SUPORT DE CURS ANUL II Semestrul 3 Cluj–Napoca 2011 UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Specializarea: Educaţie fizica şi sportivăForma de învăţământ: ZI
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
La Jocurile Olimpice de la Atena din 2004, Michael Pheps câştigă şase m edalii de aur
şi se apropie de recordul de şapte medalii de aur deţinut de sportivul american Mark Spitz din
1972. Jocurile Olimpice desfăşurate la Beijing în 2008, au reprezentat apogeul carierei
înotătorului american care a reuşit să-şi doboare recordul anterior şi pe cel al lui Mark Spitz,
câştigând nu mai puţin de 8 medalii de aur.
În perioada 2008-2010 modelul de costum „ LZR Racer ” al producătorul de articole
sportive Speedo a condus la multe recorduri mondiale în 2008 şi 2009. În urma discuţiilor
despre o „luptă a materialelor“ în înot şi „doping tehnic“, FINA a decis în martie 2009 în
cadrul aşa numitului Dubai Charter reguli noi pentru costumele de înot.
1.3. Înotul în România
Primele bazine din Bucureşti sunt construite în anii 1930, (Bazinul Tirul, Bazinul
Kiseleff şi Ştrandul Bragadirul). Tot atunci vor lua naştere şi primele asociaţii sportive cu
secţii de înot din Bucureşti (Viitorul Dacia, Rapid (CFR) şi Sportul Studenţesc.
Spre deosebire de Bucureşti, în Transilvania există o tradiţie şi sunt secţii puternice,
dintre care sunt amintite: Universitatea Cluj, Tenis Club Cluj, Haggibor, NSE – Oradea, MSE
- Tg. Mureş şi ILZA – Timişoara. Tot de aici vine si primul record naţional la 100 m liber
înregistrat de Ladislau Gusztav (Cluj) – 1:16 la 100 m liber, iar primul român care coboară
sub bariera celor 60 de sec, pe aceeaşi proba este Titus Groza în 1951.
În 21 decembrie 1930, se constituie Federaţia Română de Înot sau Federaţia Română
de Nataţie, care se afiliază la UFSR (Uniunea Federaţiilor de Sport din România) în 1933. În
1940, Federaţia Română de Sporturi Nautice (FRSN) se uneşte cu Federaţia Română de Înot
(FRI) formând Federaţia de Sporturi pe Apă (FRSA).
Din 1945, Campionatele Naţionale s-au ţinut anual, până în 2011, organizându-se,
astfel 67 de ediţii, majoritatea desfăşurate în Bucureşti.
După 1950 sportivii români au acces spre Campionate Balcanice, Europene, Mondiale sauJocuri Olimpice.
Dintre cele mai importante sunt participarea la J.O. de la Helsinki, în 1952,
participarea primului român la o competiţie oficială, Melbourne 1956 – prima participare într-
o finală olimpică, la Moscova în 1980.
La J.O. de la Sydney în anul 2000, Diana Mocanu cucereşte, pentru prima dată în
istoria nataţiei româneşti, două medalii olimpice de aur, la proba 100m spate (1'00"21), proba
în care stabileşte în premieră un nou record olimpic, şi la 200m spate (2'08"16). La J.O. de laAtena în anul 2004, Camelia Potec cucereşte aurul olimpic la 200m liber (1'58"03).
- Tir – tragere cu pistolul cu aer comprimat de 4,5 mm, la o distanţă de 10 m de
ţinta statică (fiecare concurent are 20 de trageri cu 40 s/tragere)
- Înot – liber – 300 m
- Atletism – cros pe teren variat, din 2008 se parcurge distanţa de 4000 m (anterior
se alerga 3000 m).
b. Triatlon
Începuturile triatlonului sunt în Franţa anilor 1920. Cursele desfăşurate între anii 1920-
1930 se numeau „Les trois sports”, „La Course des Débrouillards” sau „La course des Touche
à Tout”.
Prima cursă modernă care include probele înot/ciclism/alergare sub numele de
‚triatlon’ a avut loc la Mission Bay, San Diego, California, în 25 septembrie 1974. La
eveniment au participat 46 de sportivi de la diverse cluburi sportive.
Triatlonul îşi face debutul ca disciplină olimpică la Jocurile Olimpice de vară Sydney
2000, cu următoarele probe olimpice: înot – 1.500 m (1.600 yarzi); ciclism – 40 km (24,9
mile); alergare – 10 km (6,2 mile).
De foarte mulţi ani se organizează competiţii de înot de mare fond foarte populare,
devenite tradiţionale, cum ar fi traversarea Canalului Mânecii, a lacului Ontario, între diferite
insule din Grecia sau Japonia, pe marile fluvii etc. Se pare că înotul de fond va fi introdus şi
în programul J.O.
Înotul subacvatic (cu labe de gâscă sau de delfin aplicate pe picioare şi cu tub de
respiraţie) este o ramură relativ nouă, nu este sport olimpic, dar se organizează s istematic
Campionate Europene şi Mondiale şi la această ramură a înotului, având în vedere răspândirea
ei tot mai mare.
2.1.2. Jocul de polo pe apă
Este disciplină olimpică din 1900, adiţia a II-a a J.O. Moderne, de la Paris, iar din1930 este sub umbrela F.I.N.A.
Este un sport de echipă, practicat atât de bărbaţi, cât şi de femei, ce se dispută între
două echipe alcătuite din 7 jucători fiecare: 6 jucători de teren şi un portar, pe banca de
rezerve fiind încă maxim 6 jucători.
Obiectul de joc este mingea, spaţiul de joc e bazinul de înot. Scopul jocului este de a
învinge echipa adversă prin introducerea mingii în poartă.
Mingea este mânuită cu o mână sau cu oricare parte a corpului exceptând pumnul. Este unul dintre primele jocuri care figurează în progr amul Jocurilor Olimpice.
2.1.3. Săriturile în apă de pe trambulină şi platformă
S port individual, practicat de bărbaţi şi de femei, de pe trambulină de 1 m şi 3 m şi de
pe platforma de 5 m, 7,5 m şi 10 m.
Se apreciază complexitatea săriturilor (numărul de rotaţii executate în jurul axuluitransversal al corpului – salturi şi în jurul axului vertical – şuruburi), precum şi corectitudinea
execuţiei. Nota acordată de arbitri se înmulţeşte cu gradul de dificultate al săriturii executate,
obţinându-se astfel punctajul final al concurentului.
Mai recent, pe lângă probele individuale a fost introdusă şi proba de perechi, doi
sportivi executând sărituri sincronizate.
2.1.4. Înotul sincron
Înotul sincron este cea mai tânără ramură a nataţiei, figurează în programul Jocurilor
Olimpice. Este practicat numai de femei, individual sau în grup. Se apreciază complexitatea
mişcărilor prezentate în program, expresivitatea şi estetica mişcărilor, sincronizarea lor,
precum şi concordanţa dintre conţinutul programului prezentat şi fondul muzical care
însoţeşte acest program. Punctajul obţinut este rezultatul sumei notelor acordate pentru
conţinutul tehnic şi impresia artistică.
Aceste subramuri ale nataţiei au un sistem competiţional şi organizatoric propriu,
fiecare având regulamente, metodici de iniţiere şi pregătire sportivă specifice. Forul suprem
de conducere este Federaţia Internaţională de Nataţie pentru Amatori (F.I.N.A.) la care sunt
afiliate toate statele participante la competiţiile internaţionale.
2.2. Importanţa socială a practicării înotului
De-a lungul istoriei umane, în toate formaţiunile sociale s-a acordat importanţă
însuşirii şi practicării înotului. Pentru a elucida problema importanţei înotului trebuie să
răspundem la întrebările „este important” sau „în ce scop” practicăm înotul. În funcţie de scopul urmărit prin cunoaşterea şi practicarea înotului, putem sistematiza
importanţa lui astfel:
2.2.1. Competiţional
Numărul mare al probelor de înot, prin urmare şi numărul medaliilor ce se pot obţine
în marile competiţii internaţionale, în condiţiile în care activitatea sportivă se bucură de o
popularitate tot mai mare, performanţele din domeniului înotului sportiv duc la creşterea
prestigiului clubului, oraşului sau al ţării de unde provine înotătorul.
4. Cordun, M., Cirlă, L, et al. - 1999, Hidrokinetoterapia în afecţiunile reumatismale, Bucureşti
Modul 3: Aspecte fizice şi mecanice ale fluidelor
a) Scopul şi obiectivele modulului
Scopul acestui modul este prezentarea proprietăţilor fizice şi mecanice ale fluidelor.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
Prezentarea proprietăţilor fizice ale fluidelor ; Prezentarea proprietăţilor mecanice ale fluidelor;
Prezentarea curgerii specifice a fluidelor.
b) Schema logică a modulului
Modulul este împărţit pe trei capitole: Proprietăţile fizice ale fluidelor, Mecanica fluidelor şiCurgerea fluidelor
c) Conţinutul informaţional detaliat3.1.Proprietăţile fizice ale fluidelor
3.1.1. ApaEste un corp fluid ale cărui molecule de H2 şi O se pot mişca liber. Structura
moleculară nu este foarte densă, iar forţele de coeziune nu sunt foarte puternice ca şi în cazulsubstanţelor solide. Acestea dispun de o structură moleculară clară de tip „reţea”, ce seformează datorită acţiunii forţelor de coeziune.
