7 NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1.1. DEFINIŢIA POMICULTURII Pomicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei şi tehnologiei speciilor pomicole, în vederea realizării unor producţii mari de fructe, relativ constante de la un an la altul, de calitate superioară şi profitabile în acelaşi timp. Etimologic, această denumire derivă de la latinescul pomus-i = arbore fructifer şi cultura-ae = îngrijire, cultivare. Pomicultura, ca disciplină aplicativă, alături de întregul profil agronomic, s-a format ceva mai târziu, după consolidarea ştiinţelor fundamentale (biologia, fizica, chimia, biochimia). Ea operează cu noţiunile şi elementele de bază ale acestor ştiinţe, în vederea obţinerii unor producţii profitabile, prin realizarea de ecosisteme pomicole artificiale adecvate. Ecosistemul pomicol este dependent, în cea mai mare măsură, de condiţiile ecologice locale. Astfel, particularitatea comună a tututror ştiinţelor agronomice este dată de acţiunea legilor şi principiilor generale, sunt influenţate de condiţiile locale. în consecinţă, Pomicultura generală se ocupă cu studiul particularităţilor biologice şi ecologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi, în interacţiunea lor cu factorii de mediu în funcţie de care se stabileşte tehnologia de obţinere a materialului săditor pomicol, de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, în vederea realizării de producţii mari, relativ constante, de calitate superioară şi eficiente în acelaşi timp. Pomicultura generală este completată şi aprofundată prin Pomicultura specială, care are în obiectiv studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale diferitelor specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi. Pe baza cunoaşterii acestor particularităţi se poate stabili tehnologia corespunzătoare de cultură, în funcţie de condiţiile ecologice locale. Pomologia studiază soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi, urmărind cu prioritate caracterele morfologice, biologice şi de producţie ale acestora. Unele însuşiri şi particularităţi ale soiurilor sunt incluse în capitolele de pomicultură specială. Scopul activităţii desfăşurate în domeniul ştiinţei pomicole este realizarea producţiei de fructe. Fructele sunt produse indispensabile unei alimentaţii raţionale, indiferent de categoria de vârstă a populaţiei. Ele se consumă cel mai adesea, aşa cum le produce planta (fără nici o preparare culinară sau industrială). În urma prelucrării fructelor (mâncăruri gătite, compoturi, gem, jeleuri etc.), se diminuează valoarea biologică iniţială, se reduce conţinutul în vitamine etc. În timp, pomicultura a trecut de la o îndeletnicire practică la o activitate ştiinţifică bazată pe cunoştinţe biologice fundamentale şi pe rezultatele experienţei proprii, ceea ce i-a permis formularea de generalizări, principii şi legi specifice. Ca sector de producţie, pomicultura constituie activitatea tehnico-economică şi managerială, desfăşurată în scopul obţinerii fructelor. Pomicultura reprezintă un important sector al resurselor agricole care, prin utilizarea factorilor naturali (climatici şi ecopedologici) şi tehnologici, urmăreşte reailizarea fructelor strict necesare existenţei umane. Pomicultura, ca resursă, constituie un subsistem concret, care are numeroase legături directe şi indirecte cu celelate resurse
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
7
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. DEFINIŢIA POMICULTURII
Pomicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei şi tehnologiei speciilor
pomicole, în vederea realizării unor producţii mari de fructe, relativ constante de la un an
la altul, de calitate superioară şi profitabile în acelaşi timp.
Etimologic, această denumire derivă de la latinescul pomus-i = arbore fructifer şi
cultura-ae = îngrijire, cultivare.
Pomicultura, ca disciplină aplicativă, alături de întregul profil agronomic, s-a
format ceva mai târziu, după consolidarea ştiinţelor fundamentale (biologia, fizica,
chimia, biochimia). Ea operează cu noţiunile şi elementele de bază ale acestor ştiinţe, în
vederea obţinerii unor producţii profitabile, prin realizarea de ecosisteme pomicole
artificiale adecvate.
Ecosistemul pomicol este dependent, în cea mai mare măsură, de condiţiile
ecologice locale. Astfel, particularitatea comună a tututror ştiinţelor agronomice este dată
de acţiunea legilor şi principiilor generale, sunt influenţate de condiţiile locale. în
consecinţă, Pomicultura generală se ocupă cu studiul particularităţilor biologice şi
ecologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi, în interacţiunea lor cu factorii de mediu în
funcţie de care se stabileşte tehnologia de obţinere a materialului săditor pomicol, de
înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, în vederea realizării de producţii mari, relativ
constante, de calitate superioară şi eficiente în acelaşi timp.
Pomicultura generală este completată şi aprofundată prin Pomicultura specială,
care are în obiectiv studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale diferitelor specii
şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi. Pe baza cunoaşterii acestor particularităţi se poate
stabili tehnologia corespunzătoare de cultură, în funcţie de condiţiile ecologice locale.
Pomologia studiază soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi, urmărind cu prioritate
caracterele morfologice, biologice şi de producţie ale acestora. Unele însuşiri şi
particularităţi ale soiurilor sunt incluse în capitolele de pomicultură specială.
Scopul activităţii desfăşurate în domeniul ştiinţei pomicole este realizarea
producţiei de fructe. Fructele sunt produse indispensabile unei alimentaţii raţionale,
indiferent de categoria de vârstă a populaţiei. Ele se consumă cel mai adesea, aşa cum le
produce planta (fără nici o preparare culinară sau industrială). În urma prelucrării
fructelor (mâncăruri gătite, compoturi, gem, jeleuri etc.), se diminuează valoarea
biologică iniţială, se reduce conţinutul în vitamine etc.
În timp, pomicultura a trecut de la o îndeletnicire practică la o activitate ştiinţifică
bazată pe cunoştinţe biologice fundamentale şi pe rezultatele experienţei proprii, ceea ce
i-a permis formularea de generalizări, principii şi legi specifice.
Ca sector de producţie, pomicultura constituie activitatea tehnico-economică şi
managerială, desfăşurată în scopul obţinerii fructelor.
Pomicultura reprezintă un important sector al resurselor agricole care, prin
utilizarea factorilor naturali (climatici şi ecopedologici) şi tehnologici, urmăreşte
reailizarea fructelor strict necesare existenţei umane. Pomicultura, ca resursă, constituie
un subsistem concret, care are numeroase legături directe şi indirecte cu celelate resurse
8
agricole, cu care se integrează în sistemul agricol, dar şi cu alte sisteme (industrie,
transporturi, servicii, construcţii etc.), cât şi cu mediul înconjurător (în cadrul
agroecosistemului).
1.2. IMPORTANŢA CULTURII POMILOR
ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
Importanţa culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi este determinată de valoarea
alimentară şi terapeutică a fructelor la care se adaugă cea economică şi socială.
1.2.1. Valoarea alimentară a fructelor
Raţia zilnică a omului este formată din diferite alimente de natură vegetală şi
animală. Produsele de natură vegetală se grupează în funcţie de conţinutul în apă şi
substanţă uscată astfel: produse agricole cu un conţinut scăzut de apă şi mare în substanţă
uscată (grâu, orez, porumb etc.) şi produse horticole (fructe, legume, struguri etc.), cu un
conţinut mare de apă în timp ce substanţa uscată nu depăşeşte 20% (tabelul 1).
Fructele au un conţinut ridicat în substanţe organice şi minerale. În ceea ce
priveşte conţinutul fructelor în grăsimi şi proteine, se poate afirma că ele se încadrează în
grupa alimentelor cu aport scăzut în proteine (0,1-0,4%) şi substanţe grase (0,1-0,7%) cu
excepţia nucilor, alunelor şi migdalelor, la care conţinutul în grăsimi depăşeşte 50%.
(I.F.RADU, 1985).
Fructele au, în compoziţia lor chimică, un număr foarte mare de aminoacizi (ex. la
măr, 26), printre care şi cei esenţiali (pe care organismul uman nu îi poate sintetiza).
Conţinutul fructelor în glucide (factor energetic), este de 7,59-16,4% din substanţa
proaspătă. Glucidele sunt prezente în fructe sub formă de zaharuri reducătoare (glucoză,
fructoză, zaharoză, levulază la care se mai adaugă arabinoză, xiloză, sorbitol etc.).
Glucidele din fructe sunt uşor asimilabile, măresc capacitatea de efort a organismului cât
şi refacerea lui imediat după efort. Din punct de vedere energetic, fructele se plasează ca
pondere în urma produselor agricole (grâu, porumb, orez, cartofi), care au un conţinut în
hidraţi de carbon de 4-5 ori mai mare (BALTEANU,1991; SALONTAI,1983;
MUNTEANU,1993).
Pentru buna funcţionare a organismului uman un rol important îl are şi celuloza,
care în fructe se găseşte în proporţie de 0,8-1,0%.
Calitatea de alimente indispensabile în hrana omului este conferită fructelor de
conţinutul lor în vitamine şi săruri minerale. Vitaminele şi sărurile minerale sunt factori
de natură biocatalitică.
Tabelul 1
Limitele de variaţie a componentelor chimice la principalele specii
de pomi şi arbuşti fructiferi
9
Specia Apa
(%)
Zahăr total
(%)
Aciditate totală
C sau M
Substanţe
grase (%)
Substanţe
proteice
Acid
ascorbic
(mg%)
Alune 6–1 1,30–2,80 urme 52-77,5 13,96 -
Afine 80–84 6,90–11,90 0,67 C - 0,60 3-15
Agrişe 83–85 3,40–8,90 2,30 C - 0,60 100-300
Caise 79–88 6,45-14,86 1,19 M 0-12 1,10 10-30
Coacăze albe 83–88 4,96–6,89 2,32 C 0,53 - 5-30
Cireşe 75–87 6,95–16,80 0,68 M 0,99 0,92 10-50
Gutui 77–81 7,04–12,75 0,87 M 0,69 0,48 -
Mere 77–88 6,95–16,80 0,68 M - 0,54 4-19
Nuci 3–5 1,80–3,20 urme 64-75 19,85 100-450
Pere 79–86 7,24–14,96 0,29 C 0,44 0,42 3-15
Piersici 79–86 4,34–12,39 0,65 M 0,48 0,72 5-18
Prune 72–87 7,25–15,95 1,46 M 0,85 0,65 3-10
Vişine 77–88 5,20–13,40 1,38 M - 0,84 10-24
Zmeur 80-85 4,10–7,00 2,18 C 1,12 1,00 -
Conţinutul în vitamine este unul din componentele esenţiale ale fructelor.
Vitaminele sunt biocatalizatori ai proceselor vitale din organism. Lipsa lor din organism
provoacă grave tulburări în funcţionarea metabolismului. De regulă, organismul uman
este incapabil să-şi sintetizeze vitaminele necesare, la care se adaugă şi imposibilitatea de
depozitare (stocare) a acestora.
Principalele vitamine, absolut necesare organismului uman sunt: A1, B1, C, D, E,
F, K, PP. Aceste vitamine se găsesc, în diferite proporţii în fructe.
Vitamina A are o mare importanţă în menţinerea vitalităţii celulelor (împiedică
uscarea celulelor). În fructe se găseşte sub formă de caroten care este o provitamină ce se
metabolizează în vitamina A în organism.
Vitamina B este reprezentată de un complex de vitamine (B1… B12) dintre care
mai importante sunt B1, B2, B6 şi B12.
Conţinutul în acid ascorbic (vitamina C) este cuprins între 2 şi 40 mg la 100 g
pulpă proaspătă iar la coacăzele negre, conţinutul în vitamina C este cuprins între 150 şi
400 mg, mai mare de 4-5 ori comparativ cu cel al citricelor (POPESCU şi colab., 1982,
1993).
Lipsa vitaminei C, din alimentaţie, provoacă boala denumită scorbut, care se
evidenţiază prin reducerea capacităţii musculare, hemoragii interne, diminuarea
rezistenţei organismului la infecţii, boli dentare etc.
Vitamina D, sau factorul antirahitic, are rol deosebit în metabolismul calciului,
fosforului, magneziului, fierului şi a hidrocarbonatelor.
Vitaminele E favorizează creşterea şi fecunditatea.
Vitaminele K sunt sintetizate în organism de către flora intestinală, dar în cantităţi
mici se găsesc şi în fructe (mere, măcieşe, căpşuni).
Vitamina F este un amestec de acizi graşi nesaturaţi, deosebit de importantă în
metabolismul grăsimilor. În fructe se găseşte în cantităţi însemnate (măcieşe, lămâi,
portocale).
Pentru asigurarea necesarului de vitamine în organismul uman se recomandă
consumul a circa 340-350 g fructe proaspete/zi, din cât mai multe specii şi diferite soiuri.
10
Necesarul zilnic de fructe este variabil în funcţie de vârstă, sex, consumul de
energie al organismului şi alte stări fiziologice (MINCU, 1974),
Substanţele minerale se găsesc sub formă de compuşi (oxizi) ai principalelor
metale (Fe, K, Ca, Na, Zn etc.) sau sub formă de săruri ale acizilor clorhidiric, fosforic,
carbonic, sulfuric etc.). Cu toate că sărurile minerale în fructe se găsesc în cantităţi mici,
au un rol major în organismul uman, prin influenţa pe care o au asupra secreţiei
diferitelor glande. Acţionează, de asemenea, ca substanţe tampon în metabolismul intern,
cu prioritate asupra sucului gastric. Sărurile pe bază de potasiu au acţiune alcalinizantă,
favorizând eliminarea sodiului din organism şi contribuie alături de magneziu la sinteza
proteinelor. Fierul, alături de cupru, participă la refacerea hemoglobinei. Fosforul
contribuie la desfăşurarea metabolismului glucidelor şi intră în componenţa ţesutului
osos. Calciul este componentul de bază al sistemului osos; stimulează coagularea
sanguină. Sulful, alături de fosfor, contribuie la sinteza substanţelor proteice.
