UNIVERSITATEA “AL.I.CUZA” IASI FACULTATEA DE ISTORIE Invăţământ la distanţă PROVINCIILE MOESIA INFERIOR ŞI DACIA ÎN TIMPUL DINASTIEI ANTONINILOR (96-192 D.H.) Curs special de istoria veche a românilor Prof.univ.dr. Nelu ZUGRAVU ISTORIE ANUL III SEMESTRUL II 2005 - 2006
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
UNIVERSITATEA “AL.I.CUZA” IASI
FACULTATEA DE ISTORIE
Invăţământ la distanţă
PROVINCIILE MOESIA INFERIOR ŞI DACIA ÎN
TIMPUL DINASTIEI ANTONINILOR (96-192 D.H.)
Curs special de istoria veche a românilor
Prof.univ.dr. Nelu ZUGRAVU
ISTORIE ANUL III
SEMESTRUL II 2005 - 2006
2
1
C U P R I N S
PROVINCIILE MOESIA INFERIOR ŞI DACIA ÎN TIMPUL
DINASTIEI ANTONINILOR (96-192 D.H.)
1. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Traianus (98-117) / 3
2. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Hadrianus (117-138) / 9
3. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Antoninus Pius (138-161) / 20
4. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Marcus Aurelius (161-180) şi
Commodus (180-192) / 27
BIBLIOGRAFIE / 47
TEMĂ DE CONTROL /48
2
ISSN 1221-9363
PROVINCIILE MOESIA INFERIOR ŞI DACIA ÎN TIMPUL DINASTIEI
ANTONINILOR (96-192 D.H.)
Epoca Antoninilor a fost caracterizată de contemporanii înşişi ca un
„secol foarte fericit” („beatissimum saeculum”)1. Ea s-a derulat sub semnul
păcii (pax Romana), al echilibrului politic dintre instituţiile Imperiului, al pros-
perităţii economice, al securităţii interne şi externe, al respectului pentru
valorile tradiţionale ale romanităţii.
1. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Traianus (98-117)
Marcus Ulpius Traianus, urmaşul lui M. Cocceius Nerva (96-98),
întemeietorul dinastiei Antoninilor2, a fost unul dintre cei mai mari şi mai buni
împăraţi ai Romei3. A fost un soldat şi un administrator, principatul său
marcând apogeul întinderii teritoriale a Imperiului.
1) Moesia Inferior. Deşi implantarea solidă a Imperiului în această
provincie a început sub împăraţii din dinastia Flavienilor prin staţionări de
greceşti, pătrunderea masivă a monedelor şi produselor romane etc., momentul
adevăratei consolidări a stăpânirii romane în Moesia Inferior în general, în
partea dobrogeană a acesteia în special, îl reprezintă domnia lui Traianus, mai
ales că teritoriile respective fuseseră afectate de incursiunea dacilor şi a aliaţi-
lor lor din iarna anilor 101-102. Astfel, din punct de vedere teritorial şi admi-
nistrativ, imediat după primul război cu dacii, provincia sud-dunăreană şi-a
1 Tac., Agr., III, 1; vezi şi Suet., Dom., 23, 2: „beatiorem laetioremque… rei publicae
statum” („o stare mai prosperă şi mai fericită a statului”). 2 Sub principatul lui diplomele militare atestă noi trupe şi colonizări din armata
Moesiei Inferior, inscripţiile menţionează mai mulţi greci cu numele Cocceius – dovadă că au
fost încetăţeniţi (ISM, I, 193) iar indicele de penetraţie a monedelor de bronz destul de ridicat
sugerează o integrare mai puternică a economiei teritoriului în cea a Imperiului; la Histria i se
înalţă o statuie (ISM, I, 177); de asemenea, Coccei-i atestaţi în inscripţii mai târzii ar putea fi o
dovadă că ei descind din veteranii colonizaţi de Nerva (ISM, V, 29, 30). 3 Aşa cum ne informează breviatorul Eutropius din veacul al IV-lea, la investirea unui
împărat Senatul obişnuia să-i facă urarea: „«felicior Augusto, melior Traiano»” („«să fii mai
fericit decât Augustus şi mai bun decât Traianus»”) (VIII, 5, 3).
4
extins graniţele în stânga Dunării, încorporând sudul Basarabiei şi al Moldovei,
Muntenia, Oltenia estică şi sud-estul Transilvaniei. Prin constituirea acestei
regio translimitans, împăratul urmărea ca, împreună cu punctele controlate de
Imperiu încă din veacul I pe litoralul nord-pontic, să supravegheze şi să bloche-
ze mişcările triburilor libere din spaţiul extracarpatic şi din stepa euro-asiatică,
pe de o parte, şi, pe de alta, să asigure protecţia frontierei sud-estice a Daciei, a
circulaţiei pe fluviu şi a drumului care venea dinspre Asia Centrală pe la nordul
Mării Negre şi al Gurilor Dunării, intra prin pasurile Carpaţilor Orientali în
Dacia şi de aici, pe valea Mureşului sau prin pasul Meseşului, se îndrepta, prin
Barbaricum, spre Pannonia Inferior4.
În plan militar, Traianus a întărit apărarea limes-ului Moesiei Inferior,
inclusiv a sectorului său dobrogean, mutând legiunea V Macedonica de la
Oescus la Troesmis, aducând legio XI Claudia la Durostorum şi stabilind noi
unităţi auxiliare (alae, cohortes şi vexillationes). Unele dintre aceste trupe ac-
ţionau în regiunea de la nordul Dunării şi al Mării Megre. Mai multe fortificaţii
situate pe linia fluviului, ca şi castrul de piatră de la Barboşi (jud. Galaţi), cas-
tellum-ul de pământ descoperit în cartierul gălăţean „Dunărea” şi castrul de la
Orlovka (Cartal), precum şi valul de pământ Traian-Tuluceşti (jud. Galaţi) şi
cel dintre Lacul Cahul şi Lacul Cartal (sudul Basarabiei) completau sistemul
defensiv în zona Dunării de Jos. Pentru deplasarea rapidă a trupelor a fost
construit drumul strategic situat de-a lungul fluviului. În sfârşit, în timpul prin-
cipatului traianic se fac demobilizări din trupele staţionate în provincia
dunăreană.
În planul vieţii urbane, împăratul Traianus a promovat canabae-le
legiunii V Macedonica formate în proximitatea castrului de la Oescus la
statutul de colonia (Colonia Oescus; Colonia Ulpia Oescensium) şi, după
opinii mai recente, a întemeiat un municipium la Tropaeum Traiani, unde în
109 a şi ridicat monumentul triumfal ce comemora războaiele dacice5. Tot-
odată, pe lângă majoritatea castrelor de legiune sau auxiliare s-au înfiinţat
canabae, respectiv vici canabarum, care, împreună cu vechile comunităţi
4 Aur. Vict., Caes., 13, 2: „iar între timp s-a făcut printre neamurile sălbatice un drum
pe care se merge uşor de la Marea Neagră până în Gallia”. 5 Atestat mai târziu, sub Marcus Aurelius.
5
autohtone (civitates), vor constitui nucleul viitoarelor aşezări citadine. Cât
priveşte vechile oraşe greceşti, considerate civitates peregrinae („cetăţi străi-
ne”), ele îşi vor păstra statutul juridic din vremea împăratului Vespasianus –
Callatis – civitas foederata („cetatea aliată”)6; Histria – civitas stipendiaria
(„cetate tributară”)7; Tomis – civitas stipendiaria – şi instituţiile tradiţionale,
dar prezenţa romană se resimte prin mai multe aspecte: ● delimitarea
teritoriului rural (gr. chora) (Histria, Callatis), din care, cel puţin la Histria, se
prelevează o parte, numită regio Histriae, atribuită comunităţilor de cetăţeni şi
veterani romani8; ● afluxul de latinofoni, dintre care unii pătrund în scurt timp
chiar în instituţiile oraşelor, şi de comercianţi romani care, precum la Callatis,
se grupează într-un conventus civium Romanorum9; ● încartiruirea unor trupe ●
încetăţenirea unor membri ai elitei greceşti; ● formarea sau reorganizarea
confederaţiei celor şase oraşelor greceşti (Hexapolis) (Histria, Tomis, Callatis,
Odessos, Dionysopolis, Mesembria) în frunte cu un pontarh (gr. pontárxhß).
