Curs DUE

Curs 1 Dreptul Uniunii Europene – partea a II-a

Teme:I. obiectivele şi valorile Uniunii Europene, precum şi personalitatea sa

juridică

II. principiile ordinii juridice a Uniunii Europene:1. principiul atribuirii de competenţă2. principiul cooperării loiale3. principiul subsidiarităţii4. principiul proporţionalităţii

III. competenţele Uniunii Europene

IV. procedurile de adoptare a actelor juridice ale Uniunii Europene

V. controlul judiciar al respectării ordinii juridice a Uniunii Europene (acţiunile în faţa curţii): acţiunea în anulare şi acţiunea în carenţă

VI. răspunderea contractuală şi extracontractuală a Uniunii Europene - Contenciosul funcţiei publice europene

VII. acţiunea în neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre ale Uniunii Europene (infringement)

- răspunderea extracontractuală a statelor membre

VIII. cererile preliminarii (mecanism necontencios, de cooperare între instanţele naţionale şi instanţa de la Bruxelles)

IX. politicile Uniunii Europene (politica comercială comună)

X. libertăţile de circulaţie: libera circulaţie a mărfurilor

XI. libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor

XII. libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor

XIII. reguli concurenţiale adresate statelor membre (interzicerea ajutoarelor de stat)

XIV. reguli concurenţiale adresate întreprinderilor

Bibliografie:1. Dreptul comunitar al afacerilor – Augustin Fuerea ediţia a III-a 20082. Caietul de seminar – sinteze şi aplicaţii Roxana Popescu şi Fuerea,

ediţia 2012 Universul Juridic3. Tratele Uniunii Europene (TUE şi TFUE)

- 2 puncte de seminar (2 teste, săptămâna 6 şi săptămâna 12)- examen: 3 subiecte (primul din obiective, valorii, principii şi competenţe; al

doilea din acţiunile în faţa curţii lato sensu; al treilea subiect din dreptul material, politica comună, libertăţile de circulaţie şi dreptul concurenţei)

- prezenţă la curs şi la seminar: jumătate + 1

- resortisanţi: atât persoane fizice, cât şi persoane juridice- monopolul dreptului Uniunii aparţine Curţii de Justiţie

Curs 2 Personalitatea juridică a Uniunii Europene

1

- până la 1 decembrie 2009, când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană era definită ca entitate sui generis, existenţa sa sprijinindu-se pe cei trei piloni instituiţi prin Tratatul de la Maastricht

- după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică de iure, astfel, art. 1 din TUE prevede faptul că înaltele părţi contractante instituie între ele o Uniune Europeană căreia statele membre îi atribuie competenţe pentru realizarea obiectivelor lor comune

- art. 1 din TUE: prezentul tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenţei şi cât mai aproape cu putinţă de cetăţeni

- principiul subsidiarităţii înseamnă respectarea următoarei idei: dacă un act normativ se poate adopta cu aceleaşi rezultate într-un termen rapid la nivel naţional, atunci un act de nivel internaţional adoptat aşa nu se justifică, acest principiu asigură că deciziile nu sunt luate în mod artificial şi că deciziile luate să fie cât mai apropiate de căteţeni

- art. 1, paragraful 3 : Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat şi pe TFUE, aceste două tratate având aceeaşi valoare juridică; Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă acesteia

- art. 47 din TUE consacră personalitatea juridică a Uniunii Europene „Uniunea Europeană are personalitate juridică”, astfel Uniunea Europeană a devenit un nou subiect de drept internaţional public, cu tot ceea ce implică acest statut

- pentru a lua fiinţă o personalitate juridică sunt necesare cel puţin 3 state (2 state instituie doar un acord bilateral), actul care dă naştere organizaţiei, funcţionarea subiectului de drept, în tratat se apără scopul, domeniile, competenţele, este necesar acordul de voinţă liber exprimat

- personalitatea juridică a unei organizaţii internaţionale, spre deosebire de cea a unui stat, este guvernată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă

Consecinţele personalităţii juridice conferite Uniunii Europene- Uniunea (singură sau împreună cu statele membre) poate încheia acorduri

internaţionale cu ţări sau organizaţii internaţionale terţe, în domeniile sale de competenţă- Uniunea poate avea buget, sedii, funcţionari, poate semna contracte şi chiar

poate primi reprezentanţe diplomatice

Beneficiile dobândirii personalităţii juridice1. stabilirea clară a statutului juridic al Uniunii pe plan internaţional2. ameliorarea percepţiei Uniunii şi a capacităţii sale de acţiune facilitând

activitatea politică a Uniunii la nivel bilateral şi multilateral pe scena internaţională, precum şi prezenţa sa în alte organizaţii internaţionale

3. contribuie la vizibilitatea Uniunii şi oferă cetăţenilor statelor membre o identitate în raportul Uniunii

4. consitituie un element indispensabil în stabilirea unui sistem de protecţie a drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii

5. contribuie la corectarea disfuncţionalităţilor care rezultau din structura pe pilon

- la Tratatul de la Lisabona a fost anexată o declaraţie cu numărul 24 „Declaraţia cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene”

- conferinţa confirmă faptul că „Uniunea Europeană are personalitate juridică, însă, acest fapt nu va autoriza în niciun fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite de către statele membre prin tratat

Obiectivele şi valorile Uniunii Europene

- analizând dispoziţiile Tratatului de la Lisabona, observăm următoarele valori:1) fostul art. 6 alin. (1) din TUE devine art. 2 din TUE cu unele modificări,

astfel, fostele „principii” devin „valori” în Tratatul de la Lisabona şi pentru prima dată sunt menţionate în tratate drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor

2) art. 2 precizează că „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor

2

- art. 2 spune că aceste valori sunt comune statelor membre ca într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi

- obiective: Uniunea urmăreşte să promoveze:a) paceab) valorile salec) bunăstarea popoarelor saled) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără

frontiere interne, în interiorul căreia este asigurată libera circulaţie a persoanelor în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen

e) Uniunea instituie o piaţă internă; aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competivitate care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un înalt nivel de protecţie şi îmbunătăţire a calităţii mediului

- promovează progresul ştiinţific şi tehnicf) Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările g) promovează: - justiţia şi protecţia socială- egalitatea între femei şi bărbaţi- solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului- coeziunea economică socială şi teritorială- solidaritatea între statele membreh) respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice i) veghează la dezvoltarea şi protejarea patrimoniului cultural europeanj) instituie o uniune economică şi monetară a cărei monedă este euro

Curs 3 Continuare

- în relaţiile cu Comunitatea internaţională, Uniunea, în primul rând îşi promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi, în al doilea rând contribuie la:

a) paceab) securitateac) dezvoltarea durabilă a planeteid) solidaritatea şi respectul reciproc între popoaree) comerţul liber şi echitabilf) eliminarea sărăciei şi protecţiei drepturilor omului, în special a drepturilor

copiluluig) dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv reflectarea principiilor Cartei

ONU

Modul de urmărire a obiectivelor: „Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace corespunzătoare în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratat”

- analiza valorilor şi obiectivelor Uniunii prezintă importanţă mai ales din perspectiva evaluării exacte a competenţelor Uniunii Europene, adică a domeniilor în care aceasta are voie să acţioneze potrivit tratelor

- obiectivele şi valorile sunt intrumentele care ajută la identificarea şi interpretarea limitelor acestor competenţe şi domenii

Principiile ordinii juridice a Uniunii Europene

1. principiul atribuirii de competenţe2. principiul cooperării loiale 3. principiul subsidiarităţii 4. principiul proporţionalităţii

1. principiul atribuirii de competenţe- surse în care este reglementat:1) art. 3 alin. (6) din TUE (a se vedea obiectivele Uniunii)2) Declaraţia nr. 24 anexată Tratatului de la Lisabona (a se vedea

3

personalitatea juridică curs 2)3) art. 5 din TUE alin. (1) prevede că delimitarea competenţelor Uniunii este

guvernată de principiul atribuirii; exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii

- alin. (2) prevede că în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate; orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre

2. principiul cooperării loiale- surse în care este reglementat:1) art. 4 din TUE (fostul art. 10 din Tratatul constituind Comunitatea

Europeană): în temeiul principiul cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate

- (paragraful următor) statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii

- doctrina trage 2 consecinţe: efectul indirect şi răspunderea extracontractuală a statelor membre

- paragraful 3 art. 4: statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunilor sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii

2) art. 21 din TFUE, alin. (1): statele membre iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii

- alin. (2): în cazul în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Comisiei competenţe de executare sau, în mod excepţional, Consiliului

- art. 148 alin. (4) din Constituţia României, reluat în conţinut de art. 2 al Legii 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană: Parlamentul României, Preşedintele, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile tratelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi din celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu

3. principiul subsidiarităţii şi4. principiul proporţionalităţii- în general sunt justificate în preambulul actelor normative- natura Uniunii Europene este una complexă şi se bazează pe principii de

drept care o apropie de o organizare federală (federaţia este o asociere de state care au decis voluntar să creeze organe comune cărora să le delege mai mult sau mai puţin din competenţele lor); aceste principii permit repartizarea mai exactă a competenţelor în cadrul Uniunii Europene şi la nivel naţional, astfel, sunt reglementate:

a) o repartizare pe verticală a competenţelor între Uniune şi statele membre guvernată de principiile atribuirii, cooperării loiale şi subsidiarităţii

b) o repartizare pe orizontală în cadrul Uniunii guvernată de principiile atribuirii, cooperării loiale şi proporţionalităţii

- în acest context, Tratatul de la Lisabona continuă linia inaugurată de Tratatul de la Maastricht, care a marcat o nouă etapă în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetăţeni

- principiul subsidiarităţii apare pentru prima oară în Actul Unic European din 1986 cu referire doar la legislaţia în domeniul mediului

- prin Tratatul de la Maastricht, principiul subsidiarităţii este ridicat la nivelul de principiu general valabil în orice domeniu (aflat în competenţa partajată)

- în 1997 a fost anexat la Tratatul de la Amsterdam protocolul cu privire la aplicarea principiilor subisidiarităţii şi proporţionalităţii, protocol care a oferit explicaţii suplimentare

- art. 5 din TUE alin. (3): în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător în statele membre, nici la nivel central, nici la nivel regional, nici local, dar, datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii

Curs 4 Continuare

- instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate şi cu Protocolul numărul 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii

4

- parlamentele naţionale asigură respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedura prevăzută în Protocolul 1 privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană şi cu art. 12 lit. b) din TUE

- când subsidiaritatea a fost recunoscută oficial ca principiu de drept al Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht din 1993, această recunoaştere a fost expresia temerii că Uniunea Europeană îşi va aroga competenţe în mod excesiv şi a speranţei că subsidiaritatea va opera ca un obstacol împotriva expansiunii unilaterale a puterilor supranaţionale (competenţele Uniunii)

- aşadar, subsidiaritatea se aplică doar competenţelor partajate şi implică ideea că nu trebuie făcut la nivel unional decât ceea ce nu poate fi realizat la nivel naţional

- dacă principiul astfel enunţat pare clar şi indiscutabil, totuşi, el nu face nicio distincţie clară între competenţele Uniunii şi cele statale

- de asemenea, principiul subsidiarităţii nu afectează repartizarea competenţelor, ci întinderea competenţelor transferate la nivel supranaţional

- prin natura sa, subsidiaritatea este destinată să se aplice sistemelor descentralizate sau cel puţin marcate de un anumit grad de federalism, modelul german fiind predecesorul celui al Uniunii Europene în utilizarea pertinentă a acestui principiu

- termenul de subsidiaritate vine din latinescul subsidium, termen folosit în domeniul militar, care însemna „ajutor care stătea în fundal”, adică asistenţă care avea caracter secundar

- în filozofia politică, principiul desemnează ideea că o autoritate centrală trebuie să aibă rol subsidiar îndeplinind doar acele sarcini care nu pot fi duse la bun sfârşit în mod eficient la nivel local

- de asemenea, principiul a fost invocat începând cu 1891 de Biserica Catolică; a devenit principiu juridic prin consacrarea sa de Constituţia germană prin intermediul căreia a pătruns în ordinea juridică a Uniunii Europene

- remarcăm prezenţa principiului subsidiarităţii în preambulul TUE astfel cum a fost modificat la Lisabona, mai este menţionată în art. 1 din TUE care reia aceste idei din preambul şi se regăseşte principiul subsidiarităţii şi în preambulul Cartei Fundamentale, de asemenea, în art. 51 alin. (1) din Cartă care se referă la domeniul de aplicare al acesteia

- pentru seminar: cazuri în care subsidiaritatea a fost contestată în faţa instanţei de la Luxemburg (C-84/94 Marea Britanie vs. Consiliu pe o directivă privind titlul de muncă, soluţionată în 1996, T-168/01 septembrie 2006 soluţionată vs. Comisia

- art. 5 alin. (4) din TUE: în temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratate; teza a II-a: instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul numărul 2 privind aplicarea celor două principii

- principiul proporţionalităţii, ca şi cel al subsidiarităţii, e recunoscut de tratate drept principiu de drept al Uniunii (izvor de drept)

- principiul proporţionalităţii trebuie să fie respectat de instituţii potrivit alin. (4) al art. 5 teza I, inclusiv în alegerea tipului de act potrivit scopului urmărit, principiul este menţionat şi în art. 296 paragraful (1) din TFUE car prevede următoarele: în cazul în care tratatele nu prevăd tipul actului care trebuie adoptat, instituţiile îl aleg de la caz la caz cu respectarea procedurilor aplicabile şi a principiului proporţionalităţii

- alin. (3): în cazul în care examinează un proiect de act legislativ Parlamentul European şi Consiliul se abţin de la adoptarea de acte care nu au fost prevăzute de procedura legislativă aplicabilă domeniului respectiv