1.2.2. Valoarea medicinală a fructelor
Pe lângă valoarea alimentară, fructele au o mulţime de proprietăţi terapeutice,
motiv pentru care sunt prezente în regimul alimentar recomandat de medicina ştiinţifică
şi populară în tratarea şi prevenirea unor maladii. Din antichitate sunt cunoscute efectele
sucului de mere în combaterea tusei, însuşirea astringentă terapeutică a merelor şi tratarea
rănilor pielii cu mere coapte.
Fructele au o mare importanţă în desfăşurarea digestiei, stimulează secreţia salivei
datorită acidităţii lor moderate, reglează funcţiile intestinale prin stimularea formării
sucului gastric. Pentru înlăturarea stării de constipaţie, sunt recomandate merele, prunele,
gutuile, perele, caisele şi piersicile. Prin înlăturarea stării de constipare se previne
cancerul. Merele, perele, gutuile şi afinele sunt recomandate în combaterea diareei.
Măcieşele sunt recomandate în afecţiunile renale şi în diminuarea acidului uric. Cu
ajutorul fructelor şi a ceaiurilor din frunze şi lăstari se poate corecta hipertensiunea
arterială şi colesterolul. Astfel, colesterolul poate fi redus prin consumarea fructelor
bogate în pectină (mere, pere, gutui). Fructele sunt recomandate în prevenirea
arterosclerozei şi a bolilor de miocard.
O bună parte din fructe (cele cu conţinut ridicat în zaharuri), nu sunt recomandate
în alimentaţia diabeticilor.
1.2.3. Importanţa economică şi socială a culturii pomilor
şi arbuştilor fructiferi
Importanţa culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi în economia ţării noastre poate
fi privită sub aspect economic şi social.
Importanţa economică a culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi se datorează
faptului că ea permite valorificarea profitabilă a unor soluri slab productive (terenuri în
pantă şi nisipuri), furnizarea de materii prime pentru industria alimentară şi stimulează
dezvoltarea altor ramuri ale economiei. Este, de asemenea, o sursă de venituri şi de
stimulare a relaţiilor de schimb internaţional şi, nu în ultimul rănd, contribuie la
modelarea condiţiilor de mediu şi la înfrumuseţarea peisajului natural.
Valorificarea profitabilă a terenurilor mai slab productive
11
Dovezi convingătoare, din cele mai îndepărtate timpuri, menţionează cultura
pomilor fructiferi pe suprafeţe frământate, pe dealuri, care cu toate că au o fertilitate
naturală a solului mai scăzută au o configuraţie favorabilă speciilor pomicole. Prin
plantaţii pomicole se valorifică raţional condiţiile de pe pantă şi de pe psamosoluri.
Valorificarea în parte a celor peste 350.000 ha de nisipuri nesolificate prin plantaţii
pomicole şi viticole, pentru economia naţională reprezintă foarte mult în comparaţie cu
culturile de câmp. Cu toate că plantaţiile pomicole, în 1998, ocupau doar 265.700 ha,
ceea ce reprezintă mai puţin de 2% din suprafaţa agriclă a ţării şi 3% din suprafaţa
arabilă, un hectar de plantaţie pomicolă este echivalent cu patru hectare de teren arabil.
Prin echivalenţă, patrimoniul pomicol al ţării noastre poate fi echivalat cu circa 1.103.200
ha teren arabil (11,9%).
Ca ramură ce asigură materii prime, cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, are
în vedere fructele ca produs principal, folosite ca materie primă în obţinerea produselor
alimentare (compot, sucuri, nectaruri, mâncăruri gătite şi murate, gemuri, jeleuri,
7.2.5. Cerinţele pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de mediul edafic
În procesul de nutriţie speciile pomicole îşi iau hrana din sol exceptând azotul care
provine din atmosferă sau din îngrăşăminte.
Principalele componente ale solului, de care se ţine cont la amplasarea speciilor
pomicole, sunt: grosimea stratului de sol, volumul edafic util, starea de structurare şi
textura lui, nivelul de gleizare, conţinutul în humus, permeabilitatea pentru apă şi aer,
gradul de aprovizionare cu macro- şi microelemente, reacţia solului, conţinutul în Ca
activ şi adâncimea pânzei de apă freatică.
Grosimea stratului de sol. În plantaţiile pomicole se consideră că un sol cu grosimea de un metru este corespunzător, cu toate că unele specii pomicole (păr, nuc, cireş, castan, prun, cais) îşi dispun o mică parte din rădăcini chiar şi la adâncimi mai mari (3-4 m). Pentru speciile pomicole nu este importantă numai grosimea stratului de sol ci şi volumul edafic util al solului (partea fină, fără elemente de schelet, din profilul de sol, calculată pe o secţiune de un metru (POPESCU şi colab., 1993).
Pentru a putea aprecia corect însuşirile fizice şi chimice ale solului se deschid
profile pe adâncimea de un metru şi se recoltează probe pentru analiză de la adâncimile
de: 0-20 cm, 30-50 cm şi 60-80 cm.
Alcătuirea granulometrică a solului are mare importanţă în creşterea şi
fructificarea pomilor. Ea reprezintă, de fapt, ponderea principalelor componente ale
solului (argilă, mâl şi nisip).
Cerinţele speciilor pomicole faţă de aceste componente ale solului sunt diferite.
Părul se comportă bine pe solurile cu un conţinut în argilă mai mic de 23%, mărul
suportă până la 35% argilă iar prunul se comportă bine pe soluri cu un conţinut în argilă
de 40% şi chiar peste.
Însuşirile hidrofizice ale solului (porozitatea şi capacitatea hidrică minimă sau
capacitatea de câmp pentru apă a solului). Aceste însuşiri sunt strâns legate de alcătuirea
granulometrică a solului, de starea de structurare a acestuia şi de posibilităţile de
îndepărtare a excesului de apă.
Starea de gleizare a solului este determinată de nivelul apei freatice sau de
78
existenţa izvoarelor de coastă. Aceasta poate duce la asfixierea sistemului radicular, cele
mai sensibile specii fiind cireşul, prunul, caisul şi piersicul. Solurile gleizate şi
pseudogleizate, pe cât posibil, trebuie evitate de la plantare; pe suprafeţe mici plantatul
pomilor se poate face pe biloane.
Principalele însuşiri chimice ale solului care afectează viaţa pomilor sunt:
conţinutul în humus, azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, microelemente (bor,
mangan, cupru, zinc etc.) şi reacţia solului etc.
Pentru plantaţii pomicole sunt recomandate solurile cu un conţinut de 2-3%
humus, bine aprovizionate cu azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu şi microelemente.
Azotul din sol este foarte important pentru creşterea şi rodirea pomilor. Absenţa
azotului duce la încetinirea şi încetarea creşterilor, diminuarea fructificării, căderea
prematură a frunzelor. Pentru pomi este important azotul din sol sub formă asimilabilă şi
mai puţin cel din humus, masă microbiană etc.
Fosforul este foarte important pentru creşterea organelor vegetale, diferenţierea
mugurilor de rod, creşterea şi maturarea fructelor. El măreşte rezistenţa la iernare a
pomilor şi arbuştilor fructiferi. Fosfaţii din sol sunt accesibili pomilor în mică măsură, în
consecinţă solul trebuie aprovizionat cu fosfor din îngrăşăminte.
Potasiul contribuie la creşterea lăstarilor şi rădăcinilor, îngoşarea tulpinii,
creşterea şi maturarea fructelor, sporirea rezistenţei pomilor la ger. El participă la
numeroase procese biochimice cum ar fi: fotosinteza, metabolismul azotului, migrarea
glucidelor etc. Este considerat un regulator al consumului de apă în plantă (pe măsură ce
creşte concentraţia sa în plantă scade transpiraţia). Prezenţa potasiului în cantităţi mai
mari în plantă favorizează realizarea calităţilor gustative ale fructelor, acumularea de
zahăr, aromă specifică şi o mai bună păstrare.
Calciul din sol are o mare importanţă pentru pomi şi arbuşti fructiferi. Fiind
prezent în cantităţi mari în celulele plantelor asigură echilibrul fiziologic între elementele
şi microelementele din soluţia solului. Calciul acţionează cu un regulator al
metabolismului (măreşte sau reduce respiraţia). Un conţinut scăzut de calciu în fructe
accelerează respiraţia şi provoacă brunificarea internă a fructelor.
Magneziul este unul din componenţii clorofilei şi îndeplineşte un rol esenţial în
activitatea de fotosinteză. Magneziul are rolul de a stimula absorbţia fosforului şi
migrarea lui; participă la formarea lipidelor, favorizează formarea xantofilei şi a
carotenului, reduce transpiraţia etc.
Microelementele sunt foarte importante în procesul de creştere şi fructificare a
plantelor pomicole, în special fierul, manganul, zincul şi borul. În foarte multe cazuri
microelementele sunt blocate în complexul solului şi nu pot fi valorificate de către
speciile pomicole, motiv pentru care trebuie administrate prin stropire pe frunze.
Reacţia solului are o deosebită importanţă în procesul de creştere şi fructificare a
pomilor şi arbuştilor fructiferi. Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului sunt
foarte diferite. Mărul preferă soluri uşoare, acide, pe când părul preferă solurile neutre
(pH 6,5-7,5). Răspunsul pomilor la reacţia solului este dependent şi de textura solului.
Astfel, pe solurile nisipoase şi nisipo-lutoase, mărul suportă un pH între 5,7 şi 8; pe soluri
cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă pH-ul optim al solului este de 5,8-7,8 iar pe
soluri grele, argiloase de 5,6-7,2.
TEACI (1985) arată că prezenţa aluminiului, într-un sol acid, în concentraţie mai
79
mare de 15 mg la 100 g sol pentru păr şi 8 mg la 100 g sol pentru măr, reprezintă un
factor de restricţie, care condiţionează dezvoltarea şi distribuirea sistemului radicular în
ansamblu.
Adâncimea apei freatice este un factor limitativ pentru amplasarea plantaţiilor
pomicole. Pentru aprecierea adâncimii pânzei de apă freatică se ia nivelul maxim pe care
aceasta îl poate atinge în cel mai umed sezon al anului. Apa freatică plasată la mică
adâncime favorizează gleizarea. La mărul altoit pe franc pânza de apă freatică trebuie să
fie la adâncimea de 2,0-2,5 m, iar pe portaltoi vegetativi la minimum 1,5 m.
Fenomenul de oboseală a solului apare în cazul defrişării unei plantaţii şi
înfiinţarea ei cu aceeaşi specie sau chiar cu specii diferite. La noua plantaţie se vor
observa creşteri mai slabe, intrarea pe rod întârziată, producţie mică de fructe, scurtarea
ciclului de creştere şi rodire. Aceste fenomene sunt mai pronunţate în cazul plantaţiilor
intensive şi superintensive.
Principalele cauze ale oboselii solului sunt: dereglări în procesul nutriţional,
acumularea unor substanţe toxice în sol de la cultura anterioară, consumul unor macro- şi
microelemente, înmulţirea nematozilor etc.
Pentru evitarea neajunsurilor provocate de oboseala solului se recomandă rotaţia
culturilor (noua plantaţie nu se va înfiinţa imediat după defrişare mai ales cu aceeaşi
specie). După defrişare se recomandă cultivarea terenului câţiva ani cu culturi anuale sau
perene şi abia apoi înfiinţarea noii plantaţii.
7.2.6. Relieful şi redistribuirea factorilor ecologici
Acţiunea factorilor climatici şi agropedologici este diferită în funcţie de relief. Pe
terenurile cu pantă mică sau plane factorii climatici şi de sol sunt aproximativ uniform
repartizaţi, în timp ce pe terenul în pantă apar graduări diferite ale aceluiaşi factor.
Terenurile în pantă oferă condiţii diferite pentru speciile pomicole de la baza, mijlocul şi
treimea superioară a pantei.
Treimea inferioară a pantei este mai bogată în apă, solul este mai profund, se
încălzeşte mai lent primăvara. Frecvent poate apare excesul de apă iar răcirea solului
noaptea este mai accentuată etc.
Temperatura aerului la baza pantei este mai mică cu 1-3 grade faţă de cea
superioară, ceea ce face ca vegetaţia să se încheie mai târziu la baza pantei comparativ cu
treimea sa superioară.
Treimea superioară a pantei are mai puţină apă dar este foarte bine luminată şi se
încălzeşte repede. Este mai puternic bătută de vânt şi afectată de eroziunea solului.
Astfel, pe treimea superioară a pantei, solul este subţire şi sărac în elemente nutritive.
Iarna din lipsă de zăpadă solul îngheaţă pe o adâncime mai mare însă atacul de boli
criptogamice este mai puţin favorizat.
Faţă de cele două situaţii descrise, treimea mijlocie a pantei prezintă condiţii
intermediare şi o stare de echilibru. În multe cazuri această porţiune este cea mai
favorabilă pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi.
80
C a p i t o l u l 9
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL
(PEPINIERA DE POMI)
Pepinierele pomicole sunt unităţi specializate în producerea de material săditor
pomicol. În anul 1995, pe teritoriul ţării noastre funcţionau 33 de pepiniere cu o producţie
medie anuală de peste 3 milioane de pomi altoiţi, la care se adaugă materialul pomicol pe
rădăcini proprii.
Pepiniera pomicolă este o exploataţie horticolă subordonată SCPP-ului şi ICPP
Piteşti-Mărăcineni, cu excepţia pepinierei de la Aiud care este patronată de SCPVV Blaj.