6 În virtutea tratatului existent între Roma şi Callatis încă din 106-101 î.H. – ISM, III,
1. O civitas foederata (pl. civitates foederatae) era cetatea aliată, a cărei autonomie era
garantată printr-un tratat (foedus) încheiat, de regulă, pe picior de egalitate cu Roma. Ea avea
folosinţă deplină asupra propriului teritoriu, era scutită de impozite, avea drepturi juridice
asupra tuturor locuitorilor (inclusiv cei romani), putea bate monedă proprie, nu găzduia trupe
romane, se găsea înafara jurisdicţiei guvernatorului. În cazul Callatis-ului, nu se ştie însă dacă
ea poseda, în ansamblul ei, imunitate funciară, fiind mult mai probabil că cetăţenii oraşului
posedau agri privati ex iure peregrino pentru care plăteau statului roman impozitul funciar (sti-
pendium sau tributum). 7 Civitas stipendiaria (pl. civitates stipendiariae) era categoria cea mai răspândită în
Imperiu. Ea era impusă la plata unui impozit (stipendium) în schimbul posesiei teritoriului
propriu. Printre alte obligaţii pe care le avea, ea trebuia să adăpostească garnizoane romane
stabile. De asemenea, ea se găsea sub jurisdicţia guvernatorului. 8 Această regio este atestată în mod expres abia în 170-174 – ISM, I, 329; vezi şi I,
343, 373; V, 123. Ea trebuie să fi fost şi la Callatis, în ciuda caracterului său de civitas
foederata, aşa cum o arată satul cu numele kýmh O�al[---] din vremea lui Traianus, care are
ca eponim pe un roman (Valerius, Valens etc.) – ISM, III, 51. Şi la Tomis, atunci civitas stipen-
diaria, se constată împroprietărirea unor veterani prin adsignatio, cum o dovedeşte
monumentul funerar al lui Marcus Ulpius Longinus şi al soţiei sale, Ulpia Aquilina, ridicat in
praedio suo („pe moşia sa”) – ISM, II, 180(16). 9 ISM, III, 83 (anii 103-116). Conventus civium Romanorum însemnă adunarea
(comunitatea) cetăţenilor romani domiciliaţi, rezidenţi (consistentes) într-o civitas peregrina
sau vicus, adesea în scopuri comerciale.
6
Inscripţii onorifice de la Tomis sau Callatis puse pe socluri de statui sau pe
clădiri monumentale exprimă gratitudinea locuitorilor faţă de Traianus sau faţă
de guvernatorii moesici.
Dacia. Pentru implantarea cât mai rapidă a structurilor romane în
ţinutul transdanubian, Traianus a rămas în noua provincie încă un an de la
întemeiere, promovând o politică dură faţă de autohtoni (distrugeri ale
centrelor de rezistenţă şi ale simbolurilor puterii regale şi sacerdotale dacice,
luarea în captivitate, dislocări de comunităţi, înrolări în armata imperială etc.)
şi procedând la un istituirea administraţiei provinciale specifice statului roman,
la transferul masiv de populaţie10, la demobilizarea veteranilor, la crearea
primelor elemente ale infrastructurii militare şi rutiere etc. Provincia s-a
constituit printr-un decret imperial (lex provinciae) promulgat de Traianus –
din nefericire, nepăstrat –, care conţinea principiile de organizare şi conducere.
Ea este atestată pentru prima dată într-o diplomă militară din 11 august 106 de
la Porolissum11, dar procesul de implantare a structurilor administrative şi de
organizare a teritoriului şi populaţiei (sistem defensiv, drumuri, centuriatio a
pământului, colonizare etc.) trebuie să se fi prelungit câţiva ani, eventual până
prin 112-412. Teritorial, noua achiziţie imperială corespundea, foarte probabil,
întinderii fostului regat; alte părţi ale spaţiului locuit de daci au fost anexate,
cum am văzut, Moesiei Inferior. Dacia cuprindea Oltenia până la Jiu,
Transilvania (fără colţul de sud-est) şi Banatul (până la Tisa şi Mureşul Inferior
sau, după unii, doar partea estică)13. Ea se învecina la sud cu Moesia Superior,
10 Eutr., VIII, 6, 2: „Traianus victa Dacia ex toto orbe Romano infinitas eo copias
hominum transtulerat ad agros et urbes colendas” („Traianus, după ce Dacia fusese învinsă,
adusese aici din toată lumea romană nesfârşite mulţimi de oameni pentru cultivarea ogoarelor
şi administrarea oraşelor)”; Dio Cass., LXVIII, 14, 3: „Traianus stabili în ea oraşe de
foarte multe colonii”); IDR, III/5, 366, unde este menţionat un custos c(iuium) R(omanorum)
leg(ionis) XIII [G(eminae)], adică cetăţeni romani din canabae. 11 IDR, I, DiplD I. 12 Atunci apare moneda cu legenda DACIA AVGVST(i) PROVINCIA. 13 După Coriolan Opreanu, bazat pe informaţii literare şi descoperiri arheologice,
Dacia ar fi inclus şi zona dintre Mureş, Tisa şi cursul inferior al Crişului, care constituia terito-
riul „smuls” de Decebal sarmaţilor-iazigi şi pe care Traianus nu-l va restitui acestora după
7
la sud-est cu Moesia Inferior, iar la est, nord şi vest cu neamurile barbare. Din
acest motiv se poate spune că Dacia era un avanpost înaintat al Imperiului în
Barbaricum – un propugnaculum Imperii. Fiind o provincie de graniţă în care
staţionau în mod sigur două legiuni (legio IIII Flavia Felix la Berzobis
[Berzovia, jud. Caraş-Severin], în Banat şi legio XIII Gemina la Apulum [Alba
Iulia – platoul „Cetate”]; cea de-a treia, legio I Adiutrix, campată într-un castru
necunoscut, e încă subiect de discuţie printre istorici), Dacia avea statutul de
provincie imperială (provincia Caesaris). În fruntea sa se afla un guvernator de
rang senatorial (vir clarissimus) provenit din rândurile foştilor consuli (vir con-
sularis); titlul său era legatus Augusti pro praetore („delegat, locţiitor al împă-
ratului”). El era investit cu autoritate şi competenţe prevăzute de dreptul de
conducere supremă (imperium), comandând toate trupele şi având jurisdicţie
civilă şi militară, inclusiv dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală (ius gladii)
(erau exceptaţi cetăţenii romani). În problemele financiare (perceperea
impozitelor, plata soldelor, evidenţa cheltuielilor necesare administraţiei) era
sprijinit, fără a-i fi subordonat, de un procurator Augusti provenit din rândurile
ordinului ecvestru (vir egregius). Cel dintâi legat al provinciei Dacia a fost
generalul de rang consular Iulius Sabinus (cca 106–107/109), aşa cum o de-
monstrează o diplomă militară din 14 octombrie 109 descoperită la Ranovač
(Iugoslavia), în fosta provincie Moesia Superior14.
Capitala provinciei era Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmi-
zegetusa (Sarmizegetusa, jud. Hunedoara), situată la aprox. 100 km sud-vest de
fosta capitală a lui Decebal; ei i s-a atribuit un vast teritoriu, ce cuprindea
aproape întreaga zonă centrală a provinciei şi a fost înzestrată cu ius Italicum.
Lui Traianus i se datorează şi întemeierea aşezării Ulpianum, menţionată de
geograful Ptolemeu. Tot acum sunt atestate aşezările de la Napoca şi Potaissa
cu nume de origine dacică. Totodată, în conformitate cu opinii mai recente,
este posibil ca diferitele comunităţi de colonişti romani să fi format un
concilium Daciarum – organism de reprezentare şi consultare în problemele
autoadministrării.
