Tema 1. DREPTUL AFACERILOR – NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1. Noţiunea de drept Noţiunea de “drept” are mai multe sensuri. Într-un sens, prin “drept” se înţelege “totalitatea prevede- rilor concrete ale reglementărilor diferenţiate prin ramuri de drept şi pe instituţii juridice” sau “totalitatea normelor de drept dintr-un sistem de drept dat”. Dreptul, în acest sens, se concretizează în ansamblul actelor normative emise de autorităţile statului în limitele competenţelor atribuite. Actele normative conţin reguli obligatorii de conduită a oamenilor şi pot fi impuse, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Regulile de conduită a oamenilor în societate stabilite de stat şi materializate în actele normative se numesc norme juridice. Normele juridice sunt generale, în sensul că se aplică repetat în cazuri nelimitate, şi impersonale, adică nu se adresează anumitor persoane, ci, de regulă, tuturor persoanelor. Normele juridice există obiectiv, indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu, le aplică sau nu. Se spune că ele au o existenţă obiectivă. În acest sens, termenul de “drept” este sinonim cu termenul “drept obiectiv”, “drept pozitiv”. Într-un alt sens, noţiunea de “drept” se suprapune cu noţiu- nea de drept subiectiv, prin care se înţelege posibilitatea, aptitudinea unei persoane (numită creditor) de a se comporta din punct de vedere juridic în conformitate cu prevederile normelor
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Tema 1. DREPTUL AFACERILOR – NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Noţiunea de drept
Noţiunea de “drept” are mai multe sensuri.
Într-un sens, prin “drept” se înţelege “totalitatea prevederilor concrete ale reglementărilor
diferenţiate prin ramuri de drept şi pe instituţii juridice” sau “totalitatea normelor de drept dintr-
un sistem de drept dat”.
Dreptul, în acest sens, se concretizează în ansamblul actelor normative emise de
autorităţile statului în limitele competenţelor atribuite. Actele normative conţin reguli obligatorii
de conduită a oamenilor şi pot fi impuse, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Regulile de conduită a oamenilor în societate stabilite de stat şi materializate în actele
normative se numesc norme juridice.
Normele juridice sunt generale, în sensul că se aplică repetat în cazuri nelimitate, şi
impersonale, adică nu se adresează anumitor persoane, ci, de regulă, tuturor persoanelor.
Normele juridice există obiectiv, indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu, le aplică sau nu. Se
spune că ele au o existenţă obiectivă.
În acest sens, termenul de “drept” este sinonim cu termenul “drept obiectiv”, “drept
pozitiv”.
Într-un alt sens, noţiunea de “drept” se suprapune cu noţiunea de drept subiectiv, prin
care se înţelege posibilitatea, aptitudinea unei persoane (numită creditor) de a se comporta din
punct de vedere juridic în conformitate cu prevederile normelor juridice civile şi de a cere unei
alte persoane (numită debitor) o conduită corespunzătoare, în caz de nevoie apelând la forţa de
constrângere a statului. De exemplu, locatorul (persoana care printr-un contract închiriază un
bun) are posibilitatea să se comporte din punct de vedere juridic, dacă doreşte, aşa cum prevede
norma juridică – Cod civil – şi să “asigure celeilalte (n.a.- părţii contractante) folosinţa unui
lucru pentru un timp determinat, drept un preţ determinat”. Locatorul, dacă a dorit şi a asigurat
folosinţa lucrului, are dreptul de a cere celeilalte părţi – debitorului - o conduită corespunzătoare,
adică să-i predea un “preţ determinat”.
Conduita persoanei – a creditorului – este prevăzută de dreptul obiectiv şi pentru că
vizează o persoană se foloseşte sintagma “drept subiectiv” – în sensul că dreptul aparţine unui
subiect de drept, persoană fizică sau juridică.
Cel de-al treilea sens este identic cu cel de “ştiinţa dreptului”, ştiinţă socială care
studiază:
“ - legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului
- instituţiile politico-juridice
- formele concret istorice, corelaţiile şi influenţele reciproce între componentele
sistemului social.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale de conducere a societăţii, analizează
participarea oamenilor la circuitul juridic ca purtători de drepturi şi obligaţii, disciplinând şi
coordonând acţiunile acestora”.
2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern
Ansamblul normelor juridice elaborate într-un stat formează sistemul de drept, care la
rândul său este format din ramuri de drept.
Dreptul obiectiv cuprinde ramura dreptului public şi ramura dreptului privat.
A. Dreptul public reprezintă ansamblul de norme juridice ce reglementează organizarea
statului şi a autorităţilor publice şi raporturile încheiate de acestea cu particularii.
Principala particularitate a raporturilor juridice de drept public constă în calitatea
specială a unui subiect al raportului juridic, şi anume aceea de purtător al autorităţii statului.
Aşadar un subiect al raportului juridic de drept public este întotdeauna statul.
O altă particularitate a raportului juridic de drept public este metoda de reglementare: de
subordonare, statul impunând regula de conduită particularului. Dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar-fiscal, dreptul penal, dreptul procesual civil şi penal etc. sunt
ramuri ale dreptului public.
B. Dreptul privat este alcătuit din totalitatea normelor juridice care reglementează
relaţiile ce se stabilesc între persoanele fizice şi juridice (între particulari).
Metoda de reglementare a raportului de drept privat este aceea de egalitate a voinţelor
juridice ale subiecţilor. Astfel, părţile raportului juridic sunt libere să stabilească, să modifice, să
transmită sau să stingă raportul juridic de drept privat. De exemplu, părţile raportului juridic din
voinţa lor s-au legat din punct de vedere juridic, atunci când au încheiat un act juridic civil (au
încheiat un contract de vânzare-cumpărare) şi tot prin voinţa lor pot să-l modifice, să-l transmită
sau să-l stingă.
Principala ramură a dreptului privat este dreptul civil. La începuturi, dreptul civil s-a
confundat cu dreptul privat. Dezvoltarea societăţii omeneşti, apariţia unor relaţii sociale specifice
unor domenii noi ale vieţii în colectivitate, a impus elaborarea de norme juridice particulare,
specifice. Astfel au apărut noi ramuri de drept privat: dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul
muncii, dreptul internaţional privat etc.
Deşi cu particularităţi evidente, normele de drept ce alcătuiesc ramurile dreptului privat
sunt strâns legate de normele dreptului civil.
Expresia dreptul civil este drept comun pentru ramurile dreptului privat sintetizează
aceste legături şi se concretizează în următoarele:
a) dreptul civil a elaborat noţiunile fundamentale ale dreptului privat ce se regăsesc în
ramurile acestuia. De exemplu, noţiunea de subiect de drept, persoană fizică, persoană juridică,
act juridic, contract, obligaţii etc.
b) întotdeauna când o ramură a dreptului privat nu reglementează (în expresis verbis)
anumite relaţii sociale, de fiecare dată se apelează la prevederile normelor juridice de drept civil.
1. Concept de drept al afacerilor.
Studiul dreptului afacerilor începe cu o controversă determinologie. Un timp îndelungat
materia respectivă a fost denumită drept comercial. Ea s-a delimitat de dreptul civil pentru a
răspunde unor cerinţe ale practicii:
În raporturile dintre ei, comercianţii trebuie să acţioneze cu rapiditate; pentru
aceasta regulile care le sunt aplicabile, trebuie să fie simple. Dovada obligaţiilor asumate trebuie
să poată fi făcută cu uşurinţă, iar în caz de litigiu ei să se poată adresa unei jurisdicţii accesibile,
specializate şi competente.
Pentru consolidarea creditului, publicitatea este mai necesară în materie
comercială decât în materie civilă astfel ca tot cea ce interesează pe comercianţi referitor la
situaţia financiară şi chiar personală a celorlalţi comercianţi să poată fi uşor cunoscută.
de sine stătătoare, dar interdependente, formează diviziunea muncii. Diviziunea muncii – în
cadrul căreia fiecare realizează numai anumite bunuri sau servicii din mulţimea celor de care are
nevoie, restul procurându-le prin schimb, face ca orice agent economic să fie dependent de
ceilalţi, să se creeze o reţea de interdependenţe între toţi. În acelaşi timp, prin specializarea
fiecăruia numai în execuţia unui anumit gen de activitate, producătorul şi/sau prestatorul îşi
cunoaşte mai bine mijloacele cu care activează, realizează o calitate mai superioară a bunurilor,
lucrărilor, serviciilor şi măreşte simţitor eficienţa activităţii.
Acţiunile pe care le întreprind agenţii economici în procesul activităţii economice (ceea
ce fac ei efectiv) sunt denumite, în general, operaţiuni economice (acte sau fapte economice).
Codul comercial francez numeşte operaţiunile economice afaceri sau acte de comerţ (acte de
commerce). Acte de comerţ (atti di comercio) sunt numite operaţiunile economice în legislaţia
italiană. Codul comercial român stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le califică
“fapte de comerţ”. Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc anumite
raporturi juridice care sunt reglementate de legile comerciale. În doctrina română, faptele de
comerţ (enumerate în art. 3 al Codului comercial) se clasifică în fapte comerciale obiective
(operaţiuni de interpunere în schimb, operaţiuni care realizează organizarea şi desfăşurarea
activităţii de producţie, operaţiuni conexe (accesorii)) şi fapte comerciale subiective (faptele care
dobândesc caracter comercial datorită faptului că sunt săvârşite de un comerciant în virtutea unei
prezumţii legale). În doctrina engleză activităţile economice au o altă clasificare: activităţi de
extragere a bunurilor materiale, activităţi de prelucrare a bunurilor materiale şi activităţi de
punere în circulaţie a bunurilor materiale. În doctrina rusă sunt considerate activităţi de
întreprinzător operaţiunile cu bunurile patrimoniale, activităţile de comercializare a mărfurilor,
de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor. În doctrina naţională, drept operaţiuni
economice sunt acceptate următoarele acţiuni ale agenţilor economici: a) producţia mărfurilor; b)
executarea lucrărilor; c) prestarea serviciilor; d) comercializarea mărfurilor.
2. Productia marfurilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.
Producţia mărfurilor este un tip de activitate economică cu caracter general şi are ca
obiect transformarea materiilor prime şi a materialelor în produse noi cu o valoare mai mare.
Vorbind despre producţia mărfurilor se are în vedere:
1) Producţia industrială, obţinută din activitatea: a) ramurilor energetice ( energie
electrică, agentul termic, biogazele etc.); b) industriei constructoare de maşini (maşini şi utilaje
destinate complexului agro-industrial, piese şi articole de completare pentru mijloacele de
transport şi telecomunicaţii, tehnică medicală, utilaje de conservare a energiei, maşini electrice
de uz casnic etc.); c) industriei materialelor de construcţie (producerea ghipsului de construcţie,
materiale pentru pereţi şi construcţii cu protecţie termică sporită, din beton spongios şi gazbeton,
cărămizi cu multe goluri, a ţiglei de ceramică şi a ţiglei de ciment şi nisip etc.); d) complexului
industriei alimentare (vinicole, a conservelor, zahărului, cărnii şi laptelui, uleiului vegetal,
tutunului etc.); e) industriei uşoare (fabricarea produselor textile; articolelor de îmbrăcăminte şi
încălţăminte, prepararea şi vopsirea blănurilor; fabricarea articolelor de voiaj etc.); f) industriei
de prelucrare a lemnului (fabricarea mobilei, cartonului, hârtiei şi articolelor din hârtie, plăcilor
aglomerate din aşchii de lemn etc.); g) industriei chimice (fabricarea şi produselor chimice
organice şi anorganice, produselor farmaceutice, produse de parfumerie, preparate de toaletă şi
cosmetice, a articolelor din cauciuc şi din material plastic etc.), altor activităţi.
2) Producţia agricolă – vegetală şi animalieră, o parte din care este folosită fără o
prelucrare specială, iar alta e folosită ca materie primă pentru industria alimentară. Vorbind
despre producţia vegetală avem în vedere producţia de: cereale şi leguminoase-boabe; sfeclă de
zahăr (industrială); floarea-soarelui; cartofi; legume şi culturi bostănoase; fructe şi pomuşoare;
struguri; tutun etc., iar vorbind despre producţia animalieră se are în vedere producţia de: carne,
lapte, ouă, lână etc.
3) Crearea obiectelor proprietăţii intelectuale, care pot fi: a) obiecte ale dreptului de autor
– opere: literare; dramatice şi muzical dramatice; muzicale cu sau fără text; coregrafice şi
pantomimele; audiovizuale (cine-, tele-, videofilme, filme cu diapozitive etc.); de pictură,
sculptură, grafică etc.; de arhitectură, urbanistică şi de artă horticolă; de artă aplicată; fotografice;
hărţile, planurile, schiţele şi operele plastice referitoare la geografie, topografie, arhitectură etc.;
derivate şi integrante etc.; b) obiecte ale dreptului proprietăţii industriale – o invenţie brevetată
(un produs, un procedeu, o metodă, inclusiv microorganisme, soiuri de plante, precum şi
aplicarea unui produs, unui procedeu, unei metode); desen sau model industrial; marcă de produs
sau marcă de serviciu; c) produse informatice: ansamblu de date (băncile de date, bazele de date,
fişierile textuale etc.) şi programe pe calculator; documente electronice; echipamente (hardware).
