Cursul nr. 10, drept civil.contracte, 27.04.2016

CURSUL NR. 10

REGULI PARTICULARE ÎN MATERIA ÎNCHIRIERII LOCUINŢELOR1. Definiţia contractului de închiriere a locuinţei. Caractere juridice. Închirierea locuinţelor este un

contract prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite chiriaş (sau locatar), folosinţa temporară, totală sau parţială, a unei locuinţe, în schimbul unei sume de bani numită chirie.

Ca şi locaţiunea, închirierea locuinţelor este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual, cu executare succesivă, care transmite dreptul de folosinţă temporară a locuinţei.

Rezultă că închirierea se deosebeşte de locaţiunea de drept comun prin obiectul ei specific: locuinţa. Astfel fiind, închirierea de locuinţe nu poate fi calificată un contract special distinct, ci numai ca o varietate a contractului de locaţiune de drept comun. În consecinţă, contractului de închiriere îi sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun referitoare la locaţiune, în măsura în care legislaţia locativă nu prevede norme speciale.

Principalele acte normative în materia închirierii locuinţelor sunt Codul civil (art. 1.824-1.835) şi Legea locuinţei nr.114/1996.

2. Domeniu de aplicare. Dispoziţiile Legii nr.114/1996 sunt aplicabile numai contractelor de închiriere având ca obiect o locuinţă - definită de lege ca „o construcţie alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familiei” (art.2. lit.a) - inclusiv curtea şi grădina închiriată o dată cu suprafaţa locativă (art.21 lit.c.).

Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile dacă contractul are ca obiect un alt imobil, cum ar fi, de exemplu, curtea sau garajul închiriat pentru parcarea sau adăpostirea autovehiculului ori în alt scop (în aceste cazuri se aplică dreptul comun). Legislaţia locativă nu este aplicabilă nici în cazul închirierii unei case de vacanţă, definită de lege ca „locuinţă ocupată temporar, ca reşedinţă secundară, destinată odihnei şi recreerii” (art.2 lit.h). Fiind destinată ocupării temporare de scurtă durată, în scop de odihnă şi recreere, iar nu „locuirii” cu caracter de continuitate, nu intră sub incidenţa legislaţiei locative. De altfel, dispoziţiile Legii nr.114/1996 vizează numai închirierea de „locuinţe”, nu şi de case de vacanţă.

Legislaţia locativă este inaplicabilă, evident, în cazul suprafeţelor locative cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă pentru care există o reglementare specială. Astfel, potrivit Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale închirierea suprafeţelor locative vizate de aceste acte normative (suprafeţe locative cu destinaţie comercială, industrială, depozite, birouri etc.) nu se poate face potrivit dispoziţiilor Legii nr.114/1996, ci pe criterii comerciale, de regulă, prin licitaţie, în conformitate cu aceste reglementări. Iar locaţiunea suprafeţelor locative cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă (de exemplu, garajele) aparţinând persoanelor fizice sau societăţilor cu capital particular, care nu intră sub incidenţa reglementărilor speciale, sunt supuse dreptului comun (art.1.777 şi urm. C.civ. din materia contractului de locaţiune).

3. Prorogări legale. Pentru a asigura locatarului stabilitatea dreptului de folosinţă, legiuitorul a intervenit frecvent prin prorogări legale, prelungind efectele contractelor de închiriere, dacă chiriaşul nu a pierdut dreptul de folosinţă pentru alte cauze legale decât expirarea termenului (de exemplu, pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale).

a) Astfel, prin articolul unic din OUG nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere s-a prevăzut că „(1) Durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, care expiră la data de 8 aprilie 2004, se prelungeşte de drept pentru o perioadă de 5 ani. (2) Durata contractelor de închiriere privind garajele din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, care expiră la data de 8 aprilie 2004, se prelungeşte, la cererea chiriaşilor, pentru o perioadă de 3 ani”.

b) Tot astfel, prin articolul unic din OUG nr. 44/2009 privind durata unor contracte de închiriere pentru suprafeţe locative cu destinaţia de locuinţe s-a stipulat că „Durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, aprobată prin Legea nr. 219/2004, pentru care a operat tacita relocaţiune, în condiţiile prevăzute la art. 1.437 din Codul civil, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.

c) În fine, articolul unic din OUG nr. 43/2014 privind durata unor contracte de închiriere pentru suprafeţe locative cu destinaţia de locuinţe dispune că „Durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, reglementată de

1

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009 privind durata unor contracte de închiriere pentru suprafeţe locative cu destinaţia de locuinţe, aprobată prin Legea nr. 309/2009, pentru care a operat tacita relocaţiune, în condiţiile prevăzute la art. 1.810 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.

După cum se observă, prorogările legale vizează numai suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, nu şi locuinţele proprietatea privată a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice.

4. Clauze nescrise în contractul de închiriere. Potrivit art. 1.826 C.civ. „Este considerată nescrisă orice clauză în temeiul căreia:

a) chiriaşul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător impus de locator. În temeiul contractului, chiriaşul poate fi obligat să încheie contracte de asigurare de bunuri (având ca obiect locuinţa închiriată) sau de asigurare de răspundere civilă (având ca obiect despăgubirile pentru prejudiciul de care chiriaşul răspunde faţă de locator). Este recomandabil, ca măsură de prevedere, ca locatarul să încheie contracte de asigurare (mai ales de răspundere civilă), pentru a se pune la adăpost de riscul suportării unor pagube mari, de exemplu, rezultând din incendiu, explozie etc. Ceea ce legea interzice este ca locatorul să îl oblige pe chiriaş să încheie un contract de asigurare cu un anumit asigurător. Chiriaşul poate să îşi aleagă în mod liber societatea de asigurare cu care să contracteze.

b) se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriaşilor din apartamente diferite situate în acelaşi imobil, în cazul degradării elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, obiectelor şi dotărilor aferente părţilor comune ale imobilului.

Potrivit art. 1.829 alin. 1 C.civ. în clădirile cu mai multe apartamente, chiriaşii au dreptul de a întrebuinţa părţile şi instalaţiile de folosinţă comună ale clădirii potrivit cu destinaţia fiecăreia. Deteriorările aduse părţilor de folosinţă comună trebuie să fie reparate de chiriaşul în culpă, iar dacă acesta nu poate fi identificat, de către chiriaşii care au acces sau folosesc părţile comune. În niciun caz chiriaşii nu sunt obligaţi solidar sau indivizibil să suporte aceste cheltuieli; obligaţia lor este conjunctă, proporţională cu valoarea locativă a părţii din imobil pe care o ocupă.

c) chiriaşul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de reparaţii locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator.

Art. 1.788 C.civ. prevede că sunt în sarcina locatarului reparaţiile locative, a căror necesitate rezultă din folosinţa obişnuită a bunului. De aceea nu se poate estima care vor fi reparaţiile de care va avea nevoie locuinţa ca urmare a folosirii sale. Dacă locatorul ar putea stabili în mod unilateral cuantumul acestor reparaţii, s-ar crea premisele pentru comiterea unor abuzuri, mai ales în condiţiile în care chiriaşul este „partea slabă” a contractului de închiriere.

d) locatorul este îndreptăţit să diminueze sau să suprime, fără contraprestaţie echivalentă, prestaţiile la care s-a obligat prin contract. De exemplu, locatorul a închiriat o garsonieră complet mobilată, chiria fiind stabilită în consecinţă; este considerată nescrisă clauza prin care locatorul este îndrituit să ridice mobilierul din garsonieră fără ca în acest caz să se diminueze chiria. Clauza fiind considerată nescrisă, chiriaşul poate cere o reducere a chiriei sau rezilierea contractului.

5. Subînchirierea şi cesiunea contractului de închiriere. Potrivit art. 1.833 C.civ., chiriaşul poate ceda contractul de închiriere a locuinţei sau subînchiria locuinţa numai cu acordul scris al locatorului, caz în care, în lipsa unei stipulaţii contrare, cesionarul, respectiv sublocatarul răspunde solidar cu chiriaşul pentru obligaţiile asumate faţă de locator prin contractul de închiriere. Spre deosebire de contractul de locaţiune, închirierea locuinţei este un contract intuitu personae în privinţa chiriaşului şi de aceea este necesar consimţământul locatorului în cazul cesiunii sau subînchirierii. Răspunderea solidară a cesionarului, respectiv a sublocatarului cu chiriaşul reprezintă o măsură instituită în favoarea locatorului, căruia i se măresc şansele de reparare a unui eventual prejudiciu ce i s-ar cauza de către cesionar sau sublocatar. Soluţia este de natură a-l responsabiliza pe chiriaş în alegerea cesionarului sau sublocatarului. Evident, locatorul şi chiriaşul pot conveni ca răspunderea să revină numai cesionarului sau sublocatarului, norma fiind supletivă.

6. Încetarea contractului de închiriere.6.1. Cauze de încetare. Codul civil conţine unele norme speciale cu privire la încetarea contractului de

închiriere prin: a) denunţarea unilaterală a contractului de închiriere de către chiriaş; b) rezilierea contractului în cazul neexecutării obligaţiilor sau săvârşirii de către chiriaş a unor fapte culpabile; c) decesul chiriaşului.

În completarea acestor dispoziţii privitoare la încetarea contractului, se aplică, evident, dreptul comun în materie, cu deosebire cele vizând încetarea contractului de locaţiune prin expirarea termenului, prin imposibilitatea folosirii locuinţei, prin desfiinţarea titlului locatorului şi prin efectul înstrăinării locuinţei dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de opozabilitate ale contractului faţă de dobânditor. Evident, contractul poate înceta şi prin acordul părţilor.

2

6.2. Denunţarea unilaterală a contractului de către chiriaş. a) Contractul de închiriere s-a încheiat fără determinarea duratei. În acest caz, dacă nu s-a convenit altfel,

chiriaşul poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei (de exemplu, dacă s-a stabilit plata lunară a chiriei, termenul de preaviz trebuie să fie de cel puţin 8 zile).

Dacă nu s-a convenit altfel, locatorul poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic de: i) 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare; ii) 15 zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună.

b) Contractul de închiriere s-a încheiat pe durată determinată.Prin derogare de la regulile dreptului comun în materie de locaţiune, chiriaşul (nu şi locatorul) are dreptul la

denunţarea unilaterală a contractului de închiriere prin notificare, cu condiţia respectării unui termen de preaviz de cel puţin 60 de zile. Orice clauză contrară prin care s-ar suprima dreptul chiriaşului de a denunţa unilateral contractul este considerată nescrisă.

Evident, chiriaşul nu datorează daune-interese pentru denunţarea contractului înainte de termen. El poate fi obligat numai la plata chiriei până la expirarea termenului de preaviz, chiar dacă părăseşte locuinţa mai înainte.

Subliniem că locatorul nu are dreptul la denunţarea unilaterală a contractului înainte de termen. În mod excepţional, în cazul în care închirierea este pe durată determinată, iar în contract s-a prevăzut că locatorul poate denunţa unilateral contractul în vederea satisfacerii nevoilor locative proprii sau ale familiei sale (ceea ce presupune ca locuinţa să fie ocupată de locator sau de un membru al familiei sale, iar nu pentru a fi închiriată unei terţe personae), acestei denunţări i se aplică termenul de preaviz care nu poate fi mai mic de: i) 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare; ii) 15 zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună.

6.3. Rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către chiriaş. Rezilierea contractului de închiriere înainte de termen poate fi dispusă în următoarele cazuri:

a) Fără justificare chiriaşul nu îşi execută obligaţiile născute din contract (art. 1.830 alin. 1 C.civ.). De exemplu, neplata chiriei, abuzul de folosinţă, schimbarea destinaţiei locuinţei etc. Poate fi vorba şi de neexecutarea obligaţiei de plată a preţului pentru consumul de apă, gaze, energie electrică etc., contractate de proprietar cu furnizorii (nefiind vorba de clădiri comune) şi care, potrivit contractului de închiriere, trebuie să fie suportate de chiriaş, nefiind incluse în chirie. Tot astfel, se poate cere rezilierea înainte de termen a contractului şi în cazul în care chiriaşul a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor, precum şi oricăror alte bunuri aferente lor, sau dacă înstrăinează fără drept părţi ale acestora. După cum s-a stabilit în practica judiciară, stricăciunile ce pot fi remediate cu sume relativ mici în raport cu valoarea suprafeţei locative nu pot fi considerate „însemnate” şi deci nu sunt de natură să justifice evacuarea1. În schimb, constituie stricăciuni însemnate modificările structurale ale locuinţei fără consimţământul proprietarului2.

b) În cazul în care chiriaşul, membrii familiei sale sau alte persoane cărora acesta din urmă le-a îngăduit, în orice mod, folosirea, deţinerea sau accesul în locuinţă fie au un comportament care face imposibilă convieţuirea cu celelalte persoane care locuiesc în acelaşi imobil sau în imobile aflate în vecinătate, fie împiedică folosirea normală a locuinţei sau a părţilor comune.

Astfel, s-a hotărât că rezilierea contractului - urmată de evacuarea chiriaşului - poate fi dispusă numai dacă se dovedeşte că acesta împiedică efectiv normala folosinţă a locuinţei ori face imposibilă convieţuirea pentru ceilalţi locatari. Pentru o simplă stânjenire a convieţuirii3, pentru unele incidente sporadice evacuarea nu poate fi dispusă4. Tot astfel, dacă neînţelegerile nu sunt provocate exclusiv de locatarul a cărui evacuare se cere. Precizăm, de asemenea, că această dispoziţie are în vedere persoane aflate în deplinătatea facultăţilor mintale. Faţă de bolnavii mintali care tulbură, în mod grav şi repetat, condiţiile normale de viaţă ori de muncă ale altora, evacuarea nu poate fi dispusă, faţă de aceştia putându-se lua măsuri de îngrijire medicală, inclusiv internarea pentru tratament5.

