisitoare etc. Reieşind din art.62 CP RM, munca neremunerată în folosul comuni-
tăţii reprezintă o pedeapsă mai gravă decât amenda, de aceea considerăm că în asemenea situaţii comu-
tarea amenzii cu o pedeapsă mai severă nu poate fi admisă în principiu. Schimbarea amenzii cu o pe-
deapsă mai gravă ar înrăutăţi situaţia condamnatului, înrăutăţire pe care condamnatul nu a „meritat-o”.
Din aceste raţionamente, pledăm pentru modificarea normei respective, stabilind posibilitatea amânării
sau eşalonării achitării amenzii pentru situaţii de imposibilitate a executării ei.
Schimbarea politicii penale a statului în sensul lărgirii posibilităţilor aplicării pedepsei cu
amenda faţă de persoanele care au comis infracţiuni de un pericol social redus constituie un moment
pozitiv şi demonstrează tendinţa statului nostru spre umanizarea sistemului coercitiv, spre optimiza-
rea alternativelor privaţiunii de libertate şi spre diminuarea condamnărilor privative de libertate.
Concluziile făcute în baza analizei juridice a amenzii ca pedeapsă penală nu sunt unele categorice,
ele sunt chemate spre a genera opinii pe marginea problemelor discutabile în vederea perfecţionării
şi eficientizării acestei măsuri de constrângere statală.
Sintetizând cele expuse mai sus putem reliefa următoarele idei:
− amenda penală reprezintă una dintre cele mai vechi pedepse, consfinţită în legislaţiile pena-
le practic ale tuturor statelor lumii;
− după conţinutul său coercitiv, amenda este cea mai blândă pedeapsă din sistemul pedepselor
penale al Republicii Moldova;
− această pedeapsă este unica care are în vizorul său sfera patrimonială a condamnatului;
− în virtutea ultimelor modificări legislative, amenda a devenit unul dintre pilonii de bază ai
sistemului punitiv naţional, fiind o măsură de constrângere statală destul de eficientă în lupta cu in-
fracţionalitatea redusă;
74
− analiza legislaţiei naţionale dă temei de a propune mai multe modificări legislative, care ar
putea optimiza şi eficientiza acest mijloc de constrângere statală, şi anume:
1) includerea amenzii şi în sancţiunile articolelor care prevăd infracţiunile militare;
2) lărgirea în sancţiunile Părţii Speciale a Codului penal a limitelor amenzii;
3) excluderea cazurilor de imposibilitate de a individualiza mărimea amenzii;
4) în alin.(3) art.64 CP RM cifra „150” să fie schimbată cu cifra „50”;
5) în alin.(1) art.217/3 şi în alin.(1) art.355 CP RM cifra „100” să fie schimbată cu cifra „50”;
6) în toate sancţiunile în care cifra „150” desemnează mărimea amenzii ea să fie înlocuită
cu cifra „50”;
7) acceptarea amânării şi eşalonării achitării amenzii, în cazurile de imposibilitate de exe-
cutare imediată a amenzii;
8) introducerea unei noi pedepse – zi-amendă;
9) modificarea alin.(5) art.64 CP RM după cum urmează:
a) sintagma „sau complementară” să fie exclusă;
b) în final, alineatul să fie completat cu fraza: „Pedeapsă obţinută în rezultatul comutării nu
poate depăşi limita maximală a pedepsei cu închisoarea stabilită de sancţiunea articolu-
lui corespunzător”.
10) după alin.(5) art.64 CP RM să fie inclus un nou alineat cu următorul cuprins:
„În caz de eschivare cu rea-voinţă de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă com-
plementară, instanţa de judecată dispune urmărirea patrimoniului condamnatului în va-
loarea sumei neachitate a amenzii”;
11) modificarea alin.(7) art.64 CP RM, având următoarea redacţie:
„În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsă
principală sau complementară, instanţa de judecată poate să dispună amânarea sau eşa-
lonarea executării ei pe un termen de până la un an”.
§ 2.2. PRIVAREA DE DREPTUL DE A OCUPA ANUMITE FUNCŢII SAU
DE A EXERCITA O ANUMITĂ ACTIVITATE
Pedepsele privative de drepturi, ca măsuri de constrângere statală aplicată pentru comiterea in-
fracţiunilor, au jucat un rol destul de important în legiuirile din antichitate.
Sub aspect istoric, putem vorbi că analogic pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate erau pedepsele privative şi restricti-
ve de drepturi.
75
În calitate de pedepse privative de drepturi erau considerate acele pedepse care constau în ri-
dicarea beneficiului unui drept conferit în mod obişnuit de legi sau dobândit în mod special. În cali-
tate de pedepse restrictive de drepturi erau considerate acele care, fără să ridice beneficiul dreptului,
restrângeau folosirea (exerciţiul) acestuia.
Persoana condamnată la pedeapsa privativă de drepturi pierdea drepturile la care se referea
pedeapsa; dimpotrivă, când cineva era condamnat la o pedeapsă restrictivă de drepturi, ea suferea
numai o suspendare a exerciţiului dreptului, fără a pierde însuşi dreptul.
În aşa mod, pedepsele privative sau restrictive de drepturi loveau în capacitatea civică sau ju-
ridică a condamnatului.
Funcţional ele aveau un rol mai mult preventiv, fiindcă împiedicau consecinţele dăunătoare
care puteau rezulta din folosirea unor drepturi de către persoane nedemne.
Pedepsele, privative de drepturi au jucat un rol important în legiuirile din antichitate, fiindcă
cel mai de seamă drept – „cetăţenia” – putea fi oricând ridicat, iar o asemenea pedeapsă atrăgea,
implicit, consecinţe atât de grave, încât echivala cu moartea.
Cel care era declarat străin de cetate (pierdea cetăţenia) devenea un inamic, întreaga lui avere
era confiscată şi oricine îl putea aduce în sclavie.
La greci, degradarea civică era numită „atimia”.
La romani, pedepsele capitale (moartea şi exilul) atrăgeau pierderea cetăţeniei şi confiscarea
averii. La fel, la romani găsim infamia, ignominia şi poena existimatio, care constau în privări de
drepturi sau demnităţi.
Legiuirile din Evul mediu, ca şi cele dinaintea Revoluţiei franceze, prevedeau în general
„moartea civică” ca o consecinţă a condamnărilor penale importante. Moartea civică însemna pier-
derea tuturor drepturilor, fiindcă legiuirile vechi considerau pe cel lovit de această pedeapsă ca şi
cum ar fi fost realmente mort (mors civilis aequiparatus naturalis).
Condamnările penale atrăgeau, ca pedeapsă accesorie, pierderea demnităţilor, privilegiilor, ti-
tlurilor etc.
Vechile noastre legiuiri la fel prevedeau diferite pedepse privative de drepturi. Pravilele po-
meneau chiar de moartea civilă, care posibil nu a fost niciodată aplicată (Îndreptarea legii, glava
113, Zacon 2) [87, p.580].
Codul Sturdza prevedea pierderea funcţiunilor (cinurilor), pierderea privilegiilor şi boieriilor
(evghenirea), iar Codul Ştirbey prevedea degradaţia cetăţenească şi interdicţia sau poprirea de oare-
care drepturi cetăţeneşti.
Codul penal de la 1864 prevedea de asemenea degradarea civică şi interdicţia corecţională.
76
Codul penal din 1936, în art.58 şi 59, numeşte printre pedepsele privative de drepturi degrada-
rea civică şi interdicţia corecţională, alături de decăderea din puterea părintească. Toate aceste pe-
depse erau secundare şi trebuiau aplicate pe lângă o pedeapsă principală.
Potrivit unor surse, degradarea civică consta în pierderea onoarei urmată de anumite incapaci-
tăţi, printre care: pentru boieri – pierderea drepturilor politice; pentru toţi – incapacitatea de a fi
martor, de a contracta, de a face testament, de a face justiţie [93, p.455].
Degradarea civică era o pedeapsă criminală şi funcţiona fie ca pedeapsă accesorie, fie ca pe-
deapsă complementară.
Ca pedeapsă accesorie, degradarea civică decurgea de la sine din orice pedeapsă criminală, de
drept comun sau politică şi dura tot timpul, până la executarea pedepsei principale.
Ca pedeapsă complementară, degradarea civică putea fi pronunţată pe lângă orice pedeapsă
criminală, judecătorii fiind datori să arate în sentinţă că au aplicat degradarea şi să fixeze durata ei,
care putea fi de la 3 la 10 ani. Efectele degradării civice, ca pedeapsă complementară, începeau
atunci când se termina executarea pedepsei principale, deci când încetau efectele degradării civice
ca pedeapsă accesorie.
Degradarea civică atrăgea după sine: destituirea din funcţii publice, pierderea dreptului de a
mai ocupa funcţii publice, pierderea dreptului de a fi alegător şi de a fi eligibil, pierderea oricăror
alte drepturi politice, pierderea dreptului de a purta decoraţii, de a primi pensiune, incapacitatea de a
fi expert, martor în acte autentice, de a face parte din consilii de familie, de a fi tutore, curator sau
consilier judiciar, pierderea dreptului de a ţine o şcoală sau de a fi profesor, învăţător sau priveghe-
tor în vreun institut de educaţie public sau privat.
Interdicţia corecţională era o pedeapsă pentru delicte, ce putea funcţiona atât ca pedeapsă ac-
cesorie, cât şi ca pedeapsă complementară.
Ca pedeapsă accesorie, interdicţia corecţională decurgea din orice pedeapsă corecţională pri-
vativă de libertate şi dura până la executarea pedepsei principale. În acest caz, interdicţia consta în:
pierderea exerciţiului dreptului de a fi ales sau de a alege, de a fi tutore sau curator, precum şi de a
exercita vreo funcţie publică.
Ca pedeapsă complementară, interdicţia corecţională putea fi pronunţată pe lângă orice pe-
deapsă privativă de libertate corecţională mai mare de 6 luni. În acest caz, durata interdicţiei era de
la 1 la 6 ani, iar sub raportul conţinutului, ea consta în suspendarea exerciţiului unuia sau mai mul-
tora din drepturile care făceau obiectul degradării civice; id est, interdicţia corecţională reprezenta o
fracţiune din degradarea civică, de aceea judecătorii trebuiau să indice în hotărârea lor drepturile al
căror exerciţiu se suspenda [100, p.73-74].
77
Codul penal din 1922 printre pedepsele penale numea şi limitarea în drepturi, iar Codul penal
din 1926 – limitarea în drepturi, privarea de dreptul de a ocupa o anumită funcţie sau de a practica o
anumită activitate.
Codul penal din 1961 prevedea, în art.28, privaţiunea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate, ceea ce reprezintă o pedeapsă practic analogică celei prevăzu-
te în legislaţia actuală.
Actuala legislaţie penală determină conţinutul, temeiurile, condiţiile juridice şi termenele pe
care poate fi aplicată pedeapsa sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
practica o anumită activitate (art.65 CP RM).
Reieşind din această normă juridico-penală, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau
de a exercita o anumită activitate constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o acti-
vitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârşirea infracţiunii.
În doctrina de specialitate s-au purtat discuţii în privinţa faptului dacă această măsură de con-
strângere reprezintă o pedeapsă unică sau două pedepse distincte, fiind expuse mai multe opinii.
Astfel, unii savanţi consideră că în norma care reglementează măsura de constrângere sub
formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica o anumită activitate se
prevăd două pedepse distincte [277, p.17; 287, p.119].
Un şir de savanţi ruşi susţin că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita
o anumită activitate reprezintă o pedeapsă unică [122, p.361-363; 133, p.96-98; 135, p.35; 146,
p.97-99; 161, p.4-6].
În fine, sunt savanţi penalişti în a căror opinie pedeapsa analizată este o pedeapsă unică, care
se poate manifesta în două variante: 1) interdicţia de a ocupa anumite funcţii şi 2) interdicţia de a
exercita o anumită activitate [134, p.532; 163, p.351; 164, p.339-340], opinie la care ne raliem,
având ca suport următoarele argumente.
Dacă am admite că sancţiunea de la art.65 CP RM ar include două pedepse distincte, atunci, în
situaţia în care sancţiunea articolului prevede privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă principală, instanţa de judecată, pentru a evita
interdicţia legislativă de aplicare a două pedepse principale pentru aceeaşi faptă4, ar avea posibilita-
tea să aplice în calitate de pedeapsă fie privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii, fie privarea
de dreptul de a practica o anumită activitate. Analiza sancţiunilor din articolele Părţii Speciale a
Codului penal al Republicii Moldova în care această pedeapsă este prevăzută în calitate de pedeapsă
principală ne face să formulăm alte concluzii. Astfel, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii 4 Potrivit alin.(2) art.7 CP RM, nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.
78
sau de a exercita o anumită activitate, în calitate de pedeapsă principală, se poate aplica pentru
componenţa de infracţiune prevăzută de alin.(2) art.178 CP RM „Violarea dreptului la secretul co-
respondenţei”. Considerăm că, atunci când o astfel de infracţiune este comisă de o persoană cu
funcţie de răspundere, instanţa de judecată ar putea ajunge la concluzia privind necesitatea privării
şi de dreptul de a ocupa o anumită funcţie, şi de dreptul de a exercita o anumită activitate (spre ex.,
de a difuza corespondenţa). Eventualitatea aplicării privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi
de dreptul de a practica o anumită activitate faţă de aceeaşi persoană în calitate de pedeapsă princi-
pală exclude interpretarea acestei măsuri juridico-penale de constrângere în calitate de două pe-
depse distincte. În acest context poate să apară întrebarea firească: este oare posibilă situaţia ca, spre
exemplu, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii să fie aplicată în calitate de pedeapsă prin-
cipală, iar privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate să fie aplicată ca pedeapsă comple-
mentară la prima? În opinia noastră, o aşa variantă este imposibilă, deoarece alin.(4) art.65 CP RM
admite aplicarea privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
numai în cumul cu amenda, munca neremunerată în folosul comunităţii sau închisoarea.
Opinia precum că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate este o pedeapsă unică la fel nu rezistă argumentelor. Dacă ar fi aşa, atunci în toate sancţi-
unile care prevăd această pedeapsă, pentru a o desemna, ar trebui să fie prevăzută sintagma „priva-
rea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate”. Însă, potrivit Co-
dului penal al Republicii Moldova, sunt sancţiuni în care această pedeapsă este prevăzută doar sub
una din variante. Astfel, în caz de comitere a infracţiunii prevăzute de art.264 CP RM, în calitate de
pedeapsă, ce-i drept – complementară, poate fi aplicată „privarea de dreptul de a conduce mijlocul
de transport”. Evident, prin aceasta se are în vedere privarea de dreptul de a exercita o anumită acti-
vitate, dat fiind că conducerea mijlocului de transport este un gen, o varietate a activităţii umane.
În aşa mod, ajungem la concluzia logică că măsura juridico-penală prevăzută de art.65 CP RM
reprezintă o pedeapsă penală ce se poate manifesta prin două modalităţi: 1) privarea de dreptul de
a ocupa anumite funcţii şi 2) privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate. Specificăm în
acelaşi timp că ambele variante pot fi aplicate cumulativ chiar şi în cazul în care pedeapsa în cauză
este prevăzută în calitate de una principală.
Odată ce am determinat că sunt două modalităţi ale acestei pedepse, în continuare vom con-
cretiza ce înseamnă fiecare din aceste modalităţi.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii presupune, în primul rând, eliberarea con-
damnatului din funcţia ocupată, iar, în al doilea rând – interzicerea de a ocupa aceeaşi funcţie sau
funcţii similare la alte unităţi, întreprinderi, instituţii, organizaţii. În legislaţia penală a unor state
se concretizează că condamnatul se privează de dreptul de a ocupa funcţii în anumite organe. Ast-
79
fel, potrivit art.47 din Codul penal al Federaţiei Ruse, se interzice ocuparea funcţiilor în serviciul
de stat sau în organele administraţiei publice locale [126, p.133]. Reieşind din art.65 CP RM,
condamnatul poate fi privat de dreptul de a ocupa anumite funcţii în organe de stat, obşteşti, pre-
cum şi la întreprinderi, instituţii, organizaţii de stat sau private, cu oricare formă organizatorico-
juridică de activitate.
Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate presupune interzicerea practicării unei
activităţi profesioniste (pedagogice, medicale, conducerea mijlocului de transport în bază de con-
tract etc.) sau a unei activităţi de amator (vânatul de amator, pescuitul, conducerea mijlocului de
transport personal etc.).
Potrivit alin.(4) art.62 CP RM, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita
o anumită activitate se aplică atât ca pedeapsă principală, cât şi ca pedeapsă complementară.
Este evident că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită ac-
tivitate apare în calitate de pedeapsă alternativă privaţiunii de libertate doar în cazul în care ea este
prevăzută ca pedeapsă principală. Dar pentru a efectua un studiu mai amplu, în prezentul paragraf
vom analiza ambele forme de manifestare a acestei măsuri de constrângere statală – fie în calitate de
pedeapsă principală, fie în calitate de pedeapsă complementară.
Reieşind din prevederile art.65 CP RM, respectiva pedeapsă poate fi aplicată în cazul în care:
1) infracţiunea a fost legată de funcţia ocupată sau de activitatea exercitată de cel condamnat; 2) a
fost comisă în perioada în care persoana ocupa funcţia sau exercita activitatea folosită în vederea
săvârşirii infracţiunii; 3) caracterul şi pericolul social al infracţiunii săvârşite, personalitatea vinova-
tului şi alte circumstanţe ale cauzei dovedesc imposibilitatea menţinerii pe viitor a dreptului con-
damnatului de a ocupa funcţia sau de a exercita activitatea respectivă. Deşi expres aceasta nu rezultă
din prevederile art.65 CP RM, considerăm că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita o anumită activitate poate fi aplicată în calitate de pedeapsă complementară şi în cazurile
în care condamnatul nu s-a folosit de funcţia sau activitatea sa la săvârşirea infracţiunii, dar, ţinând
cont de caracterul infracţiunii comise, de funcţia ocupată sau activitatea exercitată, instanţa de jude-
cată va găsi imposibilă menţinerea dreptului condamnatului de a ocupa funcţia sau de a exercita ac-
tivitatea respectivă. La aceasta s-ar atribui cazul când, spre exemplu, un pedagog, în perioada înde-
plinirii funcţiilor sale profesionale, săvârşeşte acte de violenţă faţă de minori (vătămări corporale,
viol, alte acte de violenţă). Chiar dacă la săvârşirea unor asemenea infracţiuni făptuitorul nu s-a fo-
losit de situaţia sa de serviciu (spre exemplu, nu în perioada de studii şi nici nu asupra propriilor
elevi, studenţi), este evidentă imposibilitatea menţinerii după un asemenea „pedagog” a dreptului de
a mai educa, învăţa copii şi de a exercita activitatea pedagogică. Propunem de lege ferenda consfin-
ţirea unei astfel de posibilităţi pentru instanţa de judecată.
80
Pentru aplicarea pedepsei examinate este irelevant faptul că la momentul condamnării persoa-
na nu mai ocupă funcţia sau nu mai practică activitatea respectivă. În asemenea situaţii instanţa,
atunci când găseşte necesar, la fel este obligată să aplice privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate. Mai mult, potrivit doctrinei naţionale, instanţa poate
aplica această pedeapsă şi în cazul în care infractorul îndeplinea anumite funcţii, obligaţii temporare
la comandă sau la indicaţia altor persoane ori chiar nu le-a exercitat, însă infracţiunea săvârşită este
incompatibilă cu ocuparea unor funcţii sau cu exercitarea unor activităţi similare în viitor şi această
pedeapsă este prevăzută de infracţiunea concretă [69, p.117].
În calitate de pedeapsă principală privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate poate fi aplicată atunci când este prevăzută expres de sancţiunea artico-
lului. Actualul Cod penal al Republicii Moldova cunoaşte doar două asemenea cazuri: alin.(2)
art.178 CP RM şi art.180 CP RM. Consideram această situaţie inadmisibilă, ea practic eliminând
tipul dat de pedeapsă din categoria celor principale. Situaţia examinată a fost moştenită, se pare, din
legislaţia penală veche, pentru că în Codul penal din 1961 privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate de asemenea era prevăzută doar pentru două compo-
nenţe (art.140/4 şi art.160/2 CP din 1961). Ca pedeapsă principală privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată şi în baza prevederilor art.79
CP RM (aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege) şi ale art.92 CP RM (înlocuirea
părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă). În acest caz, urmează a fi respectată
condiţia prevăzută de art.65 CP RM – condamnatul să fie privat de dreptul de a ocupa funcţia sau de
a exercita activitatea de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii.
De menţionat că, potrivit datelor statistice parvenite de la Ministerul de Justiţie al Republicii
Moldova, în perioada anilor 2003-2007 privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate nu s-a aplicat în calitate de pedeapsă principală.
Pentru a afla poziţia practicienilor cu referire la posibilitatea aplicării privării de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă principală, în
cadrul unui sondaj (Anexa nr.1) am solicitat răspunsul la următoarele întrebări: „Cum credeţi, poate
fi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate o pedeapsă
alternativă privaţiunii de libertate eficientă pentru anumite categorii de infracţiuni? Poate fi aceas-
tă pedeapsă în calitate de una principală?”. La sondaj au participat 43 judecători şi 51 procurori,
fiind obţinute următoarele rezultate: 19 judecători au răspuns că privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi în calitate de pedeapsă principală al-
ternativă privaţiunii de libertate, 21 judecători consideră că această măsură de constrângere statală
nu poate fi privită ca o pedeapsă principală, iar 3 judecători nu au răspuns la aceste întrebări. În rân-
81
dul procurorilor rezultatele sunt altele: 29 din procurorii chestionaţi consideră că această pedeapsă
poate fi aplicată în calitate de una principală şi reprezintă o alternativă privaţiunii de libertate, doar
17 procurorii susţin că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate nu poate fi privită ca pedeapsă principală, iar 5 procurori nu au răspuns la aceste întrebări.
Aceste rezultate ne fac să opinăm că o bună parte din practicieni consideră că privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi privită în calitate
de pedeapsă principală alternativă privaţiunii de libertate. În aşa mod, concluzionăm că lipsa con-
damnărilor la această pedeapsă se datorează în exclusivitate imperfecţiunii legislaţiei penale şi fap-
tului că ea practic nu este prevăzută în calitate de pedeapsă principală în sancţiunile Părţii Speciale a
Codului penal. Ipso facto, la momentul actual, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau
de a exercita o anumită activitate nu reprezintă o măsură alternativă privaţiunii de libertate reală
în politica coercitivă a statului.
Această pedeapsă, cu un potenţial coercitiv şi preventiv destul de impunător, nu este utiliza-
tă pe deplin de către legiuitor şi, pe cale de consecinţă, nici de instanţele de judecată. În context,
specificăm că profesorul rus O.G. Perminov susţine, pe bună dreptate, că pedeapsa în cauză „poa-
te fi foarte eficientă pentru prevenirea infracţiunilor săvârşite de persoane cu funcţie de răspunde-
re şi în sfera activităţii economice” [285, p.20]. Concluzionăm deci că urmează a fi întreprinse
măsuri, inclusiv la nivel legislativ, care ar spori şi favoriza recurgerea instanţelor de judecată la
pedeapsa respectivă.
În calitate de pedeapsă complementară privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate este prevăzută în 128 de componenţe, dintre care cumul obligatoriu
este prevăzut pentru 84 de componenţe, iar cumul facultativ – pentru 42 de componenţe. Respec-
tând prevederile alin.(3) art.65 CP RM, această pedeapsă, în calitate de una complementară, poate fi
aplicată şi în cazurile când sancţiunea articolului pentru care este trasă la răspundere penală persoa-
na nu o prevede, dar instanţa de judecată găseşte necesară şi oportună aplicarea ei.
Ca pedeapsă complementară privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exer-
cita o anumită activitate este prevăzută, de regulă, în cumul cu închisoarea. Doar pentru 8 com-
ponenţe de infracţiune această măsură juridico-penală este prevăzută în cumul cu pedepse ne-
privative de libertate.
Eficienţa privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
ca pedeapsă penală poate fi determinată prin prisma analizei esenţei, trăsăturilor caracteristice şi
a conţinutului ei coercitiv-educativ.
În doctrina română această categorie de pedepse se atribuie la pedepse restrictive de drepturi,
motivându-se prin faptul că retragerea drepturilor este temporară şi nu definitivă, fiind limitată în
82
timp şi se referă la o sferă anumită a drepturilor condamnatului [76, p.24-25]. În viziunea noastră,
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate constituie o pe-
deapsă privativă de drepturi, deoarece forţa coercitivă a statului în această măsură juridico-penală
de constrângere constă în interzicerea anumitor drepturi, fapt care exclude şi nu limitează exercita-
rea lor. Inter alia, aceasta se deduce chiar din denumirea pedepsei în cauză.
Reieşind din prevederile art.65 CP RM, putem concluziona că această pedeapsă se aplică, de
regulă, faţă de persoanele care au anumite aptitudini profesionale, personale sau de alt gen. Prin
aplicarea privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate per-
soana condamnată este înlăturată de la funcţia sau activitatea sa, devine inofensivă pentru societate,
căci nu mai poate utiliza drepturile sale în detrimentul drepturilor şi intereselor legitime ale membri-
lor societăţii.