Procesul complex de producere a bunurilor materiale şi de creare a obiectelor proprietăţii
intelectuale cere de la producători (autori, inventatori) eforturi considerabile, spirit de creaţie,
capacităţi organizatorice, cunoştinţe în diferite domenii, inclusiv tehnologice, economice,
informaţionale, financiare.
3. Comercializarea marfurilor ca domeniu a activitatii de
antreprenoriat.
Comercializarea mărfurilor. Agenţii economici care desfăşoară activitatea de producţie a
bunurilor nu-şi limitează niciodată obiectul de activitate numai la obţinerea de produse noi,
deoarece ei nu realizează producţia ca scop în sine, dar în vederea comercializării produselor pe
piaţă. În acest sens, fiecare urmăreşte atent ce şi cât să producă, cât dă şi primeşte în cadrul
schimbului etc. Bunurile economice produse care sunt apte să satisfacă anumite necesităţi şi
care fac obiectul schimbului prin vânzare-cumpărare se numesc mărfuri. Comercializarea
mărfurilor poate fi făcută direct şi nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite en-
gros proprii, cât şi indirect, prin intermediari, adică prin comercianţi persoane fizice şi juridice.
Intermediarii (comercianţii) propulsează bunurilor economice (mărfurile alimentare şi
nealimentare) de la producător la consumator. Ei cumpără de la producători mărfurile produse
pentru a le vinde, fie consumatorilor nemijlocit, fie prin intermediul altor comercianţi. Prin
urmare, comercializarea mărfurilor este un domeniu al activităţii de întreprinzător care însoţeşte
producţia de bunuri. Ca tip de activitate de întreprinzător, comerţul interior este activitatea
economică desfăşurată de către persoane fizice şi juridice, constând în vânzarea-cumpărarea
mărfurilor, fabricarea şi comercializarea produselor de alimentaţie publică, organizarea
consumului lor, prestarea de servicii suplimentare la cumpărarea mărfurilor. Comerţul interior se
divide fie în comerţul cu amănuntul, fie în comerţul cu ridicata. Comerţul cu amănuntul
reprezintă comercializarea mărfurilor şi prestarea serviciilor către consumatori pentru folosinţă
personală, casnică şi familială, precum şi către întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile din
sfera socială pentru consum direct. Comerţul cu ridicata reprezintă intermedierea comercială,
precum şi livrarea de mărfuri direct de la producători, care asigură vânzarea-cumpărarea
mărfurilor în loturi pentru comercializarea lor ulterioară sau utilizarea în producţie şi prestarea
serviciilor aferente. Totalitatea acţiunilor vânzătorilor privind prestarea către consumatori a
serviciilor legate de procurarea mărfurilor, comercializarea şi organizarea consumului produselor
de alimentaţie publică , precum şi asigurare a drepturilor consumatorilor semnifică deservirea
comercială.
4. Executarea lucrarilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.
Executarea lucrărilor este activitatea economică conform căreia o persoană se obligă să
îndeplinească, într-un termen stabilit, o anumită lucrare, fie din propriul material, fie din
materialul beneficiarului. Acestea sunt lucrările de construcţii-montaj: a) construcţia edificiilor
şi clădirilor noi, de orice destinaţie – case de locuit; instituţii preşcolare, şcoli, gimnazii, licee;
policlinici, spitale, case de odihnă; unităţi de comerţ; hoteluri şi restaurante; depozite; blocuri
administrative etc.; b) reconstrucţia, extinderea şi reutilarea tehnică a construcţiilor deja
existente, inclusiv reparaţii capitale şi reparaţii curente; instalarea (montarea) utilajului,
uneltelor, inventarului etc.; c) construcţia căilor de comunicare – linii de cale ferată, drumuri
publice (cu îmbrăcăminte rigidă) naţionale şi locale, conducte de gaz, reţele telefonice, electrice,
de telecomunicaţii, linii de troleibuze etc.
5. Prestarea serviciilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.
Prestarea serviciilor este un domeniu de activitate economică destinată să satisfacă
anumite necesităţi ale persoanelor fizice şi juridice prin acordarea anumitor servicii.
Particularităţile prestări serviciilor sunt determinate de caracteristicile acestora, printre care pot fi
menţionate următoarele: a) intangibilitatea (nu pot fi auzite, văzute, mirosite gustate sau pipăite),
ceea ce implică dificultatea prezentării, afişării sau ilustrării acestora, înainte de a fi cumpărate;
b) interdependenţa dintre prestatorul de servicii şi client (beneficiar). În timpul creării şi
consumului serviciului, între prestator şi beneficiar există o relaţie de dependenţă – personală sau
profesională, intensitatea căreia depinde de abilitatea clienţilor de a comunica nevoile lor
specifice şi de priceperea prestatorului de a percepe şi satisface aceste nevoi; c) inseparabilitatea
serviciilor de prestatorii acestora. În doar câteva afaceri, serviciile prestate pot fi separate de cei
ce le creează (asigurare, turism), însă în majoritatea cazurilor serviciile nu pot fi separate de
persoana care le prestează, ele fiind create şi comercializate în acelaşi timp. Prin urmare,
capacitatea prestatorilor de servicii este limitată, iar vânzarea directă, personală este singurul
canal posibil de distribuire a serviciilor; d) perisabilitatea serviciilor, caracteristică din care
rezidă faptul că serviciile au o durată de viaţă limitată. Neputând fi stocate, serviciile nu pot fi
vândute în raport cu fluctuaţia cererii, utilitatea lor fiind, de regulă, de scurtă durată, fiind
imposibilă crearea în avans şi consumarea atunci, când vânzările ating punctul maxim; e)
dificultatea standardizării calităţii serviciilor. Întrucât omul este cel care prestează serviciile,
calitatea acestora depinde de abilităţile profesionale ale întreprinzătorului, însă chiar şi pentru
acelaşi persoană rezultatul activităţii depinde de mulţi factori – condiţiile de muncă, starea
sănătăţii, oboseală etc. Beneficiarii de servicii sunt cunoscuţi mai degrabă sub denumirea de
clienţi, pacienţi, participanţi sau spectatori, decât sub titlul generic de consumatori. În ultimii ani,
sectorul serviciilor a căpătat o mai mare amploare, extinzându-se de la serviciile tradiţionale -
transportul de persoane şi de mărfuri, prestaţii de poştă şi telecomunicaţii, comerţul cu
amănuntul, restaurante etc. la cele privind informaţiile, auditul, administrarea fiduciară,
comercializarea tehnologiilor prin intermediul franchisingului etc. De concretizat că, printr-o
reglementare specială, o compartimentare mai de detaliu se disociază serviciile acordate de
către instituţiile financiare, companiile de asigurări, a fondurilor de investiţii, a burselor de
mărfuri, burselor de valori.
Serviciile financiare sunt prestate de către instituţiile financiare care desfăşoară activitate
de întreprinzător pe piaţa monetară şi au rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă
existente la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie. Printre
activităţile financiare desfăşurate de bănci, în limita autorizaţiei acordate pot fi: a) acceptarea de
depozite (la vedere sau la termen) cu sau fără dobândă; b) acordarea de credite; c) împrumutarea
de fonduri, cumpărarea ori vânzarea, în cont propriu sau în contul clienţilor de: instrumente ale
peţii financiare (cecuri, cambii şi certificate de depozit etc.), instrumente privind rata dobânzii,
titluri de valoare; d) acordarea de servicii de decontări şi încasări; e) emiterea şi administrarea
instrumentelor de plată (cărţi de credit sau de plată, cecuri de voiaj, cambii bancare etc.); f)
cumpărarea şi vânzarea banilor (inclusiv a valutei străine); g) leasing financiar; h) acordarea de
servicii ca agent sau consultant financiar; i) acordarea de servicii fiduciare, păstrarea şi
administrarea hârtiilor de valoare etc. Modul de autorizare a instituţiilor financiare, de
organizare, administrare, de efectuare a operaţiunilor financiare etc. este reglementat de Legea
instituţiilor financiare.
Serviciile de asigurare sunt prestate de către companiile de asigurări şi au drept scop
protejarea intereselor personale şi patrimoniale ale persoanei fizice şi juridice prin formare de
fonduri băneşti din contul primelor de asigurare, plătite de asigurat, în schimbul cărora
asigurătorul îşi asumă obligaţia ca la producerea cazului asigurat să plătească asiguratului suma
asigurată sau despăgubirea de asigurare. Obiect al asigurării poate fi interesul patrimonial, ce nu
contravine cu legislaţia, corelat cu a) persoana asiguratului sau a beneficiarului, cu viaţa,
sănătatea şi capacitatea lor de muncă (asigurarea de persoane); b) bunurile persoanelor fizice şi
juridice (asigurarea de bunuri); c) răspunderea pe care asiguratul o poartă faţă de persoane fizice
şi juridice pentru prejudicii aduse lor (asigurarea de răspundere civilă). Reglementarea juridică a
activităţii în domeniul asigurărilor e prevăzută prin Legea cu privire la asigurări.
Activitatea investiţională este exercitată de către fondurile de investiţii – participanţi
profesionişti la piaţa valorilor mobiliare şi care: a) atrag mijloace prin plasarea acţiunilor proprii,
b) exercită sistematic investirea şi reinvestirea mijloacelor atrase în valorile mobiliare ale altor
emitenţi şi c) în care cota valorilor mobiliare ale altor emitenţi în valoarea de balanţă a activelor
totale constituie cel puţin 35 la sută. În funcţie de condiţiile de plasare şi răscumpărare a
acţiunilor proprii se deosebesc: a) fondul de investiţii mutual care îşi plasează permanent
acţiunile, cu obligaţia de a le răscumpăra oricând la cererea acţionarului, b) fondul de investiţii
pe intervale care îşi plasează permanent acţiunile, cu obligaţia de a le răscumpăra la cererea
acţionarului în termenul stabilit de statutul fondului şi de prospectul de emisiune a acţiunilor
fondului, însă nu mai puţin de două ori pe an, la intervale de timp egale; c) fondul de investiţii
nemutual care îşi plasează acţiunile, după caz, fără a-şi asuma obligaţia de a le răscumpăra.
Modul de constituire şi funcţionare a fondurilor de investiţii este reglementat de Legea cu privire
la fondurile de investiţii.)
Activitatea bursieră este desfăşurată de către bursă (de mărfuri sau de valori) – instituţie
care organizează tranzacţiile de bursă (de mărfuri sau valori mobiliare) într-un local prestabilit
acestui scop (sala bursei) şi la o anumită dată şi oră, conform regulilor de bursă. Comerţul de
bursă se organizează sub formă de licitaţie publică cu strigare şi se desfăşoară în scopul prestării
de servicii cumpărătorilor şi vânzătorilor în procesul de vânzare – cumpărare (schimb) a
mărfurilor sau valorilor mobiliare. La bursa de mărfuri se admit mărfuri de un anumit fel şi o
anumită calitate (să fie calitativ omogene, cu parametri calitativi comparabili) aflate în
circulaţie, inclusiv contractul standard şi conosamentul la marfa respectivă, ceea ce permite
negocierea lor conform calităţilor declarare sau mostrelor. Reglementarea juridică a activităţii
burselor de mărfuri se face în conformitate cu Legea cu privite la bursele de mărfuri. La bursa de
valori se admit spre circulaţie: a) valori mobiliare a căror ofertă publică a fost înregistrată
conform legislaţiei; b) valori mobiliare de stat cu termenul de circulaţie mai mare de un an; c)
alte valori mobiliare şi instrumente financiare. Reglementarea juridică a activităţii burselor de
valori se face în conformitate cu Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare, Legea cu privire la
Comisia Naţională a valorilor mobiliare etc.
Activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare. Persoanele juridice autorizate
desfăşoară următoarele genuri de activitate profesionistă: activitate de brokeraj – activitate de
vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare, desfăşurată de broker în calitate de mandatar sau de
comisionar ce activează în baza contractului de mandat sau de comision, precum şi în baza
procurii pentru efectuarea tranzacţiilor menţionate; activitate de dealer – activitate de
cumpărare a valorilor mobiliare în numele şi din cont propriu, pentru vânzarea lor ulterioară
în scopul obţinerii de profit; activitate de underwriting – activitate de mediere la emisiuni,
desfăşurată în numele emitentului, în vederea promovării ofertei publice primare şi
plasamentului valorilor mobiliareale emitentului; activitatea de administrare a investiţiilor –
activitate desfăşurată de managerul fiduciar persoană juridică, conform contractului de
administrare fiduciară a următoarului patrimoniu transmis acestuia: valori mobiliare; mijloace
băneşti destinate investirii în valori mobiliare; valori mobiliare şi mijloace băneşti obţinute ca
rezultat al administrării fiduciare a valorilor mobiliare; activitatea de ţinere a registrelor
deţinătorilor de valori mobiliare nominative – activitate de colectare, înregistrare, prelucrare
şi păstrare a datelor în vederea constituirii sistemului de ţinere a registrului de valori mobiliare
nominative; activitate de depozitare – activitate de prestare a serviciilor de păstrare a valorilor
mobiliare şi/sau de evidenţă a drepturilor deponenţilor asupra valorilor mobiliare; activitatea
de clearing – activitate desfăşurată de participanţii profesionişti la piaţa valorilor mobiliare
care constă în efectuarea operaţiilor de colectare, de verificare, de corectare a informaţiei
privind tranzacţionarea valorilor mobiliare, în perfectarea documentelor pentru executarea
tranzacţiilor, în stingerea obligaţiilor reciproce ale participanţilor profesionişti la piaţa
valorilor mobiliare; alte genuri de activitate. Prin alte genuri de activitate profesionistă pe
piaţa valorilor mobiliare se consideră: activitatea bursieră, consultingul investiţional,
activitatea de audit a participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare, activitatea de
estimare a valorilor mobiliare şi a activelor ce se referă la ele, prestarea serviciilor de
informare a pieţei valorilor mobiliare, instruirea şi reciclarea cadrelor de participanţi
profesionişti la piaţa valorilor mobiliare. Activitatea brokerului, dealerului, underwriterului,
managerului fiduciar, deţinătorului de registru, depozitarului, organizaţiei de clearing etc. se
desfăşoară în baza contractelor-tip stabilite de către Comisia Naţională.
TEMA VI. Reglementarea juridica a procesului de reorganizare si
dizolvare a agentilor economici, precum si a structurilor si uniunilor de
intreprinderi.
1. Reorganizarea intreprinderilor.
2. Dizolvarea agentilor economic.
3. Structuri si uniuni de intreprinderi.
1. Reorganizarea intreprinderilor.
Noţiuni generale.
Încetarea activităţii întreprinderilor intervine fie în urma reorganizării, fie în urma
dizolvării lor. Legislaţia în vigoare prevede atât reorganizarea benevolă a întreprinderilor cât şi
reorganizarea lor forţată. Întreprinderea se consideră reorganizată benevol, atunci când temei
pentru reorganizare serveşte hotărârea organului suprem de decizie al acesteia, în condiţiile
stabilite pentru modificarea actelor constitutive. Reorganizarea forţată, în cazurile prevăzute de
lege, se efectuează în condiţiile hotărârii organului de stat competent sau a instanţei de judecată.
Indiferent de modul de reorganizare – forţată sau voluntară, întreprinderile pot fi reorganizate
prin unificare (fuzionare şi asociere); prin dezmembrare (separare şi divizare) şi transformare
(C.C., art.69, alin.1, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art. 32, alin. 1).
În general, procedura reorganizării voluntare prevede următoarele etape: 1) adoptarea
hotărârii de reorganizare; b) informarea creditorilor cu privire la reorganizare; c) satisfacerea
cerinţelor sau garantarea drepturilor creditorilor; d) prezentarea actelor necesare la organul de
înregistrare; e) înregistrarea reorganizării şi excluderea din registru a persoanei juridice care-şi
încetează activitatea sau înregistrarea acelor care se constituie în urma reorganizării.
Hotărârea privind reorganizarea întreprinderilor va prevedea modul şi termenele de
reorganizare a acesteia, inclusiv modul de determinare a proprietăţii întreprinderii înfiinţate sau
reorganizate. În vederea garantării drepturilor creditorilor întreprinderii în cazul reorganizării ei,
în termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare, organul executiv al întreprinderii
participante la organizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice
un aviz privind reorganizarea în 2 ediţii consecutive ale Monitorului Oficial al Republicii
Moldova. Creditorii pot, in termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz, să ceară persoanei
juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor.
Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar daca vor dovedi că prin reorganizare se va periclita
satisfacerea creanţelor lor. Creditorii sunt în drept să informeze organul înregistrării de stat cu
privire la creanţele faţă de debitorul care se reorganizează. Persoanele juridice participante la
reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute până la reorganizarea acestora daca din
actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului.
Membrii organului executiv al întreprinderii participante la reorganizare răspund solidar, pe
parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare
participanţilor sau creditorilor întreprinderii.
Succesiunea de drept în cazul reorganizării.
Reorganizarea este o operaţiune juridică importantă şi are însemnătate pentru
succesiunea (transmiterea) drepturilor şi a obligaţiilor de la o întreprindere la alta. Succesorul
continuă să participe la raporturile juridice în locul întreprinderii care îşi încetează activitatea.
Succesiunea în drepturi poate avea loc atât cu titlu universal cât şi cu titlu particular. Se
consideră succesiune universală atunci când succesorului i se transmit toate drepturile şi
obligaţiile predecesorului. Succesiunea particulară are loc atunci când la succesor trec o parte din
drepturile şi obligaţiile întreprinderii care se reorganizează. În cazul contopirii întreprinderilor,
drepturile şi obligaţiile fiecăreia din ele trec la noua întreprindere, în conformitate cu actul de
transmitere. În cazul absorbţiei unei întreprinderi de către alta, drepturile si obligaţiile
întreprinderii absorbite trec la întreprinderea absorbantă în conformitate cu actul de transmitere.
În cazul divizării întreprinderii, drepturile şi obligaţiile ei trec la noile persoane juridice în
conformitate cu bilanţul de repartiţie. În cazul separării, o parte din drepturile şi obligaţiile
întreprinderii reorganizate trece, la fiecare din întreprinderile participante la reorganizare
(existente sau care iau fiinţă), în corespundere cu bilanţul de repartiţie. În cazul reorganizării
întreprinderii prin transformare, drepturile si obligaţiile persoanei juridice reorganizate trec la
noua persoană juridică în conformitate cu actul de transmitere. Actul de transmitere şi bilanţul
de repartiţie trebuie sa conţină dispoziţii cu privire la succesiunea întregului patrimoniu al
întreprinderii reorganizate, în privinţa tuturor drepturilor si obligaţiilor faţă de toţi debitorii şi
creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile contestate de parţi. Actul de transmitere şi bilanţul de
repartiţie se confirma de fondatorii (membrii) întreprinderii sau de organul întreprinderii
împuternicit cu astfel de atribuţii prin lege sau act de constituire, care au decis reorganizarea
întreprinderii, şi se prezintă, împreună cu actele de constituire ale întreprinderilor create, pentru
înregistrarea lor de stat sau pentru introducerea modificărilor în actele de constituire ale
întreprinderilor existente.
Reorganizarea prin fuziune.
Fuziunea se realizează prin contopire sau absorbţie. Contopirea are ca efect încetarea
existenţei persoanelor juridice participante la contopire şi trecerea integrală a drepturilor şi
obligaţiilor acestora la persoana juridică ce se înfiinţează. Absorbţia are ca efect încetarea
existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrala a drepturilor şi obligaţiilor acestora
la persoana juridica absorbantă. În cazurile stabilite de lege, fuziunea poate fi condiţionată de
permisiunea organului de stat competent. În scopul fuziunii, organul împuternicit al persoanei
juridice elaborează proiectul contractului de fuziune. În proiectul contractului de fuziune trebuie
să se indice: a) forma (felul) fuziunii; b) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice
participante la fuziune; c) fundamentarea şi condiţiile fuziunii; d) patrimoniul care se transmite
persoanei juridice beneficiare; e) raportul valoric al participaţiunilor; f) data actului de
transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate în fuziune. Dacă
persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul contractului de fuziune trebuie să se
indice şi denumirea, sediul şi organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul
contractului de fuziune se anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se
constituie. Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte în scris. Dacă contractul de fuziune
aprobat este afectat de o condiţie, acesta se desfiinţează cu efect retroactiv în cazul în care
condiţia nu s-a realizat timp de un an de la data aprobării. Contractul poate prevedea un termen
mai scurt sau un termen de prevenire.
Contractul de fuziune produce efecte numai daca este aprobat de adunarea generală a
membrilor fiecărei persoane juridice participante la fuziune. Hotărârea de fuziune se adopta cu
2/3 din numărul total de voturi ale participanţilor dacă o majoritate mai mare nu este prevăzută
de actul de constituire. După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului privind
fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la
contopire depune, la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicită
înregistrarea fuziunii. La cerere se anexează: a) copia autentificată de pe contractul de fuziune; b)
hotărârea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante; c) dovada oferirii garanţiilor
acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor; d) autorizaţia de fuziune, după caz. După expirarea
termenului prevăzut, organul executiv al persoanei juridice absorbante sau al persoanelor juridice
care se contopesc, depune o cerere de înregistrare la organul de stat unde este înregistrată
persoana juridică absorbantă sau unde urmează a fi înregistrată noua persoană juridică. La cerere
se anexează actele indicate. Persoana juridică ce se constituie anexează de asemenea, actele
necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.
Înregistrarea fuziunii se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei
juridice absorbante sau care urmează să înregistreze noua persoană juridică. Organul care a
efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau a noii persoane juridice
informează despre înregistrarea fuziunii organul unde este înregistrată persoana juridică
absorbită sau persoanele juridice contopite. Organul care a efectuat înregistrarea de stat a
persoanei juridice absorbite sau a persoanelor juridice contopite înscrie în registrul de stat data la
care s-a produs absorbţia sau contopirea şi expediază spre păstrare organului care a înregistrat
fuziunea toate actele persoanelor juridice dizolvate. După înregistrarea efectuată conform
prevederilor legale, persoanele juridice absorbite sau cele contopite se consideră dizolvate şi se
radiază din registrul de stat.
De la data înregistrării fuziunii, patrimoniul persoanei juridice absorbite sau al
persoanelor juridice care se contopesc trece la persoana juridică absorbantă sau la noua persoană
juridică. După înregistrarea fuziunii, persoana juridică absorbantă sau noua persoană juridică
include în bilanţul său activele si pasivele persoanei juridice absorbite sau ale persoanelor
juridice contopite, iar bunurile sunt înregistrate ca bunuri ale persoanei juridice absorbante sau
ale noii persoane juridice.
Reorganizarea prin dezmembrare.
Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare. Divizarea persoanei
juridice are ca efect încetarea existentei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două
sau mai multe persoane juridice, care iau fiinţă. Separarea are ca efect desprinderea unei parţi
din patrimoniul persoanei juridice, care nu îşi încetează existenta, şi transmiterea ei către una sau
mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă. Proiectul dezmembrării persoanei
juridice este elaborat de organul executiv. In proiectul dezmembrării trebuie sa se indice: a)
forma (felul) dezmembrării; b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează; c)
denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constituie în urma dezmembrării sau cărora
li se dă o parte din patrimoniu; d) partea de patrimoniu care se transmite; e) numărul de
participanţi care trec la persoana juridica ce se constituie; f) raportul valoric al participaţiunilor;
g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ care se
dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care
se constituie sau care există, dată la care aceste participaţiuni dau dreptul la dividende; h) data
întocmirii bilanţului de repartiţie; i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi. Proiectul
dezmembrării se întocmeşte în scris. La proiectul dezmembrării se anexează proiectul actului de
constituire al noii persoane juridice, după caz. Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea
generala a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi dacă actul de constituire nu prevede
o majoritate mai mare. Adunarea generală a participanţilor, cu majoritatea de voturi prevăzută,
aprobă actul de constituire al noii persoane juridice şi desemnează organul ei executiv. Organul
executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la ultima
publicare privind dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a
efectuat înregistrarea ei de stat şi o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei
juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana juridică la care trece o parte din
patrimoniu. La cerere se anexează proiectul dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor
juridice participante, şi dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii datoriilor.
La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se
constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul
respectiv.
Înregistrarea dezmembrării se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a
persoanei juridice dezmembrate. Înregistrarea dezmembrării se face numai după înregistrarea
noilor persoane juridice sau a modificării actului de constituire al persoanei juridice la care trece
o parte din patrimoniu. Organul care urmează să efectueze înregistrarea de stat a noii persoane
juridice sau care a înregistrat persoana juridica ce primeşte o parte din patrimoniu informează
organul unde este înregistrată persoana juridică dezmembrată despre înregistrarea noii persoane
juridice sau despre modificarea actului de constituire al persoanei juridice care primeşte o parte
din patrimoniu. Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate
înregistrează dezmembrarea şi, după caz, radiază persoana juridica ce s-a divizat şi informează
despre aceasta organul unde este înregistrată noua persoană juridică sau organul unde este
înregistrată persoana juridică ce primeşte o parte din patrimoniu. Acestea din urmă înscriu data la
care s-a produs dezmembrarea. Dezmembrarea produce efecte din momentul înregistrării ei de
stat la organul unde este înregistrată persoana juridică dezmembrată. După înregistrare, persoana
juridică divizată se consideră dizolvată şi se radiază din registrul de stat.