încheierea ostilităţilor (Dio Cass., LXVIII, 10, 3); el va fi cedat abia de Hadrianus; ideea sa nu
este împărtăşită de alţi istorici. 14 IDRE, I, 6; II, 307.
8
Alte măsuri, precum „disciplinarea” triburilor dacice libere, fapt probat
de dispariţia tuturor aşezărilor fortificate de pe întreg arealul dacic,
încorporarea unor părţi din teritoriul nord-dunărean la Moesia Inferior,
stipendirea sarmaţilor-roxolani15 şi ataşarea unei părţi a ţinutului stăpânit de
sarmaţii-iazigi la Dacia, se înscriu în aceeaşi politică de consolidare a stăpânirii
în stânga fluviului. Totuşi, cea din urmă măsură amintită, dar şi alte cauze
(presiunea romană din trei părţi – Pannonia Inferior (V), Moesia Superior (S),
Dacia (E); forţarea plăţii subsidiilor) au provocat resentimentele iazigilor, care
prin 106-107 sau 107-108 au atacat vestul noii provincii, probabil castrele
bănăţene dispuse pe linia Lederata-Tibiscum; ei au fost respinşi de trupele
Pannoniei Inferior conduse de Hadrianus (viitorul împărat) (106-108) şi cele
din Dacia campate în Banat. După acest incident, finalizat favorabil pentru
Imperiu şi care a sporit prestigiul acestuia printre triburile libere
transdanubiene, liniştea a revenit în provincie, monedele din 112-114 procla-
mând Dacia Augusti provincia – semn că stăpânirea romană se definitivase. Nu
întâmplător, Traianus a considerat că nu este în detrimentul apărării Daciei tri-
miterea unor detaşamente de pe limes-ul dunărean pe frontul partic. Stabilitatea
administraţiei imperiale s-a datorat şi faptului că împăratul întemeietor al
provinciei a numit în fruntea acesteia numai consulari care participaseră la
războaiele dacice şi, deci, aveau cunoştinţă de situaţia politică, strategică, etno-
demografică şi economică a regiunii16. Ca urmare a acestei atmosfere, pe care o
exprimă foarte bine o dedicaţie făcută lui Saturnus Securus („care aduce
siguranţa”) de M. Herennius Faustus, legatul legiunii XIII Gemina (?115-
?117)17, elementele civilizaţiei romane au început să prindă rădăcini în noua
provincie – au fost create primele elemente ale reţelei rutiere18, s-au erijat
15 Aceasta rezultă indirect din faptul că, mai târziu, la începutul domniei lui
Hadrianus, regele lor se plângea că i-a fost diminuat tributul - SHA, Hadr., VI, 8. 16 Este vorba despre Iulius Sabinus (106/7-109) (IDRE, I, 6; II, 307), D. Terentius
Scaurianus (109-110/12) (IDR, I, DiplD I-III; III/2, 1), C. Avidius Nigrinus (110/12-117)
(IDR, III/2, 205), C. Iulius Quadratus Bassus (117) (IDRE, II, 381). 17 IDR, III/5, 314. 18 Primul drum creat în Dacia a fost chiar cel pe care Traianus a înaintat în teritoriul
regatului în timpul primului război şi despre a cărui existenţă aflăm în comentariile suveranului
rezumate de Priscianus, VI, 13, p. 205 - „inde Berzobim, deinde Aizi processimus” („de acolo
am înaintat spre Berzovis, iar apoi spre Aizis”). Un milliarum ridicat de către cohors I Flavia
9
structurile topografice romane în capitală (forum, edificii publice, amfitreatru
de lemn etc.), s-au ridicat temple (Ulpia Traiana, Tibiscum, Micia) şi monu-
mente votive sau onorifice, au început să funcţioneze mecanismele economice
specifice Imperiului, moneda romană a cunoscut un aflux deosebit, au fost
încetăţeniţi unii dintre locuitori iar pentru asigurarea coeziunii morale a unei
societăţi provinciale în formare oficialităţile (guvernatori, comandanţi de
legiune etc.) s-au îngrijit de difuzarea elementelor ideologiei statului roman19.
Abia în 116 sau în iarna anilor 116/7, în condiţiile reducerii trupelor din
Dacia şi ale dificultăţilor pe care le întâmpina suveranul în Orient, sarmaţii-
iazigi din vest, care revendicau încă un teritoriu din provincie, urmaţi de
sarmaţii-roxolani din est, nemulţumiţi de reducerea stipendiilor, vor ataca pro-
vincia, creând o situaţie extrem de periculoasă pentru Imperiu.
2. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Hadrianus (117-138)
Publius Aelius Hadrianus a fost – conform izvoarelor antice – o perso-
nalitate complexă, respectiv un spirit neliniştit şi curios, un intelectual şi un
filosof, un bun administrator şi un înzestrat militar. Principatul său a marcat o
schimbare în politica Imperiului. Conştient că statul roman ajunsese la limita
posibilităţilor sale umane, militare şi financiare, noul împărat a renunţat la
acţiunea ofensivă, căutând, cum afirmă biograful său antic, „să restabilească
tradiţia de odinioară” şi „să păstreze pacea pe tot cuprinsul împărăţiei”20. Cu
Ulpia Hispanorum milliaria c.R. equitata în 108 pe teritoriul actualei localităţi Aiton (jud.
Cluj) (CIL, III, 1627) probează deschiderea drumului imperial care pornea de la Lederata
(Palanka, Iugoslavia), pe Dunăre, trecea prin Drobeta, Dierna, Tibiscum, Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi ajungea în nord-vestul provinciei la Porolissum.
Din el s-au desprins apoi numeroase drumuri secundare, unele identificate arheologic. 19 Foarte semnificativ este, în acest sens, altarul închinat la Apulum lui Iupiter
Optimus Maximus şi Dis Penatibus, adică Dis Penatibus populi Romani Quiritium, de
guvernatorul D. Terentius Scaurianus (IDR, III/5, 202). În acelaşi sens poate fi interpretată
închinarea pusă pentru Minerva Supera (Minerva celestă) de către M. Herennius Faustus,
legatus legionis XIII Geminae (IDR, III/5, 265) şi statuia votivă cu inscripţia Victoriae
Aug(ustae) ridicată de un veteran al legiunii XIIII Gemina Martia Victrix şi custos c(iuium)
R(omanorum) leg(ionis) XIII [G(eminae)] (IDR, III/5, 366); poate şi IDR, III/2, 340: Victoriae
Aug(ustae). 20 SHA, Hadr., V, 1.
10
alte cuvinte, Hadrianus, urmând exemplul lui Augustus, a revenit la politica
defensivă21, părăsind unele teritorii din Orient cucerite de înaintaşul său (Arme-
nia Magna, Mesopotamia, Assyria), încetând războaiele şi preferând pacea, dar
menţinând prestigiul Imperiului printr-o severă disciplină în armată22, prin
instituirea recrutărilor locale şi a eredităţii meseriei de soldat, reorganizarea
unităţilor neregulate numite numeri (sg. numerus)23, executarea de manevre şi
de lucrări de apărare şi de demarcaţie de teritoriile barbare, printr-o abilă
diplomaţie, bazată pe plata unor stipendii şi a unor cadouri impresionante, în-
treţinera unor raporturi de amicitia cu diferiţi regi, intervenţii în afacerile
interne ale statelor vecine, medieri în conflictele dintre acestea. O asemenea
politică s-a impus încă de la începutul domniei, întrucât chiar din ultimii ani ai
principatului traianic în mai multe provincii ale Imperiului izbucniseră revolte,
la care se adăugau tulburările provocate de unii vecini.