3.1.2. Presiunea hidrostatică Prin forţe hidrostatice se înţeleg acţiuni mecanice ce acţionează din exterior asupra
unui corp scufundat parţial sau total într -un lichid. Acestea sunt în relaţie directă cu acţiuneacâmpului gravitaţional la care sunt expuşi corpul şi fluidul.Presiunea hidrostatică depinde de greutatea specifică a lichidului şi de adâncimea de
scufundare.De exemplu: apa curată din punct de vedere chimic, cu o temperatură de 4ºC, are o
greutate specifică de 1 g/cm3. Se poate calcula astfel presiunea conform formulei:
P = p x g x h + Pa
P – presiunea specifică a lichidului, p – densitatea lichidului (kg/m3),g – acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s2),h – adâncimea lichidului (m),Pa – presiunea atmosferică (760 mmHg).
3.1.3. Forţa ascensionalăDacă se scufundă un corp într -un lichid, acesta pare că îşi pierde din greutate.
Astfel, asupra corpului trebuie că acţionează o forţă opusă forţei gravitaţionale. Acestfenomen a fost cercetat cu mai bine de 200 de ani î.Hr. de către matematicianul şi fizicia nulgrec Arhimede. Fără a cunoaşte principiile presiunii hidrostatice, Arhimede a găsit căaparenta pierdere în greutate este egală cu greutatea lichidului dislocat.
Legea lui Arhimede
Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutateavolumului de lichid dislocat de acel corp.
3.1.4. FlotabilitateaReprezintă diferenţa dintre greutatea reală a corpului în aer şi greutatea sa aparentă în
apă – ca efect al forţei lui Arhimede, proporţională cu diferenţa de densitate dintre corp şi apă(Krausz et al., 2007).Referitor la capacitatea de a înota, după cum rezultă din punctul de vedere al fizicii, starea deumplere a plămânului are o importanţă crucială. În acest sens, nu este relevant ce greutate areaerul din plămâni, mai importantă este modificarea de volum a toracelui, care apare prin
inspiraţie şi expiraţie. Prin inspiraţie creşte volumul, ceea ce duce la o reducere a greutăţiispecifice, în timp ce prin expiraţie volumul corpului se micşorează şi astfel greutatea specificăse măreşte.
3.1.5. Centrul de greutateEfectele asupra unui corp, care pot duce la o mişcare sau o modificare a mişcării, se
numesc forţe. Acţiunea lor este deseori localizată într -un anumit punct, ea are, deci, un punctde aplicare. Şi acţiunea forţei gravitaţionale are un punct de aplicare într -un loc specific alunui corp. De aceea se vorbeşte despre centrul de greutate. Dacă se aşează o axă prin centrulde greutate S, atunci forţele gravitaţionale ce acţionează pe fiecare parte de masă provoacăcupluri de forţă, a căror sumă vectorială este egală cu zero. De aceea corpul se află înechilibru în fiecare poziţie (Gerthsen).
3.2.1. Forţe de adeziuneForţe de atracţie care acţionează asupra moleculelor aflate la interfaţa a două corpuri
sau medii diferite.În cazul suprafeţei de separaţie în relaţie cu corpuri solide, tensiunea superficială poate
să fie şi negativă. Aceasta se petrece atunci când moleculele corpului solid atrag moleculelefluidului.
3.2.2. Forţe de coeziuneForţe de atracţie care acţionează asupra moleculelor aceluiaşi mediu lichid (cu valori
reduse) (Krausz et al., 2007).
a. Tensiunea de suprafaţă - este proprietatea generală a lichidelor de a lua o formăgeometrică de arie minimă în lipsa forţelor externe, datorată acţiunii forţelor decoeziune dintre moleculele lichidului.
b. Coeficientul de tensiune superficială - este mărimea fizică egală cu lucrul mecanicefectuat de forţele tensiunii superficiale pentru a mări suprafaţa lichidului cu o unitate.
3.3. Curgerea fluidelorMişcările (curgerea) fluidelor se petrec sub acţiunea forţelor, care au ca efect şi o
acceleraţie asupra acestora. Pentru ca un curent să poată fi descris, este nevoie de o particulăde plutire care să fie dusă de acesta. Traseul descris de această particulă este acela al fluiduluice-o înconjoară. Descrierea are loc prin câmpul de curent. Linia traseului particulei de plutirese numeşte linie de curent. În teoria curenţilor se deosebesc:
3.3.1. Fluidele ideale
a) Curenţi laminari – curgerea este stratificată, straturile de fluid curg indiferent, alături,paralel.
b) Curgerea într-un tub – prezintă caracteristici variabile ale vitezei, astfel viteza decurgere în centrul tubului este mai mare decât la periferie, unde stratul extern aderă deperetele tubului.
c) Curgerea prin porţiuni mai înguste – prezintă valori crescute ale vitezei comparativcu porţiunile mai largi ale tubului. Această accelerare este cauzată, conform principiulmecanicii, de forţe care atacă fluidul.
d) Curgerea ocolitoare pe conturul unei bile – Dacă un fluid ideal curge pe conturulunei bile, atunci diferite forţe atacă bila, a căror sumă este 0.
3.3.2. Fluidele reale
Curgerea cu turbulenţe – curgerea printre obiecte sau deplasând un corp orientează liniilede curgere în funcţie de acestea.
3.3.3. Mişcarea corpurilor prin fluide Mişcarea unui corp într -un mediu fluid este influenţată de forţa de rezistenţă care se opune
mişcării corpului, datorită forţelor de frecare.
a. La viteze mici, curgerea este laminară: Fr = C x ή x d x vunde:
Fr – forţa de rezistenţăή – coeficientul de vâscozitate al lichiduluiv – viteza corpuluid – dimensiunea liniară specifică corpuluiC – constanta depinde de forma corpului (legea lui Stokes)
b. La viteze mari, care permit formarea de turbulenţe, vâscozitatea se manifestă
numai într-un strat subţire în jurul corpului, iar forţa de rezistenţă nu mai depindede vâscozitate, dar este proporţională cu pătratul vitezei.
c. Rezistenţa la mişcarea fluidului pe lângă un obstacol solid sau rezistenţa fluiduluila înaintarea în el a unui corp solid apare datorită diferenţei de presiune (în faţă şiîn spate) prin inerţie şi datorită depresiunii, turbulenţei în spate cu creşterea forţeide frecare (după Krausz et al., 2007).
d) Sarcini şi teme ce vor fi notate
Definiţi presiunea hidrostatică în funcţie de adâncime şi greutatea specifică
Scopul acestui modul este prezentarea sistemelor energetice, a sistemelor care susţin producerea de energie şi a factorilor limitativi ai performanţei în general şi în cazul înotului în
special.
Obiective:
Prezentarea sistemelor energetice şi a mecanismelor de producere a energiei;
Prezentarea factorilor limitatori ai performanţei musculare specifice.
b) Schema logică a modulului Modulul este împărţit pe şase capitole: Sistemul fosfagen, 4.2. Sistemul glicolitic, Sistemul aerob
(oxidativ), Cheltuiala energetică a înotului, Sisteme care susţin producţia de energie, Oboseala: factori
limitativi ai performanţei în înot.
c) Conţinutul informaţional detaliat
4.1. Sistemul fosfagen (sau sistemul fosfaţilor macroergici)
Fosfocreatina prezentă în depozite la nivelul fibrei musculare este folosită instant la
refacerea legăturilor de ATP.
ATP şi PCr formează sistemul fosfagen sau sistemul fosfaţilor macroergici. ATP-ul reprezintă
sursa primară de energie pentru contracţie. Acesta se găseşte însă în muşchi în cantităţi reduse
(4 mmoli/kg masa musculară umedă) asigurând doar 8 secuse musculare (8-10 sec.). După
aceasta, rezerva de ATP şi PCr este epuizată, iar energia necesară contracţiei musculare
trebuie asigurată prin alte mecanisme.
4.2. Sistemul glicolitic
În primele minute de efort şi când intensitatea acestuia la nivel muscular este mare,
organismul nu mai poate furniza suficient oxigen pentru regenerarea ATP-ului necesar. Pentru
a compensa, atât sistemul energetic ATP-PCr, cât şi cel glicolitic generează ATP fără ajutorul
oxigenului, proces numit metabolism anaerob. Glicoliza este procesul de descompunere a
glucozei în muşchi – glicogen – în absenţa oxigenului, având ca rezultat producerea şi
acumularea de acid lactic. Astfel, glicoliza furnizează ATP în condiţiile în care nu este
furnizată o cantitate adecvată de oxigen.