De la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o
parte din el trece la persoanele juridice constituite sau existente. Noua persoană juridică sau cea
existentă primeşte prin act de transmitere şi include în bilanţul său patrimoniul primit şi, după
caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.
Reorganizarea prin transformare.
La dorinţa fondatorilor orice întreprindere poate să-şi schimbe forma de organizare.
Reorganizarea înteprinderii prin transformare se deosebeşte de o simplă schimbare a denumirii
de firmă. În practică se întâlnesc cazuri de majorare a capitalului social sau de primire în
rândurile asociaţilor a unor investitori străini. În aşa cazuri în actele constitutive se introduc
modificările de rigoare, se schimbă chiar şi denumirea de firmă, considerându-se că a avut loc
reorganizarea agentului economic naţional într-o întreprindere cu investiţii străine. La
transformarea întreprinderii în întreprindere cu altă formă juridică de organizare, la
întreprinderea recent înfiinţată trec toate drepturile patrimoniale şi obligaţiile întreprinderii
Transformarea persoanei juridice are ca efect schimbarea formei sale juridice de organizare prin
modificarea actelor de constituire în condiţiile legii. Transformarea persoanei juridice trebuie să
întrunească şi condiţiile prevăzute de lege pentru forma juridică de organizare în care se
transformă.
2. Dizolvarea agentilor economic.
Noţiuni generale.
Agentul economic se dizolvă în temeiul: a) expirării termenului stabilit pentru durata lui;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituit sau imposibilităţii atingerii lui; c) hotărârii
organului lui competent; d) hotărârii judecătoreşti în cazurile prevăzute de lege; e) insolvabilităţii
sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare; f) faptului
că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant; g) altor
cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire. Dizolvarea persoanei juridice are ca efect
deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune şi dezmembrare ce au ca efect
dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenţa şi transmiterea
universală a patrimoniului ei, în starea în care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către
persoanele juridice beneficiare. Persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare în măsura
în care este necesar pentru lichidarea patrimoniului. Din momentul dizolvării, administratorul nu
mai poate întreprinde noi operaţiuni, în caz contrar fiind responsabil, personal şi solidar, pentru
operaţiunile pe care le-a întreprins. Această prevedere se aplica din ziua expirării termenului
stabilit pentru durata societăţii ori de la data la care asupra dizolvării a hotărât adunarea generala
a participanţilor sau instanţa de judecată. Organul competent al persoanei juridice poate reveni
asupra hotărârii de lichidare sau reorganizare dacă patrimoniul nu este repartizat între membrii
acesteia sau nu este transmis unor alte persoane. La data dizolvării persoanei juridice,
administratorul acesteia devine lichidator daca organul competent sau instanţa de judecată nu
desemnează o altă persoană în calitate de lichidator.
Dizolvarea agentului economic de către instanţa de judecată.
Instanţa de judecată dizolvă persoana juridică dacă: a) constituirea ei este viciată; b)
actul de constituire nu corespunde prevederilor legii; c) nu se încadrează în prevederile legale
referitoare la forma ei juridică de organizare; d) activitatea ei contravine ordinii publice; e) există
alte situaţii prevăzute de lege. Instanţa de judecată nu dizolvă persoana juridică dacă, în termenul
pe care îl acordă, persoana va corespunde prevederilor legii. Instanţa de judecată poate dizolva
persoana juridică dacă aceasta contravine interdicţiilor stabilite de legislaţie pentru forma ei
juridică de organizare sau dacă activitatea ei contravine grav actului de constituire. Dizolvarea
persoanei juridice se pronunţă la cererea participantului, a procurorului sau a Ministerului
Justiţiei.
Instanţa de judecată care examinează cererea privind dizolvarea persoanei juridice poate
pune bunurile acesteia, la cerere, sub administrare fiduciară. În încheiere se specifică data
instituirii administrării fiduciare. Instanţa desemnează unul sau mai mulţi administratori fiduciari
şi determină limitele împuternicirilor şi remuneraţia lor. Dacă instanţa de judecată nu dispune
altfel, organele persoanei juridice nu pot emite decizii fără acordul prealabil al administratorului
fiduciar, iar persoanele cu drept de reprezentare a persoanei juridice nu pot încheia acte juridice
fără participarea acestuia. Instanţa de judecată poate modifica sau anula în orice moment
încheierea sa de instituire a administrării fiduciare. Aceasta încetează în momentul în care
hotărârea judecătorească cu privire la dizolvare rămâne definitivă. Administratorul fiduciar
notifică organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice despre încheierea
judecătorească şi comunică despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. Actul
juridic încheiat de persoana juridică până la înregistrarea administrării fiduciare, fără a ţine cont
de limitarea impusa prin administrare fiduciară, este valabil dacă cealaltă parte nu ştia şi nici nu
trebuia sa ştie despre instituirea administrării fiduciare.
În cazul în care persoana juridică se dizolvă în unul din următoarele temeiuri: expirării
termenului stabilit pentru durata ei; atingerii scopului pentru care a fost constituită sau
imposibilităţii atingerii lui; hotărârii organului ei competent; faptului că persoana juridică cu
scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant, organul ei executiv depune o
cerere de dizolvare la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice respective.
În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărâre a adunării generale a participanţilor,
această hotărâre trebuie anexată la cerere. În cazul dizolvării prin hotărâre judecătorească,
instanţa transmite o copie de pe hotărârea irevocabilă organului care a efectuat înregistrarea de
stat a persoanei juridice ce se dizolvă. Cererea de dizolvare depusă de organul executiv al
persoanei juridice şi hotărârea judecătorească sunt temeiuri pentru înregistrarea dizolvării. De la
data înregistrării dizolvării, în documentele şi informaţiile care emană de la persoana juridică, la
denumire trebuie adăugată sintagma "în lichidare". În caz contrar, lichidatorul persoanei juridice
răspunde personal pentru prejudiciul cauzat terţilor.
Lichidatorul societăţii comerciale.
Poate fi lichidator al persoanei juridice orice persoană fizica majoră cu capacitate deplină
de exerciţiu care are cetăţenia Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, sunt
stabilite condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului. Lichidatorul notifică despre
desemnarea sa organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice şi comunică
despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. Lichidatorul anexează hotărârea de
desemnare în calitate de lichidator. În registru se înregistrează numele, domiciliul, numărul
actului de identitate şi codul personal, semnătura lichidatorului. Lichidatorul are aceleaşi
împuterniciri, obligaţii şi responsabilităţi ca şi administratorul în măsura în care acestea sunt
compatibile cu activitatea de lichidator. În cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia
reprezintă persoana juridică în comun dacă actul de constituire sau hotărârea prin care sunt
desemnaţi nu prevede altfel. Îndată după preluarea funcţiei, lichidatorul împreuna cu
administratorul face şi semnează inventarul şi bilanţul în care constată situaţia exactă a activului
şi pasivului. Lichidatorul finalizează operaţiunile curente, valorifică creanţele, transformă în
bani alte bunuri şi satisface cerinţele creditorilor. În măsura în care este necesar pentru lichidare,
el poate încheia noi acte juridice. Lichidatorul este obligat să primească şi să păstreze
patrimoniul, registrele şi actele persoanei juridice, să ţină un registru cu toate operaţiunile
lichidării în ordinea lor cronologică. Lichidatorul poate fi revocat oricând de organul sau de
instanţa de judecată care l-a desemnat. Prin aceeaşi hotărâre se desemnează un alt lichidator.
Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu privire la activitatea pe care a
desfăşurat-o. Dacă succesorul este desemnat de instanţa de judecată, raportul se prezintă acesteia.
Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de instanţa de judecată care l-a
desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. După înregistrarea desemnării sale,
lichidatorul publică în "Monitorul Oficial al Republicii Moldova", în două ediţii consecutive, un
aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor
cunoscut despre lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor.
Termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în
"Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Prin hotărârea de lichidare se poate prevedea un
termen mai lung. În cazul în care lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, sub
sancţiunea decăderii, ca, în termen de 30 de zile de la data când a fost informat despre
respingerea creanţei, să înainteze o acţiune în instanţa de judecată.
În termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, lichidatorul
este obligat sa întocmească un proiect al bilanţului de lichidare care să reflecte valoarea de bilanţ
şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de
lichidator şi datoriile care se află pe rol în instanţa judecătorească. Proiectul bilanţului de
lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei care a desemnat lichidatorul. Dacă din
proiectul bilanţului de lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este
obligat să declare starea de insolvabilitate. Cu acordul tuturor creditorilor, lichidatorul poate
continua procedura de lichidare fără a intenta acţiunea de insolvabilitate.
Protecţia drepturilor debitorilor.
Hotărârea de reorganizare sau lichidare în afara procedurii insolvabilităţii nu are ca efect
scadenţa creanţelor neajunse la scadenţă. Sumele datorate creditorilor cunoscuţi care nu au
înaintat pretenţii şi creditorilor care nu s-au prezentat pentru a primi executarea se depun în
conturi bancare pe numele lor. Activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au
rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt transmise de lichidator participanţilor
proporţional participaţiunii lor la capitalul social. Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte
raportul privind lichidarea, care reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase. Dacă doi sau
mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect
de repartizare a activelor, în care stabileşte principiile de repartizare. Lichidatorul persoanei
juridice dizolvate, cu consimţământul participanţilor, poate să nu înstrăineze bunurile ei daca nu
este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor. Proiectul de împărţire a activelor,
calculele şi raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de
judecată care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate
introduce modificări în proiectul de împărţire, luând în considerare voinţa participanţilor.
Activele care au rămas după satisfacerea creanţelor creditorilor persoanei juridice cu scop
nelucrativ se repartizează între persoanele care, conform actului de constituire sau, în cazul
prevăzut de actul de constituire, conform hotărârii adunării generale, au dreptul la ele. Dacă
persoana juridică cu scop nelucrativ este constituită pentru satisfacerea exclusiva a intereselor
participanţilor săi şi actul constitutiv sau hotărârea adunării generale nu prevăd persoanele care
au dreptul la activele persoanei juridice cu scop nelucrativ dizolvate, toate persoanele care la
momentul dizolvării au calitatea de participant la ea beneficiază de dreptul la patrimoniul rămas.
Între aceste persoane activele se repartizează proporţional. Dacă nu pot fi repartizate, activele
trec la stat, care le utilizează la realizarea scopurilor statutare ale persoanei juridice cu scop
nelucrativ lichidate.
Activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decât
după 12 luni de la data ultimei publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării
bilanţului lichidării şi a planului repartizării activelor dacă aceste documente nu au fost
contestate în instanţa de judecată sau dacă cererea de contestare a fost respinsă printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă
După repartizarea activelor nete, lichidatorul trebuie să depună la organul înregistrării de
stat cererea de radiere a persoanei juridice din registru. La cererea de radiere se anexează toate
actele necesare lichidării.
Dacă, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină
soldul ori dacă se atestă existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la cererea oricărei
persoane interesate, să redeschidă procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze un
lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind existentă, dar în exclusivitate
în scopul desfăşurării lichidării redeschise. Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor
îndreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul. Pentru
perioada în care persoana juridică nu a existat, se suspendă cursul prescripţiei extinctive a
dreptului de acţiune a persoanei juridice sau faţă de persoana juridică respectivă.
3. Structuri si uniuni de intreprinderi.
Filiale şi reprezentanţe.
Majoritatea întreprinderilor au o formă juridică de organizare simplă, adică au un singur
sediu, ceea ce reduce capacitatea de exercitare a activităţii statutare propuse, limitându-se de
regulă la localitatea sau zona în care sunt amplasate. Pentru a-şi extinde activitatea economică şi
în alte locuri, localităţi, zone atât în ţară cât şi peste hotare, întreprinderea poate crea structuri
subsidiare, cu profil similar. Legislaţia permite crearea acestor structuri atât în momentul
constituirii întreprinderii, cât şi pe parcursul activităţii ei. Dacă sunt create odată cu
întreprinderea ele trebuie să fie indicate în actul de constituire, iar dacă se preconizează
constituirea lor pe parcurs, actul de constituire va indica modalitatea de constituire. Fiind create
în vederea expansiunii activităţii economice, structurile constituite, împreună cu întreprinderea
formează ansambluri economice, sisteme unitare juridic şi patrimonial. În doctrină structurile de
întreprinderi (structurile societare) sunt caracterizate în felul următor: a) sunt o componentă a
unui sistem societar în care se integrează funcţional, juridic şi patrimonial şi în afara căruia nu
poate să existe; b) funcţia lor principală este aceea de instrument de expansiune a afacerilor
societăţii care a alcătuit-o; c) înfiinţarea acestora este consecinţa funcţiei de organizare a
societăţii care o constituie; d) sunt unităţi economice autonome care funcţionează relativ
independent; e) se subordonează societăţii care le-a constituit; f) sunt o formă de organizare
instituită de lege. Ce prevede legea naţională în acest sens?