În unul din studiile monografice dedicate analizei multiaspectuale a problemelor legate de pe-
deapsa sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activi-
tate sunt evidenţiate următoarele trăsături specifice ale respectivei pedepse: 1) ea se aplică doar pentru
infracţiunile care se comit în legătură (sau contrar) cu funcţia ocupată sau activitatea exercitată; 2) se
aplică doar subiecţilor speciali ai infracţiunii; 3) esenţa pedepsei constă atât în privarea condamnatului
de anumite drepturi subiective, cât şi în limitarea capacităţii lui juridice pe o perioada determinată de
timp, fiind propusă următoarea definiţie a pedepsei în cauză: privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate reprezintă o pedeapsă penală care se aplică faţă de per-
soana, subiect special, recunoscută vinovată de comiterea infracţiunii în legătură cu ocuparea funcţiei
sau exercitarea activităţii, sau contrar intereselor funcţiei sau activităţii în cauză şi constă în priva-
rea acestei persoane de drepturi subiective concrete şi în limitarea capacităţii ei juridice pe perioada
de timp determinată în sentinţa de condamnare [277, p. 36-37]. În principiu, suntem de acord cu
această opinie şi considerăm că definiţia în cauză evidenţiază trăsăturile de bază ale pedepsei sub for-
mă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, dar speci-
ficăm că, în viziunea noastră, această pedeapsă se aplică nu doar subiecţilor speciali; or, poate fi con-
damnată cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate şi persoana care practică această ac-
tivitate ilegal, fără a avea acest drept, în aşa mod nefiind subiect special. De menţionat că în practica
judiciară a Republicii Moldova sunt cazuri de privare de dreptul de a exercita o anumită activitate a
persoanei care, fără a avea dreptul respectiv, practică o asemenea activitate.
Cu privire la conţinutul pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate, în doctrina de specialitate s-au conturat mai multe păreri.
Fiind o pedeapsă penală, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anu-
mită activitate reprezintă o măsură de constrângere, care se manifestă, în primul rând, în faptul
83
condamnării, în aprecierea negativă a comportamentului vinovatului care se conţine în sentinţa de
condamnare. Această apreciere, fiind un element esenţial al constrângerii statale, cauzează condamna-
tului anumite suferinţe morale, îl impune pe acesta în anumite cazuri să-şi revadă principiile de viaţă,
să renunţe la multe deprinderi dăunătoare, exercitând în aşa mod o influenţă corecţională asupra lui.
Unii savanţi în domeniu menţionează că dacă în cazul privaţiunii de libertate faptul condam-
nării foarte des se poziţionează pe planul secund al conştiinţei condamnatului în comparaţie cu vii-
toarea izolare de societate, atunci în cazul aplicării pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate însăşi condamnarea capătă pentru aces-
ta o însemnătate deosebită. Rămânând în mediul obişnuit, câteodată în acelaşi colectiv (dar în altă
funcţie), condamnatul se simte discreditat în ochii celor din jur, resimte o atitudine precaută faţă de
sine din partea colegilor, ceea ce generează suferinţe morale serioase şi influenţează comportamen-
tul de mai departe [277, p.38]. Prin aceasta profesorul rus E. S. Crîlova a dorit să sublinieze că con-
ţinutul coercitiv al privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activi-
tate se manifestă în primul rând în condamnarea celui vinovat.
După părerea profesorului rus V.I. Tiutiughin, conţinutul coercitiv al pedepsei în cauză îl con-
stituie privarea condamnatului de drepturi subiective concrete (dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita anumite activităţi şi drepturile şi privilegiile legate de realizarea acestora), precum
şi limitarea temporară a capacităţii juridice – posibilitatea liberei alegeri a funcţiei, activităţii profe-
sionale sau a unui alt gen de ocupaţii [161, p.6-7].
Remarcabilul criminalist rus N.S. Taganţev, caracterizând pedepsele legate de privarea de
drepturi, scria că ele afectează în primul rând sfera de serviciu şi obştească a celui vinovat, în speci-
al atât în ce priveşte drepturile şi privilegiile deja obţinute, de care acesta deja s-a folosit, cât şi în-
săşi posibilitatea obţinerii lor, capacitatea juridică publică [158, p.212].
M. I. Baru susţine că pedeapsa sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate, intervenind nemijlocit în statutul juridic al persoanei concrete,
îl modifică semnificativ, atrage după sine un şir de restricţii esenţiale, care limitează posibilitatea
participării acesteia într-o sferă sau alta a raporturilor sociale [233, p.68-69].
În doctrină se menţionează că cea mai esenţială caracteristică coercitivă a privării de dreptul
de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate o constituie lipsirea condamnatului
de posibilitatea de a se ocupa cu lucrul obişnuit pentru el, care în multe cazuri a necesitat de la aces-
ta o pregătire îndelungată şi dificilă, corespundea aptitudinilor şi vocaţiei sale, îl asigura material
[229, p.150]. Ergo, aplicarea faţă de aceste persoane a pedepsei în cauză face imposibilă pe un ter-
men determinat (în unele cazuri destul de îndelungat) utilizarea cunoştinţelor, profesiei sau califică-
rii obţinute anterior condamnării. Ca rezultat, nu se compensează nici acele cheltuieli materiale,
84
eforturile fizice şi morale care au fost depuse de către persoană în procesul instructiv. În unele ca-
zuri, aplicarea pedepsei poate duce la pierderea totală a calificării. Aceasta este posibil mai ales în
privinţa persoanelor, al căror nivel de pregătire profesională necesită în permanenţă experienţă prac-
tică (spre exemplu, medic-chirurg, şofer, pedagog).
Instruirea profesională, învăţarea unei meserii, termenul îndelungat de ocupare a funcţiei
sau de exercitare a activităţii respective dovedeşte, de regulă, despre aptitudinile individuale ale
persoanei, despre dorinţa şi capacitatea ei de a se ocupa anume cu această activitate, despre co-
respunderea caracterului muncii vocaţiei şi calităţilor sale individuale. V.P. Mahotchin a obser-
vat, just, că un criteriu obiectiv de corespundere a activităţii profesionale calităţilor individuale
îl constituie stagiul de muncă îndelungat pe o anumită specialitate sau într-o anumită funcţie
[282, p.6-7]. Pentru asemenea persoane, pierderea dreptului de a ocupa funcţia sau a exercita
activitatea generează emoţii negative destul de puternice, care lasă amprente deosebite în psihi-
cul persoanei. În aşa situaţie, căutarea unui nou loc de muncă devine o problemă destul de difi-
cilă, cu atât mai mult în condiţiile actuale de suprasaturare a pieţei de muncă. Privarea de drep-
tul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate atrage, de regulă, după sine
necesitatea îndeletnicirii cu o altă activitate ce nu corespunde aptitudinilor şi vocaţiei persoa-
nei, ceea ce diminuează satisfacţia acesteia de munca prestată. Aceasta la fel constituie un ele-
ment coercitiv al pedepsei în cauză.
De regulă, persoana ocupă o anumită funcţie sau exercită o anumită activitate într-un colectiv
de muncă. Condamnarea la această pedeapsă o plasează în afara colectivului de muncă obişnuit,
fapt ce atrage după sine dificultăţi suplimentare de ordin social-psihologic. În plus, după cum a fost
menţionat deja, poate surveni necesitatea obţinerii unei noi profesii sau specialităţi, astfel sunt nece-
sare cheltuieli materiale, eforturi fizice şi psihice suplimentare.
Ocuparea unei anumite funcţii sau exercitarea unei anumite activităţi presupune şi dreptul la
remunerarea corespunzătoare a muncii. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate influenţează obiectiv nivelul de remunerare, în unele cazuri reducându-l
esenţial. Degradarea din funcţie sau interzicerea de a exercita anumită activitate este însoţită, de re-
gulă, de trecerea la un alt loc de muncă mai slab remunerat. Sub acest aspect putem invoca că priva-
rea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate afectează, în unele
cazuri destul de esenţial, starea materială a celui condamnat.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, în calitate
de pedeapsă, presupune obţinerea antecedentelor penale pe toată perioada executării pedepsei.
Existenţa antecedentelor penale implică un şir de consecinţe cu caracter juridico-penal, generează
anumite incomodităţi, afectează esenţial interesele persoanei [120, p.6-12].
85
Dezavantajele enumerate supra constituie conţinutul coercitiv al privării de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate. Această pedeapsă afectează nu numai sfera
relaţiilor materiale, ci şi a celor nepatrimoniale, influenţând obiectiv atât starea materială a condam-
natului, cât şi statutul lui social. Ea poate fi caracterizată ca o pedeapsă material-morală cu un efect
puternic preventiv.
Cele expuse nu pot fi însă interpretate ca un apel la neaplicarea acestei pedepse; din contra,
sunt chemate să sublinieze importanţa şi potenţialul enorm al privării de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă, inclusiv principală, alternativă
privaţiunii de libertate.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi de a exercita o anumită activitate se atribuie
la pedepsele ce durează în timp, pe parcursul căruia asupra condamnatului se răsfrânge influenţa
coercitiv-educativă a statului. Deci, calităţile coercitive ale pedepsei în cauză se manifestă şi în du-
rata executării ei. Cu cât mai lung este termenul de condamnare la privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, cu atât mai pronunţate sunt calităţile coerciti-
ve ale pedepsei, cu atât mai mari sunt lipsurile cu caracter moral şi material.
Aşadar, o caracteristică esenţială a privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate care influenţează gradul de constrângere a pedepsei o constituie ter-
menul pedepsei.
Potrivit alin.(2) art.65 CP RM, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita
o anumită activitate poate fi stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani.
Ţinând cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de circumstanţele
comiterii infracţiunii şi personalitatea infractorului, instanţa de judecată în fiecare caz aparte trebuie
să determine în sentinţă termenul privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate, stabilind în aşa mod volumul influenţei coercitive care este necesar în vederea
realizării scopurilor ce stau în faţa pedepsei penale prevăzute de alin.(2) art.61 CP RM.
În legislaţia altor state termenul acestei pedepse sau al pedepselor similare este diferit.
Astfel, potrivit legislaţiei penale ruse, termenul este de la 1 la 5 ani, în cazul aplicării pedepsei
în calitate de pedeapsă principală, şi de la 6 luni la 3 ani, în cazul aplicării ei în calitate de pedeapsă
complementară. Cu referire la termenul pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anu-
mite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, în doctrina rusă a fost expusă părerea precum că
legiuitorul rus nejustificat a îngustat limitele temporare ale acestei pedepse [153, p.64]. În legislaţia
României pedeapsa asemănătoare cu pedeapsa prevăzută de art.65 CP RM o reprezintă interzicerea
unor drepturi. Aceasta este o pedeapsă complementară şi poate fi aplicată pe un termen de la 1 la 10
ani [72, p.283]. Termenul acestei pedepse prevăzut în legea penală a Elveţiei este de la 2 la 10 ani
86
[179, p.112-113], în legea penală a Germaniei – de la 1 până la 5 ani [177, p.144], de legea penală a
Franţei – de la 1 la 5 ani [178, p.84-87].
În doctrina de specialitate s-a formulat propunerea de a aplica privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen nelimitat, spre exemplu – în caz
de comitere a infracţiunilor cu un pericol social sporit [278, p.7-8]. Considerăm сă această propune-
re merită atenţia, însă ţinem să specificăm că, în opinia noastră, privarea de dreptul de a ocupa anu-
mite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen nelimitat, în eventualitatea acceptării
unei asemenea situaţii de către legiuitorul naţional, ar putea fi aplicată doar în calitate de pedeapsă
complementară.
Legislaţia penală naţională a stabilit un mod special de calculare a termenului pedepsei exa-
minate în situaţia în care ea se aplică în calitate de pedeapsă complementară. Acesta este distinct în
dependenţă de faptul dacă se aplică complementar la o pedeapsă privativă de libertate sau la una
neprivativă de libertate. Astfel, potrivit alin.(4) art.65 CP RM, la aplicarea pedepsei privative de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă
complementară la amendă sau la munca neremunerată în folosul comunităţii, termenul ei se calcu-
lează de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar la aplicarea ei în calitate de pedeapsă comple-
mentară la închisoare, termenul ei se calculează din momentul executării pedepsei principale.
În legătură cu aceste prevederi legale urmează a se face unele precizări.
Potrivit alin.(5) art.90 CP RM, în caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, pot fi stabilite pedepse complementare. Aceasta presupune şi posibilitatea aplicării în cali-
tate de pedeapsă complementară a privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate. Spre regret, în alin.(4) art.65 CP RM nu este prevăzut modul de calculare a pri-
vării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în cazul în care
aceasta se aplică complementar la condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Considerăm că, la fel ca şi în cazul pedepselor neprivative de libertate, în situaţia în care privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se aplică complementar la
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, termenul pedepsei în cauză se cal-
culează din momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată. Propunem deci de lege
ferenda să fie modificate în acest sens prevederile alin.(4) art.65 CP RM.
Prevederea legală, potrivit căreia termenul privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau
de a exercita o anumită activitate în cazul aplicării ei ca pedeapsă complementară la pedepsele ne-
privative de libertate se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii, urmează a fi concor-
dată cu legislaţia procesual penală, care prevede în calitate de măsură procesuală de constrângere
suspendarea provizorie din funcţie (art.197 CPP RM). Reieşind din prevederile art.200 CPP RM,
87
suspendarea provizorie din funcţie constă în interzicerea provizorie motivată învinuitului, inculpatu-
lui de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care acesta se ocupă sau le efec-
tuează în interesul serviciului public. Considerăm că în cazul în care la faza de urmărire penală sau
în instanţa de judecată persoanei i s-a aplicat această măsură procesuală de constrângere, mai apoi
ea fiind condamnată la privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, perioada suspendării din funcţie trebuie luată în consideraţie la calcularea termenului
executării pedepsei, după cum se ia în consideraţie la calcularea termenului privativ de libertate pe-
rioada aflării persoanei în stare de arest. Obligativitatea computării termenului reţinerii, arestului
sau arestului la domiciliu în cazul condamnării persoanei la o pedeapsă privativă de libertate este
prevăzută de art.395 CPP RM. Spre regret, această normă nu conţine prevederi în ceea ce priveşte
obligativitatea computării termenului suspendării provizorii din funcţie în cazul condamnării per-
soanei la privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, lacu-
nă care, în viziunea noastră, urmează a fi lichidată, prin introducerea în norma respectivă a unor
asemenea stipulări legislative.
Pentru a spori eficienţa privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anu-
mită activitate în calitate de pedeapsă principală, alternativă privaţiunii de libertate, în cele ce ur-
mează vom face unele precizări şi propuneri de rigoare.
După cum deja am menţionat, oricare pedeapsă, inclusiv privarea de dreptul de a ocupa o
anumită funcţie sau de a exercita o anumită activitate, fiind o măsură de constrângere statală, po-
sedă un anumit grad de intimidare, fapt care îl face pe condamnat să resimtă dezaprobarea din
partea societăţii a comportamentului său. Când privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau
de a exercita o anumită activitate se aplică în legătură cu folosirea abuzivă a acestora la săvârşirea
infracţiunii, în special se urmăreşte scopul de a preveni comiterea de către infractor a noilor in-
fracţiuni legate de activitatea sa de serviciu. În ce priveşte potenţialul educativ al pedepsei, acesta
este folosit mai puţin. Noi însă considerăm că anume pe corectare trebuie pus accentul la aplica-
rea pedepsei. Suntem de părere că unii infractori pot fi corectaţi prin influenţa coercitivă sub for-
ma privării sau limitării de anumite drepturi sau în anumite acţiuni. Spre exemplu, privarea unui
amator de vânătoare de dreptul la vânat sau a unui şofer amator de dreptul de a conduce mijlocul
de transport l-ar lipsi pe acesta de un gen de activitate care îi aduce fie plăcere, pasiune sau un
anumit grad de confort. Aceasta ar afecta simţitor interesul celui vinovat şi, se pare, ar avea şi im-
plicaţie corecţională, constituind totodată un stimulent ca pe viitor făptuitorul să evite conflicte cu
legea penală. În viziunea noastră, privarea de anumite drepturi (dreptul de a conduce mijlocul de
transport, dreptul de a vâna, de a pescui etc.) poate fi aplicată ca o măsură de constrângere efici-
entă pentru unele categorii de infracţiuni, în cazurile în care instanţa de judecată, analizând perso-
88
nalitatea celui tras la răspundere penală, va ajunge la concluzia că acest gen de constrângere stata-
lă va atinge scopurile fixate de legea penală în faţa pedepsei. În aşa situaţii, privarea de anumite
drepturi sau de dreptul de a practica anumite activităţi va constitui o adevărată măsură alternativă
privaţiunii de libertate şi, sperăm, că în eventualitatea acceptării propunerii, instanţele de judecată
vor face destul de frecvent uz de ea.
În context, cu titlu de exemplu este oportun a menţiona modificările de ultimă oră operate în
Codul cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova. Prin Legea privind modifi-
carea şi completarea Codului cu privire la contravenţiile administrative, nr. 14-XVI din 15 februarie
2008 [31], art.23 al CCA RM a fost completat cu o sancţiune administrativă nouă – privarea de
dreptul de a deţine anumite funcţii sau de a exercita anumite activităţi, iar, reieşind din prevederile
art.24, la fel modificat prin legea nominalizată, această sancţiune administrativă poate fi aplicată
atât ca sancţiune administrativă principală, cât şi ca una complementară. Ceea ce de fapt ne intere-
sează mai mult este prevăzut în alin.(2) art.29/1 CCA RM, potrivit căruia „sancţiunea sub formă de
privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii sau de a exercita anumite activităţi se poate aplica în
cazurile în care, ţinând cont de caracterul contravenţiilor comise de către persoana vinovată, legea
recunoaşte ca inadmisibilă deţinerea de către aceasta a unei anumite funcţii sau exercitarea unei
anumite activităţi”. Ţinând cont de faptul că Legea nr. 14-XVI din 15 februarie 2008 nu a introdus
în Partea Specială a Codului cu privire la contravenţiile administrative privarea de dreptul de a deţi-
ne anumite funcţii sau de a exercita anumite activităţi în calitate de sancţiune, presupunem că apli-
carea acesteia, inclusiv în calitate de sancţiune administrativă principală, va rămâne la discreţia in-
stanţei de judecată, atunci când ea va considera inoportună păstrarea după persoana vinovată a func-
ţiei ocupate sau a activităţii exercitate.
În viziunea noastră, aceste modificări legislative operate în Codul cu privire la contravenţiile
administrative dau temei de a presupune că în legislaţia penală la fel s-ar putea accepta aplicarea
privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în calitate de
pedeapsă principală şi în situaţiile în care ea nu este prevăzută de sancţiunea articolului corespunză-
tor, dar instanţa de judecată va ajunge la concluzia că o astfel de constrângere va putea asigura rea-
lizarea scopurilor pedepsei prevăzute în art.61 CP RM.
Generalizând cele expuse, concluziile noastre sunt următoarele:
● privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate repre-
zintă o pedeapsă unică care se manifestă prin două variante: privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii şi privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate;
● după conţinutul său, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anu-
mită activitate se caracterizează ca o pedeapsă material-morală cu un efect puternic preventiv;
89
● instanţele de judecată nu recurg la utilizarea acestei măsuri juridico-penale de constrângere în
calitate de pedeapsă principală, alternativă privaţiunii de libertate, în opinia noastră, fapt regretabil;
● În vederea optimizării şi lărgirii cazurilor de aplicare a pedepselor privative de drepturi, pro-
punem următoarele modificări legislative:
1. art.65 CP RM să fie modificat după cum urmează:
� alin.(1) să fie completat, finalizând cu formula „sau care, datorită caracterului infracţiu-
nii, circumstanţelor cauzei şi personalităţii condamnatului, nu pot fi păstrate acestuia”;
� alin.(3) să fie expus în următoarea redacţie: „(3) Privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată şi în cazurile când nu este
prevăzută în calitate de pedeapsă pentru infracţiunile din Partea Specială a prezentului
Cod, dacă, ţinând cont de caracterul infracţiunii săvârşite de cel vinovat, circumstanţele
cauzei şi personalitatea celui condamnat, instanţa de judecată va considera imposibilă
păstrarea de către acesta a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anu-
mită activitate.”;
� după alin.(3) să fie introdus un nou alineat, având următoarea redacţie: „(4) În calitate de
pedeapsă principală, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate poate fi aplicată doar pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi gra-
ve, cu condiţia că instanţa de judecată va ajunge la concluzia că prin aplicarea acesteia
vor putea fi realizate scopurile pedepsei prevăzute în art.61 CP RM.”;
� în alin.(4), după termenul „amenda” conjuncţia „sau” să fie înlocuită cu virgulă, iar după
termenul „comunităţii” să fie introdusă sintagma „sau condamnarea cu suspendarea con-
diţionată a executării pedepsei”;
� alin.(4) va deveni alin.(5);
2. alin.(1) pct.4) art.395 CPP RM să fie completat în final cu formula „, precum şi computarea
suspendării provizorii din funcţie, dacă, până la darea sentinţei, faţă de inculpat a fost aplicată
această măsură procesuală de constrângere”.
§ 2.3. MUNCA NEREMUNERATĂ ÎN FOLOSUL
COMUNITĂŢII
Sistemul pedepselor penale reprezintă un adevărat „inventar” al măsurilor juridico-statale apli-
cate persoanelor care au comis infracţiuni şi, în acelaşi timp, constituie un mijloc eficient utilizat de
stat în lupta cu „cel mai mare rău social” pe care îl reprezintă criminalitatea. În dependenţă de factorii
90
politici, social-economici, numărul pedepselor poate fi mărit sau micşorat, dar în toate cazurile este
necesar de a păstra o anumită multitudine de pedepse, pentru a asigura organelor care înfăptuiesc jus-
tiţia posibilitatea alegerii măsurii juridico-penale celei mai adecvate în situaţia concretă.
În prezentul studiu am evidenţiat tendinţa societăţii internaţionale, de fapt urmată şi de Republi-
ca Moldova, de a îmbogăţi sistemele juridice penale cu măsuri de constrângere noi, alternative siste-
melor coercitive tradiţionale bazate pe izolarea condamnaţilor. Printre astfel de măsuri de constrânge-
re alternative privaţiunii de libertate se consideră şi munca neremunerată în folosul comunităţii. Mai
mult ca atât, putem afirma că astăzi această măsură este cea mai importantă alternativă privaţiunii de
libertate în majoritatea statelor, fiind prevăzută în această calitate în legislaţia lor penală.
În literatura de specialitate se menţionează că în perioada actuală de criză economică, când
şomajul a luat proporţii incomensurabile, munca neremunerată în folosul comunităţii oferă condam-
natului o şansă de resocializare, prin participarea benevolă la lucrări în folosul comunităţii căreia el
îi aparţine şi ale cărei interese le-a lezat [205, p.1].
Privită sub aspectul importanţei sociale, pedeapsa în cauză posedă două trăsături esenţiale:
− face apel la „parteneri locali” pentru a executa deciziile jurisdicţiilor represive;
− optează pentru o filosofie penală dinamică şi pozitivă, bazată pe reparare şi prevenire, care
opune răului cauzat prin infracţiune nu suferinţa suportată de delincvent, ci efortul lui constructiv de
a repara consecinţele infracţiunii comise [214, p.321].
Deşi se consideră una dintre cele mai recente pedepse din sistemele juridico-penale ale statelor
moderne, munca condamnatului în calitate de pedeapsă penală a fost utilizată şi în secolele trecute.
Sub aspect evolutiv, putem distinge mai multe etape în definitivarea muncii condamnatului în
cadrul politicii statului promovate în lupta cu criminalitatea.
Munca drept element al constrângerii statale îşi are sorgintea în dreptul privat. De exemplu, în
lumea antică existau reglementări în conformitate cu care, pentru neachitarea la scadenţă a datoriilor,
debitorul se transforma în sclavul creditorului, prestând în folosul acestuia, pe o perioadă strict deter-
minată de timp, anumite munci. Potrivit dispoziţiilor art.117 şi 118 din Codul lui Hammurabi (1792-
1750 î. de Cr.), cel ce nu putea să restituie împrumutul putea fi transformat în sclav pe perioada înde-
plinirii anumitor munci care aveau ca scop compensarea datoriei în folosul creditorului [80, p.86].
Asemenea modalităţi de garantare a executării obligaţiilor se regăsesc şi în India antică. Este
de specificat că în India antică munca gratuită în calitate de pedeapsă putea fi aplicată şi celor con-
damnaţi la pedeapsa cu amenda, în cazul în care nu o puteau achita.
În Evul mediu în general persistau pedepse crude şi drastice, bazate pe pedepse capitale, muti-
lări şi privaţiunea de libertate. Munca la fel era frecvent utilizată în conţinutul pedepselor, ea având
forma muncilor la ocne, la galere. Munca silnică putea fi aplicată pe toată viaţa sau pe o anumită
91
perioadă de timp, care însă, datorită condiţiilor extrem de grele de executare, cel mai des depăşea
viaţa celui condamnat.
În sec. XVI-XVIII munca silnică capătă amploare ca rezultat al descoperirilor geografice,
având drept scop valorificarea noilor teritorii [183, p.404-405]. Exilarea la muncă silnică în teritorii-
le nou-descoperite a dus la popularea Americii cu europeni. Principalele munci pe care le îndepli-
8) mod specific de individualizare a răspunderii penale [272, p.27].