- altfel spus, apare o ierarhizare sugerându-se alegerea de către instituţii a unei directive, mai degrabă decât a unui regulament sau a unei decizii ori a unei directive cadru în locul uneia foarte detaliate

- alte surse: principiul este reafirmat în Carta drepturilor fundamentale în art. 49 care se referă la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, precum şi în art. 52 care se referă la întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor, este prezent şi în reglementarea rolului parlamentelor naţionale art. 12 lit. b) din TUE şi Protocolului 1

- de studiat proiectul de legi privind cooperarea între Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene

- Curtea, prin jurisprudenţa sa şi o mare parte din doctrină, fac distincţie între „dacă” Uniunea ar trebui să îşi exercite competenţa şi „cum” să o facă

- „dacă” este conceptualizat ca subsidiaritate, iar „cum” este văzut ca proporţionalitate

- atât „dacă”, cât şi „cum” ale unei anumite acţiuni ale Uniunii Europene sunt în mod inerent legate unul de celălalt

- din punctul de vedere al sferei de aplicare, subsidiaritatea caracterizează

5

doar competenţele partajate de nivelul supranaţional şi cel naţional, în schimb proporţionalitatea trebuie să funcţioneze în cadrul tuturor tipurilor de competenţe, având o sferă de aplicare mai mare decât a subsidiarităţii

- diferenţa dintre cele două principii se remarcă şi prin faptul că ele intervin la niveluri diferite ale acţiunii Uniunii; primul condiţionează declanşarea acţiunii, iar cel de al doilea, proporţionalitatea, delimitează amploarea acţiunii, cele două principii trebuind examinate succesiv

- cele două exigenţe prevăzute de tratate sunt nu doar cerinţe tehnice care trebuie respectate în exercitarea competenţelor, ci ele au devenit adevărate principii generale (confirmate şi de jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg), izvoare ale dreptului Uniunii

- jurisprudenţa Curţii consacră 3 elemente cumulative ale principiului proporţionalităţii:

1. măsura trebuie să fie adecvată (C-192/05)2. să fie necesară , adică să nu existe o alternativă care să fie mai puţin

restrictivă (C-320/03, C-450/03, C-158/04, C-40/05)3. să existe proporţionalitate între dezavantajul cauzat de măsură şi beneficiile

scopului urmărit (C-144/04, C-213/04)

Competenţele în cadrul Uniunii Europene

- activitatea Uniunii, prin intermediul instituţiilor sale se concretizează în cele mai multe dintre cazuri sub forma actelor cu forţă juridică obligatorie; tratatele şi jurisprudenţa Curţii, atunci când a fost nevoie de rolul acesteia din urmă de interpretare a dreptului Uniunii şi de completare a lacunelor tratatelor, sunt cele care au stabilit regulile cu privire la atribuirea competenţelor, la principiile împărţirii acestora şi cu privire la procedura adoptării actelor

Delimitarea competenţelorPrecizări prealabile

- din punctul de vedere al evoluţiei competenţelor în cadrul Comunităţilor şi Uniunii Europene, iniţial, atribuţiile competenţelor interveneau numai în domeniul economic şi comercial; pe măsură ce Uniunea devine un partener politic statele membre îi acordă mai multe competenţe realizând că anumite aspecte sunt coordonate mai bine la nivel supranaţional

- astfel, legislaţia comunitară a început să se dezvolte foarte mult pe drept material începând cu anii ‘70, apărând în acelaşi timp din ce în ce mai multe politici în sarcina Comunităţii Europene (de la produsele alimentare la protecţia consumatorului, sănătate, energie regenerabilă, apărare militară şi justiţie penală etc)

- de exemplu : în 1986 Actui Unic European introduce pentru prima dată domeniul mediului, alături de o serie de măsuri pentru realizarea pieţei interne

- în 1992 Tratatul de la Masstricht prevede noi domenii de competenţă pentru Uniune, precum: educaţia, cultura, politica de dezvoltare, cetăţenia europeană, politica externă şi de securitate comună, justiţia şi afacerile interne

- în 1997 Tratatul de la Amsterdam include politica socială (cu referiri la responsabilitatea pentru crearea de locuri de muncă, reducerea şomajului, legislaţia pentru lucrători), dreptul consumatorilor, sănătatea şi politica de apărare

- în 2003, Tratatul de la Nisa aduce noutatea extinderii votului cu majoritate calificată la foarte multe dintre politicile menţionate mai sus

- Tratatul de la Lisabona aduce şi el o serie de noutăţi, alături de adăugarea de noi domenii de competenţă, precum: turismul, protecţia civilă şi cooperare administrativă

- Tratatul de la Lisabona a încercat să răspundă în „reglementarea competeneţelor” necesităţii în sensul reformării tratatelor în vederea clarificării împărţirii competeneţelor; această necesitate a fost pentru prima oară afirmată în Declaraţia de la Laeken cu privire la viitorul Uniunii, anexată Tratatului de la Nisa

Curs 5 - tema cercului din decembrie: Carta Drepturilor Fundamentale, 13

decembrie, joi, ora 16:00

- cele 4 tipuri de competenţe existente în cadrul Uniunii Europene sunt reglementate de art. 2 din TFUE:

1. competenţa exclusivă a Uniunii Europene2. competenţa partajată (între Uniunea Europeană şi statele membre)3. competenţa de coordonare

6

4. competenţa „complementară” (pentru sprijinire, coordonare, completare)- de asemenea, Uniunea Europeană deţine competenţe în domeniile PESC

(Politica Europeană de Securitate Comună) şi PAC (Politica de Apărare Comună)

Competenţa exclusivă a Uniunii Europene- art. 3 din TFUE preciază lista exhaustivă a competenţelor exclusive ale

Uniunii Europene, enumerând următoarele 5 domenii:1) uniunea vamală2) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne3) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro4) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind

pescuitul 5) politica comercială comună

- competenţa exclusivă a Uniunii Europene în aceste domenii presupune că doar aceasta din urmă poate adopta acte normative (obligatorii din punct de vedere juridic), fiind vorba despre domenii asupra cărora statele membre au fost de acord să tranfere competenţa la nivel supranaţional

1) uniunea vamală- potrivit unei părţi a doctrine, precizarea competenţei în materie de uniune

vamală la nivel intracomunitar nu era necesară, având în vedere existenţa obligaţiei de abţinere a statelor membre, în sensul stabilirii de taxe vamale (art. 28 şi 30 din TFUE)

- în ceea ce priveşte aspectul extern al uniunii vamale, adoptarea tarifului vamal comun (art. 28 şi 31 din TFUE) este deja prevăzut şi deci absolvit de politica comercială comună

- în concluzie, precizarea aici a acestei competenţe este considerată redundantă

2) politica monetară - având în vedere că nu toate statele membre au adoptat moneda euro, în

doctrină au apărut preocupări în sensul dacă o astfel de materie de integrare diferenţiată poate face obiectul unei competenţe exclusive

- se menţionează, totuşi, că acest domeniu nu se încadrează în ipotezele cooperării consolidate reglementate de art. 20 alin. (1) din TUE care prevede că statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii Europene, pot recurge la instituţiile acesteia şi îşi pot exercita aceste competenţe prin aplicarea dispoziţiilor corespunzătoare ale tratatelor

- în art. 3 alin. (2) din TFUE (noutate prin Tratatul de la Lisabona) prevede 3 situaţii în care competenţa Uniunii este exclusivă, în ceea ce priveşte încheierea unui acord internaţional, în cazul în care această încheiere:

a) este prevăzută de un act legislativ al Uniunii (art. 288 din TFUE)b) ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă c) în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a

acestora

a) prima ipoteză reprezintă o codificare a „principiului OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului)”, conform căruia astfel cum este prevăzut în avizul 1/1994 din 15 noiembrie 1994 cu privire la acordul OMC pot fi create competenţe externe exclusive „atunci când Comunitatea a adoptat în actele sale legislative interne prevederi referitoare la tratamentul naţionalilor ţărilor terţe sau a acordat expres instituţiilor competenţa de a negocia cu ţări terţe”

- o parte a doctrinei consideră că acest principiu subminează ideea consacrării pe cale constituţională (prin tratate) a împărţirii competenţelor

b) este reprezentată de acordarea către Uniunea Europeană a unei competenţe externe exclusive atunci când un acord internaţional este necesar pentru ca Uniunea să-şi poată exercita competenţa sa internă

- aceasta reprezintă o codificare a avizului 1/1976 din 26 aprilie 1977, codificare care conţine o diferenţă importantă faţă de aviz, potrivit doctrinei, şi anume omite formularea restrictivă consacrată de jurisprudenţa curţii referitoare la aplicarea principiului menţionat cu condiţia imposibilităţii de atingere a unui obiectiv la nivel intern prin intermediul legislaţiei interne a Uniunii Europene şi cu condiţia legăturii intrinseci a obiectivului intern cu sfera externă (hotărârea Curţii: Comisia versus Germania „open skies” C – 476/1998

- formularea din art. 3 alin. (2) din TFUE se apropie astfel mai mult de art.

7

352 din TFUE numit „rezervorul de competenţă” („în cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în tratate pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare […]”

- în acest context, doctrina se întreabă dacă nu cumva prevederea în cauză va da Uniunii competenţă exclusivă externă „reziduală”

c) pare să codifice „doctrina ERTA” (hotărârile relevante: Comisia versus Consiliu nr. 22/1970, Comisia versus Marea Britanie C – 466/1998, hotătârea C – 1/2003, Comia versus Irlanda C – 459/2003), cu menţiunea că doctrina ERTA acorda Comunităţii/Uniunii o competenţă exlusivă „paralelă” în măsura în care un acord încheiat de un stat membru ar fi afectat legislaţia Uniunii sau aplicabilitatea acestuia (amintim că ipoteza 3 face referire la un acod al Uniunii, care poate afecta reguli comune sau modifica aplicabilitatea lor); astfel, doctrina constată intenţia Tratatului de la Lisabona de a consacra varianta tradiţională a doctrinei menţionate interpretate ulterior de Curte în sens restrictiv (a se vedea hotărârea Comisia împotriva Marea Britanie din 2002, C – 466/1998 în care Curtea constată că regulile comune ar putea fi afectate „acolo unde Comunitatea a realizat o armonizare completă într-un anumit domeniu sau unde un acord internaţional intră într-un domeniu deja reglementat de astfel de reguli”) cu consecinţa tendinţei de extindere a sferei competenţei exclusive a Uniunii

- având în vedere cele de mai sus, în practică şi în doctrină apare întrebarea dacă instanţa de la Lucemburg va proceda la reinterpretarea art. 3 alin. (2) din TFUE, astfel încât „ aquis-ul constituţional să fie conservat”

Curs 6

- art. 2 alin. (1) din TFUE: în cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţa exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte juridice cu forţă obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii (art. 291 TFUE)

Competenţa partajată - art. 4 din TFUE prevede că în ceea ce priveşte competenţele partajate

domeniile relevate sunt cele la care art. 3 (competenţele exclusive) şi 6 (competenţele complementare) din TFUE nu fac referire şi se dau următoarele exemple:

a) piaţa internăb) politica socială pentru aspectele definite în prezent în tratate c) coeziunea economică socială şi teritorialăd) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării e) mediulf) protecţia consumatoruluig) transporturile h) reţelele transeuropenei) energiaj) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, însă nu

pentru tot ce înseamnă săn[tate publică, ci doar pentru aspectele definite de prezentul tratat

- toate celelalte domenii care nu sunt prevăzute la art. 3 şi 6 ţin de competenţa partajată şi reprezintă regula

- de asemenea, tot în cadrul art. 4 TFUE în alineatele următoare se precizează că în domeniile: cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăşura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă

- în domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă

- potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic şi adopta în acest domeniu

- statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa

- statele membre îşi exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite

8

- principiu: occupying the field

- în ceea ce priveşte modul de exercitare a competenţei partajate în domeniile de la alin. (3) şi (4) ale art. 4 din TFUE, calificarea „fără...” pare a submina ideea de competenţă partajată, aşa cum este definită de art. 2 alin. (2) din TFUE, astfel, de exemplu doctrina se întreabă dacă competenţele Uniunii în domeniile amintite sunt perfect „paralele” cu cele ale statelor membre, deci neavând teoretic şanse să intre în conflict; în acest context este adusă în atenţie precizarea din art. 210 din TFUE în sensul că în vederea asigurării complementarităţii şi eficienţei acţiunilor lor, Uniunea şi statele membre îşi vor coordona politicile privind cooperarea pentru dezvoltare şi se vor consulta cu privire la programele de ajutor umanitar

- Declaraţia nr. 18 cu privire la delimitarea competenţelor, anexată Tratatului de la Lisabona, aduce explicaţii suplimentare cu privire la art. 2 alin. (2) din TFUE precizând că orice competenţă care nu a fost atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre

- în ceea ce priveşte ipoteza în care statele membre ar deveni competente în urma decizii Uniunii de a nu-şi mai exercita competenţa, declaraţia precizează că această situaţie poate să apară atunci când instituţiile Uniunii hotărăsc să abroge un act normativ, în special pentru a garanta o mai bună respectare a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 241 din TFUE)

- Protocolul nr. 25 privind exercitarea competenţelor partajate aduce câteva calificări cu privire la art. 2 alin. (2), în sensul că în cazul în care Uniunea desfăşoară o acţiune într-un anumit domeniu, domeniul de aplicare al exercitării competenţelor sale include doar acele elemente care sunt reglementate de respectivul act al Uniunii şi, prin urmare, nu include întregul domeniu

- această precizare confirmă, potrivit doctrinei, tehnica competenţei pentru o minimă armonizare: o legislaţie de bază adoptată de Uniune şi completată în acelaşi timp de măsuri legislative naţionale conţinând standarde mai înalte în cadrul aceluiaşi domeniu