4.3. Sistemul aerob (oxidativ)
Întrucât în sprinturile de 50 sau 100 m muşchii folosesc energie de aproape 200 de ori
mai mare decât cea necesară în repaus, este imposibil ca sistemele ATP-PCr şi glicolitic să
producă suficient ATP pentru a furniza necesarul de energie pentru muşchi. Fără un alt sistem
energetic mai eficient, durata maximă a sprintului poate fi limitată la 30 s sau mai puţin. Aşa
cum am văzut, producţia anaerobă de ATP, fără oxigen, este destul de ineficientă şi
insuficientă pentru probele a căror durată depăşeşte câteva minute. Prin urmare, metabolismul
aerob reprezintă metoda principală de producere a energiei în probele de anduranţă, solicitândfoarte mult capacitatea sportivului de a furniza oxigen muşchilor care lucrează.
4.4. Sisteme care susţin producţia de energie
Deşi metabolismul energetic are loc în fiecare fibră musculară în parte, sistemul
circulator şi cel respirator sunt responsabile de furnizarea combustibililor şi a oxigenului la
muşchi şi pentru eliminarea produşilor reziduali.
Sângele furnizează oxigen, glucoză şi alte substanţe la capilare, care sunt în contactdirect cu celulele organismului. După furnizarea acestor combustibili către muşchi, sângele
părăseşte ţesuturile ducând cu el dioxid de carbon, lactat şi alte pr oduse secundare din
metabolism.
După revenirea la inimă, sângele este pompat în plămâni, unde dioxidul de carbon
difuzează în gazele din plămâni şi apoi este expirat. Simultan, oxigenul difuzează din plămâni
în sânge, înlocuindu-l pe cel care este folosit în muşchi şi alte ţesuturi ale organismului.
4.5. Oboseala: factori limitativi ai performanţei la înot
Termenul de „oboseală” este folosit pentru a descrie senzaţia generală de epuizare
fizică, precum şi scăderea performanţelor la efort epuizant, deşi există mai multe definiţii şi
cauze ale oboselii în timpul înotului epuizant.
În probele de 100 m craul sau fluture senzaţiile de oboseală şi epuizare sunt foarte
diferite de cele simţite în probele de 1500 m sau mai lungi. Deşi oboseala nu poate fi
eliminată, efectul acesteia asupra performanţei poate fi redus prin antrenamente şi tempoadecvat.
Mişcarea spre interior se descrie pe o traiectorie semicirculară pe care palma o
parcurge spre în jos, spre înăuntru şi spre în sus până când ajunge spre linia medială.
La acest nivel, flexiunea se accentuează cu 40º-60º faţă de cele 40º-50º din momentulprinderii apei; flexiunea cotului poate ajunge la 82º-104º (Schleihauf et al., 1988).
Împingerea
Este a doua parte şi ultima a mişcării propulsive în cazul procedeului craul. Continuă
mişcarea de tracţiune şi se termină printr -o extensie graduală a cotului, cu antebraţul şi palma
aliniate, până la nivelul şoldului.
Degajarea şi drumul aerian
Aşa cum s-a mai amintit, revenirea începe înainte ca braţul să fie eliberat din apă.
Cotul este primul care iese din apă şi se flexează pentru a permite deplasarea spre înainte în
timp ce mâna este încă în apă.
Palma iese din apă cu degetul mic pentru a evita turbulenţa apei, care constituie un
factor de frânare în cazul în care palma ar ieşi din apă în plan orizontal.
Sunt mai multe moduri de a realiza drumul aerian, dintre acestea vom descrie (1)
drumul aerian cu cotul ridicat şi (2) drumul aerian cu cotul ridicat – modificat.
6.3. Coordonarea mişcării segmentelor
6.3.1. Coordonarea braţelor
Mişcarea braţelor trebuie să fie coordonată cu mişcarea corpului de răsucire în axul
longitudinal şi invers pentru a facilita aplicarea forţei propulsive şi a menţine corpul într -oalunecare liniară în timpul fiecărui ciclu de braţe (o vâslire a braţului drept şi stâng).
În ceea ce priveşte coordonarea braţelor în timpul vâslirii, este important ca atunci când braţul
din faţă intră în apă, braţul opus să încheie tracţiunea (prima parte a vâslirii subacvatice).
6.3.2. Coordonarea mişcării braţelor şi a picioarelor
Ritmul mişcării de picioare se referă la numărul de mişcări de picioare/ciclu de braţe
(o vâslire a braţului drept şi stâng). La nivel mondial, înotătorii au folosit cu succes o gamă
diversă de combinaţii de mişcări de picioare/ciclu de braţe: ritm de 6 bătăi, 2 bătăi şi 4 bătăi.
Modulul este împărţit pe cinci capitole: Mişcarea picioarelor, Mişcarea braţelor,
Coordonarea mişcării segmentelor, Poziţia corpului, Coordonarea respiraţiei cu mişcările
braţelor .
c) Conţinutul informaţional detaliat
8.1. Abordarea metodei orizontale vs. metoda ondulatorie (europeană)
Metoda orizontală
Este caracterizată prin menţinerea unei poziţii cât mai orizontale a corpului în timpul
ciclului braţe/picioare, cu bazinul menţinut în vecinătatea suprafeţei apei. Inspiraţia se
realizează prin ridicarea (extensia cervicală) şi coborârea (flexiune cervicală) capului, fără a
compromite alinierea orizontală a trunchiului.
Metoda ondulatorie (europeană)
Această metodă încurajează ridicarea capului şi a umerilor din apă în momentul
inspiraţiei, simultan cu coborârea bazinului în timpul revenirii picioarelor.
8.2. Mişcarea braţelor
Mişcarea braţelor prezintă trei etape: prinderea apei, tracţiunea şi revenirea. Dintre
cele trei etape, doar tracţiunea este propulsivă.
Prinderea apei
Această etapă nu este propulsivă, scopul acesteia este de a aduce braţele în poziţia în
care acestea pot produce propulsie.
Mâinile sunt cu palmele spre exterior în momentul iniţial, iar în momentul prinderii
sunt orientate spre exterior şi spre înapoi, iar palmele sunt aliniate cu antebraţele. Iniţial
braţele se vor deplasa mai repede decât corpul, dar spre finalul acestei etape viteza de
mişcarea acestora va scădea, în final fiind deplasate de inerţia corpului.
Tracţiunea
Este singura mişcare propulsivă a braţelor. După ce prinderea apei s-a realizat, braţelevor descrie o mişcare circulară amplă spre exterior, spre înapoi, în jos şi spre interior. În
În timpul mişcării ascendente, bazinul coboară. Presiunea apei de jos în sus în această
etapă împinge gamba şi provoacă flexiunea genunchiului, flexiunea plantară a piciorului şi
inversia acestuia. Când piciorul este la suprafaţă, gamba va executa o extensie puternică,coborând până la alinierea articulaţiilor membrului inferior. Un rol important în eficienţa
propulsivă a mişcării descendente este reprezentat de mobilitatea gleznei (capacitatea de a
realiza flexiunea plantară – Borthels şi Adrian, 1971).
9.2. Mişcarea braţelor
Braţele execută mişcări ciclice simultane şi simetrice. Şi în cazul acestui procedeu
deosebim două faze importante: mişcarea activă sau drumul subacvatic al braţului, adicăvâslirea propriu-zisă şi mişcarea pregătitoare sau drumul aerian.
Drumul subacvatic sau vâslirea cu braţele se împarte în mai multe faze: intrarea
braţului în apă şi apucarea apei, faza de tracţiune, faza de împingere a vâslirii şi eliberarea şi
revenirea (drumul aerian) braţelor.
Intrarea şi prinderea (apucarea) apei
Mâinile trebuie să intre în apă înaintea capului, la lăţimea umerilor sau uşor mai
depărtate. Braţele sunt în rotaţie internă, iar palmele în pronaţie, orientate uşor spre exterior,
astfel intrarea lor în apă provoacă turbulenţe reduse.
După intrarea în apă, mâinile coboară şi se deplasează spre înainte pentru scurt timp,
înainte de a descrie mişcarea circulară spre exterior şi spre înapoi.
În timpul mişcării circulare spre exterior, cotul se flexează progresiv, pentru a permite
mâinii să coboare sub braţ, cu palma orientată spre înapoi în momentul prinderii apei.
Prinderea se realizează cu mâna şi antebraţul aliniate.
Această etapă asigură aşezarea braţelor în poziţia optimă pentru prima etapă
propulsivă – tracţiunea.
Tracţiunea
Este prima parte propulsivă a mişcării de braţe, specifică procedeului fluture.
Tracţiunea descrie o mişcare circulară amplă a braţelor, de la o poziţie largă a braţelor în
mişcării descendente a picioarelor se realizează înaintea prinderii apei. Eficienţa primei
mişcări va diminua turbulenţele produse de schimbarea direcţiei braţelor dinspre înainte spre
în jos şi lateral împotriva apei sau va propulsa înotătorul spre înainte până când braţele vor
realiza prinderea. Mişcarea picioarelor ascendentă, care o succede pe cea descendentă
anterioară, are loc în acelaşi timp cu tracţiunea. Această mişcare contribuie la alinierea
corpului în timpul propulsiei asigurate de tracţiune, prin aducerea picioarelor deasupra
corpului, în poziţie pentru următoarea mişcare descendentă şi coborârea bazinului în aliniere
cu trunchiul. A doua mişcare descendentă a picioarelor se execută în acelaşi timp cu
împingerea şi asigură alunecarea spre înainte. Această mişcare are rol în menţinerea bazinului
ridicat în timpul mişcării spre în sus şi spre înapoi a braţelor în a doua parte a împinger ii.