Merită atenţie poziţia profesorului rus O.Knijenko, care consideră că condamnarea cu suspen-
darea condiţionată a executării pedepsei urmează a fi privită în calitate de instituţie de sine stătătoa-
re a dreptului penal, căreia îi sunt caracteristice şi trăsăturile pedepsei, şi ale liberării de pedeapsă, şi
ale modului distinct de aplicare a pedepsei [234, p.38].
120
În doctrina de specialitate română, cu privire la natura juridică a condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei se menţionează că ea, fără a fi o pedeapsă de sine stătătoare – ne-
fiind înscrisă în Cod în cadrul sistemului pedepselor – este, practic, o instituţie complementară, cu
rolul de a întregi posibilităţile oferite de lege instanţei judecătoreşti pentru realizarea individualizării
pedepsei, prin aceasta înscriindu-se în categoria mijloacelor de individualizare, chiar dacă nu pri-
veşte decât executarea pedepsei, nu însă şi felul, cuantumul ei [197, p.177].
Doctrinarii autohtoni se expun la fel diferit în ceea ce priveşte natura juridică a condamnării
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Astfel, unii specialişti în domeniu acceptă poziţia
precum că aceasta reprezintă nu altceva decât o ordine deosebită de aplicare (realizare) de către ju-
decată a pedepsei pronunţate anterior, precizând că acest punct de vedere reprezintă o varietate a
abordării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în calitate de pedeapsă pe-
nală [220, p.64]. Alţii, criticând interpretarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei în calitate de pedeapsă penală, susţin că instituţia în cauză reprezintă un caz particular de
aplicare a pedepsei penale [258, p.192].
Această multitudine de opinii existente atât în doctrina autohtonă, cât şi în cea străină, denotă
complexitatea problemei privind determinarea naturii juridice a condamnării cu suspendarea execu-
tării pedepsei penale.
În ceea ce ne priveşte, ţinând cont de poziţionarea acestei instituţii de către legiuitor în Partea
Generală a Codului penal, susţinem că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pe-
depsei ca instituţie juridico-penală reprezintă o măsură de constrângere statală, care constă în libe-
rarea sub anumite condiţii a condamnatului de la executarea pedepsei principale aplicate de către
instanţa de judecată. În acelaşi timp, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedep-
sei constituie o măsură alternativă pedepsei cu închisoarea, deoarece corectarea condamnatului are
loc fără izolarea lui de societate. Faptul că cel condamnat se liberează de la executarea pedepsei de-
notă încrederea deosebită pe care statul, în persoana instanţelor de judecată, o acordă condamnatu-
lui, deoarece nu se mai pune problema reîntoarcerii la executarea pedepsei, bineînţeles, cu respecta-
rea anumitor condiţii, astfel această instituţie având un puternic caracter educativ.
În viziunea noastră, având în vedere faptul că, potrivit art.89 CP RM, condamnarea cu sus-
pendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă un tip al liberării de pedeapsa penală, denu-
mirea instituţiei în cauză este incorectă. Argumentele în acest sens sunt următoarele.
În conformitate cu Dicţionarul Enciclopedic, „suspendare” înseamnă „întrerupere, suprimare
(temporară)” [85, p.926]. „Suspendarea” reprezintă o activitate care prezumează reluarea procesului
suspendat peste o anumită perioadă. În aşa mod, suspendarea executării pedepsei penale presupune
că, după expirarea unui termen anumit, pedeapsa va fi executată. Analizând prevederile
121
art.90 CP RM, ajungem la concluzia că după expirarea termenului de probă condamnatul nu mai
este pus sub obligaţia de a executa pedeapsa aplicată anterior de către instanţa de judecată şi nici nu
se mai examinează o astfel de posibilitate, deoarece „instanţa de judecată dispune neexecutarea pe-
depsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va săvârşi o nouă in-
fracţiune şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat”.
Concluzionând, ne expunem părerea că mai corect ar fi ca această instituţie a dreptului penal
să fie numită „condamnarea cu liberarea condiţionată de la executarea pedepsei” şi pledăm pentru
modificarea legislaţiei penale în acest sens. Denumirea dată nu numai că ar determina corect natura
juridică a instituţiei în cauză, dar şi ar corespunde perfect denumirii Capitolului IX al Codului penal
al Republicii Moldova în care este încadrată.
Analizând prevederile legale care consfinţesc condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, putem deduce temeiurile de aplicare a acestei instituţii – condamnarea cu sus-
pendarea condiţionată a executării pedepsei se aplică dacă instanţa de judecată, analizând circum-
stanţele cauzei şi persoana celui vinovat de comiterea infracţiunii pentru care a fost stabilită o pe-
deapsă cu închisoarea pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi de
cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă.
În doctrina de specialitate, temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei sunt grupate în două categorii: 1) temeiuri obiective, care caracterizează fapta
infracţională şi 2) temeiuri subiective, care caracterizează personalitatea vinovatului [135, p.18-19;
156, p.377].
Unii savanţi ruşi, analizând problema în cauză, au mers mai departe, specificând că elementele
subiective ale temeiurilor condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie să
le completeze pe cele obiective. În particular, aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei este raţională în cazul prezenţei unui complex de circumstanţe atenuante şi, cu
cât mai gravă este infracţiunea, cu atât mai mult în ele trebuie să se manifeste factorul subiectiv po-
zitiv [221, p.4].
În doctrina autohtonă, temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei sunt numite condiţii de aplicare a acestei instituţii [73, p.505]. Considerăm to-
tuşi că, pentru a desemna situaţiile care generează aplicarea condamnării cu suspendarea condiţio-
nată a executării pedepsei, termenul „temei” este mai adecvat celui de „condiţie”, cu atât mai mult
că legea penală determină separat, pentru anumite situaţii, întrunirea şi anumitor condiţii. Astfel,
potrivit alin.(3) art.90 CP RM, „în cazul condamnării pentru o infracţiune pentru care s-au cauzat
daune, instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu condi-
ţia că daunele au fost integral recuperate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti”.
122
Unii doctrinari autohtoni la temeiurile obiective atribuie: 1) pedeapsa aplicată trebuie să fie
o închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie şi de cel mult
7 ani – pentru infracţiuni săvârşite din imprudenţă, sau să constituie o pedeapsă sub formă de trimi-
tere într-o unitate militară disciplinară (specificăm că prin Legea pentru modificarea şi completarea
unor acte legislative, nr. 53-XVI din 13.03.2008 [32], pedeapsa sub formă de trimitere într-o unitate
militară disciplinară a fost exclusă din sistemul pedepselor penale prevăzut de art.62 CP RM); 2)
infracţiunea comisă nu trebuie să fie din categoria celor deosebit de grave şi excepţional de grave.
La temeiuri subiective sunt atribuite: 1) persoana în privinţa căreia se aplică instituţia în cauză nu
este în stare de recidivă, indiferent de forma ei (recidivă, recidivă periculoasă şi deosebit de pericu-
loasă); 2) personalitatea condamnatului determină instanţa de judecată să ajungă la concluzia că nu
este raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită [73, p.505-506].
În doctrina rusă mai recentă, cu referire la temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei s-a menţionat că împărţirea lor în temeiuri obiective şi subiective nu
este una reuşită, deoarece se poate crea impresia că această instituţie poate fi aplicată în prezenţa doar a
temeiurilor obiective sau a celor subiective [159, p.71]. Nu susţinem această poziţie. Deşi considerăm că
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi aplicată doar în prezenţa cumu-
lativă a temeiurilor prevăzute de art.90 CP RM, totuşi, în viziunea noastră, în plan teoretic, pentru o mai
bună cunoaştere şi analiză, împărţirea temeiurilor în obiective şi subiective îşi are raţionamentul său.
În opinia noastră, deşi în art.90 CP RM se menţionează despre „circumstanţele cauzei” ca te-
mei pentru aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de ju-
decată trebuie să ia în consideraţie pericolul social (potrivit CP RM – gradul prejudiciabil) al faptei
comise. Renumitul jurist rus A.Piontkovschi menţionează că „gradul pericolului social al faptei îşi
găseşte expresia în caracterul sancţiunii coercitive a legii penale, iar gradul pericolului social al in-
fracţiunii concrete îl determină instanţa de judecată când stabileşte pedeapsa condamnatului în limi-
tele sancţiunilor legii penale, călăuzindu-se de conştiinţa juridică” [144, p.156].
Pericolul social al faptei, în calitate de temei obiectiv de aplicare a condamnării cu suspenda-
rea condiţionată a executării pedepsei, este determinat de un cumul de factori, printre care: valoarea
socială împotriva căreia este îndreptat atentatul infracţional, caracterul, mijlocul, metoda, locul şi
timpul săvârşirii faptelor criminale, caracterul şi gravitatea consecinţelor survenite, vinovăţia per-
soanei, motivele şi scopurile comiterii infracţiunii. O atenţie deosebită trebuie acordată stabilirii ca-
racterului şi gravităţii consecinţelor survenite, deoarece infractorul poate atenta la valori sociale im-
portante, iar lipsa consecinţelor sau caracterul neînsemnat al lor scade din prejudiciabilitatea faptei.
În acelaşi timp, instanţele trebuie să acorde atenţia necesară gradului şi caracterului deosebit al acti-
vităţii infracţionale, modului în care infractorul a conceput şi a săvârşit infracţiunea.
123
Cu titlu de exemplu poate fi adus următorul caz judiciar.
Prin sentinţa Judecătoriei sect. Botanica, mun. Chişinău, din 19 martie 2004 au fost condam-
naţi A.C. şi P.C. în baza alin.(2) lit. a), b) art.290 CP RM la câte 5 ani închisoare şi, în baza art.90
CP RM, executarea pedepsei a fost suspendată pe un termen de probă de 3 ani. Sentinţa a fost ataca-
tă cu apel de către procuror, care a solicitat casarea ei referitor la măsura de pedeapsă, considerând
neîntemeiată aplicarea prevederilor art.90 CP R.M. Prin decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel
Chişinău din 10 iunie 2004, apelul nominalizat a fost respins ca nefondat şi menţinută sentinţa ata-
cată. Hotărârile au fost contestate cu recurs de către procuror, care a solicitat condamnarea inculpa-
ţilor la o măsură de pedeapsă reală, fără aplicarea prevederilor art.90 CP RM. Colegiul Penal lărgit
al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, prin decizia din 26 octombrie 2004 a constatat
că la aplicarea pedepsei pentru aceste infracţiuni nu s-a acordat deplină eficienţă dispoziţiilor art.61
şi art.75 CP RM. Astfel, a fost aplicat, neîntemeiat, art.90 CP RM, pedepsele fiind deci încadrate în
alte limite decât cele prevăzute de lege. În plus, nu s-a ţinut cont de gravitatea infracţiunii săvârşite,
de motivul acesteia în context cu alte criterii generale de individualizare a pedepsei, de contextul
general în care au fost săvârşite aceste infracţiuni, cât şi de realizarea prevenţiei săvârşirii de noi
infracţiuni. Se evidenţiază gradul şi caracterul deosebit ale activităţii infracţionale a inculpaţilor,
modul în care aceştia au conceput purtarea, păstrarea şi procurarea armelor de foc, scopul urmărit,
rezultatul activităţii infracţionale, împrejurările concrete ale cauzei, şi anume: în cauză s-a reţinut un
număr mare de arme şi muniţii – fapt ce prezintă un pericol social sporit. De asemenea, a fost evi-
denţiat că în sentinţă şi decizia atacate nu se cuprind motive întemeiate cu privire la concluzia că nu
este raţional ca inculpaţii să-şi execute pedeapsa stabilită. În atare situaţie s-a concluzionat că incul-
paţii nu pot beneficia de prevederile art.90 CP RM şi s-a decis casarea sentinţei instanţei de fond şi
a deciziei instanţei de apel şi, prin rejudecare, a fost pronunţată o nouă hotărâre prin care persoane-
lor condamnate li s-a aplicat o pedeapsă prevăzută de lege sub formă de închisoare [55, p.24].
Considerăm că prin acest exemplu Înalta Curte a dat de înţeles că instituţia condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi utilizată în cazul comiterii infracţiunilor de
o gravitate sporită numai în prezenţa unor circumstanţe atenuante deosebite, aceasta fiind o excep-
ţie de la regula generală. Recurgerea la condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pe-
depsei în toate cazurile trebuie să fie argumentată şi să corespundă perfect circumstanţelor cauzei;
ea se justifică numai cu condiţia că instanţa de judecată ajunge la concluzia că executarea reală a
pedepsei nu este raţională.
Este de remarcat că, în redacţia iniţială a alin.(4) art.90 CP RM, instituţia condamnării cu sus-
pendarea condiţionată a executării pedepsei nu putea fi aplicată în cazul săvârşirii infracţiunilor
grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, ceea ce îngusta esenţial (şi nu tocmai întemeiat)
124
cazurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Această pozi-
ţie a legiuitorului nu corespundea practicii judiciare anterioare şi esenţei instituţiei condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, fiind criticată de noi în alte publicaţii [203, p.185].
Prin Legea pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, nr. 211-VX din
29.05.2003 [29], situaţia în cauză a fost schimbată. Actualmente, condamnarea cu suspendarea con-
diţionată a executării pedepsei nu poate fi aplicată în cazul comiterii infracţiunilor deosebit de gra-
ve şi excepţional de grave6, precum şi în caz de recidivă.
Dat fiind faptul că instanţa de judecată poate aplica condamnarea cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei, de regulă, în cazul unor infracţiuni nu prea grave, ea trebuie, de la început, să
individualizeze pedeapsa care este aplicată celui vinovat, astfel determinând gradul pericolului soci-
al al acesteia.
În conformitate cu legea penală, pentru ca persoana să beneficieze de condamnarea cu suspenda-
rea condiţionată a executării pedepsei, pedeapsa stabilită şi individualizată în sentinţă nu poate depăşi
termenul de 5 ani pentru infracţiuni comise din intenţie şi cel de 7 ani pentru infracţiunile imprudente. În
aşa fel, gradul prejudiciabil al infracţiunii trebuie să fie materializat în sentinţă şi nu trebuie să depăşeas-
că limitele legal stabilite. Considerăm această noutate legislativă binevenită, deoarece ea, limitând posi-
bilităţile instanţei de judecată de a aplica instituţia în cauză, va minimaliza numărul condamnărilor ne-
justificate şi abuzurile la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
De menţionat că aplicarea prevederilor art.90 CP RM în cazul comiterii infracţiunilor grave
este posibilă numai cu condiţia că pedeapsa definitivă pentru această infracţiune nu depăşeşte 5 ani
de închisoare. În aşa mod, dacă sancţiunea articolului pentru care persoana este trasă la răspundere
penală prevede o pedeapsă minimală care depăşeşte 5 ani de închisoare, dar în acelaşi timp se înca-
drează în categoria infracţiunilor grave, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pe-
depsei este posibilă numai dacă instanţa a identificat circumstanţe excepţionale în cauza respectivă
şi, aplicând prevederile art.79 CP RM, a stabilit o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută de sanc-
ţiunea articolului în baza căruia persoana este trasă la răspundere penală, pedeapsă care nu depăşeş-
te 5 ani de închisoare. Această concluzie rezultă din pct.14 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie nr. 16 din 31.05.2004 Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individuali-
zării pedepsei penale [50, p.23], potrivit căruia „stabilirea unei pedepse mai blânde decât cea pre-
văzută de lege nu exclude aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedep-
sei, dacă nu sunt interdicţiile prevăzute la alin.(3) şi(4) art.90 CP RM”.
6 Potrivit art.16 al Codului penal, la infracţiuni deosebit de grave se atribuie faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce depăşeşte 15 ani, iar infracţiunile excepţional de grave sunt acelea pentru care se prevede detenţiunea pe viaţă.
125
După cum observăm, spectrul infracţiunilor pentru care în principiu este posibilă condamnarea
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este destul de larg. Anume din acest considerent
legiuitorul a legat posibilitatea aplicării instituţiei în cauză de personalitatea celui vinovat, adică de
temeiurile subiective.
Savantul rus V.A. Lomako susţine că pentru condamnarea cu suspendarea condiţionată a exe-
cutării pedepsei trebuie să se ţină cont de circumstanţele cu caracter subiectiv, la care se atribuie:
forma şi gradul vinovăţiei, motivele şi scopurile lipsite de caracter josnic, cupidant, egoist, compor-
tamentul cuviincios al vinovatului până şi după comiterea infracţiunii, lipsa deprinderilor infracţio-
nale, atitudinea conştiincioasă faţă de muncă şi normele de comportare în societate, dorinţa de a re-
cupera benevol consecinţele comportamentului infracţional, grija faţă de partea vătămată şi de rude-
le acesteia, emoţiile puternice şi regretarea celor întâmplate, ajutorul acordat organelor competente
la descoperirea infracţiunii, autodenunţarea, căinţa sinceră şi multe alte circumstanţe care caracteri-
zează trăsăturile subiective ale personalităţii celui vinovat [137, p.17-19].
Caracteristicile enunţate ale personalităţii vinovatului pot aduce instanţa de judecată la con-
cluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsa penală stabilită. După cum rezultă din pre-
vederile penale, iraţionalitatea executării pedepsei reprezintă o circumstanţă, a cărei constatare
acordă posibilitatea condamnării cu suspendarea executării pedepsei.
Despre caracterul personalităţii condamnatului denotă comportamentul lui la locul de muncă,
în viaţa familială, atitudinea faţă de regulile de convieţuire socială, dar, în primul rând, lipsa sau
existenţa antecedentelor penale şi numărul infracţiunilor comise.
Legislaţia penală prevede că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
nu se aplică în caz de recidivă.7 Practica judiciară la fel nu acceptă aplicarea condamnării cu sus-
pendarea condiţionată a executării pedepsei în caz de recidivă. Este elocvent în acest context urmă-
torul caz judiciar.
Prin sentinţa judecătoriei Vulcăneşti din 25 martie 2004, D.P., anterior condamnat în repetate
rânduri, inclusiv la 14.11.2001, în baza art.119 alin.(3), art.218 alin.(3) CP (1961), cu aplicarea
art.39 CP (1961) la 5 ani privaţiune de libertate cu aplicarea art.43 CP (1961) cu un termen de probă
de 5 ani, a fost recunoscut culpabil şi condamnat în baza alin.(2) lit. a), b), c), d) art.186 CP RM la
trei ani închisoare şi, în baza alin.(2) lit. d) art.187 CP RM, la patru ani închisoare, pedeapsa defini-
tivă fiindu-i stabilită pe un termen de 6 ani închisoare. Conform art.85 CP RM, la pedeapsa de 6 ani
închisoare i-a fost adăugată parţial pedeapsa neexecutată în baza sentinţei din 14.11.2001, fiindu-i
stabilită pedeapsa, prin cumularea pedepselor, de 7 ani închisoare. Sentinţa a fost atacată cu apel de
7 În conformitate cu art.34 CP RM, se consideră recidivă comiterea cu intenţie a unei sau a mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.
126
către avocat în interesele inculpatului, care a solicitat rejudecarea cauzei, cu reîncadrarea acţiunilor
inculpatului în baza alin.(2) art.186 CP RM. Totodată a cerut ca, prin cumularea pedepselor, incul-
patului să i se stabilească 5 ani de închisoare, cu aplicarea art.90 CP RM, astfel fiindu-i suspendată
condiţionat executarea pedepsei. Prin decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel Comrat din
10.06.2004, apelul avocatului a fost respins. Decizia a fost atacată de către avocat cu recurs. Prin
decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 1ra-686/2004 din
06.10.2004, recursul avocatului a fost respins ca inadmisibil. Printre altele, Înalta Instanţă a statuat
că solicitarea recurentului de a aplica în privinţa inculpatului D.P. prevederile art.90 CP RM nu poa-
te fi îndeplinită, deoarece inculpatul a comis infracţiunea în termenul de probă al executării pedep-
sei stabilite prin sentinţa din 14.11.2001, iar, potrivit alin.(4) art.90 CP RM, în cazul recidivei, con-
damnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică [54].
În acelaşi timp, este de specificat că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei ar putea fi aplicată în cazul în care anterior persoana a comis o infracţiune din impruden-
ţă şi antecedentele penale nu au fost stinse.
Deşi în teoria dreptului penal se menţionează despre acest fapt, legea penală nu prevede drept
un temei de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei recunoaşterea
vinovăţiei şi căinţa sinceră a celui vinovat. Totodată, considerăm că doar în asemenea cazuri poate
fi aplicată condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, deoarece numai în pre-
zenţa unor astfel de circumstanţe personalitatea celui vinovat ar da temei de a constata că nu este
raţional ca acesta să execute real pedeapsa. În viziunea noastră, doar o persoană care a recunoscut
vinovăţia, a reflectat asupra celor întâmplate şi a ajuns la concluzia că fapta sa este dezaprobată de
societate poate să se corijeze şi să îndreptăţească încrederea acordată fără a executa real pedeapsa
stabilită. În legătură cu aceasta propunem de lege ferenda ca o astfel de prevedere să fie inclusă în
cadrul art.90 din Codul penal al Republicii Moldova.
După cum rezultă chiar din însăşi denumirea instituţiei în cauză, suspendarea8 executării pe-
depsei este condiţionată, adică instanţa de judecată stabileşte nişte condiţii, de regulă, sub forma
anumitor obligaţii concrete, a căror respectare este grevată de riscul executării reale a pedepsei sta-
bilite de instanţa de judecată în sentinţa de condamnare.
Esenţa condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă în acordarea
unei încrederi deosebite celui vinovat. Însă, această instituţie are şi un caracter coercitiv, restrictiv,
deoarece condamnatul nu este pur şi simplu eliberat de la executarea pedepsei, prin comportamentul
său acesta trebuie să dovedească că a meritat favoarea acordată. De aceea, instanţa de judecată pe
8 În viziunea noastră, după cum deja am atenţionat, ar trebui să fie liberarea.
127
perioada termenului de probă poate stabili anumite obligaţii pentru cel condamnat, prevăzute în
alin.(6) art.90 CP RM.
Potrivit doctrinei de specialitate, prin cerinţe înaintate celor condamnaţi cu suspendarea condi-
ţionată a executării pedepsei în termenul de probă trebuie de înţeles totalitatea restricţiilor şi reguli-
lor de comportare, pe care aceştia trebuie să le respecte în scopul realizării obligaţiei de dovedire a
corectării sale [272, p.144].
Profesorul rus R.V. Smaeva clasifică obligaţiile aplicate condamnaţilor cu suspendarea condi-
ţionată a executării pedepsei în generale şi individuale, ele fiind reduse la realizarea controlului
asupra celui condamnat şi la corectarea acestuia [288, p.10-11].
Analizând prevederile naţionale care determină obligaţiile ce pot fi aplicate condamnatului cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ajungem la următoarele concluzii.
Instanţa de judecată poate stabili două categorii de obligaţii: 1) de a face ceva, adică de a
avea un anumit comportament activ (să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxi-
comanie sau de boală venerică, să acorde o susţinere materială familiei victimei, să repare daunele
cauzate în termenele stabilite de instanţă) şi 2) de a se abţine de la anumite acţiuni (să nu-şi schim-
be domiciliul fără consimţământul organului competent, să nu frecventeze anumite localuri).
Stabilirea faţă de condamnat a obligaţiilor prevăzute de alin.(6) art.90 CP RM rămâne la dis-
creţia instanţei de judecată, în sensul că ea este în drept, şi nu obligată, să o facă. Decizia privind
aplicarea sau neaplicarea obligaţiilor suplimentare instanţa de judecată o ia ţinând cont de circum-
stanţele cauzei şi, în mod special, de personalitatea condamnatului.
Savantul rus I.A. Burlakova opinează că legiuitorul ar trebui să consfinţească obligaţia şi nu
discreţia instanţei de judecată de a impune celui condamnat cu suspendarea condiţionată a execu-
tării pedepsei anumite obligaţii, căci lipsa obligaţiilor în termenul de încercare reduce din impor-
tanţa educativă a instituţiei în cauză, limitează scopurile acesteia, deoarece condamnatul nu supor-
tă nici un fel de restricţii, cu excepţia uneia – de a nu comite noi infracţiuni [273, p.20]. Această
opinie ni s-a părut destul de importantă şi relevantă. Considerent din care, pentru a afla opinia
practicienilor vis-à-vis de problema în cauză, în cadrul unui sondaj a fost solicitat răspunsul la
întrebarea „Cum vi se pare, instanţa de judecată trebuie să aplice în toate cazurile obligaţii su-
plimentare condamnatului sau de la caz la caz?”. La sondaj au participat 43 judecători şi 34 pro-
curori. Majoritatea judecătorilor (30 de persoane) au menţionat că aplicarea obligaţiilor suplimen-
tare celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este necesară de la caz la
caz. Doar 10 judecători au subliniat necesitatea aplicării obligaţiilor în toate cazurile, iar 3 din ju-
decătorii chestionaţi nu au răspuns la aceasta întrebare. Aceeaşi situaţie s-a dovedit a fi şi în rân-
dul procurorilor: 23 au menţionat că obligaţiile suplimentare urmează a fi stabilite de la caz la caz
128
şi doar 8 procurori din cei chestionaţi au remarcat că acestea trebuie impuse în toate cazurile de
condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei; 3 procurori din cei participanţi la
sondaj nu au răspuns la această întrebare.