Contextul politico-militar de la Dunărea Inferioară. Situaţia de aici, fără a
se compara cu cea din Orient, era totuşi critică. Cum am amintit deja mai sus,
în 116 sau în iarna lui 116/7, sarmaţii-iazigi din pusta pannonică au atacat
provincia Dacia, distrugând unele castre şi aşezările civile învecinate din zona
vestică. Cauzele acestei atitudini belicoase, care va lăsa ecouri în literatura
vremii24, erau refuzul autorităţilor imperiale de a le ceda ţinutul confiscat de
Traianus după cel de-al doilea război dacic şi întreruperea legăturilor cu rudele
lor din stepa nord-pontică – roxolanii. Pe de altă parte, în 117, aceştia din urmă
s-au arătat clamoroşi datorită faptului că Traianus le micşorase subsidiile25,
suveranul având nevoie de fonduri pentru campania orientală. Atacurile lor s-
au soldat cu distrugerea castrelor de piatră din Subcarpaţii Munteniei (Târgşor,
21 În politica externă, Augustus urma principiul conservării limitelor statului pe
frontierele naturale – cf. Tac., Ann., I, 11; Dio Cass., LVI, 33. 22 Hadrianus a iniţiat unui cult al divinităţii abstracte Disciplina (Disciplina Militaris,
Disciplina Augusti, Disciplina Imperatoris Hadriani Augusti etc.). 23 Numeri erau unităţi neregulate formate din gentes barbare (numerus Germanorum,
numerus Palmyrenorum, numerus Maurorum etc.); ele erau specializate pe un singur tip de
armă (de exemplu, numerus Surorum sagittariorum) sau de misiune tactică (de exemplu,
numerus exploratorum Germaniciorum). 24 Poetul Florus, II, 29 [IV, 12], 20, scria despre ei că „sunt atât de barbari, încât nici
nu înţeleg ce este aceea pace” („Tanta barbaria est, ut nec intellegant pacem”). 25 SHA, Hadr., VI, 6.
11
Mălăieşti, Drajna de Sus), care blocau drumurile de acces spre Dacia, urmărind
astfel redeschiderea legăturilor cu iazigii prin podişul transilvănean. În sfârşit,
nu ştim sigur dacă aceste lovituri externe s-au conjugat cu vreo revoltă a popu-
laţiei dacice din provincie, de curând supusă26. Oricum, situaţia era de aşa
natură, încât impunea prezenţa unui vir militaris experimentat. În vara lui 117,
Traianus l-a trimis în fruntea unui corp expediţionar pe Q. Iulius Quadratus
Bassus, participant la cel de-al doilea război dacic. Dar, cum preciza o inscrip-
ţie onorară grecească de la Pergamum, de unde era originar, noul legat imperial
a murit „pe când conducea campania din Dacia şi guverna provincia”27, foarte
probabil la sfârşitul anului 117 sau începutul lui 118. Hadrianus, proclamat
între timp împărat (11 august 117), a retras trupele din provinciile de dincolo
de Eufrat şi s-a îndreptat spre Dunăre, stabilindu-şi cartierul general la sfârşitul
anului în Moesia, de unde a luat o serie de măsuri de natură diplomatică,
militară şi administrativă menite să stabilizeze situaţia şi să salveze prestigiul
Imperiului în zona dunăreană.
Măsurile luate de Hadrianus la Dunărea de Jos în 118. „Războiul dacic” (™n
tôi Dakikôi polém[w]i) despre care aminteşte un papirus egiptean28 a pus la
încercare calităţile de diplomat, militar şi administrator ale împăratului. Acest
fapt era cu atât mai necesar cu cât Hadrianus s-a confruntat de la începutul
principatului cu o gravă criză de încredere din partea cercurilor senatoriale şi
militare, criză datorată, printre altele, caracterului fragil al legitimităţii sale
dinastice29, abandonării politicii ofensive traianice30 şi măsurilor capitale luate
26 Biograful târziu al lui Hadrianus scria că, după ce a obţinut puterea, împăratul s-a
confruntat, printre altele, cu „tulburările neamurilor pe care le supusese Traianus” (SHA,
Hadr., V, 2). În legătură cu această eventuală răscoală, combinată cu atacurile externe, a fost
pusă îngroparea unui tezaur monetar de la Medveş (jud. Alba), care se încheie cu emisiuni de la
Traianus din 112-117. 27 IDRE, II, 381. 28 Apud D. Dana, Les Daces dans les ostraca du désert Oriental de l’Égypte.
Morphologie des nomes daces, în ZPE, 143, 2003, p. 167, nota 6. 29 Conform alegaţiilor istoriografiei antice, Traianus nu ar fi intenţionat să-l lase
succesor, faptul datorându-se favorii de care se bucura din partea Plotinei, soţia lui Traianus –
Dio Cass., LXIX, 1; Aurel. Vict., Caes., 13, 11; SHA, Hadr., IV. 30 În cercurile senatoriale acest fapt a trecut ca o slăbiciune şi un gest de invidie faţă
de gloria lui Traianus – Eutr., VIII, 6, 2; Fest., 14, 3; 20, 4.
12
împotriva unor colaboratori ai predecesorului său31. Conform biografului său
din Antichitatea târzie, el a dus tratative cu regele roxolanilor, finalizate cu în-
cheierea păcii32. Aceasta trebuie să se fi bazat pe reluarea plăţii tributului – ne-
îndoielnic, mărit –, includerea dinastului sarmat printre reges amici ai Impe-
riului, paralel cu acordarea cetăţeniei romane. Regele respectiv trebuie să fi
fost acel P. Aelius Rasparaganus, menţionat ca rex Roxolanorum pe o inscripţie
de la Pola, unde ajunsese după ce va fi fost alungat de vreun rival; el şi fiul său
(P. Aelius Peregrinus) purtau nomen-ul şi cognomen-ul imperial, fapt ce indică
încetăţenirea lor sub Hadrianus33. Împăratul a întărit climatul de linişte şi
stabilitate obţinut prin capacitarea roxolanilor decizând abandonarea unora
dintre teritoriile nord-dunărene încorporate de Traianus la Moesia Inferior,
respectiv Muntenia şi sudul Moldovei, dar continuând să le supravegheze prin
intermediul trupelor din castrele de pe linia Dunării şi din punctele deţinute la
nord de fluviului (Barboşi, Orlovka) şi pe litoralul septentrional al Mării Negre,
precum şi al celor dislocate în fortificaţiile de pe aşa-numitul limes trans-
alutanus din vestul Munteniei. Totodată, aşa cum a susţinut recent Coriolan
Horaţiu Opreanu, împăratul a procedat la deportarea unui grup de populaţie
daco-sarmată din Moldova în sud-estul Daciei, aşa cum o demonstrează arte-
factele cu certe analogii în spaţiul est-carpatic (fibule cu coardă înfăurată pe
arc, fibule puternic profilate, cercei, pandantive cilindrice în formă de coşuleţ,
pandantive de formă bitronconică cu agăţătoare ornamentată prin filigranare,
mărgele fără ornament filigranat, ceramică incizată cu simboluri de tip tamga
de tradiţie sarmatică) din necropolele de la Locusteni şi Dăneţi (jud. Dolj), al
căror început se plasează în primele decenii ale secolului al II-lea; aceşti
barbari aveau statutul juridic de dediticii şi se aflau sub administraţia centrelor
militare de la Romula (Reşca, jud. Olt.) şi Slăveni. Siguranţa creată prin aceste
la frontiera dunăreană a Moesiei Inferior i-a îngăduit suveranului să disloce
trupe de aici în alte provincii, inclusiv în Dacia Inferior de curând înfiinţată.
31 Au fost executaţi patru genrali şi consulari ai lui Traianus, care intenţionaseră să-l
asasineze înainte de întoarcerea la Roma – A. Cornelius Palma, Lusius Quietus, L. Publilius
Celsus şi C. Avidius Nigrinus (SHA, Hadr., V, 8; VII, 1-2). 32 SHA, Hadr., VI, 8. 33 CIL, V, 32.
