UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA” FACULTATEA DE TEOLOGIE ”ANDREI ȘAGUNA” DIN SIBIU CURS LA ISTORIA ȘI FILOZOFIA RELIGIILOR ANUL IV SEM. I (Lect. Dr. Alina Pătru) SIBIU, 2013
UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA”
FACULTATEA DE TEOLOGIE ”ANDREI ȘAGUNA”
DIN SIBIU
CURS LA
ISTORIA ȘI FILOZOFIA RELIGIILOR
ANUL IV SEM. I
(Lect. Dr. Alina Pătru)
SIBIU, 2013
2
PRECIZĂRI INTRODUCTIVE
Cursul de Istoria și filozofia religiilor predat în Facultatea de Teologie Ortodoxă
”Andrei Șaguna” din Sibiu își propune să ofere studentului teolog câteva instrumente
necesare pentru înțelegerea lumii religioase în ansamblul ei. Experiența religioasă a
omului a cunoscut diferite forme și moduri de manifestare pe coordonatele timpului și
ale spațiului. Toate aceste forme sunt, pe de o parte, mărturia unui etos religios
universal, prezentând astfel unele caracteristici comune, pe de altă parte rezultatul unor
condiționări socio-culturale din cele mai diverse, condiționări ce duc la diferențe în
modul de înțelegere a realităților religioase și în practica religioasă concretă.
Multă vreme Europa a fost un continent în care dominantă era o singură religie:
creștinismul. Pluralitatea religioasă era astfel localizată în primul rând în interiorul
creștinismului, datorită existenței mai multor variante confesionale ale acestuia. În
afară de creștinism, în Europa mai era prezent doar iudaismul, cu care contactele erau
destul de reduse, iar la marginea de sud-est a continentului se întindea amenințător
islamul, ale cărui influențe concrete se limitau la zone restrânse ale Europei de Est.
Astăzi, datorită globalizării și a mijloacelor de circulație și comunicare moderne,
asistăm la o pluralitate religioasă mult mai accentuată și care pare să ia proporții tot mai
mari în anii ce vor urma. Europa de Vest este deja patria mai multor religii, grupările
moderne de imigranți proveniți din toate spațiile religioase ducând la o diversitate fără
precedent, ce atrage după sine o serie de probleme de conviețuire socială. În Europa de
Est și în România, migrația este încă la început, dar nu este absentă. Atât imigranții
veniți la noi în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite decât în țara lor, cât și
imigranții intelectuali (studenți bursieri, persoane care organizează sau participă la
schimburi economice sau culturale) sunt prezenți și încep să își pună amprenta asupra
mediului lor interacțional. Mai mult decât atât: celelalte religii sunt prezente pe rafturile
librăriilor, prin afișe care invită la cursuri de yoga sau de alte forme de spiritualitate
extracreștină, pe internet și în mass-media, astfel încât conținutul religios extracreștin
are astăzi multe posibilități de a pătrunde în mintea și sensibilitatea românilor.
Viitorul preot și viitorul profesor de religie trebuie să fie capabili să intre în
dialog cu credincioșii și pe teme ce privesc diversitatea religioasă. Orice absolvent al
Facultății de Teologie trebuie să poată încadra un fenomen religios în ansamblul
existenței religioase din toate timpurile, să știe dacă este vorba despre un aspect
3
particular, specific doar unei religii, sau de un element cu o reprezentare mai largă; să
știe care este valoarea respectivului element în ansamblul constructului soteriologic al
religiilor în care el apare, să știe când a apărut și cum a evoluat el în timp. Sincretismul
religios contemporan operează în același timp o reinterpretare a fenomenelor pe care le
preia din alte religii, modificându-le sensul astfel încât ele nu mai corespund principiilor
niciunui spațiu religios. Astfel de exemplu în religiile orientale reîncarnarea este văzută
ca un lucru rău, o suferință, o necesitate dictată de neîmplinirea programului
soteriologic în cursul unei singure vieți, dezideratul acestor religii fiind tocmai acela de
a-i ajuta pe adepții lor să iasă din circuitul reîncarnărilor, să nu mai fie nevoiți să se
reîncarneze. Pentru europeanul contemporan secularizat, ideea reîncarnării poate
părea atrăgătoare: gândul că nu totul se sfârșește o data cu moartea, ca poate reveni pe
pământ pentru a trăi noi și noi plăceri și experiențe face din reîncarnare un lucru de
dorit. În acest caz, conceptul de reîncarnare a fost preluat din religiile orientale, însă a
fost reinterpretat, astfel încât el nu mai corespunde conținutului doctrinar al religiilor
din care provine. Reîncarnarea în viziunea ezoterismului european contemporan este
astfel un simplu construct mental menit să satisfacă anumite nevoi psihologice ale
omului secularizat și nu un element preluat întocmai din vreuna din religiile istorice.
Cunoașterea celorlalte religii oferă și șansa înțelegerii și aprecierii mai corecte a
realităților din propriul spațiu religios și este așadar utilă și pentru înțelegerea de sine a
oricărui membru al Bisericii. Orice credincios familiarizat cu Creștinismul ortodox știe
să prețuiască acele elemente care îl susțin în viață și care îi permit să experieze
comuniunea cu Dumnezeu. În același timp însă, un om care cunoaște numai Ortodoxia
inevitabil va trece cu vederea multe din elementele ei caracteristice. Lărgirea
perspectivei și așezarea propriului spațiu religios în contextul mai larg al existenței
religioase de pe toate meridianele și din toate timpurile permite sesizarea unor aspecte
noi, nebănuite, fără de care bogăția și valențele propriei apartenențe religioase nu ar
putea fi înțelese pe deplin.
Pentru următoarele două semestre, cursul de istoria și filozofia religiilor își
propune familiarizarea studenților cu principalele repere ale marilor religii. Mai precis,
vom studia câteva tipologii religioase: religia Greciei Antice ca tip exemplar pentru
religiile politeiste ale Antichității și marile religii contemporane: hinduismul, budismul,
iudaismul şi islamul. Cu ajutorul reperelor obţinute prin studiul acestor religii vom
putea să înţelegem lumea religioasă în diversitatea ei.
4
În cazul fiecăreia dintre religii vom avea în primul rând o abordare istorică,
urmată de o parte doctrinară. În partea istorică vom privi fiecare din aceste religii ca pe
un organism viu care sufera modificări în timp, care își îmbogățește conținutul preluând
influențe din exterior, dar care se modifică și sub presiunea problemelor proprii,
interne. În același timp, vom cunoaște diversitatea internă a acestor religii, grupările de
factură confesională care pretind, fiecare dintre ele, că dețin interpretarea corectă a
mesajului respectivei religii. Vom vedea astfel că religiile nu sunt blocuri monolitice și
că afirmații de tipul: ”hindușii cred că...” sau ”budiștii practică...” sunt de multe ori
improprii pentru că nu țin cont de diversitatea internă, manifestată în spațiu și timp, a
respectivei religii.
În privinţa doctrinei ne vom concentra pe probleme legate de modul cum apare
sacrul în respectiva religie, şi pe modul cum e văzută relaţia dintre sacru şi lumea
creată. Această împărţire corespunde unei scheme clasice a dogmaticii ortodoxe.
Învăţătura de credinţă creştină e structurată în două părţi mari: teologia (învăţătura
despre existenţa lui Dumnezeu în sine, fiinţa şi atributele lui Dumnezeu, triadologia), şi
iconomia (învăţătura despre relaţiile dintre Dumnezeu şi lume: creaţia, antropologia,
hristologia, soteriologia, eclesiologia, sacramentologia, eshatologia).
Conceptele necesare pentru partea doctrinară au fost stabilite în semestrele
anterioare, în cadrul cursului de filozofia religiei. În cele ce urmează le vom relua pe
scurt și vom sistematiza acele elemente cu care vom opera cel mai frecvent în abordarea
fiecărei religii în parte.
PROBLEMA SACRULUI
Dimensiunea personală și cea suprapersonală sau nedefinită a sacrului
Sacrul este perceput de om în mai multe moduri. Sacrul e cel ce mă depăşeşte,
cel ce e dincolo de toate conceptele şi reprezentările mele, chiar dincolo de capacitatea
mea de a-l experia, dar în acelaşi timp este cel care mi se adresează într-un mod
personal, cel care mă cheamă să relaţionez cu el şi cel pe care îl percep ca pe un vis-a-
vis. Ţinând cont de aceasta deosebim în sfera sacrului o dimensiune personală,
definită sau structurată de una nepersonală, suprapersonală sau nedefinită.
În terminologia dogmatică folosită de Sfinții Părinți, Ființa lui Dumnezeu
corespunde sacrului suprapersonal sau nedefinit, iar cele trei Persoane ale Sfintei
5
Treimi reprezintă sacrul de tip personal. În ortodoxie nu s-au accentuat unilateral nici
Ființa, nici Persoanele Sf. Treimi, ci în teologie accentul a fost pus în mod egal pe cele
două realități. Astfel teologia ortodoxă păstrează un echilibru perfect între cele două
dimensiuni ale sacrului, echilibru care nu se regăsește în această formă în alte spații
religioase.
Spiritualitatea ortodoxă dă la rândul ei mărturie despre echilibrul perfect păstrat
în Ortodoxie între catafatism și apofatism. Ele trebuie în permanență ținute împreună.
Chiar și atunci când un mistic se află pe culmile apofatismului, Ortodoxia recomandă să
păstreze neîncetat în minte numele lui Iisus, pentru ca astfel elementul personal al
sacrului să nu lipsească din trăirea sa ce îl pune în comuniune în primul rând cu zona
sacrului nedefinit, iar el să nu piardă tocmai acest echilibru care e una din
caracteristicile principale ale spiritualității noastre.
Unicitatea și multiplicitatea sacrului
Atât în Sf. Scriptură, cât şi în lumea exterioară avem argumente atât pentru
unicitatea, cât şi pentru multiplicitatea sacrului.
Unicitatea sacrului
Apare cu frecvenţă în VT. Se constată în VT o direcţie monoteistă clară. NT
păstrează ideea unicităţii lui Dumnezeu (Ioan 10,30: Eu şi Tatăl Meu una suntem), dar o
completează cu Revelația Sfintei Treimi.
Unicitatea sacrului e descoperită şi de reflexia umană autonomă. Deja în filozofia
presocraticilor, de ex. la Xenofan din Colofon (sec. VI-V i.Hr.) , apare ideea caracterului
absolut al lui Dumnezeu, de aici necesitatea ca Dumnezeu să fie unic pentru că dacă ar
exista două fiinţe absolute ele s-ar relativiza una pe alta + absolutizarea include şi
atotprezenţa. În unul absolut nu există şi al doilea, afirmă deja Xenofan. Acest tip de
argumentație a fost preluat apoi și de Sf. Părinți, de ex. de Sf. Chiril al Alexandriei în
Catehezele baptismale.
Multiplicitatea sacrului
În VT avem mărturii implicite, nu explicite: apariţia pluralului Elohim, forme de
plural (Facere 1,27), arătări de tipul celei de la stejarul Mamvri. Ele vor fi interpretate ca
mărturii ale unei pluralităţi în interiorul sacrului doar în lumina NT. Iudeul nu se
gândeşte la o pluralitate a sacrului. Abia în NT pluralitatea triadică a sacrului apare în
mod explicit.
6
Din punctul de vedere al reflexiei umane există un principiu logic, conform căruia
orice element prezent în efect trebuie să se găsească şi în cauză (ex: multiplicitatea lumii
create arată că există o multiplicitate şi în interiorul lui Dumnezeu).
Sintetizând cele de mai sus, avem trei moduri de fiinţare a sacrului, cu care vom
opera în cadrul cursului, sau trei dimensiuni ale sacrului:
- Sacrul unic-personal (în Creștinism: un Dumnezeu),
- Sacrul multiplu-personal (în Creștinism: trei Persoane),
- Sacrul suprapersonal sau nedefinit (în Creștinism: Ființa lui Dumnezeu).
Există o complexitate neegalată a sacrului în creştinism; un echilibru perfect
între toate aceste moduri de fiinţare a sacrului din care se poate extrage şi un argument
teologic al superiorităţii religiei creştine faţă de alte religii. Simultaneitatea ontică a
unului şi a multiplului este o realitate specifică doar creştinismului. Dubla modalitate de
fiinţare este o realitate afirmată azi în fizica particulelor elementare, dar în perioada
patristică reprezenta o serioasă piatră de poticnire. Formularea dogmei Sfintei Treimi a
reprezentat astfel un act extraordinar de curaj şi smerenie intelectuală. Ea trebuie
receptată într-un mod adecvat şi azi.
Toate celelalte religii accentuează una sau alta din dimensiunile sacrului, şi tind
ca pe celelalte să le treacă cu vederea. Ele nu sunt însă în nici o religie absente total, aşa
cum vom vedea pe parcursul analizei noastre. Ele sunt prezente în toate formele
religioase şi nu pot lipsi niciodată complet.
PROBLEMA RELAȚIEI DINTRE SACRU ȘI MUNDAN
Vom investiga aici modul apariţiei lumii, tipul de relaţie existent între sacru şi
mundan (panteism, transcendenţă absolută sau o variantă intermediară), cauzele
deteriorării raportului, aşa cum le imaginează religia respectivă, şi mai ales modalităţile
de restaurare a relaţiei dintre sacru şi mundan.
În termenii cursului de filozofia religiilor, conceptul de comuniune desemnează
raportul dintre sacru și mundan, parțializarea comuniunii se referă la deteriorarea
acestui raport, iar încercările de restaurare a comuniunii cuprind toată viziunea
soteriologică a respectivei religii.
7
Restaurarea comuniunii desemnează tot ceea ce face ca viața omului să fie mai
bună pe acest pământ. Redobândirea sănătății, obținerea unor succese dorite, a unor
realizări în plan material sau spiritual în urma unor eforturi de tip religios sunt toate
văzute ca forme de comuniune restaurată cu sacrul. În sens restrâns, restaurarea
comuniunii se referă la depășirea integrală a condiționărilor și limitărilor specifice
acestei vieți. Ea reprezintă finalitatea eforturilor soteriologice ale fiecărei religii, fiind de
regulă o stare accesibilă după moarte, în eshaton.
Pentru restaurarea raportului avem mai multe căi:
– intervenţia sacrului în scopul restaurării,
– Eforturile umane (rugăciuni, eforturi ascetice, fapte bune),
– Actele cu caracter mixt (actele de cult, care pe lângă elementele de rugăciune și
ofrandele aduse de comunitate pornesc de la premisa că într-un fel sau altul e prezent și
sacrul, că el e activ, preia darurile și le transformă și se face pe sine însuși accesibil
comunității prin intermediul realității liturgice).
Toate rugăciunile, jertfele, eforturile ascetice sunt mijloace de restaurare a
comuniunii sacru mundan. Există restaurări prin intervenţii punctuale (hierofanii,
teofanii) şi prin asumarea continuă şi deplină a firii umane în Hristos. Din perspectivă
creştină, Întruparea Mântuitorului este singurul mod autentic şi deplinde restaurare a
comuniunii.
RELIGIA GRECIEI ANTICE
Este o religie politeistă, aşadar una care pune accentul pe sacrul multiplu
personal, însă nici celelalte dimensiuni ale sacrului nu lipsesc cu desăvârşire.
Exista religii care au luat naştere ca urmare a acţiunii unui întemeietor şi religii
de sinteză. Religia Greciei Antice (RGA) este o religie de sinteză.
Teoria indo-europenismului
Pentru formarea civilizaţiei greceşti, un fenomen imprtant îl constituie invazia
triburilor indo-europene. Această invazie are loc începând cu anul 2000 i.Hr. şi se
continuă succesiv până la 1200 i.Hr. Cine sunt însă indo-europenii și cum a fost
descoperită prezența lor?
8
S-au constatat pe baza unor studii lingvistice nişte similitudini între limba
sanscrită şi între limbile germanice, s-a observat că rădăcină unor cuvinte germanice e
aceeaşi cu a cuvintelor sanscrite. Max Müller, cercetător care a trăit în sec XIX, observă
aceste similitudini lingvistice, iar apoi el constată similitudini şi în ceea ce priveşte
zeităţile. Comparatistica dintre limbile germanice şi sanscrita nu e doar la nivelul
lexicului ci şi în domeniul sacrului. Studiind textele sanscrite, între religiile vechilor
germani şi a vechilor indieni, se constată că divinităţile din aceste spaţii sunt în
corespondență cu fenomenele naturii şi acoperă aceleaşi sectoare ale realităţii. Pe baza
acestor observaţii se formează conceptul de limbi indo-germanice şi cel de religii indo-
germanice sau ariene. Cu timpul, analiza lingvistică şi religioasă este extinsă, incluzând
şi alte limbi şi religii din spaţiul european. Se constată existenţa aceloraşi elemente
comune. De acum se introduc în limbaj noţiunile de limbi indo-europene şi religii şi
culturi de tip indo-european.
În mileniul II i.Hr. atât în spaţiul Iranului şi al Indiei cât şi al Europei au avut loc
invazii mari de triburi, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice de aici. Aceste
triburi migratoare vădesc similitudini culturale şi par a proveni din aceeaşi zonă. Ele
pătrund în Europa venind dinspre nord-est, şi în India şi Iran venind dinspre nord-vest.
Astfel arheologia vine în sprijinul teoriei indo-europenismului.
Se pune întrebarea: care e patria de origine a acestor triburi? Ea nu a putut fi
localizată cu ajutorul arheologiei. Se postulează ca triburile indo-europene au venit din
nordul Mării Caspice, din zona Volgăi şi a Munţilor Urali şi de aici s-au îndreptat atât
spre est cât şi spre vest. Dar în zonele numite nu s-au găsit nici un fel de dovezi
arheologice ale existenţei lor aici. Teoria indo-europenismului are astfel unele aspecte
rămase neexplicate.
Indo-europenii întâlnesc în spaţiul Greciei o cultură de un anumit tip, numită în
literatura de specialitate cultura preelenă. Ea reprezintă o structură a neoliticului,
perioadă care începe în zona Greciei în jurul anului 8000 i.Hr. Începutul neoliticului
coincide cu descoperirea agriculturii, cu aşa-numita revoluţie agrară. O dată cu aceasta
în existenţa oamenilor au loc schimbări majore, devin sedentari, valorizează altfel
timpul cosmic şi relaţia cu sacrul. Implicit, și experiența lor religioasă se modifică
profund:
Caracteristicile culturii preelene
9
În neolitic, sacrul se transformă: o mulţime de zeităţi feminine apar, sacrul
capăta o amprentă feminină. În centrul existenţei stă obţinerea fertilităţii şi succesiunea
ciclurilor de viaţă. Această cultură ne este cunoscută din descoperirile arheologice şi din
izvoare scrise descoperite pe teritoriul Cretei.
Grecia pre-elenă este o societate de factură neolitică, agrară, având în centru
femeia. Ea dezvoltă un tip de sacralitate axat în jurul zeiţelor fertilităţii. Un rol central îl
joacă Marea Mama, ca zeiţă. Este o religie care valorizează spaţiul, timpul, ciclurile
cosmice şi care dezvoltă o societate de tip paşnic, sedentar.
Caracteristicile culturii indo-europene
Indo-europenii dezvolta o societate de factură patriarhală cu o cultură pastorală,
având o societate structurata pe clase: – preoţii, – războinicii (aristocraţia militară), –
negustorii şi producătorii, - slugile sau sclavii.
Spre deosebire de religiozitatea de tip neolitic, structura religioasă indo-
europeană e dominată de zei războinici, puternici. Aici nu ritmurile ciclice ale existenţei
sunt importante, nu revenirea periodică a anotimpurilor, ci timpul are o direcţie liniară.
Păstorul nomad care se preumblă dintr-un spaţiu în altul întâlneşte mereu situaţii noi,
el e în permanenţă deschis pentru a face faţă caracterului surprinzător al existenţei.
Pentru el, ziua de mâine nu reprezintă o repetiţie a unei situaţii trăite mereu la interval
de un an, ci ea constituie un novum absolut. Din perspectiva sacrului avem panteonuri
complexe dominate de zeităţi masculine puternice, apte să îl apere pe acesta de
pericolele existenţei nomade şi de riscurile războaielor.
Întâlnirea dintre cele două tipuri de civilizaţie se soldează cu victoria armată a
indo europenilor, mult mai versaţi în tehnici de luptă şi dotaţi cu arme mult mai
performante. Indo-europenii cunosc şi prelucrează bronzul, pe când pre elenii sunt în
epoca pietrei.
Cele două tipuri de culturi se întâlnesc şi sunt nevoite să convieţuiască. Între cele
două forme de religiozitate se dezvoltă un proces de sinteză: panteonurile se lărgesc
acum pentru a cuprinde zeii ambelor grupări, iar profilul zeilor se specializează. Zeul
puternic pe care îl adoră învingătorii şi zeiţa populaţiei cucerite trebuie să aibă amândoi
loc într-un sistem comun. Astfel încep să fie imaginate relaţii de rudenie între zeii celor
10
două grupări. De cele mai multe ori, zeul cuceritorilor devine soţul zeiţei, mai rar relaţia
ce se stabileşte între ei este de filiaţie sau de fraternitate.