Ultima mişcare ascendentă a picioarelor are loc în timpul drumului aerian al braţelor şiare rolul de a duce membrele inferioare aproape de suprafaţa apei, aliniind corpul în această
etapă a vâslirii când viteza de deplasare înregistrează o scădere. În acelaşi timp poziţionează
picioarele pentru o nouă mişcare descendentă.
9.4. Poziţia corpului
Dată fiind mişcarea continuă a corpului în fiecare etapă a vâslirii, nu poate fi descrisă
o poziţie constantă. Se pot descrie totuşi trei poziţii intermediare sp ecifice unei anumite etapea unui ciclu de braţe.
Se descrie o poziţie în care segmentele corpului sunt aliniate şi este specifică
momentelor propulsive, asigurate de vâslirea subacvatică a braţelor – tracţiunea şi împingerea.
Obţinerea acestei poziţii este posibilă prin mişcarea ascendentă a picioarelor în timpul
tracţiunii sau prin limitarea mişcării descendente a picioarelor în timpul împingerii.
O a doua poziţie specifică este asigurată de mişcarea bazinului în sus şi înainte,
aproape de suprafaţa apei, din timpul primei mişcări descendente a picioarelor.
A treia poziţie este asigurată de cea de-a doua mişcare descendentă a picioarelor, care
va împinge bazinul spre suprafaţa apei şi îl va alinia cu trunchiul.
9.5. Respiraţia
Faţa trebuie să se ridice la suprafaţa apei pentru ca inspiraţia să fie posibilă. Secvenţa
respiratorie începe odată cu ducerea braţelor înainte, în jos şi spre exterior pentru a apuca apa.
Modulul este împărţit pe trei capitole: Startul, Întoarcerile şi Sosirile.
c) Conţinutul informaţional detaliat
10.1. Startul
10.1.1. Startul de pe bloc start
Startul în probele de craul, fluture şi bras se ia de pe bloc start aflat pe marginea
bazinului, iar în probele de spate startul se ia din apă. Startul de pe platforma bloc startului a
cunoscut diferite variante de-a lungul timpului, la început poziţia de start era cu braţele în
extensie şi proiecţie spre înapoi, apoi s-a demonstrat că viteza de deplasare a corpului spre apă
este mai mare dacă poziţia iniţială a braţelor este în proiecţie spre înainte şi apoi sunt duse
spre înapoi.
Mai târziu, această tehnică a fost înlocuită cu mişcarea de circumducţie a braţelor spre
înapoi, pentru ca în zilele noastre să vorbim de două metode.
Metoda de bază (I), unde ambele picioare sunt aşezate pe marginea anterioară aplatformei bloc startului, iar mâinile prind platforma în interiorul sau în exteriorul picioarelor.
Această variantă a fost introdusă de Eric Hanauer în anii ’60 şi a devenit foarte
populară, e folosită de toţi sportivii momentului (Hanauer, 1967). Această metodă permite
deplasarea corpului spre apă cu viteză crescută, prin tracţiunea de marginea anterioară a
platformei. Studiile au arătat că această metodă este mai eficientă în comparaţie cu alte
metode tradiţionale (Bowers şi Cavanaugh, Thorsen, 1975).
Avantajul acestui start îl reprezintă modalitatea de a intra în apă – prin acelaşi loc – cu
rezistenţă redusă.
O derivată a acestei metode (II) a fost adoptată mai recent şi diferă prin poziţia
picioarelor pe platforma bloc startului. Acestea sunt depărtate în plan sagital, un picior este
aşezat pe marginea anterioară a platformei, iar al doilea se află aşezat spre marginea
posterioară a platformei.
Studiile comparative au arătat modificări nesemnificative ale timpilor înregistraţi pe 5,10, 12 m (Counsilman, 1998). Alte studii au arătat că există modificări semnificative (0,07 s)
În timpul întoarcerii în probele de spate se vor executa aproape două vâsliri
subacvatice în poziţie ventrală înainte de rostogolirea specifică întoarcerii.
Pentru a rămâne în limitele regulamentului (USA Swimming, 1999), ultima vâsliresubacvatică, înainte de rotaţia în poziţie ventrală, va fi iniţiată în decubit dorsal. Dacă rotaţia
în poziţie ventrală se desfăşoară destul de repede, înotătorul poate exploata această fază
propulsivă urmată de încă o vâslire în poziţie ventrală. Este important să nu existe nici un
moment de ezitare între ultima vâslire şi rostogolire pentru a rămâne în limitele
regulamentului.
Întoarcerea în probele de spate prezintă următoarele etape: 1) apropierea; 2) rotaţia în
jurul axei longitudinale a corpului; 3) rostogolirea; 4) împingerea; 5) mişcarea ondulatorie
subacvatică (delfin); 6) ieşirea.
10.2.3. Întoarcerea în procedeele fluture şi bras
Tehnica întoarcerilor folosită de înotători în procedeele fluture şi bras este aproape
identică, diferenţe înregistrându-se după întoarcere unde, în cazul procedeul bras, înotătorul
execută un ciclu subacvatic de braţe/picioare şi apoi revine la suprafaţă, în timp ce, în cazul
procedeului fluture, înotătorul execută un număr de mişcări ondulatorii până la revenirea lasuprafaţă.
Cerinţele regulamentului impuneau atingerea peretelui cu ambele mâini simultan şi la
acelaşi nivel, înainte de a executa întoarcerea. Cerinţele actuale prevăd atingerea peretelui cu
ambele mâini simultan şi menţinerea umerilor paraleli cu suprafaţa apei până când atingerea
peretelui s-a realizat. După atingere, înotătorii se pot întoarce în poziţie laterală (costal) faţă
de perete şi se pot împinge de acesta, dar umerii trebuie să fie dincolo de verticală, spre
decubit ventral, când picioarele se desprind de perete.
În cazul ambelor procedee corpul trebuie să se afle în poziţie ventrală în momentul
primei vâsliri după întoarcere.
Întoarcerea în procedeele fluture şi bras prezintă următoarele etape: 1) apropierea; 2)
întoarcerea; 3) împingerea; 4) alunecarea şi ieşirea.
Capul rămâne cu faţa în apă, în timp ce braţele se întind spre panoul de contact al
instalaţiei de cronometraj cât mai repede posibil.
10.3.3. Finişurile în probele de bras
Atingerea panoului de contact al instalaţiei de cronometraj se realizează ca şi în cazul
procedeului fluture, cu ambele braţe simultan şi în poziţie ventrală până la atingerea peretelui.
Ultimele vâsliri de braţe trebuie să fie accelerate pentru ca, în timpul ultimei reveniri,
braţele să se poată întinde cât mai repede spre perete.
Nu este indicat inspirul după ultima vâslire; astfel, şi prin menţinerea capului în apă se
pot câştiga câţiva centimetri prin întinderea spre perete.
Ultima mişcare de picioare trebuie să fie energică pentru a accelera deplasareacorpului s pre panoul de contact al instalaţiei de cronometraj.
10.3.4. Finişurile în probele de spate
În probele de spate înotătorii trebuie să ştie de câte braţe (vâsliri) au nevoie ca să
acopere distanţa de la steguleţe până la perete.
Când înotătorul ştie că următoarea revenire a braţului îl va aduce la perete, acesta
trebuie să accelereze acea revenire şi să aducă braţul spre panoul de contact al instalaţiei decronometraj cât mai repede posibil. Aceasta se realizează prin flexiunea cotului în prima parte
a revenirii, apoi extensia energică a acestuia în partea a doua a acesteia şi atingerea peretelui
la nivelul apei.
Corpul se va roti spre braţul care realizează atingerea, iar capul este întors spre braţ.
Braţul opus va vâsli energic, iar picioarele vor executa o mişcare ondulatorie pentru a accelera
deplasarea corpului spre perete.
Contactul cu panoul de contact al instalaţiei de cronometraj se va realiza cu vârful
degetelor la suprafaţa apei.
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
e) Sarcini şi teme ce vor fi notate
Definiţi temele modulului.
Precizaţi importanţa startului, întoarcerilor şi a finişurilor.
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford 7. Counsilman, J. E., Counsilman, B. E. – 1994, The New Science of Swimming, Ed. Prentice Hall,
Englewood Cliffs, New Jersey 07632, USA
Modul 11: Metodica predării înotului
a) Scopul şi obiectivele modulului Scopul acestui modul este descrierea elementelor metodice de predare ale înotului.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
Prezentarea metodelor de formare a deprinderilor motrice specifice înotului;
Prezentarea aspectelor generale şi specifice lecţiei de înot;
Prezentarea metodelor şi mijloacelor folosite în predarea înotului.
b) Schema logică a modulului
Modulul este împărţit pe trei capitole: Formarea deprinderilor motrice la înot, Lecţia de
înot, Metode şi mijloace folosite în predarea înotului.
c) Conţinutul informaţional detaliat
11.1. Formarea deprinderilor motrice la înot
Formarea deprinderilor motrice la înot se realizează în trei faze:
Pe măsura însuşirii elementelor de înot, capacitatea de a acţiona independent,
contribuie şi ea la o participare mai activă în viitoarele lecţii sau antrenamente.