1 A se vedea TS, s. civ., dec.nr.1406/1971, în RRD nr.4, 1972, p.163.2 A se vedea TS, col.civ., dec.nr.151/1958, în CD, 1958, p.188; TJ Braşov, dec. civ. nr.163/

1977, în RRD nr.9, 1977, p.61.3 Vz. T. reg. Timişoara, dec.nr.2002/1955, în RRD nr.3/1956, p.321-322.4 Vz. TS, col.civ., dec.nr.163/1956 şi dec.nr.1737/1956 în CD, 1956, vol. I, p.297-301; TMB, s. a

III-a civ., dec.nr.336/1994, în Culegere TMB 1993-1997, p.356-358.5 Vz. TS, col.civ., dec.nr.619/1955, în CD, 1955, p.168 şi dec.nr.876/1956, în CD, 1956, vol. I,

p.295; TS, s. civ., dec.nr.982/1985, în RRD nr.4/1986, p.65.3

În cazul unei familii evacuarea este colectivă, fiind supuşi evacuării şi cei ce locuiesc împreună cu persoana sau persoanele care fac imposibilă convieţuirea dacă, la rândul lor, manifestă o atitudine de acceptare a activităţii celui vinovat ori dacă nu iau, în raport de posibilităţi, măsurile ce se impun pentru a-l determina să revină la o comportare corespunzătoare.

Însă, ţinând seama că evacuarea constituie o sancţiune civilă pentru fapte culpabile şi dacă membrii familiei au luat măsuri, dar fără rezultat, ei înşişi fiind victimele comportării necorespunzătoare, măsura evacuării trebuie să se aplice numai faţă de locatarul culpabil (de exemplu, fiul major), nu şi faţă de alţi membri de familie (mama)6.

6.4. Decesul chiriaşului. Potrivit art. 1.834 C.civ. contractul de închiriere a locuinţei încetează în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriaşului. Descendenţii şi ascendenţii chiriaşului au dreptul, în termenul de 30 de zile, să opteze pentru continuarea contractului de închiriere până la expirarea duratei acestuia, dacă sunt menţionaţi în contract şi dacă au locuit împreună cu chiriaşul. În caz de deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta, în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriaşului.

Se impun câteva precizări: i) închirierea locuinţei este un contract intuitu personae în privinţa chiriaşului şi de aceea încetează prin decesul acestuia; ii) contractul nu încetează la data decesului, ci va continua încă 30 de zile, chiar dacă nimeni nu cere continuarea contractului. Chiria va constitui o sarcină a moştenirii şi va fi plătită de moştenitorii chiriaşului; iii) Descendenţii (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) şi ascendenţii (părinţi, bunici, etc.) au dreptul să opteze pentru continuarea contractului, drept ce poate fi exercitat în termenul de decădere de 30 de zile. Nu are importanţă dacă descendenţii şi/sau ascendenţii au şi calitatea de moştenitori, dar este absolut necesar ca ei să fi fost menţionaţi în contractul de închiriere şi să fi locuit împreună cu chiriaşul; iv) în privinţa soţului supravieţuitor, indiferent dacă este sau nu moştenitor, contractul de închiriere va continua să producă efecte, nefiind necesar ca soţul să ceară continuarea contractului. În schimb, soţul poate să renunţe la dreptul locativ în termen de 30 de zile.

Dacă există mai mulţi descendenţi, ascendenţi sau soţ care continuă contractul de închiriere, aceştia desemnează de comun acord persoana sau persoanele care semnează contractul de închiriere în locul chiriaşului decedat. În cazul în care aceştia nu ajung la un acord în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriaşului, desemnarea se face de către locator, care poate alege pe oricare dintre chiriaşi.

Dacă prealabil decesului chiriaşul consimţise o subînchiriere, aceasta încetează la expirarea termenului de 30 de zile de la data decesului, dacă nu există descendenţi, ascendenţi sau soţ supravieţuitor care să continue locaţiunea în condiţiile legii. Cel desemnat să semneze contractul de închiriere cu locatorul, va semna şi contractul de subînchiriere în locul chiriaşului decedat.

7. Soluţionarea litigiilor locative. Dacă prin lege nu se prevede altfel, evacuarea chiriaşului se face în baza unei hotărâri judecătoreşti. În cazul în care contractul este încheiat în formă autentică sau sub forma unui înscris sub semnătură privată şi cu dată certă constituie titlu executoriu ca şi în materia locaţiunii de drept comun. Chiriaşul este obligat la plata chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a locuinţei, precum şi la repararea prejudiciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea dată.

Potrivit art. 1.832 alin. 2 C.civ. încetarea, din orice cauză, a contractului de închiriere, precum şi hotărârea judecătorească de evacuare a chiriaşului sunt de drept opozabile şi se execută împotriva tuturor persoanelor care locuiesc, cu titlu sau fără titlu, împreună cu chiriaşul. Această normă juridică are menirea de a-l proteja pe locator împotriva acelor situaţii în care executorul judecătoresc nu îi putea evacua decât pe cei nominalizaţi în hotărârea judecătorească (de exemplu, erau evacuaţi părinţii, nu şi fiul devenit major în cursul procesului de evacuare).

8. Reguli derogatorii privind închirierea unor locuinţe cu destinaţie specială. Potrivit art. 1.835 C.civ. regimul închirierii prevăzut de legea specială pentru locuinţele sociale, locuinţele de necesitate, locuinţele de serviciu, locuinţele de intervenţie şi locuinţele de protocol se întregeşte cu prevederile prezentului cod.

8.1. Locuinţa socială. Constituie locuinţă socială locuinţa care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii, a căror situaţie economică nu le permite dobândirea în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei (art.2 lit.c din Legea nr.114/1996). Locuinţele sociale aparţin domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale (art.39 din Legea nr.114/1996) şi, ca atare, sunt inalienabile, dar pot fi închiriate (art.136 alin.4 din Constituţie), însă nu pot fi vândute chiriaşilor (art.47)7.

6 TS, s. civ., dec.nr.1091/1972, în RRD nr.3/1973, p.157.7 În practică, s-a statuat că locuinţa socială, închiriată cu această destinaţie, expres prevăzută

în contract, nu poate fi vândută chiriaşului, chiar dacă a fost construită anterior intrării în vigoare a Legii nr.114/1996, deoarece acest act normativ a definitivat regimul locuinţelor care deja aveau acest statut, în sensul că sunt exceptate de la vânzare (ÎCCJ, s. civ. şi de propr. int., dec. nr.4165/2005, în Jurisprudenţa Secţiei civile pe anul 2005, p.389-391).

4

8.2. Locuinţa de serviciu şi locuinţa de intervenţie. Potrivit legii, este locuinţă de serviciu locuinţa destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale (art.2 lit. d), iar locuinţă de intervenţie locuinţa destinată cazării personalului unităţilor economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplineşte activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor economice (art.2 lit. e) sau bugetare.

După cum rezultă din definiţiile legale, asemenea locuinţe (existente sau care se vor construi din fonduri bugetare sau ale agenţilor economici) se închiriază ca accesoriu al contractului (raportului) de muncă. În ceea ce priveşte regimul juridic, există însă unele deosebiri între locuinţa de serviciu şi locuinţa de intervenţie.

Locuinţa de serviciu. Potrivit legii, condiţiile şi durata de închiriere vor fi stipulate în contractul de închiriere încheiat între părţile contractante, accesoriu la contractul de muncă (art.51 alin.2). Rezultă că locuinţele de serviciu pot fi închiriate numai personalului unităţii, beneficiară a fondului.

Locuinţele de serviciu realizate în condiţiile Legii nr.114/1996, finanţate din bugetul de stat şi din bugetele locale, pot fi vândute în condiţiile legii .

Locuinţa de intervenţie. În principiu, locuinţa de intervenţie urmează regimul juridic al locuinţei de serviciu (art. 54 alin.1). Astfel fiind, locuinţa de intervenţie poate fi închiriată numai personalului unităţii, ca accesoriu la contractul de muncă şi cu consecinţa încetării dreptului de folosinţă ca urmare a încetării raporturilor de muncă.

Comparativ cu locuinţa de serviciu, locuinţa de intervenţie prezintă şi unele particularităţi:i) În primul rând, se consideră locuinţă de intervenţie numai locuinţa situată în incinta unităţii ori în

imediata apropiere a acesteia (art.54 alin.2). Ea este destinată a servi ca locuinţă personalului (şi membrilor familiei) care îndeplineşte anumite atribuţii de serviciu ce necesită prezenţa în preajma locului de muncă, cum ar fi locuinţele situate: în cantoanele izolate de-a lungul liniilor de cale ferată sau drumuri; în clădiri izolate ale staţiilor meteorologice sau depozitelor rezervelor de stat; în clădirile izolate în care se află cazat personalul care deserveşte instalaţiile sau reţelele de înaltă tensiune, releele de televiziune şi radio etc. În cazul locuinţei de intervenţie, închirierea se face nu numai în consideraţia raportului de muncă, dar chiar în consideraţia funcţiei îndeplinite de persoana încadrată în muncă.

ii) În al doilea rând, locuinţa de intervenţie nu poate fi vândută chiriaşului (art.54 alin.3)8.iii) În sfârşit, precizăm că încetarea contractului de muncă atrage după sine, în toate cazurile (inclusiv

pensionarea9), încetarea contractului de închiriere. 8.3. Locuinţa de necesitate

Este locuinţă de necesitate locuinţa destinată cazării temporare a persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente ori ale căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum şi lucrărilor de renovare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate de locatari (art.2 lit.f).

În cazuri de extremă urgenţă, consiliile locale pot declara drept locuinţe de necesitate, locuinţele libere aflate în fondul de locuinţe sociale (art.56), caz în care închirierea va urma regimul juridic al locuinţei de necesitate (iar nu al locuinţei sociale).

Locuinţa de necesitate se atribuie pe baza hotărârii consiliului local (art.55 alin.3), numărul de camere fiind în funcţie de numărul persoanelor ce urmează să locuiască împreună cu titularul contractului de închiriere, la fel ca şi în cazul locuinţelor sociale.

8.4. Locuinţa de protocol. Este locuinţă de protocol locuinţa destinată utilizării de către persoanele care sunt alese sau numite în unele funcţii ori demnităţi publice, exclusiv pe durata exercitării acestora (art.2 lit.g). Lista imobilelor cu destinaţie de locuinţă de protocol şi condiţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească se stabilesc prin hotărâre a Guvernului (art. 58 alin.3).

Locuinţele de protocol sunt proprietate publică a statului şi se administrează de către Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, care asigură evidenţa, întreţinerea, repararea şi conservarea lor, precum şi încasarea chiriei (art. 57 alin.1-2).

Contractul de închiriere a locuinţei de protocol încetează de drept în termen de 60 de zile de la data eliberării din funcţie a beneficiarului (art.60 alin.3), necondiţionat de atribuirea unei alte locuinţe. Persoana în

8 Actele prin care – abuziv sau din eroare – conducerea unităţii include suprafeţe locative în categoria celor de intervenţie (pentru a paraliza dreptul de cumpărare al chiriaşului) sunt supuse, în toate cazurile, controlului instanţelor judecătoreşti. CSJ, Secţiile Unite, dec. nr. II din 29 sept. 1997, în Jurisprudenţa CSJ 1997, p.58-61; C. A. Buc., s. a III-a civ., dec. nr.2822/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999, p.82-84.

9 Vz. TS, s. civ., dec.nr.1342/1970, în CD, 1970, p.110 şi dec.nr.480/1971, în CD, 1971, p.85.5

cauză (împreună cu membrii familiei, dacă este cazul) se poate întoarce în locuinţa deţinută anterior, cu titlu de proprietate sau chiriaş. În acest sens, legea prevede că atribuirea unei locuinţe de protocol nu afectează drepturile locative deţinute de persoana îndreptăţită la locuinţă de protocol (art.60 alin.4).

Plata chiriei se face din bugetele Preşedinţiei României, Senatului, Camerei Deputaţilor sau Secretariatului General al Guvernului, după caz, în limitele prevederilor bugetare aprobate anual (art.66).

I. CONTRACTELE ALEATORII A. Noţiune şi consideraţii introductive 1. Definiţie. După cum este cunoscut, în funcţie de scopul urmărit de părţi, contractele de clasifică în

contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate. Contractele cu titlu gratuit sunt acele contracte prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj.

La rândul lor, contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte cu titlu oneros comutative şi contracte cu titlu oneros aleatorii.

Potrivit art. 1.173 alin. (1) C.civ. „Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.”

Alin. (2) dispune că „Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert.”

Aşadar, în cadrul contractelor aleatorii întinderea sau chiar şi existenţa obligaţiei pentru una dintre părţi ori pentru ambele părţi contractante nu se cunoaşte în momentul încheierii contractului deoarece depinde de un eveniment viitor şi incert, incertitudinea referindu-se la îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului (condiţie) ori numai la momentul îndeplinirii (termen incert). Astfel fiind, în contractele aleatorii există şanse de câştig - riscul unei pierderi pentru ambele (toate) părţile contractante; fiecare parte urmăreşte să realizeze un câştig şi să evite suportarea unei pierderi. Aceste şanse nu pot fi evaluate la încheierea contractului, ci numai în momentul îndeplinirii (neîndeplinirii) evenimentului, căci realizarea lui este independentă de voinţa părţilor.

După cum rezultă din această definiţie, în contractele aleatorii întinderea sau chiar şi existenţa obligaţiei (prestaţiei) poate fi incertă pentru una dintre părţi sau pentru ambele părţi contractante (incertitudine uni - sau bilaterală). De exemplu, în contractul de rentă viageră obligaţia credirentierului (care înstrăinează un bun în schimbul unei rente viagere) este certă din momentul încheierii contractului, incertitudinea vizând numai întinderea obligaţiei debirentierului, care este dependentă de durata vieţii credirentierului. În schimb, în contractul de joc şi pariu (de exemplu, pariul sportiv) chiar şi existenţa obligaţiei este incertă pentru ambele părţi (nu se ştie care dintre ele va pierde întrecerea sportivă şi va fi obligată să plătească).