13
În ceea ce priveşte Dacia, provincie situată dincolo de frontiera naturală
a Imperiului, primul gând al împăratului a fost – aşa cum ne informează
istoricul antic târziu Eutropius – să o părăsească, dar iniţiativa imperială a fost
oprită de sfatul consilierilor săi, care l-au îndemnat să nu lase pe mâna
barbarilor un număr atât de mare ce cetăţeni34. Informaţia breviatorului nu e
lipsită de fundament. Hadrianus a renunţat, într-adevăr, la unele teritorii
transdanubiene, dar la care dintre ele făcea aluzie Eutropius istoricii
contemporani nu s-au pus de acord; cei mai mulţi au în vedere regiunile
aparţinând Moesiei Inferior, pe când Coriolan Horaţiu Opreanu crede că este
vorba despre ţinutul revendicat din 105/6 de sarmaţii-iazigi şi care, după
descoperirile arheologice (fibule romane) şi numismatice (aurei din secolul I
d.H.), ar trebui localizat la vest de Munţii Apuseni, în Câmpia Aradului şi
Crişana; cedându-le acest teritoriu, sarmaţii n-au mai atacat Dacia timp de
aproape 50 de ani. În acelaşi context, Dio Cassius ne informează că, de teama
invaziei barbare, Hadrianus a dezafectat podul de peste Dunăre construit de
Traianus.
Dar până să se ajungă aici, trebuia găsită soluţia militară. În acest scop,
Hadrianus a creat o comandă excepţională, numind temporar („ad tempus”) în
118 în fruntea provinciilor Dacia şi Pannonia Inferior pe generalul de rang
ecvestru Quintus Marcius Turbo Fronto Publicius Severus, fost participant la
războaiele dacice, un „excelent comandant de oşti”, cum scria Dio Cassius35.
Dar, făcând parte din ordinul cavalerilor, el nu putea comanda legiunile a două
provincii rezervate guvernatorilor de rang senatorial. Pentru a rezolva această
problemă „constituţională”, Hadrianus i-a acordat titlul onorific de praefectus
Aegypti, ştiut fiind că guvernatorul Egiptului, provenit dintre cavaleri, beneficia
de imperium pro praetore similar celui al legaţilor de rang senatorial.
Coordonând trupele celor două provincii din cartierul general de la Porolissum,
Turbo a învins pe sarmaţii-iazigi în vara aceluiaşi an; aceştia au trimis delegaţi
la Roma „pentru a cere un tratat de pace”36. După încheierea ostilităţilor, Q.
Marcius Turbo a trebuit să pună în aplicare planul de reorganizare
34 Eutr., VIII, 6, 2. 35 Dio Cass., LXIX, 18. 36 Dio Cass., LXIX, 15.
14
administrativă a teritoriului nord-dunărean realizat din iniţiativa şi în prezenţa
împăratului, plecat, între timp, la Roma. Astfel, până în 119, în stânga fluviului
au fost create trei provincii – Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia
Porolissensis.
1) Dacia Superior prelua cea mai mare parte a întinderii Daciei lui
Traianus, respectiv Banatul, vestul Olteniei şi Transilvania, fără colţurile de
sud-est şi de nord-vest. Prima atestare datează din 29 iunie 120. În fruntea ei se
găsea un legatus Augusti pro praetore provenit din rândurile membrilor
ordinului senatorial care îndepliniseră magistratura de praetor. Trecerea de la
un guvernator de rang consular la unul de rang pretorian (vir praetorius) se
datora faptului că, acum, în provincie staţiona doar o singură legiune – XIII
Gemina de la Apulum –, legio IIII Flavia Felix fiind retrasă la Singidunum, în
Moesia Superior. Primul guvernator al Daciei Superior a fost Sex. Minicius
Faustinus Cn. Iulius Severus (119/20-127); el rezida la Apulum, fiind şi coman-
dantul legiunii (legatus legionis). Finanţele provinciei erau de competenţa unui
procurator financiar de rang ecvestru numit procurator Augusti, care îşi avea
sediul la Ulpia Traiana.
2) Dacia Inferior nu s-a format prelevându-se regiuni din Dacia traiană,
ci dintr-o parte a fostelor teritorii nord-dunărene ale Moesiei Inferior, respectiv
Oltenia estică (dintre Jiu şi Olt) şi sud-estul Transilvaniei de la Caput Stenarum
(Boiţa, jud. Sibiu) la Angustia (Breţcu, jud. Covasna) şi, cu probabilitate, un
mic colţ din nord-vestul şi altul din sud-estul Munteniei. Ea este atestată pentru
prima dată într-o diplomă militară din 22 martie 129, dar cu siguranţă exista
din 118/9, când apare Dacia Superior. În acestă provincie nu staţionau legiuni,
ci doar trupe auxiliare care aparţinuseră armatei Moesiei Inferior, de aceea
guvernatorul ei provenea dintre membrii ordinului ecvestru şi se numea pro-
curator Augusti sau praeses; prin urmare, Dacia Inferior era o provincie
procuratoriană. Guvernatorul dispunea de atribuţii administrative, juridice şi
militare, nefiind în vreun fel subordonat legatului pretorian al Daciei Superior,
ci direct împăratului. Nu există nici un indiciu care să certifice faptul că el
rezida la Romula, aşa cum susţine cea mai mare parte a istoriografiei româ-
neşti, ci, foarte probabil, la Malva (Stolniceni?) sau la Praetorium (Copăceni,
15
jud. Vâlcea)37. Mult timp, primul procurator cunoscut al Daciei Inferior a fost
Plautius Caesianus (22 martie 129), dar reanalizarea recentă de către Ioan Piso
a unei inscripţii onorifice descoperite în castrul de la Boroşneu Mare (jud.
Covasna) a condus la identificarea celui dintâi guvernator ecvestru al Daciei
Inferior în persoana lui Egnatius [Priscus?] (cca 118-120)38. Din punct de ve-
dere strategic, Dacia Inferior era orientată către Moesia Inferior, având
menirea de a controla, împreună cu aceasta, Câmpia Română.
3) Dacia Porolissensis a fost desprinsă din Dacia traiană şi cuprindea
teritoriul de la nord de râurile Mureş şi Arieş, până la Munţii Meseşului. Deşi
este atestată pentru prima dată abia într-o diplomă militară din 10 august 123,
ea a fost creată tot în 118/9 şi răspundea mai ales unor necesităţi de ordin
strategico-militar - încetarea vecinătăţii nemijlocite cu sarmaţii-iazigi, blocarea
Pasului Meseşan şi apărarea mai eficientă împotriva eventualilor agresori din
nord-vest. Ca şi Dacia Inferior, această provincie nu poseda legiuni, ci doar
trupe auxiliare, care formau Ex(ercitus) D(aciae) P(orolissensis) („armata
Daciei Porolissensis”); prin urmare, ea avea în frunte tot un guvernator de rang
ecvestru numit procurator Augusti; el rezida la Porolissum. Primul guvernator
cunoscut al Daciei Porolissensis este Livius Grapus (10 august 123).
După îndeplinirea misiunii încredinţate în Dacia, Q. Marcius Turbo a
plecat la Roma, unde a fost numit praefectus praetorio; provincialii îşi vor
exprima recunoştinţa pentru restabilirea liniştei şi a siguranţei lor, cinstindu-l
cu monumente onorifice.
În ultimă instanţă, măsurile luate de Hadrianus în regiunea Dunării de
Jos au consolidat poziţia sa la început de domnie. Neutralizând pericolul
extern, abandonând doar o parte a teritoriilor dunărene şi păstrând provincia
pentru care înaintaşul său investise atâta efort, suveranul s-a înfăţişat în ochii o-
piniei publice ca adept al unui expansionism limitat şi ca apărator al victoriei
romane.
37 Argumentele sunt: denumirea aşezării – Praetorium – şi faptul că aici staţiona
numerus burgariorum et veredariorum, aşadar formaţiunea de păzitori ai burgi-lor situaţi de-a
lungul drumului şi de curieri. 38 IDR, III/4, 325 = AÉ, 1999, 1286 = C.C. Petolescu, în SCIVA, 52-53, 2001-2002,
nr. 868.