Competenţa de coordonare- rezultat al lipsei consensului politic (în sensul încadrării la competenţele

partajate sau la cele complementare) competenţelor de coordonare (în domeniul economic şi al ocupării forţei de muncă) li s-a acordat un loc separat şi sunt astfel prevăzute de art. 2 alin. (3) din TFUE, tratatul nu defineşte foarte clar acest tip de competenţă

- potrivit art. 2 alin. (3) din TFUE, statele membre îşi coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă, în condiţiile prevăzute de prezentul tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competenţe

- precizări noi aduce art. 5 din TFUE: statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii, în acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi în special orientările generale ale acestor politici

- statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale - Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a

forţei de muncă ale statelor membre şi în special prin definirea orientărilor acestor politici, Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre

- din art. 5 rezultă că Uniunea are rol de adoptare de linii directoare şi de iniţiative de asigurare a coordănării; din punctul de vedere al intensităţii normative, competenţele de coordonare ar trebui plasate între cele partajate şi cele complementare, ceea ce ar avea drept consecinţă faptul că adoptarea de acte legislative de către Uniunea Europeană cu un anumit efect de armonizare ar trebui să fie permisă în cadrul acestor competenţe de coordonare

Competenţe „complementare” (sprijinire, coordonare, completare)- art. 5 din TFUE: în anumite domenii şi în condiţiile prevăzute de tratate,

Uniunea este competentă să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunilor statelor membre fără a înlocui prin aceasta competenţa lor în aceste domenii

- actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre

Curs 7

- art. 6 din TFUE conţine lista competenţelor Uniunii Europene în 7 domenii cu finalitate europeană, cărora li se aplică rolul complementar al Uniunii Europene, cele 7 domenii sunt:

1. protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane2. industria3. cultura

9

4. turismul5. educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul 6. protecţia civilă 7. cooperarea administrativă

- coroborând articolele 3, 4 şi 6 din TFUE, deducem că lista celor 7 domenii este una exhaustivă

- la art. 4 (definirea competenţelor partajate – ce nu este enumerat la art. 3 şi art. 6)

- stricto sensu, competenţele în domeniile prevăzute în art. 6 din TFUE au o natură partajată, cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona nu foloseşte termenul de „partajat” în acest sens al art. 6 şi îl rezervă pentru competenţele în care statele membre şi Uniunea Europeană acţionează pe principiul occupying the field

Domeniul sănătăţii publice- potrivit art. 4 alin. (2) lit. k) din TFUE, Uniunea are o competenţă partajată

pentru „obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică”; în acelaşi timp, Uniunea Europeană are competenţă complementară pentru protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane

- în aceste cazuri în care un domeniu are subdomenii guvernate de competenţe diferite, soluţia propusă de grupul de lucru V, numit competenţe complementare, este în sensul utilizării „testului cu privire la centrul de gravitate”: dacă pentru un anumit domeniu sunt permise măsuri de sprijin ale Uniunii Europene şi doar în mod excepţional, măsuri legislative ale Uniunii, atunci domeniul va fi calificat în ansamblu ca intrând în competenţa complementară; dacă însă, balanţa înclină spre soluţia contrară, domeniul este considerat ca aparţinând competenţei partajate

Politica socială- art. 153 din TFUE alin. (1) lit. a), i), j) şi k) şi alin. (2) li. a) şi b) „Uniunea

susţine şi completează acţiunile statelor membre în domeniile următoare: îmbunătăţirea mediului de muncă pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor, lupta împotriva marginalizării sociale, modernizarea sistemelor de protecţie socială”

- alin. (1) al art. 153 enumeră domeniile în care Uniunea poate acţiona pentru a susţine şi completa acţiunile statelor membre, fără însă a armoniza legislaţiile naţionale, ceea ce ar încadra art. 153 între competenţele complementare, astfel cum sunt definite de art. 2 alin. (5) din TFUE, însă, această concluzie intră în contradicţie cu lista (dedusă ca) exhaustivă din art. 6 TFUE, în care politica socială şi nici subdomeniile acesteia nu sunt precizate

- art. 153 alin. (2) lit. b) face distincţie între două grupuri de competenţe în domeniul politici sociale; pentru cele de la literele a) până la i), Uniunea poate adopta măsuri legislative sub forma directivelor pentru stabilirea unor standarde minime, ceea ce duce la concluzia că aceste competenţe nu sunt complementare, ci partajate

- sunt reglementate de art. 153 două tipuri de competenţe:a) complementare b) partajate

- art. 5 alin. (3) prevede că Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre, aşadar, competenţe de coordonare, rezultă deci, din analiza articolelor de mai sus (art. 153, 6, 5 alin. (3)) că unui singur domeniu, şi anume politica socială, i se aplică 3 tipuri de competenţe, ceea ce vine în contradicţie cu scopul Tratatului de la Lisabona de clarifica repartizarea competenţelor în cadrul Uniunii

- PESC (Politica Externă de Securitate Comună) şi PAC (Politica de Apărare Comună), art. 2 alin. (4) din TFUE care se completează cu dispoziţiile relevante din TUE din titlul 5, capitolul 2, potrivit art. 2 alin. (4) din TFUE, Uniunea este competentă să definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună

Temeiul legal al competenţelor - în funcţie de sistemul de atribuire, de existenţa sau inexistenţa unor

precizări exprese în tratate, în doctrină au fost exemplificate 3 tipuri de competenţe:a) competenţe explicite primele sunt cele prevăzute expres de tratateb) competenţele implicite create pe cale jurisprudenţială, de Curtea de la

Luxemburg, prin metoda de interpretare teleologică sau finalistă, este vorba în special de competenţele externe cu privire la care Curtea a consacrat principiul paralelismului, care înseamnă că dacă există competenţă la nivel intern, atunci ea este valabilă şi la nivel extern, pentru relaţiile externe ale Uniunii Europene

c) competenţele subsidiare sunt reglementate de art. 352 din TFUE (fostul

10

art. 308 din CE): în cazul în care o acţiunea a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul din obiectivele prevăzute de tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând cu unanimitate la propunerea Comisiei şi cu aprobarea (aviz conform – şi cerut şi respectat) Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare „[...] măsurile întemeiate pe prezentul articol nu pot indica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre, dacă tratatele exclud o astfel de armonizare, articolul nu poate fi folosit pentru atingerea obiectivelor din domeniul PESC [...]”

- invocarea art. 352 poate apărea când puterile conferite Uniunii prin tratate sub forma atribuţiilor specifice (competenţa funcţională) ar putea fi insuficiente pentru atingerea obiectivelor atriuite expres de tratate (competenţa materială)

- potrivit jurisprudenţei, art. 352 nu poate servi drept bază pentru extinderea domeniilor de competenţă a Uniunii Europene şi nu poate fi folosit drept „subterfugiu” pentru a alege o bază legală care conduce către o procedură legislativă mai simplă sau care nu implică Parlamentul European

- art. 352 mai este numit şi „rezervorul de competenţe sau flexibility clause” şi este folosit când nu există nici competenţă expresă, nici implicită pentru a completa lacunele tratatelor

- competenţelor care rezultă prin aplicarea art. 352 li se mai spune şi competenţe reziduale

Acţiunea în anulare

- în faţa Curţii de la Luxemburg- art. 263 TFUE, fostul 230 din CE, art. 264 fostul 231 din CE, art. 278 şi 279

din TFUE

Titularii acţiunii- 3 categorii de autori:a) autorii super-privilegiaţi (nu trebuie să demonstreze interesul pentru

introducerea acţiunii, în cazul lor interesul este prezumat): statele membre, instituţiile (Parlamentul European, Consiliul şi Comisia)

- această posibilitate presupune că toate instituţiile şi autorităţile publice naţionale au obligaţia de a monitoriza în permanenţă actele Uniunii publicate în domeniul lor de activitate, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau care le sunt notificate

b) autorii semi-privilegiaţi: Curtea de Conturi a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Comitetul Regiunilor (mai nou, prin Tratatul de la Lisabona), acestea pot introduce acţiune în anulare doar pentru salvgardarea prerogativelor lor

c) autorii neprivilegiaţi, ei trebuie să îşi demonstreze interesul- fiecare dintre persoanele fizice şi juridice calificate drept resortisanţi - au accesul cel mai greu la Curte, art. 363 prevede 3 tipuri de acte ce pot fi

atacate de către aceştia:1) pot introduce acţiune în anulare împotriva actelor al căror destinatar

sunt resortisanţi (caracter individual, decizia – fie legislative, fie nelegislative)2) împotriva actelor care nu li se adresează, nu le sunt destinate, dar

care îi privesc direct şi individual (decizii, directive, regulamente, fie legislative, fie nelegislative)3) împotriva actelor normative care nu li se adresează, dar care îi privesc

pe resortisanţi direct (noutate prin Tratatul de la Lisabona care nu mai precede şi caracterul individual) şi care nu presupun măsuri de executare (nu se poate directiva, doar regulamentele)

Actele care pot fi atacate printr-o acţiune în anularea) actele legislative b) regulamentele, deciziile sau directivele adoptate de Parlament şi Consiliu

potrivit procedurii legislative ordinare sau potrivit unei proceduri legislative speciale (art. 293 şi următoarele din TFUE)c) actele fără caracter legislativ :1) actele Consiliului, Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene – altele

decât avizele şi recomandările)2) acte ale Parlamentului European sau ale Consiliului European destinate

11

să producă efecte faţă de terţi3) actele organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii Europene menite să

producă efecte faţă de terţi- pentru a stabili dacă un act este atacabil sau nu, potrivit jurisprudenţei

Curţii, aceasta va lua în considerare natura şi conţinutul actului şi nu forma acestuia - avizele şi recomandările nu pot face obiectul unei acţiuni în anulare

Curs 8 - de asemenea, nu pot fi atacate printr-o acţiune în anulare următoarele tipuri

de acte (enumerare exemplificativă):a) acte adoptate de guvernele statelor membre b) actele preparatorii sau măsurile intermediare c) actele confirmative d) comunicări informale sau intrucţiuni interne (dacă nu au efecte juridice) –

Curtea se uită întotdeauna la conţinutul actelor, nu la forma acestora

- în legătură cu noţiunea de acte normative prevăzută de art. 263 paragraful 4 din TFUE există o incertitudine de interpretare dată de absenţa oricărei definiţii în tratate; există mai multe tipuri de interpretări:

1) o primă interpretare este în sensul asimilării actelor normative cu toate actele (regulamente legislative sau nelegislative) având destinaţie generală şi efecte juridice impersonale

2) o a doua interpretare mai strictă, în sensul asimilării actelor normative doar cu actele nelegislative (regulamente), adică acelea care nu pot fi încadrate la art. 289 din TFUE care reglementează procedura legislativă

- potrivit interpretării Curţii – Cauza 16/2002, actele legislative sunt reprezentate de orice măsură care este formulată în termeni generali şi abstracţi; această definiţie a Curţii este diferită de prevederile art. 289 alin. (3) din TFUE care spune că actele juridice adoptate prin procedură legislativă constituie acte legislative

Interesul direct şi individual - pentru a demonstra interesul direct sunt necesare două condiţii cumulative

(Hotărârea Regione Siciliana din 2006 şi Infront din 2008):a) situaţia juridică a reclamantului să fie afectată direct de actul atacat b) să nu existe marjă de discreţie - „direct”, potrivit Curţii, înseamnă că actul se impune resortisantului fără

intermediar (regulamentul şi decizia)

- în practică, dificultatea apare cu privire la „intermediar” atunci când, de exemplu: actul este adresat cuiva, însă el vizează direct şi individual pe altcineva, de exemplu: Comisia Europeană a sancţionat un stat pentru că a acordat ajutoare ilegale uneia dintre regiunile sale; decizia Comisiei este, în mod formal, adresată statului membru; teoretic, regiunea afectată nu ar putea introduce acţiune în anulare împotriva deciziei Comisiei pentru că aceasta nu i se adresează, nu are ca destinatar regiunea, ci statul membru, însă, având în vedere că decizia priveşte regiunea în mod direct şi individual, regiunea poate ataca decizia în temeiul art. 263 paragraful 4 ipoteza 2

- pe de altă parte, importatorii dintr-un stat membru ai unui produs dintr-un stat terţ (din afara Uniunii), în privinţa căruia există un regulament (regulamentul se adresează, prin definiţie, tuturor statelor membre, destinatari impersonali cu aplicabilitate generală) care interzice importul acelui produs, nu pot introduce acţiune în anulare împotriva regulamentului deoarece acesta are caracter general

- cu toate acestea, dacă importatorul din statul membru are deja 2 vapoare încărcate cu produsul respectiv, care face obiectul regulamentului, pe mare, care se deplasează spre o destinaţie fixă din statul membru, Curtea de Justiţie a considerat că regulamentul nu trebuie aplicat mărfurilor deja expediate în baza unui contract, care trebuie executat în termen de 10 zile; de asemenea, se consideră că dispoziţiile regulamentului privesc în mod individual importatorul, deoarece acesta se găseşte într-o situaţie care îl caracterizează, îl individualizează în raport cu o categorie generală (adică în raport cu ceilalţi importatori care nu au vapoare pe mare)

- interesul individual (Plaumann din 1963 25/62: „alte persoane decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că sunt în mod individual interesaţi decât în cazul în care această decizie le aduce atingere din cauza anumitor calităţi care le sunt specifice datorită unor circumstanţe care le caracterizeză în raport cu orice altă persoană şi le individualizează în mod asemănător cu destinatarul”

- de exemplu : un producător de maşini din Germania care este condamnat de

12

Comisie la plata unei amenzi unor dealeri italieni poate introduce acţiune în anulare împotriva acestei decizii deoarece îi este adresată individual, însă, alta este situaţia în cazul unui regulament care introduce cote de lapte pentru fermieri, fermierii nu se pot adresa individual Curţii de la Luxemburg deoarece regulamentul nu li se adresează individual