2. Elementul alea10. Dacă obligaţia (prestaţia) poate fi incertă numai pentru una dintre părţi, şansa de câştig-riscul unei pierderi (şanse reale şi egale pentru părţi) există întotdeauna pentru ambele (toate) părţile contractante; „nu se poate concepe ca şansa să fie unilaterală”11. Din această cauză, un contract cu titlu gratuit nu poate avea caracter aleatoriu, căci una dintre părţi nu poate pierde, iar cealaltă nu poate câştiga.

3. Consecinţe ale caracterului aleatoriu. Întrucât în contractele aleatorii şansa avută în vedere de către părţi la încheierea contractului reprezintă cauza obligaţiilor asumate, în absenţa ei contractul va fi lipsit de efecte. Astfel, dacă renta viageră a fost constituită în favoarea unei persoane decedate la încheierea contractului sau bolnave cu consecinţa morţii în 30 de zile de la data încheierii contractului (art. 2.246-2.247 C.civ.), lipsa cauzei determină nulitatea contractului. În materie de asigurări, potrivit art. 2.205 C.civ., „Contractul de asigurare se desfiinţează de drept în cazul în care, înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce obligaţia menţionată a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă.”

4. Caracterul aleatoriu al unor contracte. În literatura de specialitate s-au exprimat unele rezerve cu privire la caracterul aleatoriu al unor contracte sau cu privire la caracterul lor aleatoriu pentru ambele părţi.

Astfel, în ceea ce priveşte contractul de asigurare, unii autori contestă caracterul aleatoriu al acestui contract, pe motiv că asiguratul - care plăteşte primele de asigurare - primeşte de îndată o contraprestaţie şi anume asigurarea, adică siguranţa că va primi, el sau altul, o sumă de bani dacă se întâmplă evenimentul

10 Alea, -ae, s.f. lat.- zar, noroc, risc, primejdie.11 Henri et Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçon de droit civil, vol. II, Paris, 1962, p. 85, nr. 107. Vz. şi A. Bénabent,

Droit civil. Les contrats spéciaux, Paris, 1995, p.525-526 nr.924. „Un contract, ca să fie aleatoriu, trebuie să prezinte acest caracter pentru ambele părţi, în ce priveşte prestaţiunile lor reciproce...”, „perspectivă de beneficii sau pierderi pentru toate părţile”. C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratatul de drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1929, p.1029-1030.

6

asigurat. Pe de altă parte, şi asiguratorul are o certitudine asupra posibilităţilor de a plăti indemnizaţia de asigurare, deoarece a calculat primele de asigurare în aşa fel încât să poată acoperi toate aceste posibilităţi.

În realitate, contractul de asigurare este un contract aleatoriu, întrucât - la încheierea contractului - nu se ştie dacă se va întâmpla evenimentul păgubitor sau, cel puţin, data la care se va întâmpla. Siguranţa de a primi o sumă de bani dacă se întâmplă evenimentul, este în realitate o eventualitate, care nu poate fi asimilată cu contraprestaţia de la contractele cu titlu oneros comutative. Argumentul că asigurătorul are o certitudine asupra posibilităţilor de a plăti indemnizaţia de asigurare păcătuieşte prin faptul că se referă la totalitatea contractelor încheiate de asigurător, iar nu la fiecare contract în parte, aşa cum trebuie să fie privite lucrurile.

Dacă luăm totalitatea contractelor încheiate de asigurător (portofoliul asigurătorului), desigur că există o certitudine statistică, ştiinţifică (rezultată din calculul probabilităţilor), dar aceasta nu se referă la fiecare contract în parte.

Urmează să analizăm în cadrul contractelor aleatorii contractul de rentă viageră şi contractul de întreţinere, cu menţiunea că pot fi încheiate şi alte contracte aleatorii, numărul lor nefiind limitat (de exemplu, vânzarea unui lucru viitor - de pildă, o recoltă – în cazul în care cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării, în tot sau în parte, a bunului viitor; constituirea directă sau indirectă a unui uzufruct sau uz viager; vânzarea nudei proprietăţi; vânzarea de drepturi litigioase; vânzarea în cadrul căreia cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii etc.).

Contractul de asigurare, care este un contract aleatoriu foarte important, se studiază la materia Dreptul asigurărilor.

B. Contractul de rentă viagerăSecţiunea I

Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de rentă viageră 1. Noţiune. Prin contractul de rentă viageră o parte, numită debirentier (debitorul rentei), se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier (creditorul rentei), prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile, pe durata vieţii credirentierului ori, după caz, pe durata vieţii debirentierului sau a unei terţe persoane determinate12.

După cum rezultă din dispoziţiile Codului civil, renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit, iar plata ei periodică poate fi legată de durata vieţii unei alte persoane (debirentierul sau o terţă persoană determinată) decât credirentierul (art. 2.242-2.243 C.civ.). De asemenea, renta viageră poate fi constituită pe durata vieţii mai multor persoane, urmând ca, în acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de plată a rentei să înceteze la data la care decedează ultima dintre aceste persoane.

Situaţia care se întâlneşte cel mai frecvent în practică în materia contractului de rentă viageră este aceea în care o parte, numită credirentier, înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (numită capital) celeilalte părţi, numite debirentier, iar aceasta din urmă se obligă să-i plătească credirentierului, în mod periodic (lunar, trimestrial, semestrial, anual etc.) o sumă de bani până la data decesului credirentierului.

1.1. Cuantumul ratei de rentă se stabileşte, în mod liber, prin voinţa părţilor. Chiar dacă, în schimbul rentei, credirentierul a plătit o sumă de bani (capital) şi chiar dacă s-a recurs la constituirea rentei pentru a micşora inconvenientele prohibiţiilor în materie de împrumut cu dobândă, nu sunt aplicabile restricţiile legale (dacă există) referitoare la dobândă (cuantumul maxim, interzicerea anatocismului sau a plăţii anticipate etc.), deoarece renta nu reprezintă o dobândă şi se plăteşte nu (numai) în schimbul folosinţei, ci şi ca echivalent (aleatoriu) al capitalului însuşi, pe care îl absoarbe13.

Ratele de rentă se plătesc în cuantumul prevăzut în contract. Potrivit art. 2.248 C.civ., în lipsă de stipulaţie contrară, ratele de rentă se plătesc trimestrial, în avans şi indexate în funcţie de rata inflaţiei. Atunci când credirentierul decedează înainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a plătit în avans, debirentierul nu poate cere restituirea sumei plătite aferente perioadei în care creditorul nu a mai fost în viaţă.

Prevederile art.2.248 C.civ. au fost impuse, în principal, de următoarele considerente:i) de regulă, renta viageră are caracter alimentar, putând servi, de exemplu, pentru asigurarea

aprovizionării pentru sezonul de iarnă (procurarea de alimente, hrană pentru animale, lemne de foc etc.). ii) la fel ca şi în alte materii (de exemplu, pensia de întreţinere, relativ la care art. 531 alin.2 C.civ.

prevede că „Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata

12 Dacă în schimbul bunului debirentierul plăteşte şi o sumă de bani, nu numai renta periodică, pentru calificarea contractului (în vederea aplicării regulilor de la renta viageră, respectiv de la vânzare) trebuie să se stabilească obligaţia (prestaţia) principală; contractul va fi de rentă viageră dacă suma plătită la încheierea contractului reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat.

13 Capitalul dat pentru constituirea rentei nu este rambursabil nici în timpul vieţii şi nici după moartea debirentierului. Cas. I, dec. nr. 157/1968, în C.civ. adnotat, vol. IV, p. 104, nr. 1.

7

inflaţiei.”), s-a prevăzut indexarea ratelor de rentă pentru ca devalorizarea monetară să nu fie suportată de credirentier.

iii) sunt protejaţi moştenitorii credirentierului în ipoteza în care ratele de rentă au fost deja cheltuite de către credirentier.

1.2. Potrivit legii, renta se poate constitui în favoarea unei sau mai multor persoane (art. 2.245 C.civ.). Deşi nu se prevede expres, calitatea de debirentier poate şi ea să aparţină mai multor persoane. În aceste cazuri, când în contract există o pluralitate de părţi, se pune întrebarea dacă obligaţia este divizibilă sau indivizibilă (ori solidară).

Principial, renta viageră – întrucât are ca obiect o sumă de bani sau alte bunuri fungibile - este, prin excelenţă, divizibilă. Cu toate acestea, art. 2.245 C.civ. prevede că dacă nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a rentei viagere este indivizibilă în privinţa credirentierilor. Aceasta înseamnă că moartea unui credirentier nu duce la stingerea parţială a rentei, ea urmând a fi plătită integral supravieţuitorului, dacă nu s-a stipulat contrariul. De exemplu, în cazul decesului unuia dintre soţii credirentieri, cel rămas în viaţă beneficiază de întreaga rentă.

Dacă există o pluralitate de debirentieri, obligaţia de plată a rentei este divizibilă, Codul civil prevăzând indivizibilitatea obligaţiei doar în privinţa credirentierilor. Nimic nu se opune ca printr-o stipulaţie expresă din contractul de rentă viageră să se prevadă că obligaţia debirentierilor are un caracter indivizibil. Într-o asemenea situaţie, obligaţia nu se divide între debirentieri şi nici între moştenitorii acestora, iar fiecare dintre debirentieri sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii (art. 1.425 C.civ.).

2. Caractere juridice. Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume un contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig – riscul unei pierderi pentru ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert, şi anume perioada cât va trăi credirentierul (sau, după caz, debirentierul sau o terţă persoană determinată). Dacă prestaţia periodică în bani se plăteşte pe un timp determinat, contractul nu mai este aleatoriu şi deci nu este contract de rentă viageră14.

2.1. Renta viageră cu titlu oneros este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii pentru ambele părţi. De asemenea, ea are de regulă caracter consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al părţilor. Dacă însă bunul înstrăinat de credirentier este (şi) un drept asupra unui imobil (construcţie ori teren cu sau fără construcţii), contractul este solemn, el trebuind să fie încheiat în formă autentică (art. 1.244 C.civ.), iar transferul dreptului trebuie înscris în cartea funciară (art. 88515 şi 888 C.civ.).

2.2. Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate (eventual de nuda proprietate, cu rezerva uzufructului viager), credirentierul fiind ţinut de obligaţiile vânzătorului (de a preda bunul, de a transmite proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut şi de a garanta contra evicţiunii şi viciilor bunului). Aceasta pentru că potrivit art. 1.651 C.civ. „Dispoziţiile prezentului capitol privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel.”

2.3. Deşi renta viageră se constituie în mod obişnuit cu titlu oneros, ea poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie16 sau prin testament17 (art. 2.243 C.civ.). În aceste cazuri constituirea rentei este supusă regulilor de formă şi de fond prevăzute pentru donaţii şi testamente (forma actului, capacitate, revocare, reducţiune etc.). Aceste reguli sunt aplicabile şi dacă titularul rentei - constituite cu titlu oneros sau cu titlu gratuit - o donează unui terţ, ceea ce este posibil întrucât renta nu are caracter strict personal ( intuitu personae)18. Este însă evident că renta se va plăti terţului numai până la moartea credirentierului iniţial.

14 Poate fi, de exemplu, un contract de vânzare în care plata preţului este eşalonată în timp sau un contract de împrumut de bani (capital) care se restituie în rate (cu dobânzile aferente).

15 Asupra intrării în vigoare a acestui text, a se vedea şi dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, dispoziţii care amână aplicarea efectului constitutiv al înscrierilor în cartea funciară până la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Totuşi, chiar şi până la aplicarea efectului constitutiv, înscrierea în cartea funciară a transmisiunilor, constituirilor, modificărilor drepturilor reale având ca obiect imobile este necesară pentru opozabilitate faţă de terţi, astfel încât dispoziţiile art. 1.244 C.civ. sunt aplicabile, iar actele juridice care produc asemenea efecte sunt supuse formei autentice sub sancţiunea nulităţii absolute.

16 Renta viageră se poate constitui cu titlu gratuit (donaţie) şi prin contractul încheiat între foştii soţi, la desfacerea căsătoriei, în scop de întreţinere (TS, completul de 7 jud., dec. nr. 55/1975, în CD, 1975, p.152). Tot astfel, constituie rentă viageră (iar nu uzufruct) şi donaţia unei sume fixe de bani din venitul anual al unui teren agricol, credirentierul neavând niciun drept asupra fondului (CA Buc., C. jud. nr. 18/1902, în C.civ. adnotat, vol. IV, p. 111 nr. 2).

17 Potrivit art. 1.062 C.civ. „Când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea acestuia este datorată din ziua deschiderii moştenirii.”

18 Renta nu este esenţialmente personală, astfel încât poate fi cedată (Cas. I, dec. nr. 1074/1923 şi nr. 444/1923, în C. civ. adnotat, vol. II, p. 554-555 nr. 14), dacă prin actul de constituire nu s-a prevăzut inalienabilitatea. Renta constituită cu

8

Atunci când renta viageră a fost constituită cu titlu gratuit contractul nu mai are caracter aleatoriu, ci este o liberalitate, deoarece pentru credirentier nu există şanse de pierdere, iar pentru debirentier nu există şanse de câştig19. Unii autori consideră că renta viageră este un contract aleatoriu chiar dacă a fost constituită cu titlu gratuit, deoarece se poate întâmpla ca previziunile autorului liberalităţii să nu se realizeze („să fie dejucate”)20, cum ar fi situaţia în care credirentierul trăieşte mai mult decât s-a presupus.

Nu împărtăşim această părere, deoarece caracterul comutativ sau aleatoriu al contractului vizează numai contractele cu titlu oneros, fiind o subdiviziune a acestora (nu şi contractele cu titlu gratuit, fie şi marcate de elementul alea), iar în contractele aleatorii trebuie să existe şanse de câştig - riscul unei pierderi pentru toate părţile. Incertitudinea asupra cuantumului unei prestaţii gratuite - fără şansă de câştig pentru una dintre părţi şi fără riscul pierderii pentru cealaltă - nu transformă contractul într-unul aleatoriu.