16
Alte măsuri hadrianeice în Moesia Inferior şi Dacia. În Moesia Inferior,
împăratul Hadrianus a arătat o atenţie specială oraşelor greceşti de pe litoralul
vest-pontic. Consecvent politicii sale filoelene, a redat Tomis-ului statutul de
civitas libera, pe care, foarte probabil, i-l retrăsese Vespasianus. Condiţia
deosebită a aşezării se observă şi din faptul că se intitulează respublica Tomi-
tanorum39 iar în actele emise apare formula latinească senatus populusque
Tomitanorum40. Recunoştinţa tomitanilor pentru privilegiul acordat s-a
materializat, printre altele, în onorarea împăratului cu titlul de $Eleuqérioß
struirea unui amfiteatru de lemn cu o capacitate de cca 3.500 de locuri pentru
soldaţii din trupele campate la Porolissum, ridicarea a numeroase monumente
onorifice sau votive în diferite locuri din cele trei provincii.
3. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Antoninus Pius
(138-161)
Urcarea pe tron a lui Titus Aelius Hadrianus Antoninus Pius nu a adus
schimbări fundamentale în viaţa politică a Imperiului. Noul suveran era un om
de o rară distincţie, modest, echilibrat, dar ferm, apărător convins al valorilor
tradiţionale romane, contemporanii săi comparându-l cu regele Numa
Pompilius. Deşi n-a părăsit niciodată Italia, cunoştea perfect situaţia statului iar
provinciile erau tratate cu o grijă aproape părintească. Pe plan extern principele
a dus o politică pacifistă, reuşind prin variate mijloace diplomatice să evite
momentele neplăcute pentru Imperiu, dând astfel locuitorilor răgazul de a se
bucura de avantajele păcii romane. „Fără îndoială – scria biograful său din
Antichitatea târzie – că nimeni n-a avut, ca el, atâta autoritate faţă de popoarele
dinafară, deşi întotdeauna a iubit pacea atât de mult, încât repeta adesea lozinca
lui Scipio că preferă să salveze un cetăţean roman decât să ucidă o mie de
duşmani”46. De altfel, aşa cum au arătat specialiştii, tema principală a
propagandei sale a fost pacea (Pax), monedele exaltând PAX AVG(usti) şi
TRANQVILLITAS AVG(usti) şi înfăţişându-l pe suveran ca zeul războiului care
aduce pacea – Mars Pacifer. Astfel, domnia lui Antoninus Pius a fost, pe drept
cuvând, o „vreme fericită” – TEMPORVM FELICITAS, cum glorificau
monedele –, marcând apogeul Imperiului umanist şi dând numele unei întregi
epoci.
De această atmosferă favorabilă au beneficiat şi provinciile de la
Dunărea Inferioară. Astfel, pentru Moesia Inferior, anii domniei lui Antoninus
46 SHA, Ant. Pius, IX, 10.
21
Pius au reprezentat – aşa cum arată specialiştii – o perioadă de „masivă
înflorire”. Oraşele greceşti de pe litoral, între care Tomis are poziţia
preeminentă, aşa cum o sugerează asumarea titlului de Mhtrópoliß
(„Metropolă”) sau Mhtrópoliß Póntou („Metropolă a Pontului”)47, au
cunoscut un puternic avânt urbanistic, economic şi cultural, probat de intensa
activitate constructivă, de repararea drumurilor care le legau cu alte centre
moesice, de sporirea activităţii monetare tomitane şi reluarea emisiunilor ateli-
erelor de la Histria şi Callatis, fapte soldate cu dinamizarea comerţului intra-
provincial, de vivacitatea schimburilor cu alte ţinuturi, de dezvoltarea activită-
ţilor navale, de desfăşurarea nestingherită a ceremoniilor tradiţionale şi de
bogată operă portretistică a atelierelor sculpturale. Oportunităţile oferite de
teritoriul rural al poleis-urilor au atras cetăţeni romani, mulţi originari din
provinciile microasiatice48, şi veterani, dintre care unii s-au grupat, împreună
cu rezidenţii (consistentes) bessi de origine tracică, în comunităţi (conventus)
conduse de magistri (primari); ei au avut un rol deosebit în romanizarea me-
diului rustic dobrogean. De asemenea, a continuat accesul la cetăţenia romană
a unor peregrini. Pentru atmosfera de siguranţă şi linişte, împăratului sau
moştenitorului tronului, Marcus Aurelius, li se arată adesea recunoştinţa prin ri-
dicarea de inscripţii onorifice de către conducerea oraşelor sau simpli cetăţeni.
În ceea ce priveşte cetăţile romane (civitates), fenomenul cel mai
important care se observă pe vremea lui Antoninus Pius este evoluţia lor către
un statut cvasiurban. Acest lucru a fost posibil datorită formării în teritoriul lor
rural a unor aşezări civile (canabae în cazul castrelor de legiuni, vici canaba-
rum în cel al castrelor de unităţi auxiliare), dintre care unele au coexistat cu ci-
vitates autohtone. Fiecare dintre cele două unităţi administrative avea organe
47 ISM, II, 54(20), 58(24), 59(25). 48 Foarte semnificativă este, în acest sens, o inscripţie de la Cumpăna (jud. Constanţa)
pusă în onoarea lui (H)eros et D[omnus] de Menia Iuliane, originară din Tiana (Cappadocia),
numită mater Romanorum („mama romanilor”), respectiv a lui Lucius Antonius Capito şi [T.
?] Ailius Barbario din Nicomedia (Pontus et Bithynia), Caius Licinius Clemens şi Claudius Se-
cundus din Abonoteichus (Galatia), Caius Aurelius Alexandrus din Heracleia (Pontus et Bithy-
nia), Aurelius Vitus din Caesaria (Pontus et Bithynia), Vettius Ponticus şi T. Ailius Pompeius
din Tius (Pontus et Bithynia), Fabius Paulinus din Mazaca (Cappadocia), C. Gabinius
Modestus din Perinthos (Thracia), Papirius Celer din ? – ISM, II, 129(14).
22
proprii de conducere. Astfel, în canabae exista un senat (lat. curia), format din
senatori (lat. curiales), în frunte cu doi primari (lat. magistri), care o dată la
cinci ani primeau titlul de quinquennales. Tot în canabae rezida o comunitate
de veterani şi cetăţeni romani (veterani et cives Romani consistentes) sau ce-
tăţeni romani şi traci-bessi (cives Romani et Bessi consistentes), din rândurile
cărora se făceau recrutări49. În schimb, civitas avea un senat numit ordo, ai
cărui senatori se numeau decuriones, conducerea executivă fiind exercitată pro-
babil tot de doi magistri. Inscripţii descoperite la Ulmetum (Pantelimon, jud.
Constanţa), Aegyssus, Noviodunum, Troesmis şi Capidava confirmă această or-
ganizare. Pentru buna funcţionare a legăturilor dintre aşezările dunărene, dru-
mul strategic şi comercial de pe limes a fost refăcut. În sfârşit, sub Antoninus
Pius, epigrafele atestă ridicarea de monumente votive sau construirea de
edificii publice, dintre care merită amintite aici cele de la Novae şi Troesmis,
care reflectă propagarea religiei oficiale în aşezările moesice. Astfel, cândva
între 140-150, la Novae, un anonim a făcut o închinare Vrbi Romae Aeternae50,
ceea ce indică fondarea în acel interval a vreunui templu sau a unei incinte
sacre în care se celebra cultul abstracţiunii divinizate Dea Roma Aeterna
instituit de Hadrianus; în vremea lui Antoninus Pius, divinităţii amintite îi
închina un frumos elogiu retorul Aelius Aristides. De asemenea, la Troesmis s-
a ridicat un templu, foarte probabil al Romei şi al lui Augustus, în care oficia
un sacerdos provinciae („preot al provinciei”); acest fapt permite să se
presupună că aici se reunea aşa-numitul concilium provinciae („adunarea pro-
vinciei”), ale cărei rosturi erau mai ales de natură religioasă, respectiv
celebrarea cultului imperial; astfel, aşezarea menţionată era un fel de capitală a
părţii vestice, latinofone, a Moesiei Inferior.