Concluziile acestui sondaj: marea parte a juriştilor practicieni nu simt nevoia de a aplica în
toate cazurile obligaţii suplimentare celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei. În ce ne priveşte, susţinem părerea expusă de profesorul I.A. Burlakova şi considerăm
că instanţa de judecată ar trebui în toate cazurile să stabilească anumite obligaţii pentru cel con-
damnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Aceasta ar accentua caracterul coerci-
tiv al măsurii în cauză şi ar exclude interpretarea ei ca o graţiere nejustificată din partea statului a
celui vinovat de comiterea infracţiunii. Totodată, aceasta, la rândul său, ar corobora cu prevederi-
le procesual penale, căci, potrivit alin.(1) art.395 CPP RM, în dispozitivul sentinţei de condamna-
re trebuie să fie arătate obligaţiile puse în seama condamnatului cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei.
Faptul dacă lista obligaţiilor care eventual pot fi stabilite celui condamnat trebuie să fie exha-
ustivă sau nu la fel a trezit în doctrină discuţii aprige. Menţionăm că, potrivit Codului penal al Fede-
raţiei Ruse, instanţa de judecată poate stabili condamnatului şi alte obligaţii decât cele stipulate ex-
pres de legea penală, adică lista nu este una exhaustivă. Această poziţie a legiuitorului rus a fost cri-
ticată de unii savanţi. Astfel, V.F. Şcepelkov consideră că, în virtutea faptului că aceste obligaţii
sunt nişte măsuri cu caracter juridico-penal, nu ar fi corect de a lăsa lista lor deschisă, deoarece
aceasta ar veni în contradicţie cu principiul legalităţii [261, p.30]. A.N. Tarasov, fiind de acord cu
această poziţie, menţionează că obligaţiile, care nu sunt direct stipulate în Codul penal, nu pot fi
stabilite condamnatului [159, p.117]. La rândul său O.Knijenko, criticând la fel poziţia legiuitorului
rus, concretizează că o asemenea situaţie, în primul rând, poate genera diferite abuzuri, iar, în al
doilea rând, obligaţiile care limitează drepturile şi libertăţile condamnaţilor trebuie să aibă o deter-
minare legală exactă [234, p.38].
Pentru a afla opinia practicienilor faţă de această problemă, am solicitat, în cadrul aceluiaşi
sondaj, opinia judecătorilor şi a procurorilor în privinţa faptului dacă lista obligaţiilor impuse celor
condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie să fie una exhaustivă sau in-
stanţele de judecată trebuie să aibă dreptul de a aplica şi alte obligaţii. Majoritatea judecătorilor (25)
au remarcat că lista obligaţiilor nu trebuie să fie exhaustivă, instanţa de judecată trebuie să aibă po-
sibilitatea de a aplica, de la caz la caz, şi alte obligaţii decât cele prevăzute de lege. Doar 11 din ju-
decătorii chestionaţi sunt de părere că lista obligaţiilor trebuie să fie exhaustivă. La rândul lor, 2 ju-
decători au menţionată că în legea penală în general nu trebuie să fie stabilite careva obligaţii su-
plimentare pentru cei condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În rândurile
129
procurorilor situaţia e alta. Doar 12 din toţi procurorii participanţi la sondaj consideră că instanţa de
judecată trebuie să aibă posibilitatea de a aplica obligaţii care nu sunt prevăzute de legea penală. La
rândul lor, 22 din procurorii chestionaţi consideră că lista obligaţiilor prevăzute la alin.(6) art.90 CP
RM trebuie să fie exhaustivă.
În pofida discrepanţei dintre poziţia majorităţii procurorilor şi judecătorilor chestionaţi cu re-
ferire la această problemă, considerăm că lista obligaţiilor care eventual pot fi impuse celui con-
damnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu trebuie să aibă un caracter exhaus-
tiv, ci să fie anunciativă.
Analizând opiniile expuse în literatura de specialitate, precum şi poziţia practicienilor, conclu-
zionăm că doar instanţa de judecată, în urma cercetării multiaspectuale şi profunde a cauzei penale,
poate determina care obligaţii suplimentare stabilite celui condamnat ar favoriza corectarea lui mai
grabnică, căci, în fond, aceasta este menirea obligaţiilor în cauză. Determinarea obligaţiilor,
ţinându-se cont de circumstanţele concrete ale cauzei şi de personalitatea condamnatului, contribuie
la o individualizare mai profundă a acestei măsuri de constrângere juridico-penală.
Este de menţionat că în redacţia iniţială alin.(6) art.90 CP RM includea şi lit.f) cu următorul
conţinut: „să îndeplinească alte obligaţii care pot contribui la corectarea sa”. Având în vedere faptul
că, prin Legea pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova nr. 211-VX
din 29.05.2003, această prevedere a fost exclusă, considerăm că legiuitorul a dorit să specifice că
lista obligaţiilor prevăzute de alin.(6) art.90 CP RM este una exhaustivă şi instanţa nu poate impune
condamnatul la alte obligaţii decât cele prevăzute expres în conţinutul art.90 CP RM. În opinia
noastră, această poziţie a legiuitorului este greşită şi regretăm că legea a fost modificată în aşa mod.
Pe cale de consecinţă, propunem de lege ferenda reintroducerea lit.f) în varianta în care ea a existat
până la excluderea din alin.(6) art.90 CP RM. Aceasta ar corobora perfect şi cu alte prevederi legale
care au tangenţă cu instituţia condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Potrivit modificărilor Codului penal al Republicii Moldova introduse prin Legea pentru modi-
ficarea şi completarea unor acte legislative, nr. 184-XVI din 29.06.2006 [30], în calitate de obligaţie
pentru perioada termenului de probă a celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executări pe-
depsei poate fi aplicată şi munca neremunerată în folosul comunităţii. Odată ce obligaţia în cauză nu
este specificată în alin.(6) art.90 CP RM şi prevederile legislative nu stipulează posibilitatea aplică-
rii şi altor obligaţii, considerăm că instanţele de judecată vor ezita de a face uz de stipulările alin.(3)
art.62 CP RM. Deci, ne reafirmăm opinia că legiferarea posibilităţii de a aplica şi alte obligaţii con-
damnatului în termenul de probă ar spori eficienţa instituţiei în cauză.
Cu referire la munca neremunerată în folosul comunităţii în calitate de obligaţie suplimentară
în cadrul termenului de probă urmează a fi făcute unele specificări. În primul rând, reiterăm poziţia
130
că aceste prevederi legislative sunt extrem de binevenite. În al doilea rând, în viziunea noastră, legi-
uitorul ar trebui să limiteze numărul de ore de muncă aplicate în cadrul termenului de probă; în caz
contrar, s-ar crea situaţia când persoana este condamnată de două ori – odată i se suspendă condiţi-
onat executarea pedepsei şi, în acelaşi timp, i se aplică o pedeapsă cu munca neremunerată în folo-
sul comunităţii, care, potrivit art.62 CP RM, este o pedeapsă principală. Analizând această proble-
mă, juristul rus V.A. Utchin propune ca numărul de ore de muncă stabilite în termenul de probă să
fie redus, de exemplu, pentru minori la 40 de ore, iar pentru adulţi – la 60 de ore. O asemenea situa-
ţie nu ar da temei de a considera această obligaţie drept o pedeapsă complementară [255, p.12].
Aşadar, considerăm că şi în legislaţia naţională trebuie să fie prevăzute careva limite ale nu-
mărului de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii în cazul în care aceasta se aplică ca
o condiţie în termenul de probă. Mai mult ca atât, în opinia noastră, aceasta urmează a fi specificată
anume în alin.(6) art.90 CP RM, într-o literă separată.
În conformitate cu alin.(3) art.90 CP RM, în cazul condamnării pentru o infracţiune prin care
s-au cauzat daune, instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedep-
sei cu condiţia că daunele au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti.
Practica judiciară merge pe aceeaşi cale. Astfel, prin sentinţa judecătoriei sect. Botanica, mun.
Chişinău, din 25 noiembrie 2004, B.I., anterior judecat, cu liberarea de pedeapsă în baza art.2 al Le-
gii privind aniversarea a X-a de la proclamarea independenţei Republicii Moldova din 26 iulie
2001, antecedentele penale fiindu-i stinse, a fost condamnat, în baza alin.(2) lit. a), c) şi d) art.186
CP RM la 3 ani închisoare în penitenciar de tip semiînchis. Totodată, s-a dispus încasarea de la B.I.
în beneficiul lui B.V. a 5000 de lei, prejudiciu material nerecuperat. Sentinţa a fost atacată de către
avocatul inculpatului, care a solicitat stabilirea unei pedepse neprivative de libertate. Prin decizia
Colegiului Penal al Curţii de Apel Chişinău din 01 februarie 2005, apelul avocatului a fost admis,
casată sentinţa atacată în partea stabilirii pedepsei şi pronunţată în această parte o nouă hotărâre,
prin care pedeapsa numită inculpatului de 3 ani închisoare, potrivit art.90 CP RM, a fost suspendată
condiţionat pe termenul de probă de un an. Decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel Chişinău a
fost atacată cu recurs de către procuror. În recurs procurorul a solicitat casarea totală a deciziei Co-
legiului Penal al Curţii de Apel Chişinău din 01 februarie 2005, cu menţinerea sentinţei judecătoriei
sect. Botanica, mun. Chişinău, din 25 noiembrie 2004, indicându-se că instanţa nu a ţinut cont de
gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana inculpatului, precum şi de faptul
că în instanţa de apel partea vătămată nu a fost prezentă şi a fost imposibil de a afla dacă inculpatul
integral a reparat dauna cauzată. Verificând argumentele expuse în recurs, Colegul Penal al Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, prin decizia nr. 1ra-297/2005 din 27.04.2005, l-a respins
din următoarele motive. Instanţele de fond şi de apel corect au stabilit starea de fapt, vinovăţia
131
inculpatului B.I. şi încadrarea juridică a acţiunilor acestuia. Referitor la pedeapsa aplicată, instanţa
judiciară supremă a statuat că instanţa de apel a acordat deplină eficienţă dispoziţiilor de individua-
lizare a pedepsei, prevăzute de art.75 CP RM. Din cererea părţii vătămate B.V. în instanţa de apel
rezultă că inculpatul integral a recuperat dauna materială şi careva pretenţii morale sau materiale
faţă de acesta nu are. Astfel, restricţia prevăzută de alin.(3) art.90 CP RM faţă de inculpat nu este
prezentă. În asemenea circumstanţe, instanţa de apel, ţinând cont de faptul că inculpatul este tânăr,
antecedentele penale sunt stinse, vina şi-a recunoscut-o, sincer se căieşte şi regretă de cele comise,
paguba materială integral a reparat-o, careva urmări grave de pe urma acţiunilor sale nu au parvenit,
a contribuit la descoperirea infracţiunii, partea vătămată careva pretenţii morale sau materiale nu
are, corect a concluzionat că nu este raţional ca inculpatul să execute pedeapsa numită, aplicând în
privinţa lui art.90 CP RM. Prin urmare, recursul procurorului a fost respins ca inadmisibil [56].
În doctrina juridică română, condiţia similară privind obligativitatea recuperării pagubei
cauzate prin infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii a fost criticată, şi pe bună dreptate.
Astfel, C.Mitrache consideră că prin aceasta „se creează o discriminare pe criteriul averii în
sensul că inculpatul, pentru a putea avea acces la această măsură juridică de individualizare a
executării pedepsei, trebuie să acopere prejudiciul cauzat prin infracţiune înainte de pronunţarea
hotărârii judecătoreşti; or, acest prejudiciu tocmai prin hotărârea de condamnare definitivă ur-
mează a fi stabilit” [206, p.99].
În acelaşi context este de subliniat că în decizia Curţii Constituţionale a României nr. 463 din
13 noiembrie 1997 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.81 alin.4 din
Codul penal al României, care prevăd necesitatea recuperării pagubei cauzate prin infracţiune până
la pronunţarea hotărârii, printre altele se menţionează că „această lacună a legii prezintă pentru in-
culpat cel puţin două inconveniente: pe de o parte, el nu ştie ce obligaţii civile îi incumbă pentru a
putea beneficia de măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei, iar, pe de altă parte, per-
soana păgubită, profitând de imperfecţiunea celor două texte, va fi înclinată să solicite – pentru a
declara că i s-a reparat prejudiciul – o sumă mult mai mare decât valoarea reală a pagubei”. Totoda-
tă, s-a constatat că „pe lângă discriminarea pe criteriul averii, pe care o creează dispoziţia legală
atacată, constrângerea inculpatului de a repara un prejudiciu pe care nu l-a creat ori nu l-a produs în
măsura pretinsă de persoana vătămată, ca preţ al accesului la o măsură de politică penală, la care
este îndreptăţit, este contrară şi principiului consacrat în Constituţie şi în convenţii internaţionale, şi
anume: dreptul la un proces echitabil care să-i asigure posibilitatea de a dovedi în mod exact întin-
derea drepturilor şi obligaţiilor în cazul conflictului adus în justiţie”. În temeiul celor expuse, Curtea
Constituţională a României a constatat că dispoziţiile art.81 alin.4 din Codul penal sunt neconstitu-
ţionale [53].
132
Având rezerve faţă de ceea ce priveşte natura juridică a condamnării cu suspendarea condiţio-
nată a pedepsei, în sensul că, în viziunea noastră, ea nu reprezintă o măsură de individualizare a
executării pedepsei, suntem de acord cu faptul că doar instanţa de judecată, în rezultatul examinării
cauzei, trebuie să stabilească mărimea prejudiciului cauzat prin infracţiune şi în sentinţă să fie indi-
cată suma care urmează să o achite condamnatul părţii vătămate. De menţionat că aceasta rezultă şi
din prevederile art.385, 387, 394 CPP RM.
În context, susţinem că condiţia de recuperare a daunelor cauzate până la pronunţarea hotărârii
judecătoreşti este incorectă, nejustificată, ea lezând esenţial interesele persoanei care ar putea bene-
ficia de graţia deosebită a statului manifestată prin acordarea încrederii acesteia şi prin liberarea de
la executarea pedepsei. În viziunea noastră, această prevedere legală sfidează dreptul la un proces
echitabil consfinţit în art.6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-
mentale [1]. Este de menţionat că, prin Legea nr. 211-XV din 29.05.2003 [29], alin.(3) art.90 CP
RM a fost completat cu prevederea conform căreia condiţia reparării integrale a daunei nu este obli-
gatorie în cazul condamnării minorilor sau a femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani. Nu
este clară poziţia legiuitorului: de ce această categorie de „beneficiari” ar trebui să fie mai favoriza-
tă decât ceilalţi condamnaţi?
Critic ar trebui apreciat şi coraportul dintre prevederile de la alin.(3) art.90 CP RM şi prevede-
rile de la alin.(6) lit.e) al aceluiaşi articol care stipulează că condamnatul poate fi obligat să repare
daunele cauzate în termenul indicat de instanţă. Reieşind din prevederile alin.(3) al articolului no-
minalizat, toate daunele urmează a fi recuperate până la momentul condamnării, deci nu ar trebui să
mai existe careva prejudiciu material după aplicarea faţă de condamnat a instituţiei în cauză şi, în
aşa mod, obligaţia de recuperare a pagubelor ar fi alogică.
Din contextul celor expuse conchidem că prevederile de la alin.(3) art.90 CP RM ar trebui ex-
cluse. Totodată, trebuie menţinută obligaţia de recuperare a pagubei întru-un anumit interval de
timp stabilit de instanţa de judecată în cadrul termenului de probă. Aceasta ar aduce norma penală
în concordanţă cu Constituţia Republicii Moldova şi cu actele internaţionale la care statul nostru
este parte, ar garanta restabilirea drepturilor patrimoniale lezate ale părţii vătămate şi, concomitent,
ar favoriza condamnatul să repare pagubele cauzate prin comiterea infracţiunii, riscând, în caz con-
trar, să fie impus de a executa pedeapsa stabilită de instanţa de judecată deja real şi nu condiţionat.
Obligaţiile care pot fi aplicate de către instanţa de judecată condamnatului cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei urmează să fie îndeplinite într-o anumită perioadă de timp. De
aceea, instanţa de judecată fixează condamnatului un termen de probă. Este de specificat că ter-
menul de probă reprezintă o parte componentă obligatorie a condamnării cu suspendarea condi-
ţionată a executării pedepsei, în sensul că instanţele de judecată sunt obligate în toate cazurile să
133
îl determine. Această poziţie este recunoscută şi de către practica judiciară şi de doctrină. Aşa,
potrivit pct.36 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 19.06.2006 privind sentin-
ţa judecătorească [52, p.19], la aplicarea art.90 CP RM, în mod obligatoriu se indică termenul de
probă fixat. În literatura de specialitate se menţionează că condamnarea cu suspendarea condiţio-
nată a executării pedepsei are o perioadă de timp strict delimitată, care este egală cu termenul de
probă [259, p.81].
Definirii noţiunii termenului de probă şi importanţei acestuia în doctrina de specialitate s-a
acordat o atenţie deosebită.
În literatura juridică autohtonă se menţionează că termenul de probă reprezintă durata de timp
în care condamnatul face dovadă că s-a corectat, că scopul pedepsei s-a atins şi fără executarea
acesteia [73, p.506]. Savantul rus Iu.P. Kraveţ consideră că termenul de probă reprezintă perioada
de timp care este necesară pentru a verifica temeinicia condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei şi pentru a organiza controlul social al condamnatului în scopul corectării lui
[276, p.18]. A.N. Kondalov, E.V. Leadov şi V.V. Pronnikov consideră că termenul de probă repre-
zintă perioada de timp în interiorul căreia cel condamnat trebuie să dovedească corectarea sa [275,
p.13; 280, p.16; 286, p.15]. R.V. Smaeva identifică termenul de probă cu termenul de realizare a
răspunderii penale [288, p.53]. La rândul său, profesorul E. A. Sarchisova atribuie termenului de
probă un puternic efect educativ, deoarece scopul acestui termen îl vede nu numai în preîntâmpina-
rea comiterii de noi infracţiuni din partea condamnatului, dar, în primul rând, în reeducarea acestu-
ia, revenirea lui în rândurile membrilor destoinici ai societăţii [147, p.23].
Din toate aceste opinii se deduce concluzia că termenul de probă reprezintă o perioadă de în-
cercare şi constituie un element indispensabil al condamnării cu suspendarea condiţionată a execu-
tării pedepsei ce-i acordă un caracter de condiţionare.
În conformitate cu alin.(2) art.90 CP RM, termenul de probă se stabileşte de instanţa de jude-
cată în limitele de la 1 an la 5 ani. Careva criterii de alegere a perioadei sau a duratei termenului de
probă legea penală nu stabileşte, lăsând aceasta la latitudinea instanţei de judecată. Termenul de
probă trebuie să fie determinat reieşind din concluziile instanţei de judecată în ceea ce priveşte pe-
rioada în care cel condamnat ar putea fi corectat, care, la rândul său, depinde de gravitatea infracţi-
unii şi de personalitatea acestuia.
În cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată
determină atât termenul de probă, cât şi termenul pedepsei cu închisoarea a cărei executare este sus-
pendată. În legea penală nu sunt careva referinţe cu privire la coraportul dintre ele. În practică aces-
te termene, de regulă, nu coincid.
134
În doctrina de specialitate cu privire la coraportul dintre termenul pedepsei şi termenul de pro-
bă nu există o unanimitate de păreri.
Unii jurişti teoreticieni susţin că durata termenului de probă şi a termenului pedepsei stabilite
de instanţa de judecată trebuie să coincidă [242, p.91].
Alţii consideră că termenul de probă nu trebuie să coincidă cu durata pedepsei stabilite con-
damnatului, subliniind că pedeapsa, în cadrul condamnării cu suspendarea condiţionată a execută-
rii pedepsei, are însemnătate de sine stătătoare doar în cazul în care condamnatul în perioada ter-
menului de probă comite o nouă infracţiune, în celelalte cazuri ea neavând o asemenea importanţă
[159, p.139].
În ce ne priveşte, considerăm că perioada de probă trebuie să aibă o însemnătate de sine
stătătoare, altfel s-ar submina importanţa termenului de probă determinat de către instanţa de
judecată şi s-ar denatura esenţa condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Atât termenul pedepsei stabilit, cât şi perioada de încercare au importanţă distinctă – mărimea
pedepsei determină gradul pericolului social al faptei infracţionale, iar termenul de probă stabi-
leşte perioada necesară corectării condamnatului, el aflându-se sub controlul statului în persoa-
na organelor competente.
Cele expuse nu trebuie însă interpretate în sensul că nu există o interdependenţă dintre terme-
nul pedepsei stabilite de instanţa de judecată şi termenul de probă. Din contra, există o legătură di-
rectă între ele. Susţinem poziţia unor autori care menţionează că durata termenului de probă trebuie
să fie pusă în dependenţă de termenul pedepsei, aşa cum gradul pericolului social al faptei se ex-
primă în primul rând în aceasta [253, p.53]. De menţionat că despre necesitatea consfinţirii nemijlo-
cit în legea penală a diferenţierii duratei termenului de probă în dependenţă de termenul pedepsei
aplicate în doctrina sovietică s-a vorbit încă la începutul anilor ’70 ai secolului trecut [160, p.66].
Merită a fi menţionată şi opinia expusă în doctrina rusă mai recentă, potrivit căreia durata ter-
menului de probă trebuie să fie legată de termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală
în cazul infracţiunilor uşoare [261, p.31]. La fel, considerăm că nu ar fi corect ca, pentru infracţiuni
uşoare, termenul de încercare să fie stabilit la plafonul maximal fixat de art.90 CP RM, adică la 5 ani.
În acest context propunem de lege ferenda determinarea unui coraport dintre termenul de pro-
bă şi gravitatea infracţiunii pentru care persoana este condamnată, fapt care va pune în acord în ca-
reva măsură acest termen cu prevederile legale ale prescripţiei tragerii la răspunderea penală (art.60
CP RM) şi stingerea antecedentelor penale (art.111 CP RM).
Legea penală nu stabileşte momentul din care urmează a fi calculat termenul de probă. În ace-
laşi timp, determinarea exactă a începutului curgerii acestui termen are o importanţă practică enor-
mă. În primul rând, de la acest termen se va calcula perioada după care se sting antecedentele
135
penale şi dispare necesitatea respectării obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată. În al doi-
lea rând, pornind de la acest moment, se va determina faptul dacă persoana trebuie să suporte con-
secinţele prevăzute în alin.(9)-(11) art.90 CP RM.
În literatura de specialitate această problemă este tratată în mod diferit.
Potrivit doctrinei naţionale, termenul de probă se calculează de la data la care sentinţa de con-
damnare prin care a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei a rămas definitivă [73, p.507].
În doctrina rusă este promovată şi părerea precum că termenul de probă urmează să fie calcu-
lat din momentul pronunţării sentinţei prin care persoana a fost condamnată cu suspendarea condiţi-
onată a executării pedepsei [275, p.17]. Savantul rus A.N. Tarasov, având aceeaşi părere, susţine că
calcularea termenului de probă din momentul pronunţării sentinţei va spori importanţa corecţională
şi eficienţa condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ca măsură juridico-
penală [159, p.144].
Considerăm totuşi că termenul de probă trebuie să fie calculat din momentul ce sentinţa de
condamnare a rămas definitivă, deoarece numai din acest moment începe realizarea controlului ce-
lui condamnat din partea organelor competente, şi numai din acest moment poate fi apreciată juste-
ţea şi eficacitatea măsurii juridico-penale alese de instanţa de judecată.
În doctrina de specialitate un rol deosebit se acordă problemei privind consecinţele juridice
ale condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, menţionându-se că acestea de-
pind de comportamentul condamnatului în perioada termenului de probă [286, p.20].
Unii doctrinari menţionează că cunoaşterea de către condamnat a tuturor consecinţelor juridice
ale condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei stimulează alegerea de către
acesta a comportamentului, care ar avea cele mai favorabile urmări pentru el [146, p.74].
Reieşind din prevederile art.90 CP RM, pot fi distinse mai multe variante ale consecinţelor
juridice în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Prima variantă este situaţia când persoana în termenul de probă nu a săvârşit o nouă infrac-
ţiune şi nu a încălcat obligaţiile stabilite de către instanţa de judecată. În asemenea caz se conside-
ră că termenul de probă a fost trecut cu succes, iar persoana după expirarea acestuia se consideră ca
neavând antecedente penale.