Renta viageră constituie o liberalitate şi în cazul în care renta se stipulează nu în favoarea persoanei care a înstrăinat bunul sau plăteşte suma de bani, ci în favoarea unui terţ. În acest caz părţile contractante se numesc: constituitor (stipulant) şi debirentier (promitent), iar terţul beneficiar are calitatea de credirentier. Renta constituită în astfel de condiţii - deşi contractul este cu titlu oneros şi are caracter aleatoriu - este supusă regulilor de fond prevăzute pentru donaţii (capacitate, reducţiune, revocare etc.) pentru că stipulantul contractează cu intenţie liberală, dar nu se aplică condiţiile de formă ale donaţiilor (art. 2.243 alin. 2 C.civ.). Într-adevăr, renta astfel constituită este o donaţie indirectă, rezultând dintr-o stipulaţie pentru altul (făcută donandi causa), iar pentru donaţiile indirecte nu se cere respectarea formelor solemne (art. 1.011 alin. 2 C.civ.).

2.4. Condiţii speciale de validitate. Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o rentă constituită pe durata vieţii unui terţ care era decedat în ziua încheierii contractului (art. 2.246 C.civ.), deoarece nu există şanse de câştig – riscul unei pierderi pentru ambele părţi, ceea ce presupune lipsa cauzei juridice a contractului.

Nu produce, de asemenea, niciun efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o rentă pe durata vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată (art. 2.247 C.civ.), boala respectivă - existentă în momentul încheierii contractului - iar nu un alt eveniment (de exemplu, un accident) fiind cauza morţii. Această dispoziţie, conţinând o prezumţie absolută de lipsă a cauzei, nu se aplică constituirilor de rentă cu titlu gratuit, fără caracter aleatoriu, ci numai dacă renta a fost constituită cu titlu oneros.

Controversată este problema validităţii contractului dacă renta s-a constituit în favoarea mai multor persoane şi numai una dintre ele încetase din viaţă în momentul constituirii sau a încetat din viaţă în intervalul de 30 zile. Considerăm că, în aceste cazuri, soluţia validităţii contractului se justifică, fiindcă şansele de câştig – riscul unei pierderi pentru ambele părţi (cauza contractului) subzistă.

Dacă moartea credirentierului a intervenit după 30 zile, instanţa poate constata nulitatea contractului pentru lipsa cauzei (alea) numai dacă moştenitorii dovedesc că debirentierul a avut cunoştinţă de moartea iminentă a credirentierului.

Secţiunea a II-aEfectele contractului de rentă viageră

3. Plata rentei. Ratele de rentă trebuie să fie plătite de debirentier, în cuantumul şi la termenele stipulate în contract (iar în lipsa stipulării unui termen, trimestrial şi în avans), până la decesul credirentierului (contractant sau terţ beneficiar) ori decesul terţului până la moartea căruia credirentierul are dreptul la ratele de rentă. Atunci când credirentierul decedează înainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a plătit în avans, debirentierul nu poate cere restituirea sumei plătite aferente perioadei în care creditorul nu a mai fost în viaţă.21.

titlu gratuit poate fi declarată incesibilă.19 Renta viageră reprezintă o liberalitate în privinţa bunului înstrăinat (iar nu un contract aleatoriu) şi în ipoteza în care

renta s-a stipulat în mod fictiv sau dacă veniturile bunului înstrăinat (de exemplu, chiria imobilului sau dobânzile capitalului plătit) acoperă ratele de rentă. Caracterul gratuit al înstrăinării în schimbul unei rente viagere este chiar prezumat de lege. Astfel, potrivit art.1091 alin. 4 C.civ. „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare.” În acest caz, moştenitorii rezervatari, care nu au consimţit la înstrăinare, pot cere reducţiunea liberalităţii.

20 A se vedea Mazeaud, op. cit., p.1264 nr. 1622.21 A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p.121. Ratele de rentă scadente şi neachitate până la decesul credirentierului pot fi

urmărite de moştenitorii lui (TS, s. civ., dec. nr.710/1978, p.71-72) în cadrul termenului de prescripţie. Dacă s-a stipulat plata rentei până la moartea altei persoane decât credirentierul, şi acesta din urmă moare mai întâi, dreptul la rentă - inclusiv cele devenite scadente după moartea sa - se transmite asupra moştenitorilor săi. A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p.488; C. Nacu, Dreptul civil român, Bucureşti, 1903, vol. III, p. 478.

9

Pentru garantarea obligaţiei de plată a rentei constituite cu titlu oneros, credirentierul beneficiază de o ipotecă legală asupra bunului imobil înstrăinat (art. 2.249 coroborat cu art. 1.723 şi cu art. 2.386 pct.1 C.civ.). Potrivit art. 37 alin. (6) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 „În toate cazurile când prin lege se acordă un privilegiu imobiliar sau o ipotecă legală pentru garantarea vreunui drept sau creanţe, acestea se vor înscrie din oficiu în cartea funciară, cu excepţia situaţiei în care părţile renunţă în mod expres la acest beneficiu; înscrierea privilegiului sau a ipotecii legale se face, de regulă, în temeiul înscrisului din care rezultă creanţa privilegiată sau care conferă dreptul de a lua o inscripţie ipotecară.” În vederea înscrierii ipotecii legale nu este necesară declararea valorii creanţei garantate pentru că, dată fiind natura aleatorie a contractului de rentă viageră, la data înscrierii ipotecii legale valoarea acestei creanţe nu este cunoscută.

În ipoteza în care bunul înstrăinat este un bun mobil, credirentierul beneficiază de privilegiul special prevăzut de art. 2.339 alin. 1 pct. 1 C.civ. („Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele: a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;”)

Conform art. 2.252 C.civ., debirentierul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului şi renunţând la restituirea ratelor plătite. Debirentierul este ţinut la plata rentei până la decesul persoanei pe durata vieţii căreia a fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia.

Precizăm că, în caz de moarte a debirentierului, obligaţia de plată a rentei se transmite asupra moştenitorilor lui deoarece această obligaţie nu este legată de o calitate personală a defunctului (cum ar fi, de exemplu, pensia de întreţinere datorată între soţi şi rude în condiţiile prevăzute de art. 513 şi urm. C.civ.) şi nici contractată intuitu personae. Dacă plata rentei s-ar fi stipulat până la moartea debirentierului (ipoteză avută în vedere de art. 2.242 alin. 2 C.civ.), moştenitorii datorează ratele de rentă scadente şi neachitate de debirentier în timpul vieţii, obligaţia stingându-se la moartea lui.

Debirentierul nu se poate libera de obligaţia plăţii rentei nici prin vânzarea bunului şi asumarea acestei obligaţii de către cumpărător. Numai în ipoteza în care credirentierul consimte, debirentierul va fi înlocuit, în condiţiile prevăzute de lege pentru cesiunea contractului (art. 1.415 şi urm. C.civ.).

4. Sancţiunea neexecutării. Dacă la scadenţă debirentierul nu plăteşte, potrivit art.2.250 alin. (1) C.civ. „credirentierul poate cere sechestrul şi vânzarea bunurilor debirentierului, până la concurenţa unei sume suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor.” Unul dintre bunurile care pot fi vândute este cel care a fost înstrăinat de către credirentier, mai ales dacă credirentierul beneficiază de o ipotecă legală asupra acestui bun imobil.

Alin. (2): „Această sumă se stabileşte, în condiţiile legii, pe baza unei expertize întocmite în conformitate cu metodologia de calcul aplicabilă în cazul asigurărilor de viaţă, ţinându-se seama, printre altele, de ratele deja încasate de credirentier, de vârsta şi de starea acestuia. Cheltuielile expertizei sunt suportate de debirentier.” Aşadar, utilizând metodele folosite de societăţile de asigurare, urmează să se stabilească suma necesară pentru acoperirea ratelor de rentă. Este recomandabil ca instanţele de judecată să indisponibilizeze o sumă mai mare, mai ales atunci când debirentierul are o situaţie patrimonială precară. În plus, suma respectivă trebuie să acopere şi indicele inflaţiei.

Alin. (3): „După ce a fost obţinută în urma vânzării bunurilor debirentierului, suma se consemnează la o instituţie de credit şi va fi plătită credirentierului cu respectarea cuantumului şi scadenţelor convenite prin contractul de rentă viageră.” Rezultă că suma obţinută din vânzarea bunurilor nu i se va preda în mod global credirentierului, ci acesta va încasa ratele de rentă în condiţiile prevăzute în contract (la scadenţele convenite, în cuantumul stipulat). Suma care rămâne neatribuită la decesul credirentierului va fi pusă la dispoziţia debirentierului.

Alin. (4): „Dacă debirentierul (persoană juridică) intră în lichidare, credirentierul îşi poate realiza dreptul la rentă înscriind în tabloul creditorilor o creanţă al cărei cuantum se determină potrivit alin. (2) .” Textul are în vedere ipoteza în care debirentier este o persoană juridică şi aceasta urmează să fie lichidată, de exemplu din cauza insolvenţei. În acest caz, credirentierul va fi tratat ca un creditor, privilegiat sau chirografar, după caz, aplicându-se prevederile legislaţiei speciale care reglementează lichidarea persoanei juridice.

În ceea ce priveşte posibilitatea de a obţine rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, potrivit Codului civil de la 1864 rezoluţiunea contractului pentru neexecutare nu putea fi cerută de credirentier22

(derogare de la regula generală prevăzută în art. 1020-1021 C. civ. anterior), cu toate că renta a fost constituită

22 Pentru amănunte privind inaplicabilitatea rezoluţiunii, a se vedea V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, 1997, p.35-37. A se vedea şi TS, col.civ., dec. nr. 1845/1956, în CD, 1956, p. 136.

10

cu titlu oneros şi contractul era sinalagmatic (art. 1647 C. civ. anterior)23. Rezoluţiunea putea fi cerută numai dacă debirentierul nu prezenta garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii rentei (art. 1646 C. civ. anterior), respectiv, le micşora prin fapta sa (art. 1025 C. civ. anterior) sau dacă în contract s-a prevăzut un pact comisoriu expres24. În aceste cazuri (neprezentarea garanţiilor sau dacă pactul comisoriu era de gradul I), rezoluţiunea trebuia să fie cerută instanţei, potrivit regulilor generale. Dacă pactul comisoriu expres a fost de gradul II sau de grad subsecvent, instanţa constata rezoluţiunea care se producea în baza pactului. Spre deosebire de dreptul comun în care pactul comisoriu de gradul I nu avea semnificaţie proprie, deoarece repeta numai prevederile art. 1020 C. civ. anterior - în materia rentei viagere şi pactul comisoriu de gradul I producea efecte proprii; în temeiul lui credirentierul putea cere rezoluţiunea judiciară a contractului pentru neexecutare, ceea ce nu ar fi fost posibil în lipsa acestei clauze.

Noul Cod civil prevede, ca şi Codul civil anterior: „Creditorul unei rente viagere constituite cu titlu oneros poate cere rezoluţiunea contractului dacă debirentierul nu depune garanţia promisă în vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează.”

Însă, spre deosebire de Codul civil anterior, Noul Cod civil prevede:„Credirentierul are dreptul la rezoluţiune pentru neexecutarea fără justificare a obligaţiei de plată a rentei de către debirentier.”

În lipsa unei stipulaţii contrare, rezoluţiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obţine restituirea ratelor de rentă deja plătite. Această prevedere legală are în vedere caracterul aleatoriu al contractului de rentă viageră.

În caz de anulare a contractului de rentă viageră prestaţiile primite se restituie potrivit regulilor generale (art.1.254 alin. 3 C.civ.)25.

5. Urmărirea rentei de către creditori. Prescripţie. Potrivit noului Cod civil, numai renta viageră constituită cu titlu gratuit poate fi declarată neurmăribilă prin convenţia părţilor (art. 2.253C.civ.). În acest caz, creditorii nu pot protesta căci debitorul lor (credirentierul) nu a dat nimic în schimbul rentei neurmăribile şi deci nu şi-a micşorat patrimoniul său (care formează obiectul dreptului de gaj general al creditorilor).

Chiar şi în cazul în care renta constituită cu titlu gratuit a fost declarată neurmăribilă, stipulaţia nu îşi produce efectele decât în limita valorii rentei care este necesară credirentierului pentru asigurarea întreţinerii. Art. 2.253 C.civ. face trimitere la dispoziţiile art. 2.257 alin.(2) C.civ., care se aplică în mod corespunzător. Potrivit acestui din urmă text de lege, în executarea obligaţiei de întreţinere, debitorul datorează creditorului în special hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj, folosinţa unei locuinţe corespunzătoare, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală. Această prevedere legală urmăreşte să asigure protecţia corespunzătoare a drepturilor creditorilor credirentierilor, inclusiv în acele ipoteze în care debitorul lor este beneficiarul unei liberalităţi. Credirentierul nu ar putea să dispună de întreaga rentă, chiar dacă aceasta a fost constituită cu titlu gratuit, fără a-şi plăti creditorii (de exemplu, credirentierul este beneficiarul unei rente în cuantum de 10.000 de lei lunar, cheltuielile de întreţinere sunt de 6.000 de lei lunar, urmând ca suma de 4.000 de lei lunar să poată fi urmărită de către creditorii credirentierului). În acest mod se asigură armonizarea intereselor în prezenţă, în sensul că şi credirentierul îşi acoperă cheltuielile de întreţinere, dar şi creditorii lui se pot îndestula din suma ce excedează cheltuielile de întreţinere.

Dacă renta n-a fost declarată neurmăribilă va putea fi urmărită de orice creditor, iar renta constituită cu titlu oneros nici nu poate fi declarată neurmăribilă, deoarece reprezintă echivalentul bunului înstrăinat sau sumei plătite şi în acest mod un debitor de rea-credinţă s-ar putea sustrage de la executarea obligaţiilor sale26.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune prin care se reclamă ratele de rentă neplătite, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 2.517 C.civ.). Termenul de prescripţie se calculează separat pentru fiecare rată de rentă din momentul în care fiecare rată a devenit exigibilă (art. 2.526 C.civ.).

Întrucât renta are caracter viager, dreptul la rentă al creditorului nu se prescrie, chiar dacă o perioadă îndelungată (de peste 3 ani) nu ar reclama plata ratelor de rentă scadente27.