9.1. AMPLASAREA ŞI ORGANIZAREA SECTORULUI PEPINIERISTIC
Pepiniera pomicolă trebuie amplasată cât mai central în raport cu bazinele şi
centrele pomicole cărora le livrează material săditor. Ele se înfiinţează în zone şi
microzone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8,5 şi 11 ºC iar
temperatura medie din cursul perioadei de vegetaţie este de 17-20ºC. În perioada de
repaus temperatura minimă din arealul pepinierei nu trebuie să coboare sub -26ºC, fără
brume şi îngheţuri târzii de primăvară iar toamnele să fie lungi şi secetoase, precipitaţiile
medii anuale să fie cuprinse între 500 şi 700 mm.
Terenul pepinierei trebuie să fie plan sau cu pantă mică (0-6%); solul să aibă
textură lutoasă sau luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă, să fie profund, bine structurat, fertil cu
o porozitate bună; reacţia solului să fie, de regulă, slab acidă sau neutră (pH=6,7-7,0); apa
freatică să nu urce mai mult de 1,5-2,0 m faţă de suprafaţa solului.
Pepinierele pomicole se amplasează în apropierea centrelor populate în vederea
asigurării forţei de muncă necesară pentru lucrările manuale, în apropierea unor căi de
comunicaţie, care să fie practicabile pe tot parcursul anului şi în apropierea unei surse de
apă necesară pentru irigare.
Activitatea în pepiniera pomicolă se desfăşoară în cadrul următoarelor sectoare:
a) sectorul de plante elită (mamă);
b) sectrorul de obţinere a portaltoilor şi a materialului săditor pomicol pe rădăcini
proprii;
c) sectorul de obţinere a pomilor altoiţi;
d) sectorul utilaje, set de maşini şi inventar pomicol;
e) sectorul anexe, care cuprinde construcţiile tehnologice şi auxiliare, reţeaua de
circulaţie, grupul social, platforma betonată.
9.2. ORGANIZAREA INTERIOARĂ ŞI PREGĂTIREA TERENULUI
Lucrarea de parcelare, în cadrul pepinierei, se face prin marcarea şi delimitarea
81
fiecărui sector. În cadrul sectorului se stabilesc solele asolamentului a căror materializare
pe teren se face cu borne din ţeavă metalică încastrată în beton. Fiecare sector este
evidenţiat prin tăbliţe indicatoare. Solele, în cadrul asolamentului, se marchează cu cifre
romane (I,II,III ...).
Sectoarele şi solele se plasează lateral faţă de drumul principal, a cărui lăţime este
de 6 m. Din drumul principal, care trebuie să fie practicabil pe tot parcursul anului,
pleacă drumurile tehnologice care despart solele şi au lăţimea de 3 m, de obicei înierbate
şi cosite des. Separarea parcelelor în cadrul solei se face prin poteci (alei) cu lăţimea de
0,5-1,2 m, ce se întreţin ca ogor lucrat.
În şcoala de puieţi sau marcotieră, unde sola are suprafaţa mai mică de 5 ha,
dimensiunile parcelelor vor fi 25/100 m sau 50/100 m.
Parcelele din sectorul de producere a pomilor altoiţi au dimensiunile de 50/200 m
sau 100/200 m. Dispunerea parcelelor este sub formă de bloc, pentru a se putea trece uşor
dintr-o parcelă în alta. Separarea parcelelor se face prin poteci (alei), pe marginea cărora
este montat sistemul de irigare şi hidranţii.
Pregătirea terenului din pepinieră. În toate sectoarele terenul trebuie să fie fertil,
bine pregătit, curat de buruieni, tratat împotriva dăunătorilor şi a bolilor.
Amplasarea pepinierei după culturi de păioase, care eliberează terenul devreme, îl
lasă curat de buruieni şi nu transmit boli virotice sau dăunători.
După cultura de păioase are loc fertilizarea cu gunoi de grajd bine fermentat (30-
60 t/ha), 300 kg superfosfat şi 140 kg sare potasică. La nevoie se face şi dezinfecţia
solului, cu produsul recomandat de către laboratorul de protecţia plantelor.
Îngrăşămintele şi insecticidul se încorporează în sol printr-o arătură de dezmiriştire (15-
18 cm).
La începutul lunii august se face mobilizarea solului, la adâncimea de 30-50 cm
(pentru şcoala de puieţi).
După mobilizare, solul se discuieşte de mai multe ori pentru mărunţire şi
distrugerea buruienilor.
Asolamentul din pepinieră. Asolamentul în pepinieră, are o deosebită importanţă
deoarece asigură menţinerea fertilităţii solului şi împiedică răspândirea bolilor în sol, cum
ar fi Agrobacterium tumefaciens, Phytophtora cacctorum, specii de Pythium, Fusarium
sp., Melolontha melolontha etc.
Asolamentul poate fi de 4, 6 sau 8 ani, structura culturilor stabilindu-se în funcţie
de anumite nevoi gospodăreşti, cu realizarea unui profit maxim etc.).
9.3. SECTORUL DE PLANTE MAMĂ (ELITE)
Calitatea materialului săditor pomicol obţinut în pepinieră depinde de însuşirile
genetice şi starea fitosanitară a plantelor elită. Sectorul de plantă elită se înfiinţează
mumai cu material devirozat care este testat anual, autentic, provenit din soiurile şi
portaltoii omologaţi şi autorizaţi pentru înmulţire.
Acest sector are în componenţa sa următoarele verigi: plantaţia mamă (elită) de
seminceri; plantaţia elită pentru ramuri altoi; plantaţia elită pentru marcote şi plantaţia
elită pentru butaşi.
82
Plantaţia mamă-elită de seminceri. Această plantaţie are menirea de a furniza
seminţele/sâmburii necesari obţinerii portaltoilor care se înmulţesc pe cale generativă
(seminală). În această plantaţie sunt incluse speciile şi soiurile omologate şi autorizate ca
portaltoi generativi pentru pomii altoiţi ce se produc.
Materialul săditor utilizat la înfiinţarea acestor plantaţii trebuie să fie liber de
viroze.
Tehnologia de înfiinţare şi de întreţinere a plantaţiilor mamă-elită de seminceri
este identică cu cea a livezilor pentru fructe. Distanţele de plantare se stabilesc în aşa fel
ca fructele să poată fi recoltate şi mecanizat. Recoltarea se va efectua manual numai în
cazul în care preţul de valorificare a pulpei fructelor depăşeşte cheltuielile de recoltare.
Plantaţia elită pentru ramuri altoi. Are rolul de a furniza ramurile altoi necesare
pentru altoire. Acest tip de plantaţii este prezent în toate pepinierele pomicole şi are
menirea de a furniza întreg necesarul de ramuri altoi în structura pomilor altoiţi ce se
produc.
Amplasarea plantaţiei elită pentru ramuri altoi se face la distanţă faţă de alte
plantaţii pomicole (minimum 500-1000 m). Distanţele de plantare sunt de 3,0-3,5 m între
rânduri şi 1,0-2,0 m pe rând. Pomii au talie redusă (2-3 m) iar ramurile de schelet au
lungimea de 50-70 cm. Ramurile anuale se scurtează primăvara la 2-3 muguri (după
vigoare) iar eventualele ramuri de garnisire şi florile se îndepărtează din coroana pomilor,
deoarece prin polen se pot tansmite bolile virotice.
Tratamentele fitosanitare se fac "la acoperire", cu pesticide de calitate. Principalul
sistem de întreţinere şi lucrare a solului este înţeleinrea temporară a intervalelor, iarba
cosindu-se periodic, masa vegetală lăsată pe sol sub formă de mulci ameliorat.
Pe rândul de plante solul se lucrează pe o bandă cu lăţimea de 1,0-1,5 m sau se
erbicidează. Durata de exploatare a plantaţiei mamă elită pentru ramuri altoi este de până
la 8-10 ani.
Ramurile altoi se pot recolta începând cu anul întâi de la plantare când se pot
obţine circa 10.000 de buc./ha, rareori mai mult, în funcţie de specie şi densitatea de
plantare. În anul V-VI se realizează o producţie de 100.000 buc./ha, iar de pe fiecare
ramură altoi se pot obţine, în medie, 10 muguri buni pentru altoit.
Plantaţia elită pentru marcote. Se înfiinţează cu material provenit din plantaţia
mamă-elită pentru marcote. Durata de exploatare a marcotierei este de 10-12 ani şi este
amplasează pe teren fertil, în apropierea sursei de apă pentru irigat.
Plantaţia elită pentru butaşi. Furnizează materialul necesar pentru producerea de
butaşi înrădăcinaţi. Se amplasează pe teren fertil, situat în apropierea sursei de apă.
Plantaţia mamă pentru producerea stolonilor. Are menirea de a furniza stolonii
necesari pentru înfiinţarea culturilor de căpşun. în ultimul timp o bună parte a
materialului săditor pentru înfiinţarea plantaţiilor mamă a fost realizat prin culturi "in
vitro".
83
9.4. SECTORUL DE ÎNMULŢIRE A PORTALTOILOR ŞI A
ARBUŞTILOR FRUCTIFERI (materialului săditor pe rădăcini proprii)
Acest sector cuprinde câmpul de obţinere a portaltoilor din seminţe (şcoala de
puieţi), câmpul de înmulţire a protaltoilor din butaşi şi câmpul de obţinere a butaşilor
înrădăcinaţi de arbuşti fructiferi.
9.4.1. Producerea materialului săditor pe cale generativă (sexuată)
Prin seminţe se dă posibilitatea obţinerii de populaţii hibride cu variabilitate mare.
Pentru a mări uniformitatea la înmulţirea prin seminţe se recomandă recoltarea fructelor
numai de la pomii verificaţi şi obţinuţi în urma unui proces de selecţie repetată.
Plantaţiile pentru seminceri au rolul de a asigura necesarul de seminţe şi sâmburi
pentru producerea portaltoilor pa cale generativă.
Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor se face după tehnologia specifică plantaţiilor
intensive. Plantaţiile se amplasează la distanţă corespunzătoare faţă de alte plantaţii, iar
între rânduri se intercalează soiul polenizator. Se aleg, în general, forme de coroană
liberă, ce nu necesită un volum mare de întreţinere, cum ar fi tufe, vas, şi chiar cu
aplatizare în lungul rândului.
Lucrarea de recoltare se face în paralel cu cea de extragere a seminţelor sau
sâmburilor pentru a împiedica intrarea fructelor în fermentaţie, fenomen ce poate
diminua capacitatea de germinare a seminţelor.
Pentru sâmburoase se folosesc soiuri cu coacere târzie şi cu procent de germinare
mai mare iar la seminţoase soiuri de vară-toamnă şi cu aceeaşi recomandare ca şi pentru
sâmburoase.
Tehnologia de obţinere a seminţelor şi sâmburilor cuprinde următoarele lucrări:
recoltarea fructelor, separarea seminţelor sau sâmburilor, uscarea acestora, condiţionarea,
păstrarea, controlul calităţii, tratarea pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători,
stratificarea.
Recoltarea fructelor se va face diferenţiat, în funcţie de momentul maturării
seminţelor. Obişnuit, această fenofază se înregistrează la maturitatea deplină a fructelor,
cu excepţia mahalebului şi măcieşului la care fructele se recoltează în pârgă (Tabel 9).
Cantitatea de seminţe sau sâmburi ce se obţine dintr-un kg de fructe este variabilă
de la o specie la alta.
Pentru a avea garanţia autenticităţii fiecărei provenienţe, recoltarea, depozitarea şi
extragerea seminţelor sau sâmburilor se va face separat pe specii şi soiuri.
Pentru a reduce cheltuielile de recoltare se practică recoltatul mecanic prin
scuturare. Recoltarea se face manual numai în cazul în care se urmăreşte valorificarea
mai eficientă a pulpei.
Tabelul 9
Epoca de recoltare, producţia de fructe, cantitatea de fructe necesară pentru 1 kg
seminţe şi sâmburi şi numărul de seminţe şi sâmburi la kg, la principalii portaltoi
generativi utilizaţi în ţara noastră
84
Specia
Epoca de
recoltare a
fructelor
Producţia de
fructe/pom
(kg)
Cantitatea de fructe
necesară pentru a obţine
1 kg seminţe
Numărul
de
seminţe/kg
Măr sălbatic
Măr franc
Păr sălbatic
Păr franc
Gutui
Cireş sălbatic
Vişin
Mahaleb
Prun
Corcoduş
Zarzăr
Piersic franc
Migdal
Nuc
Castan
Alun
Porumbar
15.09-30.09
15.09-30.09
15.09-30.09
15.09-30.09
15.10-25.10
15.60-31.07
15.01-01.03
15.02-31.03
01.09-30.09
15.07-31.08
15.07-31.08
01.09-30.09
10.09-01.10
10.10-01.10
20.09-20.10
01.09-15.09
01.09-15.10
100-200
300-400
100-200
150-200
20-25
15-20
10-15
8-10
50-90
30-50
50-90
20-25
10-20
80-100
30-100
4-7
1-2
100-150
160-570
100-120
250-420
150-200
12-14
10-12
3-4
18-24
10-17
15-18
20-30
2-3
1
1
1
4-5
25.000 - 35.000
25.000 - 30.000
25.000 - 28.000
20.000 - 25.000
26.000 - 29.000
6.000 - 11.700
3.000 - 5.500
9.000 - 18.000
800 - 3.700
1.300 - 4.000
700 - 1.000
140 - 540
160 - 330
80 - 125
100 - 300
260 - 800
4.000 - 5.500
Separarea seminţelor sau sâmburilor se face diferenţiat în funcţie de modul de
valorificare a pulpei şi de specie.