Cea mai optimală variantă este situaţia prevăzută de alin.(8) art.90 CP RM, când în perioada
termenului de probă condamnatul a avut o comportare corectă şi exemplară. Atitudinea lui deose-
bită faţă de obligaţiile sale este „răsplătită” prin faptul că, după expirarea a cel puţin jumătate din
termenul de probă, instanţa de judecată, la propunerea organului care execută controlul asupra com-
portamentului condamnatului, printr-o încheiere, poate anula condamnarea şi stingerea antecedente-
lor penale. În viziunea noastră, această normă stimulează comportamentul favorabil al celui
136
condamnat, astfel având un puternic efect educativ. Observăm însă că norma în cauză poartă un ca-
racter dispozitiv şi nu imperativ, în sensul că instanţa nu este obligată de a face uz de graţia deosebită
a celui care a dat dovadă de corectarea sa. Unii savanţi au formulat propunerea ca, în situaţia în care
după expirarea a cel puţin o jumătate din termenul de probă condamnatul, prin comportarea corectă şi
exemplară, a dat dovadă de corectarea sa, instanţa de judecată, la propunerea organului care efectuea-
ză controlul asupra celui condamnat, să fie obligată să anuleze anticipat condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, ridicând şi antecedentele penale [261, p.31]. Susţinem pe deplin
această poziţie, considerând că anume astfel s-ar putea face delimitarea celor care au un comporta-
ment exemplar în termenul de probă de cei care pur şi simplu nu încalcă obligaţiile stabilite şi nu co-
mit noi infracţiuni în acest răstimp şi propunem modificări de lege ferenda în acest sens.
Cu referire la anularea anticipată a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pe-
depsei urmează a fi făcute unele precizări.
Potrivit alin.(8) art.90 CP RM, ea poate fi dispusă după expirarea a cel puţin o jumătate din ter-
menul de probă. În aşa fel, dacă instanţa de judecată a stabilit termenul de probă de un an, atunci, in-
terpretând exact legea penală, peste 6 luni de zile condamnarea cu suspendarea condiţionată a execu-
tării pedepsei ar putea fi anulată, iar antecedentele penale – stinse. În practică astfel de situaţii există.
Cu titlu de exemplu poate fi adus următorul caz. Prin sentinţa judecătoriei Centru, mun. Chişi-
nău din 26.12.2006, Ţ.A. a fost recunoscut vinovat de comiterea infracţiunilor prevăzute de alin.(2)
art.217 CP RM şi de alin.(3) art.217/2 CP RM. Prin aplicarea art.84 CP RM a fost condamnat la în-
chisoare pe un termen de 5 ani şi o lună. În baza art.90 CP RM, executarea pedepsei cu închisoarea a
fost suspendată condiţionat pe un termen de un an. Această sentinţă a fost atacată cu apel de către
avocatul lui Ţ.A. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 25.04.2007 apelul declarat de către avocat a
fost admis, sentinţa a fost casată cu pronunţarea unei noi hotărâri prin care pedeapsa aplicată lui Ţ.A.
a fost modificată, fiind stabilită o pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen de 5 ani cu suspen-
darea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de un an. Această decizie nu a fost atacată de
nici una din părţi. Ulterior, prin încheierea judecătoriei sectorului Ciocana, mun. Chişinău, din
25.07.2007, pe motiv că condamnatul Ţ.A. este angajat în câmpul muncii, educă un copil, s-a tratat de
narcomanie, are comportare corectă şi exemplară, nu a comis alte infracţiuni sau delicte, se caracteri-
zează pozitiv şi a executat mai mult de jumătate din termenul de probă stabilit de instanţa de judeca-
tă, a fost admisă cererea acestuia despre anularea anticipată a condamnării cu suspendarea condiţiona-
tă a executării pedepsei, dispunându-se, totodată, şi stingerea antecedentelor penale [67].
Nu considerăm o astfel de abordare a problemei ca fiind justă. Termenul de probă este instituit
de instanţa de judecată pentru ca cel condamnat să demonstreze prin comportamentul său că încre-
derea acordată nu a fost zădarnică şi că acesta a meritat neexecutarea reală a închisorii. O astfel de
137
concluzie instanţa o poate adopta doar după scurgerea unui anumit termen, care s-ar părea că ar tre-
bui să fie suficient de îndelungat. Potrivit alin.(2) art.90 CP RM, durata minimă a termenului de în-
cercare trebuie să fie nu mai mică de un an de zile. În accepţiunea noastră, această limită minimă nu
trebuie să fie diminuată în nici un caz, moment ce urmează a fi expres prevăzut în legea penală.
Potrivit alin.(7) art.90 CP RM, „în decursul termenului de probă instanţa poate anula, în între-
gime sau parţial, obligaţiile stabilite anterior condamnatului sau poate adăuga altele noi”.
În aşa mod, pot fi distinse două situaţii: 1) anularea totală sau parţială a obligaţiilor şi 2) adă-
ugarea altor noi obligaţii.
Prima situaţie este posibilă atunci când cel condamnat dă dovadă de comportament normal şi
îndeplineşte obligaţiile stabilite de către instanţa de judecată. În viziunea noastră, anularea totală a
obligaţiilor trebuie să atragă după sine şi anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a exe-
cutării pedepsei în condiţiile alin.(8) art.90 CP RM.
A doua situaţie este posibilă atunci când condamnatul, în decursul termenului de probă, nu în-
deplineşte sau încalcă obligaţiile stabilite de către instanţa de judecată. Considerăm că dacă instanţa
de judecată a stabilit celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nişte obli-
gaţii noi, înseamnă că el nu a dat dovadă de comportare corectă şi exemplară, deci nu poate benefi-
cia de anularea anticipată a condamnării.
O altă variantă posibilă a consecinţelor condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei reprezintă situaţia când, ca rezultat al încălcării sau neîndeplinirii sistematice9 a obliga-
ţiilor stabilite de către instanţa de judecată sau al tragerii condamnatului la răspundere adminis-
trativă pentru încălcarea ordinii publice, instanţa de judecată, la propunerea oficiului de executare,
poate anula condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu trimiterea condam-
natului pentru executarea reală a pedepsei stabilite prin sentinţa de condamnare.
Ultima variantă, cea mai defavorabilă – în perioada termenului de probă cel condamnat cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte noi infracţiuni. Soarta acestuia depinde
de forma vinovăţiei cu care a fost săvârşită noua infracţiune şi de categoria infracţiunii nou-comise.
În caz de săvârşire a unei noi infracţiuni intenţionate grave, deosebit de grave sau excepţional
de grave, instanţa de judecată este obligată să anuleze condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, stabilind pedeapsa după regula cumulului de sentinţe (cumul, total sau parţial,
al pedepsei aplicate pentru prima infracţiune şi pentru noua infracţiune). Cu asemenea prevederi
suntem totalmente de acord, fără a avea careva rezerve. Aceasta este cea mai nefavorabilă variantă a
consecinţelor juridice ale condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
9 Potrivit doctrinei naţionale, se consideră sistematică săvârşirea de trei şi mai multe ori a unor încălcări ale obligaţiilor stabilite sau ale ordinii publice [41, p.147].
138
În caz de săvârşire a unei infracţiuni din imprudenţă sau a unei infracţiuni intenţionate mai pu-
ţin grave (deşi legea nu stabileşte, este evident că şi în cazul săvârşirii unei infracţiuni uşoare), in-
stanţa de judecată are două opţiuni: fie să anuleze condamnarea cu suspendarea condiţionată a exe-
cutării pedepsei cu stabilirea unei pedepse după regula cumulului de sentinţe, fie să menţină con-
damnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Această din urmă normă trezeşte temeiuri de discuţie.
În doctrina de specialitate (ce-i drept, mai veche) s-a vehiculat ideea precum că aplicarea repe-
tată a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei penale faţă de aceeaşi persoa-
nă nu poate fi posibilă în nici un caz [279, p.7]. Clauzele normative similare din Codul penal al Fe-
deraţiei Ruse au fost criticate şi în doctrina rusă recentă [234, p.38]. Unii doctrinari autohtoni, prin-
tre care E. Florea, la fel susţin că alternativa – păstrarea condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei sau anularea ei cu executarea reală a pedepsei – este una nepotrivită, precizând
că, pe de o parte, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei faţă de aceste per-
soane deja nu a dat şi mai degrabă că nu va da rezultate pozitive, iar, pe de altă parte, necesitatea în
executarea reală a pedepsei nu în toate cazurile este evidentă. Sus-numitul autor vede ieşirea din
asemenea situaţii în aplicarea faţă de aceste persoane a unor termene scurte de privaţiune de liberta-
te (de la două săptămâni la una-două luni) [258, p.193]. Lăsând fără comentarii această din urmă
propunere aparţinând lui E.Florea, pe motiv că suntem absolut împotriva termenelor scurte ale pri-
vaţiunii de libertate, considerăm totuşi că nu este justificată păstrarea condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei faţă de persoana care în termenul de încercare a comis o nouă
infracţiune intenţionată, fie chiar şi de o gravitate redusă. Cu titlu de exemplu, merită a fi menţiona-
tă soluţia acestei situaţii din legislaţia penală a Republicii Belarus, pe care o percepem ca fiind des-
tul de originală şi raţională. Astfel, potrivit Codului penal al Republicii Belarus, în cazul în care în
termenul de probă condamnatul a comis o nouă infracţiune intenţionată sau o infracţiune din impru-
denţă pentru care a fost condamnat la privaţiune de libertate, condamnarea cu suspendarea condiţio-
nată a executării pedepsei se anulează [234, p.38]. Părerea noastră e că şi legiuitorul naţional ar tre-
bui să ia o poziţie asemănătoare. Propunem ca posibilitatea păstrării condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei să fie examinată de instanţa de judecată numai în cazul în care
condamnatul în termenul de probă a comis o nouă infracţiune din imprudenţă. După noi, săvârşi-
rea de către cel condamnat în termenul de probă a oricărei noi infracţiuni intenţionate trebuie să
ducă obligatoriu la anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi cu
aplicarea pedepsei în condiţiile art.85 CP RM. Cu atât mai mult că, prin prisma prevederilor de la
art.82 CP RM, care stabileşte că mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate
din maximul celei mai aspre pedepse, în caz de săvârşire a unei infracţiuni mai puţin grave sau
139
uşoare pentru care se prevede pedeapsa cu închisoarea, instanţa de judecată nu ar avea altă soluţie
decât să aplice pentru infracţiunea comisă în termenul de probă o pedeapsă privativă de libertate. În
asemenea cazuri, nu este clar, cum ar fi posibil de a păstra condamnarea cu suspendarea condiţiona-
tă a executării pedepsei aplicată pentru prima infracţiune, dacă pentru noua infracţiune persoana
trebuie trimisă spre executarea pedepsei cu închisoarea? Considerăm că soluţia propusă de noi ar
exclude astfel de discrepanţe dintre diferite prevederi ale Codului penal al Republicii Moldova.
Ţinând cont de ideile şi argumentele expuse în acest paragraf, în finalul acestuia putem evi-
denţia, cu titlu de sinteză, următoarele concluzii:
− instituţia condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei îşi are originea în
sistemul anglo-american, zis al probaţiunii;
− potrivit legislaţiei naţionale, instituţia condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei reprezintă o adevărată alternativă privaţiunii de libertate, având un puternic efect educativ
şi coercitiv;
− actuala denumire a instituţiei prevăzute de art.90 CP RM nu corespunde conţinutului acesteia;
− caracterul dispozitiv al normei prevăzute în alin.(6) art.90 CP RM nu obligă instanţele de
judecată de a stabili sarcini suplimentare celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei în perioada termenului de probă, ceea ce ştirbeşte, în viziunea noastră, din potenţialul co-
ercitiv al instituţiei în cauză şi nu corespunde prevederilor alin.(1) art.395 CPP RM, motiv din care
propunem ca instanţele de judecată să aplice în toate cazurile condamnatului obligaţii suplimentare;
− în vederea optimizării instituţiei în cauză şi coroborării ei cu alte prevederi ale legislaţiei na-
ţionale, propunem următoarele modificări legislative ale art.90 CP RM:
1) în alin.(1) după cuvântul „vinovat” să fie introdusă sintagma „care a recunoscut vina”;
2) alin.(2) să fie completat în final cu următoarea frază: „Termenul de probă aplicat în cazul
condamnării pentru infracţiuni uşoare nu poate depăşi 3 ani, iar în cazul condamnării pen-
tru infracţiuni mai puţin grave sau grave – nu poate fi mai mic de 3 ani”;
3) alin.(3) să fie exclus;
4) actualul alin.(6) să fie modificat după cum urmează: sintagma „îl poate obliga pe con-
damnat” să fie înlocuită cu sintagma „stabileşte una sau mai multe din următoarele
obligaţii”;
5) actualul alin.(6) să fie completat cu lit.f), având următoarea redacţie: „să îndeplinească
până la 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii – în cazul adulţilor şi pâ-
nă la 40 de ore – în cazul minorilor” şi cu lit. g) având următorul conţinut: „să îndepli-
nească alte obligaţii care pot contribui la corectarea sa”;
140
6) în alin.(8) sintagma „poate pronunţa” să fie înlocuită cu sintagma „pronunţă”, iar în final
să fie completat cu următoarea frază: „În orice caz, durata termenului de probă nu poate fi
mai mică de un an.”;
7) din textul alin.(11) să fie exclusă următoarea sintagmă: „sau o infracţiune intenţionată
mai puţin gravă”.
§ 3.2. AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI PENTRU FEMEI GRAVIDE
ŞI FEMEI CARE AU COPII ÎN VÂRSTĂ DE PÂNĂ LA 8 ANI
Criminalitatea feminină reprezintă un fenomen infracţional distinct de criminalitatea bărbaţilor
prin proporţiile şi caracterul infracţiunilor, mijloacele şi mecanismul comiterii lor, alegerea victimei
atentatului criminal, fiind influenţată de factori de ordin familial, de trai, situaţia materială, dar, nu
în ultimul rând, şi de factori sociali, economici, morali existenţi în societate.
Deşi infracţionalitatea feminină în comparaţie cu cea a bărbaţilor este mult mai redusă, con-
stituind nu mai mult de 10% din numărul total al infracţiunilor, în ultimul timp ea s-a dovedit a fi
în continuă creştere [104, p.26]. Specificul acestui gen de criminalitate a determinat necesitatea
elaborării unor mecanisme speciale de luptă cu ea, printre care poate fi menţionată amânarea exe-
cutării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani, instituţie
prevăzută de art.96 CP RM. Importanţa acestei instituţii juridico-penale sporeşte şi mai mult,
având în vedere faptul că ea reprezintă o măsură alternativă privaţiunii de libertate specială, desti-
nată unui subiect distinct.
Instituţia în cauză este relativ nouă, fiind consfinţită în legislaţia penală a Republicii Moldova
prin Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal, Codului de pro-
cedură penală şi a Codului de executare a sancţiunilor de drept penal, nr. 1404-XIV din 07.12.2000
[27], care a modificat norma prevăzută de art.44/1 CP RM din 1961.
Anterior acestei modificări legislative, femeile gravide sau cele cu copii mici care executau
pedeapsa privativă de libertate puteau beneficia de amânarea executării pedepsei, instituţie prevăzu-
tă de art.152, 153 ale Codului de executare a sancţiunilor de drept penal, adoptat prin Legea Repu-
blicii Moldova nr. 1524-XII din 22.06.1993 [21]. În acelaşi timp, în virtutea art.341 CPP RM din
1961, în privinţa femeilor gravide putea fi dispusă suspendarea executării sentinţei pentru un an, iar
femeilor cu copii mici suspendarea executării sentinţei li se aplica până la atingerea de către copil a
vârstei de 3 ani. Legislaţia procesual-penală nu conţinea careva condiţii specifice de suspendare a
executări sentinţei în asemenea cazuri. În calitate de lege materială servea art.44/1 CP RM din 1961
141
cu modificările introduse prin Ucazul Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din 24
decembrie 1982 cu privire la introducerea unor modificări şi completări în Codul penal al RSS
Moldoveneşti [40] şi prin Hotărârea Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova din 22.09.1993
privind unele modificări de ordin redacţional în Codul penal, Codul de procedură penală şi Codul cu
privire la contravenţiile administrative [43], care prevedea suspendarea executării sentinţei.
În definitivarea acestei instituţii în forma ei actuală, putem distinge mai multe etape.
Prima etapă – includerea în Codul penal din 1961 a instituţiei amânării executării sentinţei.
Prin Ucazul Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din 7 aprilie 1977 cu privire la in-
troducerea unor modificări şi completări în Codul penal al RSS Moldoveneşti [39], Codul penal a
fost completat cu art.44/1 – amânarea executării sentinţei. Această instituţie avea un caracter gene-
ral, în sensul că putea fi dispusă amânarea executării sentinţei pronunţate faţă de persoanele con-
damnate pentru prima dată la privaţiune de libertate pe un termen de până la 3 ani, inclusiv faţă de
femeile gravide şi cele cu copii mici, dacă erau întrunite condiţiile prevăzute de lege. Trebuie de
specificat că această normă reglementa amânarea executării sentinţei şi nu a pedepsei, dar anume
pe baza ei ulterior a fost introdusă instituţia pe care o analizăm în prezentul paragraf.
A doua etapă – intrarea în vigoare a Codului de executare a sancţiunilor de drept penal, care
conţinea instituţia amânării executării pedepsei femeilor gravide şi femeilor care au copii mici. In-
stituţia era inclusă în Capitolul 19 (art.152,153) al acestui Cod „Eliberarea de executare a pedepsei”,
fiind deci o modalitate a liberării de executarea pedepsei. Amânarea executării pedepsei pentru fe-
meile gravide şi femeile care au copii mici nu coincidea după conţinut cu instituţia consfinţită actu-
almente în Codul penal. În primul rând, ea era privită doar în calitate de liberare, ce-i drept – condi-
ţionată, de la executarea pedepsei. În al doilea rând, sub incidenţa ei nimereau doar femeile care
deja începuse executarea unei pedepse privative de libertate. În al treilea rând, amânarea se dispu-
nea femeilor doar până la atingerea de către copil a vârstei de 3 ani.
A treia etapă – modificarea art.44/1 al Codului penal din 1961, prin Legea pentru modifica-
rea şi completarea Codului penal, Codului de procedură penală şi a Codului de executare a sancţiu-
nilor de drept penal nr. 1404-XIV din 07.12.2000, legea penală materială fiind completată cu o in-
stituţie distinctă – amânarea executării pedepsei referitoare la femele gravide şi femeile cu copii
mici. Această normă se deosebea radical de cele existente anterior care aveau tangenţă cu amânarea
executării pedepsei pentru femeile gravide şi cele cu copii mici. Legea penală a extins „beneficiarii”
instituţiei, consfinţind că femeilor gravide şi celor cu copii mici condamnate pentru prima dată la
privaţiunea de libertate pe un termen de până la 7 ani li se putea amâna executarea pedepsei până ce
copilul cel mai mic va împlini 8 ani. Instituţia în cauză se extindea şi în privinţa femeilor care deja
executau pedeapsa privativă de libertate, şi în privinţa femeilor care încă nu începuse executarea ei.
142
În aşa mod, putem spune cu certitudine că din 07.12.2000 instituţia amânării executării pedepsei
femeilor gravide şi femeilor cu copii mici a devenit o alternativă privaţiunii de libertate. La fel ob-
servăm că s-a lărgit esenţial cercul persoanelor care nimereau sub incidenţa instituţiei în cauză –
femeile gravide şi cele cu copii în vârstă de până la 8 ani, şi nu până la 3 ani, după cum prevedea
legislaţia până la modificarea din 07.12.2000.
Ultima etapă – consfinţirea instituţiei în Codul penal din 2002, care a fost urmată de o ca-
reva înăsprire a condiţiilor de aplicare a acesteia. Important a reţine că s-a păstrat dualismul insti-
tuţiei, în sensul că ea poate fi aplicată atât femeilor care au început executarea pedepsei, cât şi ce-
lor în privinţa cărora doar s-a pronunţat sentinţa de condamnare cu aplicarea pedepsei şi cu amâ-
narea executării ei.
Cu siguranţă, intenţia legiuitorului naţional de a lărgi sistemul sancţionator cu o nouă alterna-
tivă privaţiunii de libertate este bună, însă ea nu şi-a găsit implementare în sistemul justiţiei penale,
instanţele judecătoreşti ezitând în mare parte să recurgă la această instituţie a dreptului penal. Ast-
fel, potrivit datelor statistice parvenite de la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, în anul 2003
amânarea executării pedepsei a fost aplicată doar faţă de 35 femei, în anul 2004 – faţă de 28 femei,
în 2005 – faţă de 25 femei, în anul 2006 – faţă de 30 femei, în anul 2007 – doar faţă de 13 femei
(Anexa nr. 4). Spre regret, observăm că numărul de persoane care au beneficiat de această instituţie
a dreptului penal din an în an scade, situaţie care îngrijorează. Motiv din care ne punem sarcina de a
analiza prevederile legale care consfinţesc instituţia amânării executării pedepsei pentru femeile
gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani, pentru a evidenţia eventualele lacune şi a
propune soluţii legislative care ar spori recurgerea practicienilor la utilizarea ei.
Cu privire la importanţa şi esenţa instituţiei amânării executării pedepsei pentru femei gravide
şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani putem specifica următoarele.
În doctrina de specialitate se menţionează că, pedepsind femeia pentru comiterea infracţiunii
şi, totodată, având grijă de a-i uşura soarta, legea în primul rând îngrădeşte de la osânda nemeritată
copiii mici, care sunt nevoiţi să urmeze mama în locurile de recluziune sau sunt sortiţi să se nască în
aceste locuri [165, p.51]. Este adevărat că interesele copilului de a trăi în libertate alături de mama
sa nu pot fi puse mai presus de interesele de securitate a întregii societăţi. De aceea, în cazul comite-
rii unor infracţiuni de o gravitate sporită, mai ales legate de violenţă din partea mamelor, aceştia vor
fi nevoiţi să suporte consecinţele nefaste ale comportamentului infracţional al mamelor lor,
urmându-le în instituţia penitenciară sau fiind rupţi de dragostea şi grija permanentă din partea aces-
tora. Din contra, în situaţia în care pericolul social al infracţiunii comise de o femeie gravidă sau o
femeie cu copil mic este redus, ar fi absolut necesar de a îngrădi, pe cât e posibil, copilul de tangen-
ţa cu lumea carcerală şi de a evita trimiterea mamei sale spre executarea pedepsei privative de
143
libertate. Pe acest motiv unii autori consideră, în viziunea noastră – pe bună dreptate, că instituţia
amânării executării pedepsei pentru femeile gravide sau cele cu copii mici poate fi atribuită la măsuri
de influenţă juridico-penală care, pe de o parte, se bazează pe principiul umanismului, iar, pe de altă
parte – se caracterizează prin manifestarea principiului economiei represiunii penale [290, p.93].
Ideea precum că copilul trebuie să fie crescut şi educat în sânul familiei se desprinde şi din ac-
tele internaţionale. În preambulul Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului din
20.11.1989 [2] se menţionează că „...pentru deplina şi armonioasa dezvoltare a personalităţii sale,
copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelege-
re”. În aşa mod, despărţirea copilului de mama sa trebuie să fie o situaţie excepţională. În alin.1
art.9 al Convenţiei în cauză se menţionează că „statele părţi vor veghea ca nici un copil să nu fie
separat de părinţii săi împotriva voinţei lor, cu excepţia situaţiei în care autorităţile competente de-
cid... în interesul superior al copilului”. În continuare acelaşi act internaţional declară că „o astfel de
separare poate fi necesară în anumite cazuri particulare, de exemplu atunci când părinţii maltratează
sau neglijează copiii...”. Observăm astfel că, potrivit actelor internaţionale, ruperea copilului de
mama sa trebuie să fie un caz excepţional.
Legislaţia naţională la fel consfinţeşte prioritatea intereselor copilului. Potrivit Legii nr. 338-
XIII din 15.12.1994 privind drepturile copilului [33], ocrotirea de stat şi societate a copilului, fami-
liei şi maternităţii constituie în Republica Moldova o preocupare politică, socială şi economică de
prim ordin. Considerăm că modificările din Codul penal, care s-au soldat cu introducerea instituţiei
amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile cu copii mici, au fost o continuare
logică a principiilor proclamate în Legea privind drepturile copilului. Concomitent, legiuitorul a ex-
tins şi numărul măsurilor alternative privaţiunii de libertate pentru o categorie relativ distinctă de
subiecţi – femei gravide şi femei cu copii mici.
Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani
reprezintă o măsură eficientă, prin intermediul căreia se realizează scopurile pedepsei penale. Această
instituţie are un caracter de intimidare şi, totodată, posedă un înalt potenţial preventiv. Amânarea execu-
tării pedepsei stimulează procesul de corectare a condamnatei, ea înţelegând că statul îi dă posibilitatea
de a demonstra că este capabilă să crească şi să educe un membru destoinic al societăţii. Esenţa instituţi-
ei trebuie văzută în creditul acordat femeii care a comis infracţiunea şi care se rezumă la încercarea de
corectare a ei nu prin executarea reală a pedepsei, ci în condiţii de libertate, în sânul familiei.
Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi cele cu copii în vârstă de până la 8 ani
ca măsură de realizare a răspunderii penale are un conţinut propriu, ale cărei trăsături ce o deose-
besc se manifestă în: 1) aplicarea pedepsei faţă de femei; 2) manifestarea umanismului din partea
statului faţă de condamnate şi faţă de copiii lor minori sau care trebuie abia să apară; 3) existenţa
144
pericolului executării reale a pedepsei stabilite de către instanţa de judecată; 4) existenţa unui ter-
men de amânare a executării pedepsei.
În doctrina juridică este specificat că noţiunea şi natura juridică a amânării executării pedepsei
pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani au o importanţă teoretică şi
practică majoră, în primul rând dat fiind că prin ea îşi găseşte directă exprimare grija statului faţă de
copii, drepturile şi interesele lor legitime, urmărindu-se eficientizarea amânării executării pedepsei,
rezolvarea problemei privind corectarea condamnatelor, educarea lor, neadmiterea săvârşirii de noi
infracţiuni din partea acestora [289, p.16].