23 Rezoluţiunea este interzisă chiar dacă actul este intitulat vânzare, dar din conţinutul actului intervenit între părţi în aceeaşi zi, care face parte integrantă din contract, rezultă că actul este o rentă viageră (Cas. I, dec. nr.54/1913, în C. civ. adnotat, vol. IV, p. 109 nr. 1).

24 TS, s. civ., dec. nr.1950/1971, în Repertoriu...1969-1975, p.117-118; dec. nr. 1396/1972, în CD, 1972 p. 117.25 A se vedea TS, col.civ., dec. nr. 1703/1962, în CD, 1962, p. 108.

26 Statuarea instanţei supreme în sensul că, în cazul unei rente viagere, având caracter personal, „urmărirea nu se poate face decât de creditor” (al rentei - TS, s. civ., dec. nr. 710/1978, loc. cit., p. 72) vizează numai situaţia moştenitorilor care nu pot pretinde plata rentei după stingerea ei prin moartea creditorului; în schimb, creditorii credirentierului pot urmări renta care nu este inalienabilă şi insesizabilă, deoarece nu este esenţialmente personală.

27 Contra, a se vedea D. Alexandresco, care susţine că însuşi dreptul la rentă se prescrie (op. cit., p.486 şi 491), întrucât concepe ratele ca venituri ale rentei (de exemplu, dobânzi ale capitalului), ceea ce nu este riguros exact, iar ratele nu sunt venituri ale rentei, ci reprezintă renta însăşi.

11

C. Contractul de întreţinere

Secţiunea I Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere. Delimitarea lui faţă de alte contracte

1. Noţiune şi caractere juridice. Prin contractul de întreţinere o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părţi sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumită durată. Dacă prin contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a prevăzut numai caracterul viager al acesteia, atunci întreţinerea se datorează pentru toată durata vieţii creditorului întreţinerii (art.2.254 C.civ.).

Aşadar, spre deosebire de contractul de rentă viageră a cărui durată este indisolubil legată de viaţa unei persoane (de aici şi sintagma rentă „viageră”), contractul de întreţinere se poate încheia şi pe o durată determinată. Cu alte cuvinte, caracterul viager este numai de natura, iar nu de esenţa contractului de întreţinere. Legiuitorul a dat dovadă de flexibilitate, dorind să pună la dispoziţia celor interesaţi mai multe posibilităţi, de care aceştia să uzeze în funcţie de interesele lor concrete.

Ca şi renta viageră, şi întreţinerea poate fi constituită pe durata vieţii mai multor persoane, urmând ca, în acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de întreţinere să înceteze la data la care decedează ultima dintre aceste persoane.

Situaţia întâlnită cel mai frecvent în practică în materia contractului de întreţinere este aceea în care una dintre părţi, numită creditorul întreţinerii, înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital), iar cealaltă parte, numită debitorul întreţinerii, se obligă să-i asigure întreţinerea în natură (de regulă, hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj, folosinţa unei locuinţe corespunzătoare, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală)28 pe timpul cât va trăi, iar după moarte s-o înmormânteze29.

Contractul de întreţinere, asemănător rentei viagere, este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume un contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig – riscul unei pierderi pentru ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert, şi anume perioada cât va trăi creditorul întreţinerii.

Caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere este chiar mai pronunţat decât în cazul rentei viagere, întrucât obligaţia debitorului depinde nu numai de durata incertă a vieţii creditorului întreţinerii, dar şi de obiectul prestaţiei, variabil în funcţie de nevoile lui zilnice sau de alţi factori care pot influenţa întinderea prestaţiilor (starea sănătăţii, costul vieţii etc.). De aceea, apreciem că se poate vorbi de caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere chiar şi în ipoteza în care părţile convin ca întreţinerea să se presteze pe o perioadă determinată (de exemplu, 10 ani) pentru că este posibil ca în acest interval de timp costul vieţii să crească foarte mult, creditorul să aibă nevoie de medicamente, îngrijiri medicale, efectuarea unor intervenţii chirurgicale costisitoare etc. Invers, este posibil să scadă costul vieţii sau creditorul întreţinerii să decedeze în scurt timp de la încheierea contractului (de exemplu, contractul s-a încheiat pe o durată de 10 ani şi decesul intervine după doar 2 ani).

Contractul de întreţinere cu titlu oneros este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii pentru ambele părţi. De asemenea, este translativ de proprietate (eventual de nuda proprietate, cu rezerva uzufructului viager30, a uzului sau a abitaţiei31), creditorul întreţinerii fiind ţinut de obligaţiile vânzătorului (de a preda bunul, de a transmite proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut şi de a garanta contra evicţiunii şi viciilor bunului). Aceasta pentru că potrivit art. 1.651 C.civ. „Dispoziţiile prezentului capitol privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul

28 Cu privire la sensul larg, cuprinzător al noţiunii de întreţinere şi validitatea contractului chiar în ipoteza în care creditorul are mijloace materiale suficiente (pentru a se întreţine), vz. TJ Braşov, dec. civ. nr.948/1984, în RRD nr. 5, 1985, p. 69; CSJ, s. civ., dec. nr. 2462/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p. 59-62; Î.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 6943/2004, www.scj.ro.; C.A. Ploieşti, s. civ., dec. nr. 606/2008, citată de L.C. Stoica, Contractul de întreţinere şi de rentă viageră. Practică judiciară şi reglementarea din Noul Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 253-260; Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 370R/2011, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 1-10.

29 Dacă în contract s-a prevăzut „expres numai dreptul vânzătorului la uzufruct pe tot timpul vieţii”, fără „referiri la eventuale prestaţii de întreţinere” din partea cumpărătorului, contractul este de vânzare, iar nu de întreţinere (CSJ, s. civ., dec. nr. 1303/1994, în Dreptul nr. 7, 1995, p. 84). Tot astfel, dacă vânzătorul îşi rezervă alte drepturi (uz, abitaţie etc.), dar fără obligaţia cumpărătorului de a-i presta întreţinere.

30 A se vedea, de exemplu, Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 370R/2011, cit. supra; Î.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 536/2005, www.scj.ro.; C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2664/2003, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 277-285.

31 A se vedea, de exemplu, C.A. Buc., s. a III-a civ., dec. nr. 687/2004, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 88-98.12

oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel.”

Spre deosebire de contractul de rentă viageră care, în principiu, este un contract consensual, contractul de întreţinere este un contract solemn. Potrivit art. 2.255 C.civ. „Contractul de întreţinere se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.” Forma autentică este cerută ad validitatem, indiferent care este natura bunului - bun mobil sau imobil - transmis de către creditorul întreţinerii. Raţiunea caracterului solemn al contractului de întreţinere rezultă din dorinţa legiuitorului de a asigura o protecţie corespunzătoare a voinţei părţilor (în special, a voinţei creditorului întreţinerii, care, de regulă, este o persoană în vârstă). Şi debitorul întreţinerii doreşte să aibă un anumit confort determinat de convingerea că a încheiat un contract pe deplin valabil. Acest confort decurge din faptul că notarul public a verificat dacă cel cu care încheie contractul, în speţă, creditorul întreținerii, are discernământ, a înţeles ce fel de contract încheie, ce drepturi va avea în continuare, etc.

Totodată, forma autentică permite notarului să se asigure că realmente părţile au dorit să încheie un contract de întreţinere şi să le explice acestora în mod clar care este conţinutul contractului şi care sunt consecinţele nerespectării obligaţiilor32. Nu este mai puţin adevărat că în trecut, când contractul era unul nenumit şi, în principiu, consensual, în majoritatea cazurilor el se încheia în formă autentică notarială.

Asemănător rentei viagere, creanţa de întreţinere poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau prin testament33, caz în care sunt aplicabile regulile de formă şi de fond ale liberalităţilor (forma actului, capacitate, revocare, reducţiune etc.). Atunci când întreţinerea a fost constituită cu titlu gratuit contractul nu mai are caracter aleatoriu, ci este o liberalitate, deoarece pentru creditor nu există şanse de pierdere, iar pentru debitor nu există şanse de câştig34.

Contractul de întreţinere constituie o liberalitate şi în cazul în care întreţinerea se stipulează nu în favoarea persoanei care a înstrăinat bunul sau plăteşte suma de bani, ci în favoarea unui terţ. În acest caz părţile contractante se numesc: constituitor (stipulant) şi debitor (promitent), iar terţul beneficiar are calitatea de creditor al întreţinerii. Întreţinerea constituită în astfel de condiţii - deşi contractul este cu titlu oneros şi are caracter aleatoriu - este supusă regulilor de fond prevăzute pentru donaţii (capacitate, reducţiune, revocare etc.) pentru că stipulantul contractează cu intenţia de a-l gratifica pe terţul beneficiar. În privinţa condiţiilor de formă, întrucât pentru valabila încheiere a contractului de întreţinere este necesară forma autentică cerută ad validitatem, chiar dacă întreţinerea astfel constituită este o donaţie indirectă, rezultând dintr-o stipulaţie pentru altul (făcută donandi causa), iar pentru donaţiile indirecte nu se cere respectarea formelor solemne (art. 1.011 alin. 2 C.civ.), pentru a fi valabil contractul de întreţinere (prin mijlocirea căruia se realizează o donaţie indirectă) trebuie să îmbrace forma autentică.

Dacă în contract există o pluralitate de părţi (mai mulţi creditori şi/sau debitori), obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor (art. 2.256 alin.2 C.civ.). Astfel fiind, în caz de pluralitate de creditori, ea nu este considerată îndeplinită dacă nu s-a

32 Potrivit art. 79 alin. (1) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 „Notarul public are obligaţia să desluşească raporturile juridice dintre părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice.”

În practică se întâlnesc situaţii în care, deşi contractul se încheie în faţa notarului public, totuşi ulterior intervine nulitatea determinată de faptul că părţile s-au aflat în eroare cu privire la natura actului juridic (error in negotio). De exemplu, una dintre ele a crezut că încheie un contract de vânzare (sau de rentă viageră), iar cealaltă a crezut că încheie un contract de întreţinere (a se vedea, de exemplu, C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 484/2009, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 296-307).

33 Potrivit art. 1.062 C.civ. „Când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea acestuia este datorată din ziua deschiderii moştenirii.” Precizăm şi faptul că dacă donaţia sau legatul are ca obiect o întreţinere viageră, moştenitorii rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a fost stipulată, fie de a abandona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea beneficiarului liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea potrivit dreptului comun (art. 1.098 C.civ.).

34 Întreţinerea reprezintă o liberalitate în privinţa bunului înstrăinat (iar nu un contract aleatoriu) şi în ipoteza în care întreţinerea s-a stipulat în mod fictiv sau dacă veniturile bunului înstrăinat (de exemplu, chiria imobilului sau dobânzile capitalului plătit) acoperă valoarea întreţinerii. Caracterul gratuit al înstrăinării în schimbul întreţinerii pe viaţă (nu şi al întreţinerii pe durată determinată) este chiar prezumat de lege. Astfel, potrivit art.1091 alin. 4 C.civ. „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare.” În acest caz, moştenitorii rezervatari, care nu au consimţit la înstrăinare, pot cere reducţiunea liberalităţii.

13

executat integral faţă de toţi creditorii, întinderea şi valoarea prestaţiei fiind în funcţie de necesităţile şi durata vieţii tuturor creditorilor. Iar în caz de pluralitate de debitori, fiecare (oricare) dintre ei poate fi obligat să execute obligaţia de întreţinere; în schimb, şi prestarea întreţinerii de către oricare dintre ei este liberatorie pentru toţi35.

Drept consecinţă a indivizibilităţii, neexecutarea faţă de unul dintre creditori poate determina rezoluţiunea întregului contract, iar nu pro parte (pentru cota-parte din bun ce a aparţinut creditorului faţă de care obligaţia nu a fost executată sau proporţional cu numărul creditorilor neîntreţinuţi). Iar dacă întreţinerea este asigurată de un debitor, creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului în privinţa celorlalţi.

Obligaţia de întreţinere urmează a fi considerată indivizibilă (pasiv) chiar dacă a fost contractată de un singur debitor, deoarece - în cazul morţii lui - moştenitorii vor fi obligaţi fiecare pentru tot (art. 1.425 C.civ.), în ipoteza în care creditorul întreţinerii acceptă, iar ei înţeleg să execute obligaţia de întreţinere. În cazul în care întreţinerea în natură se înlocuieşte cu o sumă de bani corespunzătoare (art. 2.261 alin. 1 C.civ.), oricare dintre moştenitori va putea fi obligat să plătească suma integrală. Dacă a fost un singur creditor care are mai mulţi moştenitori, problema transmiterii creanţei nu se pune, deoarece ea se stinge la moartea lui. În schimb, problema se pune sub raportul exercitării dreptului patrimonial de a cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei în trecut (până la decesul creditorului), care se transmite, indivizibil, asupra tuturor moştenitorilor, oricare putând să intenteze acţiunea36.

2. Condiţii speciale de validitate. Şi în materia contractului de întreţinere sunt aplicabile prevederile art. 2.246 şi 2.247 C.civ., ceea ce înseamnă că este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o creanţă de întreţinere constituită pe durata vieţii unui terţ care era decedat în ziua încheierii contractului şi că, de asemenea, nu produce niciun efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o creanţă de întreţinere pe durata vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului de întreţinere, suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la data încheierii contractului. Explicaţiile din materia contractului de rentă viageră sunt valabile şi la contractul de întreţinere.

3. Deosebiri faţă de contractul de rentă viageră. Cu toate asemănările existente între caracterele juridice ale contractelor de rentă viageră şi de întreţinere, cele două contracte nu trebuie să fie confundate, ele fiind contracte speciale distincte.