Conform Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, întreprinderea are dreptul de a
constitui filiale şi reprezentanţe cu drept de a deschide subconturi (art. 21). Filialele şi
reprezentanţele nu sunt persoane juridice şi nu dispun de patrimoniu propriu, lor li se atribuie
bunuri din patrimoniul întreprinderii. Ele activează în baza regulamentului aprobat de
întreprindere. Şefii filialelor şi reprezentanţelor sunt numiţi de întreprindere şi activează în baza
mandatului ce i s-a eliberat. De asemenea, Codul civil prevede dreptul persoanei juridice de a
institui filiale şi reprezentanţe în Republica Moldova şi în străinătate (art. 102 şi 103).
Filialele sunt o modalitatea de extindere a afacerilor unei întreprinderi prin intermediul
propriei structuri. Ele sunt total dependente de întreprindere, atât patrimonial cât şi funcţional.
Filială sa consideră o subdiviziune separată a întreprinderii, situată în altă parte, şi care exercită
unele din atribuţiile acesteia. În doctrină ea este definită ca “o structură societară
instituţionalizată, lipsită de patrimoniu şi personalitate juridică, care funcţionează independent,
autonom şi durabil, într-un sediu propriu şi căreia i se încredinţează, ca prelungire a capacităţii
societăţii care o constituie, printr-un mandat specializat, îndeplinirea uneia sau mai multor
categorii de operaţiuni ce fac parte din obiectul de activitate al societăţii”. Din definiţie dată
pot fi evidenţiate următoarele particularităţi ale filialei: a) este o structură internă (subdiviziune)
a întreprinderii şi este dependentă de ea total, juridic şi patrimonial; b) are ca scop dezvoltarea şi
expansiunea genurilor de activitate de întreprinzător practicată de întreprindere, atât în localitatea
în care îşi are sediul principal, cât şi în alt loc (altă adresă), precum şi în alte localităţi din ţară ori
de peste hotare; c) dispune de sediu propriu; d) funcţionează relativ independent, întocmeşte
propriul bilanţ trimestrial şi anual, poate avea un cont bancar. Are un patrimoniu distinct (dar nu
propriu) pe care îl administrează conducătorul în limitele stabilite în regulament; e) înfiinţarea,
modificarea, precum şi încetarea activităţii filialei este o prerogativă a întreprinderii legal
constituite.
Actul de constituire al filiale este Regulamentul filialei care stabileşte: denumirea de
firmă a întreprinderii, ce include specificaţia că aceasta este filială; genurile de activitate pe care
le va desfăşura filiala; sediul filialei; patrimoniul transmis filialei pentru a-şi desfăşura
activitatea; împuternicirile administratorului filialei şi ale altor persoane cu funcţii de răspundere;
responsabilitatea filialei; numărul contului (subcontului) bancar al filialei; alte date necesare.
Regulamentul se aprobă de administratorul întreprinderii, care numeşte conducătorul filialei,
precum şi personalul ei. Desfiinţarea filialei este de asemenea o prerogativă a administraţiei
întreprinderii care a constituit-o. Actul de încetare poate fi hotărârea organului suprem al
întreprinderii sau al organului executiv, dacă acesta a fost împuternicit prin statut.
Reprezentanţa (agenţia) se deosebeşte esenţial de filială, deoarece ea nu poate practica
activităţi de producţie. Reprezentarea este un raport juridic în temeiul căruia o persoană, numită
“reprezentant” săvârşeşte acte juridice în numele altei persoane, numite “repretentat”, iar
consecinţele juridice ale acestor acte apar nemijlocit pentru reprezentant, dacă ele sunt săvârşite
în limitele împuternicirilor acordate.
“Reprezentanţa se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii, care este situată în
altă parte, care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie, în numele acesteia
tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept”. Reprezentanţa îndeplineşte o funcţie specializată
– cea de intermediar dintre întreprinderea care a înfiinţat-o şi terţele persoane care contractează.
Modul de constituire a reprezentanţei este asemănător cu modul de constituire al filialei. De
regulă, reprezentanţa se constituie în alte localităţi din ţară sau în alte ţări şi numai dacă acest
lucru este prevăzut de actele constitutive ale întreprinderii. Actul de constituire al reprezentanţei
este Regulamentul, aprobat de organul de conducere al întreprinderii.
Raporturile juridice dintre membrii reprezentanţei şi întreprindere sunt raporturi juridice
de muncă, membrii reprezentanţei îndeplinindu-şi atribuţiile în concordanţă cu Regulamentul şi
contractul de muncă, iar în anumite cazuri împuternicirile vor fi indicate în procurile eliberate fie
de şeful întreprinderii, fie de şeful reprezentanţei.
De menţionat că, filialele şi reprezentanţele întreprinderilor statelor străine îşi desfăşoară
activitatea în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova şi cu regulamentele aprobate de
întreprinderea fondator. Particularităţile înfiinţării lor sunt stabilite de legislaţie. De exemplu,
prin derogare de la prevederile ce reglementează constituirea filialelor şi reprezentanţelor
naţionale, filialele înfiinţate în republică de către întreprinderile cu investiţii străine sunt
persoane juridice, iar filialele întreprinderilor nerezidente, înfiinţate în Republica Moldova în
conformitate cu legea, capătă statut de întreprindere aparţinând integral investitorilor străini la
data înregistrării lor în Republica Moldova.
Întreprinderi afiliate.
Întreprinderea este în drept să participe cu patrimoniul său la activitatea altor agenţi
economici. Astfel, societăţile comerciale pot participa la fondarea unei alte întreprinderi,
transmiţându-i un aport patrimonial ori promiţând aporturi în muncă pentru a-şi extinde propria
activitate. Însă extinderea afacerilor se va produce numai în cazul în care aportul transmis
asigură fondatorului o majoritate simplă sau calificată în capitalul social al acesteia. Octavian
Căpăţînă numeşte societatea comercială ce transmite aportul – societate-mamă, iar întreprinderea
căreia i se transmite - întreprindere-fiică sau societate- filială definind-o ca “întreprindere
organizată sub formă de societate comercială de sine stătătoare, cu personalitate juridică, dar
dependentă din punct de vedere economic de societatea-mamă prin deţinerea de către aceasta a
majorităţii capitalului”.
Raportul de dominaţie între întreprinderea-mamă şi îmtreprinderea-fiică poate avea formă
directă sau indirectă. Dominaţia directă se înfăptuieşte atunci când întreprinderea-mamă deţine
majoritatea din capitalul social al întreprinderii-fiică, iar dominaţia indirectă are loc atunci când
îmtreprinderea-mamă deţine majoritatea capitalului altei întreprinderi nu ea direct, ci prin
întreprinderile în a căror capital social întreprinderea-mamă deţine majoritatea. Modul de
constituire a întreprinderii-fiică este una obişnuită pentru forma juridică aleasă de fondator. Dacă
întreprinderea-fiică va avea o altă naţionalitate decât întreprinderea-mamă, atunci la constituirea
întreprinderii-fiică se va ţine cont de legislaţia statului unde aceasta se va constitui.
Întreprinderea-fiică poate apărea nu numai prin înfiinţarea ei, dar şi prin procurarea majorităţii
capitalului (de acţiuni sau părţi sociale) în timpul funcţionării acesteia.
În conformitate cu legislaţia naţională societăţi comerciale afiliate se consideră
societăţile comerciale care, în raporturile dintre ele sunt:
a) întreprinderi în posesiune majoritară şi întreprinderi cu participaţiune majoritară.
Dacă majoritatea voturilor în capitalul social al unei întreprinderi independente din punct de
vedere juridic sau majoritatea voturilor în ea aparţin unei alte întreprinderi, prima este o
întreprindere în posesiune majoritară, iar cea de-a doua este o întreprindere cu participaţiune
majoritară. Întreprinderea în posesiune majoritară nu este în drept să deţină direct sau indirect
participaţiuni în capitalul social sau voturi în întreprinderea cu participaţiune majoritară. Dacă
întreprinderea în posesiune majoritară a devenit insolvabilă în urma executării dispoziţiilor date
de întreprinderea cu participaţiune majoritară, atunci întreprinderea cu participaţiune majoritară
răspunde subsidiar pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune majoritară (C.C., art. 118);
b) întreprinderi dependente şi dominante. Întreprinderea dependentă este întreprinderea
asupra căreia o altă întreprindere (întreprinderea dominantă) poate exercita în mod direct sau
indirect o influenţă dominantă. Se prezumă că o întreprindere în posesiune majoritară este
dependentă de întreprinderea cu participaţiune majoritară în ea;
c) întreprinderi ale concernului. Dacă mai multe întreprinderi, fără ca să depindă una de
alta, sunt reunite sub o conducere unică, atunci ele formează un concern, iar fiecare din ele este
întreprindere a concernului. Se consideră că formează un concern întreprinderile între care există
un contract prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte întreprinderi sau se
obligă să verse întregul venit altei întreprinderi ori întreprinderile dintre care una este integrată
(incorporată) alteia. Se consideră că întreprinderea dominantă formează cu întreprinderea
dependentă un concern;
d) întreprinderi cu participaţiune reciprocă. Se consideră întreprinderi cu participaţiune
reciprocă întreprinderile independente din punct de vedere juridic, fiecare dintre care deţine
participaţiuni în capitalul social sau un anumit număr de voturi în cealaltă întreprindere. De
amintit că pot fi întreprinderi cu participaţiune reciprocă întreprinderile de capital sau o societate
de capital şi una de persoane sau o societate de capital şi o întreprindere individuală. Nu pot fi
întreprinderi cu participaţiune reciprocă societăţile de persoane sau societatea de persoane şi
întreprinderea individuală.
Grupări de întreprinderi.
Societăţi necomerciale. Persoanele fizice şi juridice ce desfăşoară activitate de
întreprinzător, în scopul lărgirii posibilităţilor lor în realizarea şi apărarea unor interese de
producţie, tehnico-ştiinţifice, sociale şi altor interese comune, au dreptul să formeze societăţi sub
formă de asociaţii, uniuni, concerne, care vor fi organizaţii necomerciale. Societăţile
necomerciale sunt persoane juridice al căror scop este altul decât obţinerea de venit.
Organizaţiile necomerciale sunt în drept să desfăşoare orice gen de activitate neinterzisă de lege,
care ţine de realizarea scopurilor prevăzute de statut. Pentru practicarea activităţii economice
care nu rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut, organizaţiile necomerciale pot fonda
societăţi comerciale şi coperative. Dreptul unor anumite categorii de organizaţii necomerciale de
a fonda societăţi comerciale şi cooperative poate fi limitat prin lege
Formele de organizare a societăţilor necomerciale. Organizaţiile necomerciale se pot
organiza sub următoarele forme juridice: a) asociaţii; b) fundaţii; c) instituţii. Asociaţia este
organizaţia necomercială constituită benevol de persoane fizice şi juridice (care desfăşoară
activitate de întreprinzător sau care nu desfăşoară o atare activitate) asociate, în modul prevăzut
de lege, prin comunitate de interese, care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri, pentru
satisfacerea unor necesităţi nemateriale. Asociaţia poate avea forma de asociaţie obştească, partid
sau altă organizaţie social-politică, de sindicat, uniune de persoane juridice, de patronat, de
gospodării ţărăneşti etc. În cele ce urmează ne înteresează uniunile sau asociaţiile de
întreprinderi. Fundaţia este o organizaţie necomercială, fără membri, înfiinţată de una sau mai
multe persoane fizice şi juridice, dotată cu patrimoniu distinct şi separat de cel al fondatorilor,
destinat atingerii scopurilor necomerciale prevăzute în actul de constituire. Instituţia este
organizaţia necomercială constituită de fondator (fondatori) pentru exercitarea unor funcţii de
administrare, sociale, culturale, de învăţământ şi altor funcţii cu caracter necomercial, finanţată
parţial sau integral de către acesta (aceştia). Instituţia privată se constituie în baza hotărârii
persoanei fizice sau juridice de drept privat care trebuie autentificată notarial.
Noţiunea şi diversitatea uniunilor de întreprinderi.