La seminţoase, tehnologia de separare este diferită în funcţie de modul de
valorificare a pulpei, astfel:
Când pulpa se valorifică prin deshidratare, din fiecare fruct se extrag lojile
seminale, manual sau cu ajutorul unor dispozitive specifice. Pulpa se trece, în continuare,
prin fluxul tehnologic specific deshidratării iar lojele seminale, cu seminţele şi resturi de
pulpă, se trec prin zdrobitoare în vederea separării lor.
Pulpa, lojele seminale şi seminţele, după zdrobire se introduc în vase unde se
amestecă cu apă (în proporţie de 1/3-1/4) şi se agită puternic. Datorită diferenţei de
greutate specifică, pulpa se ridică la suprafaţă iar seminţele se aşează pe fundul vasului.
Operaţiunea se repetă de mai multe ori până seminţele rămân curate. După separare
seminţele se trec la zvântare şi uscare.
În cazul fructelor mici, la care pulpa nu se valorifică prin deshidratare, după
recoltare fructele se aşează în şoproane sub formă de prismă, unde rămân timp de 12-14
zile pentru macerarea pulpei, după care se trec prin zdrobitoarele cu valţuri, ca şi în cazul
precedent.
După spălare seminţele se trec la uscare pentru reducerea conţinutului de apă de la
40-50% la 14-15%. Uscarea se face vara în şoproane, pe prelată, în strat de 0,5-1,0 cm
grosime, lopătându-se zilnic de 4-5 ori, timp de cinci-şase zile.
După uscare, seminţele şi eventualele resturi de pulpă şi loji seminale se trec
printr-un curent de aer în vederea separării lor apoi seminţele se ambalează în săculeţi cu
capacitatea de 10-12 kg, se etichetează cu etichetă dublă şi se depozitează în magazii prin
atârnare de grindă, pentru a putea fi ferite de rozătoarele.
Seminţele de gutui nu se spală după separare deoarece în contact cu apa seminţele
se aglomerează iar separarea lor ulterioară este greoaie.
85
Sâmburoasele recoltate manual sau prin scuturare se depozitează în butoaie cu
capacitatea de 100 sau 200 l, care se umple cu fructe în proporţie de 60-70%, unde se ţin
timp de 2-4 zile. În cazul în care datorită temperaturilor mai ridicate începe fermentaţia se
adaugă în vasele cu fructe apă rece 3-4 găleţi/butoi. Sâmburii mari se pot separa manual
iar cei mici cu ajutorul pasatricelor. La speciile la care pulpa este aderentă la sâmbure,
pentru îndepărtarea resturilor de pulpă, sâmburii se freacă pe site sau cu nisip. În
continuare sâmburii se spală în 3-5 ape. Pentru separarea sâmburilor fără germinaţie de
cei viabili - se introduc sâmburii într-o soluţie de clorură de sodiu 10%. Sâmburii
neviabili se ridică la suprafaţă şi sunt eliminaţi. După separare se mai face o spălare, după
care se întind, pe timpul verii, în şoproane la umbră iar toamna la soare, pe prelată, în
straturi cu grosimea de 2-3 cm. Se lopătează zilnic de 3-4 ori timp de 4-5 zile până
umiditatea ajunge la 14-16%.
Depozitarea sâmburilor uscaţi se face în magazii cu lumină difuză, dezinfectate
anterior, prevăzute cu instalaţii de ventilare pentru a menţine temperatura între 1-10ºC şi
umiditatea relativă a aerului în jur de 50-60%.
În practica pomicolă s-a constatat că sâmburii se păstrează mai bine în recipienţi,
saci de polietilenă bine închişi, depozitaţi în beciuri sau depozite, la temperatura de
8-10ºC.
Pregătirea seminţelor în vederea semănatului constă în:
a) controlul calităţii seminţelor şi sâmburilor care se face de către laboratoarele
specializate;
b) tratarea semnţelor şi sâmburilor contra bolilor şi dăunătorilor prin prăfuire cu
Pe măsură ce apar buruienile se fac 1-2 pliviri la ghiveci.
În momentul când plantele au 4-5 frunze se reduce treptat temperatura şi
umiditatea pentru a se realiza călirea puieţilor. Plantarea în câmp se face în mai-iunie,
când se elimină a doua plantă din fiecare ghiveci.
Avantajele acestei tehnologii sunt:
a) producţia obţinută la hectar este de 700.000 puieţi faţă de 200.000/ha în şcoala
de puieţi;
b) necesarul de seminţe şi sâmburi se reduce cu 80%, faţă de şcoala de puieţi,
semănată direct în câmp;
c) sistemul radicular al puieţilor obţinuţi la ghiveci este puternic ramificat;
d) tulpina ramifică mai puţin;
e) se prelungeşte perioada optimă de altoire;
f) cu puieţii obţinuţi la ghiveci se pot completa golurile din câmpul I al şcolii de
pomi, în luna mai;
g) se altoiesc în anul obţinerii (scurtând perioada de obţinere a pomilor altoiţi cu
un an);
Dezavantajele tehnologiei sunt:
a) costul mai mare pe puiet, datorită cheltuielilor suplimentare (arce, sârmă
zincată, folie, salarii etc.);
b) consum mare de forţă de muncă.
Se poate afirma că aplicarea acestei tehnologii de obţinere a puieţilor este
justificată în următoarele condiţii:
a) când pepiniera nu are suficienţi puieţi pentru realizarea planului de altoire;
b) sămânţa este de slabă calitate (are un procent scăzut de germinaţie);
c) pentru obţinerea puieţilor hibrizi în scop de ameliorare.
Tehnologia obţinerii puieţilor prin semănat direct în câmpul I, al şcolii de pomi Această tehnologie se poate practica numai la speciile sâmburoase cu creştere
viguroasă şi într-un ritm mai rapid, cum sunt migdalul, piersicul, mahalebul,
mirobolanul.
Puieţii speciilor menţionate ajung până în luna august la dimensiuni optime şi pot
fi altoiţi în acelaşi an în ochi dormind.
Semănatul poate fi făcut toamna, după stratificarea sâmburilor timp de 30-40 zile,
sau primăvara devreme, cu sâmburi postmaturaţi. Semănatul se face cu SPC-6 sau
maşina cu linguriţe, la 80-90 cm între rânduri şi 5-10 cm între sâmburi pe rând. Pe
suprafeţe mici semănatul poate fi făcut şi manual.
Principalele lucrări de întreţinere sunt: 4-6 praşile, răritul puieţilor pe rând la 12-
15 cm, irigarea de 2-3 ori şi, eventual o fertilizare suplimentară cu 150 kg/ha NH4NO3.
Bilonarea puieţilor când au 20-25 cm înălţime se face la 7-10 cm înălţime, iar în august,
altoirea, în ochi dormind.
91
Cu toate că acestă metodă este simplă şi reduce perioada de obţibnere a pomilor
altoiţi cu un an, ea prezintă şi unele dezavantaje în sensul că se poate aplica numai la
speciile cu creştere viguroasă; pomii obţinuţi au un sistem radicular pivotant mai puţin
ramificat şi mai sensibil la transplantare.
Pentru înlăturarea acestui ultim neajuns, se recomandă executarea semănatului cu
sâmburi încolţiţi iar în august-septembrie să se secţioneze pivotul la adâncimea de 15-20
cm pentru a stimula ramificarea acestuia.
Tehnologia obţinerii puieţilor din embrioni imaturi Această tehnologie se practică cu prioritate în lucrările de ameliorare în vederea
obţinerii puieţilor hibrizi din combinaţiile interspecifice sau intraspecifice la care
genitorul matern are o maturare extratimpurie sau timpurie a fructelor şi seminţelor.
Embrionii obţinuţi din astfel de combinaţii, de regulă mor înainte de ajungerea
fructelor la maturitate, reducând procentul de puieţi obţinuţi.
În ultima perioadă de creştere a embrionului şi a endospermului, acestea sunt
insuficient aprovizionate cu substanţe nutritive şi, drept consecinţă, embrionul moare.
Pentru salvarea acestor embrioni, ei se scot din fruct înainte de a muri şi sunt trecuţi pe
un mediu nutritiv artificial unde îşi continuă creşterea şi pot da naştere la puieţi normali.
Moartea embrionului la piersic (soiuri extratimpurii şi timpurii) are loc în ziua 75-
80-a de la înflorirea deplină, când cotiledoanele au 3/4 din mărimea normală. În acest
moment se scot embrionii, se trec pe substrat artificial în eprubete închise. Eprubetele se
ţin 30 de zile la tempratura de 5ºC, apoi următoarele 90-100 zile la temperatura de 1ºC
(pentru postmaturare). În continuare eprubetele se ţin la întuneric şi la o temperatură de
15,5ºC până începe să crească epicotilul. După ce sistemul radicular este destul de
dezvoltat iar tulpiniţa este verde, planta se trece la ghivece cu amestecul format din
pământ şi perlit în proporţie de 1/1.
Ghivecele se pun în seră, pe platforme, în condiţii de ceaţă artificială şi iluminare
continuă timp de cel puţin 7 zile. În continuare, plantele sunt puse în condiţii de lumină
naturală, iar după aclimatizare se plantează în câmp.
9.4.2. Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor
pe rădăcini proprii prin înmulţire vegetativă
În pomicultură, pe cale vegetativă se realizează portaltoi vegetativi şi material
săditor pentru arbuştii fructiferi şi arbustoizi.
Metodele de înmulţire vegetativă se pot încadra în trei grupe, şi anume:
I. Metode de înmulţire vegetativă naturală
În această grupă sunt cuprinse metode aplicate plantelor care formează în mod
natural noi indivizi din organe vegetative. Înmulţirea prin aceste metode este simplă, dat
fiind faptul că lucrările necesare pentru obţinerea noilor indivizi sunt cele obişnuite şi
constă în intreţinerea şi lucrarea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, separarea
plantelor noi de planta mamă.
Metoda în sine include:
a) înmulţirea prin drajoni practicată la speciile care drajonează uşor (unele soiuri
de prun, vişin) şi pentru obţinerea în întregime a materilului săditor la zmeur;
92
b) înmulţirea prin stoloni, folosită la obţinerea materialului săditor la căpşun şi
frag;
c) înmulţirea prin despărţirea tufei este utilizată mai mult în sistem gospodpresc
fiindcă se obţin puţini descendenţi. Se foloseşte la înmulţirea arbuştilor fructiferi şi la
înmulţirea soiurilor de căpşun care nu formează stoloni.
II. Metode de înmulţire vegetativă artificială
Aceste metode se folosesc la plantele la care organe vegetale (rădăcini, ramuri,
lăstari), puse în condiţii favorabile, îşi pot reface părţile lipsă şi devin plante de sine
stătătoare capabile de o viaţă independentă.
Aceste metode se folosesc pentru obţinerea materialului săditor pe rădăcini proprii
şi a protaltoilor vegetativi.
Metodele de înmulţire vegetativă se pot grupa astfel:
a) înmulţirea prin marcotaj este metoda în urma căreia părţile din care se formează
plante noi îşi menţin legătura cu planta mamă;
b) înmulţirea prin butaşi. În cadrul acestei metode se face mai întâi separarea
organului vegetativ de pe planta-mamă, după care acesta, pus în condiţii favorabile, îşi
reface organele lipsă;
c) înmulţirea prin altoire este metoda în cadrul căreia noua plantă se realizează
prin îmbinarea a două porţiuni de plantă astfel ca planta mamă formată să cumuleze
calităţile partenerilor din care provine.
III. Metode speciale de înmulţire vegetativă
Această grupă de metode se extinde tot mai mult în lucrările de ameliorare,
devirozare şi de înmulţire rapidă a soiurilor valoroase. Principalele metode speciale de
înmulţire vegetativă sunt următoarele:
a) Micropropagare "in vitro" cuprinde metodele prin care se obţin noi indivizi din
diferite fragmente, cum ar fi celule, ţesuturi sau din organe vegetative (frunze, muguri,
lăstari) şi generative (antere, polen);
b) Înmulţirea prin seminţe formate prin apomixie. Înmulţirea prin apomixie este
asemănătoare ca tehnologie cu înmulţirea generativă dar este totuşi o variantă a înmulţirii
vegetative deoarece embrionul unei seminţe formate apomictic, nu este rezultatul
fecundării. Înmulţirea prin apomixie se întâlneşte la unele tipuri de nuc.
Tehnologia înmulţirii prin marcotaj Marcotajul este o metodă artificială de înmulţire vegetativă prin care lăstari sau
ramrui anuale, fără a fi despărţite de planta-mamă, sunt puse în condiţii favorabile de
mediu formând rădăcini adventive. După înrădăcinare şi încheierea perioadei de viaţă
activă, fiecare ramură înrădăcinată se desprinde de pe planta-mamă, devenind o plantă
nouă care îşi poate continua viaţa independent.
Principalele forme de marcotaj sunt: marcotajul simplu, şerpuitor, chinezesc, prin
muşuroire, prin orizontalizare şi de vârf. Dintre metodele prezentate în parctica pomicolă,
cele mai utilizate sunt marcotajul prin muşuroire şi orizontalizare.
Marcotajul prin muşuroire (vertical) este metoda cea mai răspândită în tehnologia
de obţinere a portaltoilor vegetativi (la măr şi păr), cât şi la înmulţirea agrişului.
La înfiinţarea marcotierei, terenul se fertilizează cu gunoi de grajd (40-60 t/ha),
93
80-90 kg/ha P2O5 şi 40-60 kg/ha K2O. Pentru combaterea dăunătorilor din sol se
prăfuieşte cu Heclotox (80-120 kg/ha) sau Nemagon (100-200 kg/ha). După fertilizare şi
prăfuire, solul se desfundă la 60-80 cm, apoi se nivelează prin două-trei discuiri. Lucrarea
de pregătire cu discul se execută imediat după desfundat, la plantatul de toamnă, sau
primăvara devreme, la plantatul de primăvară. Plantatul de toamnă se face în octombrie-
noiembrie iar cel de primăvară înainte de 15 aprilie.