Susţinem întru totul această teză, considerent din care vom analiza în continuare natura juridi-
că a instituţiei în cauză.
În doctrina de specialitate s-au conturat mai multe opinii cu privire la natura juridică a
instituţiei amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă
de până la 8 ani.
Unii teoreticieni consideră că amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile
care au copii în vârstă de până la 8 ani reprezintă o varietate a liberării de pedeapsa penală [166,
p.503]. Opinie care coincide şi cu poziţia legiuitorului nostru, deoarece, potrivit art.89 CP RM,
amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani
constituie un tip de liberare de pedeapsa penală.
Savantul rus V.C. Duiunov se situează pe altă poziţie. Considerând că amânarea executării
pedepsei femeilor gravide şi femeilor cu copii mici reprezintă o instituţie distinctă a dreptului penal,
el susţine că aceasta este o varietate a liberării condiţionate înainte de termen [274, p.43].
Unii autori subliniază caracterul ei dublu: pe de o parte, această instituţie reprezintă o modali-
tate a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar, pe de altă parte, ea poate
fi privită ca o liberare condiţionată înainte de termen [135, p.250]. Alţii însă nu susţin această din
urmă opinie, considerând că amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au
copii mici nu poate fi privită ca o modalitate a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei sau a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, argumentând că, în caz de amâ-
nare a executării pedepsei, legea nu impune instanţa de judecată să determine dacă condamnata ar
putea fi corectată fără executarea reală a pedepsei (cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei) sau fără executarea deplină a pedepsei (cazul liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen) [228, p.151]. Această poziţie ni se pare nu tocmai corectă. În viziunea noastră,
oricare liberare de pedeapsa penală, inclusiv cea prevăzută de art.96 CP RM, poate fi dispusă numai
cu condiţia că instanţa de judecată va concluziona că scopurile pedepsei pot fi realizate şi fără exe-
cutarea ei reală, chiar dacă aceasta nu este expres prevăzut de lege.
145
Astfel, considerăm că amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au co-
pii în vârstă de până la 8 ani, fiind o instituţie distinctă a dreptului penal, reprezintă o categorie de
liberare de pedeapsa penală, care se manifestă sub două forme: fie ca o condamnare cu suspenda-
rea condiţionată a executării pedepsei, fie ca o liberare condiţionată înainte de termen, fapt speci-
ficat deja în prezentul studiu.
Deşi în doctrina de specialitate nu există o unitate de păreri cu privire la pedepsele faţă de care
se poate dispune amânarea executării lor, ne-am expus deja opinia că în baza art.96 CP RM se amâ-
nă executarea pedepsei cu închisoarea, anume de aceea instituţia în cauză reprezintă o măsură alter-
nativă privaţiunii de libertate. Pentru a evita diverse interpretări, propunem ca în textul normei pre-
văzute de art.96 CP RM să fie indicat expres că se amână executarea pedepsei cu închisoarea.
În doctrina de specialitate nu există o unanimitate de păreri nici cu privire la temeiurile apli-
cării amânării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani.
Unii savanţi consideră drept temei pentru amânarea executării pedepsei iraţionalitatea execu-
tării de mai departe a pedepsei din partea femeii gravide sau a femeii care are copii mici [166,
p.19]. Alţii invocă drept temei de aplicare a instituţiei în cauză interesele copilului [130, p.224].
Sunt şi savanţi care susţin că unicul temei de aplicare a instituţiei în cauză îl constituie umanis-
mul faţă de femeile gravide sau cele care au copii mici [247, p.19]. Critic apreciem această poziţie.
Amânarea executării pedepsei se dispune nu în privinţă oricărei femei gravide sau femei cu copii mici
condamnate, legea stabilind în acest sens anumite restricţii. În aşa mod, manifestarea umanismului
faţă de această categorie de condamnaţi nu poate fi unicul temei de aplicare a instituţiei nominalizate.
Ne este însă mai aproape poziţia potrivit căreia sunt două temeiuri de amânare a executării
pedepsei: pe de o parte – existenţa posibilităţii realizării scopurilor pedepsei în afara executării ei
reale, pe de altă parte – faptul manifestării umanismului din partea societăţii şi statului faţă de
aceste femei [290, p.116].
La fel considerăm că legea penală indică şi două condiţii de amânare a executării pedepsei
pentru femeile gravide sau cu copii în vârstă de până la 8 ani.
Prima condiţie vizează persoana condamnatului. Amintim că instituţia în cauză priveşte doi
subiecţi speciali supuşi răspunderii şi pedepsei penale – femeia gravidă sau femeia care are copii în
vârstă de până la 8 ani.
Unii savanţi, făcând trimitere la legislaţia muncii, susţin că amânarea executării pedepsei faţă
de femeia gravidă condamnată poate fi dispusă din momentul din care până la eventuala naştere au
mai rămas 70 de zile [164, p.456; 97, p.350].
Această poziţie a fost criticată, pe bună dreptate, în literatura de specialitate [131, p.190]. Invo-
căm că nu poate fi justificată punerea în executare a pedepsei cu închisoarea în privinţa unei femei
146
gravide, care nu a atins termenul necesar concediului de maternitate, pentru ca ulterior ea să fie libera-
tă de la executarea pedepsei sau să se aştepte când femeia care a devenit însărcinată în instituţia peni-
tenciară va atinge acest termen şi doar apoi să fie liberată de la executarea pedepsei. Doar schimbările
fiziologice legate de graviditate pot surveni mult mai înainte de 70 de zile până la naştere.
Deşi prevederile art.96 CP RM vizează femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani, menţi-
onăm că legea penală trebuie interpretată extensiv, în sensul că de instituţia în cauză pot beneficia şi
femeile care au doar un copil în vârstă de până la 8 ani.
Amânarea executării pedepsei poate fi dispusă de către instanţa de judecată în baza documentelor
justificative: certificatul medical care atestă graviditatea femeii şi adeverinţa de naştere a copilului.
În caz de pierdere a sarcinii sau de deces al copilului, organul care exercită controlul asupra
condamnatei liberate de la executarea pedepsei, care, potrivit art.170 al Codului de executare, este
oficiul de executare, poate solicita instanţei de judecată anularea acestei măsuri juridico-penale.
A doua condiţie se referă la categoria infracţiunii pentru care persoana a fost condamnată. Se
ia în consideraţie nu atât pericolul social al infracţiunii, cât valoarea socială la care se atentează prin
săvârşirea acesteia.
În unul din comentariile la Codul penal al Republicii Moldova este expusă părerea că prevede-
rile art.96 CP RM se aplică numai în cazul în care femeile au săvârşit infracţiuni uşoare sau mai pu-
ţin grave [69, p.155]. Nu suntem de acord cu o asemenea poziţie. În cele ce urmează ne vom argu-
menta dezacordul.
Potrivit legii penale, nu beneficiază de amânarea executării pedepsei femeile condamnate la
închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excep-
ţional de grave împotriva persoanei. Toate aceste cerinţe trebuie să fie cumulative: şi termenul
condamnării trebuie să depăşească 5 ani de închisoare, şi infracţiunea trebuie să fie gravă, deosebit
de gravă sau excepţional de gravă contra persoanei. În alte situaţii, impedimente la aplicarea institu-
ţiei prevăzute de art.96 CP al RM nu sunt. Astfel, amânarea poate fi admisă şi în situaţia când feme-
ia a comis o infracţiune gravă contra persoanei, dar instanţa de judecată, aplicând prevederile art.79
CP RM, a stabilit o pedeapsă ce nu depăşeşte 5 ani de închisoare. La fel se procedează şi în cazul în
care femeia a fost condamnată la o pedeapsă ce depăşeşte 5 ani de închisoare pentru o infracţiune
gravă sau deosebit de gravă, dar care nu este contra persoanei (spre ex., pentru fapta incriminată la
alin.(2) art.195 CP RM – însuşirea în proporţii deosebit de mari a bunurilor săvârşită prin furt).
Anume sub acest aspect, instituţia prevăzută de art.96 CP RM se deosebeşte de instituţia prevăzută
de art.90 CP RM.
Practica judiciară la fel merge pe calea aplicării instituţiei amânării executării pedepsei pentru
femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani şi în cazul comiterii infracţiunilor
147
grave, dar pentru care pedeapsa aplicată nu depăşeşte 5 ani închisoare. Astfel, prin sentinţa judecă-
toriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău, din 28 noiembrie 2005, dosarul nr. 1-389/2005, inculpata
S.O. a fost recunoscută vinovată de faptul că în luna iunie 2004, cu scopul traficului de copii a re-
crutat-o şi a transportat-o pe minora C.T. în Turcia sub pretextul de a o angaja la serviciu ca lucrător
în bar, ulterior minora fiind constrânsă să practice prostituţia, infracţiunea fiind calificată potrivit
alin.(1) lit a) art.206 CP RM. Prin aplicarea art.79 CP RM S.O. a fost condamnată la 5 ani de închi-
soare. Potrivit art.96 CP RM, executarea pedepsei a fost amânată până la atingerea de către fiica
acesteia, V.N., năsută la 30 mai 1999, a vârstei de 8 ani. Hotărârea în cauză a rămas definitivă prin
neatacare [58]. Specificăm că infracţiunea prevăzută de alin.(1) art.206 CP RM este considerată o
infracţiune gravă, săvârşită împotriva persoanei; însă, ţinând cont de faptul că instanţa de judecată,
prin recurgerea la prevederile art.79 CP RM, a aplicat o pedeapsă de 5 ani închisoare, interdicţii le-
gale privind amânarea executării pedepsei nu au existat.
În doctrina rusă este expusă opinia că amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi
femei care au copii în vârstă de până la 8 ani trebuie să fie aplicată doar în cazul comiterii infracţiu-
nilor grave şi deosebit de grave [129, p.175]. Aşa o poziţie se argumentează prin faptul că anularea
amânării şi schimbarea pedepsei cu alta mai blândă este posibilă doar în limitele termenelor de
prescripţie a executării sentinţei, căci după expirarea acestor termene liberarea de pedeapsă este
obligatorie în virtutea legii. Nu suntem de acord nici cu această poziţie. Pot fi situaţii când femeia a
comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, copilul acesteia având vârsta de 7 ani, caz în care
impedimente legale de amânare a executării pedepsei nu sunt; în acelaşi timp, nici termenele de
prescripţie a executări sentinţei nu vor expira până la atingerea de către copil a vârstei de 8 ani.
La infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave contra persoanei pot fi atribuite
nu doar infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii din Capitolul II al Părţii Speciale a Codului penal
Republica Moldova tinde spre umanizarea sistemului sancţionator al statului şi în acest sens a
fost îmbogăţit şi lărgit spectrul măsurilor alternative privaţiunii de libertate. În doctrina naţională
mai recentă se menţionează că, fiind permanent pus în situaţia de a căuta noi mecanisme de reacţie
împotriva criminalităţii, statul, în special legiuitorul, a încercat să se ordoneze unei politici speciale
în domeniul represiunii penale şi, în genere, să reorienteze politica penală spre noi valori şi concep-
te [189, p.88].
Dintre instituţiile penale, pedeapsa şi celelalte sancţiuni de drept penal ocupă locul cel
mai important în cadrul politicii penale, deoarece aplicarea corectă a acestora de către instan-
ţele de judecată contribuie la realizarea, într-un anumit interval de timp, a unei politici penale
eficiente a statului.
Deci, reorientarea politicii penale în domeniul luptei cu criminalitatea încă nu înseamnă efici-
entizarea acesteia. Rezultatele scontate statul le va putea obţine nu doar prin schimbarea politicii
sale, deoarece implementarea unor norme penale noi, cât de progresive ele ar fi, nu prezumă efici-
enţa acestora. Este important ca societatea să fie gata de schimbările operate de legiuitor; doar în
asemenea condiţii ele vor fi viabile şi vor avea aplicabilitate practică.
Doctrinarii naţionali au remarcat schimbările profunde ce au avut loc în cadrul politici penale
a statului. Într-un studiu recent, profesorul Gh. Gladchi precizează că „Codul penal şi Codul de pro-
cedură penală în vigoare au fost elaborate în baza unor principii fundamentale şi a unei noi ideologii
– ideologia priorităţii valorilor general-umane în raport cu toate celelalte valori, inclusiv de clasă şi
etnice, a orientării acestor acte normative spre problemele de protecţie a drepturilor şi libertăţilor
omului drept idee fundamentală a legislaţiei penale şi procesual-penale actuale şi corespunderii in-
terdicţiilor juridico-penale şi procesual-penale, condiţiilor economiei de piaţă în proces de consoli-
dare” [193, p.5].
Bineînţeles, aceste schimbări ale politicii penale naţionale vizează în mare parte, poate chiar în
primul rând, sistemul sancţionator.
În doctrina română, relativ recentă, se menţionează că „...lupta împotriva criminalităţii nu tre-
buie dusă cu aceeaşi intransigenţă; împotriva faptelor care produc consecinţe minime asupra valori-
157
lor sociale fiind suficiente şi sancţiuni mai blânde pentru îndreptarea făptuitorilor; în schimb, pentru
combaterea marii criminalităţi trebuie aplicate pedepse grele, deoarece numai acestea corespund
nevoii de reeducare a infractorilor cu un grad sporit de periculozitate socială, precum şi a recidiviş-
tilor” [83, p.21].
Considerăm că poziţia în cauză este aplicabilă întru totul şi politicii penale naţionale. Promo-
varea valorilor general umane şi accentuarea tendinţei de a proteja interesele persoanelor, inclusiv a
celor care au încălcat legea, au determinat necesitatea schimbării accentelor în politica naţională de
sancţionare a infractorilor – de la pedepse drastice pentru oricare încălcare a legilor penale, bazate
în special pe izolarea individului de societate, spre o politică mai temperată şi echilibrată în acest
sens – sporirea constrângerii pentru infracţiunile grave şi diminuarea ei în cazul comiterii infracţiu-
nilor de o gravitate mai redusă, prin recurgerea la măsuri alternative privaţiunii de libertate.10
Într-o societate democratică pedepsele se aplică nu de dragul pedepselor, de la ele se aşteaptă
în primul rând eficienţă. Încă în secolul trecut, savantul rus A.M. Iakovlev menţiona că „eficacitatea
pedepsei reprezintă gradul de asigurare reală a securităţii societăţii” [262, p.101], opinie, pe care o
susţinem. Deci, statul trebuie să pună accentul pe eficienţa sistemului de sancţionare.
Cu referire la eficienţa măsurilor juridico-penale de luptă cu criminalitatea, savantul rus P.A.
Fefelov menţionează, în viziunea noastră – corect, că ea depinde în ultimă instanţă de faptul, în ce
măsură se respectă în fiecare caz principiile legalităţii, umanismului şi democratismului, în ce mă-
sură răspunderea penală este echitabilă şi raţională [181, p.59].
În doctrina de specialitate se promovează ideea precum că drept condiţie principală care asigu-
ră eficienţa aplicării pedepselor este nu severitatea lor, ci inevitabilitatea acestora [187, p.361]. În
continuare, profesorul M.D. Şargorodschi menţionează că „eficacitatea intimidării se determină nu
de cruzimea şi severitatea represiunilor, ci de inevitabilitatea acestora. Aplicarea reală a represiuni-
lor este necesară atât pentru a influenţa pe cei din jur, cât şi pentru a-l influenţa pe infractor” [187,
p.364]. Un alt savant rus, cu referinţă la eficacitatea pedepsei, scria: „Dacă pedeapsa real se aplică,
atunci efectul ei restrictiv poate fi atins şi fără cruzime deosebită, dar dacă ea nu se aplică, atunci
chiar şi cea mai straşnică ameninţare ar rămâne ineficientă” [145, p.262-263]. Suntem întru totul de
acord cu aceste opinii enunţate încă în secolul XX, considerându-le actuale până, sau poate mai
ales, în prezent.
Din această constatare deducem că măsurile alternative privaţiunii de libertate pot fi eficiente
în cazul infracţionalităţii reduse. O condiţie sine qua non trebuie respectată – aceste măsuri
10Aceasta rezultă şi din alin.(2) art.75 CP RM, potrivit căruia „o pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative pre-văzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor men-ţionate, nu va asigura atingerea scopurilor pedepsei”.
158
urmează să fie aplicate ori de câte ori se comite o astfel de infracţiune. În plus, susţinem că în ase-
menea situaţii ele sunt mult mai eficiente decât pedepsele privative de libertate.
Aplicarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate, sporirea eficienţei lor şi recurgerea in-
stanţelor de judecată la acestea sunt legate de un şir de factori de ordin politic, de drept, social.
Politica statului în domeniul combaterii infracţionalităţii
În viziunea noastră, politica statului în domeniul luptei cu criminalitatea s-a schimbat şi a de-
venit una favorabilă recurgerii la măsuri alternative privaţiunii de libertate. În noul Cod penal
a fost mărit numărul pedepselor alternative privaţiunii de libertate, sistemul sancţionator fiind îm-
bogăţit cu o pedeapsă care se bucură de mare popularitate în legislaţia altor state – munca neremu-
nerată în folosul comunităţii. Acesta a fost doar primul pas în domeniul implementării alternativelor
privaţiunii de libertate. Politica de perfecţionare a sistemului sancţionator a cunoscut continuitate.
Prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 184-XVI din 29.06.2006
[30], a fost exclusă pedeapsa privativă de libertate arestul, iar prin Legea pentru modificarea şi
completarea unor acte legislative, nr. 53-XVI din 13.03.2008 [32], a fost exclusă pedeapsa sub for-
mă de trimiterea într-o unitate militară disciplinară. Ex praemissis, o bună parte din sancţiunile Păr-
ţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova a fost completată cu munca neremunerată în fo-
losul comunităţii, această pedeapsă extinzându-şi aria de aplicabilitate. Continuând exemplele de
modificare a politicii statului în domeniul măsurilor alternative privaţiunii de libertate, specificăm
prevederile Capitolului I din Concepţia reformării sistemului penitenciar şi ale Planului de măsuri
pe anii 2004-2013 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar, aprobată prin Ho-
tărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1624 din 31.12.2003, potrivit cărora s-a preconizat reo-
rientarea modelului tradiţional de sancţionare penală – de la pedepse privative de libertate spre cele
neprivative [45].
În aşa mod, statul creează toate posibilităţile pentru ca sistemul represiv să-şi schimbe accentele:
de la sancţionarea cu privaţiunea de libertate – spre recurgerea mai frecventă la măsurile alternative,
neprivative de libertate. În acest context este relevantă poziţia unor doctrinari naţionali care susţin că
„este semnificativ faptul diversificării pedepselor alternative celor privative de libertate.” [198, p.49].
În continuare însă profesorul A. Mariţ, fără a explica constatarea, menţionează că „... sarcina dată nu
poate fi considerată suficient de bine realizată” [198, p.49]. Nefiind de acord cu această din urmă con-
cretizare, dorim să specificăm că, dacă măsura juridică implementată recent nu este însoţită imediat de
efectul scontat, din aceasta încă nu rezultă că ea nu este eficientă şi că trebuie imediat exclusă sau în-
locuită cu alta. Pentru realizarea corespunzătoare a tuturor noutăţilor legislative este nevoie de o pro-
pagare adecvată, atât în rândul utilizatorilor cadrului normativ (procurori, judecători, avocaţi), cât şi în
rândul destinatarilor (membrii societăţii), a conţinutului şi efectelor acestora.
159
În acest sens, implicarea instituţiilor de stat au avut şi au o importanţă deosebită. Potrivit
Raportului Ministerului Justiţiei privind gradul de cooperare a Ministerului Justiţiei şi a mediu-
lui asociativ în procesul de realizare a Planului de Acţiuni Republica Moldova –Uniunea Euro-
peană pentru trimestrul III 2007, publicat pe site-ul oficial al Ministerului Justiţiei al Republicii
Moldova, în prima jumătate a anului 2007, Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, în cola-
borare cu UNICEF-Moldova, Institutul Naţional al Justiţiei, Institutul de Reforme Penale, a or-
ganizat un şir de măsuri îndreptate spre eficientizarea unor măsuri alternative privaţiunii de li-
bertate. Astfel, la 7 iunie 2007 a fost organizată o masă rotundă cu tematica „Activitatea de
probaţiune în privinţa minorilor”, cu participarea şefilor de oficii şi a executorilor responsabili
de executarea pedepselor penale din Oficiile Bălţi şi Făleşti. La şedinţă s-au discutat: perspecti-
vele colaborării şi măsurile de realizare a obiectivelor în domeniul probaţiunii cu UNICEF în
privinţa minorilor, implicarea acestei organizaţii în pregătirea specialiştilor pentru lucrul cu mi-
norii, precum şi asigurarea tehnico-materială în oficiile de executare. În perioada 23 – 27 iulie
2007, Departamentul de Executare al Ministerului Justiţiei, în colaborare cu Institutul Naţional
al Justiţiei şi Institutul de Reforme Penale, a organizat Seminarul internaţional de instruire a
executorilor responsabili de executarea pedepselor penale, cu tematica „Probaţiunea – activitate
de resocializare a persoanelor aflate în conflict cu legea penală”. Astfel de seminare au fost des-
făşurate şi în teritoriu, la 26 iulie 2007 – în or. Cahul, în mun. Bălţi. La aceste reuniuni au parti-
cipat experţi din Ungaria, reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, Institutului de Reforme Penale,
Institutului Naţional al Justiţiei. S-au abordat subiecte cu privire la retrospectiva instituirii ser-
viciului de probaţiune în Republica Moldova, la competenţa serviciului de probaţiune ungar, la
beneficiarii serviciului de probaţiune etc., accentul fiind pus pe colaborarea cu alte structuri sta-
tale şi neguvernamentale etc. [209].
Poziţia oficialilor este una fermă în ceea ce priveşte prioritatea măsurilor alternative privaţiu-
nii de libertate faţă de pedeapsa cu închisoarea. Astfel, potrivit unui comunicat al BASA-press din
15.11.2007, Vladimir Ţurcanu, preşedintele Comisiei Juridice pentru Numiri şi Imunităţi, comen-
tând practica aplicării muncii neremunerate în folosul comunităţii, în calitate de persoană oficială a
statului a menţionat că pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii este cea mai eficien-
tă şi că ar trebui aplicată ori de câte ori este posibil.
Procuratura Generală a Republicii Moldova de asemenea are o poziţie favorabilă aplicării al-
ternativelor privaţiunii de libertate. Pe site-ul oficial al Procuraturii Generale a Republicii Moldova,
la rubrica „Materiale cu caracter normativ şi informaţional” sunt publicate unele reguli pentru pro-
curori în legătură cu munca neremunerată în folosul comunităţii în calitate de pedeapsă penală. Inter
alia, în această informaţie, cu titlu de recomandare, se menţionează că „...de regulă, infractorii
160
primari nu trebuie să fie trimişi la închisoare, cu excepţia cazului când natura şi gravitatea infracţiu-
nii justifică o astfel de pedeapsă.” [212].
Atitudinea practicienilor faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate
În ultimul timp, în vederea constatării cauzelor supraaglomerării instituţiilor penitenciare şi
determinării faptului dacă măsurile alternative privaţiunii de libertate sunt nişte măsuri juridico-
penale eficiente de luptă cu criminalitatea, au fost desfăşurate mai multe sondaje.
Potrivit unui sondaj efectuat de Institutul de Reforme Penale, fiind chestionaţi mai mulţi pro-
curori şi judecători din mun. Chişinău, la întrebarea: prin ce se explică supraîncărcarea cu cauze
penale a organelor justiţiei penale şi suprapopularea instituţiilor penitenciare? au fost date urmă-
toarele răspunsuri.
Procurorii supuşi sondajului dau prioritate în special la doi factori care, în opinia lor, contribu-
ie mai mult la supraîncărcarea cu cauze penale a organelor justiţiei penale şi la suprapopularea insti-
tuţiilor penitenciare: imperfecţiunea unor instituţii sau norme ale Codului penal în vigoare (60 la
sută din respondenţi) şi ineficienţa anumitor instituţii sau norme ale Codului de procedură penală
(fiecare al treilea respondent).
Judecătorii consideră mai importanţi trei factori: 1) sporirea nivelului criminalităţii în ţară (43,5 la
sută); 2) imperfecţiunea unor instituţii sau norme ale Codului penal (37 la sută) şi 3) practic nu se im-
plementează măsurile justiţiei restaurative în sistemul judiciar penal (fiecare al cincilea respondent).
Cea mai mare parte a persoanelor chestionate (46 la sută) s-au pronunţat asupra imperfecţiunii
unor norme din Partea Specială a Codului penal, fiecare al patrulea respondent a indicat imperfecţi-
unea instituţiei pedepsei penale, 23,7 la sută – a individualizării pedepselor, iar 13,2 la sută din res-
pondenţi – a instituţiei liberării de pedeapsa penală. Atât procurorii (53,3 la sută), cât şi judecătorii
(41,3 la sută) sunt de părere că, în primul rând, ar trebui supuse perfecţionării sancţiunile unor nor-
me din Partea Specială a Codului penal; în schimb, diferă viziunea acestor două categorii de specia-
lişti cu privire la reformarea altor instituţii ale legii penale. Dacă procurorii dau prioritate perfecţio-
nării instituţiilor individualizării pedepselor (40 la sută din respondenţi) şi liberării de răspundere
penală (16,7 la sută), atunci judecătorii se pronunţă mai mult pentru reformarea instituţiilor pedep-
sei penale – fiecare al treilea respondent şi pentru liberarea de pedeapsa penală – 15,2 la sută din
persoanele chestionate [193, p.8-9].