Principalele deosebiri (care, după cum vom vedea, atrag după sine pe cale de consecinţă şi alte deosebiri) constau în faptul că:

a) obligaţia debirentierului este o obligaţie de a plăti sume de bani sau alte bunuri fungibile, în timp ce obligaţia debitorului întreţinerii constă în prestarea întreţinerii în natură37;

b) renta viageră este transmisibilă (poate forma obiectul unei cesiuni), în schimb creanţa de întreţinere este esenţialmente personală şi deci nu poate fi transmisă altei persoane (este incesibilă - art. 2.258 C.civ.)38;

c) renta este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită de creditori - art. 2.258 C.civ.39. Întrucât întreţinerea are caracter strict personal, nu poate fi urmărită de creditori. Aceştia din urmă însă pot ataca contractul încheiat de creditorul întreţinerii în frauda drepturilor lor, dacă sunt îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene (revocatorii), această acţiune fiind aplicabilă şi în cazul contractelor aleatorii. Tot astfel, şi creditorii debitorului întreţinerii pot promova acţiunea pauliană (revocatorie) atunci când, de exemplu, debitorul întreţinerii încheie un contract de întreţinere cu titlu gratuit prin care îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate ori atunci când starea de insolvabilitate a debitorului

35 Şi anterior noului Cod civil era admisă de către majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei aceeaşi soluţie. A se vedea M. Mănase, I. Săraru, Notă critică la dec. civ. a TJ Arad nr. 978/1974, în RRD nr. 3/1977, p. 41; P. Anca, Notă critică la dec. civ. a TJ Timiş nr. 1328/1978, în RRD nr. 2/1980, p. 49-50; Nota redacţiei la dec. civ., nr. 27/1979 a TJ Suceava, în RRD nr. 8/1979, p. 58; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.370; I. Filipescu, M. Bărbuşoiu, Sinteză de practică judiciară privind rezoluţiunea contractului, în RRD nr. 6/1983, p.40; TS, s. civ., dec. nr.478/1978, în CD, 1978 p.55-57; dec. nr. 1122/1987, în CD, 1987, p. 81-83: dec. nr.689/1988, în RRD nr. 2/1989, p.65; dec. nr.2814/1988, în RRD nr. 9-12/1989, p.128.

36 Art.2.263 alin. 6 C.civ. prevede că „Dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moştenitorilor.”37 A se vedea de ex., TS, s. civ., dec. nr. 1216/1977, în RRD nr. 12/1977, p. 46.38 A se vedea TS, col. civ., dec. nr. 1627/1955, în CD, 1955, p. 73. Este personală (intuitu personae) şi incesibilă

chiar şi obligaţia de întreţinere (TS, s. civ., dec.nr. 1348/1969, în CD, 1969, p.92; dec. nr. 1114/1976, în RRD nr. 12/1976, p. 59; N.M. Medrea, Contractul de întreţinere, rezumatul tezei de doctorat, Cluj, 1974, p. 12-13), neputând fi prestată de altă persoană în contra voinţei creditorului (TJ Timiş, dec. civ. nr. 717/1974, în RRD nr.2/1975, p.42).

39 TS, s. civ., dec. nr. 1589/1985, în CD, 1985, p. 52-53). Vz. şi M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache, Exercitarea acţiunii oblice şi acţiunii pauliene în cazul contractului de întreţinere, în Dreptul nr. 2/1994, p. 41-43 (erată la acest articol în Dreptul nr. 4/1994, p. 99-100).

14

întreţinerii este creată sau agravată prin executarea unor prestaţii ce depăşesc limitele obligaţiei de întreţinere asumate prin contract. În acest sens, art. 2.259 C.civ. prevede: „Caracterul personal al contractului de întreţinere nu poate fi invocat de părţi pentru a se opune acţiunii în revocarea contractului sau acţiunii oblice introduse pentru executarea sa.”

4. Delimitare faţă de contractul de vânzare. Dacă înstrăinarea bunului se face (numai) în schimbul întreţinerii - cu toate că se foloseşte uneori (greşit) noţiunea de „vânzare cu clauză de întreţinere” - contractul nu poate fi confundat cu vânzarea40.

Problema delimitării faţă de vânzare se pune însă în cazul în care bunul se înstrăinează în schimbul întreţinerii şi a unei sume de bani. Contractul va fi calificat ca fiind un contract de întreţinere sau un contract de vânzare?

Această problemă prezintă importanţă, de exemplu, în ipoteza neexecutării obligaţiei de întreţinere (în ipoteza în care contractul este de întreţinere, debitorul este de drept în întârziere - art.1.523 C.civ. - şi nu i se poate acorda termen de plată (de graţie) pentru a se împiedica rezoluţiunea; dacă este de vânzare, în principiu, debitorul trebuie să fie pus în întârziere şi i se poate acorda termen de graţie) sau în legătură cu interpretarea clauzelor neclare din contract (în cazul contractului de întreţinere clauzele se interpretează, potrivit regulilor generale, în favoarea debitorului - art.1.269 alin.1 C.civ.; la vânzare toate clauzele se interpretează în favoarea cumpărătorului - art.1.671 C.civ.) etc.

Pentru rezolvarea problemei naturii juridice a contractului, trebuie să se stabilească obligaţia principală41, scopul principal urmărit de către părţi la încheierea contractului. Astfel - întrucât „proporţia între preţul în bani şi cel în natură”42 nu poate fi calculată, valoarea întreţinerii fiind aleatorie - în lipsă de alte criterii, urmează ca prestaţia în bani să fie raportată la valoarea bunului; contractul va fi de întreţinere dacă prestaţia în bani reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat43, iar în caz contrar va fi de vânzare44.

Dacă obligaţia principală a dobânditorului este prestarea întreţinerii, contractul va fi de întreţinere, chiar dacă în contract s-a stipulat (precizat) preţul imobilului înstrăinat, această împrejurare fiind irelevantă şi nu poate modifica natura juridică a contractului45. Într-adevăr, evaluarea bunului nu poate influenţa raporturile dintre părţi, pentru că obligaţia creditorului întreţinerii este, oricum, certă (cu sau fără evaluare), contractul având caracter aleatoriu numai din cauza duratei incerte a vieţii creditorului şi a necesităţilor lui, deci a valorii întreţinerii ce urmează a fi prestată.

În schimb, dacă se înstrăinează o cotă-parte individualizată din imobil pe un preţ determinat, iar cealaltă parte în schimbul întreţinerii46, nu ne aflăm în prezenţa unei vânzări cu clauză accesorie de întreţinere (sau invers), ci două contracte (negotium iuris) distincte cuprinse într-un singur act (instrumentum probationis), urmând a se aplica pentru fiecare contract regulile corespunzătoare.

5. Delimitare faţă de contractul de donaţie. Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat cu contractul de donaţie, chiar dacă la moartea beneficiarului întreţinerii se constată că valoarea bunului înstrăinat în schimbul întreţinerii este mult mai mare decât valoarea întreţinerii efectiv prestate.

După cum s-a arătat, pe drept cuvânt, moştenitorii rezervatari nu pot cere reducţiunea întrucât contractul de întreţinere este un contract cu titlu oneros, deşi are caracter aleatoriu, în sensul că valoarea prestaţiilor uneia dintre părţi este variabilă în raport de durata vieţii celeilalte părţi. Acesta este însă un

40 Cas. I, dec. nr. 444/1923 şi 1074/1923, în C.civ. adnotat, vol. II, p.554-555 nr. 14. „De vreme ce în schimbul construcţiei dobândite, pârâţii s-au obligat să o întreţină pe reclamanta şi pe soţul ei...”, suntem „în prezenţa unui contract de întreţinere, iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere”. Nota redacţiei la dec. civ. a TJ Suceava nr.40/1985, în RRD nr. 5/1985, p. 68.

41 Vz. de ex., TS, col. civ., dec. nr.525/1956, în CD, 1956, p. 141-145; s. civ., dec. nr. 1751/1978, în RRD nr. 3/1979, p. 54; dec. nr. 121/1984, în CD, 1984, p. 64-66; TJ Vaslui, dec. civ., nr. 481/1985 şi nr. 84/1986 citate de E. Safta-Romano, Practica instanţelor judecătoreşti din judeţul Vaslui cu privire la contractul de întreţinere, în RRD nr. 7/ 1987, p. 43-44. Tot astfel se stabileşte natura contractului şi în ipoteza în care, în schimbul bunului, obligaţia de întreţinere este însoţită (cumulată) cu o altă prestaţie decât plata unei sume de bani determinate (de exemplu, un bun, o rentă viageră etc.). În practică se întâlneşte cumulul întreţinerii cu plata unei sume de bani determinate.

42 TS, s. civ., dec. nr.1751/1978, cit. supra.43 N.M. Medrea, op. cit., p. 7-8; D. Chirică, op. cit., p.125.44 Uneori se foloseşte, şi în această ipoteză, denumirea de „vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere”.

Considerăm că nu este indicat să se folosească această denumire, care poate crea confuzii, întrucât ceea ce interesează este natura contractului (şi în funcţie de aceasta, regulile aplicabile), iar natura nu poate fi dublă. De altfel, dacă folosim această denumire, consecvenţa ar cere să folosim şi pe aceea de „întreţinere cu clauză de vânzare”, în ipoteza în care obligaţia principală (elementul precumpănitor) este întreţinerea. Or, elementele incidentale dintr-un contract nu trebuie să modifice natura şi denumirea contractului. Menţionăm că, în cazul înstrăinării unui bun în schimbul unei sume de bani şi rentă viageră, niciodată nu se spune „vânzare cu clauză de rentă viageră”.

45 A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 121/1984 cit. supra.46 A se vedea de ex., speţă soluţionată de TS, s. civ., prin dec. nr. 316/1987, în CD, 1987, p. 58-60, în care 1/2

din imobil s-a vândut pe un preţ determinat şi numai cealaltă jumătate a făcut obiectul contractului de întreţinere.15

caracter specific al oricărui contract aleatoriu, care nu-şi poate pierde, prin această împrejurare, caracterul său de contract cu titlu oneros. Deci contractul de întreţinere nu poate fi considerat o liberalitate, chiar dacă persoana care înstrăinează se află la o vârstă înaintată sau este bolnavă şi se poate întrezări, la data încheierii contractului, sfârşitul său apropiat47.

Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat nici cu donaţia cu sarcini; în cazul donaţiilor, sarcinile impuse dobânditorului sunt în disproporţie cu valoarea superioară a bunului donat48, astfel încât părţile contractează cu intenţia de a face şi a primi o liberalitate. În schimb, în cazul contractului de întreţinere părţile convin „în scopul de a-şi asigura fiecare câte un avantaj, şi anume, una de a primi un bun, iar cealaltă, întreţinerea pe viaţă”49.

Prin urmare, pentru delimitarea contractului de întreţinere de donaţia cu sarcini - deoarece valoarea întreţinerii (criteriu obiectiv) este puternic influenţată de elementul alea - trebuie să fie avut în vedere şi criteriul cauzei (scopului) urmărit de părţi, pentru a se vedea dacă înstrăinătorul a încheiat contractul animus donandi sau numai pentru a-şi asigura întreţinerea pe viaţă50.

Secţiunea a II-aEfectele contractului de întreţinere

5. Obligaţiile părţilor contractante urmează să fie executate, în lipsă de reglementări speciale, potrivit regulilor generale referitoare la executarea obligaţiilor.

Creditorul (sau, după caz, stipulantul) întreţinerii care a înstrăinat un bun în schimbul întreţinerii este ţinut de obligaţiile vânzătorului (obligaţia de a transmite proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut, obligaţia de predare a bunului, obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi viciilor bunului).

Debitorul întreţinerii este obligat să acorde întreţinerea în natură în condiţiile prevăzute în contract, iar în lipsa unor stipulaţii speciale potrivit regulilor aplicabile obligaţiilor de a face contractate intuitu personae. Reamintim că debitorul este obligat în special să-i asigure creditorului hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj, folosinţa unei locuinţe corespunzătoare, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală pe timpul cât va trăi, iar în cazul în care întreţinerea are caracter viager sau atunci când creditorul decedează în cursul duratei contractului, debitorul are obligaţia să îl înmormânteze.

Enumerarea prestaţiilor este exemplificativă, părţile putând să prevadă şi alte obligaţii pe care şi le asumă debitorul întreţinerii. De asemenea, unele dintre prestaţiile enumerate mai sus pot să lipsească în anumite cazuri (de exemplu, atunci când creditorul este proprietarul unei locuinţe în care doreşte să locuiască şi după încheierea contractului de întreţinere, nu există obligaţia de asigurare a folosinţei unei locuinţe corespunzătoare, părţile putând eventual stipula obligaţia pentru debitor de a suporta cheltuielile privind utilităţile – energie electrică, încălzire, apă etc.)

Cu privire la noţiunea de întreţinere, art. 2.257 alin. 1 C.civ. prevede că debitorul întreţinerii datorează creditorului prestaţii stabilite în mod echitabil ţinându-se seama de valoarea capitalului şi de condiţia socială anterioară a creditorului. Aceasta înseamnă că în cazul existenţei unui capital de o valoare considerabilă, şi prestaţiile datorate de către debitor trebuie să fie pe măsură pentru a se asigura caracterul aleatoriu al contractului. De asemenea, raţiunea legii a fost aceea de a i se asigura creditorului întreţinerii condiţii de viaţă comparabile cu cele pe care le-a avut anterior încheierii contractului (de exemplu, atunci când creditorul este un intelectual, obligaţia de întreţinere trebuie să includă şi asigurarea mijloacelor necesare satisfacerii nevoilor spirituale ale acestuia, în care se includ nevoile culturale, artistice, de informare etc.)

Având în vedere caracterul aleatoriu al contractului, în lipsa acordului creditorului, debitorul nu se poate libera de executarea obligaţiei de întreţinere oricât de oneroasă ar fi pentru el (viaţa lungă a creditorului şi/sau creşterea costului vieţii) şi chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimoniul creditorului bunul sau capitalul primit fără a pretinde restituirea contravalorii întreţinerii prestate. În acest sens, art. 2.252 C.civ. (la care trimite art. 2.256 C.civ.) prevede că debitorul întreţinerii nu se poate libera de obligaţia de prestare a întreţinerii oferind restituirea capitalului (bun transmis sau sumă de bani plătită) şi renunţând la restituirea contravalorii întreţinerii prestate. Debitorul este ţinut de executarea obligaţiei de întreţinere până la încetarea contractului de întreţinere, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia. De asemenea, executarea completă a obligaţiei de întreţinere nu este condiţionată de posibilităţile materiale ale creditorului, debitorul având obligaţia să acorde întreţinere potrivit prevederilor contractuale.