Asemenea fenomene de sinteză religioasă au loc pe teritoriul întregii Elade.
Populaţia neolitică de pe aceste teritorii nu are o religiozitate unitară, ci există multe
zeiţe locale. Toate sunt relaţionate zeilor cuceritorilor, în special lui Zeus şi lui Poseidon.
Sistematizarea miturilor şi ordonarea lor într-un ansamblu unitar are loc abia în
sec. VIII-VII, fiind opera lui Homer şi a lui Hesiod. Atunci se trage linie şi se constată că
Zeus are în total 41 de soţii şi în jur de 90 de fii, iar Poseidon 45 de soţii şi în jur de 80
de fii. După ce Homer şi Hesiod au făcut ordine între mituri, unificând conţinuturile
RGA, au început să apară, o dată cu presocraticii, şi primele forme de critică la adresa
„imoralităţii” zeilor. Dar trebuie observat că acest caracter imoral e doar rezultatul
sistematizării ulterioare. Zeii nu au fost concepuţi de la început cu trăsături imorale.
Fiecare mit relatând despre vreuna din „aventurile” lui Zeus are ca sursă o altă tradiţie
culturală.
PERIODIZAREA RGA
Perioada pre-indo-europeana (8000-2000 î.Hr.)
Perioada migraţiei indo-europene (2000-1200 î.Hr.)
Sec XII-VIII, o perioadă neagră în care lipsesc vestigiile, datorată ultimului val de
migratori, care au înnăbuşit orice încercare de evoluţie culturală.
În sec VIII – VII i.Hr, procesul de sinteză a miturilor este încheiat şi faza mitică a
religiei GA ajunge la apogeu. S-a ajuns la o plinire a vremii, poporul elen îşi încheie
procesul de formare etnică, deci e timpul pentru ordine şi sinteză şi între diferitele
mitologii. Apar scrierile lui Homer şi Hesiod care sintetizează miturile. Sec VIII – IV
reprezintă perioada arhaică a culturii GA, în care se sintetizează miturile, apar primele
speculaţii filozofice, apar primele creaţii literare, lirice şi dramatice.
Sec VII, apar primii filozofi presocratici care inaugurează o fază nouă a RGA- prin
speculaţiile lor de factură religioasă. Apare un nou mod de a aborda domeniul religios,
dintr-o perspectivă filozofică şi se dezvoltă o manieră critică de a privi modalitatea
anterioară (de factură mitologica). Este vorba despre etapa filozofică a RGA. Această
perioadă ajunge la apogeu în sec IV i.Hr în timpul lui Platon şi Aristotel.
11
Următoarea perioadă importanta a RGA este perioada secularizată, începe în
sec IV i.Hr, în vremea lui Alexandru Macedon, şi o regăsim din plin în perioada
imperiului Roman, în timpul lui Octavian Augustus. Un excelent exponent îl reprezintă
poetul Publius Ovidius Naso. În” Metamorfosele” sale, Ovidiu reia temele mitografilor,
dar din altă perspectivă, una literară. Nu crede în ele ci le redactează de dragul
frumuseţii cuvintelor. Ovidiu se foloseşte de temele mitologice doar ca de un pretext,
pentru că scopul lui este acela de a produce artă pentru artă. El prezintă succesiv mituri
cu privire la apariţia lumii; apoi se referă la perioada mitologică, eroică; urmată de
perioada istorică: Eneea, Războiul Troiei; şi de perioada politic – istorică: Octavian
Augustus, În această succesiune se poate indentifica şi intenţia de glorificare a faptelor
lui Augustus, plasate într-un cadru mergând până la întemeierea lumii.
În fazele de secularizare a unei religii sunt prezente împrumuturile şi
sincretismul, proliferează cultele de mistere. Există diferite raportări la religios, şi toate
acestea sunt considerate legitime. Secularismul este o formă de critică la adresa unei
religii care s-a anchilozat şi care nu mai satisface toate nevoile; în această situație
credinciosul caută răspunsuri în alte părți și împrumută din alte cadre religioase
elemente care par a veni mai bine în întâmpinarea nevoilor sale spirituale.
În cazul RGA, etapa secularizată a fost urmată de o fază a dispariţiei acestei
forme de religiozitate. Conţinuturile religiei Greciei Antice ne-au fost transmise până
astăzi doar pentru valoarea lor culturală. Astăzi se înregistrează pe plan mondial unele
mişcări de revenire la o formă de neopăgânism. În acest curent se înscrie şi o mişcare
apărută în spaţiul grec, care îşi propune reînvierea RGA, reînălţarea de temple pentru
cei 12 zei olimpieni şi restabilirea cultului politeist grec. Adepţii acestei mişcări sunt
totuşi foarte reduşi numeric.
În paralel cu elementele menţionate se dezvoltă şi un tip de religiozitate de
mistere, un sacru de tip mistic. Religiile de mistere (ex. Orfismul, Misterele eleusine,
cultele lui Mithra, Dionisos etc.) reprezintă o altă formă de raportare la sacru. Mistica e
foarte liberă cu privire la formă şi schimbă ușor aderența, pune accent pe trăirile
interioare. Un mistic poate uşor trece de la o religiozitate la alta când cealaltă îi oferă
trăiri mistice mai elaborate. În Creștinism acest pericol este evitat prin legarea strânsă a
misticii de dogmatică, de un anumit sistem doctrinar fundamentat pe Revelație,
formulat în sinoade ecumenice și transmis în Biserică. În GA există mai multe culte care
îşi dezvoltă teorii proprii și care sunt mai uşor deschise spre sincretism.
12
IZVOARELE RELIGIEI GRECIEI ANTICE
- Miturile regăsite în special la Homer şi Hesiod.
- Opera filozofica din antichitatea greacă.
- Operele dramaturgilor şi ale poeţilor.
- Istoriografia (Herodot).
- Scrierile unora din Sfinţii Părinţi, în special apologeţii.
- Izvoarele de factură arheologică.
DOCTRINA RGA
Vom sintetiza doctrina RGA așa cum apare ea în faza mitică a acestei religii, mai
precis, vom porni de la sistematizarea miturilor operată de Homer și Hesiod. In RGA
predomină sacrul multiplu personal, fiind o religie politeistă, dar sunt prezente şi:
- sacrul unic personal (vezi Iliada, Cântul 8: Zeus, exponentul sacrului unic, e mai
puternic decât toți ceilalți yei la un loc, pentru că el cumulează în sine și toate atributele
acestora, deci in acest text, unicitatea prevalează asupra multiplicității); şi
- sacrul nedefinit (în Teogonia lui Hesiod: Haosul primordial care cuprinde în
sine toate potențele pe baza cărora se va structura ulterior lumea, deci și toate valențele
sacrului. Primele forme ale scrului sunt de asemenea nedefinite, ele ”se iscă”, emană din
acest haos).
Cele două texte au fost distribuite și discutate la ora de seminar.
Panteonul grecesc are 12 zei principali:
1. Zeus – Jupiter (zeul cerului dar şi zeul lumii locuite, stăpânul fulgerului) –
conducătorul panteonului olimpian.
2. Poseidon – Neptun (zeul mărilor) – frate cu Zeus.
3. Hades – Pluto (zeul tărâmurilor subpământene, al infernului) – frate cu Zeus.
El nu este dintre cei 12, pentru că a ales să se izoleze de grup, supărat că prin sorţi i-au
revenit lui tocmai ţinuturile morţilor.
4. Hera – Junona (zeiţa căsătoriei, a familiei) – sora şi soţia lui Zeus5. Ares –
Marte (zeul războiului) – fiul lui Zeus cu Hera.
13
6. Afrodita – Venus (zeiţa frumuseţii şi a dragostei) – se trage din Uranus, fiind
născută din spuma mării.
7. Apollo – Apollo (zeul luminii soarelui şi al cântărilor alese, al armoniei, al
artelor, simbolizat cu lira în mână) – din Zeus şi Leto.
8. Artemis – Diana (zeiţa vânătorii, a Lunii, a tinerilor, zeiţă fecioară) – din Zeus şi
Leto.
9. Hefaistos – Vulcan (faur în Olimp şi zeul prelucrării uneltelor) – Hera îl naşte
din gelozie, singură – după unii ar fi şi din Zeus.
10. Atena – Minerva (zeiţa înţelepciunii, zeiţa meşteşugurilor, zeiţă fecioară) – e
fiica lui Zeus cu Metis, se naşte din fruntea lui Zeus, pentru că acesta o înghiţise pe Metis
pe când era însărcinată.
11. Hermes – Mercur (zeul călătoriei, al negoţului, al hoţiei şi al născocitorilor,
zeul mesager) – fiul lui Zeus cu nimfa Maia12. Demetra – Ceres (zeiţa cerealelor, a
agriculturii, prototip al mamei) – soră cu Zeus.
13. Hestia – Vesta (zeiţa focului sacru de pe altare sau din cămine, zeiţă fecioară)
– soră cu Zeus.
Unii zei sunt în legătură cu elementele înconjurătoare ale naturii, alţii exprimă
stări sau sunt în legătură cu preocupări fundamentale umane. Diferitele fenomene care
îi dau omului senzaţia că ceea ce se întâmplă îl depăşeşte, nu e întru totul rezultatul
puterilor sale sau al acţiunilor sale, sunt asociate sacrului (experienţele umane ce
depăşesc capacităţile reale ale omului sunt atribuite intervenţiei sacrului). Grecii
sesizează legătura dintre sacru şi situaţiile speciale din viaţa lor, iar acesta este legitim,
corect. Apar însă şi greşeli: antropomorfismul dus până la extrem, omul îşi imaginează
în această situaţie un zeu sau o zeiţă cu trăsături umane, care influenţează viaţa sa.
Așadar, pe lângă aspectul de comuniune legitimă între Dumnezeu și om, prezent în
faptul că omul sesizează lucrarea sacrului în viața sa, apar și elemente de falsă
valorizare, întrucât omul își imaginează că un zeu cu trăsături umane, membru al unui
panteon complex și prin aceasta relativizat în raport cu alți zei, e cel care s-a manifestat
în viața lui. Datorită acestui fapt, religia GA este şi o religie de false valorizări, are un
aspect de falsa valorizare.
În perioada filozofică, cei cu preocupări speculative au dezvoltat diferite alte
concepții cu privire la existența sacrului. Nu le vom analiza în acest cadru, pentru că ele
14
au fost discutate în anii I și II la ora de filozofie. Un exemplu, cel al lui Xenofan din
Colofon, a fost totuși preluat în partea de început a cursului. Aici ne rămâne doar să
menționăm că religiozitatea de tip filozofic a fost accesibilă întotdeauna doar unor
grupuri restrânse de oameni, marea masă păstrând o abordare de tip mitic.
RELAŢIA OM – SACRU
Religia GA prezintă mai multe versiuni cu privire la apariţia omului. În general
însă accentul nu cade pe relatarea modului cum au apărut primii oameni, ci mult mai
importante sunt miturile care descriu originea zeiască a vreunei familii conducătoare.
Legitimarea conducătorilor politici se face astfel nu doar prin faptele lor de vitejie, ci și
prin legătura ontologică cu sacrul, sau mai bine spus, această legătură e cea care
determină comportamentul exemplar al vitejilor și eroilor.
Pentru declanşarea procesului de deteriorare nu se dă un răspuns exact, însă
ulterior e determinat de greşelile oamenilor care nu împlinesc dorinţele zeilor şi îşi
atrag mânia lor. Vina e întotdeauna de partea omului.
Restaurarea relaţiei optime dintre om şi sacru are loc prin toate mijloacele
posibile:
1. Prin intervenţia sacrului.
2. Prin acţiunea omului.
3. Acte de tip mixt.
1. Intervenţia sacrului poate fi evidenţiată de ex. atunci când Zeus se căsătoreşte
cu o muritoare: copilul are trăsături speciale, un destin special, trăieşte o formă de
relaţie restaurată.
2. Există multe exemple de restaurare prin supunerea omului la voinţa zeului. O
situaţie, din Iliada: Apollo şi preotul Crisis şi fiica acestuia Criseis. Agamemnon o ia pe
Criseis pradă şi nu vrea să o înapoieze tatălui său când acesta îl roagă. Crisis face
rugăciuni către Apollo, iar Apollo trimite săgeţi de foc asupra vasului lui Agamemnon,
astfel încât mulţi din soldaţii lui mor. Agamemnon se supune dorinţei zeului şi o
înapoiază pe Criseis. Astfel relaţia dintre Agamemnon şi Apollo e refăcută, iar pedeapsa
înceteaza, efectele deteriorării dispar.
15
3. Procedeele de restaurare cu caracter mixt presupun o acţiune combinată din
partea omului şi a sacrului. E vorba de formele liturgice. Exemplificăm prin misterele
eleusine, care au și o dimensiune liturgică foarte pregnantă.
Misterele eleusine
Sunt atestate începând din sec XV i.Hr, şi au fost practicate până în 396 d.Hr.,
când are loc incendierea sanctuarului de la Eleusis, deci au fost practicate timp de
aproximativ 2000 de ani.
Misterele au la bază mitul zeiţelor Demetra şi Persefona (Kore). Demetra (zeiţa
agriculturii) are o fiică numită Persefona care este răpită de Hades şi este dusă în
locaşurile morţii. Demetra o caută cu disperare, apoi se retrage într-o peşteră şi nu se
mai ocupă de agricultură. Consecinţele sunt acelea ca soarele pârjoleşte pământul şi nu
mai creşte nimic. Oamenii sunt disperaţi şi-l roagă pe Zeus să intervină. Zeus îi cere lui
Hades să o elibereze pe Persefona. Hades se supune, dar înainte de a o elibera îi da să
muşte dintr-o rodie. Persefona mușcă din neglijenţă, apoi scuipă şi îi rămâne un
sâmbure în gât, ceea ce înseamnă că este obligată să se întoarcă în acel tărâm. Soluţia de
compromis a lui Zeus este că Persefona trebuie să petreacă 4 luni în infern alături de
soţul ei, iar celelalte 8 luni alături de mama sa. Acest lucru explică şi succesiunea
anotimpurilor. Când Persefona merge în infern, pământul nu mai dă roade, deci este
iarnă. Persefona este considerată zeiţa primăverii.
Misterele eleusine dezvoltă un ritual având ca suport acest mit. Ritualul se
desfăşura toamna, după următorul program:
Doritorii de iniţiere se adunau la Atena timp de 4 zile, aveau loc ritualuri de
purificare (băi rituale în mare, post). A 5-a zi avea loc pelerinajul spre templul lui
Eleusis. Aici participanţii vizitau peştera lui Pluto, intrarea în Hades. În interiorul
templului avea loc drama sacră. Iniţierea propriu zisa nu ne este cunoscută, cunoaştem
doar anumite tehnici de iniţiere (rituri orgiastice, o înscenare sau o masă propriu zisă).
Este posibil să fie vorba de o înscenată întâlnire între Demetra şi Persefona. În urma
participării la ritual, iniţiaţilor li se garanta o existență veşnică fericită, şi acest lucru
doar pe baza participării la ritual. Faptul acesta este contestat de filozofi, că doar aceste
iniţieri asigura viaţa veşnică fără alte fapte meritorii, căci este nedrept.
Se produce o identificare a participanţilor cu personajele mitului:
16
- Persefona = omul căzut
- Demetra = cea care intervine pentru omul căzut
- Zeus = sacrul care rezolva situaţia
- Hades = reprezentantul raului.
Participantul la ritual se indentifică pe sine în chip simbolic cu Persefona, cea
care a fost scoasă din infern. Ieșirea ei din infern și revenirea alături de mama ei
echivalează în plan simbolic cu o înviere. Patricipantul la cult speră că și el se va bucura
după moarte de o revenire la viață împreună cu Persefona, întrucât deja din timpul
acestei vieți și-a legat detinul de al ei.
În 396 d.Hr sanctuarul de la Eleusis a fost incendiat. În creştinism sărbătoarea a
supravieţuit, schimbându-i-se sensul. A fost pusă în legătură cu Sf Dimitrie care este
pomenit tot toamna, care a substituit-o pe Demetra în spaţiul Greciei. În satele din jurul
Atenei, o tradiţie populară păstrată până azi vorbeşte despre o aşa-numită Sf Demetra,
căreia un turc i-a răpit fiica şi a determinat-o să pornească în căutare. Astfel se
păstrează în tradiţia populară unele elemente din perioada precreştină.
Eshatologia RGA
În perioada mitologică toţi oamenii mergeau în hades (este diferit de iadul
creştin). Este o existenţă de inconştienţă, de umbră, centrul vieţii este plasat în viaţa
terestră. După această parte principală a existenţei situată în viaţa terestră, omul nu mai
are capacitatea să întreţină relaţii. Cei care devin duşmani zeilor ajung în Tartar, loc de
chinuri. Tartarul era imaginat precum şi-l imaginau creştinii în evul mediu. Ulterior, în
perioada filozofică, termenii de hades și tartar au fost folosiți și ca sinonimi. Eroii şi cei
care s-au remarcat într-un mod ieşit din comun merg în câmpiile Elizee, ducând o
existentă paşnică dar lipsită de dinamism şi prea multă implicare. Tot aici speră să
ajungă și participanții la cultele de mistere.
HINDUISMUL
Introducere
Nu este o religie, ci un conglomerat de religii. Termenul de hinduism este atribuit
acestui conglomerat de misionarii creştini occidentali abia în secolul al XVIII-lea, pentru
17
a numi toate credinţele la modul general ale indienilor, şi a le deosebi astfel de celelalte
două religii întâlnite în India, islamul şi creştinismul.
Hinduşii nu pretind pentru ei apartenenţa la o religie, în sensul european al
termenului. Ei afirmă despre sine doar că ei sunt cei care respectă dharma. Dharma
este un concept complex, care desemnează concomitent legea care stă la baza ordinii
cosmice, legea cosmică universală, dar şi legea ce stă la baza organizării sociale
(incluzând şi sistemul castelor), şi în acelaşi timp legea individuală de existenţă pentru
fiecare om, menirea acestuia pe lume, în conformitate cu înzestrările sale.
Hinduismul nu a avut de-a lungul mileniilor preocupări de convertire a altora.
Eforturile de convertire apar doar acolo unde o religie este conştientă de identitatea sa.
El devine o religie misionară în sec al XIX-lea pt că intră în contact modul de manifestare
al creştinilor. Inspirat de misionarismul creştin, hinduismul caută şi el să îşi găsească
conotaţii universaliste, îşi dezvoltă valenţele universale.
Hinduismul este o religie dintre cele mai complexe, în care apar cât se poate de
pregnant cele două trăsături fundamentale ale sacrului, pe de o parte aspectul său
nedefinit, nestructurat, suprapersonal, iar pe de alta cel definit, personal, structurat şi în
felul acesta generator de structuri. În acelaşi timp el cunoaşte o simultaneitate enunţată
a unicităţii şi multiplicităţii la acelaşi nivel al sacrului, ceea ce îl apropie extrem de mult
de revelaţia creştină. Datorită acestor elemente şi a diferitelor modalităţi de realizare
concretă a comunicării credinciosului cu sacrul, printre altele ne referim aici în mod
special la posibilităţile de actualizare a potenţialităţilor umane prin intermediul unor
exerciţii psihofizice asociate termenului yoga, hinduismul a ajuns să fie una dintre cele
mai reprezentative religii a timpurilor noastre.
SCURTĂ PREZENTARE ISTORICĂ
Hinduismul este o religie de sinteză formată din religia unei populaţii locale şi
cea a indo-europenilor. Hinduismul apare ca o sinteză a două universuri religioase
distincte, după care urmează o serie de aprofundări şi diversificări semnificative pentru
profilul actual al acestei religii. Important de reţinut este faptul că în perspectivă
hindusă există o reală unitate între începuturi şi realitatea religioasă actuală, motiv
pentru care recursul la sursele primare este permanent. De reţinut este în orice caz că
această religie nu are un întemeietor.
18
În cele ce urmează vom indica doar principalele momente ale evoluţiei amintite
mai sus, fără a insista descriptiv asupra lor. Cele două universuri religioase la care ne
referim sunt de origine dravidiană şi ariană.
Dravidienii reprezintă o populaţie negroidă care a locuit în India înaintea
năvălirii arienilor în secolele 15 – 13 î.H., fără a fi însă şi cea mai veche populaţie a
acestui subcontinent. Ei au creat o civilizaţie materială importantă, asociată cu numele
localităţilor Mohenjo Daro şi Harappa, pe Valea Indusului, vechi de peste 4500 de ani.
Săpăturile arheologice efectuate în aceste localităţi nu au degajat doar un ansamblu
arhitectural extrem de funcţional şi bine păstrat, ci şi o serie de obiecte cu semnificaţie
religioasă, cum ar fi simboluri ale lui Shiva (lingam) şi ale Zeiţei Mamă, sau statuete în
posturi yoghine tipice. Multă vreme s-a crezut că Yoga reprezintă o creaţie specifică în
exclusivitate hinduismului, la fel ca şi simbolurile lui Shiva şi ale Zeiţei Mamă,
presupunere infirmată de descoperirile amintite. De aici a apărut ipoteza că şi alte
caracteristici ale Hinduismului, de pildă, legea karmică, transmigrarea sufletelor,
reflexiile asupra Fiinţei Absolute, şi-ar avea originea în cultura dravidiană.