Deşi acest sondaj nu vizează direct problema aplicării alternativelor privaţiunii de libertate, re-
zultatele lui sunt elocvente. Practicienii sunt alarmaţi de supraîncărcarea cu cauze penale a organe-
lor justiţiei penale şi de suprapopularea instituţiilor penitenciare. Din conţinutul sondajului putem
deduce că, în general, atât procurorii, cât şi judecătorii sunt nemulţumiţi de această situaţie. Faptul că
procurorii şi judecătorii văd cauza supraaglomerării instituţiilor penitenciare în imperfecţiunea unor
161
prevederi legale denotă că ei ar fi gata să aducă la normalitate situaţia creată, aplicând, inclusiv,
alternativele privaţiunii de libertate, dar aceasta nu le permite cadrul normativ.
Pentru a afla totuşi care este poziţia practicienilor faţă de măsurile alternative privaţiunii de li-
bertate, am realizat un sondaj propriu (Anexa nr.1), la care am făcut trimitere deja în prezenta teză.
Putem afirma cu o doză mare de veridicitate că atitudinea faţă de alternativele privaţiunii de liberta-
te s-a schimbat şi în rândurile lucrătorilor organelor de realizare a justiţiei. Potrivit sondajului la ca-
re au participat 43 judecători şi 51 procurori din mun. Chişinău, am constatat următoarea stare de
fapt: din rândurile judecătorilor chestionaţi, 42 au răspuns că atitudinea faţă de alternativele privaţi-
unii de libertate este favorabilă şi în practica lor, atunci când sancţiunea articolului pentru care per-
soana este trasă la răspundere penală este una alternativă, se apelează mai des la pedepse neprivati-
ve de libertate. Doar un judecător a răspuns că mai des face uz de pedepse privative de libertate. În
rândul procurorilor situaţia este aceeaşi – doar un singur procuror a menţionat că în practica sa face
mai des uz de pedeapsa privativă de libertate, ceilalţi preferând pedepsele neprivative de libertate.
În aşa mod, atitudinea generală faţă de alternativele privaţiunii de libertate în rândul celor care fac
uz de aceste măsuri juridico-penale de constrângere este una absolut favorabilă.
Printre avantajele alternativelor privaţiunii de libertate, care le favorizează faţă de închisoare,
judecătorii şi procurorii au menţionat în special posibilitatea realizării scopurilor pedepsei evitându-
se privaţiunea de libertate, la fel a fost specificat şi faptul că sunt mai puţin costisitoare în executare.
În rândul practicienilor, atât al judecătorilor, cât şi al procurorilor, nu a fost relevată o poziţie
dominantă cu privire la pedeapsa alternativă care este cea mai eficientă. Aşa, 15 judecători şi 16
procurori din cei chestionaţi consideră că cea mai eficientă pedeapsă alternativă este amenda, 13
judecători şi 16 procurori din cei care au participat la sondaj consideră că munca neremunerată este
cea mai eficientă pedeapsă alternativă; restul respondenţilor consideră că toate pedepsele sunt efici-
ente şi aceasta depinde de circumstanţele cauzei concrete şi de personalitatea condamnatului.
În ceea ce priveşte privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica o anumită
activitate în calitate de alternativă privaţiunii de libertate, părerile practicienilor s-au dispersat; mai
mult, părerile judecătorilor diferă de părerile procurorilor. Majoritatea judecătorilor consideră că
aceasta nu poate fi în calitate de o măsură alternativă privaţiunii de libertate şi poate fi aplicată doar
ca pedeapsă complementară (în 21 de răspunsuri). O parte, 19 judecători, consideră însă că această
pedeapsă poate fi o alternativă eficientă pentru unele categorii de persoane, iar 3 din judecătorii
chestionaţi nu au răspuns la această întrebare.
Din contra, majoritatea procurorilor chestionaţi au specificat că privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate să apară în calitate de pedeapsă alterna-
tivă privaţiunii de libertate (în 24 cazuri), 16 procurori chestionaţi au menţionat că această pedeapsă
162
nu poate fi una alternativă privaţiunii de libertate, iar 4 nu au răspuns la această întrebare. Adevărul
este că doar 15 procurori din cei chestionaţi au solicitat în practica lor (ce-i drept, foarte rar) aplica-
rea acestei pedepse în calitate de pedeapsă principală. Putem constata că la momentul actual, în
practică, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica o anumită activitate nu
constituie o alternativă privaţiunii de libertate. Considerăm că în situaţia în care actualele prevederi
legislative vor rămâne în vigoare poziţia faţă de această pedeapsă nu se va schimba, deşi practicieni
care ar putea recurge la această pedeapsă sunt. Aşadar, unica soluţie de redresare a situaţiei create o
vedem în perfecţionarea cadrului legislativ în sensul lărgrii posibilităţilor de aplicare a acestei pe-
depse în calitate de una principală după formula propusă de noi în prezenta teză.
Opinia publică faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate
În diferite state, opinia publică faţă de alternativele privaţiunii de libertate diferă. În unele sta-
te ele găsesc susţinere substanţială, în altele – se confruntă cu scepticismul manifestat în privinţa
acestor măsuri juridico-penale de constrângere [291, p.151].
Unele cercetări realizate în cadrul monitorizării internaţionale a victimizării criminalităţii din
1996 denotă că în statele în care a fost cercetat nivelul încrederii faţă de pedeapsa sub formă de muncă
neremunerată în folosul comunităţii ca alternativă a privaţiunii de libertate este diferit. În scopul cer-
cetărilor, persoanele au fost rugate să aleagă sentinţa corectă într-o cauză penală concretă, şi anume:
un tânăr de 21 de ani a furat dintr-o casă privată un televizor color. Acesta a comis şi mai înainte ast-
fel de furturi. Printre 11 ţări dezvoltate din punct de vedere industrial, cel mai mare procent de con-
damnare la privaţiune de libertate a acestui făptuitor s-a dovedit a fi în SUA – 56%. Următoarea a fost
Marea Britanie. Pe ultimul loc s-a situat Elveţia, unde pentru privaţiunea de libertate s-au pronunţat
doar 9% din respondenţi. În Austria au susţinut condamnarea la privaţiunea de libertate 10%, iar în
Franţa – 11%. În ţările europene, în calitate de pedeapsă în această situaţie cel mai des se propunea
munca neremunerată în folosul comunităţii. Cercetările au demonstrat la fel că nivelul de credibilitate
faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate în unele state a scăzut [154, p.21-32].
Spre satisfacţia noastră, în Republica Moldova, se pare că nu numai legiuitorul, dar şi membrii
de rând ai întregii societăţi ajung cu timpul la concluzia că privaţiunea de libertate nu este unica
măsură, şi nici pe departe cea mai eficientă, de luptă cu criminalitatea.
Cu siguranţă, pentru a promova noi mecanisme, viabile, de prevenire şi combatere a criminali-
tăţii se cer eforturi colosale. Faptul că privaţiunea de libertate are multiple carenţe este ştiut demult,
dar e nevoie nu doar de o „discreditare” a acestei măsuri de constrângere statală, mult mai important
este de a evidenţia avantajele alternativelor privaţiunii de libertate şi de a dovedi că ele într-adevăr
pot face faţă lucrurilor în cazul combaterii criminalităţii reduse. Eo intuito, putem vorbi despre ne-
cesitatea formării poziţiei societăţii privind alternativele privaţiunii de libertate. În acest sens un
163
aport considerabil îl au organele mass-media prin intermediul cărora se mediatizează nu numai po-
ziţia legiuitorului faţă de problema măsurilor alternative privaţiunii de libertate, dar şi a instanţelor
de judecată. În doctrina de specialitate se menţionează că în scopul formării unei opinii publice po-
zitive faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate pot fi întreprinse măsuri separate, dar ar fi
mai eficient petrecerea campaniilor speciale, cum ar fi: realizarea diferitelor sondaje, organizarea
manifestărilor stradale, difuzarea materialului propagandistic atât prin poştă, cât şi la întreprinderi,
organizaţii, instituţii etc. [254, p.207-208].
Un rol deosebit îl joacă în acest sens şi organizaţiile neguvernamentale, asociaţiile obşteşti,
căci, după cum se menţionează în doctrină, lucrul organizaţiilor obşteşti constituie o parte indispen-
sabilă şi absolut necesară în supravegherea respectării drepturilor omului în sistemul justiţiei penale
[241, p.205]. Bineînţeles, între acestea rolul cel mai important, am spune forţa motrice a implemen-
tării alternativelor privaţiunii de libertate în justiţia penală naţională, îl are Institutul de Reforme
Penale. Graţie implicării acestei organizaţii, în practica judiciară a fost implementată şi, după cum
rezultă din datele statistice – foarte eficient, pedeapsa sub formă de muncă neremunerată în folosul
comunităţii. Creşterea considerabilă după anul 2004 a numărului de condamnări la munca neremu-
nerată în folosul comunităţii reprezintă un exemplu elocvent al aportului organizaţiilor obşteşti în
promovarea alternativelor privaţiunii de libertate. Institutul de Reforme Penale a fost acel promotor
al muncii neremunerate în folosul comunităţii care ulterior a făcut să sporească încrederea societăţii
în eficienţa acestei măsuri alternative privaţiunii de libertate. Aportul acestei organizaţii obşteşti
este incontestabil şi nu ştim cum avea să se dezvolte practica judiciară în lipsa activităţii de imple-
mentare, de la început sub formă de program-pilot, a aceste noi pedepse. Cu titlu de exemplu putem
aduce experienţa Federaţiei Ruse care, similar legiuitorului nostru, prevede pedeapsa cu munca ne-
remunerată în folosul comunităţii începând deja cu anul 1996. De menţionat însă că această pedeap-
să nici până în prezent nu şi-a găsit aplicabilitatea cuvenită în practica judiciară şi instanţele de ju-
decată aproape că nu recurg la ea.
Dar la aceasta activitatea organizaţiei neguvernamentale nominalizate nu s-a finalizat. Recent,
Institutul de Reforme Penale, în parteneriat cu Institutul Naţional al Justiţiei, Procuratura Generală
şi Serviciul de Probaţiune al Departamentului de Executare, a organizat un seminar pentru executori
şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale din zona Centru a Republicii Moldova „Uniformiza-
rea aplicării şi executării pedepsei cu munca neremunerată în folosul comunităţii în Republica Mol-
dova”. Evenimentul face parte din strategia de desfăşurare a seminarelor informative pentru judecă-
tori, procurori, executori judiciari şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale care a demarat în
luna ianuarie 2007. În alocuţiunea sa, I.Dolea, directorul Institutului de Reforme Penale, a menţio-
nat că instituţia pe care o conduce, în vederea implementării muncii neremunerate în folosul comu-
164
nităţii în practica judiciară naţională, a organizat peste 40 de mese rotunde în toate raioanele repu-
blicii [216, p.1]. Concluzionăm că comunitatea juridică din Republica Moldova destul de consec-
vent şi eficient a determinat opinia publică spre o atitudine favorabilă şi pozitivă faţă de măsurile
alternative privaţiunii de libertate.
Nivelul recidivei în rândul condamnaţilor care execută măsurile alternative privaţiunii de
libertate
Rata recidivei reprezintă unul din indicii care caracterizează nivelul eficienţei sistemului coer-
citiv în stat.
În majoritatea statelor dezvoltate, nivelul criminalităţii de recidivă reprezintă o mărime destul
de constantă, constituind 20-30% din numărul condamnărilor [291, p.160].
În Republica Moldova rata recidivei este mult mai ridicată. Potrivit datelor statistice parvenite
de la Departamentul Instituţiilor Penitenciare pe anii 2002-2007 (Anexa nr.2), nivelul criminalităţii
persoanelor care au săvârşit infracţiuni în stare de recidivă a evoluat în modul următor: în anul 2002
în stare de recidivă au comis infracţiuni 58,6% din cei condamnaţi la pedepse privative de libertate,
în anul 2003 – 60,1%, în anul 2004 – 64,8%, în anul 2005 – 64,5%, în anul 2006 – 63,32% şi în
anul 2007 – 54%.
Datele statistice parvenite de la Departamentul de Executare al Republicii Moldova arată că la
sfârşitul anului 2004 la evidenţa Departamentului se aflau 6019 condamnaţi la pedepse neprivative de
libertate, dintre care au comis infracţiuni repetat doar 47; la sfârşitul anului 2005 la evidenţă erau 9160
condamnaţi, dintre care repetat au comis infracţiuni 83 persoane; la sfârşitul anului 2006 la evidenţă
erau 9428 condamnaţi, dintre care au comis infracţiuni repetat 60 persoane; la sfârşitul anului 2007 la
evidenţă erau 8869 condamnaţi, dintre care infracţiuni repetat au comis 67 persoane. Aceste date de-
monstrează elocvent că nivelul recidivei persoanelor care au fost condamnate la pedepse neprivative de
libertate este net inferior faţă de nivelul recidivei persoanelor condamnate la privaţiune de libertate.
În pofida atitudinii pozitive a practicienilor faţă de alternativele privaţiunii de libertate, ţinând
cont de faptul că în mass-media în ultimul timp se vorbeşte tot mai mult şi mai des despre carenţele
şi neajunsurile pe care le implică condamnarea carcerală, şi s-ar părea că conştiinţa umană în socie-
tatea noastră a suferit o modificare profundă, legată de sporirea toleranţei şi a înţelegerii faţă de cei
care au violat interesele ei prin comiterea infracţiunilor, analiza datelor statistice demonstrează că
schimbarea mentalităţii spre acceptarea sancţiunilor neprivative de libertate este una aparentă şi de-
clarativă, deoarece situaţia de fapt cu referire la utilizarea alternativelor privaţiunii de libertate, sub
aspect procentual raportat la numărul total al celor condamnaţi, este alta.
În perioada 2003-2007, potrivit datelor statistice de la Ministerul Justiţiei (Anexa nr.4) numă-
rul persoanelor condamnate în fiecare an este următorul: în anul 2003 – 17160 condamnaţi; în anul
165
2004 – 12751 condamnaţi; în anul 2005 – 14103 condamnaţi; în anul 2006 – 12434 condamnaţi; în
anul 2007 – 9764 condamnaţi.
În aşa mod, în perioada respectivă evidenţiem o scădere esenţială a numărului de condamnări
în perioada 2003-2007, fapt îmbucurător.
În această perioadă la pedeapsa cu închisoarea au fost condamnate: în 2003 – 3551 persoane
(20,7%); în 2004 – 3019 persoane (23,7%); în 2005 – 3193 persoane (22,6%); în 2006 – 2932 per-
soane (23,6%); în anul 2007 – 2261 persoane (23,1%).
Potrivit datelor statistice oficiale ale Ministerul Afacerilor Interne, numărul infracţiunilor în-
registrate pe teritoriul Republicii Moldova în ultimii ani se reduce. Astfel, în 2003 au fost comise
32984 infracţiuni, iar în 2006 – 24767 [263]. În aşa mod, observăm că din 2003 până în 2006 numă-
rul de infracţiuni comise a scăzut cu circa 25%. Dacă e să considerăm că numărul de infracţiuni
comise este proporţional cu numărul de condamnări, atunci sesizăm că scăderea criminalităţii nu
înseamnă în acelaşi timp şi scăderea cotei procentuale a condamnărilor la pedepse privative de li-
bertate. Din contra, începând cu anul 2003, sub aspect procentual raportat la numărul total al con-
damnaţilor, numărul celor condamnaţi la privaţiune de libertate este în continuă creştere. Menţio-
năm că dimensiunile criminalităţii violente, deci ale celei grave, sunt şi ele în scădere, în unele ca-
zuri chiar depăşind rata generală de scădere a infracţiunilor comise. Potrivit datelor statistice de pe
acelaşi site, în 2003 au fost comise 356 infracţiuni de omor, iar în 2006 – 255, în scădere cu aproape
29%; jafuri şi tâlhării în 2003 au fost comise 1801, iar în 2006 – 1102, în scădere cu aproape 39%.
Ţinând cont de faptul că tradiţional anume aceste infracţiuni se condamnă cu închisoarea, iar numă-
rul lor scade, ajungem la regretabila concluzie că din partea instanţelor de judecată se simte o oare-
care înăsprire a regimului sancţionator. Şi atunci nu este clar: de ce atitudinea favorabilă a judecăto-
rilor şi procurorilor faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate, pe care au remarcat-o majo-
ritatea covârşitoare a respondenţilor, nu se transpune în practică?
În perioada de referinţă (anii 2003-2007), la pedeapsa cu amenda au fost condamnate: în
2003 – 5026 persoane (29,3%); în 2004 – 2046 (16%); în 2005 – 2255 (16%); în 2006 – 2281
(18,3%); în anul 2007 – 2313 (23,4%). Observăm că după o scădere bruscă (de la 29,3% la 16%)
numărul de condamnări la amendă a început să crească. Considerăm că scăderea numărului de con-
damnări la amendă în anii 2004-2005 se datorează în primul rând creşterii limitelor minime ale pe-
depsei cu amenda prevăzute în Codul penal din 2002, faţă de Codul penal din 1961.
Analizând datele statistice parvenite de la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova cu referi-
re la frecvenţa aplicării de către instanţele de judecată a muncii neremunerate în folosul comunităţii,
observăm următoarea situaţie. Dacă în anul 2003 la muncă neremunerată în folosul comunităţii au
fost condamnate doar 4 persoane, în anul 2004 – 155 persoane, atunci în anul 2005 la muncă nere-
166
munerată în folosul comunităţii au fost deja condamnate 1796 persoane (12,9%), în 2006 – 3273
persoane (26,8%), iar în anul 2007 – 2355 persoane (24,1%). Sporirea condamnărilor la muncă ne-
remunerată în folosul comunităţii uimeşte. Această măsură juridico-penală se bucură de largă apli-
cabilitate din partea judecătorilor.
Spre deosebire de munca neremunerată în folosul comunităţii, începând cu anul 2003, instan-
ţele de judecată tot mai rar au recurs la condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pe-
depsei. Astfel, dacă în 2003 la această măsură alternativă privaţiunii de libertate au fost condamnate
7737 persoane (45,1%), în anul 2004 – 6303 persoane (49,5%), atunci în anul 2005 au fost condam-
nate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei deja 6281 persoane (44,5%), în 2006 – doar
3648 persoane (29,3%), iar în anul 2007 – 2755 persoane (28,2%). Observăm că din anul 2005, anul
când a început realmente să se aplice munca neremunerată în folosul comunităţii, recurgerea la con-
damnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei a scăzut brusc.
În rândul măsurilor juridico-penale de constrângere, ponderea amânării executării pedepsei
pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani este nesemnificativă şi constan-
tă. În perioada 2003-2007 condamnările cu recurgerea la această instituţie juridico-penală nu au de-
păşit rata de 2% anual din numărul total de condamnări. Aceasta dovedeşte că instanţele de judecată
nu o analizează în calitate de o măsură alternativă reală privaţiunii de libertate. În plus, potrivit son-
dajului efectuat, majoritatea practicienilor (judecătorilor şi procurorilor), fiind puşi în situaţia de a
alege dintre condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi amânarea executării
pedepsei pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani ca tip de liberare de
pedeapsă pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani, au dat preferinţă con-
damnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Mai mult, din toate dosarele studiate, în
care au fost condamnate femeile care au copii mici sau cele gravide, se deduce concluzia că instan-
ţele de judecată recurg la măsura juridico-penală prevăzută de art.96 CP RM numai în cazul când nu
pot aplica condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Această situaţie ni se
pare regretabilă, dar se explică prin actualele prevederi legislative. Sperăm că în cazul în care pro-
punerile legislative expuse în prezenta teză cu referire la instituţia amânării executării pedepsei pen-
tru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani vor fi acceptate, situaţia se va
schimba radical şi această măsură juridico-penală va deveni o alternativă reală şi eficientă pentru
categoria dată de condamnaţi.
Făcând careva totaluri, putem constata cu satisfacţie că introducerea muncii neremunerate în
folosul comunităţii a fost urmată de recurgerea masivă a instanţelor de judecată la această pedeapsă,
ceea ce înseamnă că societatea acceptă de o asemenea măsură alternativă privaţiunii de libertate.
Deranjează însă altceva. În pofida lărgirii spectrului de pedepse alternative privaţiunii de libertate,
167
în special prin introducerea muncii neremunerate în folosul comunităţii, instanţele de judecată nu au
redus, ci au sporit, sub aspect procentual, recurgerea la privaţiunea de libertate ca pedeapsă penală.
În practica judiciară numărul de utilizare a alternativelor privaţiunii de libertate nu s-a mărit, ci a
avut loc substituirea unei alternative prin alta. Sporirea condamnărilor la munca neremunerată în
folosul comunităţii a avut loc nu din contul reducerii condamnaţilor la privaţiunea de libertate, ci pe
seama diminuării condamnărilor cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Deci, deşi poli-
tica penală în domeniul implementării alternativelor privaţiunii de libertate este favorabilă, instanţe-
le de judecată nu sunt prea receptive la aceasta, continuând recurgerea la privaţiunea de libertate în
calitate de pedeapsă penală.
168
SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE
Sinteza rezultatelor obţinute în urma investigaţiilor efectuate rezidă în:
1. Analiza evoluţiei istorice a măsurilor alternative privaţiunii de libertate atât în plan interna-
ţional, cât şi pe teritoriul Republicii Moldova, determinând etapele dezvoltării acestor măsuri juridi-
co-penale;
2. Analiza conceptelor formulate în doctrina juridică naţională şi străină cu privire la alterna-
tivele privaţiunii de libertate, determinând trăsăturile caracteristice ale acestora;
3. Elaborarea propriului concept al măsurilor alternative privaţiunii de libertate, stabilind
conţinutul instituţiei măsurilor alternative privaţiunii de libertate;
4. Argumentarea termenului utilizat în vederea definitivării conceptului analizat în prezenta
teză de doctor;
5. Elucidarea avantajelor şi dezavantajelor măsurilor alternative privaţiunii de libertate;
6. Identificarea criteriilor de clasificate a măsurilor alternative privaţiunii de libertate şi con-
turarea diferitelor tipuri de măsuri alternative privaţiunii de libertate în baza acestor criterii;
7. Determinarea standardelor internaţionale cu privire la măsurile alternative privaţiunii de li-
bertate şi stabilirea conţinutului acestora, sintetizând cele mai importante momente pentru legislaţia
naţională în vederea coroborării ei cu aceste standarde internaţionale;
8. Analiza amenzii, muncii neremunerate în folosul comunităţii şi a privării de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate sub aspectul atribuirii lor la măsuri al-
ternative privaţiunii de libertate, elucidând trăsăturile lor de bază;
9. Determinarea măsurilor juridico-penale de constrângere, altele decât pedepsele, care se
atribuie la măsurile alternative privaţiunii de libertate şi analiza conţinutului acestora;
10. Analiza politicii penale a Republicii Moldova promovate în domeniul măsurilor alternative
privaţiunii de libertate şi elucidarea condiţiilor care ar spori eficienţa acestora;
11. Prin prisma analizei datelor statistice cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată
naţionale a măsurilor alternative privaţiunii de libertate, elucidarea atitudinii practicienilor faţă de
această instituţie a dreptului penal;
12. Formularea propunerilor de lege ferenda care ar contribui la perfecţionarea actualului ca-
dru normativ juridico-penal şi ar stimula recurgerea mai frecventă a instanţelor de judecată la măsu-
rile alternative privaţiunii de libertate.
169
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Generalizând rezultatele cercetărilor efectuate, formulăm următoarele concluzii şi recoman-
dări care, în viziunea noastră, ar putea avea importanţă teoretică şi practică pentru perfecţionarea
reglementărilor legale ale problemelor investigate, precum şi pentru aplicarea în practică a măsuri-
lor alternative privaţiunii de libertate pe viitor.
1. În rezultatul analizei evoluţiei sistemului de drept şi a sistemului sancţionator ale statelor,
în general, şi ale celui naţional, în particular, am constatat că există o interdependenţă între evoluţia
dreptului penal şi evoluţia pedepsei, acestea fiind două sisteme care se intercondiţionează reciproc.