47 TS, col. civ., dec. nr.832/1960, în CD, 1960, p. 133. Vz. şi TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 1277/1979, în RRD nr. 7/1980, p. 51.

48 Vz. TJ Timiş, s. civ., dec. nr. 717/1974, în RRD nr. 1/1975, p. 41.49 TS, s. civ., dec. nr. 608/1974 , în CD, 1974, p. 73.

50 Pentru amănunte vz. şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 34-36; S. Ciocoiu, Notă la dec. civ. nr. 507/1981 a TJ Dolj, în RRD nr. 8/1982, p. 30-33; L. Mihai, Notă (II) la dec. civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr.12/1982, p.42-48.

16

Tot astfel, art. 2.257 alin. 4 C.civ. prevede că întreţinerea continuă a fi datorată în aceeaşi măsură chiar dacă, în cursul executării contractului, bunul care a constituit capitalul a pierit total sau parţial ori şi-a diminuat valoarea, dintr-o cauză pentru care creditorul întreţinerii nu este ţinut să răspundă (de exemplu, nu este admisibil să fie afectate întreţinerii sume de bani mai mici pe motiv că valoarea imobilului înstrăinat s-a redus la jumătate din cauza „prăbuşirii” pieţei imobiliare). Este recomandabil ca părţile să stipuleze în contract obligaţia pentru debitorul întreţinerii de a asigura bunul înstrăinat (contract de asigurare de bunuri) pentru ca în caz de pieire totală sau parţială a acestuia să încaseze indemnizaţia de asigurare ce poate fi folosită pentru prestarea întreţinerii.

O precizare este necesară cu privire la locul executării întreţinerii. Problema se pune în cazul în care părţile au locuinţe deosebite, ştiut fiind că locuirea în comun nu este de esenţa, ci numai - cel mult - de natura contractului de întreţinere. În ipoteza locuirii separate, ţinând seama de natura specifică a obligaţiei de întreţinere, se admite că - prin derogare de la regula executării obligaţiei la domiciliul debitorului (art. 1.494 lit.c C.civ.) - ea urmează să se execute la domiciliul creditorului întreţinerii (plata fiind deci portabilă, iar nu cherabilă), dacă nu s-a stipulat altfel sau din împrejurări nu rezultă un alt loc al executării întreţinerii51. Dacă întreţinerea (în sensul restrâns al noţiunii) nu este disociată de asigurarea locuinţei (aceasta din urmă nefiind de esenţa întreţinerii52), ea urmează a fi prestată la locul stabilit pentru locuinţă, dacă nu s-a convenit altfel (eventual chiar locuinţa debitorului).

În scopul protecţiei creditorului întreţinerii, art. 2.257 alin. 5 C.civ. prevede: „Clauza prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor servicii este considerată nescrisă.” Dacă ar fi stipulată o astfel de clauză (de exemplu, creditorul întreţinerii ar avea obligaţia de a-l îngriji pe copilul debitorului întreţinerii şi/sau de a-l medita pe acesta) nu ne-am mai afla în prezenţa unui contract de întreţinere, care presupune că doar debitorul întreţinerii se obligă să efectueze anumite prestaţii, iar nu şi invers. Nu are importanţă dacă beneficiarul serviciilor la care s-a obligat creditorul prin contractul de întreţinere este debitorul întreţinerii sau un terţ. Caracterul nescris al clauzei presupune că acea clauză nu poate produce niciun efect juridic, nu va fi luată în considerare (se poate face abstracţie de ea ca şi când nu ar exista), fără însă ca aceasta să afecteze contractul de întreţinere în ansamblul său.

Pentru garantarea executării obligaţiei de întreţinere constituite cu titlu oneros, la fel ca şi în materia contractului de rentă viageră, creditorul beneficiază de o ipotecă legală asupra bunului imobil înstrăinat (art. 2.256, coroborat cu art. 2.249, cu art. 1.723 şi cu art. 2.386 pct.4 C.civ.). Potrivit art. 37 alin. (6) din Legea nr. 7/1996 şi art. 2.386 pct.4 teza a II-a C.civ. dreptul de proprietate al debitorului întreţinerii şi ipoteca legală se vor înscrie concomitent şi din oficiu în cartea funciară, cu excepţia situaţiei în care părţile renunţă în mod expres la acest beneficiu. În vederea înscrierii ipotecii legale nu este necesară declararea valorii creanţei garantate pentru că, dată fiind natura aleatorie a contractului de întreţinere, la data înscrierii ipotecii legale valoarea acestei creanţe nu este cunoscută.

În ipoteza în care bunul înstrăinat este un bun mobil, ca şi credirentierul, creditorul întreţinerii beneficiază de privilegiul special prevăzut de art. 2.339 alin. 1 pct. 1 C.civ. („Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele: a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;”)

6. Încetarea contractului de întreţinere6.1. Încetarea contractului de întreţinere prin expirarea termenuluiAstfel cum am arătat în cele ce precedă (supra nr.1), contractul de întreţinere se poate încheia şi pe

o durată determinată, iar nu în mod obligatoriu pe durata vieţii unei persoane. Contractul de întreţinere încheiat pe durată determinată încetează la expirarea acestei durate, cu excepţia cazului în care creditorul întreţinerii decedează mai devreme.

6.2. Rezoluţiunea53 contractului de întreţinere

51 Vz. de ex., L. Mihai, Nota (II), la dec. civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr. 12/ 1982, p. 43; TS, col. civ., dec. nr.778/1955, în CD, 1955, vol. I, p. 83; dec. nr. 1115/1962, în CD, 1962, p. 105.

52 Vz. L. Mihai, loc. cit.53 Noul Cod civil, ca şi majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei anterioare, folosesc noţiunea de „rezoluţiune”

deoarece „reziliere” presupune ca obligaţiile ambelor părţi contractante să aibă caracter succesiv (vz. Ş. Beligrădeanu, Nota (III), la sent. civ. nr. 8984/1978 a Jud. Timişoara, în RRD nr. 1/1980, p. 48; P. Anca, Notă critică la dec. civ. a TJ Timiş nr.1328/1978, loc. cit., p.50; Nota redacţiei de la dec. civ. a TJ Suceava nr. 40/1985, loc. cit., p. 69; M. Enache, Notă la dec. civ. a TJ Vaslui nr. 681/ 1986, în RRD nr. 5/1987, p. 44; E. Safta-Romano, Practica instanţelor judecătoreşti din judeţul Vaslui cu privire la contractul de întreţinere, în RRD nr. 7/1987, p. 45; V. Kun, Consecinţele exproprierii construcţiei - urmate de demolarea ei - asupra contractului de întreţinere prin care, anterior, această construcţie fusese înstrăinată, în RRD nr. 9/1987, p. 42). În contractul de întreţinere transferul dreptului de la creditor la debitor se produce uno ictu, nu succesiv, iar în caz de neexecutare, după cum vom vedea, contractul se desfiinţează şi bunul (sau altă prestaţie) se redobândeşte cu efect retroactiv (ex tunc). Exonerarea creditorului de a restitui valoarea întreţinerii prestate sau a debitorului de a restitui contravaloarea folosinţei bunului reprezintă excepţii de la principiul restitutio in integrum, justificate prin caracterul aleatoriu al

17

6.2.1. Rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru nedepunerea garanţiei sau diminuarea acesteia

Potrivit art. 2.256 coroborat cu art. 2.251 alin.1 C.civ., creditorul unei creanţe de întreţinere constituite cu titlu oneros poate cere rezoluţiunea contractului dacă debitorul întreţinerii nu depune garanţia promisă în vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează. Precizăm că în acest caz pot fi incidente şi prevederile art. 1.552 C.civ. privitoare la rezoluţiunea unilaterală. Astfel, rezoluţiunea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.

6.2.2. Rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere. În situaţia neexecutării fără justificare a obligaţiei de întreţinere, creditorul întreţinerii poate cere

rezoluţiunea contractului. Este important de menţionat faptul că în contractele de întreţinere, datorită caracterului alimentar al prestaţiei la care se obligă debitorul şi care trebuie să fie efectuată în mod succesiv, în general termenele stipulate pentru executare au caracter esenţial, debitorul fiind de drept în întârziere. În consecinţă, în caz de neexecutare creditorul poate cere rezoluţiunea, fără a se putea acorda debitorului termen de graţie pentru plată.

Prestaţia de întreţinere implică atât o componentă materială, cât şi o componentă psihologică. În practica judiciară anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil54 s-a reliefat faptul că noţiunea de întreţinere include multiple prestaţii, iar executarea corespunzătoare a obligaţiei de întreţinere, când izvorul ei este un contract, implică pe lângă prestaţia materială şi o componentă psihologică, dată de caracterul „intuitu personae” al contractului de întreţinere, care se întemeiază, în realizarea conţinutului său economic, pe un raport de încredere şi apropiere.

Astfel, într-o speţă s-a reţinut că, „în cauză, conduita recurenţilor, dovedită cu hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, care, în raporturile lor cu intimatul, s-au manifestat violent, a fost de natură a-i crea creditorului un real sentiment de stres, de insecuritate şi chiar temerea că habitatul intolerabil creat de fiul său şi soţia acestuia, faţă de vârsta sa înaintată şi starea precară de sănătate, ar putea avea influenţă asupra vieţii sale. Raportat la aceste împrejurări, dispoziţiile art. 1020 C.civ.[anterior, n.ns] au fost corect aplicate în cauză, deoarece nu se poate reţine că în culpă de neexecutarea obligaţiei de întreţinere este creditorul, care fiind în mod repetat victima actelor de violenţă exercitate de debitori, a refuzat comunicarea cu aceştia.”

De asemenea, obligaţia de întreţinere include în conţinutul său, pe lângă respectul datorat persoanei creditorului întreţinerii, şi respectul bunurilor acestuia. Condamnarea debitorilor întreţinerii pentru săvârşirea infracţiunii de furt, în formă continuată, în dauna creditorilor întreţinerii subminează caracterul intuitu personae al contractului şi este de natură să creeze o stare de insecuritate, incompatibilă cu menţinerea raportului contractual.55

Luându-se în considerare componenta psihologică a obligaţiei de întreţinere, art. 2.263 alin. 2 din noul Cod civil dispune că „Atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluţiunea.”

Potrivit art. 2.263 alin. 3 C.civ., în cazul în care comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri, precum şi atunci când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţă, dispoziţiile privitoare la rezoluţiunea unilaterală nefiind aplicabile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.

Practica judiciară a demonstrat că litigiile în care se solicită rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere sunt extrem de delicate, în multe situaţii soluţiile pronunţate de instanţele de judecată (fond, apel şi recurs) fiind contradictorii. Nu sunt puţine situaţiile în care creditorii întreţinerii refuză în mod nejustificat să primească întreţinerea, iar probele administrate în cauză scot în evidenţă că debitorii nu se află în culpă56. De aceea, legiuitorul a preferat să dea numai în competenţa instanţei de judecată soluţionarea litigiilor de acest gen, fiind considerată nescrisă orice clauză prin care s-

contractului (respectiv prin compensare cu prestaţiile efectuate). Caracterul aleatoriu al contractului îşi pune amprenta şi după desfiinţarea lui.

54 Î.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec.civ.nr.6943/2004, www.scj.ro.; C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 1129R/2008, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 80-88.

55 Curtea de Apel Iaşi, dec. civ. nr. 1890/2001, publicată în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi pe anul 2001, pag. 86.

56 A se vedea, de exemplu, C.A. Buc., s. a IV-a civ., dec. nr. 2758/2003, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 151-156; C.A. Buc., s. a IV-a civ., dec. nr. 447/2005, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2005, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 94-101; Î.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. civ. nr.1496/2005, www.scj.ro.

18

ar stipula că în caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere sunt incidente dispoziţiile relative la rezoluţiunea unilaterală.

Dacă s-a solicitat rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere, oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului.

Art. 2.263 alin. 6 C.civ. dispune că dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moştenitorilor. Întrucât dreptul la întreţinere este un drept personal şi, ca atare, netransmisibil prin succesiune (stingându-se la moartea beneficiarului), moştenitorii nu pot cere ca prestaţia să continue în persoana lor sau ca prestaţia neefectuată în timpul vieţii beneficiarului să fie executată în persoana lor. Acest caracter personal al creanţei de întreţinere nu influenţează însă caracterul patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea (sau anularea dacă este cazul) contractului. Chiar dacă obligaţia are ca obiect o prestaţie contractată intuitu personae, acţiunea în rezoluţiunea contractului pentru neexecutare are caracter patrimonial; partea care nu şi-a executat obligaţia deţine fără cauză prestaţia efectuată de creditorul întreţinerii.

Efectele rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere57. Ca efect al rezoluţiunii pentru neexecutare, este incontestabil că dreptul de proprietate asupra bunului prestat de beneficiarul întreţinerii va fi redobândit de el. În schimb, valoarea întreţinerii prestate, datorită caracterului aleatoriu al contractului, nu trebuie restituită debitorului în culpă.

Soluţia contrară ar duce la imposibilitatea pentru beneficiarul întreţinerii de a cere rezoluţiunea contractului din culpa debitorului ori de câte ori valorile primite cu titlu de întreţinere (capitalizate) ar egala valoarea bunului sau chiar ar depăşi-o. Astfel, beneficiarul ar fi lăsat la discreţia debitorului, care ar putea să nu mai execute contractul, ştiind că nu va mai fi obligat să restituie bunul, deoarece creditorul întreţinerii nu ar mai avea interes să obţină rezoluţiunea din cauza sumei pe care ar trebui să o restituie drept contravaloare a întreţinerii prestate. S-ar ajunge astfel la înlăturarea efectelor aleatorii ale contractului, dându-se posibilitatea debitorului de rea-credinţă să înceteze prestarea întreţinerii ori de câte ori valoarea prestaţiilor efectuate depăşeşte valoarea bunului primit.