Principiul intuiţiei se foloseşte pentru crearea unei imagini corecte a mişcării sau a
elementului ce urmează a fi învăţat, pentru înţelegerea cât mai bună a sarcinilor date. La copii,
cel mai des se foloseşte demonstraţia, care este efectuată de către profesor, care trebuie să fie
un foarte bun executant. Se poate folosi şi demonstraţia de către un elev, fapt ce dă
posibilitatea elevilor de a se compara cu colegii de grupă.
Demonstraţia de către un elev se poate folosi şi pentru a exemplifica şi corecta unele
greşeli. Este important ca în timpul demonstraţiei elevii să fie într-o formaţie (de obicei,
aliniaţi pe marginea bazinului), din care pot observa bine elementul demonstrat.
Demonstraţia este însoţită totdeauna de explicaţie, pentru a ajuta la o înţelegere mai
bună a structurii mişcărilor, a locului pe care îl au acestea în ansamblul mişcărilor din
procedeul global.
Explicaţia trebuie să fie completă şi concisă, pentru a nu ţine elevii un timp prea
îndelungat nemişcaţi în apă, evitând astfel apariţia senzaţiei de frig.
Raportul dintre explicaţie şi demonstraţie, în cadr ul acestui principiu, este determinat
de gradul de pregătire şi de vechimea în practicarea înotului.
La începători se foloseşte preponderent demonstraţia, iar la perfecţionare se
recomandă folosirea kinogramelor şi chiar studierea înregistrărilor video sau a unor filme
despre tehnica procedeelor de înot.
Principiul accesibilităţii şi sistematizării sunt două principii în strânsă legătură în procesul de instruire, ele de fapt direcţionează toată activitatea de predare a înotului pe tot
parcursul unui ciclu de lecţii.
În metodica predării înotului, în conformitate cu principiul sistematizării, s-a cristalizat
o succesiune logică de predare a elementelor componente ale unui procedeu. Învăţarea
înotului se bazează pe executarea repetată a elementelor de bază şi a exerciţiilor ajutătoare
aplicate gradat, de la simplu la complex, până la însuşirea lor corectă.
Se pleacă de la însuşirea celor mai simple elemente (plutirea, respiraţia acvatică), pânăse ajunge la înot în procedeu complet, exerciţiile explicându-se treptat într-o eşalonare
raţională accesibilă atât vârstei, cât şi gradului de pregătire. Noul element care se predă
trebuie să se bazeze pe însuşirea corectă a elementului precedent.
Principiul gradării, de exemplu, nu se poate trece la însuşirea mişcăr ilor de vâslire
până nu s-a învăţat poziţia corpului. Exerciţiile învăţate se folosesc în continuare, pentru
mărirea densităţii lecţiilor, pentru a aduce o notă de varietate ca acestea să nu devină
monotone.
Densitatea se măreşte nu numai prin complexitatea exerciţiilor, ci şi prin creşterea
volumului de înot şi a vitezei de execuţie. Şi în cazul densităţii este foarte important să
respectăm principiul gradării.
În cadrul grupei de iniţiere, complexitatea sarcinilor se poate diferenţia în funcţie de
aptitudinile elevilor, de corectitudinea şi rapiditatea cu care sunt însuşite elementele noi,
putându-se ajunge chiar la individualizare.
Conform principiului însuşirii temeinice şi a durabilităţii, nu se trece la predarea unui
element nou din tehnica înotului decât după însuşirea corectă a acelui procedeu.
Fără însuşirea corectă şi temeinică a elementelor predate nu se poate realiza un progres
real. Se ştie că o greşeală de tehnică deja fixată este mai greu de corectat decât însuşirea unui
element nou. Un exemplu evident în acest sens este dificultatea corectării vâslirii asimetrice a
picioarelor la procedeul bras, dacă această greşeală s-a fixat.
Principiul durabilităţii presupune repetarea mişcărilor corect însuşite până la formarea
stereotipului dinamic.
În scopul realizării obiectivelor finale ale procesului de predare a înotului, profesorul
trebuie să îmbine în mod armonios principiile didactice în cadrul lecţiilor, fără a se sprijini în
mod excesiv numai pe unele dintre ele.
Trebuie să subliniem, însă, că aplicarea principiilor didactice dau randamentul scontat
numai dacă profesorul posedă o gamă largă şi variată de exerciţii de învăţare şi corectare, precum şi cunoaşterea temeinică a tehnicii procedeelor de înot.
11.1.3. Sarcinile şi condiţiile unui curs de învăţare a înotului
La organizarea cursurilor de învăţare a înotului iniţial trebuie alcătuit programul
acestui curs. Aceasta se face ţinând cont de:
-
particularităţile şi numărul elevilor,- numărul şi calificarea instructorilor,
- durata cursului (nr. de lecţii - 12-16 lecţii ).
Scopul unui curs de înot este de a învăţa un număr cât mai mare de elevi deprinderea
de a înota.
Baza materială influenţează în bună măsură programul cursului:
- durata lecţiilor se corelează cu temperatura apei, dacă bazinul este acoperit
sau descoperit,
- numărul elevilor din grupă va ţine cont de adâncimea apei (apă adâncă -
grupă mai mică),
- dacă bazinul este public, în alcătuirea orarului se ţine cont de spaţiul rezervat
celorlalte activităţi,
- distanţa la care se află bazinul determină luarea unor măsuri privind
deplasarea elevilor.
11.1.4. Alcătuirea grupelor pentru învăţarea înotului
Criteriul principal ce stă la baza alcătuirii grupelor de iniţiere este cel al omogenităţii,
din punct de vedere al vârstei şi al nivelului de pregătire. Nu se alcătuiesc grupe separate în
funcţie de sex şi este indicat să se alcătuiască grupe omogene ca vârstă şi nivel de pregătire,
astfel vom avea grupe de copii de 6-7 ani, 8-9ani, 10-1 1 ani, etc.În funcţie de nivelul de pregătire copii se împart în trei grupe valorice, aproximativ
omogene:
- copii care nu ştiu de loc să înoate;
- copii care stăpânesc unele clemente de înot;
- copii care cunosc într-o oarecare măsură tehnica unui procedeu de înot.
11.1.5. Alegerea procedeului de înot
Primul procedeu predat a fost procedeul bras. Ordinea actuală în care se
însuşesc procedeele sportive de înot este: procedeul liber, spate, bras şi fluture. Această
succesiune a fost determinată de structura ciclică, relativ simplă a procedeelor de înot, în
special la procedeul liber şi spate, în concordanţă cu dezvoltarea morfo-funcţională a copiilor
de 5-7 ani.
Poziţia corpului la procedeul spate uşurează mult respiraţia, din acest motiv unii
specialişti îl recomandă ca prim procedeu de iniţiere, sau predarea concomitentă cu procedeul
Partea de încheiere durează câteva minute şi are ca scop reducerea excitabilităţii,
liniştirea organismului. În această parte a lecţiei se folosesc exerciţii de respiraţie, înot lent,
relaxat; la copii se pot folosi jocuri sau activităţi libere.
Lecţia se termină pe uscat cu o scurtă apreciere din partea profesorului asupra
desfăşurării lecţiei, cu aprecieri pozitive sau negative individuale asupra progresului realizat
sau a greşelilor efectuate, eventual comunicări privind conţinutul lecţiilor viitoare.
În cazul elevilor cu reţineri faţă de apă, aprecierile negative nu trebuie să fie prea
aspre, trebuie subliniat orice progres, cât de mic, pentru a încuraja elevul şi pentru a-i creşte
motivaţia pentru lecţiile viitoare.
Un copil descurajat nu mai vine cu plăcere la următoarea lecţie. În unele cazuri, durata
părţilor lecţiei pot suferi modificări, în funcţie de temperatura apei şi a aerului.
Temperatura optimă a apei, în cazul lecţiilor de iniţiere, este de 28 -29°C, la copiii de
4-6 ani chiar 30°C.
Dacă apa este rece, se scurtează durata şederii în apă şi se măreşte volumul lucrului pe
uscat în partea pregătitoare. Dacă aerul este cald, timp cu soare, creşte intensitatea lucrului în
apă, se pot scoate copiii de 1-2 ori din apă să stea la soare sau se poate lucra pe două semi-
grupe, una în apă şi cealaltă face plajă pe marginea bazinului.
Dacă apa este foarte rece (20°C sau mai puţin), nu se recomandă intrarea în apă cu
grupele de iniţiere. În acest caz, se vor face exerciţii libere şi exerciţii de înot pe uscat şi se
vor organiza jocuri dinamice.
Dacă apa este caldă şi aerul este rece, cu vânt, se măreşte durata şederii în apă, durata
părţii pregătitoare pe uscat se micşorează, se execută un număr mai mic de exerciţii pe uscat,
dar cu intensitate mai mare. După ieşirea din apă, în cel mai scurt timp se va intra în vestiare.
11.2.3. Organizarea şi desfăşurarea lecţiei
Pentru ca un ciclu de lecţii de iniţiere să aibă eficienţa necesară, este nevoie de o seriede măsuri organizatorice luate de profesor. Unele dintre aceste măsuri sunt necesare înaintea
începerii lecţiei propriu-zise, precum şi după terminarea lecţiei.