Dreptul penal a urmat calea concepţiei pe care în decursul timpurilor popoarele au avut-o despre
ideea de justiţie penală, idee care servea la modelarea pedepselor. Severitatea represiunii a fost o
continuă cauză de înăsprire a moravurilor, alimentând îndârjirea criminalilor feroci şi mărind numă-
rul acestora. Numai după ce pedepsele au început să fie mai blânde s-a produs acea deplasare puter-
nică de la criminalitatea sângeroasă la criminalitatea frauduloasă. Aceste învăţăminte au fost plătite
scump de omenire, dar, după cum se vede, întotdeauna este nevoie de sacrificii. Astfel, în dreptul
penal, ca şi în alte domenii ale dreptului, necontenit s-au produs schimbări. Politica penală promo-
vată a dovedit că creşterea represiunii penale nici pe departe nu dă acele rezultate care au fost pre-
conizate sau care sunt necesare societăţii. Sporirea represiunii penale prin creşterea populaţiei car-
cerale a dus la o oarecare discreditare a măsurilor de constrângere sub formă de privaţiune de liber-
tate, ceea ce a condiţionat necesitatea de reorientare a politicii penale în domeniul luptei cu fenome-
nul criminalităţii. Deşi măsurile neprivative de libertate care raţional înlocuiau detenţiunea au fost
cunoscute dintotdeauna (în Moldova acestea fiind: strigarea peste sat, amenda, munca corecţională
etc.), statele, ţara noastră nefiind o fericită excepţie, nu prea recurgeau la utilizarea acestora. Odată
cu acutizarea crizei penitenciare a apărut necesitatea de a reevalua sistemul sancţionator, această
reevaluare fiind urmată de elaborarea a noi mecanisme, instrumente şi metode care ar înlocui deţi-
nerea într-un penitenciar, având în acelaşi timp un efect coercitiv şi educativ mai mare chiar decât
privarea făptuitorului de libertate.
Astfel, legea penală, dar în special doctrinarii şi lucrătorii practici sunt în continuă căutare a
unor căi cât mai eficiente de îmbunătăţire a politicii penale promovate de stat şi în acest context al-
ternativele privaţiunii de libertate îşi merită locul lor ca obiect de cercetare.
2. În virtutea multitudinii de concepte care definesc fenomenul măsurilor alternative privaţiu-
nii de libertate, un studiu aprofundat, care să sintetizeze trăsăturile şi esenţa acestora, nu a fost ela-
borat. Deşi în doctrina de specialitate se utilizează termenul „alternativele detenţiunii”, considerăm
că pentru determinarea unei instituţii de drept penal mai precis şi mai adecvat ar fi termenul „măsu-
170
rile alternative privaţiunii de libertate”. Acestea conţin trăsături specifice, care justifică analiza lor
distinctă în cadrul măsurilor juridico-penale de constrângere.
3. În teză, măsurile alternative privaţiunii de libertate au fost definite ca acele măsuri de con-
strângere statală (pedepse şi alte măsuri juridico-penale de constrângere), aplicate de către instanţa
de judecată persoanelor vinovate de comiterea infracţiunilor, care sunt chemate să înlocuiască pri-
vaţiunea de libertate, evitând efectele negative ale acesteia, şi constituie un substituent adecvat al ei
potrivit caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei comise, urmărind scopul restabilirii echităţii
sociale, corijării condamnatului, prevenţiei generale şi speciale prin păstrarea relaţiilor sociale obiş-
nuite ale condamnatului.
4. Pentru o analiză mai aprofundată a măsurilor alternative privaţiunii de libertate prevăzute
de sistemul sancţionator naţional, am decis gruparea acestora în două subsisteme mari: pedepse al-
ternative şi măsuri juridico-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate. În urma in-
vestigaţiilor realizate am constatat că la pedepse alternative se atribuie: amenda, munca neremune-
rată în folosul comunităţii şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anu-
mită activitate, iar la alte măsuri juridico-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate
se atribuie: condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi amânarea executării
pedepsei de către femei gravide şi femei cu copii în vârstă de până la 8 ani. În teza de doctorat au
fost expuse definiţiile date noţiunilor de pedeapsă alternativă şi noţiunea de măsuri juridico-penale
de constrângere alternative privaţiunii de libertate, ceea ce ne-a permis să analizăm mai aprofundat
conţinutul şi trăsăturile specifice ale acestor două subsisteme. În acelaşi timp, am concluzionat că
menirea alternativelor privaţiunii de libertate constă în realizarea obiectivelor politicii penale în
domeniul luptei cu criminalitatea prin intermediul menţinerii relaţiilor sociale obişnuite ale con-
damnatului, asigurând astfel echilibrul dintre pericolul social al infracţiunii comise şi constrângerea
aplicată şi respectând, pe de o parte, interesele societăţii, implicit şi ale celui condamnat şi ale rude-
lor acestuia, iar, pe de altă parte – interesele victimei infracţiunii.
5. Instituţia măsurilor alternative privaţiunii de libertate nu este o creaţie a legiuitorului şi
doctrinarilor naţionali, aceasta găsindu-şi oglindire şi analiză detaliată în diverse acte internaţionale.
Actele în cauză, denumite în lucrare „standarde internaţionale în domeniul alternativelor privaţiunii
de libertate”, posedă un şir de trăsături specifice care le atribuie un caracter de autonomie în cadrul
actelor internaţionale. Ele poartă un caracter de recomandare, dar, fiind elaborate pe parcursul anilor
de către diferite organisme internaţionale cu o reputaţie incontestabilă, având la bază experienţa mai
multor state şi a mai multor experţi de forţă în domeniu, au căpătat o autoritate internaţională deo-
sebită, ceea ce determină rolul lor important în perfecţionarea şi definitivarea legislaţiei interne a
statelor care promovează respectarea drepturilor omului.
171
6. Analizând pedepsele alternative fiecare în parte, am ajuns la unele constatări. Astfel,
amenda penală reprezintă una dintre cele mai vechi pedepse, consfinţită în legislaţiile penale practic
ale tuturor statelor lumii. Deşi după conţinutul său coercitiv ea constituie cea mai blândă pedeapsă
penală, aceasta rezultând chiar din locul ei în sistemul pedepselor penale prevăzut de art.62 CP RM,
totuşi amenda are un efect coercitiv şi educativ destul de puternic. Conţinutul coercitiv al amenzii se
bazează pe diminuarea situaţiei materiale a celui condamnat, ea având un şir de avantaje în faţa al-
tor pedepse, în special în faţa celor privative de libertate: pentru executarea ei nu sunt necesare in-
stituţii specializate, ea nu rupe condamnatul din societate, în special din sânul familiei, permite o
individualizare strictă a constrângerii statale, ţinându-se cont nu numai de gradul şi caracterul in-
fracţiunii comise, ci şi de starea materială a celui condamnat. Deşi această pedeapsă nu este lipsită
de unele carenţe, în special pentru faptul că caracterul său coercitiv se manifestă doar în cazul în
care persoana supusă constrângerii statale este sensibilă la diminuarea patrimoniului său, totuşi,
având în vedere că astfel de persoane sunt puţin numeroase, considerăm că reprezintă o măsură de
constrângere statală destul de eficientă. Amenda este prevăzută practic în toate capitolele Părţii
Speciale a Codului penal al Republicii Moldova, exceptând infracţiunile militare, fapt care ne face
să concluzionăm că legiuitorul naţional acordă acestei măsuri de constrângere statală o încredere
deosebită în vederea contracarării criminalităţii de un pericol social redus.
7. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în cali-
tate de pedeapsă alternativă reprezintă o pedeapsă unică care se manifestă prin două variante:
1) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi 2) privarea de dreptul de a exercita o anumită
activitate. După conţinutul său, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate se caracterizează ca o pedeapsă material-morală cu un efect puternic preventiv.
Deşi ca rezultat al aplicării acestei pedepse pentru condamnat survin consecinţe nefavorabile destul
de puternice, caracterul coercitiv al privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica o
anumită activitate fiind bine pronunţat, instanţele de judecată ezită să aplice această pedeapsă în ca-
litate de una principală. Actualmente, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exerci-
ta o anumită activitate nu constituie o adevărată pedeapsă alternativă, fapt regretabil. Considerăm că
această situaţie este generată de prevederile legale, care practic nu includ această pedeapsă în calita-
te de una principală, în Partea Specială a Codului penal existând doar două sancţiuni care o conţin.
În lipsa unor prevederi exprese în acest sens, instanţele de judecată nu fac uz de această pedeapsă.
Astfel, în perioada de referinţă analizată în teză (anii 2003-2007) instanţele de judecată niciodată nu
au aplicat privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în
calitate de pedeapsă principală. În teză ne-am expus opinia şi am făcut careva propuneri de lege
fernda în vederea schimbării situaţiei create.
172
8. Făcând o analiză, se pare destul de amplă, a tuturor aspectelor ce ţin de munca neremunera-
tă în folosul comunităţii, am ajuns la concluzia că sub aspect istoric munca neremunerată în folosul
comunităţii îşi are geneza în dreptul privat, în evoluţia sa trecând prin metamorfoza: munca silnică –
munca corecţională – munca comunitară. De menţionat că la etapa actuală sunt ţări care admit dua-
lismul între munca corecţională şi cea în beneficiul societăţii. Munca neremunerată în folosul co-
munităţii în varianta actuală constituie rezultatul colaborării internaţionale a subiectelor de drept
internaţional public, pentru Republica Moldova fiind o noutate legislativă cu statut de pedeapsă pe-
nală principală şi de obligaţie în interiorul termenului de probă, din cadrul condamnării cu suspen-
darea condiţionată a executării pedepsei. Analizând doctrina naţională şi cea străină, am constatat că
munca neremunerată în folosul comunităţii este cea mai importantă măsură alternativă privaţiunii de
libertate în majoritatea statelor, în special pentru faptul că optează pentru o filosofie penală dinami-
că şi pozitivă, bazată pe reparare şi prevenire, care se opune pagubei cauzate prin comiterea infrac-
ţiunii. În rezultatul analizei practicii judiciare a Republicii Moldova am ajuns la concluzia că actu-
almente munca neremunerată în folosul comunităţii tinde să devină şi la noi cea mai importantă al-
ternativă privaţiunii de libertate. Dovadă a afirmaţiei date servesc următoarele cifre: în anul 2004 au
fost identificate 155 condamnări la muncă neremunerată în folosul comunităţii, ceea ce a constituit
deja 2% din numărul total al condamnărilor, în anul 2005 s-au pronunţat 1796 condamnări la aceas-
tă pedeapsă (12,9% din numărul condamnărilor), în anul 2006 la munca neremunerată au fost con-
damnaţi deja 3273 persoane (26,8 %), iar în anul 2007 – 2355 persoane (24,1%).
9. Analizând istoricul şi evoluţia instituţiei condamnării cu suspendarea condiţionată a execu-
tării pedepsei, am constatat că ea îşi are originea în sistemul anglo-american, zis al probaţiunii. Po-
trivit legislaţiei penale naţionale, această instituţie este o adevărată alternativă privaţiunii de liberta-
te cu un efect coercitiv şi educativ destul de puternic, iar examinând practica judiciară am constatat
că ea este destul de frecvent utilizată de către instanţele de judecată. Sub aspect teoretic, considerăm
că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ca instituţie juridico-penală re-
prezintă o măsură de constrângere statală, care constă în liberarea sub anumite condiţii a condamna-
tului de la executarea pedepsei principale aplicate de către instanţa de judecată. În aşa mod, am con-
cluzionat că actuala denumire a instituţiei prevăzute de art.90 CP RM nu corespunde conţinutului
acesteia. La fel, caracterul dispozitiv al normei prevăzute în alin.(6) art.90 CP RM nu obligă instan-
ţele de judecată de a stabili sarcini suplimentare celui condamnat cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei în perioada termenului de probă, ceea ce ştirbeşte, în viziunea noastră, din po-
tenţialul coercitiv al instituţiei în cauză şi nu corespunde prevederilor alin.(1) art.395 CPP RM, mo-
tiv din care propunem ca instanţele de judecată în toate cazurile să aplice condamnatului obligaţii
suplimentare.
173
10.Analizând doctrina şi legislaţia naţională sub aspect evolutiv, am constatat că, în evoluţia
sa, amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8
ani în calitate de măsură de constrângere juridico-penală alternativă privaţiunii de libertate a trecut
mai multe etape: de la modalitate de liberare de la executarea pedepsei (instituţie prevăzută de legisla-
ţia execuţional-penală), până la categorie de liberare de pedeapsa penală. Cu referire la art.96 CP RM,
se poate amâna executarea doar a pedepsei cu închisoarea, sub acest aspect, amânarea executării
pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani fiind o alternativă
privaţiunii de libertate. Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi cele cu copii în vâr-
stă de până la 8 ani, ca măsură de influenţă juridico-penală de realizare a răspunderii penale, are un
conţinut propriu şi anumite trăsături ce se exprimă în: 1) aplicarea pedepsei faţă de femei; 2) mani-
festarea umanismului din partea statului faţă de condamnate şi faţă de copiii lor minori sau care tre-
buie abia să apară; 3) existenţa pericolului executării reale a pedepsei stabilite de către instanţa de
judecată; 4) existenţa unui termen de amânare a executării pedepsei. După natură sa juridică, amâ-
narea executării pedepsei pentru femeile gravide şi cele cu copii în vârstă de până la 8 ani, fiind o
instituţie distinctă a dreptului penal, reprezintă o categorie de liberare de pedeapsa penală, care are
două forme de manifestare: fie de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
fie de liberare condiţionată înainte de termen. Deşi o considerăm o măsură de constrângere juridico-
penală destul de eficientă pentru o categorie specială de condamnaţi, am constatat că instanţele de
judecată ezită să recurgă la această instituţie juridico-penală, acordând prioritate condamnării cu
suspendarea condiţionată a executări pedepsei, situaţie care poate fi schimbată doar în urma modifi-
cării legislaţiei actuale şi, ca rezultat, aplicării de către practicieni a instituţiei în cauză.
11. În viziunea noastră, politica statului în domeniul luptei cu criminalitatea s-a schimbat şi a
devenit una favorabilă recurgerii la măsuri alternative privaţiunii de libertate. Pentru realizarea
corespunzătoare a tuturor noutăţilor legislative este nevoie de o propagare adecvată, atât în rândul
utilizatorilor cadrului normativ (procurori, judecători, avocaţi), cât şi în rândul destinatarilor (mem-
brii societăţii), a conţinutului şi efectelor acestora.
Ţinând cont de aceste concluzii, în vederea perfecţionări legislaţiei naţionale şi eficientizării
practicii judiciare, formulăm următoarele propuneri de lege ferenda:
● În vederea armonizării legislaţiei naţionale cu standardele internaţionale în domeniul alter-
nativelor privaţiunii de libertate se cere modificarea unor norme, după cum urmează:
1) completarea Codul de executare al Republicii Moldova cu prevederi care ar stabili insti-
tuirea pe lângă organele care se ocupă cu executarea alternativelor privaţiunii de liberta-
te a unor inspecţii obşteşti care să contribuie la supravegherea condamnatului la măsuri
alterative, dar şi să participe la reinserţia lui socială;
174
2) în alin.(3) art.67 CP RM sintagma „se înlocueşte” să fie schimbată cu sintagma „poate fi
înlocuită”.
● Cu referire la amenda penală propunem:
3) includerea amenzii şi în sancţiunile articolelor care prevăd infracţiunile militare;
4) lărgirea în sancţiunile Părţii Speciale a Codului penal a limitelor amenzii;
5) excluderea cazurilor de imposibilitate de a individualiza mărimea amenzii;
6) în alin.(3) art.64 CP RM cifra „150” să fie schimbată cu cifra „50”;
7) în alin.(1) art.217/3 şi în alin.(1) art.355 CP RM cifra „100” să fie înlocuită cu cifra
„50”;
8) în toate sancţiunile în care cifra „150” desemnează mărimea amenzii ea să fie înlocuită
cu cifra „50”;
9) acceptarea amânării şi eşalonării achitării amenzii, în cazurile de imposibilitate de exe-
cutare imediată a acesteia;
10) introducerea unei noi pedepse – zi-amendă;
11) modificarea alin.(5) art.64 CP RM după cum urmează:
a) sintagma „sau complementară” să fie exclusă;
b) în final, alineatul să fie completat cu fraza: „Pedeapsă obţinută în rezultatul comutării
nu poate depăşi limita maximală a pedepsei cu închisoarea stabilită de sancţiunea ar-
ticolului corespunzător”.
1) după alin.(5) art.64 CP RM să fie inclus un nou alineat cu următorul cuprins:
„În caz de eschivare cu rea-voinţă de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă complemen-
tară, instanţa de judecată dispune urmărirea patrimoniului condamnatului în valoarea sumei nea-
chitate a amenzii”;
2) modificarea alin.(7) art.64 CP RM, având următoarea redacţie:
„În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsă prin-
cipală sau complementară, instanţa de judecată poate să dispună amânarea sau eşalonarea executării
ei pe un termen de până la un an”.
● În vederea optimizării şi lărgirii cazurilor de aplicare a pedepsei sub formă de privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, propunem următoarele
modificări legislative:
1) art.65 CP al RM să fie modificat, după cum urmează:
a) alin.(1) să fie completat, finalizând cu formula „sau care, datorită caracterului in-
fracţiunii, circumstanţelor cauzei şi personalităţii condamnatului, nu pot fi păstrate
acestuia”;
175
b) alin.(3) să fie expus în următoarea redacţie: „(3) Privarea de dreptul de a ocupa anu-
mite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată şi în cazurile când
nu este prevăzută în calitate de pedeapsă pentru infracţiunile din Partea Specială a
prezentului Cod, dacă, ţinând cont de caracterul infracţiunii săvârşite de cel vinovat,
circumstanţele cauzei şi personalitatea celui condamnat, instanţa de judecată va consi-
dera imposibilă păstrarea de către acesta a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita o anumită activitate.”;
c) după alin.(3) să fie introdus un nou alineat, având următoarea redacţie: „(4) În cali-
tate de pedeapsă principală, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate poate fi aplicată doar pentru infracţiuni uşoare, mai
puţin grave şi grave, cu condiţia că instanţa de judecată va ajunge la concluzia că
prin aplicarea acesteia vor putea fi realizate scopurile pedepsei prevăzute în
art.61 CP RM”;
d) în alin.(4), după termenul „amenda” conjuncţia „sau” să fie înlocuită cu virgulă, iar
după termenul „comunităţii” să fie introdusă sintagma „sau condamnarea cu suspen-
darea condiţionată a executării pedepsei”;
e) alin.(4) va deveni alin.(5);
2) alin.(1) pct.4) art.395 CPP RM, în final să fie completat cu sintagma „, precum şi compu-
tarea suspendării provizorii din funcţie, dacă, până la darea sentinţei, faţă de inculpat a
fost aplicată această măsură procesuală de constrângere”.
● Cu referire la munca neremunerată în folosul comunităţii în calitate de măsură de constrân-
gere statlă se impun anumite modificări ale legislaţiei penale naţionale:
1) în sancţiunile componenţelor prevăzute de alin.(2) art.194, alin.(1) art.197, alin.(1)
art.355 CP RM prepoziţia „de” să fie înlocuită cu formula „de până la”;
2) în alin.(1) art.67 CP RM sintagma „autorităţile administraţiei publice locale” să fie comu-
tată cu sintagma „instanţa de judecată”;
3) după alin.(11) art.67 CP RM să fie introdus un nou alineat cu următorul cuprins: „(2) La
aplicarea muncii neremunerate în folosul comunităţii instanţa de judecată trebuie să obţi-
nă acordul scris al inculpatului”;
4) alin.(2) art.67 CP RM să fie modificat după cum urmează: după cifra „240” să fie intro-
dusă sintagma „iar pentru minori – pentru un termen de la 30 la 120 de ore”; în finalul
alineatului să fie introdusă următoarea frază: „Persoanelor care nu au loc de muncă per-
manent sau nu urmează studii şi care au exprimat acordul în acest sens, termenul muncii
li se poate prelungi până la 8 ore pe zi”;
176
5) din alin.(4) art.64 CP RM sintagmele „femeilor gravide, femeilor care au copii în vârstă
de până la 8 ani” şi „şi persoanelor care au atins vârsta de pensionare” să fie excluse;
6) în alin.(5) cifra „18” să fie înlocuită cu cifra „12”;
7) prevederile Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de
muncă neremunerată în folosul comunităţii, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republi-
cii Moldova nr. 1643 din 31 decembrie 2003, să fie concordate cu prevederile Codului
penal al Republicii Moldova;
8) conţinutul pct.10 al Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub for-
mă de muncă neremunerată în folosul comunităţii să fie înlocuit cu prevederile din
alin.(9) art.187 al Codului de executare;
9) în pct.33 al aceluiaşi Regulament, sintagma „termenul stabilit al pedepsei” să fie înlocuită
cu sintagma „termenul de executare a pedepsei”.
● În vederea optimizării instituţiei condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pe-
depsei, propunem următoarele modificări legislative ale art.90 CP RM:
1) în alin.(1) după cuvântul „vinovat” să fie introdusă sintagma „care a recunoscut vina”;
2) alin.(2) să fie completat în final cu următoarea frază: „Termenul de probă aplicat în cazul
condamnării pentru infracţiuni uşoare nu poate depăşi 3 ani, iar în cazul condamnării pen-
tru infracţiuni mai puţin grave sau grave – nu poate fi mai mic de 3 ani”;
3) alin.(3) să fie exclus;
4) actualul alin.(6) să fie modificat după cum urmează: sintagma „îl poate obliga pe con-
damnat” să fie înlocuită cu sintagma „stabileşte una sau mai multe din următoarele obli-
gaţii”;
5) actualul alin.(6) să fie completat cu lit.f), având următoarea redacţie: „să îndeplinească
până la 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii – în cazul adulţilor şi pâ-
nă la 40 de ore – în cazul minorilor” şi cu lit. g) având următorul conţinut: „să îndepli-
nească alte obligaţii care pot contribui la corectarea sa”;
6) în alin.(8) sintagma „poate pronunţa” să fie înlocuită cu sintagma „pronunţă”, iar în final
să fie completat cu următoarea frază: „În orice caz, durata termenului de probă nu poate fi
mai mică de un an”;
7) din textul alin.(11) să fie exclusă următoarea sintagmă: „sau o infracţiune intenţionată
mai puţin gravă”.
● În vederea perfecţionării şi eficientizării instituţiei amânării executării pedepsei pentru fe-
mei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani în cauză, precum şi pentru catalizarea
recurgerii instanţelor de judecată la ea, propunem:
177
1) elaborarea şi aprobarea unei Hotărâri explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova care să facă o generalizare a practicii aplicării condamnării cu suspen-
darea condiţionată a executării pedepsei şi a amânării executării pedepsei pentru femei gra-
vide şi femei cu copii în vârstă de până la 8 ani şi să recomande în care cazuri faţă de feme-
ile gravide sau femeile cu copii mici să fie aplicată instituţia prevăzută de art.90 CP al RM
şi în care cazuri – să fie dispusă amânarea executării pedepsei (art.96 CP al RM);
2) art.96 CP al RM să aibă următoarea redacţie:
„ Articolul 96. Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii
în vârstă de până la 8 ani
(1) Femeilor condamnate gravide şi celor care au copii în vârstă de până la 8 ani cărora
le-a fost aplicată pedeapsa cu închisoare, cu excepţia celor condamnate la închisoare
pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţi-
onal de grave împotriva persoanei, instanţa de judecată le poate amâna executarea
pedepsei.
(2) Amânarea executării pedepsei se dispune pe un termen de probă de la 1 an până la 5
ani. Femeilor care au fost condamnate pentru infracţiuni grave sau deosebit de grave
care nu sunt contra persoanei amânarea executării pedepsei se dispune până când co-
pilul cel mai mic va împlini 8 ani.
(3) Dacă după expirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă condamnata a dat do-
vadă de comportare corectă şi exemplară şi de o atitudine deosebită faţă de educarea
şi îngrijirea copilului, instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită con-
trolul asupra comportamentului ei, poate pronunţa o încheiere privind anularea amâ-
nării executării pedepsei cu eliberarea definitivă de la executarea ei.
(4) La atingerea de către cel mai mic copil a vârstei de 8 ani, instanţa de judecată:
a) liberează condamnata de la executarea pedepsei sau a părţii neexecutate a pedepsei;
b) înlocuieşte pedeapsa sau partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă.
(5) În cazul în care vreuna din persoanele condamnate, menţionate la alin.(1), a renunţat
la copil sau continuă să se eschiveze de la educarea lui după avertismentul făcut de
organul care exercită controlul asupra comportamentului condamnatei faţă de care
executarea pedepsei a fost amânată, instanţa de judecată, la propunerea organului
nominalizat, poate să anuleze amânarea executării pedepsei şi să trimită condamnata
pentru executarea pedepsei la locul stabilit în hotărârea judecătorească.
(6) Dacă în perioada amânării executării pedepsei condamnata săvârşeşte o nouă infracţi-
une, instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85.”
178
BIBLIOGRAFIE
I. Acte normative:
a) Internaţionale:
1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950
// Tratate internaţionale, 1998, Vol. 1.
2. Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989 // Tratate interna-
ţionale, 1998, Vol. 1.
3. Convenţia OIM privind munca forţată şi obligatorie, nr.29 din 28 iunie 1930 // Tratate in-
ternaţionale, 2001, Vol. 27.
4. Convenţia privind abolirea muncii forţate, nr.105 din 25.06.1957 // Tratate internaţionale,
1998, Vol. 1.
5. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966 // Tratate inter-
naţionale, 1998, Vol. 1.
6. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat prin Rezoluţia Primu-
lui Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor din 30 august
1955 // www.anp-just.ro/recomandari/reg_min.htm.
7. Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de liber-
tate (Regulile de la Tokyo), numite şi Standardul minim de reguli ONU pentru măsuri necustodiale
(14 decembrie 1990) // www.dejure.md/library_upld/d234.doc.
8. Recommandation nr.R (87) 3 du Comite des Ministers aux etats membres sur les Regles
penitentiaires europeennes (adoptée par le Comité des Ministres le 12 février 1987, lors de la 404e
réunion des Délégués des Ministres) // wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.