În ceea ce priveşte impozitele plătite de debitorul întreţinerii, în caz de rezoluţiune ele trebuie să fie restituite de creditor deoarece acesta din urmă redobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului cu efect retroactiv, iar impozitele sunt sarcini ale proprietăţii58.

Tot astfel, creditorul are obligaţia să restituie şi suma de bani primită cu titlu de preţ, ca prestaţie accesorie întreţinerii, în cazul în care, pe lângă obligaţia întreţinerii, s-a plătit şi o sumă de bani (sau altă prestaţie comutativă), sub acest aspect contractul neavând caracter aleatoriu59.

În schimb, taxele (de timbru, de autentificare, de publicitate imobiliară etc.) suportate de debitorul întreţinerii la încheierea contractului nu sunt supuse restituirii în cazul rezoluţiunii contractului din culpa lui exclusivă60.

Cât priveşte efectele rezoluţiunii contractului faţă de terţi, se aplică regulile prevăzute de art. 1.648-1.649 C. civ. din materia restituirii prestaţiilor. Art.1.648 alin. (1) C.civ. prevede că dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune, iar potrivit alin.(2) dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător. Cu alte cuvinte, odată cu desfiinţarea contractului, drepturile dobândite de terţi în virtutea contractului desfiinţat rămân fără suport juridic, desfiinţându-se şi ele cu efect retroactiv (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)61.

Această soluţie se impune ori de câte ori se desfiinţează cu efect retroactiv şi cu opozabilitate faţă de terţi (cum este şi rezoluţiunea pentru neexecutare) un act juridic pentru cauze prevăzute de lege62, dar nu şi în cazul retrocedării prin convenţia părţilor (inclusiv în caz de rezoluţiune convenţională). În toate cazurile, terţii s-ar putea opune la restituire pe temeiul unui drept propriu, dobândit asupra bunurilor prin

57 Ipoteza rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de creditorul întreţinerii (de exemplu, neplata sumei de bani promise), guvernată de regulile dreptului comun (a se vedea M. M. Pivniceru, D.C. Tudorache, loc. cit., p. 37-38 nr. 7), nu se întâlneşte în practică şi nu ridică probleme speciale sub raportul efectelor rezoluţiunii (restitutio in integrum, inclusiv contravaloarea întreţinerii prestate, dacă nu se compensează cu valoarea folosinţei bunului prestat de creditorul întreţinerii).

58 TS, col.civ., dec. nr.1181/1958, loc. cit.59 Dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p. 9; TS, col. civ., dec. nr. 1181/1958, cit. supra; s. civ., dec. nr.

2179/1987, în CD, 1987, p. 78-80.60 TS, s. civ., dec. nr.89/1984, în RRD nr. 11/1984, p. 67-68.61 TS, s. civ., dec. nr.1836/1977, în CD, 1977, p. 50; dec. nr. 1830/1979, în CD, 1979, p. 69; dec. nr. 486/1979, în

RRD nr. 8/1979, p. 52; dec. nr.2450/1984, în RRD nr. 9/1985, p. 71; Nota redacţiei la dec. civ. nr. 40/1985 a TJ Suceava, loc. cit., p. 68-69.

62 Vz. şi Ş. Beligrădeanu, Nota II la dec. civ. a C.A. Alba-Iulia nr. 699/1995, în Dreptul nr. 5, 1996, p.92-96.19

uzucapiune sau ca efect al posesiei de bună-credinţă a unor bunuri mobile ori ca urmare a aplicării regulilor de carte funciară.

Potrivit art. 1.649 C.civ., în afara actelor de dispoziţie prevăzute la art. 1.648, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire (respectiv, creditorul întreţinerii). Contractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului (de exemplu, contractul de locaţiune încheiat între debitorul întreţinerii, în calitate de locator, şi un terţ, în calitate de locator, va produce efecte cel mult un an de la data rezoluţiunii contractului).

6.3. Caz special de revocarePotrivit art. 2.260 C.civ.,„(1) Contractul de întreţinere este revocabil în folosul persoanelor cărora

creditorul întreţinerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a lipsit de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de a asigura alimentele. (2) Revocarea poate fi cerută chiar dacă nu există fraudă din partea debitorului întreţinerii şi indiferent de momentul încheierii contractului de întreţinere. (3) În loc să dispună revocarea contractului, instanţa de judecată poate, chiar şi din oficiu, însă numai cu acordul debitorului întreţinerii, să îl oblige pe acesta să asigure alimente persoanelor faţă de care creditorul are o astfel de obligaţie legală, fără ca în acest mod să fie diminuate prestaţiile datorate creditorului întreţinerii.”

Acest caz special de revocare este inspirat din Codul elveţian al obligaţiilor şi are drept scop rezolvarea unei probleme delicate, respectiv aceea în care creditorul întreţinerii, înstrăinând unul sau mai multe bunuri ori plătind o sumă de bani în schimbul întreţinerii, nu mai poate asigura nici măcar alimente acelor persoane faţă de care este obligat potrivit legii. De exemplu, creditorul are obligaţia de a asigura întreţinere (în temeiul legii, iar nu în temeiul unui contract) unui frate al său aflat în nevoie şi ca urmare a încheierii contractului de întreţinere cu un terţ nu-i mai poate asigura fratelui nici măcar alimente. Aşadar, este vorba de alimente, iar nu de întreţinere. După cum este cunoscut, obligaţia de întreţinere are un conţinut mai complex (Art. 530 alin.1 C.civ. prevede că „Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.”), asigurarea hranei fiind doar una dintre componentele obligaţiei de întreţinere, însă în niciun caz singura.

Spre deosebire de dreptul comun, unde pentru a se admite acţiunea revocatorie (pauliană) este necesar să se facă dovada fraudei, acest caz special permite revocarea independent de orice fraudă, deci inclusiv în acele situaţii în care debitorul întreţinerii nu a cunoscut faptul că prin încheierea contractului de întreţinere creditorul întreţinerii este lipsit de mijloacele necesare pentru a asigura alimente celor cărora le datorează în temeiul legii. Mai mult decât atât, nu are importanţă cât timp a trecut de la încheierea contractului de întreţinere, revocarea putând interveni oricând pe parcursul derulării contractului de întreţinere.

În alin. 3 al art. 2.260 C.civ. s-a prevăzut posibilitatea pentru instanţa de judecată, investită cu o cerere de revocare a contractului de întreţinere, de a respinge o astfel de cerere şi, obţinând acordul debitorului întreţinerii, să dispună obligarea acestuia din urmă să asigure el însuşi alimente persoanelor faţă de care creditorul are o astfel de obligaţie legală. Dacă debitorul întreţinerii va fi obligat să asigure alimente, această nouă obligaţie pe care şi-o asumă nu trebuie să afecteze, în conţinutul său, obligaţia de întreţinere faţă de creditorul întreţinerii. Altfel spus, nu este admisibil ca debitorul întreţinerii să reducă prestaţiile la care s-a obligat faţă de creditorul întreţinerii pe motiv că şi-a asumat şi obligaţia de a asigura alimente unei alte persoane faţă de care creditorul întreţinerii are anumite obligaţii potrivit legii.

7. Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere. Art. 2.261 C.civ. dispune: „(1) Dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate

continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi, instanţa judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părţi, fie şi numai temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare.

(2) Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părţi, instanţa va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuieşte prestaţia de întreţinere.”

Aşadar, înlocuirea obligaţiei de prestare a întreţinerii în natură cu obligaţia de plată a unei sume de bani poate interveni în următoarele situaţii:

7.1. Dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective. Includem în această ipoteză normativă situaţii cum ar fi:

i) în cazul în care, fără culpa vreuneia dintre părţi, viaţa în comun a devenit imposibilă. Sunt cazuri în care este foarte greu, dacă nu imposibil, să se statueze cu privire la partea care se află în culpă. De regulă, ambele părţi recunosc faptul că sunt vinovate pentru deteriorarea relaţiilor dintre ele, dar îşi

20

manifestă dorinţa continuării contractului de întreţinere, debitorul întreţinerii urmând să plătească o sumă de bani, cu caracter periodic;

ii) debitorul întreţinerii nu mai poate presta întreţinerea din alte motive obiective (de exemplu, a suferit un accident şi şi-a pierdut, în tot sau în parte, capacitatea de muncă, este internat în spital, este plecat în interes de serviciu în străinătate - inclusiv misiuni militare, îşi continuă studiile în altă localitate, se îmbolnăveşte grav şi nu îşi mai poate executa obligaţia etc.)

7.2. Dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi. Ca urmare a decesului debitorului întreţinerii, contractul nu încetează, ci obligaţia de întreţinere se transmite moştenitorilor. Este posibil ca moştenitorii debitorului întreţinerii să convină cu creditorul întreţinerii să presteze ei în continuare întreţinerea63 (de exemplu, moştenitor este o soră a debitoarei întreţinerii pe care creditoarea întreţinerii o agreează). Dacă nu intervine o astfel de înţelegere, întreţinerea în natură va fi înlocuită cu o sumă de bani pe care o vor plăti moştenitorii debitorului întreţinerii.

De menţionat faptul că înlocuirea poate avea şi caracter temporar (de exemplu, debitorul este plecat din localitate pentru o perioadă de 6 luni, după care revine şi poate relua prestarea întreţinerii în natură, conform contractului).

Prin sumă de bani „corespunzătoare” înţelegem acea sumă de bani care trebuie să acopere costurile întreţinerii (luând în considerare conţinutul complex al obligaţiei de întreţinere), iar această sumă de bani poate fi modificată, în funcţie de situaţia concretă (nevoile creditorului, costul vieţii), iar nu doar indexată în funcţie de indicele inflaţiei (precum în cazul contractului de rentă viageră).

7.3. Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părţi, instanţa va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuieşte prestaţia de întreţinere, ca o sancţiune.

Dacă una dintre părţi se află în culpă, cealaltă parte (fie creditor, fie debitor) nu este obligată să ceară rezoluţiunea contractului, ci poate solicita înlocuirea prestării în natură a întreţinerii cu obligaţia de plată a unei sume de bani.

Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere este posibilă, evident, şi prin consimţământul părţilor64.

Potrivit art. 2.262 alin. (1) C.civ. „În toate cazurile în care întreţinerea a fost înlocuită potrivit prevederilor art. 2.261 devin aplicabile dispoziţiile care reglementează contractul de rentă viageră.”, iar alin. (2) dispune: „Cu toate acestea, dacă prin contractul de întreţinere nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a rentei rămâne indivizibilă între debitori.”

Se impune să facem două menţiuni:i) chiar dacă se aplică dispoziţiile din materia contractului de rentă viageră, opinăm în sensul că

suma corespunzătoare care a înlocuit obligaţia prestării întreţinerii în natură poate fi modificată de către instanţa de judecată în funcţie de circumstanţele concrete, astfel încât să corespundă valorii întreţinerii, care poate fi fluctuantă;

ii) obligaţia de plată a rentei rămâne indivizibilă între debitori, ceea ce înseamnă că oricare dintre debitori poate fi urmărit pentru întreaga sumă de bani, chiar dacă sunt mai mulţi debitori. Aşadar, şi sub acest aspect se aplică regimul juridic aferent contractului de întreţinere, iar nu cel aferent contractului de rentă viageră. Norma are însă un caracter supletiv, părţile putând să fi prevăzut prin contractul de întreţinere caracterul divizibil al obligaţiei.

Notă: Potrivit art. 30-34 din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice65, dacă o persoană vârstnică (adică persoana care a împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege - art.1 alin.4) înstrăinează bunuri în scopul întreţinerii şi îngrijirii sale, autoritatea tutelară a consiliului local îi va acorda asistenţă la încheierea contractului, precum şi în caz de neexecutare a obligaţiilor de către debitorul întreţinerii.

Potrivit art. 34. – „(1) În termen de 24 de ore de la înregistrarea sesizării, autoritatea tutelară va solicita serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, compartimentului de specialitate constituit conform legii în subordinea consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul persoana vârstnică să efectueze o anchetă socială în maximum 10 zile de la solicitare.

(2) Autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază persoana vârstnică, sesizată în condiţiile art. 33 şi în baza anchetei sociale, va propune măsurile necesare de executare legală a dispoziţiilor înscrise în actul juridic încheiat şi va putea solicita în instanţa

63 A se vedea, de exemplu, C.A. Cluj, dec. nr. 323R/2005, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 206-210.64 A se vedea, de exemplu, TS, s. civ., dec. nr. 1794/1985 şi dec. nr.576/1979, cit. supra.65 Republicată în M.Of. nr.157/06.03.2007 şi modificată prin Legea nr. 270/2008 pentru modificarea Legii nr.

17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice (publicată în M.Of. nr.768/14.11.2008) şi prin OUG nr.43/2010 (publicată în M.Of. nr. 316/13.05.2010).

21

judecătorească rezilierea (rezoluţiunea,n.ns.) contractului de întreţinere în nume propriu şi în interesul persoanei întreţinute.”

Aceste dispoziţii - adoptate pentru protecţia drepturilor persoanelor vârstnice (art.1 din Legea nr.16/2000 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional al Persoanelor Vârstnice66) - nu au modificat condiţiile de validitate şi regimul juridic al contractului de întreţinere, reprezentând simple măsuri de bune oficii în interesul persoanelor vârstnice cu capacitate de exerciţiu deplină67.

66 Republicată în M.Of. nr. 190/18.03.2014.67 Menţionăm că reglementarea cuprinsă în art. 30-34 din Legea nr. 17/2000 este neclară şi deficitară. De

exemplu, nu se precizează în ce cazuri şi în ce condiţii asistenţa autorităţii tutelare poate fi acordată „din oficiu” (art. 30), odată ce persoana vârstnică are capacitate de exerciţiu deplină. Articolul 31 se referă la actul juridic de înstrăinare în schimbul întreţinerii „încheiat de notarul public”. Or, actul se încheie de părţi, iar notarul îl autentifică. Din art. 33 rezultă că nici denumirea părţii obligate la întreţinere (debitorul întreţinerii) nu este cunoscută, legiuitorul utilizând perifraza de „noul proprietar al bunurilor obţinute (în loc de dobândite - n. ns.) ca urmare a actului juridic de înstrăinare”.

22