În literatura juridică, uniunile de întreprinderi mai sunt numite “sisteme societare” ori
“grupă de societăţi”. Sistemul societar fiind definit ca “ansamblul stabil şi durabil alcătuit din
structuri asociate legate juridic prin relaţii în temeiul cărora una dintre acestea dobândeşte şi
exercită asupra celorlalte dominaţia, făcând să se manifeste unitatea de voinţă şi un scop
comun”, iar grupul de societăţi ca „ansamblul de societăţi comerciale independente juridic, unite
prin legături în temeiul cărora una dintre acestea domină peste celelalte , exercitând influenţa,
direcţia şi controlul sau direct sau indirect, făcând să se manifeste o unitate de decizie. Sistemele
societare pot fi clasificate după mai multe criterii: a) după natura componentelor sistemului
(grup de societăţi, grup industrial, grup de fapt, grup integrat etc.); b) după natura activităţii
societăţii dominante (sisteme societare financiare, industriale, contractuale, personale); c) după
forma dată legăturilor sistemul (grupuri constituite în asociaţii, grupuri constituite în baza unor
contracte nenumite). În afară de aceste clasificări mai există o clasificare importantă care-i pusă
în dependenţă de faptul dacă structurile componente ale sistemului societar sunt structuri interne
ale unei persoane juridice dominante sau sunt structuri independente faţă de persoana juridică
determinantă. În dependenţă de acest criteriu structurile societare sunt: a) endogene, adică
structurile sunt părţi ale unei singure persoane juridice (întreprinderea care are filiale şi
reprezentanţe); b) exogene, adică atunci când există o singură întreprindere-mamă cu proprie
personalitate juridică, care deţine pachetul de control al altor întreprinderi persoane juridice sau
controlează activitatea altor persoane juridice într-un alt mod (uniunea de întreprinderi sau
grupul de societăţi).
Diversificarea relaţiilor dintre diverşii agenţi economici în condiţiile economiei de piaţă
au dus la constituirea unui număr mare de tipuri de uniuni. În legislaţia naţională sunt
reglementate modul de constituire şi funcţionare a asociaţiilor economice, a consorţiilor, a
concernelor, a holdingurilor şi alte uniuni. Practica internaţională cunoaşte şi alte tipuri de uniuni
care funcţionează cu succes în statele cu o economie avansată – trusturile, sindicatele, grupurile
industriale, financiare, de interese economice, societatea transnaţională etc.
Constituirea şi funcţionarea uniunilor de întreprinderi.
Crearea şi activitatea uniunilor de întreprinderi se admite cu respectarea următoarelor
condiţii: a) intrării benevole a întreprinderilor în uniune şi ieşire din uniune în condiţiile
prevăzute de contractul sau statutul uniunii; b) respectării legislaţiei antimonopol şi al altor acte
normative; c) organizării pe bază de contract a raporturilor dintre întreprinderile ce fac parte din
uniune. Întrucât societatea necomercială este persoană juridică, uniunea de întreprinderi trebuie
să aibă firmă (denumire) proprie, ce va include, după caz, cuvintele” „asociaţie”, „uniune”,
„concern” etc., precum şi patrimoniu separat şi patrimoniu distinct, bilanţ propriu centralizator,
cont de decontări şi alte conturi în instituţiile financiare, ştampila cu firma sa şi alte elemente
caracteristice pentru persoana juridică. De menţionat că, întreprinderile ce intră în componenţa
societăţii necomerciale (uniunii de întreprinderi) îşi păstrează independenţa şi drepturile de
persoană fizică sau juridică, iar uniunea ţine registrul asociaţilor săi, în modul stabilit de
legislaţie şi de Regulamentul propriu.
Societatea necomercială (uniunea de întreprinderi) acţionează în bază de statut care
trebuie semnat de către toţi conducătorii întreprinderilor asociate. Statutul societăţii necomerciale
stabileşte normele de conducere, administrare şi reprezentare a organizaţiei necomerciale şi va
indica: a) denumirea; b) scopul şi obiectul de activitate; c) sediul; d) numele (denumirea),
domiciliul (sediul), data naşterii, cetăţenia, data înregistrării de stat, codul fiscal şi alte date de
identificare a fondatorilor; e) condiţiile şi modul de admitere în organizaţia necomercială, modul
de retragere şi de excludere a membrilor (asociaţilor); f) modul de formare a patrimoniului,
contribuţiile fondatorilor şi cotizaţiile periodice ale membrilor; g) modul de desemnare şi de
revocarea membrilor organelor de conducere; h) modul de constituire şi de lichidare a filialelor;
i) modul şi condiţiile de reorganizare; j) modul de lichidare a organizaţiei; k) alte date stabilite de
lege pentru tipul respectiv de organizaţie necomercială. Actele constitutive trebuie să fie
aprobate la adunarea generală (consiliul director).
Înregistrarea uniunilor de întreprinderi se efectuează în conformitate cu legislaţia. După
înregistrare, uniunea capătă personalitate juridică, dobândeşte drepturile şi obligaţiile stabilite de
lege, sunt luate la evidenţă de organul fiscal din teritoriul unde îşi are sediul. Uniunile de
întreprinderi, cu excepţia consorţiului plătesc impozitele stabilite de lege în bugetul statului.
Uniunile de întreprinderi au organe proprii de conducere, care sunt analogice cu cele ale
societăţii cu răspundere limitată. Organul superior de decizie al uniunii este adunarea generală
(conferinţa, consiliul) a întreprinderilor asociate. La adunarea generală fiecare întreprindere
asociată va fi reprezentată de una sau mai multe persoane. Adunarea generală este împuternicită
să adopte hotărâri în toate chestiunile ce vizează activitatea uniunii. Organul executiv al uniunii
este comitetul de conducere a acesteia, compus din membrii aleşi la adunarea generală, care aleg
din rândurile lor preşedintele comitetului (directorul general). Preşedintele comitetului de
conducere este persoana care reprezintă fără procură uniunea în raport cu terţe persoane.
Comitetul de conducere organizează executarea hotărârilor adunării generale şi execută toate
împuternicirile ce i-au fost delegate în atingerea scopului propus prin actele constitutive, precum
şi funcţiile ce-i revin determinate de legislaţie. Organul de control al uniunii este comisia de
revizie (de cenzori) sau revizorul ales la adunarea generală pe un termen de până la 5 ani.
Organul de control este în drept să ceară organului de conducere prezentarea tuturor
documentelor necesare controlului, inclusiv explicaţii de la membrii acestuia. Va verifica în mod
obligatoriu datele dării de seamă şi ale bilanţului anual şi împreună cu o concluzie o va prezenta
adunării generale.
Reorganizarea şi lichidarea uniunilor de întreprinderi are loc în condiţiile prevăzute
pentru organizaţiile necomerciale. Persoanlitatea juridică a uniunii încetează la data radierii
acesteia din Registrul de stat al întreprinderilor şi organizaţiilor.
Asociaţia economică reprezintă o uniune de întreprinderi care uneşte întreprinderile
după principiul ramural sau teritorial în scopul asigurării şi protecţiei intereselor acestora în
organele de stat, judiciare, în organizaţiile naţionale şi internaţionale şi în raport cu terţele
persoane. Asociaţia de producţie are şi unele funcţii ce priveşte activitatea de întreprinzător a
întreprinderilor asociate printre care – corelarea activităţii economice între membrii asociaţi,
aprofundarea specializării membrilor, cooperarea între ei, centralizarea unor funcţii. De
asemenea, asociaţia poate convoca conferinţe, generaliza şi răspândi experienţa pozitivă a
întreprinderilor ce intră în componenţa ei.
Asociaţia economică poate practica activitatea de antreprenoriat pentru a satisface
anumite nevoi ale membrilor săi. Scopul principal al activităţii de antreprenoriat a asociaţiei
economice nu este obţinerea beneficiului. Avându-şi originea în economia centralizată (fostele
asociaţii de producţie), asociaţia economică nu este o structură caracteristică economiei de piaţă,
încercându-se să se influenţeze asupra membrilor săi nu prin interese economice dar prin metode
administrative.
Consorţiul reprezintă “forma asociativă între mai multe societăţi, de obicei bănci şi/sau
alte instituţii financiare (de credit, case de depuneri), cu/sau fără personalitate juridică, în
vederea cooperării pentru realizarea unor activităţi sau acţiuni determinate” (dicţionar juridic
de comerţ exterior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986). Întreprinderile care
intră în Consorţiu sunt persoane juridice şi îşi păstrează integral propria independenţă,
transmiţând Consorţiumului o cotă parte din capital, ori asumându-şi să exercite anumite
activităţi. Ca obiect de activitate a Consorţiului poate servi amplasarea unui împrumut sau
executarea unui proiect ce necesită investiţii mult mai mari decât posibilităţile unei singure bănci
sau întreprinderi. În Marea Britanie, spre exemplu, cele mai mari proiecte civile (construcţia
autostrăzilor, a podurilor, barajelor) se execută prin consorţii. Consorţiul există până la atingerea
scopului propus.
Actul de constituire a consorţiului este contractul care în principal reglementează
modalităţile de dispunere a fondului comun format de participanţi, asemănându-se cu un contract
de activitate în comun (contract de cooperare). Consorţiumul se deosebeşte prin aceea că face
aparenţa unui nou subiect, deoarece părţile contractante formează un organ de conducere propriu
care dispune de fondul comun într-o formă determinată de contract.
Concernul reprezintă o uniune de întreprinderi care are o conducere unică împuternicită
cu anumite funcţii de reprezentare, funcţii de cooperare, financiare, tehnico-ştiinţifice, de
investiţii etc. şi în care întreprinderile asociate nu-şi pierd independenţa juridică. Sub aspect
comparativ cu alte uniuni de întreprinderi, Concernul este considerat o structură cu un nivel de
centralizare mai înalt şi cu o subordonare mai strictă, fiind o creaţie a legislaţiei germane.
Concernul se constituie fie printr-un contract de dominare, fie printr-un contract de incorporare.
În temeiul contractului de dominare, societatea dominantă preia conducerea societăţilor
dependente, organele de administrare preluând şi responsabilităţile organelor de administrare a
întreprinderilor. Ca urmare a incorporării, societatea principală devine singurul acţionar al
societăţilor incorporate.
În literatura juridică se menţionează existenţa unor concerne verticale şi orizontale.
Concernele verticale au o structură complexă şi includ în sine întreprinderi din diferite ramuri ale
industriei, dar care sunt legate într-un ciclu de producţie tehnologică (extragerea minereurilor,
metalurgia, construcţia de maşini), iar concernele orizontale au o structură mai simplă şi includ
în sine întreprinderi dintr-o singură ramură (industria materialelor de construcţie etc.).
Holdingul este considerată întreprinderea, în componenţa activelor căreia intră pachetele
de acţiuni (cote-părţi) de control ale altor întreprinderi şi care efectuează controlul asupra acestor
întreprinderi. Prin control asupra întreprinderii se înţelege o participare majoritară la capitalul
social care permite a adopta hotărâri convenabile la adunarea generală a asociaţilor. În literatura
juridică Holdingul este definit ca “acea societate sau persoană fizică care deţine participarea
majoritară a acţiunilor sau a părţilor sociale ale uneia sau ale mai multor societăţi ori care
controlează componenţa consiliului de administraţie al acestor societăţi”.
În Republica Moldova pot fi constituite holdinguri mixte şi holdinguri simple. Holdingul
simplu (pur financiar) este acel care se ocupă în exclusivitate cu activitatea de control asupra
întreprinderilor afiliate. Holdingul este mixt, dacă în afară de activitatea de control, înfăptuieşte
şi alte operaţiuni, cum ar fi cele de investiţii, exploatarea industrială sau practică anumite genuri
de antreprenoriat.
Constituirea holdingului. O întreprindere devine holding atunci când îşi creează o
participare majoritară din capitalul social al altei întreprinderi, realizată prin înfiinţarea unei
întreprinderi-fiică sau prin cumpărarea pachetului de acţiuni de control, precum şi a majorităţii
capitalului unei întreprinderi care funcţionează. Holdingul poate avea orice formă juridică de
organizare stabilită de legislaţie, iar întreprinderile-fiică pot avea forma de societate pe acţiuni,
de societate cu răspundere limitată, societate în nume colectiv sau societate în comandită. Un
holding poate crea holdinguri-filiale, adică în capitalul social al cărora va deţine majoritatea,
influenţându-i direct activitatea acestuia, iar prin el şi activitatea întreprinderilor-fiică ale acestui
holding. Holdingul poate avea o influenţă negativă asupra economiei naţionale dacă, direct sau
indirect, controlează întreprinderi care deţin monopolul producerii sau comercializării unui
anumit produs pe piaţa ţării, devenind astfel monopolist. De aceea, legislaţia Republicii Moldova
stabileşte anumite restricţii pentru întreprinderile holding. O restricţie importantă este interdicţia
stabilită întreprinderilor afiliate (fiice) de a deţine întreprinderii mamă, excluzând astfel
posibilitatea creării capitalului fictiv. Cu părere de rău actuala reglementare a holdingurilor în
Republica Moldova este contradictorie şi necesită îmbunătăţiri substanţiale.