- potrivit doctrinei, pentru a fi în mod individual vizat de o decizie adresată unei alte persoane, reclamantul trebuie să demonstreze că face parte dintr-un cerc restrâns de persoane care erau cunoscute în momentul adoptării actului

Termenul în care poate fi introdusă acţiunea- termenul este de 2 luni, este prelungint în mod invariabil cu 10 zile, termen

de distanţă şi curge de la:1) de la publicarea actului în Jurnalul Oficial 2) de la notificarea actului către destinatar 3) data la care instituţia sau autoritatea publică a luat cunoştinţă de conţinutul exact şi de motivele actului în cazul în care

actul nu a fost publicat şi nici nu i-a fost notificat, cu condiţia să fi cerut comunicarea acelui act într-un termen rezonabil din momentul în care afla de existenţa actului

- pentru cazurile excepţionale în care actul este considerat ca inexistent, acţiunea în anulare poate fi introdusă oricând, un act este considerat inexistent de Curte dacă este atins de o neconformitate atât de gravă şi de evidentă, încât nu poate fi tolerată de dreptul Uniunii şi deci actul este tratat ca neavând efect juridic nici măcar provizoriu (Hotărârea BASF din 1994) – în această situaţie avem o acţiune de declarare a inexistenţei actului respectiv, nu anulare

Motive (în cazul acţiunii în anulare)- aceste motive sunt enumerate limitativ de art. 263 paragraful 2 din TFUE:1. necompetenţa – lipsa competenţei de a adopta actul respectiv pentru

instituţia respectivă- de exemplu : a) necompetenţa Uniunii Europene , adică în tratate nu exista nicio bază

juridică pentru adoptarea respectivului actb) necompetenţa unei instituţii (adoptarea de către Comisie a unor

măsuri de punere în aplicare care depăşesc cadrul stabilit prin actul de bază – legislativ sau nelegeslativ (delegat), acte de punere în aplicare)

c) încheierea unui acord internaţional de către Comisie deşi era competent Consiliul

d) nerespectarea de către Comisie a condiţiilor delegării

2. încălcarea unor norme fundamentale de procedură - de exemplu : a) lipsa motivării, motivarea insuficientă sau contradictorie b) nu au fost consultate instituţii sau organe ale Uniunii Europene al căror

aviz este prevăzut de tratat

- potrivit jurisprudenţei Curţii, nu au fost acceptate drept motive de anulare următoarele 2 exemple:

1) recurgerea la procedura de urgenţă de către Parlamentul European în condiţii care nu justificau urgenţa

2) motivarea sumară a unei decizii dacă există o practică constantă a autorului actului la care acesta face referire

3. încălcarea tratatelor sau a altor acte adoptate în aplicarea acestora - de exemplu :a) incompatibilitatea actului atacat cu dreptul primar sau cu dreptul

derivat (normă de aplicare a dreptului primar) – Curtea a mai acceptat drept motiv şi încălcarea principiului încrederii legitime sau eroarea manifest de apreciere

- în cadrul acestei categorii nu au fost acceptate următoarele ipoteze:1) incompatibilitatea actelor Uniunii cu acte naţionale 2) dificultăţile de aplicare a actului 3) încălcarea principiului reciprocităţii

4. abuzul de putere - invocat frecvent, dar foarte rar acceptat de Curte

13

- pe baza unor indicii obiective, pertinente şi concordante, actul apare ca fiind adoptat în scopul exclusiv sau cel puţin determinant de a atinge alte obiective decât cele prevăzute sau de a eluda o procedură (de exemplu: alegerea unei baze legale greşite)

- nu poate fi invocat abuzul de drept de exemplu: în cazul în care se urmăresc mai multe obiective, chiar dacă există un motiv nejustificat alături de cele valabile atâta timp cât scopul esenţial al actului nu este compromis

Precizări- motivele pot fi invocate pentru întregul act sau pentru anumite părţi, articole

din el- în cererea introductivă trebuie cuprinse toate motivele considerate relevante

de anulare avute în vedere, fiind exclusă posibilitatea de a introduce motive noi pe parcursul acţiunii - caracterul întemeiat sau nu al motivelor invocate se apreciază prin raportare

la momentul adoptării actului Unde poate fi introdusă acţiunea

- la Curte se pot introduce acţiunile în anulare pentru actele Consiliului şi/sau Parlamentului European atacate de statele membre sau de instituţii (excepţie actele în domeniul ajutorului de stat şi antidumping-ului care sunt atacabile la Tribunal)

- la Tribunal se pot introduce acţiuni în anulare împotriva actelor Comisiei, acţiunea fiind introdusă de state membre, de instituţii sau de resortisanţi (particularii nu ajung la Curte decât în recurs, în primă instanţă doar la Tribunal)

- pentru acţiunea în anulare nu se plăteşte taxă de timbru şi nici vreo altă taxă, însă dacă Curtea face anumite cheltuieli (traduceri, fotocopii) – acestea sunt suportate de parte

Efectele acţiunii în anulare1. efectele introducerii acţiunii în anulare- introducerea acţiunii în anulare nu suspendă executarea actului (art. 278 din

TFUE)- instanţele Uniunii (Curtea sau Tribunalul), având în vedere circumstanţele

cauzei, au posibilitatea de a suspenda (excepţional) executarea actului sau de a dispune măsuri provizorii în condiţiile prevăzute de art. 278, 279 din TFUE

2. efectele adoptării hotărârii în sensul anulării actului atacat- înainte de adoptarea hotărârii , potrivit jurisprudenţei, actul se bucură de

prezumţia de validitate (Hotărârea Granaria), însă, potrivit art. 264 din TFUE, dacă acţiunea este întemeiată, instanţa de la Luxemburg declară actul nul şi neavenit, prin urmare, actul dispare din ordinea juridică a Uniunii ex tunc, de la data intrării în vigoare, deci părţile trebuie puse în situaţia anterioră adoptării actului, anularea putând fi parţială sau totală

- în baza art. 264 din TFUE, instanţa de la Luxemburg poate declara că anumite efecte ale actului vor subzista, vor fi păstrate; de asemenea, instanţa de la Luxemburg poate să limiteze efectele retroactivităţii

- instanţa poate să anuleze actul, dar să îl menţină până când instituţia adoptă unul nou; se recurge la această soluţiune când nemenţinerea actului ar antrena prejudicii pentru particulari

Executarea hotărârii- în sensul anulării parţiale sau totale a actului atacat, art. 266 din TFUE:

instituţiile al căror act a fost anulat parţial sau total trebuie să ia măsurile necesare petru punerea în executare a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Curs 9

Excepţia de ilegalitate

- art. 277 TFUE- excepţia de ilegalitate este o procedură indirectă, singura instanţă

competentă este Curtea de la Luxemburg, nu sunt competente instanţele naţionale- sub rezerva expirării termenului de 2 luni, prevăzut de art. 263 pargraful 3

(acţiunea în anulare) în cazul unui litigiu privind un act cu caracter general (noutate adusă de Tratatul de la Lisabona, fostul art. 265 făcea referire doar la regulamente), adoptat de o instituţie, un organ, un oficiu sau o agenţie a Uniunii, orice parte la acel litigiu se poate prevala de motivele de drept prevăzute la art. 263 TFUE pentru a invoca în faţa Curţii de Justiţie (tribunal sau curte) inaplicabilitatea acestui act

14

Avantaje (faţă de acţiunea în anulare)1. lipsa termenului de 2 luni, pe cale de excepţie se poate invoca ilegalitatea

oricând2. excepţia poate fi invocată de orice titular (orice parte din litigiu), nu mai

trebuie demonstrat interesul pentru invocarea excepţiei

Diferenţe (faţă de acţiunea în anulare)1. efectul admisibilităţii excepţiei este inter partes litigantes şi nu erga omnes2. instanţa de la Luxemburg declară actul inaplicabil sau neinvocabil în speţă,

spre deosebire de acţiunea în anulare la care instanţa de la Luxemburg declară actul nul şi neavenit (cu unele excepţii) şi pentru toată lumea

- excepţia de ilegalitate nu este admisă dacă actul putea fi atacat potrivit art. 263 TFUE

- excepţia pe care o consacră Curtea de la această regulă este valabilă doar pentru titularii privilegiaţi atunci când actul în cauză este un regulament, chiar dacă este evident că s-ar fi putut face acest lucru şi pe cale de acţiune în anulare

- noutatea adusă de Tratatul de la Lisabona este faptul că excepţia de ilegalitate se aplică nu doar regulamentelor, cum prevedea expres fostul art. 241 CEE, ci se aplică oricărui act cu caracter general, adoptat de o instituţie, organ, oficiu, agenţie

- această noutate nu este absolută pentru că ea codifică o jurisprudenţă veche a Curţii care extindea aplicabilitatea art. 241 la orice act cu efect general ca regulamentul

- scopul excepţiei de ilegalitate este acela de a compensa imposibilitatea de a acţiona în mod direct, de a cere prin acţiune directă anularea actului

Acţiunea în carenţă

- este reglementată de art. 265 şi art. 266 din TFUE - este o acţiunea mai rar întâlnită în practică- acţiunea în carenţă constă în posibilitatea pusă la dispoziţia statelor şi a

instituţiilor, precum şi la dispoziţia resortisanţilor, de a ataca în anumite condiţii abţinerea sau decizia de a se abţine a Parlamentului European, Consiliului, Consiliului European, Comisiei sau Băncii Centrale Europene, precum şi a organelor, oficiilor, agenţiilor în materii în care acestea au, conform tratatelor, obligaţia de a lua o anumită măsură

- fiind un mijloc de control jurisdicţional, acţiunea în carenţă are un rol important, garantând excercitarea puterilor Uniunii Europene, conferite instituţiilor prin tratate şi urmărind să le oblige să acţioneze

- scopul acţiunii este deci obţinerea unei hotărâri a instanţei de la Luxemburg care să constate că instituţia, oficiul, organul, agenţia a acţionat nelegal prin neluarea unei decizii

Titularii acţiunii (legitimare procesuală activă)1. titularii privilegiaţi (statele membre şi instituţiile) – instanţele de la

Luxemburg (Curtea, Tribunalul) nu pot avea drept la acţiune (pentru că au funcţie jurisdicţională)2. orice persoană fizică sau juridică care poate introduce o acţiune în faţa

instanţei de la Luxemburg cu o plângere împotriva unei instituţii (dintre cele pe care le vom vedea la legitimarea procesuală pasivă) a Uniunii care a omis să îi adreseze un act, altul decât o recomandare sau un aviz, art. 265

- resortisantul trebuie să demonstreze interesul direct sau cel puţin indirect în actul care nu a fost adoptat de pârât

- omisiunea pe care o reclamă resortisantul trebuie să fie în legătură cu un act obligatoriu din punct de vedere juridic

Legitimare procesuală pasivă1. instituţiile cu funcţii legislative: Consiliul, Comisia, Parlamentul European 2. Consiliul European3. Banca Centrală Europeană4. toate organele, oficiile, agenţiile (Europol, Eurojust etc)

Procedura acţiunii în carenţă- sunt 2 etape:1. faza administrativă care este prealabilă, condiţie sine qua non, fără caracter

contencios

15

- acţiunea în carenţă nu poate fi exercitată decât dacă instituţia în cauză a fost în prealabil invitată să acţioneze şi dacă la expirarea unui termen de 2 luni de la această invitaţie, instituţia respectivă nu a luat atitudine, nu şi-a precizat poziţia

- în cadrul acestei etape, partea interesată trebuie să solicite instituţiei competente (art. 36) să pună capăt inactivităţii sale; cererea reprezintă de fapt o punere în întârziere, de aceea, acestă invitaţie (cerere) trebuie să fie clară, precisă şi să avertizeze instituţia că perseverarea în inacţiune va conduce la declanşarea etapei contencioase (adică acţiunea în carenţă)

- cererea trebuie să precizeze data de la care curge termenul de 2 luni în decursul căruia instituţia trebuie să pună capăt inacţiunii

- cererea se adresează numai instituţiei competente şi obligate de tratate la o anumită acţiune

- cererea trasează limitele în care va putea fi introdusă o eventuală acţiune în carenţă

- dacă instituţia în cauză a luat atitudine (în general Curtea foloseşte orice tip de reacţie, chiar şi informală, că a luat atitudine) o eventuală acţiune în carenţă rămâne fără obiect

2. faza judiciară, contencioasă - dacă instituţia nu acţionează sau decide să nu acţioneze, aceasta poate fi

admisă în faţa instanţei de la Luxemburg într-un nou termen de 2 luni, Curtea, în jurisprudenţa sa, apreciază în general că orice act sau acţiune a instituţiei, chiar fără a îmbrăca un caracter formal şi obligatoriu, trebuie considerat /ă o luare de poziţie punând capăt inacţiunii

Motivele acţiunii în carenţă1. încălcarea tratatelor2. încălcarea obligaţiei de a acţiona prevăzută de tratate- nu reprezintă, potrivit jurisprudenţei Curţii, cauză pentru invocarea acestei

acţiuni incompetenţa instituţiei sau încălcarea normelor substanţiale (intră la acţiune în anulare)- inacţiuni pot fi în legătură, de exemplu: un acord internaţional, lipsa unei

propuneri legislative a Comisiei, un regulament

Efectele hotărârii pentru o astfel de acţiune în faţa Curţii:1. constată ilegalitatea inacţiunii 2. obligă instituţia în cauză să acţioneze - instituţia sau instituţiile a căror abţinere a fost declarată contrară tratatelor

este/sunt obligate să ia măsurile impuse de executare a hotărârii - hotărârea are efecte limitate: a) obligă instituţia să acţioneze, dar nu ia locul actului b) Curtea poate indica ce act este necesar să fie adoptat pentru conformarea cu

hotărârea sa

- în legătură cu executarea, art. 266 TFUE: instituţia a cărei abţinere a fost declarată contrară tratatelor este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii; acest lucru nu aduce atingere obligaţiei rezultate din aplicarea art. 340 paragraful 2 din TFUE privind răspunderea extracontractuală a Uniunii Europene: Uniunea Europeană este obligată, ca organizaţie, să repare, conform cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituţii sau de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor

Cererea preliminară

- este o procedură necontencioasă- faza de cooperare a instanţei naţionale cu instanţă europeană în efortul de a

interpreta corect şi uniform dreptul Uniunii Europene- art. 267 TFUE, fostul 234 CEE şi art. 19 alin. (3) TUE- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu

titlu preliminar cu privire la 2 chestiuni:a) interpretarea tratatelor b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile

sau agenţiile Uniunii- în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-

un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune

16

- în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte conditione în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, este obligată să sesizeze Curtea

- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene deţine monopolul interpretării uniforme dreptului Uniunii potrivit art. 19 alin. (1) primul paragraf care spune că instanţa de la Luxemburg asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor

Condiţiile cererii preliminare- să existe un litigiu pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale, indiferent de

grad, care să sesizeze Curtea cerând interpretarea sau aprecierea validităţii unui act al Uniunii - reprezintă un mecanism necontencios de cooperare între instanţa de la

Luxemburg şi instanţele naţionale (asemănător cu excepţia de neconstituţionalitate) şi nu există relaţie ierarhică între cele 2 jurisdicţii

Cine poate adresa cererea preliminară?- instanţele judecătoreşti din statele membre (nu părţile) – părţile pot sugera

judecătorului că este utilă o astfel de întrebare, dar ultimul cuvânt cu privire la cererea preliminară îl are judecătorul- cerinţe precizate de jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg pentru noţiunea

de instanţă:a) să fie un organ stabilit de legeb) să aibă caracter permanentc) jurisdicţie obligatoried) procedură contradictoriee) să aplice dreptul f) să fie independentă (instanţa, organul)g) întrebarea să apară în exercitarea funcţiei judiciare

Curs 10

Obiectul întrebării preliminarii- întrebările adresate de instanţele naţionale privesc interpretarea tratatelor

Uniunii Europene (dreptul primar) sau interpretarea ori validitatea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii

- instanţa de la Luxemburg nu poate fi întrebată cu privire la aplicarea sau compatibiitatea cu dreptul Uniunii, actelor normative interne, naţionale

Cine poate adresa întrebarea?- există 2 categorii de instanţe:1. instanţele pot adresa cererea preliminară dacă apreciază că răspunsul Curţii

de Justiţie este necesar adoptării hotărârii în litigiul de la nivel naţional2. instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate potrivit dreptului intern, sunt

obligate să sesizeze Curtea

Procedura scrisă se desfăşoară astfel: 1) judecătorul naţional care adresează o cerere preliminară suspendă

procesul pendinte 2) comunică cererea sa Curţii care, dacă o consideră adminisibilă, o dă

spre traducere în toate limbile oficiale şi o publică în Jurnalul Oficial3) Curtea notifică prin grefier părţilor în cauză, statelor membre, Comisiei

Europene, Consiliului dacă actul în cauză este adoptat de acesta, eventual Băncii Centrale Europene dacă actul respectiv este din domeniul Uniunii Economice Monetare şi dacă este o problemă de drept relevantă pentru Spaţiul Economic European, Curtea comunică şi statelor Spaţiului Economic European care nu sunt state membre ale Uniunii

4) în termen de 2 luni de la comunicarea acestor acte sau publicarea lor în Jurnalul Oficial, părţile, statele membre, Comisia şi dacă a fost vorba de un act al său, Consiliul, au dreptul să depună la Curte observaţii scrise

Procedura orală- în cadru procedurii orale se face audierea părţilor, se ascultă opinia

avocatului general, cei care au depus observaţii scrise sunt întrebaţi dacă pot să participe şi la audieri, apoi are loc deliberarea care este cu uşile închise şi apoi adoptarea hotărârii

17

- hotărârea se publică în Jurnalul Oficial, se publică pe site, apare şi un comunicat de presă (Curtea se pronunţă pentru prima dată în problema de drept x)

- cererea preliminară în aprecierea validităţii, atunci când judecătorul naţional are îndoieli că un act al Uniunii este conform cu alte acte

- tratatele nu prevăd motivele de neconformitate pe care să le invoce instanţa naţională, în consecinţă, jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg a umplut lacuna acestui tratat şi prevede drept motive posibile pe cele enumerate la acţiunea în anulare (vezi acţiunea în anulare)

- particularităţi: instanţa naţională nu poate declara ea însăşi actul Uniunii nevalid

- instanţa naţională poate să suspende aplicarea în speţă a actului Uniunii care este considerat nevalid până primeşte răspunsul de la Curte, în anumite condiţii:

a) dacă instanţa naţională are dubii serioase cu privire la conformitatea actului cu dreptul Uniunii

b) dacă există urgenţă în sensul evitării unui prejudiciu ireparabil

Drepturile şi obligaţiile Curţii de Justiţie1) în principiu, Curtea de la Luxcemburg trebuie să răspundă tuturor

întrebărilor preliminare şi doar întrebărilor puse de instanţa naţională2) nu trebuie să se pronunţe cu privire la faptele speţei3) Curtea are unele prerogative în ceea ce priveşte întrebarea sau

întrebările preliminarii (aceste prerogative reies din jurisprudenţa sa)4) poate reformula cererile (întrebările)5) poate completa întrebările6) poate răspunde parţial la ele7) poate transforma o întrebare privind interpretarea într-o întrebare

privind aprecierea validităţii

Cazuri de inadmisibilitatea) când Curtea, după ce primeşte dosarul, îşi dă seama că nu există baze

faptice sau legale suficiente pentru a justifica întrebarea preliminarăb) când întrebările preliminare sunt în mod evident nerelevantec) când cererea preliminară solicită o opinie consultativă cu privire la o

problemă de drept generală sau ipoteticăd) când cerera prezintă un abuz de procedură, în sensul că au fost interese

pentru a tergiversa procesul la nivel naţionale) când nu există o dispută reală în litigiul naţional, procesul pe fond

Drepturile şi obligaţiile părţilor 1) nu pot introduce ele cererea la Curte2) nu îl pot forţa pe judecătorul naţional să facă acest lucru3) pot fi ascultate de instanţa naţională şi pot trimite observaţii scrise sau şi

orale în faţa Curţii de la Luxemburg

Efectele cererii preliminare şi efectele hotărârii Curţii care conţine răspunsul la întrebările preliminarii- cererea preliminară are drept efect suspendarea procedurii la nivel naţional,- judecătorul naţional are dreptul să aprecieze, dacă este cazul, să adopte

măsuri conservatorii, mai ales dacă este vorba de aprecierea validităţii- în ceea ce priveşte hotărârea Cuţii în care se dă răspunsul la întrebările

preliminarii, aceasta este una obligatorie, nu are valoare de aviz consultativ sau de opinie- instanţa naţională este legată de interpretarea dată de Curte (este obligată

să respecte), de asemenea, interpretarea este obligatorie şi pentru alte instanţe naţionale în faţa cărora se ridică aceeaşi problemă de drept

- în principiu, efectele hotărârii Curţii sunt ex tunc, cu efect retroactiv, totuşi, Curtea are dreptul să limiteze efectele hotărârii sale cu privire la aplicarea în trecut, pentru a respecta principiul securităţii juridice

- teoretic, şi Tribunalul poate rezolva cereri preliminare- potrivit art. 256 alin. (3) din TFUE, Tribunalul are competenţa de a judeca

cereri preliminare, însă, în domenii specifice stabilite de statatul Tribunalului - având în vedere însă, că un astfel de document nu a fost adoptat încă, Curtea de Justiţie este în prezent singura

competentă să judece trimiteri preliminare

18

- de discutat la seminar: procedura accelerată şi procedura preliminară de urgenţă

Concluzii- în urma examinării cererii preliminare reiese cu claritate regula conform

căreia rolul prinicipal al Curţii de Justiţie este de a oferi interpretarea (obligatorie) dreptului Uniunii, fiind singura autoritate competentă în acest sens, în scopul asigurării unei aplicări uniforme a dreptului Uniunii în toate statele membre

- în acelaşi timp, se remarcă importanţa judecătorului naţional, privit de jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg ca „judecător de drept comun în dreptul Uniunii”

Acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiei de către statele membre

- art. 258 din TFUE (Comisie vs. state membre)- art. 259 TFUE (statul membru vs. alt stat membru)- art. 258: în cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat

oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect după ce a oferit statului posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile; în cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz, în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

- art. 259: oricare dintre statele membre poate sesiza CJUE în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor; înainte ca un stat membru să introducă acţiunea, trebuie să sesize Comisia, Comisia emite un aviz motivat după ce a oferit statelor posibilitatea de a-şi prezenta în contradictoriu observaţiile scrise şi orale

- în cazul în care Comisia nu a emis avizul în termen de 3 luni de la introducerea cererii, absenţa avizului nu împiedică sesizarea Curţii

Curs 11

Politica comercială comună

Aspecte generale – plasare în contextClasificarea politicilor în cadrul Uniunii:

1. politicile privind cetăţenii :a) domenii care privesc drepturile cetăţenilor şi apărarea lorb) informarea, audiovizualul şi culturac) protecţia consumatorilor

2. politicile orizontale – privesc interesele tuturor statelor membre:a) politica regională (se referă la acele măsuri normative alocare de fonduri

pentru ca regiunile din statele membre să ajungă la dezvoltări similare)b) politica socială (forţa de muncă, discriminarea etc.)c) politica fiscalăd) concurenţae) protecţia mediului

3. politicile sectoriale - enumerate exemplificativ, nu exhaustiv: a) industrie şi întreprinderib) cercetare şi tehnologiec) energied) transporte) agricultură etc

4. politicile externe a) politica comercială comunăb) ajutorul pentru dezvoltare (ajutor umanitar gen Africa, Caraibe etc)c) relaţii externe ale Uniunii Europene (relaţiile Uniunii cu Asociaţia

19

Europeană a Liberului Schimb - AELS, Spaţiul Economin European, ţările din Europa Centrală şi de Est, Zona Mediteraneană şi Orientul Mijlociu, ţările asiatice, America de Nord, America Latină etc.)

- încă de la crearea comunităţilor europene politica comercială comună a fost inclusă în cadrul politicilor „comune” (adică în competenţa exclusivă a comunităţilor – acum a Uniunii Europene) alături de politica agricolă comună şi de politica comună a transporturilor (acestea două din urmă fiind astăzi în competenţa partajată)

- Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană din 1957 prevedea, încă de pe atunci, dreptul Consiliului de a decide cu majoritate calificată autorizarea Comisiei de a reprezenta comunitatea în negocierile comerciale şi de a-şi stabili mandatul în acest domeniu

Temei legal- art. 3 alin. (1) lit. e) din TFUE – Uniunea are competenţă exclusivă în

anumite domenii- partea a V-a numită acţiunea externă a Uniunii, titlul II – Politica comecială

comună: art. 206 şi 207 din TFUE (art. 131 – 134 din Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană)

Principiile pe care se bazează politica comercială comună- potrivit art. 207 această politică este bazată pe principii uniforme în special

în ceea ce priveşte: 1) modificările tarifare2) încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi

servicii şi aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale 3) investiţiile străine directe4) uniformizarea măsurilor de liberalizare 5) politica exporturilor 6) măsurile de protecţie comercială printre care şi cele care se adoptă în caz de

dumping şi de subvenţii

- Comisia este instituţia însărcinată cu asigurarea executării măsurilor de politică comercială comună, astfel:

a) Comisia este cea care recomandă statelor membre metodele optime de cooperare între ele astfel încât să se evite apariţia unor dificultăţi economice pentru unele state membre

b) Comisia este cea care autorizează, dacă este cazul, adoptarea unor măsuri de protecţie naţională stabilind condiţiile şi modalităţile concrete de aplicare a acestor măsuri

- tratatul menţionează că în caz de urgenţă statele membre pot cere Comisiei autorizaţia de a lua ele însele măsurile pe care le consideră necesare în vederea remedierii disparităţilor create de aplicarea politicilor comerciale comune, cu condiţia însă ca aceste măsuri să nu disturbe piaţa internă

Domeniul de aplicare a acestei politici- în opinia Curţii de Justiţie domeniul politici comerciale comune include

regimurile de ajutoare la export şi măsurile care privesc creditele destinate finanţării chetuielilor locale legate de operaţiunile la export

- Uniunea are competenţă exclusivă în privinţa politicilor comerciale pentru că statele membre i-au transferat responsabilitatea în acest domeniu

- măsurile cu caracter naţional sunt permise numai în baza unei autorizaţii speciale din partea Uniunii; în acest context menţionăm că România a trebuit să abroge înainte de aderare toate acordurile internaţionale bilaterale cu statele terţe în domeniul comercial şi să modifice aacordurile bilaterale economice în sensul înlăturării prevederilor referitoare la domeniul comercial

- acordurile bilaterale comerciale cu statele membre au devenit inaplicabile autormat de la data aderării României

1. Regimul importurilor şi exporturilor2. Regimul de protecţie împotriva practicilor comerciale neloiale în relaţiile

comerciale externe ale Uniunii

Regimul importurilor - importurile în cadrul Uniunii au fost supuse unor reglementări după criteriul

liberalizării sau contingentării lor - importurile liberalizate ale mărfurilor provenite din ţări terţe sunt

20

reglementate de Regulamentul 260/2009 privind regimul comun aplicabil importurilor (acest regulament se aplică pentru toate produsele originale din ţări terţe cu excepţia produselor textile reglementate de alt regulament)

- regulamentul prevedere anumite proceduri: 1) o procedură de informare a Comisiei de către statele membre asupra

faptului dacă tendinţa la importuri reclamă măsuri de supraveghere sau măsuri de salvgardare 2) o procedură de consultare în cadrul unui comitet consultativ la cererea

unui stat membru sau din iniţiativa Comisiei având ca obiect condiţiile şi modalităţile importurilor, evoluţia lor, eventuale măsuri de luat etc.