De starea de înflorire a Moesiei nu s-au bucurat toţi locuitorii. Ca în
întreg Imperiul, şi în provincia dunăreană se constată apariţia unor dificultăţi
financiare şi fenomenul accentuării polarizării sociale. La Histria, Tomis şi
Callatis inscripţiile fac cunoscute numele unor personaje cu o stare materială
deosebită, care-şi permiteau liberalităţi deosebite, alături de care trebuie să fi
49 O inscripţie de la Troesmis atestă recrutarea lui T. Valerius Maximus din canabae-
le castrului legiunii a V-a Macedonica în 145, revenit în locurile de baştină după ce fusese
eliberat în 170 în Dacia – ISM, V, 160 = IDRE, II, 340. 50 ILB, 298 = ILN, 26 = IGLN, 44.
23
existat o numeroasă pătură de indivizi săraci, pe care instituţiile locale se
străduiau să-i ajute aprovinzionându-i cu mijloace de subzistenţă prin in-
termediul instituţiilor numite eutheniarchia (la Histria)51, euposiarchia (la
Tomis) şi seitonia (la Callatis). Situaţia trebuie să fi fost, cel puţin în parte,
asemănătoare în aşezările cvasiurbane de pe malul dobrogean al Dunării52. De
asemenea, populaţia indigenă, redusă la condiţia juridică de dediticii, constituia
principala forţă de muncă în teritoriile rurale ale diferitelor aşezări şi era
nevoită să suporte cele mai multe sarcini fiscale. Un excepţional document
epigrafic datând din anul 160 conţine „plângerea” (Énteuciß) unor săteni,
foarte probabil coloni, din localităţile Xóra Dágei (Chora Dagei) şi La<kòß
Púrgoß (Laїkos Pyrgos) aflate în regio Histriae, însă neidentificate pe teren,
adresată guvernatorului Iulius Severus, în care se jeluiau de numeroasele
corvezi (˜ngareíai) şi dăjdii (litourgíai) la care erau supuşi datorită vecină-
tăţii cu aşa-numitul cursus publicus („drumul public”)53. De altfel, fenomenele
de tensiune între autorităţile imperiale şi populaţia locală trebuie să fi fost mai
amplu răspândite, aşa cum o arată, de exemplu, mai multe epigrafe descoperite
în Thracia la Serdica, Augusta Traiana, Marcianopolis, Deultum, Byzie ş.a.
Dacia s-a bucurat de aceeaşi atmosferă de linişte specifică Imperiului,
care a contribuit la consolidarea stăpânirii romane. Cu toate acestea, fiind o
provincie de margine, momentele de tensiune pricinuite de triburile libere n-au
lipsit. Mişcările lor trebuie să fi fost în legătură cu tulburările care începeau să
se petreacă în spaţiul nord-european ca urmare a deplasării unor seminţii ger-
manice spre sudul continentului şi care vor genera în scurt timp aşa-numitele
războaie marcomanice. Astfel, conform informaţiilor scriitorilor Aelius
51 Aşa cum este cazul lui Carpos al lui Artemidoros de la Histria, despre care o
inscripţie de pe baza unei statui ce-i fusesese ridicată glăsuieşte că a fost „cinstit cu titlul de
«fiu al Cetăţii»” şi că „a condus serviciul de aprovizionare şi, în vremuri de de lipsă, nu o dată
a hrănit pe cetăţeni şi pe străinii stabiliţi în mijlocul nostru” – ISM, I, 180. 52 De exemplu, la Troesmis, veteranul Titus Flavius Alexander, în onoarea intrării în
funcţia de quinquennalis al canabae-lor, a ridicat un altar lui Iupiter Optimus Maximus „din
resurse proprii şi a donat curiei… 250 denari, din ale căror venituri să se împartă daruri tuturor
decurionilor” – ISM, V, 155. 53 ISM, I, 378.
24
Aristides54 şi Polyainos55, contemporani ai lui Antoninus Pius, aşa-numitelor
Oracula Sibyllina (Oracolele sibiline)56 şi biografiei târzii a lui împăratului57,
confirmate de descoperiri epigrafice şi numismatice, prin anii 143/4 (după unii
în 138/9, sau 142/3) şi 156/7-158 au avut loc conflicte în spaţiul controlat de
romani în stânga Dunării, dar reverberaţii ale lor se întâlnesc şi în provinciile
învecinate. Primul dintre evenimentele menţionate s-a petrecut cu precădere la
frontiera estică a provinciei Dacia Inferior, aşa cum o demonstrează misiunea
excepţională a procuratorului Titus Flavius Priscus Gallonius Fronto Quintus
Marcius Turbo, investit cu mandatul special de [pro l]eg(ato) et praef(ectus)
prov(inciae) Dac[iae] Inferioris. Conform interpretărilor epigrafiştilor, titlul
pro legato, echivalent cu legatus legionis, arată că el comanda detaşamente ale
unor legiuni detaşate dintr-o altă provincie în Dacia Inferior iar cel de
praefectus, care se acorda, de obicei, comandanţilor din districtele aflate
dincolo de limes, denotă efectuarea de operaţiuni militare contra unor inamici
externi şi ocuparea temporară a unui spaţiu situat în răsăritul provincie – după
unii, teritoriul dintre Olt şi aşa-numitul limes transalutanus, după alţii, cel
ocupat de o ipotetică formaţiune autohtonă din Muntenia. Responsabili de
aceste incidente au fost „geţii” liberi din vecinătate. Un ecou mai îndepărtat al
evenimentelor tocmai evocate l-ar putea constitui închinarea făcută la 23
august 154 de Marcus Domestius Restitutus, centurion al legiunii a XIII-a
Gemica, hastatus posterior în cohorta a X-a, lui Iupiter Victor şi Iupiter
Depulsor („cel care respinge atacurile”)58.
54 Ael. Arist., Orat. XXVI, 70: „Războaiele, o dată întâmplate, nu mai sunt luate în
seamă [de oameni], ci mulţimea ascultă povestirea lor ca şi cum ar fi nişte legende. Iar dacă au
izbucnit cumva pe meleagurile cele mai îndepărtate – precum este firesc într-o împărăţie mare
şi nemăsurată – pricinuite de nebunia geţilor…”. 55 Polyainos, Strat., VI, Prol.: „geţii biruiţi”. 56 OrSib., XII, 180-181: „aceştia la rândul lor vor nimici oameni diferiţi, / pe britanni,
mauri, dacii mari şi arabi”. 57 SHA, Ant. Pius, V, 4: „Cele mai multe războaie le-a purtat prin legaţii săi. Căci…
pe germani, pe daci şi multe neamuri, ca şi pe iudeiii care s-au răsculat, el i-a zdrobit prin
guvernatori şi legaţi”. 58 IDR, III/5, 232.
25
Cât priveşte conflictele din 156/7-158, nu se ştie exact la care dintre
graniţele provinciei s-au petrecut (vestică?59, nord-vestică?60, nord-nord-
estică?, răsăriteană?61), fiind stinse de guvernatorul Daciei Apulensis Marcus
Statius Priscus Licinius Italicus (156/7-158), după cum o probează mai multe
epigrafe din ţinutul nord-dunărean sau din afara lui62. Situaţia, provocată de
„dacii mari”63, trebuie să fi fost destul de gravă, de vreme ce în Dacia Superior
au fost aduse contingente din Africa şi Mauretania Caesariensis şi de Mauri
gentiles.