Înainte de plantare se face parcelarea terenului. Parcelele au lungimea de 100 m şi
lăţimea de 50 m.
Plantarea marcotelor se face paralel cu lăţimea parcelei. Distanţa între rândurile de
marcote este de 1,5 m sau mai mult (la tipurile viguroase) iar între plante pe rând 0,30-
0,5o m. Plantarea se face, de regulă, în gropi de 20/20/20 cm sau cu plantatorul.
Marcotele utilizate la înfiinţarea marcotierei, provenite din plantaţia elită pentru
marcote, se fasonează înainte de plantare. Fasonarea şi pregătirea marcotelor constă din:
împrospătarea locului de prindere pe planta-mamă, scurtarea rădăcinilor la 0,5-1,0 cm şi
îmbăierea lor timp de cinci minute într-o soluţie de Ethyl-peration 50 sau Lirothion 50 în
concentraţie de 0,1% (pentru combaterea păduchelui lânos), după care se mocirlesc pe
lungimea de 18-20 cm (de la bază).
Plantarea se face la adâncimea de 18-20 cm. După plantare tulpinile marcotelor se
scurtează la 12-15 cm (3-4 muguri) deasupra solului şi se bilonează până la acoperire.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 4-8 praşile, eventual se aplică 2-3 udări
şi două fertilizări suplimentare cu 60-80 kg/ha N, ş.a. Prima fertilizare suplimentară se
face la apariţia lăstarilor iar cea de a doua la creşterea intensă a lăstarilor. Combaterea
bolilor şi dăunătorilor se face la avertizare.
În anul II, primăvara toate ramurile anuale se scurtează la 1-2 muguri şi se execută
aceleaşi lucrări de întreţinere ca şi în anul întâi.
Anul III este primul an de producţie, astfel că pe lângă lucrările efectuate în anii
precedenţi se mai adaugă următoarele lucrări: primăvarta se desface bilonul şi se coboară
tulpina plantei la 2-3 ochi, după care marcotele se muşuroiesc pe înălţimea de 2-3 cm cu
pământ mărunt şi reavăn. Pe măsură ce cresc lăstarii se face muşuroirea lor. Prima
lucrare de muşuroire se face când lăstarii au 12-15 cm, a doua când lăstarii au 20-30 cm
iar cea de a treia când lăstarii ajung la lungimea de 50-60 cm. La fiecare muşuroire se
acoperă cu pământ reavăn şi umed circa 1/2 din lungimea lăstarului rămas neacoperit.
După ultima muşuroire înălţimea bilonului este de 25-30 cm.
După fiecare bilonare executată mecanic se face corectarea bilonului cu sapa şi
amenajarea părţii lui superioare sub formă de jgheab (la coroană). Lucrările de muşuroire
se vor face după ploaie sau după irigare pentru a introduce în bilon pământ reavăn.
Pentru combaterea buruienilor se fac mai multe praşile înainte de ultima bilonare.
După ultima bilonare nu se mai fac lucrări pe bilon pentru a nu deranja sistemul radicular
în formare, a marcotelor.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se irigă de două-trei ori, se fac fertilizări
suplimentare şi se combat bolile şi dăunătorii. Pentru pepinierele pomicole cel mai
păgubitor dăunător este păduchele lânos, care dacă nu se combate la timp, poate
compromite întreaga marcotieră.
Toamna, după căderea frunzelor, se desfac biloanele, se scutură bine tufa de
pământ şi se detaşează marcotele de pe butucul plantei-mamă. Tăierea marcotelor de pe
butuc (căpăţână) se face manual sau mecanic. Marcotele detaşate se sortează după STAS
94
989/II-1977, se leagă în pachete şi se stratifică ca şi puieţii. În perioada de plină producţie
recolta de marcote STAS poate atinge 80-150 mii buc./ha.
Marcotajul prin orizontalizare (orizontal). Această metodă de obţinere a
marcotelor a fost introdusă mai recent în ţara noastră şi se practică cu succes la portaltoii
speciilor seminţoase cu creşteri viguroase şi la unele specii sâmburoase (cireş F12/1,
C1/2) iar în Franţa şi SUA chiar la înmulţirea nucului comun (POPESCU şi colab.,
1993).
Metoda prezintă avantajul că se pot obţine producţii mai mari faţă de cea
precedentă de până la 150-300 mii marcote STAS/ha.
Fertilizarea, desfundarea şi pregătirea terenului se face ca la marcotajul muşuroit.
După fasonare, marcotele se plantează sub un unghi de 45º faţă de cota terenului şi se
scurtează la 40-60 cm.
Toamna după căderea frunzelor sau primăvara devreme se scurtează ramurile la
10 cm, iar în lungul rândului se deschide un şanţ adânc de 5-6 cm, în care se apleacă
marcotele şi se fixează cu cârlige. Marcota se scurtează la nivelul bazei marcotei
următoare de care se poate lega. După orizontalizare marcotele se acoperă cu un strat de
pământ de 3-5 cm. Pe măsură ce apar lăstarii, aceştia se muşurioesc de trei ori, ca şi în
cazul precedent, până bilonul ajunge la 25-30 cm.
Tehnologia înmulţirii prin drajoni Înmulţirea prin drajoni se practică în special la zmeur. Drajonii de zmeur se pot
recolta din plantaţiile elită sau de producţie.
Pregătirea terenului pentru drajonieră se face ca şi în cazul marcotierei. Pe terenul
pregătit se deschid rigole cu adâncimea de 20-25 cm, la distanţa între rânduri de 1,50 m.
Distanţa de plantare pe rând este de 70 cm. După plantare tulpinile se scurtează la 15-18
cm, apoi, pe parcursul perioadei de vegetaţie se execută următoarele lucrări: două-trei
praşile mai adânci pentru distrugerea buruienilor şi afânarea solului, urmate de alte două-
trei praşile mai superficiale la 6-8 cm; în momentul apariţiei drajonilor nu se mai execută
praşile ci doar una-două pliviri; în perioadele secetoase se udă (2-3 irigări).
În anul II, primăvara devreme, toate tulpinile de zmeur se taie la suprafaţa
bilonului. Buruienile se distrug cu săpăliga prin una sau două lucrări şi prin două pliviri.
Buruienile apărute ulterior, de cele mai multe ori sunt înăbuşite de drajoni.
Pe parcursul anului la nevoie se mai aplică 2-3 udări şi 4-5 tratamente fitosanitare,
la avertizare.
Recoltarea drajonilor se face toamna după căderea frunzelor cu plugul de scos
puieţi. Drajonii se leagă în pachete de câte 25 şi se stratifică.
Tehnologia înmulţirii prin butaşi Prin butaşi se înmulţesc relativ uşor coacăzul, agrişul şi ceva mai greu murul,
zmeurul şi afinul, care cer condiţii mai deosebite sau folosirea de butaşi de rădăcină, cu
lungimea de 4-5 cm.
Portaltoii prunului şi ai altor sâmburoase se înmulţesc mai greu prin butaşi dar, în
condiţii speciale, se pot înmulţi atât prin butăşirea în uscat cât şi în verde.
Din multitudinea de metode de butăşire folosite, mai răspândite sunt butăşirea în
uscat (butăşirea ramruilor anuale) şi butăşirea în verde (butăşirea lăstarilor aflaţi în fază
95
erbacee).
Butăşirea în uscat cu butaşi din ramuri anuale. În vederea executării butăşirii în
uscat sunt necesare următoarele lucrări: recoltarea ramurilor, fasonarea butaşilor şi
pregătirea lor pentru plantat, pregătirea terenului, plantarea, întreţinerea şcolii de butaşi şi
recoltarea lor.
Butaşii se recoltează din plantaţii special înfiinţate în care se fac tăieri scurte şi
sunt eliminate în totalitate florile şi fructele formate.
La coacăz, butaşii se plantează direct în câmp (în şcoala de butaşi) iar la celelalte
specii aceştia se plantează pe platforme tehnologice cu substrat de înrădăcinare unde se
asigură temperatură constantă de 24-25ºC şi ceaţă artificială. Temperatura din partea
superioară a butaşului este mai scăzută cu câteva grade faţă de cea de la baza lui.
Platformele pot fi amenajate pe sol sau înălţate sub formă de paturi, în seră sau solarii.
În funcţie de lungimea pe care o au, butaşii pot avea lungime obişnuită de 32-35
cm după modul de fasonare pot fi simpli, cu călcâi şi cu cârlig sau de tip Mărăcineni cu
lungimea de 18-22 cm, chiar scurţi, formaţi dintr-un nod cu mugure şi un internod.
Butaşi simpli se confecţionează din ramrui anuale care se taie perpendicular sub
mugurele bazal la 2-3 mm, iar deasupra mugurelui terminal la 4-5 mm. Lungimea
butaşului este de 32-35 cm. Dacă la baza butaşului avem o porţiune de lemn de doi ani
butaşul se numeşte "cu călcâi". Butaşii care, în partea bazală, au o porţiune de lemn de
doi ani, lungă de 2-3 cm, se numesc butaşi "cu cârlig".
Recoltarea butaşilor se face toamna când conţinutul ramurilor anuale în substanţe
de rezervă este maxim. Ramurile se taie în bucăţi cu lungimea de 18-22 cm şi diametrul
de 6-8 mm. În partea bazală a butaşului se fac două tăieturi oblice de 3-4 cm pe o parte, şi
1,0-1,5 cm pe partea opusă, pentru a mări suprafaţa pe care se formează rădăcinile
adventive. în partea superioară butaşul se taie la 2-3 mm deasupra unui mugure şi sub un
unghi de 35-45º.
Pentru a stimula înrădăcinarea după fasonare butaşii se introduc cu baza într-o
soluţie de stimulator al înrădăcinării (acid beta indolil butiric sau Radistim). În
continuare, butaşii se leagă în pachete de câte 50 bucăţi se stratifică în nisip sau în locuri
cu temperatură constantă (5-7ºC).
Pregătirea terenului pentru şcoala de butaşi se face ca şi pentru şcoala de puieţi.
Toamna se bilonează terenul, biloanele având înălţimea de 30-35 cm şi o distanţă între
ele de 80-100 cm.
Primăvara pe măsură ce se poate intra pe teren (martie-aprilie), se despică
biloanele cu sapa uşor oblic (jumătate din bilon). Butaşii se plasează pe peretele bilonului
la 5-10 cm unul de altul, după care se acoperă cu pământ şi se tasează în straturi, refăcând
bilonul până sub mugurul terminal. Lucrările de întreţinere sunt aproape identice cu cele
din marcotiere. Producţia de butaşi STAS poate să ajungă până la 70-100 mii buc./ha.
Butăşirea în verde (butăşirea lăstarilor). Înmulţirea vegetativă prin butaşi verzi dă
rezultate bune pentru înmulţirea portaltoilor pentru pomi, la aproape toate speciile de
arbuşti fructiferi şi chiar la unele soiuri de pomi.
Recoltarea lăstarilor pentru confecţionarea de butaşi verzi se poate face în lunile
iunie-august când aceştia se găsesc în faza creşterii intense sau încetinirea creşterii lor
(înainte de formarea mugurului terminal). Înrădăcinarea butaşilor se face în răsadniţe sau
96
solarii simple, însă cu posibilităţi de ceaţă artificială.
La speciile cu capacitate mai mică de rizogeneză se obţin rezultate bune numai în
spaţii protejate, special amenajate şi dotate cu instalaţii automate de ceaţă artificială şi cu
posibilităţi de reglare a temperaturii de 25ºC la baza butaşilor. Platformele de înmulţire la
butăşirea în verde trebuie să aibă un drenaj bun, pentru a menţine în substrat o umiditate
de 30-35%, iar umiditatea relativă de 80-85%. Ceaţa artificială se obţine prin
pulverizarea fină a apei la 8-10 atmosfere prin duze cu orificiul de 1 mm, prevăzute cu
spărgătoare de jet. Pulverizarea apei se face la intervale de 3-5 minute, timp de 3-5
secunde, prin declanşare automată.
Substratul de înrădăcinare poate fi încălzit cu ajutorul unui registru de conducte
prin care circulă apă caldă. Încălzirea apei poate fi realizată şi cu ajutorul captatoarelor
solare.
Substratul de înrădăcinare are grosimea de 15 cm şi este format din nisip de râu
spălat şi turbă, în proporţii egale sau o parte nisip şi două de turbă.
Înainte de plantare, substratul se tratează cu o soluţie pe bază de Zineb 75 sau
Mancozeb, în concentraţie de 0,2%, şi un debit 0,5 l/m2.
Recoltarea lăstarilor se face dimineaţa între orele 6 şi 10, iar fasonarea şi tratarea
lor se face în adăposturi la umbră, menţinându-i în permanenţă cu baza în apă. De regulă,
se confecţionează butaşi de vârf cu lungimea de 8-10 cm, cu 2-3 frunze în partea
superioară.
Pentru stimularea înrădăcinării, butaşii se tratează cu biostimulatori (Radistim) şi
se plantează în substrat.
Distanţa de plantare este de 5-6 cm între rânduri şi 4-5 cm, între plante pe rând, iar
adâncimea de plantare este de 5-7 cm. La metru pătrat se pot planta 350-500 butaşi.
Lucrările de îngrijire constau din menţinerea la nivel optim a factorilor de
vegetaţie; tratamente împotriva mucegaiului cu Zineb 70 sau Mancozeb, în concentraţie
de 0,2%; plivitul buruienilor. Durata de înrădăcinare este de 50-60 zile. După
înrădăcinare butaşii se repică la ghiveci sau în câmp, fie se scot toamna şi se stratifică iar
în primăvara anului următor se plantează pentru fortificare în pepinieră.