Arienii: Termenul provine din sanscritul arya, nobil, şi se referă la o populaţie
indo-europeană care a pătruns în spaţiul actual al Indiei în valuri succesive vreme de
mai multe sute de ani în prima jumătate a mileniului doi î.H. Această populaţie a adus cu
ea nu doar o serie de divinităţi de tip indo-european – Dyaus Pitar (Cerul Tată),
echivalent al lui Zeus Pater şi Jupiter; Mithra, care corespunde lui Mitra al iranienilor);
Varuna, echivalent al lui Uranos din panteonul grec – ci şi un mod specific de
interrelaţionare a lor în interiorul unui panteon.
În urma contactului cu dravidienii se constituie societatea bazată pe caste, care
sunt expresia unui categoric etos religios. Sistemul castelor are o tradiţie vedică şi
cuprinde patru caste tradiţionale: brahmanii (preoţii), kşatriya (militarii, cavalerii),
vaisyas (negustorii şi producătorii), sudras (sclavii, servitorii, de regulă ne arieni). La
aceasta se adaugă paria sau panchamas, cei intangibili, cărora nu li se recunoaşte
apartenenţa la o castă oarecare. Între caste nu există nici un fel de legături posibile, nu
se poate trece de la una la alta. Unul dintre semnele clare de distincţie între caste este
accesul la învăţătură, categoric refuzat ultimelor două în perioada veche.
19
Apartenenţa la o castă sau alta se datorează naşterii individului şi are nu atât o
relevanţă socio-economică, cât mai ales una religioasă, asupra căreia vom mai reveni.
Dorim să subliniem aici doar caracterul de sinteză al acestei realităţi socio-religioase.
Hinduismul nu trebuie înţeles doar ca o formulă religioasă limitată, vizând în
exclusivitate o anumită latură a existenţei umane, separată de cea economică, socială şi
politică, ci în primul rând ca o realitate atotcuprinzătoare, în care sunt incluse toate cele
amintite într-o sinteză care aduce întotdeauna în prim-plan religiosul.
Periodizare şi izvoare
Periodizarea este una relativă, nu este exactă pentru că hinduşii au o gândire
anistorică, axată nu pe date precise, ci una ce avea în vedere doar conţinuturile, înţelese
într-o manieră atemporală. Textele sacre hinduse, unele dintre ele străvechi prin formă
şi conţinut, au fost transmise oral prin memorizare. Ele vor fi fixate în scris abia după
sec. I d.Hr – deci nici ele nu ne ajută să fixăm în timp evenimentele. Este aşadar
imposibilă datarea exactă a fenomenelor. Se cunoaşte doar succesiunea lor. Noi vom
folosi o datare, precizând de la bun început că este una cu totul aproximativă.
1. Vedismul: În perioada cea mai veche (mileniul II î.Hr.), religia hinduşilor
poartă denumirea de Vedism (de la textele sacre cele mai vechi, numite Vede). Vedele
sunt colecţii de imne, formule şi reglementări liturgice, rostite de către brahmani atunci
când se aduceau jertfe. În general Vedele au un bogat conţinut liturgic şi mitologic. În ele
apare deja în formă schiţată un mod particular de relaţie cu sacrul unic, specific nu doar
hinduismului, dar care apar aici cu mai multă pregnanţă şi despre care se va mai vorbi,
şi anume henoteismul. Tot aici întâlnim şi trimiteri la sacrul nedefinit, Brahman. În vede,
brahman, = nepieritorul, imuabilul, temelia pe care se susţine întreaga lume. Conceptul
e abstract şi încă insuficient precizat. Tot în Vede întâlnim şi bogate referiri la un sacru
multiplu, constituit într-un Panteon (= totalitatea divinităţilor dintr-o religie),
Oameni [caste = grupe sociale]
1.brahmani = casta preoților
2. kșatria = conducători politici
3. vaisya = negustori,
producători
4. sudra = oameni de rând,
slugi
20
prezentând multe similitudini cu alte constructe de acest fel ale popoarelor indo-
europene.
Vedismul este religia indo europenilor. Ea se caracterizează prin mulţimea de zei,
cărora brahmanii le aduc jertfe, susţinând prin intermediul jertfei întreg cosmosul în
existenţă.
2. Brahmanismul: Începând ca în jurul anului 1000 î.Hr. se face simţită nevoia
de a se explica în ce mod poate jertfă de pe altare să influenţeze existenţa umană sau pe
cea cosmică. Altfel există pericolul căderii într-un simplu formalism. O dată cu aceasta
hinduismul intră în cea de-a doua etapă a sa, şi anume brahmanismul. Apar pe rând
următoarele texte sacre:
- Brahmanele – comentarii speculative la Vede, accentuează rolul ontologic al
sacrificiului, reflectează asupra puterii misterioase ce ţine universul în existenţă şi
asupra legăturii dintre sacrificiu şi cosmos. Ele izvorăsc din mistica sacrificiului şi au un
caracter speculativ.
- Aranyaka - (=scrieri silvane), rodul înţelepciunii acumulate de unii eremiţi retraşi în
pădure. Ele sunt o explicare a Brahmanelor şi în acelaşi timp un nou pas în procesul de
deplasare a accentului dinspre sacrificiu spre primatul cunoaşterii metafizice, a
înţelegerii sensului realităţilor fundamentale.
- Upanişadele, probabil începând de prin 800-600 î.Hr., sunt texte ce au fost comparate
cu dialogurile lui Platon. Ele relatează controverse de idei între căutătorii adevărului şi
momente de dezvăluire a unor învăţături secrete, destinate doar celor care au atins un
anumit nivel de intensitate a căutării. Upanişadele devalorizează atotputerea
sacrificiului. Sunt prezente deja învăţătura despre karma (legea cauzalităţii) şi samsara
(ciclul reîncarnărilor), dar efortul reflexiv al Upanişadelor vizează în mod special
coincidenţa dintre Fiinţa Absolută Brahman, cu sinele individual – atman.
Karman, la singular, desemna iniţial fapta prin excelenţă mântuitoare, jertfa.
Forma de plural a lui karman este karma, care a ajuns ulterior să desemneze totalitatea
faptelor unui om, însoţite de efectele acestora, manifestate ca un bagaj, ca o încărcătură
de condiţionări pe care omul respectiv e obligat să o poarte.
De ce fapta are efectul pe care îl are? Fapta are o importată şi o influenţă limitată
în timp. Niciodată efectul ei nu e absolut pt că nicio faptă nu are o putere universală.
Dacă fapta nu are impact veşnic atunci nici cei ce mor nu pot sta veşnic în iad sau
21
paradis, deci după o vreme vor trebui să se reîntoarcă. Pe de altă parte, efectul faptei e
de neînlăturat, şi el trebuie neapărat să se consume, fie în viaţa aceasta, fie dincolo de
moarte, fie într-o viaţă viitoare.
Brahmanismul e tot o religie a claselor superioare care sunt capabile de
speculaţie, joacă un rol important brahmanii (preoţii).
Din Upanişade se vor desprinde ulterior 6 direcţii (şcoli) filosofice, numite
darsane. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:
- Sistemul Vedanta (sistem monist, există o singură realitate fundamentală, prezentă în
toate, se vorbeşte despre identitatea dintre atman şi brahman).
- Sistemul Yoga (sistem filozofic dualist, urmărind eliberarea spiritului din legăturile
materiei).
3. Hinduismul clasic (după 200 î. Hr.) apare pe fondul unor tensiuni puternice
existente în societatea Indiei, datorate faptului că membrilor castelor inferioare nu le
erau recunoscute nevoile religioase și se considera că aceștia nu pot avea acces la
mântuire în cursul acestei vieți, ci numai într-o viață viitoare, când vor avea șansa să se
nască într-o castă superioară. Refuzul inițial al brahmanilor de a crea mijloace religioase
specifice castelor de jos a dus la apariția a două noi religii, budismul și jainismul, care
promit tuturor șanse la mântuire și astfel atrag un număr însemnat de adepți. Abia în
urma acestor rupturi reușește și hinduismul să vină în întâmpinarea nevoilor tuturor
adepților săi. Este un moment de reformă interioară ce schimbă radical profilul acestei
religii. Scrierea sacră asociată acestei reforme este Bhagavad-Gita.
Hinduismul clasic se naște din nevoia castelor inferioare de a dezvolta modalități
de raportare la sacru specifice lor. Credinciosul din aceste caste este în general mai
puțin înclinat spre reflexia speculativă, viața lui având în primul rând o dimensiune
acțională. Raportarea la sacru se transformă radical în perioada hinduismului clasic.
Una din modificări e aceea că în general oamenii, familiile, comunitățile au ca protector
un singur zeu, căruia îi acordă însă toate atributele sacrului. Fenomenul poarta
denumirea de HENOTEISM. Nu e vorba doar de alegerea unui zeu şi uitarea celorlalţi, ci
de faptul că toate aspectele relaţiei cu sacrul se concentrează spre această divinitate.
Henoteismul este adorarea a tot ceea ce ţine de sfera sacrului într-o singură divinitate.
Prin raportarea la o singură divinitate, omul acoperă tot ceea ce este necesar în relația
22
dintre el și sacru: respectiva divinitate îl ajută în toate situațiile vieții lui, trăirile mistice
sunt legate de aceeași divinitate, rugăciunile și ofrandele îi sunt închinate, toate miturile
și doctrinele cunoscute o au în centru.
Scrierile acestei perioade sunt marile epopei Ramayana (Calea lui Rama) şi
Mahabharata (Marile fapte ale Bharaților), din care cel mai important fragment îl
constituie Bhagavad-Gita. Epopeile nu au valoarea de sacralitate a scrierilor mai vechi,
însă sunt mult mai acesibile păturilor largi. Pe lângă acestea apar alte istorisiri epice
mitografice mai mici, numite purane, acestea fac să înțeleagă omenirea cum trebuie să
se raporteze la sacru.
Forme de religiozitate henoteistă ale hinduismului clasic:
• Vişnuismul (vaishnavismul) – cultul lui Vişnu, păstrătorul, zeul care se
întrupează sub forma unor avatari şi coboară pe pământ pentru a reface raporturile
dintre om şi sacru,
• Shivaismul – cultul lui Shiva, zeul distrugerii şi al reînnoirii, anahoretul prin
excelenţă dar şi partenerul sexual, zeul extazelor de orice fel.
• Shaktismul – cultul zeiţei Shakti, sau Kali – are în centru principiul feminin,
matern, dinamica universală este înţeleasă în dimensiunea ei feminină,
şi alte forme asemănătoare, cu o extensiune spaţială mult mai mică.
Venerarea celor trei zei este împărțită pe zone în India. Există zone în care este
venerat numai Vișnu, zone în care este cinstită numai Shakti, sau zone în care tradiția
este de a îl venera numai pe Shiva. Brahma, zeul creator (a nu se confunda cu Brahman,
realitatea sacrului nedefinit!) nu este venerat aproape niciunde în India. Există pe toată
suprafața Indiei doar două sau trei temple mai mari care îi sunt dedicate.
Conceptul de TRIMURTI a fost interpretat din punct de vedere creştin ca fiind o
reprezentare a Treimii. Brahma (creatorul), Vişnu (păstrătorul), Shiva (distrugătorul)
nu sunt însă niciunde în hinduism veneraţi împreună, ca o treime de persoane luate
împreună. Conceptul de trimurti există, dar nu ca venerare a unei treimi de persoane, ci
Trimurti reprezintă succesiunea celor 3 momente ale existenţei: creaţia, păstrarea şi
distrugerea, iar acestea sunt asociate zeilor de mai sus. Trimurti apare ca reprezentare
de statui pe templele hinduse abia începând cu sec 8 d. Hr. Hinduşii recunosc cele trei
relaţii ale sacrului cu lumea: creaţia, păstrarea şi distrugerea, dar nu o treime de
23
persoane, aşa cum au crezut unii interpreţi creştini. Creaţia e valorizată negativ,
păstrarea e pozitivă, distrugerea e pozitivă şi negativă (e negativă pentru că pricinuieşte
durerea şi e pozitivă pentru că deschide perspectiva unui nou început).
Avatarul sau avatarele sunt formele de încarnare ale sacrului – întrupări, ceea ce
presupune existenţa unui zeu care se poate întrupa. De ex. Vişnu se întrupează când
lumea e periclitată, când e deteriorată ordinea lumii. Avem 10 întrupări clasice ale lui, în
forme animale şi umane (mistreţul, peştele, țestoasă, leu, pitic, etc). Cei mai cunoscuţi
avatari ai lui Vişnu sunt întruparea a VII-a în Rama şi întruparea a VIII-a în Krsna. Cea
de a noua întrupare este o întrupare negativă în Buddha. Ultimul avatar al lui Vișnu al X-
lea este Kalkin care va veni la sfârşitul veacurilor.
În interpretările moderne ale hinduismului, numărul avatarilor lui Vişnu se
lărgeşte. Chiar şi Iisus Hristos e receptat în hinduism ca fiind unul din avatarii moderni
ai lui Vişnu.
Întruparea sub formă de avatar, specifică mai ales lui Vișnu, are ca scop
repararea unei situații, refacerea condițiilor existenței lumii atunci când acestea s-au
deteriorat peste măsură.
Shiva intervine atunci când nu se mai poate repara nimic, când deteriorarea este
prea mare. El distruge tot, adică înlătură tot ce este rău, creând astfel premisele ca viața
să înceapă din nou de la zero, pe baze noi și nepervertite.
Shaktismul se dezvoltă în sec 7-8 d. Hr. Este un curent ce pune în fruntea
panteonului şi în centrul cultului o figură feminină. Zeiţa e universală şi e partea
dinamică într-o relaţie, cum ar fi relaţia dintre ea şi Shiva. Shiva fără parteneră sa nu ar
fi putut face nimic. Dinamica universului e personificată într-o formă feminină.
O dată cu apariția jainismului și a budismului de dezvoltă și doctrina non-
violenței sau a respectului față de toate ființele vii, întrucât toate animalele și toți
oamenii sunt suflete aflate pe o treaptă sau alta în circuitul reîncarnărilor. Doctrina non-
violenței e preluată de hinduismul clasic, si are drept consecință chiar renunțarea la
jertfele sângeroase, elementul central al vedismului. De acum se aduc zeităților doar
ofrande nesângeroase: fructe, produse de patiserie, lapte etc. Jertfa nesângeroasă și
ceremonia în cadrul căreia este adusă se numesc puja.
24
4. Din anul 1100 d. Hr. Putem vorbi de un hinduism al sectelor, din cauza
fărâmiţării tot mai mari în culte individuale, funcţionând în paralel. Întâlnirea dintre
hinduism şi islam duce la noi formule religioase, şi chiar la apariţia unei religii noi –
sikhismul (Sikh e întemeietorul, din sec al 16-lea). E o religie care preia din islam
conceptele monoteiste, ideile profetice şi soteriologice, iar din hinduism raportarea la
sacrul nedefinit şi unele practici care îl vizează pe acesta. Sikhismul nu mai e nici
hinduism nici islam.
5. Hinduismul modern (neohindiusmul) – începând din sec. al XIX-lea,
hinduismul dezvoltă curente misionare, care îşi adaptează mesajul pentru a face faţă şi
în alte cadre culturale. Acest lucru se petrece din cauza traumelor colonializării
europene şi ca reacţie la misiunea creştină îndreptată spre ei. Trebuie subliniat faptul că
până astăzi cei mai mulţi hinduşi nu sunt misionari, ci contestă mişcările noi, afirmând
că idealul religios nu trebuie să fie cel al cuceririlor exterioare, al extinderii teritoriale a
religiei, ci cel al interiorizării şi al experienţei personale.
A se remarca faptul că în cazul diferitelor perioade ale hinduismului a fost
precizat doar începutul lor în timp, niciodată însă şi încheierea lor. Aceasta deoarece ele
nu se încheie, ci coexistă în continuare, alături de formele mai noi. Astăzi impresia
generală pe care o are occidentalul e că hinduismul e o religie compozită, din care
fiecare poate să-şi aleagă ce vrea.
SACRUL ÎN HINDUISM
Fiecare din dimensiunile sacrului se bucură de atenţie egală în hinduism, fiind
elementul central în anumite școli și curente.
Conform filozofiei Vedantei, sacrul nedefinit se numeşte în hinduism Brahman.
Se consideră că acesta stă la baza întregii existenţe – aici viziunea hindusă e monistă,
cunoaşte o singură substanţă, o singură realitate absolută fundamentală. Brahman este,
în reflexia filozofico-religioasă, realitatea fundamentală a sacrului. El fiinţează în sine
însuşi, dincolo de orice concept sau experienţă umană, chiar dincolo de conceptul de
fiinţă. E simbolizat prin metafora apei, a oceanului cosmic. La un moment dat el iese din
25
sine, fără un motiv anume, pentru a duce o viaţă autonomă în cadrul lumii create, în
diferite forme. Se “sparge în bucăţi”, care se împrăştie şi se opresc la o distanţă mai
mare sau mai mică de centru, de brahman însuşi:
Brahman decide să se spargă într-o mulțime de bucăți, toate acestea fiind, în
esența lor, în continuare părți din Brahman:
Brahman = ...... zei...... brahmani..... cavaleri.... negustori.... slugi.... paria....
....animale..... plante.... pietre
Cei mai apropiaţi de Brahman sunt zeii. Apoi urmează oamenii, pe caste: casta
brahmanilor – cavaleri – negustori şi producători – muncitori şi slugi – paria (aici intră
şi cei din alte religii, pentru că nu trăiesc conform dharmei). La cea mai mare distanţă se
află regnul animal şi cel vegetal, apoi cel mineral.
Se observă că în sfera sacrului, Brahman este şi sursă a celorlalte divinităţi, care
sunt astfel relativizate în raport cu acesta. Sacrul nedefinit este astfel mai bine cotat
decât formele personale ale sacrului.
Toate aceste entităţi, inclusiv zeii, sunt chemate să se reunească în Brahman
printr-o serie de reîncarnări succesive, după care vor ajunge una cu el. Ele au nevoie de
aceste reîncarnări, în cursul cărora fiecare trebuie să îşi descopere atmanul (esenţa
proprie, sinele său cel mai profund), iar prin meditare (meditaţie) şi interiorizare să
recunoască intuitiv că acesta e identic cu Brahman.
Tot Vedanta vorbeşte despre maya – iluzia care te face să crezi că toate
realităţile sunt separate între ele şi diferite una de cealaltă. Dacă depăşeşti iluzia vei
vedea că eşti asemenea celui de lângă tine, chiar identic cu el.
Sacrul personal apare sub formă multiplă atunci când vorbim de o mulţime de
zei. Panteonul hindus are câteva sute de mii de divinităţi. Se realizează astfel acoperirea
tutor zonelor realului. De fapt panteonul în sine formează o unitate cu lumea material
iluzorie, care nu e niciodată singură, ci se află totdeauna sub cârmuirea sacrului.
Sacrul personal-unic apare în formulele henoteiste, specific hinduismului clasic,
atunci când un anumit zeu e înzestrat cu toate atributele sacrului. Conform gândirii
henoteiste, panteonul reuneşte mai multe manifestări ale aceluiaşi sacru, manifestări
26
care în fond toate se reduc la una, cea centrală. Reversul este dat de faptul că acest unu
apare în mod necesar sub o formă multiplă. Raportul dintre sacrul unic şi cel multiplu
devine astfel foarte complex.
Raportul dintre sacrul unic şi cel multiplu
Pentru înţelegerea acestui raport ne folosim de mituri din tradiţiile hinduismului
clasic:
1. Din vişnuism – un mit cosmogonic: Vişnu stă întins pe ape, pe oceanul cosmic,
sau pe şarpele cosmic, după o altă variantă, hotărât să înceapă un proces de creaţie.
Oceanul, apa e asociată sacrului nedefinit, haosului şi lumii neorganizate. Şarpele şi în
general regnul oficial apar asociate în general apei, adâncurilor. Haosul ţine de adâncuri,
de smârcuri, de apele întunecoase.
Din ombilicul lui Vişnu (= centrul persoanei, dar şi al universului) răsare un lotus cu
1000 de petale de aur. El reprezintă prin numărul 1000 suma întregii creaţii, cu toate
componentele ei până la sfârşitul veacurilor. Aurul are menirea să arate perfecţiunea
iniţială a acestei creaţii, a existenţei în ansamblu. Din pericapul acestui lotus apare,
stând în poziţie lotus, Brahma creatorul, care nu este altceva decât un yoghin desăvârşit
dintr-un ciclu cosmic anterior. Acesta creează lumea fenomenală în multiplicitatea să:
întâi întregul panteon, apoi lumea cu cele 3 nivele (văzduhuri, pământ, lumea
subpământeană), fiecare domeniu cu populaţia adecvată.
Mitul arată unitatea fundamental a sacrului cu profanul. Multiplicitatea ia
naştere din unicitate (din Vişnu). În unicitatea de la început avem atât sacrul unic
nedefinit reprezentat de oceanul cosmic cât şi sacrul unic definit, personal, care e Vişnu.