3) o procedură de anchetă la sfârşitul căreia Comisia va prezenta un raport Comitetului consultativ

- în cazul în care sunt necesare măsuri de salvgardare, acestea pot fi luate atunci când un produs este important în Uniune într-o cantitate mult prea mare sau când se cauzează prin acel import excesiv prejudicii grave producătorilor din Uniunea Europeană

- în aceste situaţii, Comisia poate să limiteze perioada de valabilitate a documentelor de import sau să modifice regimul de import pentru produsul în cauză, prevăzându-se că el poate fi pus în libera circulaţie numai cu condiţia obţinerii unei autorizaţii de import care va fi acordată potrivit modalităţilor şi cu limitele definite de Comisie

Regimul exporturilor- este reglementat de Regulamentul 1061/2009 privind instituirea unui regim

comun aplicabil exporturilor1. în principiu, exporturile produselor din Uniune către statele terţe sunt

libere, adică, regula este că aceste exporturi nu sunt supuse unor restricţii cantitative, regulamentul precizând însă şi câteva excepţii

- regulamentul organizează o procedură de informare şi una de consultare când, ca urmare a unei evoluţii neobişnuite pe piaţă, un stat membru consideră că ar putea fi necesare nişte măsuri de protecţie

- măsurile de protecţie pot fi luate de Comisie şi pot fi limitate fie la exporturile spre anumite ţări terţe, fie la exporturile din anumite regiuni ale Uniunii

- măsurile de protecţie nu pot afecta produsele care sunt deja în circulaţie spre frontierele Uniunii

- în mod excepţional , un stat membru poate lua măsuri unilaterale de protecţie când consideră că pe teritoriul său există o situaţie critică; măsurile vor avea însă caracter provizoriu şi vor consta în cerinţa obţinerii unei autorizaţii de export

- pot fi aplicate restricţii cantitative la export de către un stat membru pe motiv de moralitate publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi a vieţii oamenilor, animalelor sau plantelor, protecţia tezaurelor naţionale care au valoare artistică, istorică sau arheologică, protecţia proprietăţii industriale şi comerciale

2. exporturile neliberalizate care sunt reglementate prin Regulamentul 717/2008

- metode de plafonare:1) prima metodă de plafonare se bazează pe luarea în considerare a curentelor

tradiţionale de schimb 2) ordinea cronologică a introducerii cererilor 3) repartizarea în proporţia cantităţilor cerute în timpul introducerii cererilor ,

ceea ce însemnă că autorităţile competente din statele membre comunică Comisiei numărul de cereri de licenţă primite, după examinarea acestei informaţii, Comisia va determina plafoanele sau tranşele aplicabile

Regimul de protecţie împotriva practicilor comerciale neloiale aplicabile relaţiilor externe ale Uniunii EuropeneDumpingul

- Regulamentul 384/1996 precizează că un produs va fi considerat că face obiectul practicii de dumping dacă preţul său de export spre Uniune este mai mic decât un preţ comparabil pentru produsul similar în cursul obişnuit al comerţului din ţara exportatoare

- în scopul comparării celor două preţuri se au în vedere, potrivit regulamentului, următoarele aspecte:

a) caracteristicile fixe ale produsuluib) taxele la importc) taxele indirected) reducerile

21

e) chetuielile pentru ambalare f) comisioaneg) conversiile monetare etc. - în vederea aplicării taxelor de protecţie faţă de practicile de dumping

condiţia esenţială este cauzarea de prejudicii aduse industriei Uniunii Europene sau ameninţarea cu cauzarea unui astfel de prejudiciu

Alte practici comerciale neloiale reglementate de dreptul Uniunii sunt următoarele:1) importurile subvenţionate din ţările nemembre ale Uniunii reglementate de

Regulamentul 2026/1997 modificat prin Regulamentul 1973/20032) obstacolele la comerţ reglementate de Regulamentul 3286/19943) contrafacerea reglementată de Regulamentul 1383/2003

- jurisprudenţă : C – 121/2006P (recurs), C – 104/1997P, T – 254/1997, C – 93/2002, C – 277/2002

Curs 12

Libera circulaţie a mărfurilor

Aspecte generale- libera circulaţie a mărfurilor în cadrul Uniunii Europene: Regim în cadrul

căruia bunurile nu întâmpină la frontiere niciun obstacol stabilit de stat indiferent dacă bunurile sunt importate sau exportate

- libera circulaţie a mărfurilor este realizată atât prin interzicerea între statele membre a taxelor vamale de import sau export, cât şi prin împiedicarea statelor membre de a institui taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale

- Uniunea vamală reprezintă ansamblul schimburilor de mărfuri cu privire la care este interzisă între statele membre introducerea de taxe vamale la import şi la export şi a oricăror alte taxe cu efect echivalent; de asemenea, Uniunea vamală presupune adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe

- Uniunea vamală a condus la realizarea unei politici comerciale comune la nivelul Uniunii Europene şi a determinat adoptarea unei legislaţii vamale proprii acestor organizaţii (Uniunii), şi anume: Codul vamal comunitar intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994

- libera circulaţie a mărfurilor se desfăşoară în interiorul limitelor geografice în care statele membre îşi exercită suveranitatea, aceasta este ceea ce Codul vamal comunitar numeşte teritorul vamal al Uniuni Europene (art. 3)

- seminar : Codul vamal, art. 3: teritorii din Uniune care nu fac parte din teritoriul vamal şi teritorii care nu sunt în Uniune, dar fac parte din teritoriul vamal

- libertatea schimburilor intracomunitare priveşte toate sectoarele economiei - art. 28 din TFUE: Uniunea vamală cuprinde ansamblul schimburilor de

mărfuri, articolul se aplică atât mărfurilor din Uniunea Europeană, cât şi mărfurilor care se află în liberă practică sau liberă circulaţie în Uniunea Europeană

- marfă este orice bun transportat peste o frontieră în scopul unor tranzacţii comerciale

- sunt considerate mărfuri următoarele:a) bunurile destinate consumului b) medicamentele c) electricitatea d) deşeurile care nu au valoare comercială e) materialele şi suporturile de sunet din domeniul audiovizualului f) piesele din metal preţios (acestea devin mărfuri în momentul în care nu mai

au curs legal în statul membru respectiv, spre exemplu: lingourile; în caz contrar, ele sunt supuse regulilor liberei circulaţii a capitalurilor)

- principiul liberei circulaţii, potrivit art. 28 alin. (2) din TFUE se aplică mărfurilor originare din statele membre precum şi celor care provin din ţări terţe şi se află în liberă circulaţie în statele membre

- cu privire la mărfurile originare din statele membre, acestea sunt cele

22

obţinute în întregime în cadrul teritoriului vamal al Uniunii fără să fie folosite mărfuri importate din ţări sau teritorii care nu sunt incluse în teritoriul vamal al Uniunii Europene (spre exemplu: produse minerale extrase din statele membre, produse vegetale recoltate din statele membre, animale născute şi crescute în statele membre ş.a.)

- produsele care provin din ţări/teritorii terţe aflate în liberă circulaţie/practică reprezintă acele mărfuri pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import, au fost percepute taxele vamale dacă nu au beneficiat de rambursarea totală sau parţială a respectivelor taxe

- mărfurile obţinute în cadrul teritoriului vamal al Uniunii Europene prin prelucrarea unor bunuri care sunt în liberă circulaţie pe teritoriul Uniunii

- Uniunea vamală s-a înfiinţat la 1 iulie 1968 cu 18 luni mai înainte de 1 ianuarie 1970 aşa cum prevedea Tratatul instituind CEE

Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale- sediul materiei: art. 28 alin. (2), art. 30 şi art. 110 din TFUE- potrivit art. 30: taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect

echivalent sunt interzise între statele membre; această interdicţie se aplică şi taxelor vamale cu caracter fiscal- taxele cu caracter fiscal sunt cele instituite cu privire la mărfuri importate

în absenţa unor bunuri indigene similare ori comparabile cu scopul de a procura venituri autorităţilor publice- taxele cu efect echivalent reprezintă orice taxe indiferent de mărime,

denumire sau mod de aplicare care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naţionale ori străine pentru că ele trec o frontieră şi care nu sunt taxe vamale în sens strict

1. potrivit jurisprudenţei Curţii nu sunt considerate taxe cu efect echivalent taxelor vamale cele percepute cu ocazia controalelor sanitare stabilite de Uniune sau printr-un tratat internaţional şi care sunt aplicate de către toate statele membre cu condiţia ca mărimea taxelor să nu depăşească costul real al controalelor

2. de asemenea, din jurisprudenţa Curţii rezultă că nu sunt considerate taxe cu efect echivalent taxele interne ale statelor membre, astfel, prevederile Uniunii nu interzic statelor membre să impoziteze mai sever mărfurile indigene faţă de bunurile importate având în vedere că aceste aspecte nu sunt armonizate la nivelul Uniunii pentru că au rămas în continuare în sfera de competenţă a statelor membre

3. de asemenea, o altă categorie pe care jurisprudenţa Curţii nu o consideră drept taxă cu efect echivalent este reprezentată de taxele încasate pentru serviciile prestate agenţilor economici, pentru aceste taxe sunt necesare 3 condiţii:

1) serviciul prestat să procure un avantaj real agentului economic 2) de avantaj să beneficieze doar agetul economic respectiv, nu toate

persoanele care desfăşoară acelaşi gen de activitate 3) mărimea taxei să fie proporţională cu serviciul prestat- spre exemplu : taxa pentru depozitarea mărfurilor (serviciu dat unui agent

economic, se încheie un contract la un preţ proporţional pentru acest serviciu), dar Curtea consideră ca taxă normală cea care este percepută pentru controlorea mărfurilor la vamă

4. altă categorie: taxe solicitate în temeiul unor prevederi legale ale Uniunii, acestea au caracterul unor taxe licite, cu condiţia să fie proporţionale (să nu fie exagerate)

Recuperarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent- atunci când există o percepere ilegală a unor taxe vamale sau a unor taxe

similare acestora, consecinţele sunt şi pe plan normativ şi pe plan fiscal- astfel, din punct de vedere normativ, statul trebuie să renunţe la măsura

instituită - alternativ, statul poate să extindă avantajele fiscale acordate produselor

indigene la mărfurile importate- din punct de vedere fiscal, potrivit jurisprudenţei Curţii, statul trebuie să

restituie sumele încasate; procedura recuperării taxelor ilegale este stabilită de fiecare stat membru în parte- de asemenea, fiecare stat trebuie să desemneze organele de jurisdicţie

competente şi să adopte normele procedurale aplicabile - statele membre sunt abilitate să limiteze restituirea taxelor încasate ilicit

dacă ele au fost incluse de către agenţii economici în preţurile plătite de către cumpărător

Reglementări ale Uniunii în domeniul vamal- în scopul aplicării taxelor vamale mărfurile suscepitibile să fie importate sunt

23

clasificate în cadrul nomenclaturii tarifare, aceasta este o codificare numerică ce permite împărţirea mărfurilor pe poziţii şi subpoziţii tarifare; astfel, mărfurile ajung în liberă circulaţie după ce a fost parcursă procedura administrativă a vămuirii care presupune următoarele etape:

a) situarea mărfii în nomenclatura tarifarăb) identificarea originii mărfii c) calcularea valorii în vamăd) determinarea drepturilor de vamă datorate

Excepţiile de la libera circulaţie a mărfurilor- atât tratatul, cât şi jurisprudenţa Curţii, admit, în unele situaţii, derogări de

la libera circulaţie- excepţiile prevăzute de art. 36 din TFUE, listă limitativă, exhaustivă; sunt

permise interdicţiile sau restricţiile la import, export sau tranzit pe următoarele motive enumerate limitativ:1) morală publică2) ordine publică3) securitate publică4) protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor şi animalelor 5) ocrotirea vegetalelor sau conservarea plantelor6) protecţia tezaurelor naţionale cu valoare artistică, istorică sau arheologică7) protecţia proprietăţii industriale şi comerciale - e vorba de interese neeconomice

Excepţii jurisprudenţiale- potrivit jurisprudenţei Curţii, obstacolele la libera circulaţie care rezultă din

deosebirile existente între legislaţiile naţionale cu privire la comercializarea produselor trebuie să fie acceptate în măsura în care ele pot fi apreciate ca necesare în scopul satisfacerii exigenţeor imperative care ţin în special de:

a) eficacitatea controalelor fiscaleb) protecţia sănătăţii publicec) corectitudinea tranzacţiilor comercialed) protecţia consumatorilore) protecţia industriei cinematograficef) protecţia creaţiei şi diversităţii culturale în domeniul cărţii g) protecţia mediuluih) protecţia reţelei publice de telecomunicaţii i) protecţia libertăţii de expresie şi a pluralismului în domeniul presei- aceste motive sunt denumite motive imperative de interes public

general care justifică, de la caz la caz, anumite excepţii de la libertatea de circulaţie

Clauze de salvgardare- sunt cele care permit în situaţii deosebite derogări de la prevederile

tratatelor - în cazul în care, după ce Consiliul sau Comisia a adoptat o măsură de

agonizare, un stat membru poate considera necesar să menţină dispoziţii naţionale justificate prin exigenţe importante sau referitoare la protecţia mediului (în această situaţie statul notifică Comisiei măsurile naţionale pe care le menţine şi care sunt obstacole în calea liberei circulaţii şi le motivează)

- un stat membru poate menţine măsuri naţionale pe baza unor probe ştiinţifice privind protecţia mediului din cauza unor probleme specifice acelui stat apărute după armonizare

- niciun stat membru nu e obligat să transmită informaţii care pun în pericol securitatea sa

- statele membre pot lua măsurile interne necesare în legătură cu producţia sau comerţul cu arme, muniţii şi materiale de război