În cazul în care butaşii se ţin pe loc până toamna, substratul trebuie să aibă şi un
strat de mraniţă. Sunt necesare, de asemenea, fertilizări suplimentare extraradiculare,
după tehnologia practicată la obţinerea puieţilor în ghiveci.
Înmulţirea prin stoloni Înmulţirea prin stoloni se practică la speciile căpşun şi frag.
Plantaţia superelită de căpşun sau frag se amplasează pe teren fertil bine
structurat, cu textură luto-nisipoasă şi posibilităţi de irigare. Planta prmergătoare e bine să
fie o prăşitoare care să lase terenul curat de buruieni şi să îl elibereze încă din august.
Fertilizarea solului se face cu 500-600 kg/ha superfosfat, 400-600 kg/ha sare
potasică, 400-500 kg/ha azotat de amoniu iar pe solurile mai sărace în humus se aplică şi
40-60 t/ha gunoi de grajd. Dacă în sol sunt larve de dăunători se prăfuieşte cu Heclotox 3
în doză de 25-70 kg/ha sau Nemagon 200 l/ha. După fertilizare şi dezinfecţie terenul se
ară la adâncimea de 30-35 cm. Cu cel puţin două săptămâni înainte de plantare se face
pregătirea terenului cu grapa cu discuri şi se nivelează.
În vederea plantării, terenul se pichetează la 1,3-1,5 m între rânduri - pentru
soiurile cu filamente scurte - şi 1,8-2,0 m - pentru cele cu filamente lungi. în lungul
97
rândului se deschid rigole cu adâncimea de 15-20 cm în care se plantează stolonii, la
distanţa de 0,4-0,5 m între plante pe rând.
Fasonarea stolonilor înainte de plantare constă în îndepărtarea frunzelor uscate şi
îngălbenite, scurtarea rădăciniilor la 15-16 cm şi mocirlirea lor. La plantare mugurele
terminal trebuie să fie situat la suprafaţa solului.
Cultura se înfiinţează toamna în septembrie-octombrie sau primăvara devreme (în
sol pregătit de toamna).
Lucrările de întreţinere constau din completarea golurilor, 5-6 praşile şi 2-3 pliviri
după apariţia filamentelor; 6-7 irigări cu 300-350 m3/ha; două fertilizări suplimentare cu
câte 150 kg/ha azotat de amoniu; se îndepărtează inflorescenţele şi se dirijează
filamentele între rânduri; se fac 12-15 tratamente fitosanitare; se elimină plantele bolnave
şi impurităţile.
Recoltarea stolonilor se face toamna în a doua jumătate a lunii spetembrie şi prima
jumătate a lunii octombrie sau primăvara devreme. Operaţiunea se poate executa cu
maşina de scos stoloni sau manual. Imediat după recoltare stolonii se transportă în locuri
umbrite şi răcoroase unde se fasonează şi se ambalează pentru livrare.
Fasonarea stolonilor constă din înlăturarea porţiunilor de filament, a frunzelor
uscate şi îmbătrânite, a excedentului de frunze sănătoase. Pe fiecare rozetă se lasă 1-2
frunze tinere. Ambalarea stolonilor fasonaţi se face în lăzi, coşuri sau pungi de
polietilenă, aşezând rădăcină peste rădăcină, pe două rânduri. Fiecare ambalaj este însoţit
de o etichetă pe care se trece unitatea furnizoare, soiul, numărul de stoloni şi data
recoltării.
Înmulţirea prin micropropagare "in vitro" Această metodă se bazează pe capacitatea unei celule sau a unui grup de celule
prelevate din meristemele apicale, de a reproduce planta iniţială. Meristemele prelevate
din vârfurile de creştere unde diviziunea celulară este deosebit de intensă sunt, de regulă,
libere de boli virotice deoarece viteza de propagare a virusurilor este mai mică decât cea
a diviziunii celulare.
În "Complexul de meristeme" de la ICPP Piteşti-Mărăcineni şi SCPP Bistriţa se
produce întreaga cantitate de plante iniţiale libere de boli virotice, care vor da naştere
superelitei, pentru principalele soiuri şi specii de plante pomicole ce se înmulţesc în
pepiniere.
Metoda se bazează pe extragerea unui explant în condiţii aseptice sub hote cu flux
de aer laminar. Explantul prelevat se trece pe un mediu de cultură agarizat, care are
compoziţie caracteristică etapei pe care o parcurge. În continuare eprubetele cu
explantele se trec în camera de creştere climatizată.
În faza a II-a mugurii formaţi se divizează şi se trec pe un alt mediu, fără
citochinină.
În faza a III-a are loc formarea sistemului radicular pe un mediu cu acid 3-indolil-
butiric. La circa o lună după apariţia primelor rădăcini plantele se separă şi se
transplantează în ghivece, după ce s-au trecut prin jet de apă pentru îndepărtarea mediului
agarizat.
În continuare, materialul trece prin faza de călire şi fortificare în câmp, după care
se face retestarea acestuia, cu indicatori ierboşi, lemnoşi sau serologici specifici, pentru a
avea garanţia că noile plante sunt libere de viroze.
98
Înmulţirea prin altoire Este metoda cu ajutorul căreia se obţine material săditor pomicol, la speciile şi
soiurile care nu emit rădăcini adventive şi nu pot fi înmulţite prin metodele de înmulţire
vegetativă prezentate anterior. În cazul înmulţirii prin altoire, noile plante se obţin prin
îmbinarea unor plante întregi : puieţi, butaşi, pomi, marcote, cu alte plante întregi sau
organe vegetative : muguri, lăstari, ramuri, de la doi sau trei parteneri cu însuşiri
biologice diferite, în vederea realizării unei plante capabile de viaţă independentă.
Planta cu sistem radicular pe care se transpune altoiul poartă denumirea de
portaltoi (hipobiont). În cazul în care altoirea se face la nivelul coletului, din portaltoi se
formează sistemul radicular al noii plante. Dacă altoirea se face la nivelul coroanei, din
portaltoi se formează sistemul radicular şi trunchiul. Altoirea în coroană se face cu scopul
de a obţine pomi cu trunchi mai rezistent la ger.
Planta sau porţiunea de plantă care se transpune pe portaltoi poartă numele de
altoi (epibiont) şi aparţine soiului nobil pe care dorim să-l înmulţim.
În cazul în care între cei doi parteneri nu se poate realiza concreşterea, din lipsă de
compatibilitate, între cei doi parteneri se interpune un al treilea care se numeşte
intermediar (mezobiont).
După locul unde se execută altoirea, din altoi se formează tulpina, numai coroana
sau numai o parte din coroană.
Altoirea se bazează pe capacitatea de care dispun plantele de a regenera ţesuturile
distruse şi de a concreşte, dacă vin în contact, cu toate că provin de la indivizi diferiţi.
Reuşita altoirii este dependentă de o serie de factori biologici şi tehnici.
Factorii biologici, de care depinde reuşita altoirii sunt următorii:
a) existenţa compatibilităţii între parteneri, care este dependentă şi de gradul de
înrudire botanică;
b) starea fiziologică a partenerilor care este exprimată prin gradul de hidratare,
rezerva de hrană şi intensitatea diviziunii celulare;
c) starea fitosanitară a partenerilor (partenerii bolnavi nu se prind sau au un
procent mic de prindere);
Factorii tehnici de care depinde reuşita altorii sunt:
a) gradul de îndemânare a altoitorului şi calitatea îmbinării partenerilor;
b) starea fitosanitară a secţiunilor de îmbinare pentru a nu se infecta zonele
generatoare de la cei doi parteneri;
c) executarea lucrărilor de îmbinare într-un timp cât mai scurt pentru a nu se oxida
ţesuturile secţionate;
d) efectuarea imediată a unei legături strânse;
e) condiţiile de mediu din timpul altoirii.
În zilele cu arşiţă lucrarea de altoire se face între orele 6-11 şi 16-22 iar pe timp
ploios nu se altoieşte.
În practica pomicolă sunt cunoscute circa 200 de metode de altoire. Din
multitudinea acestora în pepinierele pomicole se folosesc doar 10-12 însă ponderea cea
mai mare o are altoirea cu mugur (ochi) detaşat.
Tabelul 11
99
Principalele metode de altoire folosite în pomicultură
Sistemul şi metoda
de altoire
Sectorul în care se
utilizează
Epoca optimă
de altoire Observaţii
A. ALTOIREA CU MUGURE DETAŞAT
În ochi dormind Câmpul I 15.08-15.09 Portaltoii generativi la colet, cei vegetativi
cu 10-12 cm mai sus
În ochi crescând Realtoire în câmpul II 15.03-15.04 Se foloseşte numai la speciile cu creştere
rapidă
În placaj Realtoire în câmpul II 15.03-15.04 Dă rezultate mai bune decât altoirea cu
mugure crescând
În dreptunghi Câmpul I 15.07-01.09 Pentru altoirea nucului
În fluier Câmpul I 15.07-01.09 Pentru altoirea nucului
În ochi cu scutişor Câmpul I 15.08-15.09 şi
15.04-15.05
La altoirea nucului şi a celorlalte specii în
ochi dormind şi crescând
Cu dublu scut Câmpul I sau
Câmpul II
15.07-10.09
15.03-15.04
Se utilizează pentru altoirea cu intermediar
B. ALTOIREA CU RAMURĂ DETAŞATĂ
1. Altoiri cu ramură
detaşată
Realtoire în Câmpul II
sau III şi pomi maturi
Altoirea la masă
Febr.-mart.
Dec.-Apr.
La toate metodele este necesară acoperirea
ramurilor cu ceară de altoit (mastic)
Altoirea în copulaţie
simplă şi
perfecţionată
Realtoire în Câmpul II
sau III şi pomi maturi
Altoirea la masă
Febr.-mart.
Dec.-Apr.
Altoiul şi portaltoiul trebuie să aibă
aceleaşi dimensiuni
Altoirea în
semicopulaţie simplă
şi perfecţionată
Realtoire în Câmpul II
sau III şi pomi maturi
Altoirea la masă
Febr.-mart.
Dec.-Apr.
Se utilizează când altoii sunt mai puţini
Altoirea în
triangulaţie
Realtoire în Câmpul II
sau III şi pomi maturi
Altoirea la masă
Febr.-mart.
Dec.-Apr.
Se execută mai greu, dar asigură o prindere
mai bună
Altoirea în
despicătură
Realtoire în Câmpul II
sau III şi pomi maturi
Altoirea la masă
Febr.-mart.
Dec.-Apr.
Portaltoii mai groşi nu se mai leagă
Altoirea laterală în
placaj, în tăietură
dreaptă
Nu se foloseşte pentru
altoirea la masă
Febr.-mart. La altoirea nucului în pepinieră
Altoirea laterală în
tăietură oblică
La altoirea pomilor
maturi şi în Câmpul II
şi III
Febr.-mart. Se recomandă la realtoirea în pepinieră la
nivelul coroanei
2. Altoiri cu ramură
detaşată sub scoarţă
În câmpul II sau III şi
pomi maturi
Apr.-mai La portaltoi mai groşi se pun 2-4 altoi
Altoire sub scoartă
terminală
Realtoirea pomilor
maturi
Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt
distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la
20-40 cm
Altoire laterală în
«T»
Realtoirea pomilor
maturi
Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt
distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la
20-40 cm
Altoire laterală în
«D»
Realtoirea pomilor
maturi
Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt
distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la
20-40 cm
Altoire laterală în Realtoirea pomilor Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt
100
«L» maturi distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la
20-40 cm
101
Lucrarea de altoire se face în sectorul III de obţinere a pomilor altoiţi (şcoala de
pomi). Realizarea pomilor altoiţi şi a hibrizilor pe rădăcini proprii poate avea durată de 1-
3 ani. Deci şcoala de pomi are în componenţa sa unul până la trei câmpuri.
1) Câmpul I (anul I) de plantare şi altoire a portaltoilor.
2) Câmpul II (anul II) de creştere a altoiului sub formă de vargă la speciile mai
puţin viguroase şi de creştere şi formare a coroanei la cele cu creştere viguroasă şi de
formare a lăstarilor anticipaţi, din care se pot proiecta primele şarpante din corona
pomului).
3) Câmpul III (anul III), în care se realizează proiectarea coroanei. Acest câmp a
fost scos din şcoala de pomi ca urmare a livrării pomilor din câmpul II, pentru plantaţii
intensive şi superintensive, cu sau fără coroană formată.
9.5. TEHNOLOGIA OBŢINERII POMILOR ALTOIŢI
Plantarea portaltoilor în câmpul I (al şcolii de pomi) Plantarea portaltoilor se face toamna, în luna octombrie, sau primăvara imediat ce
se poate intra pe teren. La plantatul de toamnă terenul trebuie pregătit din timp (luna
august).
Pregătirea portaltoilor pentru plantat (puieţi sau marcote), după sortare conform
STAS 989/9-77, constă în fasonarea rădăcinilor. La puieţi fasonarea reprezintă scurtarea
rădăcinii principale (pivot) la 18-20 cm iar a rădăcinilor secundare la 0,5-1,0 cm. Tulpina
nu se scurtează, dar se suprimă de la inel toate ramificaţiile laterale. În cazul marcotelor
şi butaşilor, rădăcinile se scurtează la 0,5-1,0 cm.
Pe terenul pregătit şi nivelat se marchează rândurile prin pichetare manuală sau
mecanic, cu ajutorul marcatoarelor.
După fasonare, materialul de plantat se mocirleşte într-un amestec de pământ
galben, balegă de bovine şi apă, omogenizat până la obţinerea unei paste de consistenţa
smântânei.