Alte uniuni de întreprinderi. Practica internaţională cunoaşte şi alte tipuri de uniuni ale
întreprinderilor ce funcţionează cu succes, printre care trusturile, sindicatele, conglomeratele,
grupurile industrial-financiare, întreprinderile transnaţionale. Trustul reprezintă o instituţie şi
concept juridic specifice dreptului anglo-american. Una din aceste semnificaţii este cea de
“Trust company”. Trust company reprezintă o societate înfiinţată special cu scopul de a prelua,
accepta şi administra un patrimoniu care-i poate fi legal încredinţat fără a dobândi asupra acestui
patrimoniu dreptul de proprietate. Trustul, fără a deveni proprietar al acţiunilor, îşi exercită
dreptul de vot în cadrul adunărilor generale a acţionarilor, susţinând un program anumit de
activitate a societăţii în cauză, înaintându-şi propriul program societăţii, efectuează alte
operaţiuni necesare, care permit societăţii să activeze societăţii eficient şi să obţină maximum
profit. Numărul de fondatori şi de beneficiari ai trustului este nelimitat. Trustul a fost corelat
ideii de monopol, el desemnând, din acest punct de vedere, grupul de persoane fizice sau juridice
care dispune de o putere dominantă ce-i asigură o poziţie de monopolizator într-un anumit
domeniu (sector economic).
Sindicatul este o uniune de întreprinderi în care întreprinderile asociate îşi păstrează
independenţa, cu excepţia desfacerii bunurilor produse. Scopul principal al sindicatului este
comercializarea mărfurilor. Pentru aceasta sindicatul poate înfiinţa un număr necesar de filiale
ori societăţi comerciale care vând bunurile, serviciile aparţinând întreprinderilor asociate. O
formă de sindicat este sindicatul financiar ori sindicatul de plasament care se organizează, de
regulă sub forma unei societăţi în participaţie şi în cadrul căreia banca generală a sindicatului
tratează cu societatea sau instituţia emitentă a acţiunilor sau obligaţiilor, iar membrii sindicatului
îşi repartizează între ei beneficiile sau pierderile operaţiunilor de plasare potrivit clauzelor din
contractul de constituire. Sindicatul poate avea ca obiect şi alte activităţi: apărarea intereselor
investitorilor străini într-o societate mixtă, în calitatea lor de acţionari, în raporturile cu şi faţă de
acţionarul din ţara gazdă, mai ales când acţionarul din ţara gazdă este un organ de stat, ori chiar
statul în care se realizează investiţia. Sindicatul financiar se transformă într-un sindicat de
plasament când îşi asumă obligaţiunea de a supraveghea evoluţia pieţei financiare şi a asigura o
plasare progresivă a acţiunilor pentru a evita deprecierea cursului acestora.
Grupul industrial este bazat pe ideea de productivitate şi se constituie nu pentru a
dobândi o poziţie de monopol ci pentru a atinge o productivitate maximă, de natură a stimula
concurenţa şi nu pentru a o eluda. Întreprinderea multinaţională este o firmă privată care
controlează în mod unitar în diverse ţări active industriale, comerciale, financiare. Ea a mai fost
definită şi ca o întreprindere naţională care posedă controlul mai multor filiale de producţie aflate
pe teritoriul mai multor ţări.
TEMA VII. Reglementarea juridica a concurentei si limitarea activitatii
monopoliste pe piata.
1. Notiunea de concurenta loiala.
2. Notiunea si trasaturile specifice ale situatiei dominante pe piata.
3. Notiunea si trasaturile specifice ale acordurilor anticoncurenta dintre
agentii economici.
4.Actiunile anticoncurenta ale autoritatilor administratiei publice.
5. Autoritatea de protectie a concurentei. Sarcinile si functiile ei.
Raspunderea pentru incalcarealegislatiei cu privire la protectia
concurentei.
1. Notiunea de concurenta loiala.
Concurenţa este o permanenţă în economia de piaţă, manifestarea ei fiind o expresie a
gradului de dezvoltare a pieţei, a gradului de liberalizare economică. Ea exprimă măsura în care
societatea este capabilă să stimuleze creativitatea agenţilor economici în acţiunile lor de
exercitare a activităţii economice eficiente. Concurenţa loială semnifică întrecerea în care
acţiunile independente ale agenţilor economici limitează efectiv posibilitatea fiecăruia dintre ei
de a exercita influenţă unilaterală asupra condiţiilor generale de circulaţie a mărfurilor pe piaţa
respectivă. (Legea cu privire la protecţia concurenţei, art. 2.) Relaţiile dintre agenţii economici
pe piaţă, în funcţie de interesele lor, constituie un sistem economic de concurenţă, în care fiecare
are libertatea să producă şi să vândă, să presteze servicii şi să execute lucrări ce-i convine, în
condiţiile pe care le consideră cele mai favorizante. Piaţa care caracterizează realitatea
economică este piaţa cu concurenţă imperfectă. Unii agenţi economici, în intenţia lor de a obţine
avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, întreprind diverse acţiuni anticoncurenţă.
La acţiunile anticoncurenţă se raportă: 1) activitatea monopolistă: a) abuzul de situaţia
dominantă pe piaţă; b) acordul anticoncurenţă dintre agenţii economici; 2) concurenţa neloială;
3) activitatea autorităţilor administraţiei publice de limitare a concurenţei.1 1 Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.906-XII din 29.01.1992, art. 5.
Recunoscând concurenţa loială drept unul dintre factorii fundamentali ai dezvoltării
economiei, statul îşi asumă sarcina de a promova şi asigura libertatea comerţului şi a activităţii
de întreprinzător, de a proteja concurenţa loială şi de a crea un cadru juridic favorabil
valorificării tuturor factorilor de producţie.2
Măsurile adoptate şi promovate de către stat trebuie să fie în concordanţă cu principiile
de bază ale protecţiei concurenţei şi anume:
- Agenţii economici au dreptul la concurenţă liberă în limitele prevăzute de legislaţie, ale
tradiţiilor şi regulilor de corectitudine, de onestitate în afaceri;
- Agenţilor economici li se interzice să-şi exercite drepturile în vederea limitării
concurenţei, abuzului de situaţia sa dominantă şi lezării intereselor legitime ale consumatorului;
- Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să contribuie la
dezvoltarea şi la protecţia concurenţei loiale;
- Statul asigură protecţia drepturilor şi intereselor agentului economic şi ale cetăţeanului
(consumatorului) contra activităţii monopoliste şi concurenţei neloiale.
Bazele organizatorice şi juridice ale protecţiei concurenţei, măsurile de prevenire,
limitare şi reprimare a activităţii monopoliste şi a concurenţei neloiale pe pieţele de mărfuri ale
Republicii Moldova sunt stabilite de Legea cu privire la protecţia concurenţei. Prin marfă se
înţelege produsul activităţii (inclusiv servicii şi lucrări) cu aceeaşi valoare de consum destinat
vânzării sau schimbului, iar prin piaţa de mărfuri – sfera de circulaţie a mărfurilor.
Legea menţionată reglementează şi relaţiile care apar pe pieţele de capital, dacă legislaţia
cu privire la instituţiile financiare şi la valorile mobiliare nu prevede astfel. Prevederile ei nu se
extind asupra relaţiilor reglementate prin normele de protecţie juridică a obiectivelor proprietate
industrială, drepturilor de autor şi drepturilor conexe, cu excepţia cazurilor de utilizare a acestor
norme şi drepturi pentru limitarea concurenţei. De asemenea, relaţiile din activitatea agenţilor
monopolurilor de stat şi a monopolurilor naturale sunt reglementate de alte acte normative, cu
excepţia cazurilor când activitatea unor astfel de agenţi duce la limitarea concurenţei de pe
pieţele de mărfuri.
În cazul în care acordul (contractul) internaţional la care Republica Moldova este parte
stabileşte alte reguli decât cele prevăzute în legislaţia cu privire la protecţia concurenţei,
prioritate au regulile acordului (contractului) internaţional.
2. Notiunea si trasaturile specifice ale situatiei dominante pe piata.
2 Constituţia Republicii Moldova, art. 126, alin. 2, lit. b.
O formă de activitate monopolistă a agenţilor economici este abuzul de situaţia
dominantă pe piaţă. Prin situaţie dominantă pe piaţă se înţelege situaţia exclusivă a agentului
economic pe piaţa de mărfuri, care îi dă acestuia, singur sau împreună cu alţi agenţi economici,
posibilitatea de a exercita influenţa decisivă asupra condiţiilor generale de circulaţie a mărfii pe
piaţa respectivă sau de a împiedica accesul pe piaţă unor alţi agenţi economici. 3 Nu poate fi
recunoscută dominantă situaţia agentului economic a cărui cotă pe piaţa unei anumite mărfi nu
depăşeşte 35%.
Acţiunile abuzive ale agentului economic sau a mai multor agenţi economici ce deţin în
comun o situaţie dominantă pe piaţa de mărfuri, care pot duce la limitarea concurenţei şi (sau) la
lezarea intereselor unor altor agenţi economici, precum şi a persoanei fizice este interzisă de
către legislaţie. Se consideră abuzive şi sunt interzise de lege acţiunile agenţilor economici cu
situaţie dominantă pe piaţă care: a) impun contragentul la condiţii intenţionat nefavorabile lui sau
la condiţii care nu fac obiectul contractului (cerinţe nemotivate privind transmiterea de mijloace
financiare, de alte bunuri, precum şi de drepturi patrimoniale); b) constrâng contragentul de a
încheia contract doar cu condiţia procurării (vânzării) unor alte mărfuri sau a renunţării de a
procura mărfuri de la alţi agenţi economici, sau a vinderii de mărfuri către alţi agenţi economici
sau consumatori; c) menţinerea deficitului artificial de mărfuri pe piaţă pe calea reducerii,
limitării sau întreruperii premeditate a producţiei, în pofida existenţei unor condiţii prielnice de
producere, scoaterii mărfurilor din circuit, acumulării de mărfuri sau pe alte căi; d) aplicarea faţă
de contragent a unor măsuri discriminatorii care l-ar plasa într-o situaţie nefavorabilă în raport cu
alţi agenţi economici; e) stabilirea unor restricţii la preţurile de revânzare a mărfurilor; f) crearea
de obstacole în calea pătrunderii pe piaţă (ieşirii de pe piaţă ) a unor alţi agenţi economici; g)
stabilirea unor preţuri monopoliste joase (dumping). Se consideră dumping preţul mai mic decât
preţul de cost al mărfii la care agentul economic cu situaţie dominantă pe piaţă o vinde pentru a-i
înlătura pe concurenţi sau pentru a-şi majora cota pe piaţa mărfii respective; h) stabilirea unor
preţuri monopoliste ridicate. Se consideră ridicat preţul exagerat al mărfii agentului economic la
care acesta o vinde, profitând de situaţia sa dominantă pe piaţă; i) renunţarea neîntemeiată la
încheierea contractelor cu unii cumpărători (beneficiari) atunci când există posbilitatea
producerii sau livrării mărfurilor respective etc. (Legea cu privire la protecţia concurenţei, art. 6.)
3. Notiunea si trasaturile specifice ale acordurilor anticoncurenta dintre
agentii economici.
3 Legea cu privire la protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, art. 2.
Este considerat acord anticoncurenţă dintre agenţi economici orice acord (acţiune
coordonată) încheiat sub orice formă între agenţi economici concurenţi sau neconcurenţi care
deţin în comun (sau cel puţin unul dintre ei) o parte peste 35% pe piaţa unei anumite mărfi, dacă
aceste acorduri (acţiuni coordonate) pot avea drept rezultat limitarea concurenţei. Legislaţia în
vigoare interzice, după caz, integral sau parţial acordurile anriconcurenţă dintre agenţii
economici. Astfel:
1) Este interzis şi este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice acord
dintre agenţii economici concurenţi ce deţin în comun o situaţie dominantă pe piaţa unei anumite
mărfi dacă acest acord (acţiune coordonată) poate avea drept urmare limitarea concurenţei şi care
este îndreptat spre: a) stabilirea (menţinerea) de preţuri (tarife), adaosuri (suplimente) pentru a
leza drepturile concurenţilor; b) majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor la licitaţie; c)
efectuarea de licitaţii prin înţelegere secretă; d) divizarea pieţii după principiul teritorial sau în
funcţie de volumul vânzărilor sau achiziţiilor, de sortimentul mărfurilorcomercializate sau de
categoria vânzătorilor ori a cumpărătorilor (beneficiarilor); e) limitarea producţiei, livrării,
inclusiv prin stabilirea de cote; f) limitarea accesului pe piaţă , înlăturarea de pe piaţă a altor
agenţi economici în calitatea lor de vânzători de anumite mărfuri sau înlăturarea cumpărătorilor
(beneficiarilor) lor; g) renunţarea nemotivată la încheierea de contracte cu anumiţi vânzători sau
cumpărători (beneficiari).
2) De asemenea, este interzis şi considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice
acord (acţiune coordonată) al agenţilor economici neconcurenţi, unul dintre care deţine o situaţie
dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau cumpărătorul (beneficiarul) acestuia, dacă un
astfel de acord (acţiune coordonată) conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei, inclusiv
este îndreptat spre: a) limitarea teritoriului vânzării sau cercului de cumpărători; b) stabilirea de
restricţii la preţurile de revânzare a mărfurilor vândute cumpărătorului; c) interzicerea agenţilor
economici de a desface mărfuri produse de concurenţi.