2. Un mit din shivaism arată modul de impunere a unităţii în cadrul
multiplicităţii. În cazul mitului lui Shiva e vorba de o secetă cumplită care pune în
pericol existenţa tuturor fiiţelor vii. Fenomenul e interpretat simbolic ca întrerupere a
comuniunii sacru-profan. Salvarea = restabilirea ei, tot în plan simbolic. Nimeni nu
cunoaşte soluţia problemei. Un ascet deosebit de înzestrat porneşte nişte exerciţii
ascetice foarte eficiente, iar în final, prin asceză, ajung să se întâlnească cu Brahma
creatorul, căruia îi cere o soluţie. Soluţia ar fi coborârea Gangelui cosmic pe pământ pe
care îl poate coborî doar Shiva. Yoghinul ajunge după altă perioadă de asceză la Shiva pe
care îl roagă să intervină şi să deschidă zăgazurile cerului din care să coboare Gangele.
27
Shiva îi îndeplinește rugămintea şi cu propria frunte preia sarcina apei ce cade pentru
ca aceasta să nu distrugă pământul. Seceta e oprită, fiinţele vii vor fi salvate.
Mitul arată modul de impunere al unei divinităţi până atunci secundară,
respectiv modul de impunere a unului în multiplu. Arată continuitatea dintre sacru şi
profan prin intermediul apei şi constituie temei pentru existenţa fluviilor sacre.
Intervenţia sacrului în forţă poate fi distrugătoare, dar sacrul însuşi e în stare să-şi
administreze propria implicare.
3. Mit din ciclul shaktist (Zeiţa Kali) – un monstru cosmic atacă universul şi nici
unul din zei nu îi poate veni de hac. Zeii se aşează într-un cerc, îşi întind mâinile spre
centru (într-o altă versine ei suflă spre centrul cercului) şi din energia tuturor ia naştere
zeiţa Kali – o divinitate puternică, războinică, ce se dovedeşte în stare să-i vină de hac
monstrului. Aici multiplicitatea este temeiul unicităţii, fără a o putea înlocui – cele 2
forme ale sacrului sunt corelative şi complementare.
Raportul dintre sacrul nedefinit şi cel definit
Cele două forme ale sacrului apar mereu împreună. Este vizibil în mitul despre
Vişnu întins pe oceanul cosmic, sau pe şarpe. Din punct de vedere hindus acesta e
reprezentarea firescului din existenţă, a coexistenţei permanente dintre sacrul definit şi
cel nedefinit.
Sacrul nedefinit e numit Nirguna Brahman (Brahman fără însuşiri). Sacrul definit
este numit Şaguna Brahman (Brahman cu însuşiri)
Raportul dintre bine şi rău în hinduism
Hinduismul reuşeşte să exprime şi unitatea fundamentală a fiinţei, dincolo de
bine şi de rău. De exemplu există un mit care vorbeşte de zeul Krna – o întrupare, un
avatar al lui Vişnu pe pământ. În copilărie, Krşna trăieşte pe lângă un râu unde apare un
şarpe mare ce pune în pericol copiii şi vieţuitoarele de acolo. Krşna se repede să-l
omoare, iar în clipa când e gata să-i ia viaţa, şarpele îl opreşte zicându-i: “de ce mă
omori? Că tu m-ai trimis. Eu sunt tu şi tu eşti eu.”
Bivalenţa aceasta, existenţa separată a binelui şi a răului este o realitate doar în
maya, binele şi răul fiind totuna. Acest rău e o problemă de percepţie. Dincolo de maya,
28
atunci când se depăşeşte iluzia cosmică, realităţile sunt monovalente, pentru că toate
participă la aceeași esență, toate sunt părți din Brahman care intervin așa cum le e
rostul și acolo unde le e locul.
ASPECTE ALE RAPORTULUI DINTRE SACRU ŞI PROFAN ÎN HINDUISM
Creaţia lumii.
Deja în Vede se pune întrebarea „de ce?”, însă ea rămâne fără răspuns. În Rigveda
(imnul creaţiei) se pun întrebările fundamentale, care rămân fără răspuns până la
sfârşit. Lumea este ciclic creată şi distrusă într-un joc nesfârşit, ca o plictiseală a lui
brahman. Cu privire la modul apariției lumii există foarte multe mituri în diferitele
tradiții. Nici miturile explică de ce-ul creaţiei, ci doar o descriu.
Parţializarea comuniunii se petrece:
1. Prin acţiunea demonului, sau a unui monstru, sau şarpe (ca în miturile
amintite mai sus)
2. Prin fapta umană – Karma, încărcătura de fapta pe parcursul vieţii care duce la
reîncarnare. Fapta odată făcută este definitivă, nu poate fi înlăturată. Efectele faptei sunt
însă limitate în timp (fericirea şi nefericirea nu pot fi veşnice). Hinduismul e religia prin
excelenţă a faptei de neşters, cu relevanţă cosmică. Fapta personală e relevantă pentru
destinul personal şi cel cosmic.
Diferitele fapte negative au repercusiuni asupra destinului fiecăruia şi asupra
legii morale cosmice, dharma. Aceasta se degradează încet, sub povara faptelor
negative. Fapta are deci capacitatea de a modifica legea universală a universului –
dharma. Dharma este o realitate eternă, însă ea suferă totuşi o degradare în cursul
existenţei universului. Acest fapt se petrece la anumite momente date, când se
acumulează o masă critică de fapte negative.
Existenţa universului este structurată ciclic în patru etape mari:
MAHA-YUGA reprezintă un ciclul cosmic complet, de la crearea universului până
la sfârşit. Ea este formată din patru perioade numite YUGA:
1. KRITA-YUGA (yuga creaţiei) – perioada de început în care dharma este
perfectă. Avem un zeu, o veda şi un ritual. Cultul este unitar. Perioadă este reprezentată
29
simbolic printr-o vacă cu 4 picioare. Sistemul castelor funcţionează bine, oamenii trăiesc
conform dharmei, şi pot să îşi împlinească menirea de a deveni una cu brahman. Totuşi
unii fac şi fapte negative, degradând dharma, iar când se acumulează foarte multe fapte
negative se produce o răsturnare calitativă: un sfert se pierde din dharma.
2. Perioada a II-a – în care dharma e diminuată cu un sfert. În spectrul religios
apar jertfele sângeroase, care nu sunt caracteristice şi perioadei dintru început.
Reprezentarea simbolică este o vacă cu 3 picioare. Şi în această parte se acumulează
fapte negative => la un moment dat se pierde încă un sfert din dharma.
3. Perioada a III-a – a rămas o jumătate din dharma. Veda se împarte în 4, avem 4
”vede”, pe care nimeni aproape că nu le mai studiază. Reprezentarea simbolică este o
vacă cu 2 picioare.
4. KALI-YUGA (yuga cea neagră) – a mai rămas un sfert din dharma. Perioada
este simbolizata printr-o vacă cu un picior. Apăr o serie de teorii sofisticate, apar multe
dispute de idei şi o mulţime de texte care oricum nu vor avea nici un efect ontologic
asupra oamenilor, nu vor reuşi să îi facă mai buni şi să îi apropie de idealul soteriologic.
Domină bolile, suferinţele, disperarea. Noi trăim acum în această din urmă perioadă,
trăim „zilele de apoi”. Kali-yuga a început în anul 3102 i.Hr, an considerat data morţii lui
Krsna, avatarul lui Vişnu. La sfârşitulfiecărei perioade yuga, dar mai ales la sfârșitul
perioadei a III-a şi începutul ultimei perioade apar în număr mare avatari pe pământ,
pentru a reface ceea ce se mai poate reface.
Kali-yuga durează 432 000 ani.
Perioada a III-a ține 2 x 432 000 ani.
Perioada a II-a ține 3 x 432 000 ani.
Perioada I ține 4 x 432 000 ani.
În total Mahayuga ține 10 x 432 000 = 4 320 000 ani.
La sfârşit, conform miturilor din ciclul vișnuit, Vișnu iniţiază combustia cosmică,
totul arde, iar în final rămâne numai Vișnu întins pe ape. A se observa că în miturile
vișnuite Vișnu preia și funcția de distrugător, specifică lui Shiva. După aceasta, creaţia o
va lua de la capăt: din ombilicul lui Vișnu va ieşi cândva o nouă floare de lotus, din care
ia naştere un nou univers, ce va trece exact prin aceleaşi cicluri... Fenomenul se repetă la
nesfârşit...
Succesiunea existenţei a 1 000 de universuri, 1 000 x 4 320 000 ani = 1 zi din
viaţa zeului Brahma.
30
RESTAURAREA COMUNIUNII DINTRE SACRU ȘI MUNDAN
Și în această religie, o comuniune restaurată e echivalentă cu o stare de bine, de
împlinire resimțită la nivelul vieții de zi cu zi. Restaurarea finală și deplină, scopul
eforturilor soteriologice ale hinduismului este ieșirea din circuitul reîncarnărilor. Omul
tinde să ajungă la starea în care este liber de condiționări, în primul rând de
condiționarea din partea faptelor sale, și în care nu mai este nevoit a veni din nou și din
nou pe lume pentru a consuma efectul faptelor din viețile anterioare. Abia atunci el
poate cunoaște o stare de eternă pace și fericire. Conform filozofiei Vedantei, acest lucru
se petrece atunci când omul înțelege intuitiv identitatea dintre sinele său cel mai
profund, atman, și realitatea universală și nedefinită a sacrului, Brahman.
Modalități de restaurare a comuniunii
1. Jertfele aduse de brahmani,
2. Invocarea divinităţii de către oameni (se produce o restaurare limitată în timp şi
spaţiu), intervenţia acestor divinităţi,
3. Intervenţia voluntară a divinităţilor, de ex. sub forma avatarilor,
4. Efortul ascetic, care în hinduism are efect ontologic,
5. Efortul filozofic de meditaţie şi înţelegere a realităţilor fundamentale.
Restaurarea prin acțiunea sacrului
Există situaţii în care sacrul intervine în putere şi restaurează comuniunea
pentru un timp şi un spaţiu dat (vezi de ex. mitul cu zeiţa Kali).
O formă mai aparte de acţiune a sacrului e întruparea prin avatari specifica lui
Visnu (avem 10 avatari clasici a lui Visnu care fac parte din regnul animal şi cel uman:
peste, leu, mistreţ etc.). Visnu se întrupează când dharma se deteriorează foarte
puternic spre finalul ciclurilor yuga. La sfârşitul celei de a treia yuga avem mai multe
întrupări ale lui Visnu, cele mai cunoscute sunt:
A şaptea – întruparea ca Rama, care e un om ce se naşte la curtea regală şi va
duce o viaţă de erou, toate vicisitudinile existenţei umane şi în acelaşi timp normalitatea
acesteia prin dragostea pentru Sita, cu care se şi însoară. În numele Sitei se regăseşte
31
lexemul fiinţei, Sat = fiinţă, Sita = cea plină de fiinţă. Viaţa lui Rama e povestită în
epopeea Ramayana.
A opta – întruparea sub forma lui Krsna, avatar total, în care divinul şi umanul
sunt prezente în întregime. Moartea lui Krsna marchează începutul perioadei Kali –
yuga. Unele relatări despre el sunt cprinse în epopeea Mahabharata.
Întruparea a 9-a lui Vişnu este Buddha. Avem aici o încercare a hinduismului de
a integra în gândirea sa un sistem nou, cu care se va confrunta, şi anume budismul.
Buddha este un avatar cu conotaţii negative, a venit să separe, să aducă tulburare.
Buddha răspândeşte intenţionat doctrine pernicioase, nihiliste. Menirea acestul fapt e
de a separa spiritele, de a cerne grâul de neghină.
A 10-a întrupare, Kalkin, este o aşteptare eshatologică. El va veni la sfârşitul
perioadei kali-yuga.
Restaurarea prin eforturile omului
Dintre modalitățile de restaurare ce au în prim plan efortul uman ne vom
concentra atenția în mod special asupra formelor de yoga. Yoga e un concept complex,
ce desemnează atât un sistem filozofic, cât și o serie de practici menite să ducă la
eliberarea umanului de diferitele sale condiționări. În cele ce urmează vom vedea care
este istoria conceptului de yoga, care sunt sensurile sale și care sunt modalitățile de
practică asociate termenului yoga.
Forme de yoga în hinduism:
1. Precizări preliminare:
Etim. „yuj” = a lega laolaltă, a ţine împreună.
În sens larg, termenul desemnează orice mijloc sau metodă pentru a realiza
unificarea interioară, degajarea spiritului şi astfel a obţine eliberarea.
Pe baza descoperirilor arheologice se poate constata că practici specifice yogăi
au fost cunoscute încă din perioada pre-indo-europeană, urmând ca ulterior conceptul
și practicile să se dezvolte și să se precizeze
Lucrare de referinţă în domeniu: M. Eliade, Yoga, nemurire şi libertate,
Humanitas, Bucureşti 2006.
2. Yoga în Bhagavad-Gita
32
Opera Bhagavad-Gita (~sec. ÎI î.Hr.), o parte din Mahabharata, reprezintă un
moment de reformă interioară a hinduismului în urma crizei care a dus la apariţia
budismului şi a jainismului. Bhagavad-Gita e mărturia unui efort de integrare,
reinterpretare şi investire cu atribute soteriologice clare a celor 3 căi (marga)
tradiţionale pe care se manifestă existenţa religioasă hindusă:
- Jnana-marga/jnana-yoga (a cunoaşterii) – similară eforturilor intelectuale ale
brahmanismului. În tradiţia jnana-yoga, pentru delimitarea de eul superficial se recurge
de ex. la tehnica înlocuirii persoanei I cu pers. a III-a în vorbirea curentă, rezultând un
clivaj între realitatea acţională umană şi eul profund.
- Karma-marga/karma-yoga (a faptei). Fapta trebuie recunoscută ca
inconsistentă ontologic, aşa cum este de altfel orice situaţie umană, şi înfăptuită cu
totală detaşare faţă de roadele acesteia. Neurmărind să profite de pe urma rezultatelor
acţiunii sale, omul îşi transformă faptele în sacrificii aduse pentru menţinerea bunului
mers al universului. El îşi transcende astfel propria dimensiune acţională. În acest mod,
chiar omul născut într-o castă a cărei dharma îl obligă la acţiune se poate elibera de
legăturile faptei, de nucleele karmice pe care aceasta le creează în mod obişnuit,
ajungând nemijlocit la mântuire.
- Bhakti-marga/bhakti-yoga (a devoţiunii) – considerată în Bhagavad-Gita şi în
hinduismul clasic cea mai înaltă formă de yoga; reprezintă concentrarea care are ca
obiect Fiinţa Supremă. Practicantul dezvoltă o relaţie de iubire cu zeul ales, prin graţia
căruia obţine eliberarea, concepută ca o stare de unire mistică cu sacrul personal. De
remarcat păstrarea identităţilor distincte, fără fuzionare. Formule specifice: „Atât de
mult te iubesc, încât nici nu mai vreau să mă contopesc cu tine.”
3. Yoga clasică – yoga în sens restrâns
- Sistem filozofic dualist, urmărind eliberarea spiritului din legăturile materiei.
- sistematizat de Patanjali, în Yoga-Sutra (~sec. ÎI d. Hr.).
- Cuprinde practica raja-yoga (yoga regală), program yoga complet, având 8
etape:
- Înfrânările (yama): abţinerea absolută de la fapte sau imbolduri negative şi de
la practici sau tendinţe sexuale; de la tot ce la gânduri și fapte rele.
33
- Disciplinele (niyama): respectarea strictă a unor reguli de curăţenie şi asceză;
încetinirea mișcărilor, adcă reducerea acestora deoarece se produce un consum de
energie.
- Poziţiile corpului (asana): refuzul de a se risipi în mişcare necontenită şi sterilă;
de a practica fapte care să îți producă o stare de bine o stare de curăție.
- Ritmul respiraţiei (pranayama): încetinirea ritmului respirator. Aceasta
favorizează retragerea din conştiinţa diurnă, fragmentară, şi pătrunderea în stări de
conştiinţă superioară proprii somnului, fără a pierde însă luciditatea;
- Interiorizarea (pratyahara): retragerea simţurilor din obiecte, emanciparea
activităţii senzoriale de sub dominaţia obiectelor exterioare, obţinerea autonomiei faţă
de lume exterioară;
- Concentrarea (dharana): fixarea spiritului într-un singur punct (ex: centrul
ombilicului, lotusul inimii, un adevăr intelectual, Fiinţa Supremă);
- Meditaţia (dhyana): concentrarea devenită continuum într-un interval de timp
mai lung, adică să stai concentrat o perioadă îndelungată pe ceva;
- Supraconştiinţa sau Iluminarea (samadhi): contemplarea unitivă, în starea,
identificarea subiectului cu obiectul meditaţiei.
În funcţie de obiectul asupra căruia se concentrează spiritul în ultimele 3 trepte
(sam yama), practicantul capătă un anumit tip de puteri speciale. Ex: asupra ombilicului
=> cunoaşterea sistemului corpului; Asupra cavităţii gâtului => dispariţia foamei şi a
setei; asupra inimii => cunoaşterea spiritului; Asupra formei corpului => poate deveni
invizibil; asupra karmei care a început să dea roade => cunoaşterea momentului morţii;
Asupra întipăririlor mentale (samskara) => cunoaşterea vieţilor anterioare; de
asemenea poate obţine cunoaşterea gândurilor altora, a trecutului şi a viitorului, a
graiurilor tuturor fiinţelor etc. Orice obiect poate fi asimilat în meditaţie. Dar
dobândirea acestor puteri reprezintă o tentaţie care îl îndepărtează pe yogin de la
adevăratul său scop: eliberarea de condiţia umană, libertatea absolută, necondiţionatul.
Eliberarea finală se produce atunci când yoginul se concentrează asupra Sinelui sau a
Fiinţei înseşi, unindu-se astfel cu Fiinţa pură, ce reuneşte în sine totul. Atunci el
regăseşte plenitudinea originară, integrând toate nivelurile existenţei, îmbogăţite cu
dimensiunile libertăţii şi ale supra conştiinţei.
4. Tradiţii yoga mai târzii:
34
- Tantra yoga, yoga experienţei totale, integrează niveluri de experienţă
eterogene (precum iconografia, sunetele mistice, gesturile, energiile corpului,
sexualitatea) într-o meditaţie şi o practică riguroasă, cu pronunţat caracter simbolic. Se
urmăreşte refacerea unităţii primordiale a spiritului pornind de la polaritatea
fundamentală cosmică a masculinului şi a femininului. Tantra yoga e specifică kali yugăi,
condiţiei carnale a existenţei. Acum, omul trebuie să pornească de la experienţele
fundamentale ale condiţiei sale, pentru a străbate cursul înapoi, spre cunoaşterea
adevărului şi realizarea unităţii. Este vorba însă despre o disciplină religioasă iniţiatică,
practicată numai sub îndrumarea atentă a unui guru, şi nu despre exaltarea
dezordonată a pornirilor trupeşti.
- Hatha-yoga îşi propune obţinerea eliberării în interiorul acestei lumi, iar
aceasta se realizează într-un corp desăvârşit. Se urmăreşte purificarea organismului de
rezid-uri, bună circulaţie a energiei prin canalele energetice şi prin chakre, dezvoltarea
tuturor potenţelor umanului. E o formă de yoga care poate fi detaşată de substratul
religios hindus, rămânând un simplu set de exerciţii destinate bunei funcţionări a
organismului. În această accepţiune a fost preluată de cercuri laice sau creştine din
Occident. Practicanții vor să fie sănătoși, să trăiască cu corpul acesta în condiții de bună
funcționare a sa până la sfârșitul vieții.
HINDUISMUL ASTĂZI
HINDUISMUL MISIONAR ŞI YOGA ÎN OCCIDENT
În sec al XIX-lea hinduismul dezvoltă curente misionare. Ele se dezvoltă ca
reacţie la misionarismul creştin (Romano-catolic, Protestant şi Anglican). Aceste
curente operează o serie de reinterpretări, atât ale hinduismului cât și ale religiei din
zona căreia i se adresează (în cazul nostru creștinismul), pentru a arăta deplina
compatibilitate între oferta lor religioasă și profilul religios al publicului-țintă. De
reținut așadar că hinduismul, așa cum îl prezintă diferiții misionari hinduși în Occident,
nu este identic cu hinduismul așa cum este el practicat la el acasă, ci este un hinduism
adaptat.
Pentru a ilustra acest lucru vom folosi exemplul vacii ca animal sfânt. Așa cum
am văzut, majoritatea elementelor religioase nu au o singură semnificație pentru
35
hindușii din toate grupările și din toate timpurile, ci sensul lor a diferă în funcție de locul
și timpul la care ne referim.
Vaca – animal sacru în India
Cinstirea vacii poate fi urmărită în India înapoi în timp până în vremurile
străvechi, dar motivul pentru care a fost venerată vaca și asocierile care s-au facut cu
acest animal au fost foarte diferite. Astfel, cinstirea vacii datează încă din perioada
preariană și e legată de mitul unei zeițe a pământului, Prithvi, care este descrisă ca
existând sub formă de vacă, și în legătură cu care mitul spune că primii oameni au
supraviețuit datorită laptelui ei. Deja aici apar premisele asocierii dintre vacă și
elementul matern.