Plantarea se face manual cu plantatorul sau mecanizat, cu maşini speciale de
plantat material pomicol (puieţi, marcote, butaşi). După plantare tulpina portaltoilor se
scurtează la 12-15 cm faţă de suprafaţa terenului, după care rândul de plante se bilonează,
lăsând deasupra bilonului unu sau doi muguri. Pentru realizarea unor creşteri viguroase
se recomandă lăsarea desupra bilonului a unui singur mugur. La plantatul de toamnă
bilonul va depăşi mugurul terminal cu 6-10 cm.
La sfârşitul lunii mai - început de iunie se verifică prinderea portaltoilor şi se
completează golurile cu puieţi obţinuţi în ghiveci. La puieţii fără creşteri dar porniţi în
vegetaţie (prezintă rozete de frunze), care nu au fost plantaţi corect, se reface adâncimea
de plantare.
Lucrările de întreţinere în anul I sunt următoarele:
a) udarea după plantare prin irigare (200-250 m3 apă/ha);
b) imediat ce se poate intra pe teren se bilonează rândurile şi se mobilizează solul
pe intervale cu cultivatorul la 12-15 cm adâncime;
c) pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 6-8 praşile; 8-10 tratamente
fitosanitare; 3-4 udări; o fertilizare suplimentară cu 45-69 kg/ha N, completarea golurilor,
102
desfacerea bilonului la portaltoii vegetativi la circa 6 săptămâni de la plantare; altoirea şi
realtoirea; protejarea împotriva îngheţurilor din timpul iernii.
Pentru completarea golurilor, după plantat, se reţine din fiecare categorie de
material săditor circa 5%, care se păstrează în camere frigorifice la 1-2ºC, până se
completează golurile existente în câmp. Experienţele făcute cu trasul materialului săditor
lăsat pentru completarea golurilor la pungi de polietilenă cu dimensiuni de 10/10/20 cm
şi îngropate în şanţuri unde se udă la 2-3 zile, iar la momentul completării golurilor se
plantează cu balotul de pământ din pungă, au dat rezultate foarte bune.
Altoirea este cea mai importantă lucrare din câmpul I, de reuşita ei depinzând
proporţia de pomi altoiţi obţinută faţă de portaltoii plantaţi. Ea se execută începând din a
doua jumătate a lunii iulie sau la începutul lunii august, în funcţie de zonă.
Ordinea speciilor altoite este următoarea: cireş, vişin şi păr altoit pe franc;
urmează piersicul, caisul, prunul altoit pe prun franc, apoi prunul pe corcoduş, mărul pe
portaltoi franc, mărul şi părul pe portaltoi vegetativi şi la sfârşit gutuiul. Ordinea la altoire
se stabileşte în funcţie de afluxul optim de sevă. Dacă altoirea se face în plină fază de
creştere a lăstarilor, seva abundentă nu permite sudura şi respinge altoiul spre exterior,
separându-l de protaltoi.
Altoirea în câmpul I se execută în ochi dormind iar îmbinarea între cei doi
parteneri se face pe lungimea de 2,5-3,0 cm. Altoirea se face cu muguri de pe ramuri
recoltate în zinua altoirii sau cu 2-4 zile înainte şi păstrate la 1-2ºC. În timpul altoirii,
ramurile se ţin în găleţi, care au la baza ramurilor apă pe înălţimea de 2-3 cm. Partea
superioară a ramurilor se îmbracă în pânză de sac umectată. Din găleată se scoate o
singură ramură de pe care se detaşează mugurii, apoi se ia următoarea.
Altoirea se execută în formaţii de lucru, respectiv un muncitor care desface
bilonul şi şterge locul de altoire, un altoitor care transpune mugurii altoi pe portaltoi, doi
până la patru legători (în funcţie de îndemănarea altoitorului) şi un muncitor care reface
bilonul după legători. Mugurul altoi se transpune imediat deasupra coletului la portaltoii
generativi, mai sus cu 8-15 cm faţă de nivelul solului la portaltoii vegetativi. Legarea se
face cu bandă elastică din material plastic, cu care se strânge şi se acoperă suprafaţa
lezată.
Pentru uşurarea desprinderii cojii la altoire se recomandă o udare cu circa două
săptămâni înainte de altoire, când este necesară.
După 12-14 zile de la altoire se verifică prinderea. Ochii prinşi sunt turgescenţi,
peţiolul este verzui iar la atingere cade uşor. La ochii neprinşi coaja devine cutată,
peţiolul îngălbenit şi deshidratat, la atingere cu degetul nu cade. Dacă nu s-a depăşit încă
perioada optimă de altoire pentru o specie dată, lucrarea se repetă mai sus cu 3 cm şi
decalat cu 90º (lateral şi mai sus faţă de prima altoire).
Pentru protejarea mugurilor altoi faţă de temperaturile scăzute din timpul iernii,
toamna plantele se acoperă prin muşuroi în zona punctului de altoire (2-3 cm mai sus de
altoi).
La speciile altoite în a doua jumătate a lunii iulie frecvent mugurul altoi porneşte
în vegetaţie formând un lăstar care nu ajunge la maturitate şi degeră în cursul iernii. În
această situaţie se recomandă ciupirea lăstarului la 2-3 frunze pentru maturarea
ţesuturilor.
103
Câmpul II (de formare) În primăvara anului următor câmpul I devine câmpul II, iar mugurul altoi este
grefat pe portaltoi. În acest câmp se execută următoarele lucrări:
a) dezmuşuroitul portaltoilor care se face primăvara imediat ce se poate intra pe
teren, până sub punctul de altoire;
b) tăierea portaltoiului deasupra altoiului sau sub formă de cep cu lungimea de 10-
15 cm, pentru palisarea altoiului în prima fază de creştere a acestuia;
c) portaltoii cu muguri neprinşi nu se scurtează urmând ca aceştia să fie altoiţi din
nou în ochi crescând (în luna mai);
d) palisarea altoiului pe cep sau pe şipcă se face prin legarea în ochi şi nu în opt
pentru a uşura trecerea altoiului prin inel;
e) plivitul lăstarilor plecaţi din portaltoi cu excepţia celui trăgător de sevă;
Până la îndepărtarea cepului se fac 2-3 lucrări de plivire. Cepul se foloseşte ca
tutore la soiurile care cresc sub un unghi mai mare faţă de verticală mai ales în regiuni cu
vânturi puternice. Cultura fără cep este mai economică deoarece nu necesită lucrări de
plivit, de palisare a altoiului şi de îndepărtare a cepului.
f) eliminarea florilor apărute pe lăstarul altoi pentru a stimula creşterea acestuia (la
sâmburoase această lucrare este de prisos fiindcă mugurul care înfloreşte nu dă creştere
vegetativă);
g) ciupirea lăstarilor anticipaţi când au lungimea de peste 20 cm, operaţie ce
contribuie la îngroşarea şi creşterea altoiului;
h) proiectarea coroanei din lăstarii anticipaţi plasaţi la înălţimea de formare a
coroanei;
i) scosul cepului în a doua jumătate a lunii iulie sau cel mai târziu la începutul
lunii august;
Scosul cepului deasupra altoiului printr-o tăietură oblică, se face cu foarfeca sau
cosorul. După scosul cepului se bilonează rândurile de altoi pentru evitarea desprinderilor
de la punctul de altoire şi pentru a favoriza cicatrizarea rănii.
j) executarea lucrărilor de întreţinere care cuprind 6-7 praşile, fertilizarea
suplimentară cu 60-70 kg/ha azotat de amoniu numai dacă creşterea altoiului este slabă,
irigarea atunci când devine necesară, combaterea bolilor şi a dăunătorilor;
Inventarierea materialului produs în câmpul II se face la sfârşitul lunii mai, când
se consemnează numărul de altoi porniţi la hectar. A doua inventariere se face în luna
septembrie când se estimează producţia de pomi la ha. La prima inventariere se elimină
portaltoii neprinşi şi eventualele impurităţi.
k) palisarea altoiului pe şipcă numai pentru anumite specii şi soiuri la care lăstarul
în creştere nu se menţine în poziţie verticală;
l) se plivesc lăstarii de pe trunchi sau se ciupesc la 2-3 frunze pentru a stimula
îngroşarea trunchiului, apoi se suprimă la inel, concomitent cu suprimarea cepului;
m) verificarea stării fitosanitare se face de mai multe ori în cursul perioadei de
vegetaţie, ultima executându-se înainte de scosul pomilor;
n) estimarea producţiei se face numai la pomii care îndeplinesc condiţiile
prevăzute de STAS 989/II-77 şi se face diferenţiat pe specii, soiuri, altoi şi portaltoi;
o) defolierea în vederea recoltării pomilor deoarece aceştia se scot din pepinieră
numai după căderea frunzelor (în toamnele lungi şi călduroase frunzele nu cad, fiind
necesară desfrunzirea manuală sau chimică);
104
p) scosul, sortarea şi stratificarea pomilor sunt operaţiunile finale ale câmpului II;
Scosul se face cu plugul de scos pomi care lucrează în agregat cu S-1300 sau
S-1500. După scos, pomii corespunzători STAS-ului 989/II-77 se leagă în pachete de
câte 10, se etichetează şi se stratifică. Toate aceste lucrări se fac pe specii, soiuri, altoi şi
portaltoi.
9.6. METODE DE REDUCERE (OPTIMIZARE) A TIMPULUI PENTRU
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL
În practica pomicolă se recurge frecvent la înfiinţarea câmpului I cu puieţi
portaltoi obţinuţi la ghivece sau prin însămânţarea directă în câmpul I, iar la nuc în
câmpul II unde se plantează material altoit la masă şi forţat. Se mai practică pe scară
redusă altoirea în şcoala de marcote, altoirea butaşilor verzi sub ceaţă artificială, altoirea
la masă, creşterea materialului la pungi de polietilenă în solarii etc.
Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece Terenul pe care se amplasează puieţii obţinuţi la ghivece trebuie să fie bine
pregătit, fertilizat şi irigat.
Pe măsură ce cresc puieţii se bilonează pentru a asigura creşterea lor dreaptă.
Prin această tehnologie se reduce durata de producere a materialului săditor cu un
an, se economiseşte sămânţa şi se reduce costul de producţie. Tehnologia dă rezultate
superioare la speciile păr, cireş şi vişin care au o prindere mai bună pe lemn de un an.
Înfiinţarea câmpului I prin însămânţare directă Se practică la sâmburoase şi prezintă următoarele avantaje: costurile de producţie
sunt mai mici, se consumă mai puţină sămânţă, dar pomii obţinuţi au un sistem radicular
pivotant, slab ramificat cu efecte negative la plantarea în livadă unde se prind mai greu.
Pentru stimularea ramificării sistemului radicular se scurtează pivotul pe loc (în câmpul I,
toamna în luna octombrie), cu plugul pentru scos puieţi modificat sau cu casmaua, pentru
a nu disloca portaltoii.
În câmpul I se seamănă sâmburii în rânduri distanţate la 80-90/10-15 cm.
Sâmburii mari (piersic, cais, nuc, migdal) se seamănă în cuiburi iar după răsărire se
răresc, în concordanţă cu tehnologia de cultură.
Producerea pomilor prin altoire la masă Această tehnologie se practică pentru obţinerea nucului altoit iar uneori se aplică
şi la măr. La nuc se folosesc portaltoi Juglans regia şi Juglans nigra puieţi de un an, cu
diametrul la colet de 10-16 mm. La măr puieţii portaltoi vor avea diametrul la colet de
8-12 mm.
Ramurile altoi se recoltează toamna şi se păstrează în depozite la 1-4ºC. Altoirea
începe în a doua parte a iernii şi se încheie la începutul primăverii.
Fasonarea portaltoilor constă din scurtarea pivotului la 20-22 cm la nuc şi la 18
cm pentru celelalte specii, iar rădăcinile secundare la 2-3 cm pentru nuc şi 1-2 cm pentru
celelalte specii.
105
Portaltoii se preforţează în lăzi cu rumeguş, la temperatura de 26-28ºC şi o
umiditate relativă a aerului de 80-90%, timp de 10-14 zile, iar ramurile altoi se ţin în
aceleaşi condiţii timp de 2-3 zile. În continuare materialul se spală, se zvântă şi se trece la
altoire.
Altoirea se face mecanizat în nut şi feder (scăriţă). Portaltoiul se secţionează la
colet iar ramura altoi la bază. Înainte de altoire ramurile altoi se taie la 1-2 muguri.
După îmbinarea altoiului cu portaltoiul, punctul de altoire se parafinează cu un
amestec de parafină 90% şi colofoniu 10%, încălzit la 50-55ºC. Materialul parafinat se
stratifică în rumeguş dezinfectat şi umed, în lăzi speciale, unde altoiul se acoperă cu un
strat de rumeguş de 5-6 cm. Lăzile cu materialul stratificat se aşează în încăperi
amenajate pentru forţare pe timp de 10-14 zile (la nuc). După forţare se sortează
materialul, cu alegerea celui prins, la care se înlătură lăstarii porniţi din portaltoi. În
continuare materialul se stratifică şi se păstrează în camere cu temperaturi de 1-5ºC, până
la plantare. Când se trece materialul altoit de la o temperatură superioară la una inferioară
se face treptat, pentru aclimatizare.
9.7. SCOSUL ŞI SORTAREA MATERIALULUI SĂDITOR
Pomii se scot din pepinieră prin luna octombrie, după primele brume care
determină căderea frunzelor. Desfrunzitul poate fi făcut şi manual pe suprafeţe mici, sau
chimic. Odată cu scosul pomilor se face sortarea acestora conform STAS 989/II-77 şi
legarea lor în pachete de câte 10 bucăţi care se etichetează. Pachetele de pomi se
transportă la şanţurile de stratificare în care rădăcinile pomilor şi circa 20 cm din tulpină
se acoperă cu pământ. Şanţurile de stratificare sunt amplasate în incinta pepinierei, pe
teren cu panta de 2-3% şi la 200-300 m de magazii, construcţii, unde se strâng rozătoare.