De fiecare dată, liniştea a fost restabilită, ţinuturile romane nord-
dunărene parcurgând apoi momente de înfloritoare, fapt datorat şi unor
guvernatori capabili şi plini de solicitudine. Elementul autohton se afla acum
deplin integrat în viaţa provinciei, la a cărei apărare era chemat să-şi aducă pri-
nosul, aşa cum o demonstrează monedele din 139 cu reprezentarea Daciei ca o
femeie purtând în mâini fie sabia curbă (sica), fie stindardul cu cap de blaur
(draco) specific dacilor. De asemenea, a continuat politica de colonizare cu
civili latinofoni veniţi din Occident şi Orient, unii atraşi de oportunităţile
economice oferite de ţinutul nord-danubian, dar şi prin eliberări de veterani
care au slujit în trupele provinciale. În paralel, a fost acordată cetăţenia unor
locuitori ai provinciei. Pe plan economic, intensitatea comerţului desfăşurat
prin provincie este probată de înmulţirea inscripţiile ce pomenesc conductores
59 Cum pare s-o indice, printre altele, incendierea castrului mic de pământ şi a
clădirilor din vicus-ul de la Tibiscum. 60 Cum pare s-o sugereze un tezaur monetar de la Vişea (jud. Cluj), a cărui ultimă
piesă datează din 156. 61 Argumentul ar fi concentrarea de tezaure monetare de estul provinciei – Bereni
(jud. Mureş) (ultima monedă e din 150-151), Sighişoara (jud. Mureş) (ultima piesă e din 151),
Cristeşti II (jud. Mureş) (cea mai recentă piesă datează din 152), Sălaşuri (jud. Mureş) (ultima
emisiune e din 158), Păuleni (Sânpaul) (jud. Harghita) (ultima monedă e din 154). 62 IDR, I, DiplD XV (diplomă militară de la Tibiscum din 13 decembrie 156/7), XVI
(diplomă militară de la Cristeşti din 8 iulie 158); III/3, 276 („Sub Cununi”: dedicaţie Victoriae
(„pentru sănătatea şi victoria împăratului caesar Marcus Aurelius Antoninus
102 Dio Cass., LXXII, 8; SHA, Comm., XIII, 5-6. 103 SHA, Comm., XIII, 5. 104 SHA, Comm., VI, 1. 105 Dio Cass., LXXII, 8. 106 IDR, III/3, 334. 107 IDR, III/3, 281. Cu acest titlu este menţionat şi pe o inscripţie de la Barboşi, jud.
Galaţi, de prin 190-193 – ISM, V, 294.
43
Commodus Pius Felix”)108. De asemenea, detensionarea raporturilor cu
neamurile din această parte de lume şi reluarea legăturilor comerciale cu ele se
reflectă în refacerea vămii de la Porolissum, vilici-i (sclavii vameşi)
gratulându-l pe suveran cu titlul de restitutor commerc(iorum)109. De altfel, nu
e întâmplător faptul că chiar în acei ani – 182-185 – C. Sempronius Urbanus,
procurator Daciae Apulensis, dedică un altar votiv divinităţii Fortuna Daci-
arum110.
În Moesia Inferior, finalul reuşit al acestor conflicte l-ar putea evoca
dedicarea în 182 a unui altar octogonal lui Bonus Eventus Augustus („Bunul
succes imperial”) de către un primus pilus din legio I Italica111, realizarea în
184 a unei statui a zeiţei Victoria Aug(usta) Panthea Sanctissima („Victoria
Augustă Universală Preasfânta”) în principia castrului de la Novae de un alt
primus pilus al aceleiaşi legiuni112.
Atmosfera s-a încordat din nou în Dacia prin 185-186, responsabili
fiind, de această dată, provincialii înşişi, care, la fel ca şi locuitorii altor ţinuturi
(Britannia, Germania, Gallia, Africa), au manifestat ostilitate faţă de
împărat113. Cauzele precise ale acestei revolte nu se cunosc, dar ele trebuie să fi
avut legătură cu dificultăţile economice şi demografice prin care trecea
provincia după îndelungaţii ani de război – presiune fiscală, rapacitate a
funcţionarilor, rarefiere a populaţiei datorită conflictelor cu barbarii sau
epidemiilor etc. Nu se ştie nici cine făceau parte dintre cei numiţi în izvoare
consularis trium Daciarum (?185-?190)134; în colonia Napoca, un IIvir şi un
dec(urio) ridică statui împăratului, lui Aelius Constans, procurator al Daciei
Porolissensis (191-192), şi lui Iulius Pacatianus, fost praefectus al unei alae135;
la Potaissa, un centurion al legiunii V Macedonica pia constans şi soţia sa pun
un prinos lui Iupiter Optimus Maximus şi Dis Hospitib(us) huiusce loci („zeilor
ospitalieri ai acestui loc”)136; din provincie se fac recrutări137 sau aici au loc
colonizări de veterani138. În politica municipală, Commodus a continuat – după
aprecierile lui Radu Ardevan – tendinţele epocii anterioare, ridicând municipiul
apulens la rangul de colonia (colonia Aurelia Apulensis), oraşul ajungând, prin
exploatarea resurselor aurifere din zonă, să se compare din punct de vedere e-
conomic cu Ulpia Traiana.
Cât priveşte partea dobrogeană a Moesiei Inferior, unde, după atacul
ruinător al costobocilor, nu s-au mai înregistrat evenimente politico-militare,
revenirea la normalitate este probată, printre altele, de creşterea indicelui de
penetraţie a monedei, fapt aflat în strânsă conexiune cu reluarea activităţilor
economice, inclusiv prin portorium Illyrici, de funcţionarea atelierelor scul-
pturale şi de ridicarea unor monumente votive sau onorare prin care locuitorii
îşi manifestă devotamentul faţă de împărat şi casa imperială şi faţă de guverna-
torii provinciei.
134 IDR, III/5, 137. 135 CIL, III, 865. 136 AÉ, 1992, 1470 = 1993, 1332 = C.C. Petolescu, în SCIVA, 44, 1993, 4, nr. 601. 137 IDRE, I, 34. 138 IDR, II, 38, 39.
47
BIBLIOGRAFIE Lucrări generale privind epoca Antoninilor:
1. E. Cizek, Epoca lui Traian. Împrejurări istorice şi probleme ideologice, Bucureşti, 1980
2. Idem, Istoria Romei, Bucureşti, 2002, p. 389-416 3. M. Le Glay, J.-L. Voisin, Y. Le Bohec, Histoire romaine, Paris, 1991,
p. 291-369 4. M. Grant, The Antonines. The Roman Empire in Transition, London
and new York, 1994 Lucrări generale privind Moesia Inferior în vremea Antoninilor:
1. R. Vulpe, în Din istoria Dobrogei, II, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1968, p. 13-365
2. A. Suceveanu, Viaţa economică în Dobrogea romană. Secolele I-III e.n., Bucureşti, 1977
3. Idem, în A. Suceveanu, A. Barnea, La Dobroudja romaine, Bucarest, 1991, p. 22-153
4. A. Suceveanu, A. Rădulescu, S. Sanie, în Istoria Românilor, II, Daco-romani, romanici, alogeni, Bucureşti, 2001, p. 291-398
Lucrări generale privind Dacia în vremea Antoninilor: 1. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969 2. I. Piso, Fasti Provinciae Daciae, I, Die senatorischen Amtsträger,
Bonn, 1993 3. N. Zugravu, Istoria romanităţii nord-dunărene (secolele II-VIII).
Contribuţii la etnogeneza românilor, Iaşi, 1994, p.19-114 4. C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995, p. 47-
158 5. Idem, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul Anti-
chităţii, Bucureşti, 2000, p. 157-302 6. D. Protase, Mihai Bărbulescu, V. Hanga, în Istoria Românilor, II,
Daco-romani, romanici, alogeni, Bucureşti, 2001, p. 35-287 7. A. Husar, Din istoria Daciei romane, I, Structuri de civilizaţie, Cluj-
Napoca, 2002 8. I. Moţu, Dacia provincia Augusti, Bucureşti, 2004, p. 94-200
48
TEMĂ DE CONTROL
Citiţi izvoarele menţionate mai jos şi realizaţi, la alegere, un portret al
unuia dintre împăraţii Antonini (Traianus, Hadrianus, Antoninus Pius, Marcus
Aurelius sau Commodus):
1. Cassius Dio, Istorie romană, vol. III, traducere, note şi indice A.
Piatkowski, Bucureşti, 1985, cărţile LXVIII-LXXII
2. Herodian, Istoria Imperiului roman după moartea lui Marcu Aureliu,
traducere, introducere şi note de R. Alexandrescu, Bucureşti, 1960,
cartea I
3. Istoria augustă, studiu introductiv V. Iliescu, Bucureşti, 1971,
biografiile lui Hadrianus, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Commodus
4. Flavius Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei, ediţie Gh.I.
Şerban, Brăila, 1997, cartea a VIII-a, capitolele 1-15
Bibliografie adjuvantă: D. Tudor, Figuri de împăraţi romani, vol. II, Bucureşti,