Atunci când au venit arienii, au intordus sacrificiile, inclusiv sacrificii în cinstea
zeului focului, Agni, căruia îi sacrificau unt care întreținea focul. Astfel, rolul vacii
rămâne unul important.
Când sacrificiul a ieșit din uz, datorită apariției jainismului și a budismului și a
dezvoltării doctrinei non-violenței, s-a consolidat semnificația vacii ca Gautama (mama-
vacă) și de Aditi (mamă a zeilor). În cele din urmă, vaca a fost asociată și cu întreaga
Indie, țara-mamă.
În diferitele tradiții ale hinduismului clasic, elementul vacă rămâne unul central.
În vișnuism vaca e asociată lui Krsna, care apare în unele mituri și reprezentări ca
Krsna Govinda sau Gopala, ambii termeni însemnând ”păstor la vaci”. Semnificația
primă a lui Krsna este acela de protector la vaci, iar semnificația secundă, metaforică,
este acela de protector al țării. În cazul shivismului, animalul de călărie a lui Shiva este
taurul Nandi și în felul acesta și în shivaism se face referire la elementul bovin, la vacă și
o include în cinstirea sa tot ca pe un element demn de venerare și sfânt.
În perioadele mai noi vaca simbolizează solidaritatea împotriva invadatorilor
musulmani, vaca devenind astfel un simbol al Indiei hinduiste, așa cum este până astăzi.
În sec. al XX-lea, Mahatma Ghandi considera că unul din cele mai frumoase daruri pe
care India le-a făcut omenirii în general e tocmai acesta al cinstirii vacii.
În viața practică, venerarea vacii atrage după sine și probleme. Vacile sunt
imposibil de sacrificat. Țăranii din India se folosesc de vaci din punct de vedere
utilitarist, consumând însă nu carnea, ci doar laptele, untul, brânza adică produsele
derivate din lapte, dar și bălegarul care este folosit nu doar pentru foc ci și ca
36
dezinfectant, s-a constatat cu analize chimice că bălegarul este un foarte bun
dezinfectant. Astfel din punct de vedere practic toate produsele vacii sunt bune.
Problema este când o vacă îmbătrânește și nu mai ai ce să faci cu ea fiindcă legea îți
interzice să o sacrifici, ci trebuie să aștepți să moară. Pentru valorificarea vacilor
bătrâne s-a dezvoltat o întreaga economie subterană care funcționează datorită
nivelului ridicat al corupției din India. Mulți dintre proprietari însă le lasă libere pe
străzi aceste vaci, lucru care îi frapează pe turiști, astfel vacile se hrănesc mai liber, mai
igienizează orașul fiindcă mănâncă mizeriile de pe străzi fiindcă sistemul de salubrizare
nu este așa de bine pus la punct la ei.
Misionarii hinduși de astăzi pun cinstirea vacii în legătură cu doctrina non-
violenței, ceea ce e impropriu, pentru că vaca se bucură de un statut special în
comparație cu alte ființe vii, la care se refera doctrina non-violenței. În plus, cinstirea
vacii nu a drivat din această doctrină și nu s-a fundamentat niciodată prin ea. Pe langa
aceasta, misionarii hinduși contemporani leagă cinstirea vacii de preocupările
occidentale de astăzi pentru ecologie și vegetarianism, încercând să arate că prin
cinstirea vacii ei au avut un ecologism și un vegetarianism avant la lettre. Dar toate
acestea nu sunt decât reinterpretări moderne ale simbolului străvechi al vacii, fără
vechime istorică.
Misionarismul hindus este în mod tradiţional contestat în sânul societăţii Indiei.
Foarte puțini hinduși aderă la ceste curente misionare. Cei mai mulți hinduși,
aproximativ 97%, sunt în continuare de părere că nu poţi fi hindus decât dacă te naşti în
acel spaţiu. Cei care s-au născut în alt spațiu religios au avut, din punctul de vedere al
hindușilor, o karmă mai proastă. Lor nu le folosește cu nimic să fie ademeniți la
hinduism. Dacă însă duc o viață morală acolo unde s-au născut, vor acumula karma
pozitivă, care le va permite ca în una din următoarele reîncarnări să se nască în India. Și
din acest motiv efortul misionar e lipsit de utilitate: toți oamenii din lume vor avea
oricum șansa să devină hinduși prin naștere, într-o reîncarnare ulterioară, atunci când
karma lor le va permite acest lucru.
În plus, convertirea propriu-zisă la hinduism este o imposibilitate și din
următoarele considerente: ce înseamnă să te convertești la hinduism? Să începi să
venerezi un anumit zeu? Dar niciun zeu nu e atât de important încât cinstirea lui să fie
elementul definitoriu pentru hinduism. Să încerci să înțelegi identitatea dintre Sinele
37
tău și esența cosmică? Aceasta, de asemenea, nu e o doctrină universală în hinduism, în
schimb se mai regăsește și în alte spații cultural-religioase. Să practici yoga sau alte
exerciții? Acestea pot fi practicate și în afara hinduismului. Să îți însușești viziunea lor
soteriologică și să crezi că menirea ta este să încerci să ieși din circuitul reîncarnărilor?
Acest lucru nu e suficient pentru a te putea considera hindus.
Care e atunci elementul definitoriu? Așa cum am arătat la început, hindușii
afirmă despre sine că trăiesc în conformitate cu dharma. Dharma definește și locul
fiecărui individ în societate, exprimat de ex. prin apartenența la una din caste, structură
socială fundamentală care garantează ordinea cosmică. Un occidental, daca vrea să
trăiască conform dharmei, atunci trebuie sa fie ceea ce este el însuși în țara lui și la locul
lui. Niciun occidental nu poate, prin convertirea la hinduism, sa devină membru al uneia
din caste. El va rămâne oricum un occidental, un om din afara sistemului castelor, care
nu poate decât să spere că, împlinindu-și menirea pe care o are în această viață în locul
unde s-a născut, va ajunge cândva la o reîncarnare mai bună, în India.
Hinduismul este văzut în primul rând ca o religie a interiorizării, nu ca una a
cuceririlor exterioare. De multe ori, hinduşii din diaspora nici nu se organizează ca alte
diaspore religioase din Occident. Viaţa religioasă hindusă se desfăşoară în plan interior,
ea manifestă o lipsă de interes faţă de structuri exterioare.
In India există forme de organizare în jurul templelor, a unor îndrumători
spirituali (guru) sau a așramurilor. Aşramurile sunt comunităţi asemănătoare cu
mănăstirile noastre. În India exista aşramuri hinduse, creştine, sincretiste. Aşramurile
se regăsesc şi în Biserica Ortodoxă din India. Sunt nişte comunităţi care de multe ori au
pe lângă ele instituţii sociale (şcoli, azile).
Biserica Orientală Ortodoxă din India, cunoascută sub denumirea de Biserica
Ortodoxă Siriană Malankara, este foarte veche, având ca dată simbolică a începuturilor
sale anul 52 d.Hr., an în care Sf. Ap. Toma ar fi ajuns cu propovăduirea în India. Din
punct de vedere istoric, ea nu e atestată chiar din timpul Sf. Ap. Toma, dar aproximativ
din sec II – III. În prezent ea numără aproximativ un milion de credincioși și e localizată
în principal în erala, în sudul Indiei. Fiind o Biserică foarte veche, este în primul rând o
Biserică a brahmanilor, deci o Biserică de castă, o Biserică în care privilegiile castei
superioare sunt în continuare respectate. Spre deosebire, prin sec XVII – XVIII
38
misionarii occidentali au propovăduit creştinismul la toată lumea, neținând cont de
diferențele dintre caste.
În 1948 India a abolit prin lege sistemul castelor, dar el încă mai funcţionează de
facto. Exista până la 3000 de sub-caste în India. Astăzi datorită politicilor sociale din
India, cei din castele inferioare au anumite privilegii față de cei din cele superioare (au
alocate locuri speciale la Universităţi, etc).
Moduri de raportare la yoga
Prin misionarii hinduși a fost răspândită în Occident și yoga. Astăzi ea poate fi
înţeleasă și practicată în mai multe feluri. Astfel există:
- Yoga hindusă, care pune accent pe idealurile religioase hinduse. Aici, tehnicile
yoga reprezintă doar o cale de realizare a lor.
- Yoga neutră, care este detaşată de orice substrat religios. De exemplu la
Universităţile din Occident se oferă la Facultatea de Sport cursuri de yoga. În aceste
cazuri, instructorul este atent controlat să nu facă propagandă religioasă, inadmisibilă
într-un asemenea cadru, ci să preia din yoga doar partea de gimnastică și de exerciții
respiratorii. Există deci şi sportul yoga – nu se preiau din yoga decât tehnici, menite să
dezvolte condiţia fizică a practicantului.
Și în România există astfel de abordări ale yoga. Profesorul de educație fizică
Ernst Gerhard Seidner, sibian, care are la bază și studii de teologie evanghelică, a fost
atât un practicant cât și un autor în domeniu. A se vedea de ex. lucrarea sa ”Yoga și
educarea voinței”, Ed. Honterus, Sibiu 2004.
- Există şi o yoga încreştinată – de ex. Episcopia Romano-catolică de Innsbruck,
Austria, are un instructor de yoga pentru episcopie. Acesta, pe numele său Tommi
Mullur, e un hindus convertit la catolicism, care a studiat teologie catolică şi care afirmă
că nu e suficient să practici yoga ca pe un sport, detaşând-o de orice substrat spiritual.
În acelaşi timp însă el crede că nu e absolut necesar că practica exerciţiilor yoga să fie
însoţită de idei religioase hinduse, ci se poate asocia exerciţiul psihofizic cu un gând
creştin (o scurtă formulă de rugăciune, sau o idee de provenienţă biblică). Pentru el ca
om născut în India, practicile religioase ale catolicismului sunt prea statice, pun prea
mult în prim plan concentrarea pur intelectuală la slujbă sau la rugăciune. Un catolic
născut în India simte nevoia sa aibă o practică religioasă mai dinamica, afirmă el. De
aceea, el preferă să își însoțească rugăciunile de diferite mișcări preluate din yoga.
39
Modul său de practică a fost recunoscut ca legitim de episcop, care i-a și dat girul pentru
a le multiplica, oferind astfel credincioșilor din episcopie șansa de a asocia yoga cu
spiritualitatea creștină.
Misionarii hinduşi în Occident urmăresc să transmită o yoga plină de conţinut
religios hindus, chiar dacă nu o afirmă oficial. Dar în prezent există mulți profesori de
yoga în Occident care privesc aceste tehnici doar ca pe un sport. Diferitele asociaţii
practicante de yoga cu substrat religios hindus se afiliază la Federaţia Internaţională de
Yoga și la Federația Europeană de Yoga și astfel își afirmă identitatea pro-hinduistă. În
România, MISA este afiliată la aceste Federații. Organizaţiile internaţionale specifice au
ca numitor comun respectarea practicilor yoga în conformitate cu idealul religios
hindus, de aceea trebuie în orice caz evitate de credinciosul ortodox.
PROBLEMA COMPATIBILITĂŢII YOGA CU FONDUL CREŞTIN
Yoga tradițională și scopul ei trebuie diferențiate de felul în care se practică
anumite tehnici hatha-yoga în Occident. Aici, tehinicile yoga sunt folosite în primul rând
pentru îmbunătățirea performanțelor umanului, dar adeseori de oameni nemulțumiți de
oferta tradițională a Bisericilor creștine, așa cum ajunge ea până la ei. Acești practicanți
constată de multe ori ulterior, cu surprindere, că ajung la tensiuni cu reprezentanții
Bisericii, ce au în prim-plan o atitudine de prudență, vrând să îi ferească pe credincioși
de orice atitudini care le-ar putea face rău. De multe ori, tensiunile se bazează pe
neînțelegeri care apar de ambele părți. Putem clarifica lucrurile precizând următoarele:
1. Yoga însoţită de conţinut religios hindus este absolut incompatibilă cu
creştinismul.
2. Yoga poate fi detașată total de orice substrat religios hindus și percepută ca
simplă tehnică. Practica yoga în acest fel se poate accepta.
3. Riscul pentru credinciosul neavizat e acela al discernerii insuficiente. De
aceea, o atitudine prudentă reclamă abţinerea totală de la practicarea yoga, ca nu cumva
să se strecoare totuşi şi ceva din fondul ideatic hindus.
Atunci când în Biserică anumiţi preoţi se pronunţă împotriva yoga, fac acest
lucru dintr-o prudenţă pastorală de prim-plan. Ei preferă o respingere absolută a yoga,
astfel încât să îi ferească pe credincioși și de pericolele potențiale. Pentru cei care nu au
40
practicat niciodata yoga, această atitudine nu este deranjantă. Cei care au deja
experiențe în acest domeniu s-ar putea să aibă nevoie de o abordare mai diferențiată,
altfel există riscul de a-i pierde cu totul din Biserică.
4. Istoria creștinismului arată că Biserica este mereu confruntată cu situații
culturale noi, pe care le percepe ca pe niște provocări. O asemenea provocare o
constituie și răspândirea filozofiei și a tehnicilor ascetice orientale în Europa de astăzi.
Atitudinea corectă, practicată din cele mai vechi timpuri, a Bisericii față de aceste
provocări este aceea că acceptă împrumuturi, dar le subordonează mesajului creștin;
preia forme dintr-un alt spațiu cultural, dar le folosește pe acestea pentru a exprima
prin intermediul lor, mai convingător și mai pe înțelesul oamenilor din acel timp și din
acel spațiu, adevărul fundamental creștin.
Biserica s-a întâlnit încă din perioada sa de formare cu concepțiile vechiului
Israel, apoi cu cele ale spațiului elen, şi în cele din urmă, ca urmare a progresului
misiunii creștine, cu realități din spații tot mai diverse. Ea a trebuit mereu să stabilească
ce păstrează şi ce respinge. De aici s-a dezvoltat capacitatea de adaptare, de multe ori
prin găsirea de noi forme de exprimare a credinţei creştine. Adaptarea presupune
păstrarea nealterată a nucleului, a conţinuturilor religioase şi găsirea unor formule de
exprimare noi.
Și spiritualitatea ortodoxă a dezvoltat tehnici proprii de înfăptuire a vieţii în
Hristos, şi ele influenţate de altele. De ex. metania este de origine orientală, dar a fost
perfect asimilată. În același fel este posibilă o raportare și la gimnastica de tip yoga.
Toate acestea sunt doar mijloace, tehnici care pot fi folosite bine sau rău, în funcție de
scopul pe care îl au în vedere. Regula de bază este subordonarea lor idealului de viață
creștin.
5. Trebuie menționat și faptul că deja, spiritualitatea ortodoxă, în cei 2000 de ani
pe care îi are în urmă, a dezvoltat o mare bogăție de tehnici și mijloace spirituale
proprii, de ex. isihasmul, care pe lângă rugăciune a dezvoltat și o direcție psiho-fizică
elaborată. Din păcate, isihasmul este puțin cunoscut astăzi și și mai puțin practicat. Nu
reușim să îl transmitem în mod convingător credincioșilor noștri pentru că în primul
rând nu îl trăim și nu îl practicăm noi înșine. De aceea, predica noastră, deși bine
intenționată, rămâne ades ”chimval răsunător”, gol de forță duhovnicească și de
conținut.
41
Desigur, ar fi recomandabil ca tot creştinul să practice în primul rând acele
tehnici spirituale specifice tradiţiei noastre creştine ortodoxe. Acest lucru l-ar plasa
duhovniceşte într-un circuit spiritual cuprinzător, pe traseul căruia ar întâlni părinţi
fraţi duhovniceşti pe care nu-i ştie, dar care sunt alături de el în duh. Creştinul ce
practică metodele tradiţionale din spaţiul creştin se solidarizează cu toţi creştinii care
au practicat aceste metode de-a lungul timpului. Acesta este sensul profund al
comuniunii sfinților. Însăși Tradiţia nu e doar un concept exterior, ci e comuniunea vie
cu toţi cei care au trăit aceleași adevăruri și au practicat aceleași forme de spiritualitate
de-a lungul timpului. Tradiţia este integrarea vie şi dinamică în comuniunea sfinţilor.
6. Totuşi, acest lucru nu ne dă dreptul să adoptăm o atitudine exclusivistă. Când
întâlnim o persoană ce practică yoga şi afirmă că e creştin trebuie să manifestăm
deschidere pentru a-i accepta căutările. Trebuie să înțelegem ce caută de fapt sufletul lui
și cum a ajuns să aibă senzația unei împliniri pe calea tehnicilor ascetice orientale.
Nimeni nu trebuie să se simtă lezat sufletește, nimeni nu trebuie să se considere
superior sau inferior pentru că foloseşte o tehnică spirituală sau alta.
Dacă persona practică doar o gimnastică, dar nu e afectată din punct de vedere
religios, lucrurile nu sunt grave. Dacă vom constata că persoana respectivă a preluat o
dată cu tehnica şi idei religioase orientale, iar în acest sens se solicită teologului
discernământ pentru a aprecia corect cum stau lucrurile și o bună cunoaștere a
reperelor fundamentale ale istoriei religiilor, atunci trebuie intervenit, însă cu multă
grijă. În primul rând omul Bisericii trebuie să îi arate acestuia cu delicateţe şi tact că îl
acceptă total şi că nu îi cere să renunţe la ceva cu care se identifică pentru a prelua ceva
ce îi e străin. Apoi el trebuie să îi deschidă o altă perspectivă. Trebuie aplicată metoda
paşilor mărunţi, chiar foarte mărunţi, pentru ca acesta să nu se simtă bruscat sufleteşte,
ci să poată să se apropie treptat de conţinuturile existenţei creştine, până când el însuşi
va constata că astfel i se îmbogăţeşte viaţa.
BUDISMUL
Caracterizare generală
Budismul este o religie care pune accentul pe sacrul nedefinit, din punct de
vedere al sacrului primează sacrul nedefinit. Nu este o religie atee, așa cum a fost înțeles
42
în Europa din cauza faptului că nu are în centru cinstirea unei sau unor divinități
personale, ci o religie a apofatismului absolutizat, a sacrului nedefinit.
În al doilea rând putem spune că este o religie fiică, o religie care se naște din
hinduism și care este față de hinduism într-un raport asemănător cu cel al
creștinismului față de iudaism, e o religie care se naște din hinduism și care își propune,
pretinde că desăvârșește hinduismul și îl face universal.
Dacă hinduismul era religia unui singur popor, așa cum iudaismul este religia
unui singur popor, budismul preia din hinduism anumite elemente dar își propune să
universalizeze mesajul și să îl facă accesibil tuturor. Încă de la începutul apariției sale
budismul se vede pe sine ca pe o religie universală care corectează ce nu este bine în
hinduism, reține ce este bun și dezvoltă mai departe. Este o religie care de la bun
început a avut un zel misionar, care s-a concentrat pe misiune și în felul acesta s-a și
răspândit mai ales în spațiul de est al Asiei.
Budismul este o religie cu un accent puternic pe soteriologie. Budismul propune
o soluție soteriologică accesibile tuturor castelor, atât celor inferioare cât și celor
superioare, pe când în hinduism numai cei din casta brahmanilor aveau acces la
mântuire, adică cei din casta superioară, iar castele inferioare nu aveau și astfel
budismul ajunge popular destul de repede.
În Europa, budismul a fost receptat și ca o religie pesimistă, pentru că ponește de
la constatarea universalității suferinței. Această impresie despre budism se datorează
lui Arthur Schopenhauer. Dar din punctul de vedere al aderenților, budismul nu e
nicidecum pesismist, ci realist, pentru că privește în ochi realitatea, vede lucrurile așa
cum sunt, și optimist, pentru că nu se oprește la constatarea suferinței universale a
ființelor vii, ci propune și o soluție accesibilă. Mesajul budismului este tocmai acesta:
există o soluție pentru a nu mai suferi, și această soluție este accesibilă tuturor.
Întemeietor
Întemeietorul acestei religii este Buddha, acesta nu este un întemeietor divin, nu
este un zeu, ci e un om care a parcurs un anumit proces și care a ajuns la niște concluzii
pe care le împărtășește mai departe.
Buddha a trăit, conform versiunii tradiționale budiste, între anii 563 – 483
înainte de Hristos. Însă critica modernă susține că el ar fi trăit ceva mai târziu, astfel s-ar
fi născut în 448 și ar fi murit în 368.
43
Buddha (iluminatul) Gautama (numele de familie), sau Siddharta Sakyamuni
(Siddharta = cel care a devenit ceea ce trebuia să devină, Sakyamuni = ascetul sau
înțeleptul din clanul Sakya), făcea parte dintr-o familie de nobili, din tribul Sakia. El era
din casta a II-a, adică din casta cavalerilor.