Deplasarea la bazin se face în grup organizat dacă este vorba de clasă sau grupă de
grădiniţă, copiii vor fi însoţiţi de educatoare sau învăţătoare, iar în cazul centrelor de învăţare,
de părinţi. În primele lecţii grupa este preluată din vestiar de către profesor, copiii trebuie
obişnuiţi să se dezbrace în scurt timp, îmbrăcămintea să fie lăsată în ordine, pentru a nu se
pierde timp cu îmbrăcatul la sfârşitul lecţiei (copiii se pot răci).
În predarea înotului, scopul cel mai important este însuşirea unui procedeu de înot,
obţinerea siguranţei în apă a elevului pentru a evita accidentele prin înec.
Metoda învăţării parţiale s-a dovedit a fi cea mai eficientă în cazul instruirii în grup în
procesul de iniţiere. Această metodă constă din descompunerea pe elemente componente a
complexului mişcărilor din cadrul unui procedeu de înot, învăţarea lor separată până la
efectuarea lor corectă, urmând reasamblarea lor, ajungând astfel la executarea globală a
procedeului.
Spre deosebire de metoda învăţării globale (unde toate mişcările unui procedeu tehnic
sunt exersate), metoda parţială dă posibilitatea elevului de a se concentra asupra unei singure
mişcări în timpul exersării. Acest lucru este important mai ales dacă ţinem cont că, la
începutul instruirii, apa poate constitui un factor deranjant pentru elev, nefiind obişnuit în
suficientă măsură cu ea.
Conform acestei metode, planul de instruire, adică succesiunea învăţării elementelor
componente ale unui procedeu de înot, se prezintă astfel:
- formarea reprezentării mişcărilor din procedeul învăţat, în urma demonstraţiei şi
explicaţiei,
- acomodarea cu apa, învăţarea expiraţiei acvatice,
- învăţarea poziţiei corpului (plutirea şi alunecarea pe piept şi pe spate),
- învăţarea mişcărilor de picioare,
- învăţarea mişcării de braţe,
- coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare,
- coordonarea mişcărilor cu respiraţia,
- corectarea greşelilor, perfecţionarea tehnicii,
- învăţarea săriturii de start în funcţie de baza materială de care dispunem
(adâncimea apei).
Aplicarea acestei metode prezintă unele particularităţi. În bazinele cu apă mică, procesul de învăţare prezintă anumite avantaje. Se poate asigura mai bine siguranţa elevilor în
timpul lecţiei, numărul elevilor din grupă poate fi mai mare (maximum 20). Se pot folosi mai
multe exerciţii şi jocuri de acomodare, ceea ce face ca lecţiile din prima fază a iniţierii să fie
mai variate şi mai atractive.
Dezavantajul constă în faptul că, după însuşirea primelor elemente de înot (învăţarea
mişcării de picioare cu respiraţie), trecerea grupei în bazinul cu apă adâncă poate duce la
reapariţia reţinerii sau a fricii faţă de apă la o parte din elevi. Acest fapt constituie un factor care întrerupe continuitatea procesului de învăţare şi este nevoie de 1-2 lecţii de acomodare cu
condiţiile de exersare în apa adâncă şi învăţarea unor elemente noi din procedeul tehnic
predat.
În bazinele cu apa adâncă, numărul elevilor din grupă este mai mică (maximum 15), în
special în primele lecţii este nevoie de o mare atenţie din partea profesorului pentru asigurarea
siguranţei lor. Nu se pot folosi jocuri de acomodare, se folosesc puţine exerciţii de
acomodare, în special exerciţii de respiraţie. Din această cauză, lecţiile sunt mai monotone,
mai puţin atractive, profesorul trebuie să asigure totuşi o densitate suficient de mare pentru
evitarea apariţia senzaţiei de frig.
Avantajul predării înotului în apa adâncă este că, după însuşirea primelor elemente din
tehnica procedeului de înot, progresul elevilor este neîntrerupt. Participarea activă şi motivaţia
elevilor la lecţie creşte pe măsură ce reuşesc să însuşească elementele predate. D in acest
motiv, mulţi specialişti preferă această variantă, cu toate că efortul depus în primele lecţii este
mult mai mare decât în cazul predării înotului în apă mică.
În cazul predării înotului în apă adâncă se poartă discuţii asupra utilităţii folosirii
mijloacelor de susţinere. Aceste mijloace sunt colaci sau fluturaşi, confecţionate din cauciuc
sau material plastic, ce se aplică în jurul toracelui sau braţelor elevilor. Folosirea acestor
materiale dau o flotabilitate mai mare corpului, reduce posibilitatea apariţiei fricii la primele
contacte cu apa.
Avantajul folosirii lor este, în primul rând, o siguranţă mai mare a elevilor, deci şi o
atenţie mai mică în această privinţă din partea instructorului. Folosirea lor presupune o
verificare la începutul fiecărui lecţii a dimensiunilor (diametrelor), ca ele să fie potrivite
pentru fiecare elev, să fie în stare bună, să nu piardă aer, pentru a feri elevul de eventuale
accidente.
De la lecţie la lecţie, cantitatea de aer introdus în aceste mijloace trebuie să fie mai
mică, pentru a ajunge la o poziţie de plutire normală şi pentru a putea executa mişcările
segmentelor cât mai apropiate de tehnica procedeului de înot. Şi în acest caz, chiar dacăelevul a însuşit primele elemente de înot şi cantitatea de aer în fluturaşii de pe braţe este
nesemnificativă, în momentul abandonării lor poate duce la reapariţia fricii de apă. Din acest
motiv, aceste materiale sunt folosite din ce în ce mai puţin în procesul de predare a înotului.
Folosirea lor este recomandată la vârste mici (preşcolari), în special în cadrul familiei
în timpul liber (vara), la mare sau diferite ocazii, contribuind în mare măsură la acomodarea
copilului cu apa, ceea ce constituie un mare avantaj în cazul înscrierii lui la un curs de
Mijloacele folosite în procesul de instruire sunt, de fapt, instrumente cu care acţionăm
asupra elevului pentru obţinerea scopului propus. În procesul de iniţiere în înot, aceste
mijloace sunt exerciţii pregătitoare care se pot grupa în două mari categorii: exerciţii pe uscatşi exerciţii în apă.
Exerciţiile pe uscat se împart, la rândul lor, în funcţie de scopul urmărit, în:
- Exerciţii de gimnastică folosite pentru prelucrarea aparatului în vederea efortului
depus, pentru dezvoltarea anumitor calităţi motrice, în special mobilitatea în articulaţia
scapulo-umerală şi a gleznei şi, dacă este cazul, pentru dezvoltarea forţei membrelor
superioare şi inferioare, exerciţii de coordonare.
- Exerciţii pregătitoare pentru învăţarea elementelor componente ale tehnicii unui
procedeu de înot. Ele imită, de fapt, mişcările de vâslire ale braţelor şi picioarelor, contribuind
astfel la însuşirea formei, modelului de mişcare pe care urmează să le execute în apă.
Folosirea exerciţiilor pe uscat este importantă în procesul de iniţiere. Pe de o parte,
reprezentarea mişcărilor este uşurată, elevii nu sunt preocupaţi, deranjaţi de apă, înţeleg mai
bine explicaţiile şi corectările profesorului, se pot concentra asupra executării corecte a
mişcărilor. Pe de altă parte, profesorul poate observa mai uşor modul în care se execută
mişcările, ritmul şi corectitudinea lor.
Exerciţiile pe uscat se folosesc de foarte multă vreme în procesul de iniţiere (din sec.
al XIX-lea), dovedindu-şi eficienţa. Ele se folosesc în prima parte a lecţiei de înot, dar şi în
timpul lecţiei; în cazul corectărilor individuale, atunci când este necesar, elevul poate fi scos
din apă pentru a repeta mişcarea incorectă pe uscat. Trebuie menţionat că, prin exerciţiile
pregătitoare pe uscat, se însuşeşte forma mişcărilor, traiectoria palmelor în timpul vâslirii,
poziţia coatelor, dar pe uscat lipseşte rezistenţa apei care se opune segmentului de vâslire,
lipseşte forţa ascensională a apei, deci acţionează alte grupe musculare pe uscat decât în apă,
nu se poate obţine simţul apei sau expiraţia acvatică.
Această categorie de exerciţii contribuie la învăţarea înotului, ele fiind completate cu
exerciţiile în apă.
Exerciţiile pregătitoare în apă se pot împărţi şi ele în mai multe categorii:
- Exerciţii de acomodare cu apa, care au ca scop obişnuirea elevului cu acest mediu
nou - apa, în care elevul urmează să-şi desfăşoare activitatea. Prin exerciţiile şi
jocurile de acomodare se urmăreşte eliminarea reţinerii sau fricii de acest mediu
neobişnuit, acceptarea unor senzaţii noi (umiditatea, temperatura, presiunea, forţaascensională, senzaţia de plutire, etc., precum şi expiraţia acvatică), capacitatea de
orientare în apă. Din acest punct de vedere, acomodarea cu apa este o etapă
obligatorie înaintea învăţării mişcărilor de înot.