- statele membre se consultă pentru a adopta în comun dispoziţiile necesare pentru evitarea afectării pieţei comune în caz de tulburări interne grave care aduc atingere ordinii publice în caz de război, în caz de tensiune internaţională gravă care constituie pericol de război sau pentru a-şi îndeplini angajamentele asumate în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale

- hotărâri: C - 8/74, 120/78, C – 267, 268/91- măsuri cu efect echivalent admise de Curte: 237/82, C – 426/92, 35/76,

C – 105/94, C – 367/89- măsuri cu efect echivalent declarate de Curte ilicite: 155/82, 251/78,

154/85

24

Curs 13

Curs 14

Libera circulaţie a persoanelor, dreptul de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor

- au caracteristici comune, sunt tratate împreună

Trăsături comune1. titularii drepturilor- se împart în 2 categorii:1) cetăţenii Uniunii Europene (cei care participă în mod nemijlocit la libera

circulaţie)- baza legală art. 45 TFUE, persoane fizice: lucrătorii, liberi pofesinoştii

(medici, avocaţi ş.a.), prestatorii de servicii, beneficiarii de servicii – trebuie să fie cetăţeni ai Uniunii Europene; persoanele juridice: societăţile comerciale (baza legală art. 54 şi art. 62 TFUE) – să aibă naţionalitate

2) membrii de familie ai cetăţenilor Uniunii:a) cetăţeni ai Uniuniib) cetăţeni ai unor ţări terţe

2. drepturile pe care le presupun concret libertăţile de circulaţie menţionate- bază legală : art. 45, 49, 56 şi 57 din TFUE- 2 categorii mari de drepturi:1) dreptul la acces egal pe piaţa comună - accesul pe piaţă înseamnă: dreptul de a fi angajat, dreptul la remuneraţie

şi la tot ce ţine de asta (spor de vechime), se aplică regulile în materie de concediere (preaviz), se aplică regulile care privesc reangajarea sau reinstalarea într-un post; presupune că există avantajele financiare şi fiscale obişnuite, că există accest la centre de training, educaţia şi formarea continuă, poţi fi membru de sindicat cu toate drepturile aferente, se permite locuirea în ţara respectivă (închirierea sau cumpărarea), copiii trebuie să aibă acces la sistemul de educaţie

2) alte drepturi specifice :a) dreptul de a circula, dreptul de a avea reşedinţă în statul membru în care te

duci, dreptul de a părăsi ţara sau statul membru de origine, dreptul de a intra în statul membru gazdă, dreptul de a căuta un loc de muncă (pentru cetăţeni)

b) dreptul de a duce membrii de familie în statul membru gazdă, aceştia din urmă beneficiind de anumite drepturi (pentru membrii de familie)

3. aspecte de integrare negativă:1) interzierea discriminării directe sau indirecte - se interzice discriminarea între cetăţenii proprii şi cetăţenii din alte state

membre care vin să muncească (articole din tratat)2) interzicerea oricăror restricţii (jurisprudenţa Curţii)- discriminarea directă înseamnă tratament diferit al persoanelor sau

grupurilor de persoane aflate în situaţii comparabile pe motiv precizat expres de cetăţenie/naţionalitate - discriminarea indirectă înseamnă tratament diferit al persoanelor sau

grupurilor de persoane aflate în situaţii comparabile pe un motiv aparent neutru, condiţiile pentru a stabili această discriminare sunt:

a) trebuie să existe un anumit dezavantaj real, actual sau potenţial pentru străini

- spre exemplu : o condiţie care e mai probabil să fie îndeplinită de cetăţenii statului respectiv, decât de cetăţenii străini

b) absenţa unei justificări obiective al acestui dezavantaj pentru străini - interzicerea oricărei restricţii: este interzisă orice măsură menită să

împiedice libera circulaţie sau să facă circulaţia mai puţin atractivă, există o excepţie dacă există o justificare obiectivă, spre exemplu: cerinţe imperative legate de un bine general, de un interes comun; şi dacă există proporţionalitate, proporţionalitate însemnând că măsura trebuie să fie adecvată şi necesară, adică să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit

- potrivit jurisprudenţei Curţii, cerinţele lingvistice legate de locul de muncă sunt acceptabile, nu sunt considerate măsuri restrictive

- 1628/68 art. 3 şi 379/87 hotărârea Curţii, dacă cerinţele de limbă română

25

sunt cerute de job, cerinţa este acceptată

4. derogări - se pot face pe motive expres prevăzute de tratate şi interpretate strict,

limitativ- se pot face discriminări sau se pot lua măsuri restrictive la libera circulaţie

pe următoarele motive:a) ordine publică b) siguranţă publică c) sănătate publică - derogare limitativă, interpretată strict şi trebuie respectată

proporţionalitatea, să fie măsură adecvată şi necesară

Lucrătorii salariaţi

- temeiul din Tratat: art. 45 TFUE- libera circulaţie a lucrărorilor în interiorul Uniunii este asigurată

Condiţii care trebuie îndeplinite de un lucrător salariat:1) să fie cetăţean al Uniunii 2) să desfăşoare o activitate profesională

- cetăţenia: fiecare stat membru în condiţii de suveranitate stabileşte modul în care acordă cetăţenia sa

- activitatea profesională sau economică este înţeleasă într-un sens larg de Curte în jurisprudenţa sa, fiind, ca şi noţiunea de lucrător un concept autonom în dreptul Uniunii Europene

- lucrătorul salariat este persoana care realizează o activitate cu valoare economică certă în beneficiul altei persoane şi sub conducerea acesteia în schimbul unei remuneraţii

- lucrătorii independeţi sau liber profesioniştii, reglementaţi în tratat de art. 45 şi 56 din TFUE

- art. 45 este destinat libertăţii sau dreptului de stabilire

Schemă - libera circulaţie a persoanelor:1) lucrătorii salariaţii 2) stabilirea (liber profesioniştii şi societăţile comerciale – persoane fizice sau

juridice)3) seriviciile au caracter temporar şi privesc şi persoanele fizice şi persoanele juridice, sunt de mai multe feluri

- potrivit art. 45, restricţiile privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sunt interzise; interdicţia se extinde şi asupra restricţiilor care se referă la înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către cetăţenii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru

- libertatea de stabilire implică accesul la activităţile care nu sunt salariate şi la exercitarea lor, implică şi constituirea şi gestionarea societăţilor comerciale în condiţiile prevăzute pentru proprii cetăţeni de către legea statului membru gazdă

- libertatea de stabilire presupune implementarea durabilă pe teritoriul unui stat membru, crearea unei structuri permanente chiar dacă activitatea desfăşurată necesită o anumită mobilitate

Persoanele fizice care sunt destinatarele unui serviciu- regula este că persoana care prestează un serviciu se deplasează în statul

unde se găseşte beneficiarul acestuia - excepţia este reprezentată de posibilitatea ca persoana care beneficiază de

un serviciu determinat să se deplaseze într-un alt stat membru- există ipoteza în care nici prestatorul, nici beneficiarul serviciului nu se

deplasează, în special în cazul serviciilor care se realizează online

Elementele esenţiale ale serviciilor- serviciile sunt prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei

remuneraţii în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor (art. 57 din TFUE)

26

- spre deosebire de lucrărtorii salariaţi şi libertatea de stabilire, caracterizate de activitate economică permanentă = participarea pe bază stabilă şi continuă la viaţa economică a altui stat membru, serviciile au un caracter temporar

- de libera circulaţie a serviciilor beneficiază şi persoanele fizice şi persoanele juridice (titularii)

- de asemenea, potrivit TFUE, serviciile cuprind în special (enumerare exemplificativă):

a) activităţi cu caracter industrial b) activităţi cu caracter comercial c) activităţi artizanale d) activităţi care ţin de profesiile liberale

Membrii familiei, lucrătorilor salariaţi sau independenţi, precum şi membrii familiei beneficiarilor unor servicii - raţiunea acestei prevederi (faptul că membrii de familie au anumite

drepturi): titularii libertăţii ar putea renunţa la proiectul său de a se deplasa într-un alt stat membru ştiind că va trebui să se separe de membrii familiei; pentru a împiedica această restricţie nenaturală, s-au creat drepturi şi pentru membrii familiei

- există un Regulament 492/2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii şi Directiva 2004/38 cu privire la dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii de familie ai acestora

- intră în categoria membrilor de familie: soţul, soţia, partenerul, descendenţii direcţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreţinerea titularului libertăţii respective, precum şi descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului şi ascendenţii direcţi care se află în întreţinere ai titularului sau ai soţului ori ai partenerului

Persoanele juridice care îndeplinesc cerinţele înscrise în cadrul prevederilor legale ale Uniunii Europene - sediul materiei : art. 49, 54 şi 62 din TFUE- societăţile constituite în conformitate cu legea unui stat membru şi având

sediul statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul Uniunii sunt asimilate pentru aplicarea prevederilor referitoare la dreptul de stabilire persoanelor fizice care sunt cetăţeni ai Uniunii Europene

- societăţi în sensul dreptul Uniunii Europene sunt societăţile civile şi comerciale, inclusiv cooperativele şi celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ

- persoanele juridice care beneficiază de dreptul de stabilire şi de dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor în măsura în care au un sediu secundar, acesta din urmă trebuie să îndeplinească o condiţie suplimentară faţă de cele 3 de mai sus (identificate în definiţie), activitatea acestor persoane juridice, care sunt un sediu secundar, să aibă o legătură efectivă şi continuă cu economia statului membru gazdă

- la servicii, transporturile sunt servicii supuse unor reglementări speciale şi au alte baze legale în TFUE decât art. 56 şi 62 care reglementează serviciile

- prevederile privind lucrătorii, stabilirea şi serviciile se exclud reciproc, ipoteza poate fi reglementată doar de una din ele (a se vedea relaţia dintre art. 45, 49 şi 56/57 de la servicii)

- examen 3 subiecte: 1 din partea 1, inclusiv competenţe, alt subiect din acţiuni – 3 puncte, alt subiect din restul materiei (nu ne dă jurisprudenţă decât dacă sunt precizate lucruri la curs)

Libera circulație a persoanelor

27

Sediul materiei: cap. I-IV din Titlul IV al TFUE: ”Libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalului”

Două subcategorii:1. Lucrătorii (art. 45-48 TFUE) – PF (persoane fizice)

2. Dreptul de stabilire (art. 49-55 TFUE) – lucrători nesalariați

PF + PJ

Serviciile ( art. 51-54, art. 56-62 TFUE) – PF+ PJ

Trăsături comune ale celor 3 tipuri de libertăți:

1. Elementul transfrontalier;

2. Titularii:

a) cetățeni ai UE: - lucrători salariați;- lucrători nesalariați ( liber profesioniști);- prestatori de servicii;- beneficiari de servicii.b) societăți cu sediul în UE;c) membrii de familie ai cetățenilor UE

3. Drepturile:

A. Dreptul la acces egal pe piața internă a Uniunii (art. 45-49, 56-57 TFUE):

drepturi egale la angajare și la remunerație;

drepturi egale pentru concediere, reangajare;

avantajele sociale și fiscale;

accesul la școli, la centre de training;

dreptul la înscrierea în sindicate + drepturile pe care le presupune:

dreptul de locuire în statul-membru al UE ( de a închiria, de a cumpăra o locuință)

B. Alte drepturi specifice:

dreptul de a circula;

dreptul de a avea reședință;

dreptul de a părăsi statul de reședință;

dreptul de a intra în statul-membru gazdă și de a găsi un loc de muncă.

C. Drepturile membrilor de familie în statul-gazdă:

dreptul la securitate socială;

dreptul la educație

D. Integrare negativă:Interzicerea:

28

a) discriminării directe = tratament diferit al persoanelor sau grupurilor de persoane aflate în situații comparabile pe motiv (prevăzut expres) de cetățenie sau naționalitate

b) discriminării indirecte = tratament diferit al persoanelor sau grupurilor de persoane aflate în situații comparabile pe motiv neutruCondiții:

trebuie să existe un anumit dezavantaj actual, prezent sau potențial pentru străini ( C 224/01, Oflin 237/94);

absența unei justificări obiective.

c) oricărei măsuri restrictive menită să împiedice libera circulație sau să o facă mai puțin atractivă.

Excepție: atunci când există o justificare obiectivăex. : o cerință imperativă de interes generalCondiția:proporționalitatea măsurii restrictive( C 379/87; Regulamentul 1612/68)

4. Derogări admise de tratate (de strictă interpretare):

a) Ordinea publică;b) Sănătatea publică;c) Siguranță publică.

Condiție: proporționalitea derogării: măsura derogatorie să fie adecvată pentru a atinge obiectivul

măsura să fie necesară (nu trebuie să fie mai restrictivă decât este nevoie)

Libera circulație a persoanelor

Caracteristica liberei circulații: activitate economică permanentă (participare pe bază stabilă și continuă la viața economică a altui stat-membru)Durată, regularitate, contunuitate

Cauze: Gephard 56/94; C 438/ 05.

1. Lucrătorii salariați

Sediul materiei: art. 45 TFUE: ”Libera circulație a lucrătorilor în interiorul Uniunii este asigurată”.

Dreptul la libera circulație este subordonat următoarelor cerințe: 1) persoana în cauză să aibă cetățenia unui stat-membru;

2) persoana în cauză să exercite o activitate profesională (sens larg)

Cauza Bossman

Lucrător salariat = persoana care realizează o activitate cu valoare economică certă în beneficiul altei persoane și sub conducerea acesteia, în schimbul unei remunerații, pentru o anumită peroadă (contract de muncă)

Nu este obligatoriu ca lucrătorul salariat să-și desfășoare activitatea pe teritoriul Uniunii.

Noțiunea de ”lucrător” este una autonomă și este interpretată într-un sens foarte larg.