Au existat câteva legende referitoare la nașterea lui. Există o legendă care
relatează că mama lui Buddha a adormit și a visat că un elefant alb a venit și a împuns-o
cu trompa în coastă și când s-a trezit era însărcinată, astfel un elefant alb este cel care
cauzează nașterea feciorelnică a lui Buddha. O altă legendă spune că înainte să se nască
un ascet i-a prezis tatălui său că acest fiu va fi ori un mare conducător militar de triburi
ori un mare sfânt. Desigur că tatăl său dorea să fie un mare conducător militar, nu îl
interesa sfințenia prea mult și atunci a făcut tot posibilul să îl ducă pe linia asta chiar
până acolo încât l-a închis în palat încât ca tânărul să nu cunoască prea mult despre
lucrurile celelalte din jur.
Se spune despre Buddha că a trăit 29 de ani numai în interiorul palatului și în
grădinile lui, pentru ca să nu cunoască ce este suferința și răul din lume, boala, moartea
etc.
La 16 ani se căsătorește cu două prințese.
La 29 de ani pentru prima dată părăsește palatul și are patru întâlniri care l-au marcat
profund.
I. Prima dată întâlnește un om foarte bătrân, el nu știa că există bătrânețe.
II. După aceea întâlnește un om foarte bolnav, el nu știa că există boală.
III. După aceea întâlnește un cortegiu funerar, el nu știa că există moarte.
IV. Iar în cele din urmă întâlnește un ascet hindus, o întruchipare a sărăciei, care
însă îi spune că nu are decât să îl urmeze pe el și are să îl învețe toate
principiile hinduismului în așa fel încât să depășești toate aceste probleme
existențiale sărăcia, boala, moartea.
În acest timp i-se naște lui Buddha primul fiu căruia îi pune numele de Rahula =
cătușă faptul că ai primul copil încătușează. Însă Buddha decide că trebuie să îl urmeze
pe acel ascet și astfel își părăsește familia, și nu îl interesează de faptul că are în lume un
copil, el pleacă să își urmeze destinul.
După cum am mai spus la vârsta de 29 de ani părăsește palatul și plecă cu acel ascet
pe care l-a întâlnit pentru a învăța cum să trăiască, cunoaște multe practici religioase.
44
Ajunge la o perioadă de asceză severă încât o perioadă îndelungată de timp nu consumă
nimic. În timp i-se alătură cinci tineri care îi devin adepți, adică ucenici ai săi.
Buddha încearcă asceza ca pe o cale soteriologică. Însă în cele din urmă își dă seama
că asceza aceasta extremă nu îl duce niciunde, iar după 6 ani de asceză severă se
hotărăște să mănânce, având vârsta de 35 de ani când ia această decizie. În urma acestei
decizii cei 5 ucenici îl părăsesc dezamăgiți, iar el se așează sub un copac și meditează. În
acest moment are lor iluminarea lui Buddha, adică el ajunge la înțelegerea intuitivă,
dincolo de orice îndoială, a esenței învățăturii sale adică:
Cele 4 nobile adevăruri
Textul integral a fost discutat la ora de seminar. Îl redăm aici.
„Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre suferinţă. Naşterea este suferinţă,
bătrâneţea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă, a fi împreună cu cel
neiubit este suferinţă, a fi despărţit de cel iubit este suferinţă, a nu obţine ceea ce este dorit
este suferinţă: pe scurt, cele cinci unelte ale aproprierii (upadana-skanda) sunt suferinţă.
Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre naşterea suferinţei: e vorba despre
setea care duce la renaştere (reîncarnare), care îşi caută plăcerea ici şi colo, purtată de
poftă şi ataşament; setea de plăcere, setea de devenire, setea de ceea ce este trecător.
Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre ieşirea din suferinţă: stingerea setei
acesteia prin nimicirea totală a dorinţei, detaşarea de dorinţă, depărtarea de ea,
alungarea ei cu totul, astfel încât să nu îi mai rămână nici un loc.
Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre calea de ieşire din suferinţă: este
nobila cale cu opt braţe (occipitală), care cuprinde: credinţa dreaptă / adevărată,
hotărârea dreaptă, cuvântul drept, fapta dreaptă, viaţa dreaptă, năzuinţa dreaptă,
atenţia dreaptă, meditaţia dreaptă. Aceasta este calea care duce la ieşirea din suferinţă.
Acestea, o călugărilor, sunt cele patru nobile adevăruri.”
(Predica de la Benares despre roata legii, în Samyuttanikaya V, preluat după M.
Hutter, „Die Weltreligionen”, Ed. C. H. Beck, München 2005, p.22., trad. Alina Pătru).
1. Diagnosticul : totul este suferință
2. Cauza : atașamentul sau setea fașă de tot ce este în această lume adică setea de
plăcere, setea de devenire, setea de tot ce este trecător, care provoacă suferință.
45
3. Soluția : stingerea acestei sete care se face printr-o metodă și aceasta este
Nirvana.
4. Calea cu cele 8 brațe : acesta este metoda prin care poți să stingi setea prin care
poți să te eliberezi de suferiță.
1. Credința dreaptă/adevărată – elemente centrale ale doctrinei
budiste adică să respecți cele 4 nobile adevăruri.
2. Hotărârea dreaptă – de a decide să nu te lași legat de nimic
din lume, hotărât să tai tot ce te împiedică.
3. Cuvântul drept – să vorbești precum ar vorbi Buddha.
4. Fapta dreaptă
5. Viața
6. Năzuința
7. Atenția
8. Meditația.
Imediat după iluminare, Buddha a fost ispitit de demonul Mara. Acesta îi sugera
lui Buddha să țină doar pentru el cele descoperite, pentru că propovăduirea acestor
adevăruri nu ar ajuta cu nimic, oamenii cărora li se adresează nu vor reuși să înțeleagă
lucrurile pentru că nu au parcurs și ei același traseu de inițiere pe care l-a avut Buddha.
Mara – element al sacrului; demon care îi ține pe oameni în neștiință, întruchiparea
morții și a răului.
În cele din urmă, Buddha își dă seama că aceasta este o ispită și decide că trebuie
să iasă la propovăduire, să își caute ucenicii care l-au abandonat, să răspândească
învățătura pentru că oamenii au nevoie.
Buddha își caută ucenicii și îi găsește la Benares unde și ține prima predică, cea
despre cele 4 nobile adevăruri. Se spune că prin această predică, Buddha pune în
mișcare roata legii. Ucenicii sunt impresionași și încep să propovăduiască învățătura
alături de mentorul lor. În timpul vieții sale, Buddha atrage mulți adepți, care se
organizează în comunități monahale, la început numai de călugări, iar mai apoi din
cauza presiunilor femeilor ale căror nevoi soteriologice se cer de asemenea satisfăcute
se înființează și mănăstiri de călugărițe.
Buddha propovăduiește timp de 45 de ani, până la vârsta de 80 de ani când
moare în urma unei indigestii alimentare, existând și suspiciuni de otrăvire. Buddha
Înțelepciunea
Etica remarcabilă
Elemente de meditație
46
privește însă moarte fizică cu detașare, afirmă despre trupul său: ”priviți-l cum și el se
descompune din nou”, apoi se așează în poziție lotus și intră în meditație profundă din
care trece în tăcerea veșnică.
Buddha se naște, are iluminarea și moare într-o noapte de mai cu lună plină. De
aceea, ziua când cade luna plină în luna mai este o mare sărbătoare în budism, marcând
toate elementele importante din viața lui Buddha.
PERIODIZARE, IZVOARE, DIRECȚII BUDISTE
Imediat după moartea întemeietorului apar și primele disensiuni în sânul
comunității budiste. Ele vor fi rezolvate prin sinoade. Tradiția budistă afirmă că:
Primul sinod al budismului a fost ținut la Rajagrha, după unele versiuni la 7 zile
după moartea lui Buddha, după altele în cursul primului an. La acest sinod s-au pus
bazele Canonului Tripitaka (= trei coșuri), care cuprinde scrierile sacre ale
budismului, împărțite în trei categorii:
1. Regulile doctrinare
2. Canoanele
3. Scrierile speculative care încearcă să expliciteze dogmele.
Tradiția afirmă că la acest sinod, ucenicii mai apropiați ai lui Buddha au rostit din
memorie diferitele sale cuvântari, care au fost apoi memorate și de alții și care s-au
transmis fără modificare sub forma textelor Tripitaka. După mai multe secole a început
să se aștearnă în scris învățătura lui Buddha. Acest lucru s-a întâmplat în Sri lanka, în
secolele I i.Hr – I d.Hr. Canonul tripitaka a fost fixat în scris în lima pali. Așa cum ne-a
fost transmis, el reunește cele mai vechi scrieri sacre ale budismului, fără să putem
afirma însă că ele provin în această formă direct de la Buddha.
În India, Budismul e persecutat de religia mamă, hinduismul.
Ashoka – un împărat (~ 250 î.Hr.) care a reușit să cucerească multe regate din India
și câteva insule dinafara Indiei. Acesta se convertește la budism în urma unui succes
militar, și ajunge să fie considerat cel mai important susținător politic al acestei religii,
un Constantin cel Mare al budismului. Împăratul Ashoka a ridicat pe întreg cuprinsul
imperiului său inscripții mari săpate în piatră, conținând elemente ale doctrinei budiste.
Acestea s-au păstrat în parte până azi și constituie cele mai vechi mărturii scrise ale
învățăturii budiste.
47
Ashoka organizează și un sinod, al III-lea conciliu budist, la Pataliputra. La acest
sinod se observă că există două atitudini diferite și ireconciliabile în interiorul
comunității budiste: unii călugări vor păstrarea nealterată a învățăturilor lui Buddha,
aceștia vor forma ramura Theravada a budismului; alții vor adaptări culturale și sociale
în funcție de noile contexte în care se răspândește budismul, aceștia vor forma
rădăcinile unei direcții care se va cristaliza ulterior și care poartă numele de Mahayana.
Thera/vada – Calea bătrânilor
Maha/yana – Vehicolul cel mare
Însă cea mai veche este Theravada – Calea bătrânilor, foarte strictă de alt fel
deoarece susține că păstrează ceea ce a spus Buddha. Aceasta păstrează canonul
Tripitaka. Zona sa de răspândire este sud-estul Asiei; țări precum Sri Lanka, Birmania,
Thailanda, Cambogia, Laos sunt și azi majoritar theravadine.
Idealul budismului theravada este desăvârșirea personală, atingerea statutului de
arhat. Arhat – este denumit cel care ajunge să se depășească pe sine însuși, adică ajunge
în nirvana (fericirea spirituală) încă de când este în viață, este asemenea lui Buddha,
urmând traseul propus de el.
Din punct de vedere al budismului Theravada femeile nu pot ajunge în nirvana din
această viață, ci au nevoie de încă câteva reîncarnări, la fel nici laicii nu au acces direct.
Ei susțin că numai călugării bărbați pot ajunge în nirvana adică să se mântuiască încă
din această viață.
Budismul Mahayana sau Vehicolul mare:
Se numește așa deoarece toți, călugări / călugărițe / laici / femeile etc. pot ajunge în
nirvana încă din această viață, această formă de budism e deci un vehicol care îi
mântuiește pe toți.
Aceștia îi numesc pe cei din budismul Theravada Vehicolul mic sau Hinayana, nume
care la început a fost peiorativ, dar între timp se folosește chiar de budiștii theravadini.
Zona de răspândire: spre nord-est, cuprinzând țările China, Coreea, Japonia.
Idealul în budismul mahayana nu e acela de a deveni arhat și de a intra în nirvana, ci
de a deveni un bodhisattva – o ființă a înțelepciunii. Un bodhisattva este o persoană
care a realizat întru sine idealul de desăvârșire, a atins statutul de arhat, trăiește starea
Două confesiuni mari care reies din
budism. Adică budismul se scindează.
48
sufletească de nirvana și ar putea să intre în nirvana definitivă, numită parinirvana. El
amână însă intrarea în parinirvana din multă compasiune față de celelalte ființe vii
aflate pe cale, el vrea să le ajute acestora și nu se retrage până ce se mântuiesc toți. Cel
mai cunoscut bodhisattva este Bodhisattva Avalokiteshvara, cunoscut și venerat sub
diferite denumiri în tot spațiul budismului mahayana.
În budismul Mahayana se dezvoltă alte scrieri sacre, ei nu țin canonul tripitaka.
Aceștia înființează mai multe școli, fiecare dintre ele dezvoltând tratate denumite sutra
care să-i atragă pe oameni și să le transmită adevărurile de credință.
Fiecare școală are o sutra proprie și susține că aceasta provine direct de la Buddha,
numai că până atunci nu a fost descoperită încă.
Budismul Vajrayana = vehicolul de diamant
Budismul vajrayana este considerat de unii cercetători o ramură în cadrul
budismului mahayana, alții însă consideră că particularitățile acestei forme de budism
sunt atât de mari încât o putem numi a III-a confesiune budistă. Acest budism Vajrayana
este budismul tibetan așa cum s-a răspândit el în Tibet. Apariția lui este datată din sec.
VIII după Hristos.
Böm – este denumirea religiei pe care o aveau înainte de a se converti la budism
tibetanii, și care avea foarte mulți zei.
Padmasambava este numele primului răspânditor al budismului în Tibet. El
observă că oamenii de acolo nu înțelegeau ce vrea să spună budismul și de aceea nu
voiau să se convertească, ci preferau să rămână la zeii lor. Atunci Padmasambava le
spune oamenilor că el i-a convertit pe zeii religiei Böm la budism. Zeii în care cred ei au
trecut toți la budism, iar dacă ei vor să le aducă în continuare cinstirea pe care o vor zeii,
trebuie să se convertească și ei la budism și să îi cinstească în continuare pe aceiași zei,
dar din interiorul budismului, însușindu-și și celelalte învățături fundamentale ale
budismului. Iar oamenii au fost de acord și astfel ia naștere o nouă formă a budismului
care este mai mixtă decât Mahayana, incluzând cinstirea zeilor locali, multe ritualuri și
chiar tehnici tantra-yoga care au pătruns în Tibet venind direct din India.
Zona de răspândire: Tibet, Mongolia.
Cel mai cunoscut reprezentant al budismului tibetan este Dalai Lama (Dalai =
oceanul înțelepciunii, Lama = lider spiritual), considerat a fi o manifestare a lui
Bodhisattva Avalokiteshvara. Titlul desemna iniția pe conducătorul unui ordin monahal
49
budist din Tibet. Actualmente, din cauza situaței politice, e recunoscut ca liderul
spiritual al tuturor tibetanilor și trăiește în exil, în Nordul Indiei.
Budismul Occidental modern așează accente proprii pe meditație,
interiorizare, pace sufletească. Unii consideră că acesta ar fi al patrulea tip de budism.
Excurs: Răspândirea budismului mahayana în China și Japonia
Budismul mahayana pătrunde în cele două țări ca o religie străină, venind din
exterior. Există mari diferențe între situația culturală a celor două societăți și acestea își
pun amprenta puternic pe modul de receptare a budismului.
Începând din secolul al II-lea d. Hr. budismul mahayana pătrunde în China, adus
de călugări budiști veniți din India. China este țara unei mari culturi și civilizații scrise,
vechi de peste 1000 de ani, și are deja două religii elaborate proprii: confucianismul și
daoismul (taoismul). Aceasta înseamnă că aici nu budismul a a dus cultura, cum s-a
întâmplat în Thailanda sau în alte spații, ci budismul a trebuit să se confrunte cu niște
forme culturale deja existente. Neavând rol de element culturalizator, neputându-se
impune prin superioritatea culturală, ci, din contră, întâlnindu-se cu o cultură conștientă
de sine și de valoarea sa, budismul a rămas o religie marginală, prezentă prin
intermediul câtorva comunități de diaspora.
Cei care s-au convertit însă la budism au făcut mari eforturi să arate că budismul
este o religie demnă să fie apreciată și preluată în China. Au tradus în limba chineză
toate textele sacre budiste, pentru că altfel păturile largi ale societății nu ar fi ajuns să le
cunoască, ei nu ar fi făcut efortul de a învăța o limbă străină pentru a citi texte budiste,
nefiind suficient de motivați în acest sens. Apoi, budiștii din China au așezat accente noi
atunci când au prezentat budismul, în funcție de contextul și de interesul auditorilor. În
acest fel au apărut școli budiste noi, care nu au existat și înainte în India. Se petrece
astfel un fenomen de sinizare a budismului. Procesul de adaptare a decurs și în timp,
astfel că unele școli și-au modificat profilul, altele au dispărut cu totul și altele au apărut,
în funcție de nevoile concrete ale misiunii în societate.
Budiștii chinezi sunt interesați să demostreze veridicitatea surselor, pentru că
apologetica budistă se confruntă cu întrebări de tipul: a existat Buddha cu adevărat?
Scrierile care îi sunt atribuite provin direct de la el? Pentru aceasta, budiștii chinezi se
50
duc în India să studieze și să viziteze locurile sacre, să verifice informațiile la fața
locului. Ei dezvoltă și o istoriografie budistă, pornind de la începuturile budismului, de
la budismul indian. Aceste texte istoriografice chineze sunt unele din cele mai vechi
surse de informații despre budism, indienii neavând în acea vreme preocupări
istoriografice.
Soarta budismului chinez va fi diferită și în funcție de succesiunea dinastiilor la
conducerea Chinei. Unele dinastii au favorizat budismul, altele din contră. În perioada
modernă, budismul era prezent în China atât sub formă de religie de sine stătătoare, cu
temple și mănăstiri proprii, cât și ca element ce intră în compoziția celor ”trei credințe”,
un amestec sincretic de elemente din confucianism, daoism și budism, constituind
modul de raportare la religios al celor mai mulți chinezi.
Budismul mahayana ajunge din China prin Coreea în Japonia. Primul contact al
Japoniei cu budismul se spune că ar fi avut loc în secolele IV – V. Din punct de vedere
cultural, japonezii sunt în acea perioadă tabula rasa. O legendă spune că la început, un
corean ar fi trimis la împăratul Japoniei o statuetă a lui Buddha și câteva sutre. Neștiind
ce să facă cu ele, împăratul le dă câtorva nobili să le venereze, să vadă dacă se va
întâmplă ceva, însă văzând că nu se întâmplă nimic au fost date la o parte. Primul efort
misionar al budismului în Japonia ar fi fost astfel un eșec total, din cauza nivelului
cultural atât de redus al societății.
Doar din sec. al VIII-lea avem izvoare care atestă că budismul a ajuns în Japonia.
Budismul venit din ”occidentul” chinez și corean la care japonezii se raportau cu respect
și cu teamă ajunge imediat la Curte și devine o religie a păturilor superioare. Este
receptat în primul rând nu ca o doctrină, ci ca un ritual menit să asigure viața lungă,
sănătatea și prosperitatea. Astfel, japonezii au o raportare asupra budismului de tip
magic. Încă nu sunt mulți călugări în societate și nu există călugări consacrați în Japonia,
ci doar veniți din vest.
În Japonia pătrund pe rând școlile budiste din China, fiecare cu textele sale sacre.
Japonezii nu le traduc, ci studiază textele în chineză. Până în sec. al XIII-lea, limba
folosită pentru scris în Japonia a fost chineza clasică. Mai mult decât atât, atitudinea
japonezilor față de învățăturile diferitelor școli budiste este una rigidă: efortul lor este
acela de a păstra totul neschimbat și de a îndeplini întocmai cerințele, ca pe un set de
reguli fixe, fără ca acestea să fie interiorizate, înțelese în sensul lor profund. Astfel,
51
școlile nu evoluează, ca în China, ci sunt conservate în forma în care au pătruns. Se poate
studia istoria budismului chinez pe Japonia: ceea ce în China se prezintă în evoluție
diacronică, în Japonia coexistă sincronic.
După scurt timp iau ființă mănăstirile budiste în Japonia, însă împăratul le
permite numai nobililor să intre în călugărie. Numărul călugărilor odinați în interiorul
fiecărei mănăstiri este strict reglementat de statul care se teme de călugării culți și
influenți în societate. Uneori anumite mănăstiri reușesc să se folosească de influența pe
care o au și să obțină aprobarea pentru a spori numărul de călugări. Unele mănăstiri
ajung atât de puternice încât dețin armate monahale întregi. Atunci când o mănăstire
dobândește prea multă putere, împărații se sperie și mută capitala în altă parte, astfel
încât distanța spațială față de acel centru puternic să le dea sentimentul securității.
Istoria Japoniei nu este periodizată după dinastii, pentru că dinastia Teno a condus de la
început, ci după capitale: au avut peste 10 capitale diferite de-a lungul istoriei.
DOCTRINA BUDISTĂ
Din punct de vedere al doctrinei, budismul este o religie care pune accentul pe
sacrul nedefinit. Budismul e o religie agnostică care consideră că nu se pot spune despre
sacru foarte multe lucruri.
Budismul se axează pe salvarea omului de la suferința pe care o trăiește sau pe
care o are, și nu pe speculații. Ilustrativă în acest sens este Parabola săgeții. Aceasta
povestește despre un om care a fost străpund de o săgeată. Dacă acest om nu va lăsa să i
se scoată săgeata până cțnd nu primește răspuns la unele întrebări funamentale, ca de
exmeplu cine a tras (referindu-se la existența lui Dumnezeu), de ce a tras (referindu-se
la cauza suferinței), sau când și din ce material a fost confecționată săgeata (referindu-
se la modul apariției lumii și la natura acesteia), atunci acel om va muri înainte de a afla
raspunsurile. Speculațiile despre natura lumii și a sacrului sunt inutile, întrucât despre
ele oricum nu știm nimic și chiar dacă am ști, nu ne-ar folosi. Suferința este însă o
realitate concretă pe care toți o experiază în viața de zi cu zi. Buddha susținea că ceea ce
trebuie să faci ca om este să te eliberezi de suferință.