- Exerciţii pregătitoare pentru învăţarea înotului. În această categorie sunt cuprinse
exerciţiile pentru însuşirea elementelor componente ale tehnicii unui procedeu de
înot. Deosebim exerciţii pentru mişcarea picioarelor, pentru mişcarea braţelor, de
coordonare între mişcările de braţe şi de picioare, coordonarea mişcărilor cu
respiraţia.
Exersarea separată a mişcărilor de picioare şi de braţe duce spre automatizarea
mişcărilor, ceea ce uşurează învăţarea coordonării lor, ca în final să se ajungă la executarea
procedeului global.
În procesul învăţării unui procedeu de înot se va acorda în permanenţă atenţie deosebită
corectării greşelilor, pentru a evita fixarea lor, astfel încât automatismul să se realizeze numai
după însuşirea corectă a mişcărilor executate separat.
11.3.3. Greşeli în tehnica înotului, prevenirea şi corectarea lor
Deosebim greşeli fundamentale, care denaturează mecanismul de bază al procedeului
(ex. poziţia prea înaltă sau prea adâncă a capului, care duce la modificarea poziţiei corpului şi
scade randamentul mişcărilor membrelor) şi greşeli neînsemnate, locale, care au ca rezultat ocheltuială suplimentară de energie, ducând la oboseala elevului fără îmbunătăţirea eficienţei.
Acestea sunt:
- încordarea musculară excesivă a unor grupe musculare,
- rigiditatea membrelor,
- mişcări crispate atât în timpul mişcărilor în apă, cât şi în faza aeriană a lor,
- mişcări suplimentare, inutile (ex. îndoirea exagerată a piciorului din articulaţia
genunchilor, ridicarea gambei şi a labei piciorului deasupra apei la mişcarea de jos în sus),
- balansul exagerat al capului pe verticală la bras sau răsucirea lui pe ambele părţi
la fiecare ciclu la craul,
- expiraţia incompletă care, după câteva cicluri de mişcări, duce la sufocarea
elevului.
Este important ca, în faza de iniţiere, să depistăm cât mai repede cauza greşelii
fundamentale care poate determina apariţia altor greşeli (ex. poziţia înaltă a capului poate ficauzată de învăţarea insuficientă a respiraţiei acvatice). Prin exerciţii de respiraţie eliminăm
această greşeală, totodată se corectează poziţia corpului şi creşte eficienţa mişcării
segmentelor.
Corectarea greşelilor este prezentă de la primele lecţii de iniţiere. Se poate face
individual sau pentru toată grupa de elevi, în funcţie de aprecierea profesorului. În toate
cazurile, corectarea trebuie să se facă pentru o singură greşeală, elevii nu se pot concentra
asupra corectării mai multor greşeli în acelaşi timp. Profesorul va atrage atenţia asupra uneia
sau maximum două greşeli.
Pentru corectarea greşelilor se vor relua exerciţiile pregătitoare pe uscat şi în apă; în
cazul corectărilor individuale, elevul poate fi scos din apă pentru explicaţii suplimentare şi
exerciţii pe uscat, continuând în apă individual cu exerciţii specifice pentru învăţarea corectă a
mişcării respective. Apostrofarea repetată a unui elev în acelaşi lecţie pentru o greşeală
trebuie evitată, pentru a nu descuraja elevul respectiv. Pentru a nu crea senzaţia de
inferioritate, este preferabil să se explice întregului grup de elevi mişcarea respectivă.
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
e) Sarcini şi teme ce vor fi notate
Enumeraţi factorii care influenţează formarea deprinderilor specifice la înot.
Definiţi condiţiile necesare unui curs şi modul de alcătuire a grupelor de iniţiere.
Definiţi caracteristicile lecţiei de înot.
Enumeraţi şi definiţi metodele şi mijloacelor folosite în lecţia de înot.
f) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti 3. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
Modul 12: Accidentele acvatice şi primul ajutor
a) Scopul şi obiectivele modulului
Scopul acestui modul este descrierea masurilor de prevenire a accidentelor prin înec şia metodelor folosite ca prim ajutor în aceste situaţii.
întâmplător în timpul înotului” Zamora, E. et al. 2004);
- traumatisme grave produse sub apă sau la suprafaţa acesteia prin plonjonul în apă
(traumatisme, rupturi de organe însoţite de lipotimii);
- hidrocuţia sau moartea subită provocată de contactul unui organism supraîncălzit cuapa rece sau în sezonul rece căderea accidentală în apă (în aceste situaţii).
12.2. Primul ajutor
Succesul intervenţiei de salvare şi şansele de supravieţuire în cazul accidentelor prin înec
depind de mai mulţi factori:
- scoaterea accidentatului din apă se va face în poziţie orizontală de persoane instruite în
acest sens şi se va ţine cont de posibila leziune de coloană cervicală,
- timpul necesar scoaterii victimei din apă, se va suspiciona leziunea de coloană
cervicală, timpul optim fiind în primele 4-5 minute de la submersie, dacă inima continuă să bată (1
Menţinând căile aeriene deschise, se va încerca determinarea în maxim 10 secunde, dacă victima
respiră normal, privind mişcările toracelui, ascultând respiraţiile la nivelul gurii şi simţind pe obraz
aerul expirat.
C. Circulation – Verificarea pulsului
În aceste situaţii pulsul se palpează la nivelul arterelor carotide, prin plasarea a două degete
lateral de relieful cartilajului tiroid (pulsul poate fi palpat de ambele părţi ale cartilajului tiroid, dar
niciodată în acelaşi timp).
La persoanele obeze, dacă nu se poate evalua pulsul la artera carotidă, circulaţia se verifică la
artera femurală. Pulsul se palpează 5-10 secunde înainte de a decide dacă este absent, dar nu mai mult,
pentru a nu declanşa un reflex vagal.
Dacă în urma evaluării primare se constată că victima:
- este inconştientă, dar respiră se va proceda la poziţionarea acesteia în poziţie laterală de
siguranţă, excepţie se va face atunci când această manevră ar agrava leziunile victimei; se va
telefona după ajutor (112 – apel unic de urgenţă); se va ţine victima sub observaţie (se
verifică dacă respiră spontan), până la sosirea ambulanţei;
- este inconştientă şi nu respiră se va proceda la poziţionarea acesteia în decubit dorsal (dacă
nu era deja în această poziţie, după scoaterea din apă) pe o suprafaţă rigidă, (pe mal, pe
bord-ul de salvare, etc.), deschiderea căilor respiratorii prin extensie cervicală sau subluxaţia
mandibulară şi se va începe resuscitarea cardio- pulmonară (RCP).
Resuscitarea cardio- pulmonară (RCP) cuprinde toate elementele de resuscitare fără
echipament, efectuate de o persoană sau de persoanele care acordă primul ajutor unei victime aflată în
stop cardio-respirator.
Aceste elemente includ evaluarea primară, asigurarea libertăţii căilor aeriene, ventilaţia
artificială cu aer expirat şi masajul cardiac extern.
Cu alte cuvinte RCP reprezintă un ansamblu de manevre care încearcă să menţină perfuzia şi
oxigenarea organelor vitale (creier, cord). Câteodată aceasta operaţiune poate să necesite un timp
îndelungat depinzând de cauza care a dus la instalarea stopului cardiac.Orice întârziere reduce şansa victimei de a-şi reveni. De aceea trebuie acţionat rapid şi
conform protocolului.
Salvatorul se va opri din RCP doar pentru a căuta semnele vitale (o dată la 2 minute) sau dacă
victima prezintă mişcări sau respiraţii spontane; în alte circumstanţe RCP continuă până la epuizarea
salvatorului sau apariţia personalului specializat.
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
Printre cerinţele minimale pe care trebuie să le îndeplinească orice bazin se numără
următoarele:
- pH-ul apei trebuie să fie 7,2;
- temperatura minimă 24ºC (norma de concurs stabilită prin regulamentul FINA),
maximă 27ºC (norma uzuală întâlnită în cazul lecţiilor care durează 1,5 -2 ore); temperaturi
mai mici sau mai mari nu sunt recomandate pentru realizarea regimului de înot sportiv;
- apa să aibă o claritate bună (transparentă), puritatea acesteia să fie asigurată prin
tratarea fizico-chimică cu substanţe dezinfectante (hipoclorit), coagulante (alaunul), care
distrug algele microscopice (sulfatul de cupru); se admite că apa care intră în sistemul de
filtrare trebuie să aibă conţinutul de suspensii între 10-30 mg/l;
- aer nepoluat industrial în bazinele acoperite, trebuie să aibă o temperatură superioară
apei cu până la 5ºC (controlată la 1,5 m deasupra nivelului apei), umiditatea de maximum
60% (pentru prevenirea fenomenului de condensare);
- iluminarea naturală să fie asigurată prin amplasarea din construcţie a laturii lungi a
bazinului pe direcţia est-vest, iar cea artificială să fie omogenizată la o putere de 50-150 lucşi;
- acustica - va fi reglată pentru prevenirea formării ecoului (materiale absorbante a
undelor sonore aplicate pe pereţii laterali ai bazinului);
- spaţiul de circulare - pe fiecare latură a bazinului, de minimum 2 m, fiind placat cu
gresie antiderapantă la o înclinare uşoară spre exterior pentru a preveni scurgerea apei
marginale în bazin;
- tribune pentru public - cel puţin pe o latură lungă a bazinului, cu amenajări destinate
dirijării diferenţiate pentru sportivi şi public;
- vestiare separate pentru ambele sexe, cu acces la grupul sanitar, duşuri, saună,
încăperi de tranzit;
- grup social - spaţii şi încăperi destinate circulaţiei publicului, sportivilor, comerţului
cu articole de specialitate sau produse alimentare, facilităţi de transmisie TV-radio,comunicaţii telefonice, precum şi alte amenajări ca urmare a afluenţei de vizitatori şi
solicitanţi (parcare auto, staţii pentru transport în comun, etc.).