Nu se încadrează în această noțiune: persoana care prestează o activitate neeconomică ( programe de reintegrare) și funția publică ( art. 45 alin. (4) TFUE)

Libera circulație este limitată în mod legal numai în ce privește accesul la funția publică.

29

Libertatea de circuțație implică eliminarea între lucrătorii statelor-membre a tuturor discriminărilor fondate pe cetățenie, în ceea ce privește angajarea, remunerarea și celelalte condiții de muncă. ( Lista de la accesul egal pe piața internă a UE)

2. Dreptul de stabilire ( PF+PJ)

Sediul materiei: art. 49 TFUE – PF; art. 54 – PJ

Dreptul de stabilire: ”Restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților pe teritoriul altui stat-membru sunt interzise.” Interdicția se extinde și asupra restricțiilor care se referă la înființarea de agenții, filiale, sucursale de către cetățenii unui stat-membru stabiliți pe teritoriul altui stat-membru.

Libertatea de stabilire implică:1) Accesul la activitățile care nu sunt salariate ( independente) și la exercitarea lor;

2) Constituirea și gestionarea societăților comerciale în condiții prevăzute pentru proprii cetățeni de legea țării unde are loc stabilirea

Libertatea de stabilire presupune implementarea durabilă pe teritoriul unui stat-membru, crearea unei structuri permanente, chiar dacă activitatea desfășurată necesită o anumită modalitate (ex. cazul transportului mărfii)

Excepție: activitatea care implică o legătură specifică și directă cu exercitarea autorităților publice.

Libera circulație a serviciilor

PF+ PJSediul materiei: art. 56-57, art. 62 cu 52 (derogări), art. 62 cu 51 (excepții), art. 62 cu 53 ( recunoașterea diplomelor și pentru reguli profesionale)

Caracteristici:

caracter temporar, ocazional pentru servicii ( ceea ce nu exclude existența unei infrastructuri)

caracter rezidual

Cauza Fidium finanz

Restricțiile sunt interzise în ceea ce-i privește pe cetățenii statelor-membre stabiliți în alt stat al Uniunii decât cel al destinatarului prestației.

Serviciile = prestațiile furnizate în mod obișnuit, în schimbul unei remunerații, în măsura în care sunt reglementate de dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor

Cuprind (potrivit tratatului), în special:1) activitățile cu caracter industrial;

2) activitățile cu caracter comercial;

3) activitățile artizanale;

4) activitățile care țin de profesiile liberale.

În cazul liberei prestări a serviciilor se deplasează fie persoana care prestează serviciul, fie beneficiarul, sau niciunul dintre cei doi.Transporturile sunt servicii supuse unor reguli speciale și sunt reglementate în altă parte din Tratat.

30

Directivă – Servicii

Exemple de motive imperative de interes general:

eficacitatea controalelor fiscale;

protecția sănătății publice;

asigurarea comunicării adecvate între medic și pacient, între medic și autoritățile administrative sau organismele profesionale.

Libera circulatie a mărfurilor

Libera circulatie a mărfurilor= regim în cadrul căruia bunurile nu întâmpină la frontieră niciun obstacol stabilit de stat, indiferent daca aceste bunuri sunt importate sau exportate.

31

Se realizează prin 2 metode:

I. Interzicerea între statele-membre a taxelor vamale la import și la export;

II. Împiedicarea statelor-membre de a institui taxe cu efect echivalent taxelor vamale.

A. Uniunea vamală implică interzicerea între statele-membre a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile statelor-membre cu țările terțe.

Uniunea vamală a condus la realizarea unei politici comerciale comune ( PCC) la nivelul Uniunii și a deterninat elaborarea unei legislații vamale proprii ( Codul Vamal Comunitar, intrat în viagoare în 1994). În acest moment este adoptat, prin Regulamentul 450/2008, un cod vamal comunitar modernizat.

Domeniu de aplicare în spațiu al Uniunii vamale: libera circulație a mărfurilor se desfășoară în interiorul liniilor geografice în care statele-membre își exercită suveranitatea ( teritoriul vamal, art. 3 din Codul Vamal).

Ex. : Monaco, Cipru – li se aplică Codul Vamal Comunitar

Domeniu de aplicare material al Uniunii vamale: libertatea schimburilor intracomunitare privește toate sectoarele economiei ( art. 28 din TFUE: ”Uniunea vamală cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri”). Se aplică atât mărfurilor provenite din UE, cât și mărfurilor care se află în liberă circulație în UE.

Marfă = orice bun transportat peste o frontieră în scopul unei tranzacții comerciale

Ex. : bunuri destinate consumului, medicamentele, electricitatea, deșeurile, materialele și suporturile de sunet folosite în domeniul audiovizualului, bunuri din metal prețios.

Principiul liberei circulații se aplică :

1) Mărfurilor originare din statele-membre (art. 28 TFUE) = mărfurile obținute în întregime în cadrul teritoriului vamala al Uniunii, fără să fie folosite mărfuri importate din țări sau teritorii din afara teritoriului vamal al Uniunii

Ex. : produsele minerale extrase dintr-un teritoriu al unui stat-membru, produsele vegetale recoltate din statul respectiv, animalele născute și crescute pe teritoriul statului-membru etc.

2) Mărfurilor importate, care nu fac parte din teritoriul vamal al Uniunii, dar care se află în liberă circulație (mărfuri pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și au fost percepute taxe vamale, dacă nu au beneficiat de rambursarea totală sau parțială a acestor taxe).

3) Combinații între cele două : mărfurilor obținute în cadrul teritoriului vamal al Uniunii, însă prin prelucrarea materiei din alte state.

B. Interzicerea între statele-membre a taxelor cu efect echivalent a taxelor vamale

Sediul materiei: art. 28 alin (1), art. 30, art. 110 din TFUE

Potrivit art. 30: ”Taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent sunt interzise.” Această interdicție se aplică și taxelor vamale cu caracter fiscal ( taxele instituite cu privire la mărfurile importate în absența unor bunuri indigene, similare, ori comparabile, cu scopul de a procura venituri autorităților publie).

32

Taxele cu efect echivalent = orice taxă pecuniară, indiferent de mărimea, denumirea sau modul său de aplicare, care este impusă unilateral asupra mărfurilor naționale ori străine, pentru că ele trec o frontieră și care nu sunt taxe vamale în sens strict.

Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent următoarele:

1. Taxele interne (la diverse bariere etc.)

Prevederile Uniunii nu interzic statelor-membre să impoziteze mai sever mărfurile naționale față de bunurile importate, acest aspect aparținând exclusiv statelor-membre.

2. Taxele încasate pentru servicii prestate agenților economici:

serviciul prestat să procure un avantaj real agentului economic;

avantajul să beneficieze tuturor persoanelor care desfășoară acel gen de activitate;

cuantumul taxei să fie proporțional cu serviciul prestat.

Ex. : nu e o taxă permisă: taxa impusă la depozitarea obligatorie a mărfurilor pe durata îndeplinirii formalităților vamale (= taxă cu efect echivalent).

3. Taxele solicitate în temeiul unor prevederi legale ale Uniunii

Ex, : taxele aferente unor controale care trebuie efectuate pentru îndeplinirea unor obligații stabilite prin legislația Uniunii.Condiție : proporționalitatea taxei cu costul real al controlului efectuat.

Ex.: taxele solicitate cu prilejul controalelor fitosanitare sau veterinare.

C. Recuperarea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent

În situația în care au fost percepute taxe prin încălcarea prevedirlor Uniunii, există două consecințe:

1. În plan normativ: statul va renunța, după caz, total sau parțial, la măsura instituită.

Statul trebuie să extindă avantajele fiscale acordate produselor indigene la mărfurile importate.

2. Statul trebuie să restituie sumele încasate.

Procedura recuperării acelor sume trebuie să fie stabilită de statele-membre, care trebuie să desemneze organele de jurisdicție competente și să aplice, prin analogie, ori să adopte normele procedurale necesare.

D. Excepțiile de la principiile liberei circulații a mărfurilor

Sediul materiei : art. 36 TFUE + Jurisprudență

Cele 7 excepții, prevăzute în art. 36 TFUE, sunt justificate pe anumite motive ( interese neeconomice)

1. Morala publică;

2. Ordinea publică;

3. Securitatea publică;

4. Protecția sănătății și a vieții persoanelor și animalelor;

33

5. Ocrotirea vegetalelor;

6. Protecția tezaurelor naționale cu valoare artistică, istorică, arheologică;

7. Protecția proprietății industriale și comerciale.

Potrivit jurisprudenței Curții, obstacolele la libera circulație intraunională, care rezultă din deosebirile existente între legislațiile naționale trebuie să fie acceptate în măsura în care pot fi apreciate ca necesare, în scopul satisfacerii exigențelor imperative care țin, în speciale, de:

1. Eficiența controalelor fiscale;

2. Protecția sănătății publice;

3. Corectitudinea tranzacțiilor comerciale;

4. Protecția consumatorilor;

5. Protecția industriei cinematografice;

6. Protecția creației și diversității culturale în domeniul cărții;

7. Protecția mediului;

8. Protecția rețelei publice de telecomunicații;

9. Protecția libertății de expresie și a jurnalismului.

Clauzele de salvgardare permit statelor-membre, în situații deosebite, derogări de la prevederile tratatelor:1) În cazul în care, după ce Consiliul sau Comisia adoptă o măsură de armonizare, un stat-membru consideră

necesar să mențină dispoziții naționale justificate, pe motiv de protecție a mediului sau a mediului de muncă.

2) Atunci când statul-membru, pe baza unor probe științifice privitoare la protecția mediului sau a mediului de muncă, mențin dispoziții naționale contrare măsurilor de armonizare ale Uniunii.

- probele științifice să apară după armonizare

3) Niciun stat-membru nu este obligat să transmită informații a căror dezvăluire e considerată contrară intereselor securității sale.

4) Orice stat-membru poate lua măsurile necesare pentru protecția intereselor sale esențiale de securitate și care sunt în legătură cu producția sau comerțul de arme, muniții și materiale de război.

5) Măsuri care pot fi luate în caz de tulburări interne grave care aduc atingere ordinii publice în caz de război, sau de tensiune internațională gravă care constituie pericol de război, ori pentru a-și menține angajamentele asumate în scopul menținerii păcii și securității internaționale.

Cauze:Codul 170/178Dasson Ville 8/74C 267-268/91

Acorduri internaționale – Jurisprudență relevantăCauza C-124/95

34

Centro-Com vs. HM Treasury și Bank of England

Situația de fapt:1992 – Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluție prin care s-au stabilit sancțiunile

împotriva Rep. Iugoslavia (Serbia și Muntenegru).Prin această rezoluție, toate statele membre trebuiau să împiedice vânzarea sau furnizarea de

către cetățenii lor sau de pe teritoriul lor a orice tip de produse de bază, sau orice mărfuri către persoane fizice sau juridice de pe teritoriul Iugoslaviei.

Toate statele trebuiau să își împiedice cetățenii sau persoanele aflate pe teritoriul lor să transfere fonduri sau resurse financiare persoanelor de pe teritoriul Iugoslaviei.

Nu sunt incluse în această interdicție: bunurile de uz strict medical și produsele alimentare. Excepțiile trebuiau ratificate de Comitetul de sancțiuni.

Centro-Com, societate italiană obține aprobarea Comitetului de sancțiuni al ONU și autorizația din partea autorităților italiene și exportă produse farmaceutice către Muntenegru.

În aceste condiții, o bancă din Londra a refuzat să-i transfere societății Centro-Com, prin prevalarea dintr-un cont iugoslav a sumelor necesare pt. plata unor produse medicale exportate din Italia către Muntenegru.

Suspectând anumite abuzuri privind regimul de autorizări și descrieri eronate ale mărfurilor, Treasury decide să nu mai permită plata exporturilor de mărfuri medicale prin conturi din Regatul Unit decât dacă exporturile fuseseră efectuate de pe teritoriul Regatului Unit (așa puteau controla în mod eficient exporturile către Serbia & Muntenegru).Curții i se adresează următoarele întrebări preliminare:

1. Este conform cu politica comercială comună a Comunității ca un stat să adopte măsuri suplimentare care interzic deblocarea fondurilor depuse pe teritoriul său, dar care aparțin unor persoane din Serbia sau Muntenegru în condițiile în care sunt îndeplinite cerințele privind exportul de mărfuri către Serbia și Muntenegru impuse de Comitetul de Sancțiuni?

Curtea a răspuns că măsurile luate de Regatul Unit restricționează libertatea de export pe plan comunitar și nu sunt justificate fiindcă aplicarea eficientă a sancțiunilor e realizată prin procedura de autorizare a altor state membre. Statele membre trebuie să dea dovadă de încredere reciprocă în ceea ce privește controalele efectuate de autoritățile competente la nivel național.

2. Măsurile naționale care se dovedesc contrare politicii comerciale comune sunt justificate având în vedere că statul membru în cauză intenționa ca prin aceste măsuri să se conformeze obligației sale ce rezultă dintr-o convenție încheiată cu state terțe înainte de intrarea în vigoare a Tratatului CEE și înainte de aderarea acelui stat membru?

Curtea a răspuns că dispozițiile tratatului nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate înainte de intrarea în vigoare a tratatului între state membre și state terțe. Aplicarea tratatului nu afectează angajamentul statului membru în cauză de a respecta drepturile țărilor terțe care rezultă dintr-o convenție anteruiară și de a-și indeplini obligațiile. Pentru a se putea anula efectul unei norme comunitare printr-o convenție internațională anterioară, este necesar să se examineze dacă aceasta impune statului membru în cauză obligații a căror executare să poată fi încă solicitată de către țările terțe parte la convenție.

Atunci când o convenție internațională îi permite unui stat membru să ia o aumită măsură care poate fi contrară dreptului comunitar, dar nu îl obligă să procedeze astfel, statul membru trebuie să se abțină de la adoptarea unei astfel de măsuri.

35