Agenţii economici care intenţionează să încheie un acord cu caracteristicile menţionate la
alin. 1) şi 2) pot solicita avizul Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei asupra
concordanţei acordului cu legislaţia. În cazul în care Agenţia prezintă un aviz pozitiv, acordul
dintre agenţii economici este recunoscut ca fiind în concordanţă cu legislaţia dacă aceştia
respectă condiţiile menţionate în aviz. La cererea adresată Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Concurenţei, se anexează informaţia necesară elaborării avizului. Cerinţele referitoare la
caracterul şi forma prezentării unei asemenea informaţii şi modul de examinare a cererii sunt
stabilite de Agenţie.
3) Este interzis şi este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice acord
(acţiune coordonată) al agenţilor economici neconcurenţi care nu sunt între ei furnizori sau
cumpărători, toţi sau cel puţin unul dintre care deţine o situaţie dominantă pe piaţa unei anumite
mărfi, dacă un astfel de acord (acţiune coordonată) conduce sau poate conduce la limitarea
concurenţei pe piaţă.
În cazuri excepţionale, dacă agenţii economici demonstrează că efectul benefic al acţiunii
lor va depăşi consecinţele negative pentru piaţa de mărfuri respectivă, aceste acorduri pot fi
considerate legitime.
4) Agentului economic i se interzice să coordoneze activitatea unui alt agent economic
dacă această acţiune conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei. În caz contrar, Agenţia
Naţională pentru Protecţia Concurenţei are dreptul să ceară, în modul stabilit de legislaţie,
lichidarea agentului economic care efectuează acţiune de coordonare.
4.Actiunile anticoncurenta ale autoritatilor administratiei publice.
Pentru limitarea şi reprimarea activităţii anticoncurenţă a autorităţilor administraţiei
publice legislaţia în vigoare limitează sau interzice anumite acţiuni ale autorităţilor administraţiei
publice. În particular:
1) Autorităţile administraţiei publice nu au dreptul: a) să interzică constituirea de noi
agenţi economici într-un anumit domeniu de activitate, să stabilească interdicţii asupra practicării
unor genuri de activitate sau asupra producerii unor mărfuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de
legislaţie; b) să dea agentului economic indicaţii privitor la încheierea prioritară de contracte, la
livrarea prioritară a unor mărfuri către anume categorii de cumpărători, cu excepţia cazurilor
prevăzute de legislaţie; c) să acorde neîntemeiat unor agenţi economici facilităţi fiscale sau de
altă natură, să le creeze o situaţie privilegiată faţă de alţi agenţi economici care activează pe
aceeaşi piaţă de mărfuri; d) să stabilească alte condiţii discriminatorii sau de privilegiere pentru
activitatea unor agenţi economici.
2) Autorităţilor administraţiei publice li se interzice să emită decizii cu privire la: a)
repartizarea centralizată a mărfurilor, cu excepţia cazurilor de exercitare a funcţiilor statului în
domeniul protecţiei sociale a consumatorilor; b) stabilirea de interdicţii asupra comercializării
mărfurilor dintr-o zonă în alta a Republicii Moldova; c) limitarea drepturilor agenţilor economici
de procurare sau comercializare a mărfurilor; d) stabilirea unor alte interdicţii şi restricţii,
neprevăzute de lege, care limitează independenţa agenţilor economici. În cazuri excepţionale,
autorităţile administraţiei publice pot emite deciziile enumerate pentru lichidarea consecinţelor
calamităţilor naturale şi catastrofelor şi pentru prevenirea epidemiilor, în conformitate cu
legislaţia.
3)Este interzis şi este considerat nul orice acord (acţiune coordonată) dintre o autoritate a
administraţiei publice şi o altă autoritate similară, inclusiv străină, sau agent economic, care
împiedică dezvoltarea concurenţei şi care lezează interesele legitime ale consumatorilor, inclusiv
acordul (acţiunea coordonată) care urmăreşte: a) majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor
şi tarifelor; b) divizarea pieţii după principiul teritorial sau în funcţie de volumul vânzărilor sau
achiziţiilor, de sortimentul mărfurilor comercializate sau de categoria vânzărilor ori a
cumpărătorilor (beneficiarilor); c) crearea de bariere ieşirii pe piaţă, limitarea accesului pe piaţă
sau înlăturarea de pe piaţă a agenţilor economici.
4) Se interzice formarea de ministere, departamente şi alte autorităţi ale administraţiei
publice centrale pentru monopolizarea producerii sau comercializării mărfurilor, precum şi
investirea ministerelor, departamentelor şi a altor autorităţi ale administraţiei publice centrale cu
împuterniciri a căror exercitare conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei (Legea cu
privire la protecţia concurenţei nr.906-XII din 29.01.1992, art. 9).
5.Autoritatea de protectie a concurentei. Sarcinile si functiile ei.
Conform legislaţiei naţionale, autoritatea competentă pentru: a) a promova politica
statului în domeniul protecţiei concurenţei; b) pentru a limita şi reprima activitatea
anticoncurenţă a agenţilor economici, a autorităţilor administraţiei publice, precum şi c) pentru a
exercita controlul asupra aplicării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei este Agenţia
Naţională pentru Protecţia Concurenţei (denumită în continuare Agenţie). Agenţia este o
organizaţie nonguvernamentală, cu statut de persoană juridică care se călăuzeşte în activitatea sa
de prevederile Constituţiei Republicii Moldova, Legii cu privire la protecţia concurenţei, alte
acte normative. Sarcinile principale, funcţiile, modul de administrare a Agenţiei sunt stabilite în
Regulamentul Agenţiei.
În vederea realizării sarcinilor puse în competenţa ei, Agenţia are de îndeplinit mai multe
funcţii: - elaborează şi promovează politica statului orientată spre protecţia şi dezvoltarea
concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste; - elaborează şi prezintă propuneri şi proiecte de
acte normative pentru perfecţionarea legislaţiei privind protecţia concurenţei şi mecanismul de
realizare a ei; - elaborează avize la proiectele de acte normative referitoare la funcţionarea
pieţelor de mărfuri şi la dezvoltarea concurenţei; - dă explicaţii referitoare la legislaţia cu privire
la protecţia concurenţei; - elaborează pentru autorităţile administraţiei publice recomandări
orientate spre dezvoltarea pieţelor de mărfuri şi concurenţei etc.; - exercită controlul asupra
aplicării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - efectuează controlul asupra modului în
care agenţii economici, autorităţile administraţiei publice şi factorii de decizie respectă legislaţia
cu privire la protecţia concurenţei; constată situaţia dominantă pe piaţă; - în limitele competenţei,
adoptă decizii privind cazurile de încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; -
emite pentru agenţii economici dispoziţii executorii privind încetarea încălcării legislaţiei cu
privire la protecţia concurenţei şi /sau lichidarea consecinţelor ei, privind restabilirea situaţiei
iniţiale, divizarea lor forţată sau separarea unor subdiviziuni din componenţa lor, privind
rezilierea sau modificarea contractelor care contravin legislaţiei cu privire la protecţia
concurenţei, încheierea de contracte cu alţi agenţi economici, transferul la buget a venitului
obţinut prin încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei etc.; - emite pentru
autorităţile administraţiei publice dispoziţii executorii privind anularea sau modificarea actelor
ilegale adoptate de ele, încetarea încălcărilor, precum şi rezilierea sau modificarea contractelor
care contravin legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - prezintă autorităţilor competente
recomandări referitor la: introducerea sau anularea licenţierii unor genuri de activitate, la
modificarea tarifelor vamale, la acordarea sau anularea facilităţilor fiscale, a creditelor
preferenţiale, a altor tipuri de asistenţă din partea statului, finanţarea măsurilor de extindere a
producţiei de mărfuri deficitare pentru lichidarea situaţiei dominante pe piaţă a unor agenţi
economici, atragerea de investiţii străine, constituirea de întreprinderi mixte şi crearea de zone
libere etc.; - emite decizii cu privire la aplicarea de amenzi agenţilor economici şi conducătorilor
acestora, factorilor de decizie din autorităţile administraţiei publice pentru acţiuni anticoncurenţă
şi pentru neexecutare a dispoziţiilor Agenţiei, pentru alte încălcări ale legislaţiei cu privire la
protecţia concurenţei; - intentează acţiuni în instanţa judecătorească, participă la examinarea
dosarelor legate de aplicarea şi încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - exercită
control de stat prealabil şi curent asupra situaţiei de pe pieţele de mărfuri şi asupra
demonopolizării producţiei agenţilor economici, dă recomandări privind divizarea şi separarea
întreprinderilor cu diferite forme juridice de organizare; - contribuie la schimbul de informaţii cu
alte state etc (Legea cu privire la protecţia concurenţei, art. 12).
Pentru a-şi exercita funcţiile, colaboratorii Agenţiei beneficiază de dreptul de acces liber
în încăperile şi pe teritoriul autorităţilor administraţiei publice, agenţilor economici, cu excepţia
încăperilor de locuit ale persoanelor fizice, şi, în baza unor cereri scrise, pot lua cunoştinţă de
documentele necesare, iar organele afacerilor interne sunt obligate să acorde ajutor
colaboratorilor Agenţiei în exerciţiul funcţiunii, asigurându-le acces la informaţia necesară.
Datele ce constituie secret comercial, obţinute de Agenţie în exercitarea atribuţiilor, pot fi
utilizate numai în acest scop şi nu pot fi divulgate, iar pentru divulgarea lor, daunele pricinuite
sunt reparate în modul stabilit de legislaţie.
6.Raspunderea pentru incalcarealegislatiei cu privire la protectia
concurentei.
Referitor la răspunderea pentru încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei,
Legea cu privire la protecţia concurenţei prevede:
- Pentru încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei, agenţii economici şi
conducătorii lor, factorii de decizie din autorităţile publice poartă răspundere în conformitate cu
Codul cu privire la contravenţiile administrative, iar
- Prejudiciile cauzate de un agent economic unui alt agent economic sau altor persoane
prin încălcarea prevederilor Legii menţionate urmează să fie reparate, în conformitate cu Codul
civil, de către agentul economic care le-a cauzat.
Controlul asupra modului în care agenţii economici, autorităţile administraţiei publice şi
factorii de decizie respectă legislaţia cu privire la protecţia concurenţei îi revine Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Concurenţei.
Cazul de încălcare a legislaţiei este examinat la sesizarea făcută de agentul economic, de
organizaţiile şi asociaţiile de întreprinzători şi consumatori sau de autorităţile administraţiei
publice. Agenţia are dreptul să examineze cazul din oficiu, în baza materialelor de care dispune
referitor la încălcarea legislaţiei.
Decizia emisă de Agenţie în urma examinării dosarului este expediată în scris, în 5 zile
de la emitere, persoanelor interesate. Decizia (dispoziţia) Agenţiei este executată de agentul
economic, de conducătorul lui, de autoritatea publică şi de factorii lor de decizie în termenul
menţionat în ea. În cazul: a) neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind anularea sau modificarea
actului adoptat cu încălcarea legislaţiei, privind restabilirea situaţiei existente anterior comiterii
încălcării, Agenţia are dreptul să intenteze o acţiune în instanţa de judecată pentru ca actul să fie
declarat nevalabil, integral sau parţial, sau pentru a fi impusă restabilirea situaţiei anterioare
comiterii încălcării; b) neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind rezilierea sau modificarea
contractului ce contravine legislaţiei sau cu privire la încheierea contractului cu agentul
economic, Agenţia are dreptul să intenteze o acţiune în instanţa de judecată pentru modificarea
sau rezilierea contractului sau pentru declararea lui ca fiind nevalabil, integral sau parţial; c)
neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind transferul la buget al beneficiului obţinut prin
încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei, Agenţia intentează o acţiune în judecată
pentru perceperea la buget a beneficiului ilicit.
Amenzile pe care Agenţia le aplică agenţilor economici, conducătorilor lor, factorilor de
decizie, precum şi penalităţile se percep la buget. În cazul în care conducătorul agentului
economic sau factorii de decizie ai autorităţii administraţiei publice se eschivează de la plata
amenzii sau amenda este plătită în proporţii mai mici decât cele menţionate în decizie
(dispoziţie), Agenţia are dreptul să intenteze o acţiune în instanţa judecătorească pentru
perceperea la buget a amenzii.
Cu excepţia cerinţelor asupra cărora nu se extinde termenul de prescripţie, în decursul a 6
luni de la data emiterii deciziei (dispoziţiei) Agenţiei, agenţii economici şi conducătorii lor,
autorităţile administraţiei publice şi factorii lor de decizie au dreptul să intenteze acţiune în
instanţa de judecată pentru a fi declarate nevalabile, integral sau parţial, deciziile (dispoziţiile)
Agenţiei, dacă ele sunt în neconcordanţă cu legislaţia sau dacă ele au fost emise cu încălcarea
competenţei sau a modului stabilit de lege. Intentarea acţiunii nu suspendă executarea deciziei
(dispoziţiei) Agenţiei în perioada examinării ei în instanţa judecătorească, dacă aceasta din urmă