Un bazin modern, „olimpic”, oficial omologat cu respectarea prevederilor FINA,
trebuie să aibă următoarele caracteristici funcţionale:
- lungimea interioară a cuvei standard trebuie să fie de 50,000 + 0,030 m, măsurată la
locul unde sosesc sau întorc înotătorii, având montate panourile de contact ale instalaţiei
electronice de cronometraj; (toleranţa de 0,030 m este admisă pe o porţiune de 30 cm înălţime
deasupra apei şi 80 cm sub nivelul acesteia);
- lăţimea interioară a cuvei trebuie să fie de minimum 21,000 m, lăţimea putând fi şi
de 25,000 m, dimensiune care ar putea permite organizarea antrenamentului pe lăţimea bazinului (adică 6-8 culoare de 2,50 m + 2 culoare laterale de 3,00 m);
- adâncimea cuvei la suprafaţa apei trebuie să fie de minimum 1,80 m pe întreaga
suprafaţă, fundul cu o uşoară pantă pentru facilitarea scurgerii apei la golire;
- pereţii cuvei - paraleli şi verticali;
- pereţii laterali amplasaţi sub un unghi drept cu suprafaţa apei, construiţi din
materiale rigide (beton, placat cu gresie antiderapantă până la o adâncime de 0,800 m, pentru
a oferi siguranţă la întoarcerile (împingerile) înotătorilor; la o adâncime de 120 cm de
suprafaţa apei vor fi construite praguri de sprijin cu o lăţime de 10 -15 cm (sprijin pentru
picioare când înotătorul se află oprit la margine);
- scurgerile de „prea plin” şi „sparge val” sunt amplasate, de regulă, pe laturile lungi,
diminuarea facilitând deversarea apei în exces, a valurilor formate, etc.
Marcajul pentru concurs
Marcajul de suprafaţă se prezintă sub forma culoarelor, adică sub forma unor linii de
culoare care delimitează spaţiul individual alocat pentru întrecere, care are o lăţime de 2,50 m
(plus 0,50 m la culoarele de margine), culoare realizate prin înşiruire pe un cablu inextensibil
a bilelor flotoare distinct colorate (cu diametru între 5-11 cm); la fiecare extremitate, culoarul
va fi alcătuit din bile colorate, de regulă, în roşu pe o distanţă de 5,0 m, terminate cu un sistem
reglabil de ancorare şi întindere a cablului respectiv; tot la această distanţă (5,0 m) se vor monta pe suporţi, la o înălţime de cca. 1,80 m, şi frânghii de avertizare care vor intersecta
laturile lungi ale bazinului la fiecare capăt; pe aceste frânghii vor fi dispuse steguleţe
triunghiulare de avertizare (echilaterale cu latura de 25 cm) şi frânghiile de start greşit,
amplasate la 15,0 m depărtare de fiecare latură scurtă, prevăzute cu un dispozitiv simplu care
asigură declanşarea rapidă, după comanda arbitrului starter.
- Panourile de contact ale instalaţiei de cronometraj electronic sunt nişte plăci cu
dimensiunile de 240 x 90 x 1 cm şi se montează astfel încât o porţiune de 30 cm să fie
deasupra apei, respectiv 60 cm sub nivelul acesteia.
- Bloc-starturile au o înălţime cuprinsă între 0,50-0,75 cm de la suprafaţa apei,suprafaţa de aşteptare are forma unui pătrat cu latura de minimum 0,50 m, placat cu un
material antiderapant, fiind înclinat spre apă cu maximum 10%; mânerele pentru startul de
spate se montează la o înălţime de 30 cm de la nivelul apei, în poziţie verticală, aliniate cu
peretele bazinului; numerotarea bloc-starturilor se face pe fiecare latură: Nr. 1 va fi primul
bloc-start situat în dreapta locului de start (respectiv a direcţiei de înot pentru probe de 100m).
Marcajul sub apă este realizat prin trasarea pe fundul cuvei, central fiecărei suprafeţe
care delimitează culoarul, a unei linii distinct colorată, având lăţimea de 0,20-0,30 m şi o
lungime de 46 m (având fiecare capăt la 2 m depărtare de marginea bazinului). La fiecare
extremitate, linia de fund va fi terminată cu o bară în „T” (1 m) la o distanţă, deci, de 2 m de
perete.
Bazinul modern trebuie echipat cu următoarele materiale:
- pentru antrenamente în apă: plute pentru exerciţii de picioare, plutitoare pentru
lucrul de braţe, palmare de diferite mărimi, labe din cauciuc, inventarul pentru jocul de polo şi
culoarele de concurs (mingi de polo, etc.);
- pentru antrenamentul pe uscat: sală de pregătire fizică utilată cu aparatură pentru
dezvoltarea calităţilor motrice (spaliere, saltele, gantere, haltere, bănci de gimnastică,
aparatură de simulare a efortului);
- pentru activitatea de învăţare - iniţiere (colaci de înot, camere de bicicletă, beţe de
diferite lungimi, jucării, mingi de joacă în apă, etc.);
- pentru competiţii: bloc-starturi, culoare, cronometre, fluiere, cartoane pentru
numărătoarea lungimilor de bazin, cronometraj electronic şi tabelă de afişaj electronic, staţie
de amplificare, facilităţi radio-TV, mobilier adecvat arbitrajului;
- pentru activitatea de salvare: colaci, frânghii, cabinet medical, instrumentar de prim
2009, Aquatic exercise for rehabilitation and training, Ed. Human Kinetics,USA
Cesari, J., Gage,R., et al.
2001, Teaching infant and preschool aquatics, Ed. Austswim Inc.,Australia
Contea, D. 2009, Înot – suport de curs, FEFS - UBBCordun, M., Cirlă,L, et al.
1999, Hidrokinetoterapia în afecţiunile reumatismale, Bucureşti
Costil, D.L.Maglischo, E.W.Richardson, A.B.
1992, Swimming – Handbook of Sports Medicine and Science, Ed.Blackwell Scientific Publication, Oxford
Counsilman, J. E.Counsilman, B. E.
1994, The New Science of Swimming, Ed. Prentice Hall, EnglewoodCliffs, New Jersey 07632, USA
Dragnea, A.,Atanasiu, C.
????, Exerciţii cu aparate elastice, Ed. Consiliului naţional pentru educaţiefizică şi sport, Bucureşti
Foss, M.L.,Keteyian, S.J.
1998, Physiological basis for exercise and sport – sixth edition, Ed. WCBMcGraw-Hill Intern,
Friel, J. 2009, The Triathlete’s Bible – 3rd edition, Ed. Velo-Press, Colorado, USAGuzman, R. 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USAHannula, D.,Thornton, N.
2001, The Swim Coaching Bible, Ed. Human Kinetics, USA
Hannula, D. 2003, Coaching Swimming Successfully – second edition, Ed. HumanKinetics, USA
Iacovlev, V. 1981, Jocuri pentru copii, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti Langhlin, T.,Delves, J.
2004, Total Immersion – The revolutionary way to swim better, fester, andeasier – Revised and Updated, Ed. Fireside, New York, USA
Lucero, B. 2009, The Best 100 Swimming Drills, Ed. Meyer and Meyer Sport, UKMaglischo E.W. 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training,
and program design, Ed. Human Kinetics, USAMaughan, R.,Gleeson, M.
2004, The biochemical basis of sport and performance, Ed. OxfordUniversity Press
Mecleod, I. 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
Montgomery, J.,Chambers, M. 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training, andcompetition, Ed. Human Kinetics, USANoble, J., Cregeen,A.
2009, Swimming games and activities, Ed. A&C Black, London
Olaru, M. 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti Robert G. Price 2005, The Ultimate Guide To Weight Training for Swimming – second
edition, Ed. Price World Publishing, USARodomista, K. 2006, 101 cool pool games for children, Ed. Bound and Bang Printing,
Brainerd, MinesotaSweetenham, B.,Atkinson, J.
2003, Championship Swim Training – Workouts and programs from theworld’s #1coach, Ed. Human Kinetics, USA
Zamora, E.Zamora, E.D. 2004, Primul ajutor medical în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Ed.GMI, Cluj-Napoca
Competenţele de cercetare ştiinţifică sunt demonstrate prin publicarea a peste 30 de lucrăriştiinţifice în publicaţii recunoscute naţionale şi internaţionale, dar şi participarea la realizarea