Şanţul de stratificare are lăţimea de 1 m, adâncimea de 0,6 m şi lungimea de 50 m, fiind
prevăzut cu drum de acces la ambele capete.
Transportul materialului săditor pomicol Transportul pomilor şi a materialului săditor pomicol se face, în funcţie de
distanţa dintre furnizor şi beneficiar, cu vagoane, camioane, căruţe căptuşite cu paie şi
acoperite cu prelată. Materialul săditor pomicol circulă însoţit de următoarele documente:
factură, certificat de autenticitate pentru categoria biologică respectivă, certificat
fitosanitar sau numărul acestuia. La transportul pe C.F.R. se va verifica calitatea
materialului la descărcare. Dacă acesta nu corespunde STAS-ului sau dacă pe timpul
transportului s-a degradat se va constitui o comisie de constatare formată din delegatul
furnizorului, reprezentantul beneficiarului, a C.F.R.-ului şi al primăriei, care vor întocmi
un proces verbal de constatare pe baza căruia părţile vor lua măsurile ce se impun.
106
C a p i t o l u l 10
ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE
10.1. SISTEME DE CULTURĂ A POMILOR
Plantaţiile pomicole pot fi grupate în următoarele sisteme de cultură: extensiv
(agropomicol şi clasic), intensiv şi superintensiv.
Sistemele de cultură, în funcţie de complexul de măsuri de înfiinţare şi de
întreţinere al livezilor, pot fi grupate în două mari categorii: culturi pure şi culturi
asociate.
10.1.1. Culturile pomicole pure
În acest caz, plantaţia pomicolă este cultura unică pe terenul respectiv. Lucrările
executate au ca scop asigurarea condiţiilor optime pentru pomi, în vederea realizării unor
producţii mari şi de calitate superioară. În această categorie pot fi încadrate plantaţiile
clasice, intensive şi superintensive.
Sistemele de cultură enumerate se deosebesc între ele prin densitate, materialul
săditor folosit, forma de coroană, consumul de forţă de mună la unitatea de suprafaţă şi
pe tona de produs, gradul de mecanizare al lucrărilor, durata necesară pentru recuperarea
investiţiilor şi viteza de recuperare, cantitatea şi calitatea recoltei, costul pe tona de
produs, profitul realizat etc.
Sistemul clasic Sistemul clasic este bine reprezentat la noi în ţară cât şi pe plan mondial. Ponderea
acestui sistem, dominant în urmă cu două-trei decenii, este în scădere de la o etapă la alta,
locul lui fiind luat de sistemul intensiv şi chiar superintensiv.
Sistemul clasic se caracterizează prin pomi de vigoare mare altoiţi de regulă pe
portaltoi generativi.
Pomii ajung la înălţimea de 8-10 m şi un diametru al coroanei de 4-8 m iar
coroanele sunt globuloase şi de volum mare.
Distanţele de plantare, în general, sunt mari (5-8 m), rezultând mai puţin de 350
pomi/ha. Distanţele mari între pomi pe rând şi între rândurile de pomi fac ca terenul să nu
fie pe deplin valorificat, nu numai în tinereţe ci şi după ce pomii intră pe rod chiar şi în
perioadele de mare producţie pomii ocupă, în acest sistem, abia 70% din spurafaţă.
Investiţiile făcute la înfiinţarea plantaţiei sunt mai mici, gradul de mecanizare este redus,
consumul de forţă de muncă este mare, productivitatea muncii este mică. Investiţia făcută
se recuperează lent deoarece pomii intră pe rod abia după 7-8 ani de la plantare iar
producţia devine economică numai după 10-12 sau chiar 15 ani de la plantare.
Producţia de fructe ajunge în perioada de mare producţie la 10-12 t/ha, recoltatul
devine greoi din cauza taliei mari a pomilor (majoritatea fructelor se recoltează de pe
107
scară). Fructele din interiorul coroanei sunt mai puţin colorate din lipsă de lumină.
Acest sistem de cultură se poate folosi la toate speciile pomicole, durata
economică a plantaţiei fiind de 40-50 de ani.
Producţia mai mică la hectar, consumul mare de forţă de muncă şi costurile de
producţie relativ mari fac ca rambursarea investiţiei să fie făcută pe o perioadă mai lungă
de timp, motiv pentru care, sistemul de cultură extensiv a fost înlocuit cu sistemul
intensiv, iar mai nou cu cel superintensiv.
Sistemul intensiv Plantaţiile intensive au început să se răspândească abia după primul război
mondial. Acest sistem se caracterizează prin pomi de vigoare mijlocie sau chiar mică
(înălţimea lor este de 3-4 m), conduşi pe sistem de susţinere cu spalier; coroană aplatizată
(palmete), sau globuloasă, dar de volum mic (vas, fus tufă, fus zvelt). Distanţele de
plantare sunt mai mici comparativ cu sistemul extensiv, respectiv de 4-5 m între rânduri
şi de 2-3 m între pomi pe rând. Astfel, în funcţie de distanţele de plantare se realizează un
număr mai mare de pomi la unitatea de suprafaţă. După numărul pomilor la hectar
plantaţiile intensive pot fi cu densitate mică (450-633 pomi/ha), cu densitate mijlocie
(634-833 pomi/ha) şi cu densitate mare (833-1250 pomi/ha).
Pe măsură ce densitatea la unitatea de suprafaţă creşte, terenul este valorificat mai
bine comparativ cu sistemul clasic. Spaţiul rezervat fiecărui pom este ocupat aproape în
întregime începând din primii 4-5 ani de la plantare.
Consumul de forţă de muncă pentru formarea coroanei pomilor, este mai redus (se
fac scurtări pentru ramificare şi unele răriri strict necesare). Operaţiunile de dresare şi
înclinare au pondere mare cunoscându-se faptul că prin aceste operaţiuni se grăbeşte
intrarea pe rod.
Producţia devine economică începând cu anii IV-V de la plantare, iar potenţialul
maxim de producţie se atinge începând cu anii VI-VII de la plantare.
Cu toate că investiţiile în plantaţiile intensive sunt mai mari decât în plantaţiile
clasice, ele se recuperează în 3-4 ani după ce producţia devine profitabilă.
Recolta medie de fructe în perioada de mare producţie poate depăşi 25-30 t/ha la
speciile măr şi păr, fiind de calitate superioară.
Consumul de forţă de muncă are pondere mai mare la lucrările de tăiere şi
recoltarea fructelor. Gradul de mecanizare a lucărilor este mult mai mare comparativ cu
plantaţiile clasice.
Producţia de fructe mai mare, consumul de forţă de muncă mai mic pe unitatea de
produs, duc la realizarea unui cost de producţie mai mic pe tona de fructe.
Calitatea superioară a fructelor, preţul de valorificare mai bun, corelate cu un cost
de producţie mai mic, determină o profitabilitate sporită pentru acest sistem de cultură.
În sistem intensiv se comportă bine următoarele specii: mărul, părul, piersicul,
caisul şi vişinul iar, în ultimul timp, chir cireşul. Se impune menţiunea că durata de
exploatare a plantaţiilor intensive este mai scurtă (15-16 ani la piersic; 20 de ani la cais;
25-30 de ani la măr şi păr şi ceva mai mult pentru vişin şi cireş).
Sistemul superintensiv Acest sistem se caracterizează prin pomi de talie mică (înălţimea lor este de 1,5-
108
2,25 m) ce se conduc sub formă de cordon vertical sau fus zvelt.
Distanţele de plantare sunt, în general mici, 2,5-3,0 m între rânduri şi 1,0-1,5 m
între pomi pe rând. Plantarea pomilor se poate face în rânduri simple sau în benzi.
După numărul de pomi plantaţi la unitatea de suprafaţă plantaţiile superintensive
pot fi cu densitate mare (1250-2500 pomi/ha) şi cu densitate foarte mare (peste 2500
pomi/ha).
În plantaţiile superintensive terenul se ocupă integral de către pomi şi într-un timp
foarte scurt (anul 3-4 de la plantare).
Rodirea economică începe din anul II de la plantare, atingându-se potenţialul
maxim de producţie după 4-5 ani de la plantare.
Cu toate că investiţiile, pentru înfiinţarea plantaţiilor sunt mari, ele se recuperează
repede. Producţia medie de fructe poate depăşi 60-80 t/ha la speciile măr şi păr.
Consumul de forţă de muncă este în general mai mic raportat la producţia de fructe iar
lucrările de tăiere şi de recoltare se fac de pe sol. În multe din plantaţiile superintensive
tăierile se pot efectua parţial mecanizat. Productivitatea muncii este mare, costul de
producţie mic ca urmare a gradului mare de mecanizare a lucrărilor, inclusiv a celor de
tăiat şi recoltat fructe.
Plantaţiile superintensive se practică mai mult la speciile măr, păr şi piersic, cu
tendinţa de extindere în viitor şi la alte specii pe măsură ce se vor realiza soiuri cu
vigoare mai mică.
10.1.2. Culturi pomicole asociate
În acesastă grupă sunt incluse sistemul agropomicol şi grădinile familiale.
Sistemul agropomicol Sistemul agropomicol se caracterizează prin pomi de vigoare mare altoiţi pe
portaltoi generativi. Nici în perioada de mare producţie pomii nu acoperă tot spaţiul din
livadă datorită distanţelor mari de plantare. Acesta este şi motivul pentru care cultura
pomilor se asociază cu culturi agroalimentare sau furajere. Astfel, în plantaţiile de tip
agropomicole, pe lângă producţia de fructe se are în vedere şi recolta de produse
agroalimentare sau furajere, ca producţii complementare.
Prezenţa celei de a doua culturi pe aceeaşi suprafaţă determină diferenţieri în
tehnologia de cultură comparativ cu sistemele de cultură clasic, intensiv şi semiintensiv.
Faptul că sunt două culturi pe aceeaşi suprafaţă împiedică executarea tuturor lucrărilor
caracteristice pomilor şi în primul rând, a celor de combatere a bolilor şi dăunătorilor. De
asemenea, prezenţa culturii complementare îngreunează executarea lucrărilor mecanice
asupra solului şi a pomilor.
Producţia de fructe este mică şi, în general, de calitate inferioară, ca urmare a
îngreunării efectuării tratamentelor fitosanitare la momentul optim.
Sistemul este în general ineficient, motiv pentru care se practică numai sporadic în
regiunea dealurilor înalte.
Grădinile familiale Grădinile familiale sunt amplasate pe terenul din apropierea gospodăriei şi asigură
consumul familial de fructe şi numai în mică măsură pentru valorificarea pe piaţă.
109
Producţia de fructe este foarte diversificată, în majoritatea cazurilor fiecare specie
fiind reprezentată printr-un număr mic de indivizi (1-3 exemplare). Numărul mic de pomi
dintr-o specie şi numărul mare de specii cultivate asigură în special necesarul de fructe
pentru consumul în stare proaspătă, eşalonat pe o perioadă mai lungă de timp.
Grădinile familiale, pe lângă realizarea unor producţii de fructe, au rolul de a
înfrumuseţa centrele populate şi de a asigura valorificarea, în mod recreativ, a forţei de
muncă din fiecare gospodărie.
Sistemele de cultură prezentate mai pot fi încadrate şi în plantaţii de tip comercial-
industriale, plantaţii didactico-experimentale şi plantaţii de aliniament.
Diferitele tipuri de plantaţii menţionate pot aparţine ca formă de proprietate
unităţilor de stat, proprietăţilor particulare sau asociaţiilor.
Plantaţiile comerciale-industriale Aceste plantaţii au menirea de a produce partizi mari de fructe destinate
comercializării. În funcţie de destinaţia producţiei de fructe plantaţiile comercial-
industriale pot fi pentru satisfacerea consumului intern sau pentru export.
Plantaţiile a căror producţie este destinată exportului, cuprind un număr redus de
specii (2-3), cele mai bine adaptate la condiţiile locale. Fiecare specie cuprinde un număr
mic de soiuri dintre cele cu valoare comercială superioară şi cele impuse de nevoile de
polenizare. Asocierea a două sau trei specii este determinată de consumul de forţă de
muncă şi de necesitatea obţinerii de venituri într-o perioadă mai lungă din cursul anului.
Plantaţiile comerciale destinate consumului local cuprind toate speciile care
găsesc condiţii favorabile în zonă. Fiecare specie cuprinde un sortiment bogat de soiuri,
de la cele cu coacere timpurie, până la cele târzii. Prin aceste plantaţii se asigură fructe
proaspete pe tot parcursul anului pentru populaţie sau materie primă pentru fabricile de
prelucrare.
Plantaţiile didactico-experimentale Plantaţiile didactico-experimentale sunt mai reduse ca număr şi ocupă suprafeţe
relativ mici. Ele se organizează pe lângă instituţiile de învăţământ superior sau mediu de
specialitate, cât şi în staţiunile de cercetare.
Plantaţiile din instituţiile de învăţământ au rolul de atelier-şcoală iar cele din
staţiunile de cercetare au menirea de a asigura desfăşurarea lucrărilor experimentale. În
unităţile de ameliorare a pomilor fructiferi plantaţiile cuprind numeroase specii şi soiuri
organizate în colecţii naţionale sau locale menite să asigure baza de germoplasmă
necesară lucrărilor de creare de noi soiuri.
Plantaţiile de aliniament Plantaţiile de aliniament se înfiinţează în lungul şoselelor, a drumurilor sau a
terasamentelor de cale ferată. Sunt plantate cu specii şi soiuri mai rustice care nu necesită
o îngrijire deosebită (nuc, dud şi chiar unele soiuri de măr, păr, prun). Pomii au trunchiul