Budiștii susțin că budismul este o religie optimistă, deoarece el oferă o soluție
sau o rezolvare, oferă calea spre eliberarea din suferință.
52
SACRUL ÎN BUDISM
Atât în budismul theravada, cât și în mahayana, în prim plan este sacrul
nedefinit. Nirvana budistă este o astfel de realitate a sacrului.
Nir/vana = fără flacără; fără suflare.
Ceea ce își propune Budismul prin nirvana este ca omul să nu mai fie
clătinat/suflat încolo și încoace ca și o flacără. Omul poate ajunge încă din această viață
la starea de nirvana, și atunci funcțiile sale fiziologice continuă să funcționeze până în
momentul morții, dar el nu mai este tulburat de nimic. Așadar nirvana e o stare ce poate
fi obținută, dar e în același timp și ființa absolută, realitatea absolută a sacrului, despre
care nu se pot face afirmații decât negative.
Nirvana = un sfârșit al tuturor dorințelor și patimilor și implicit un sfârșit al
suferinței;
= un sfârșit al tuturor condiționărilor (nimic nu te mai clatină);
= o stare de liniște și stabilitate, neschimbabilitate;
= o stare de pace și unificare;
= ființa însăși în forma ei absolută.
Imagini poetice pentru nirvana, întâlnite în textele budiste: liman de refugiu; loc
al fericirii; insulă în mijlocul mării învolburate; Transcendentul; leac pentru toate bolile;
zid neclintit; limanul ceresc; orașul sfânt; pacea fără sfârșit. Aceste descrieri metaforice
sunt foarte asemănătoare cu cele din Acatistele creștine, dar și cu poezia mistică
islamică sau cu unele elemente ale spiritualității iudaice. Practic experiența religioasă a
omenirii de pretutindeni tinde să folosească același tip de imagini atunci când descrie
comuniunea realizată cu sacrul.
În privința sacrului personal, Buddha a fost foarte radical. El spune că zeii nu
contează, el susține că sacrul personal trebuie lăsat la o parte. Buddha nu a vrut să fie
venerat nici cât a fost în viață, nici după moartea sa. Însă după ce acesta moare, lucrurile
s-au întâmplat chiar invers decât și-a dorit el, ajungând să fie foarte venerat. Atât
budismul theravada, cât și mahayana pun un mare accent pe venerarea lui Buddha, în
persoana căruia se concentrează forma unic-personală a sacrului. Aceasta arată că
omul are nevoie de o raportare și la un sacru de tip unic-personal, o asemenea raportare
este constitutivă experienței sale religioase.
53
Sacrul multiplu personal este și el prezent, dar în mod diferit în cele două mari
ramuri ale budismului. În budismul theravada, adică cei care păstrează învățătura
fidelă a lui Buddha este venerat un așa-numit Trikaya sau triplu giuvaier alcătuit din:
Buddha – întemeietorul religiei,
Dharma – învățătura mântuitoare adusă de Buddha,
Sangha – comunitatea celor care au urmat învățăturii și au
practicat bine, un fel de echivalent al Bisericii.
Iar în budismul mahayana, sacrul multiplu personal are o arie mult mai
dezvoltată, incluzând toți bodhisattva.
Bodhisattva – sunt cei care au ajuns în nirvana, dar nu vor să meargă în
parinirvana, iar aceasta din compasiune față de toate ființele vii, și față de suferința
întregii omeniri acești bodhisattva refuză șansa de a se retrage definitiv și se tot
reîncarnează, pentru ai ajuta pe ceilalți care nu au ajuns în nirvana.
Unul dintre cei mai vechi bodhisattva, unul dintre cei mai celebri și cei mai
importanți este Avalokiteshvara, peste tot în budismul Mahayana găsești temple ale
lui la care oamenii se roagă pentru a primi ajutor din parte acestuia.
Iar Dalai Lama este un bodhisattva din prezent și este o reflecție a lui
Avalokiteshvara.
Din punct de vedere al budismului mahayana Iisus Hristos este un bodhisattva.
În prezent nu există religii care să nu știe de Hristos, iar toate religiile mari îl
interpretează cumva în felul lor și îl încadrează într-o categorie a lor.
În budismul Vajrayana (vehicolul de diamant) există și bodhisattva și zei, deci
sacrul multiplu personal este mult mai extins.
ASPECTE ALE RAPORTULUI SACRU – PROFAN ÎN BUDISM
Atânt modul apariției lumii, cât și motivul pentru care existența prezentă este
una deteriorată rămân fără un răspuns definitiv în budism. Buddha își îndeamnă
aderenții să nu se piardă în asemenea speculații inutile (vezi Parabola Săgeții), ci să se
concenteze pe singurul lucru esențial, depășirea neajunsurilor condiției umane și
obținerea salvării.
54
SALVAREA SAU RESTAURAREA RAPORTULUI CU SACRUL
Meditația în Budism
Bundismul propune o soluție la problema suferinței sub forma unei gnoze, a unei
cunoaștei intuitive obținute în urma meditației și a interiorizării.
Meditația se practică pentru a ajunge să înțelegi să cunoști și să ai o raportare
intuitivă, deci o înțelegere dincolo de rațiunea aceasta discursiva a lucrurilor așa cum
sunt ele, a lumii acestea așa cum este ea. Mesajul budismului este că poți să ajungi în
nirvana chiar dacă ești într-o castă inferioară numai să meditezi.
Scopul meditației este obținerea unei liniști sau a păcii sufletești și a unificării
interioare, deoarece lumea te împarte în multe părți prin problemele sale.
Din punct de vedere a budismului trebuie să înțelegi lucrurile așa cum sunt, iar
pentru acesta important este să vrei să practici meditația și să îți iei în fiecare zi timp în
care să încerci să stai cu tine însuți, iar un prim pas este să încerci să fii în prezent, noi în
general suntem ori în trecut ori în viitor, adică gândindu-ne la o mulțime de fapte
cotidiene. Pentru a te desprinde de aceste forme în care universul și lumea exterioară te
țin înlănțuit se recomandă să fii absolut cu mintea în prezent, să stai pur și simplu să
vezi ce se întâmplă cu tine, că respiri, că stai în picioare, să poți să te gândești la întregul
organism, etc. și dacă ești cu mintea în prezent e o precondiție ca să fii adunat sufletește
și ca să poți să te gândești și ca să poți înțelegi așa cum trebuie marile adevăruri pe care
le-a adus doctrina budistă.
Iar pentru a ajunge în prezent trebuie să practici anumite tehnici, care se pot
învăța și practica și care sunt utile și te pot ajuta. Și s-au dezvoltat, mai ales în budismul
mahayana, dar și în theravada, o mulțime de astfel de tehnici.
De exemplu o formă cunoscută de budism mahayana este budismul Zen,
cunoscut destul de mult datorită răspândiri sale în China și Japonia. Ceea ce pune în
prim plan budismul Zen este depășirea dimensiunii intelectuale, raționale. Deoarece se
consideră că și cuvântul este o barieră în calea comunicării interioare. Omul trebuie să
ajungă acolo unde nu mintea lui îl mai duce să descopere un adevăr, deoarece mintea lui
totdeauna vede lucrurile parțial și deteriorat, ci unde deja a depăși această stare, și
poate să i se ofere o cunoaștere intuitivă și dintr-o dată îți dai seama cum stau lucrurile
și să nu mai ai nici un fel de îndoială. Pentru a ajunge la această cunoaștere intuitivă
55
mintea trebuie depășită, și se folosesc anumite tehnici, una dintre ele este tehnica
koan-ului.
Un koan este de obicei un mic text fără un sens rațional pe care să-l poți înțelege
foarte ușor, iar ucenicul trebuie să se gândească ani de zile la acest text pentru ca să
găsească rezolvarea. La început găsește tot felul de explicații pe care vine și i-le spune
îndrumătorului spiritual, iar îndrumătorul îi spune dacă este bine sau nu. Atâta vreme
cât ucenicul vine cu răspunsuri ale minții raționale, îndumătorul îi spune că nu este
bine; când s-au epuizat toate posibilitățile raționalului, atunci în cele din urmă omul
poate să ajungă să aibă dintr-o dată o cunoaștere care depășește acest nivel.
Exemplu de koan:
Două palme lovite fac sunetul poc. Ce sunet scoate o singură palmă?
Atunci ucenicul stă și se gândește și vine cu explicații de genul: nu scoate nici un
sunet sau scote un singur fâșâit deoarece se aude cum adie aerul. Și vine cu tot felul de
explicații din acestea raționale care sunt nesemnificative pentru koan până când tot
bătându-și capul, exercițiul acesta îl ajută să depășească nivelul acesta al rațiunii
discursive care te ține în această lume și nu poți ajunge la cunoașterea intuitivă de care
vorbește budismul.
Problema nu este ce răspuns dai la astfel de întrebări, răspunsul este că
folosindu-te de un astfel de exercițiu să depășești în timp nevoia acesta a minții de a tot
gândi. Și dacă o depășești ești cu totul deschis și poți să dobândești o cunoaștere
intuitivă.
Alte exemple de koan-uri:
Prin fereastră văd trecând capul unei vaci. Ce se întâmplă cu corpul ei?
Dacă întâlnești un călugăr daoist, să nu îl saluți nici prin cuvânt, nici prin tăcere.
Cum îl vei saluta atunci?
Meditația budistă este orice altceva decât o reflexie intelectuală, este să-ți creezi
condițiile printr-o tehnică sau printr-o stare pentru a ajunge la cunoașterea intuitivă
dincolo de rațional. Și sunt unii care încercă să obțină această performanță, ei se așează
în poziție lotus sau în oricare altă poziție și stau așa ore în șir, însă acest efort de a sta
este pentru unii foarte dificil și s-a constatat că nu este important să stai nemișcat fizic,
ci mintea să fie nemișcată, interiorul să fie nemișcat și atunci s-au dezvoltat tot felul de
alte tehnici, cum ar fi de exemplu tehnicile de luptă, specific orientale, de exemplu cum
luptă samuraii, sau artele marțiale orientale.
56
Artele marțiale tradiționale orientale sunt forme de luptă care includ două
componente majore: una spirituală și una tehnică. Atât fondul, cât și scopul este unul
spiritual, iar tehnicul furnizează doar mijloacele, calea pentru atingerea scopului.
Practicantul își însușește deprinderile tehnice, dar în același timp învață că esențială
este starea sa de concentrare. El trebuie să fie cu mintea în prezent, deschis pentru a
recepta tot ceea ce se întâmplă în sine însuși (la nivel fizic și psihic) și în exteriorul lui.
Astfel el ajunge să sesizeze toate mișcările energiei în propriul lui organism, dar și ale
energiei exterioare, cosmice. Un luptător versat nu are nevoie să vadă nimic, ci poate să
lupte cu o ceată de adversari chiar și legat la ochi; el va simți în fiecare moment ce
mișcare e oportun să facă pentru a se apăra și pentru a-și învinge adversarii.
O altă tehnică este tehnica arcului, tehnica tragerii cu arcul este o tehnică în
care omul trebuie să ajungă să nimerească ținta chiar legat la ochi. De obicei acest lucru
se întâmplă după ani de exerciții, pentru că la început practicantul își dorește prea mult
să obțină performanța, iar raționalul său e fixat pe găsirea de soluții la îndemâna minții
umane. Aceste soluții însă sunt pe de o parte obositoare, pe de alta lipsite de eficiență. În
timp practicantul reușește să parcurgă traseul interior până la detașarea de
intenționalitate, atunci el se află în starea potrivită pentru a putea nimeri oricând și fără
dificultăți ținta.
În viziunea meditației budiste dispare astfel distanța dintre subiect și obiect.
Subiectul ajunge la identificare cu obiectul și invers. Cel ce trage știe unde se găsește el
și automat știe și unde se găsește obiectul. Se realizează scopul general: depășirea
condiției individuale în favoarea unui eu universal care percepe toate componentele
lumii înconjurătoare ca părți pe care le integrează.
Nu există numai tehnici de luptă sau tehnici periculoase, ci există și tehnici „mai
domestice” de exemplu tehnica ikebana – tehnica aranjatului florilor, adică faci
aranjamente florale. Noi când mergem la florărie, florăreasa se gândește cum să
aranjeze buchetul pentru a arăta bine. În ikebana tocmai aceasta este problema să nu te
mai gândești să pui florile acolo intuitiv. Cei performanți practică acesta tehnică legați la
ochi, deoarece dacă vezi florile deja te gândești, și astfel aranjează un buchet floral care
îl exprimă pe cel care l-a făcut, astfel a reușit să creeze o legătură de tip metarațional
intuitiv cu universul exterior.
Prin asemenea tehnici omul ajunge să fie tot mai prezent în interiorul său și în
cele din urmă să dobândească și înțelegerea realităților fundamentale așa cum le-a
57
înțeles Buddha, atunci în fond tot ce este în jur, suferința aceasta nu mai contează, nu-l
mai afectează, nu mai este legat de nici o sete din lumea exterioară, și atunci ajunge de
fapt să trăiască în starea de nirvana, în starea de mântuit pe care o caută budismul și nu-
i mai trebuie altceva, când ajungi acolo îți dai seama că nu are rost să te mai consumi
pentru nimic nu există nici un fel de exterior care să justifice tot tumultul uman,
lucrurile se rezolvă de la sine, și așa cum se rezolvă ele se rezolvă bine, tu poți să stai
liniștit.
Din punctul de vedere al europeanului, toate performanțele descrise mai sus
sunt impresionante. Noi trăim de obicei la un nivel comod și nu actualizăm decât în
măsură foarte scăzută capacitățile firii noastre umane. Nu trebuie însă să se uite două
lucruri:
1. În religiile orientale exercițiul spiritual nu se practică de dragul obținerii unor
performanțe, ci pentru a obține mântuirea, adică starea de nirvana. Practicantul e
îndemnat în permanență să nu se lase sedus de performanțele obținute pe parcurs,
pentru că astfel pierde din vedere esențialul și efortul său, în loc să îl ajute în veșnicie, îi
oferă doar o satisfacție trecătoare.
2. Toate aceste realizări sunt doar performanțe în interiorul planului creatural,
ele nu îl ajută pe practicant să depășească acest nivel. Toate sunt actualizări ale unor
potențe ce există de la început în firea omului, dar de obicei ele zac în adormire. Astfel,
ele nu sunt nici bune, nici rele în sine, ci depinde de felul în care sunt valorificate – lucru
valabil, de altfel, pentru toate elementele din sfera creaturalului. În creștinism,
comuniunea cu Hristos îi dă omului șansa să acceadă la planul sacrului, ceea ce
înseamnă mult mai mult decât orice performanță a firii umane în sine. Cele două aspecte
însă nu se exclud reciproc; orice om poate să își dezvolte și capacitățile creaturale,
mulțumind lui Dumnezeu pentru orice dar (această mulțumire îl ferește de ispita de a
crede că el e atotputernic prin sine) și în același timp să își cultive și relația cu Hristos.
Alte mijloace în scopul restaurării
Acesta este în esență ceea ce a propus Buddha, soluția soteriologică a lui, însă ce
au mai dezvoltat budiștii pe lângă sunt formele de cult exprimate în recitări liturgice li
acte ierurgice. Există cărți de cântări și rugăciune și se roagă și practică și cântări,
rugăciuni de dimineață și de seară mai ales în mănăstiri, dar și în particular. Scopul
58
acestor eforturi este acela de ”a găsi adăpost” în învățătura budistă (dharma) și în cei
care au întruchipat-o (Buddha, sangha), de a găsi protecție și un sprijin în situațiile
dificile ale vieții.
Tot în mănăstiri se practică și o asceză moderată, o formă de asceză care nu
reprezintă un scop în sine, ca în hinduism, ci care arată detașarea călugărului față de
valorile lumii exterioare. Un călugăr teravadin clasic mănâncă dimineața pe la șase, apoi
pe la 11:30 hrana solidă iar după prânz nu mai consumă decât hrană lichidă, tot ce se
poate bea, lapte, iaurt, apa, etc. Călugării se consideră că sunt săraci și nu au nimic, de
aceea ies la cerșit în satul în care au mănăstirea și oamenii fac milostenie cu ei
aducându-le fiecare din ce au gătit câte ceva de mâncare, apoi se întorc cu hrana la
mănăstire și mănâncă toată obștea. În budism nu trebuie să te faci călugăr pe toată viața
ci poți să fii și pe o perioadă determinată.
Călugării au și un rol social, venind în întâmpinarea nevoilor religioase ale
credincioșilor. Ei săvârșesc slujbele la momente-limită ale vieții (căsătorii,
înmormântări), și au un rol în catehizare. În fiecare sat există și un mic templu, o mică
mănăstire care indeplinește funcțiile unei biserici parohiale. Astăzi, mănăstirile mai
mari înceracă să fie active și în plan social, prin organiyarea de școli, spitale, forme de
asistență socială.
Faptele specifice ale laicilor sunt faptele de milostenie, în favoarea călugărilor,
a altor semeni, dar și a tuturor ființelor vii.
Pe lângă acestea, budismul mahayana a dezvoltat și forme de mântuire personală
în relație cu anumiți bodhisattva, astfel încât în aceste cazuri efortul budistului este de a
dezvolta o relație cu un anumit element de tip personal al sacrului.
PROBLEMA METEMPSIHOZEI (A REÎNCARNĂRILOR)
Metempsihoza, metensomatoza, transmigrația sufletelor sau reîncarnarea
(termenii prezintă nunațe diferite, dar se referă la aceeași realitate fundamentală)
exprimă convingerea că fiecare ființă vie parcurge o succesiune de vieți întrerupte de
etape intermediare. Așadar, omul nu trăiește o singură dată pe pământ, ci revine mereu
și mereu sub diferite forme, condiționat de felul cum a trăit în viețile de până acum și
59
având mereu menirea de a crește spre un ideal situat dincolo de accesibilitatea
obișnuită.
Doctrina reîncarnărilor este specifică gândirii orientale, dar ea a mai fost
prezentă și pe alte meridiane ale religiosului. Gândirea europeană nu se confruntă acum,
în epoca globalizării și a accentuatei circulații a ideilor, pentru prima dată cu ea, ci a
întâlnit-o încă din Antichitatea greacă. În perioada preclasică și clasică a filozofiei antice
grecești avem enunțuri foarte clare de factură metempsihotică. Astfel preclasicului
Pitagora, de la care nu avem texte categoric autentice, ci i se atribuie doar anumite
centurii, i se recunoaște până la un punct doctrina ce enunță clar ciclicitatea existenței
individuale.
Învățătura pitagoreică a exercitat o fascinație și datorită caracterului abscons, de
mister. Enunțurile cele mai limpezi în această privință îi aparțin însă lui Platon. Ele sunt
consistente cu o ontologie în care lumea esențială se înstrăinează de sine într-un proces
de fulgurație apărând ideile, apoi se îndreaptă din nou spre sine, având nevoie de o
succesiune de existențe până ce reușește să facă marele salt al recunoașterii
echivalenței dintre individual și realitatea universală. Teoria preexistenței sufletului are
drept consecință posibilitatea întrupării succesive a acestuia în stări de transparență
calitativă tot mai înaltă, până când devine compatibil cu entitalea absolută. Această idee
platonică a fost refuzată categoric de Sfinții Părinți, pentru care nemurirea sufletului se
datorează comuniunii cu Dumnezeu, harului dumnezeiesc, nu ființei sale, adică sufletul
nu are nemurirea prin sine.
Aceste concepții nu s-au impus definitiv spiritului european. Chiar și în epoca
clasică Aristotel a contestat suficient de puternic această formulă soteriologică la nivelul
reflexiei filozofice și al existenței religioase concrete.
Astăzi, formula reîncarnării devine din nou atractivă pentru mulți europeni, care
o descoperă cu surprindere în curentele ezoterice moderne, multe din ele de inspirație
orientală.
În spațiul oriental ideea este la ea acasă. În spațiul oriental în hinduism, în
budism s-a impus ca o dominantă a acestor religii până astăzi.
În hinduism apare formulată explicit prima dată în perioada upanișadelor, în
vede nu avem referiri directe la o reincarnare. În upanișade însă în perioada în care se
face trecerea de la accentul acesta pus pe jertfă pe sacrificiu la doctrina karmică și la
60
ideea de atman și brahman și când soteriologia dobândește noi componente în sensul că
devine esențial ca omul să poată să scape de toate efectele karmice și să poată să
înțeleagă identitatea fundamentală dintre atmanul său (sinele său profund) și
brahman, atunci apare cu pregnanță și ideea reîncarnărilor.
Din punctul de vedere al doctrinei hinduse ea apare aproape ca o necesitate,
pentru că se costată că programul soteriologic nu poate fi îndeplinit în cursul unei
singure vieți, din cauză că efectele karmice au nevoie de un timp mai îndelungat ca să se
consume. Însăşi ideea de karma (faptă cu efect neşters, care trebuie neapărat să se
consume, omul trebuie sa plătească pentru ea) îi obligă să pornească de la premisa mai
multor vieţi. Astfel, potrivit faptelor sale, omul ajunge în rai sau în iad după moarte, însă
atunci când efectul acestor fapte se consumă, persoana vine din nou pe pământ (se
reîncarnează). Bineînţeles că mai rămân fapte ce nu se consumă în rai sau iad.
În al doilea rând și pentru că năzuința soteriologică a omului rămâne totuși
neîmplinită. Existența unui om care a trăit la modul ideal și care să spere că nu se va mai
reîncarna în general în spațiul hinduist și budist este foarte rar întâlnită, tinde spre zero,
și atunci neexistând o altă soluție apare cu necesitate ideea că e nevoie de o succesiune
de vieți în care să apară șanse soteriologice și pentru ceilalți. Imposibilitatea parcurgerii
drumului soteriologic (de mântuire) pe parcursul unei vieţi duce la postularea
existenţei unei succesiuni de vieţi, în decursul cărora omul poate dobândi mântuirea.
Din punct de vedere științific, nu se pot aduce dovezi nici în favoarea, nici
împotriva ideii de reîncarnare. Toate așa-zisele dovezi se bazează pe experiențe
individuale, care pot fi mai mult sau mai puțin subiective. Dar nici existența unei singure
vieți nu poate fi demonstrată științific. Astfel, din punct de vedere științific, amândouă
variantele rămân niște postulate, niște premise pe care le accepți sau nu prin credință,
respectiv prin aderarea metaștiințifică la un model explicativ al vieții și al fenomenelor
psihice.
Din punct de vedere oriental, doctrina reîncarnării are și ”dovezi”, în sensul că
există destul de multe mărturii ale unor oameni care adirmă că își amintesc de viețile
anterioare. Prin anumite tehnici de meditație și interiorizare, omul poate ajunge să
înțeleagă anumite zone ale psihicului său, de exemplu subconștientul. Cunoașterea
noastră despre noi înșine poate fi asemănată cu iceberg din care noi vedem doar vârful,
restul nu îl cunoaștem. Orientalul prin anumite tehnici de meditații și de interiorizare
61
specială, precum cele cuprinse în programul raja-yoga, poate ajunge să cunoască unele
lucruri mai de dedesubt din conștient, reziduuri ascunse ale subconștientului. Acestea
sunt anumite elemente (emoții sau imagini plastice care îi dau uneori sentimentul de deja-vu,
uneori și informații și idei) pe care nu le-a cunoscut sau trăit de-a lungul acestei vieți, dar
care constată că totuși sunt prezente acolo și îl marchează din punct de vedere psihic, și
atunci apare întrebarea:
Cum le explică pe acestea?
Există o mulțime de explicații, însă orientalii consideră că ele provin din viețile
anterioare, pentru că nu își explică altfel de unde pot să provină aceste reziduuri.
Subconștientul este ca și o cutie neagră pe care noi nu o cunoaștem, dar care
este dominat de emoții puternice pe care noi le-am trăit și pe care le-am ”uitat”, adică le-
am pierdut din zona conștientului, fără însă ca ele să se șteargă definitiv.
Explicații pe seama acestor reziduuri din subconștient sunt multe, cea a
orientalului după cum am văzut mai sus este reîncarnarea.
Altă explicație ar fi că acestea au fost trăite în primii ani de viață ai omului
și nu mai are cum să își aducă aminte de ele deoarece sunt de la o vârstă foarte fragedă.
Astăzi se constată chiar că un copil înregistrează traume deja din perioada intrauterină,
dinainte de a se naște. Toate emoțiile și proiecțiile părinților asupra lui (fie că și-l doresc
prea mult, fie că îl doresc prea puțin, fie că vor ca el să fie într-un anumit fel: un geniu,
un copil cu totul deosebit, un sfânt după tiparul sfântului cutare) îl încorsetează pe copil
și îl împiedică să își dezvolte adevărata vocație, cea cu care a fost înzestrat de
Dumnezeu. Astfel, părinții fac rău copilului lor fără să vrea, din cauză că ei înșiși nu
trăiesc în libertatea pe care o dă comuniunea cu Hristos. Părinții trebuie să încerce să
aibă o atitudine plină de respect față de copil încă din această fază, să îl accepte deplin și
să îl încredințeze lui Dumnezeu, fără a-i pune niciun fel de limitări. Orice copil are șansa
la o viață împlinită și la sfințenie, dar dacă părinții încearcă să îl împingă forțat într-o
împlinire după mintea lor sau la o sfințenie după imaginația lor, copilului îi va fi mult
mai greu să ajungă la împlinire sau sfințenie.
Există și alte explicații. Karl Gustav Jung vorbește de un inconștient
colectiv, adică cumva toată experiența umanității din toate timpurile face parte din acest
inconștient colectiv și prin anumite tehnici speciale pe care le practica inclusiv în
cabinetele sale psihanalitice, omul reușește să ajungă în anumite zone ale acestui
inconștient colectiv și atunci de acolo pot să vină asupra lui informații și imagini pe care
62
nu le-a trăit el personal nici în viața aceasta nici în alte vieți, dar care au fost cândva
trăite și care dintr-un motiv sau altul i se actualizează lui acum.
O altă explicație care se bucură de o oarecare răspândire în spațiul
creștin este aceea a arborelui genealogic. Atunci când ne naștem, noi nu suntem tabula
rasa, pentru că nu provenim din neant, ci avem în spatele nostru un întreg șir de
înaintași, părinți, bunici, străbunici. În sprijinul acestei teorii ar veni și genetica
modernă, aceasta arată cum embrionul uman se formează preluând o parte din
meterialul genetic al mamei și o parte din cel al tatălui, aceștia la rândul lor s-au format
pe baza materialului genetic al părinților lor etc. Astfel, fiecare nou născut are deja
anumite aptitudini și înclinații pe care le moștenește selectiv de la părinți. Este posibil
ca această moștenire genetică să fie mult mai amplă decât ne imaginăm noi în prezent.
O serie de teorii moderne ale arborelui genealogic pornesc exact de aici. De ex.
Dr. Kenneth McAll, medic creștin englez, este de părere că numeroși pacienți care suferă
de boli fizice, aud ”voci”, sunt bântuiți de imagini tulburătoare sau relatează evenimente
dramatice dinaintea nașterii lor sunt victime ale controlului ancestral. De aceea, el caută
să îi elibereze de sub acest control. Alcătuind arborele genealogic, medicul poate
identifica acel strămoș responsabil de boala pacientului. Apoi taie legătura dintre
strămoș și bolnav prin participarea împreună cu bolnavul la o Sf. Liturghie săvârșită de
un preot, slujbă prin care îl încredințează pe strămoșul chinuit lui Dumnezeu. Cartea sa
intitulată ”Vindecarea arborelui genealogic” a apărut și în traducere românească, la Ed.
Orfeu, București, 2000.
Revenind la religiile orientale, puntem spune că tehnicile lor de interiorizare
sunt eficiente, în sensul că ceea ce scot ele la iveală din zona subconștientului este
realmente prezent acolo și îl încarcă pe om. Interpretarea pe care o dau ei însă acestor
conținuturi, punându-le în legătură cu viețile anterioare, este un element de falsă
valorizare specific acestor religii. Din punct de vedere al gândiri orientale, un om
trăiește o mulțime de vieți, și în fiecare din vieți are de preluat bagajul vieții anterioare
ce a rămas nemântuit de acolo. Acest bagaj karmic cu care rămâne îl obligă să se
reîncarneze, dar îi decide și felul în care se va reîncarna, va determina din ce castă va
face parte, din ce familie va face parte.
Există câteva asemănări, dar și unele diferențe fundamentale între gândirea
orientală și cea creștină mai ales cu privire la modul în care se realizează mântuirea.
63
Deci în privința mântuirii avem două modele diferite, pe care le vom prezenta în
paralel:
Gândirea orientală Gândirea creştină
Fapta e definitivă, efectele trebuie
neapărat să se consume.
Fapta e definitivă, dar asumată de
Hristos, efectele tuturor faptelor umane
din toate timpurile sunt preluate de
Hristos și deja consumate în jertfa Lui.
Auto-mântuirea. Mântuirea în Hristos, comuniune,
omul trebuie să se deschidă spre Hristos,
spre a primi de la El mântuirea.
Asceza sau efortul uman de
meditație au un rol ontologic, ele schimbă
starea omului, ele îl mântuiesc pe om.
Scopul ascezei este acela de a ne
ajuta să ne deschidem mai mult spre
Hristos, asceza nu e un scop în sine.
Fapta umană în religiile orientale are un impact definitiv, efectul faptei nu se
poate șterge niciodată, nu există nici o posibilitate ca dacă ai făcut o faptă efectele ei,
consecințele ei să dispară să nu le mai suferi și dincolo de aceasta fiecare om trebuie să
își lucreze din răsputeri propria mântuire, deci se pune problema auto mântuirii, fiecare
se mântuiește pe sine, doar când ajunge la nivelul la care să își consume bagajul tuturor
faptelor anterioare, și prin anumite tehnici de meditație sau de yoga să nu-și mai adauge
o încărcătură nouă atunci s-a auto mântuit și atunci iese din circuitul acesta dificil al
reîncarnărilor.
Din punct de vedere creștin mântuirea nu se realizează prin auto mântuire, ci
mântuirea fiecărui om presupune deschidere spre mântuirea adusă de Hristos, acesta
este sensul termenului de comuniune, noi avem nevoie să ne deschidem spre
comuniune, mântuirea noastră se realizează în comuniune cu Hristos și nu altfel și
atunci efectele ascezei noastre sunt numai pentru a ne ajuta să îl primim mai bine pe
Hristos. Nu practicăm asceza ca scop în sine, adică nu pentru a obține anumite
performanțe, anumite merite. Tot ceea ce facem noi ca efort de spiritualizare în această
viață nu are niciodată alt scop decât să ne ajute să ne deschidem mai bine către Hristos
și să îl primim mai bine, pentru că noi oricum nu ne putem mântui singuri, creștinismul
64
pornește de la această premisă, că omul are nevoie de mântuirea pe care o aduce
Hristos, nu se poate mântui singur.
În creştinism, mântuirea se obţine în Hristos care a asumat firea umană integral
şi deci a asumat şi toate faptele noastre. Caracterul definitiv al faptei e la fel de prezent
în creştinism ca şi în gândirea orientală. Diferenţa o constituie faptul că în creştinism
faptele au fost deja asumate de Hristos care a „plătit” preţul de răscumpărare. Noi
putem alege să fim departe de Hristos, dar în acelaşi timp, avem şansa să obţinem
mântuirea dezvoltând comuniunea cu Hristos.
O aexigență fundamentală pe care o împlinesc și religiile orientale și creștinismul
este aceea că mântuirea trebuie să aibă loc și din interiorul umanului, nu vine cineva din
exterior să te mântuiască, Hristos s-a întrupat a devenit om ca să poată să asume
întreaga fire umană și să o mântuiască din interiorul ei. Acest lucru îl sesizează foarte
bine religiile orientale atunci când vorbesc despre faptul că omul însuși trebuie să
sufere pentru faptele sale și să își construiască mântuirea el însuși. Și la noi mântuirea
trebuie să aibă loc și din interiorul umanului, dar pentru că a nivel pur uman ea este
imposibilă, Dumnezeu a găsit această soluție a divino-umanului, în Hristos este prezent
umanul la modul deplin, dar e prezent și divinul la modul deplin și în felul acesta
mântuirea a devenit posibilă.
Deci soluția soteriologică pe care o propune creștinismul este una mult mai
complexă și care are în vedere la fel de bine ca și religiile orientale toate dificultățile
acestea ale lucrării mântuirii și în același timp caracterul definitiv și de neșters al faptei.
Chiar mai mult decât atât Hristos merge până într-acolo încât spune în predica de pe
munte că orice gând are un efect atât de puternic ca și cum ai fi săvârșit păcatul
respectiv. Deci exigența este mult mai ridicată în creștinism, dar este atât de ridicată
tocmai pentru că există și o soluție oferită pe care o oferă Hristos. Și fiind în comuniune
cu Hristos orice om poate face experiența faptului că se pot împlini toate aceste exigențe
ex: se poate să nu te mânii, se poate să nu te uiți pătimaș la celălalt, toate lucrurile
acestea sunt posibile, nu e doar o ștachetă ridicată, ci e și o soluție personală pe care o
trăim cu toții în măsura în care trăim comuniunea cu Hristos.
În religiile orientale lipsește acest mântuitor, și atunci toată povara cade pe
umerii umanului, care nu reușește să o împlinească cu toate efectele orientalului, iar la
mântuire se ajunge chiar foarte greu deoarece e nevoie de foarte multe eforturi. Aceasta
este de fapt soteriologia orientală care pornește de la constatarea unei dificultăți majore
65
în realizarea programului mântuirii, omul nu reușește să se smulgă din firul acesta al
reîncarnărilor, de aceea are nevoie de acest circuit de reîncarnări.
În concepția occidentală de astăzi, atunci când occidentalul modern întâlnește
ideea cu reîncarnarea și i se pare interesantă, el nu asimilează, nu asumă toată
soteriologia orientală, aceasta o trece cu totul cu vederea, pentru că nu asta îl
interesează. Pe un occidental modern din spațiul nostru îl interesează reîncarnarea
pentru că nu înțelege că dacă mori și te duci în viața veșnică împreună cu Hristos de fapt
ai fericirea eternă și deplină și mai mult de atât nu mai este nevoie, ci pentru că este atât
de legat de viața aceasta și pentru că îl sperie ideea de sfârșit, deci în primul rând
oamenii sunt secularizați și nu înțeleg mântuirea creștină, sunt speriați de moarte și
pentru ei ideea cu reîncarnarea este văzută ca o șansă de a mai reveni și mai trăi și de a
te mai bucura de plăceri încă mai multe vieți în continuare (un fel de hedonism). În
spațiul nostru cei care sunt seduși de ideea de reîncarnare sunt seduși din acest motiv,
unul cu totul și cu totul altul decât cel din religiile orientale.
Oamenii care preiau aceste influenţe orientale iubesc viaţa, dar nu pot primi sau
nu reuşesc să înţeleagă viaţa veşnică oferită de Hristos.
În religiile orientale oamenii prin fapte bune ajung doar să se reîncarneze într-o
castă mai bună în care au mai multe șanse relativ posibile la mântuire. Reîncarnarea e
privită de oriental ca o cale dificilă spre mântuire; orientalul îşi doreşte să scape din
circuitul reîncarnărilor. Această soluție soteriologică a reîncarnărilor este văzută de
aparținătorii religiilor respective ca un rău necesar. Pentru un hindus idealul religios nu
este reîncarnarea, ci iluminarea. Reîncarnarea este un instruent dureros. In budism
samsara, ciclul reincarnărilor, este vazut ca o adevarată catastrofă.
Europenii au preluat această idee pentru a face față angoasei provocate de
moarte într-o lume secularizată. Reîncarnarea apare ca o soluție pentru un mai bine și
pentru o moarte lipsită de amenințări. Dar moartea creștină=comuniune cu Dumnezeu.
Nu poti să-ți asumi condiția creștină dacă te raportezi la reîncarnare, pentru caă
în creștinism comuniunea e în Hristos. În creştinism omul nu mai are nevoie să parcurgă
mai multe vieți, pentru că nu i se cere să se automântuiască. Creştinul primește
mântuirea prin Hristos, Care realizează integral programul de finalitate, în hinduism
programul trebuie realizat de fiecare om în parte. Ori accepți că primești de la Hristos
66
mântuirea, pentru că te-ai deschis comuniunii cu El, și atunci nu e nevoie de mai multe
vieţi, ori mergi pe ideea reîncarnării. Altfel se ajunge la o contradicţie logică.
Important de reținut este că oamenii trebuie ajutați să înțeleagă mai mult ce
înseamnă mântuirea în Hristos, să înțeleagă că în Hristos nu mai e nevoie de reîncarnări
pentru că mai mult decât poți obține într-o mie de vieți primești în Hristos și ceea ce
primești în Hristos, viața veșnică fericită după moarte pe care noi o înțelegem atât de
greu și pe care cei mai multe dintre creștini nu o actualizează direct la nivelul gândurilor
lor e mai mult decât ai putea obține printr-o serie nesfârșită de reîncarnări.
Reîncarnările te mențin de fapt la nivelul acesta, ești în continuare supus patimilor, ai
întotdeauna în viață și dureri și suferințe și necazuri, ai și bucurii, depinde de modul în
care îți trăiești viața, dar în orice caz dacă o vedem ca pe o soluție este una parțială și
nedefinită. Ceea ce oferă Hristos prin viața veșnică pe care o primim imediat după o
viață trăită în această lume datorită deschiderii față de El atâta câtă este, deci noi în
cursul acestei vieți ne deschidem parțial spre Hristos, cât putem noi, suntem invitați să
ne deschidem tot mai mult. Dacă ne deschidem parțial, pentru cele pe care nu le
asumăm, nu reușim să le vindecăm în noi înșine prin deschiderea spre Hristos, suferim,
mai apare câte o boală din cauza lăcomiei din cauza mâniei, a frustrărilor, a tuturor
acestor lucruri, deci avem de suferit pentru faptele noastre.
Creştinismul nu propovăduieşte o încetare a efortului omenesc în momentul
trecerii la viața veșnică, ci o continuare, însă în alți parametri decât ai vieții terestre. În
creștinism vorbim de ideea de epectază întâlnită la Grigorie de Nyssa și care înseamnă
o creștere permanentă spre mai mult. Viața de dincolo, viața veșnică în comuniune cu
Hristos îți dă posibilitatea ca toate lucrurile bune pe care ai reușit să le realizezi în tine
în timpul acestei vieți tot ce ai reușit să dezvolți să poată să crească la nesfârșit și să-ți
aducă o fericire care să se poată dezvolta la nesfârșit.
În literatura patristică se vorbește despre faptul că toți cei care ajung dincolo la
comuniunea cu Hristos se vor cinsti cu liniște, dar dincolo de liniștea aceasta vor fi
diferențe de stări în funcție de ce a făcut fiecare. Deci în felul acesta acceptăm încă o
dată ideea caracterului definitiv al faptelor noastre și al însușirilor pe care le-am
dezvoltat în noi, Hristos le-a asumat pe cele negative și este capabil să ne vindece de ele
total din încărcătura noastră psihică, dar celelalte care sunt pozitive rămân în
continuare definitive și ne creionează în continuare starea de dincolo în felul în care
orice faptă definitivă are un efect și în felul acesta se desfășoară în timp.
67
Precizări cu privire la evaluarea semestrială la Istoria şi filozofia religiilor
Cursul va fi evaluat prin examen scris.
În cadrul examenului se va urmări înţelegerea conceptelor de bază ale religiilor
studiate, capacitatea de a opera cu ele, de a stabili corelaţii şi de a interpreta fenomene,
şi nu memorizarea simplă a unui ansamblu de date. Din acest motiv, cerinţele obligatorii
pentru pregătirea examenului nu includ parcurgerea unor liste bibliografice ample.
Noţiunile predate la orele de curs constituie un set de repere fundamentale, suficiente
scopului examenului. Studenţii sunt însă invitaţi şi chiar încurajaţi să recurgă în tratarea
subiectelor la tot bagajul suplimentar de cunoştinţe referitoare la religiile studiate pe
care îl deţin (de. ex. din cadrul orelor de seminar sau din alte lecturi sau experienţe
proprii), conferind astfel un plus de valoare lucrării lor. Obiectivul studentului aflat în
faţa foii de examen trebuie să fie acela de a dovedi că înţelege coordonatele unui spaţiu
religios diferit de cel propriu, manifestând în acelaşi timp gândire critică, libertate în
redactarea subiectelor.
Se recomandă cu insistenţă abţinerea desăvârşită de la folosirea oricărei tehnici
de fraudare a examenului. Recursul la mijloace ilicite menite să faciliteze obţinerea unei
note este absolut incompatibil cu calitatea de student teolog. Pentru studentul teolog
examenul, ca şi orice situaţie de viaţă, este în primul rând o realitate trăită în credinţă,
un act al comuniunii cu Dumnezeu. Tentaţia de a obţine o notă prin copiere sau folosind
ca sursă de inspiraţie gândirea unui coleg relevă o personalitate secularizată, care tinde
să îşi rezolve problemele prin mijloace proprii, facile, uitând să lase loc pentru lucrarea
lui Dumnezeu în viaţa sa. În această atitudine secularizată rezidă adevărata gravitate a
copiatului la examen. Traseul de formare ca teolog trebuie să includă preocuparea
permanentă pentru creşterea în relaţia cu Dumnezeu, independent de acţiunile corecte
sau false ale celor din jur, şi pentru debarasarea de obiceiuri care nu sunt numai
necreştine, ci chiar străine existenţei religioase în general.
Pentru studenţii aflaţi în imposibilitatea îndeplinirii standardului solicitat mai
sus, rămâne posibilitatea de a repeta examenul în sesiuni consecutive de câte ori va fi
necesar, până când vor ajunge la nivelul cerut de maturitate în Hristos.