INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ. OBIECT, DEFINIŢII, ISTORIC Studiul aprofundat al delincventului, ca protagonist al justiţiei penale, a conturat în timp patru direcţii în câmpul observaţiei şi teoretizării psihologice a personalităţii acestuia. Vorbim astăzi de: o psihologie criminală, care studiază delincventul ca autor de delicte, de fapte penale, descriind mecanismele psihocomportamentale intime care îl determină la acte pe care societatea îndeobşte le respinge şi le sancţionează; o psihologie legală, care coordonează noţiunile psihologice şi psihopatologice necesare aplicării normelor penale în vigoare în anumite circumstanţe agravante (premeditare, acte de barbarie, atrocităţi, etc.) sau atenuante (furie, spaimă sau durere intensă, flagrant delict de adulter ş.a.). Psihologia legală are în vedere şi aplicarea normelor penale în cazul infracţiunilor săvârşite de minori, taraţi mental, persoane cu tulburări mentale grave, alcoolici, toxicomani, surdo-muţi ş.a.; o psihologie judiciară, care se 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ. OBIECT,
DEFINIŢII, ISTORIC
Studiul aprofundat al delincventului, ca protagonist al justiţiei
penale, a conturat în timp patru direcţii în câmpul observaţiei şi
teoretizării psihologice a personalităţii acestuia. Vorbim astăzi de: o
psihologie criminală, care studiază delincventul ca autor de delicte, de
fapte penale, descriind mecanismele psihocomportamentale intime care îl
determină la acte pe care societatea îndeobşte le respinge şi le
sancţionează; o psihologie legală, care coordonează noţiunile psihologice
şi psihopatologice necesare aplicării normelor penale în vigoare în
anumite circumstanţe agravante (premeditare, acte de barbarie, atrocităţi,
etc.) sau atenuante (furie, spaimă sau durere intensă, flagrant delict de
adulter ş.a.). Psihologia legală are în vedere şi aplicarea normelor penale
în cazul infracţiunilor săvârşite de minori, taraţi mental, persoane cu
tulburări mentale grave, alcoolici, toxicomani, surdo-muţi ş.a.; o
psihologie judiciară, care se ocupă de studiul suspectului (bănuitului)
sau inculpatului şi o psihologie penitenciară, care studiază condamnatul
în timpul executării unei pedepse privative de libertate.
Geneza comună, interdependenţele şi suprapunerile dintre aceste
domenii fac dificilă şi incompletă abordarea oricăruia dintre ele fără
evocarea celorlalte. Cel puţin în privinţa psihologiei judiciare aspectul în
cauză se confirmă prin numeroasele încercări de definire care se ating, se
interferează sau chiar se plasează pe unul dintre domeniile menţionate.
Spre exemplu, pentru J.Carbonnier1 psihologia judiciară se prezintă ca o
„sumă a cunoştinţelor psihologice de care are nevoie, în exerciţiul
funcţiunii lui, un magistrat sau orice alt funcţionar de stat al cărui rol este
acela de a aplica legea. Între acestea, arată Carbonnier, esenţiale sunt
1 Sociologie juridique, Presses Universitarea de France, Paris, 1978, p. 78
1
datele şi explicaţiile privind problemele mărturiei precum şi cele legate de
expertiza psihologică şi psihiatrică. După Mira y Lopez, psihologia
judiciară este psihologia aplicată în scopul unei mai bune exercitări a
dreptului”.
Un alt autor, restrângând domeniul exclusiv la cercetarea
suspectului, consideră psihologia judiciară drept „arsenalul psihologic
necesar determinării unui autor de acte antisociale să dezvăluie întregul
adevăr al faptelor sale în condiţiile în care, de regulă, el este puternic
interesat să-l ascundă” (Damaschin D., 1977).
R.Pinto şi M.Grawitz (1969) apreciază că psihologia judiciară „este
chemată să intervină în domeniul judiciar atât în materie de mărturie,
ocupându-se în principal de problema credibilităţii martorului, cât şi
pentru a determina rolul personalităţii judecătorului în judecată.
Personalitatea psihologică a judecătorului joacă un rol determinant în
calitatea şi valoarea deciziei. În această zonă, arată autorii, chiar dacă au
fost puse multe probleme, ele, practic nu au făcut obiectul prea multor
cercetări. În principiu ar fi vorba de a determina din punct de vedere
psihologic două aspecte: a) ap-titudinea de a judeca; b) condiţiile unei
judecăţi corecte.
Pentru Fl. Ştefănescu Goangă psihologia judiciară este domeniul
care se ocupă cu problemele practice de ordin psihologic pe care le ridică
viaţa juridică, îndeosebi problema mentalităţii criminale şi cea a
mărturiei.
Conform unei alte definiţii, psihologia judiciară este disciplina care
„are ca obiect studierea persoanei umane implicată în drama judiciară, în
vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor psihologice apte
să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor
umane cu finalitate judiciară sau criminogenă”(N.Mitrofan şi colab.,
1992, p.5).
2
Cu un punct de vedere care oferă o perspectivă amplă asupra zonei
de intersectare dintre psihologic şi juridic vine T.Bogdan. Acesta
consideră psihologia judiciară o ramură aplicativă a psihologiei sociale
care îşi propune analiza complexă a comportamentului delictual. Prin
urmare ea va avea ca obiect de studiu „caracteristicile psihosociale ale
participanţilor la acţiunea judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator,
magistrat şi modul în care acestea se manifestă în cele trei faze ale actului
infracţional: preinfracţional, infracţional propriu-zis şi postinfracţional”2
(T.Bogdan, 1978, p. 58).
Studii şi cercetări ulterioare l-au determinat să considere că zona de
interdisciplinaritate a psihologiei judiciare poate fi extinsă şi spre
teritoriul criminologiei operând în consecinţă modificări în structura
definiţiei. Astfel, „psihologia judiciară se ocupă de geneza delicvenţei şi
prevenirea ei, de caracteristicile personalităţii infractoare, ale
comportamentului deviant individual şi de grup precum şi de
infracţional, ancheta, mărturia, raporturile dintre inculpat şi justiţiar,
demonstrarea vinovăţiei sau dimpotrivă, disculparea precum şi
problemele reeducării şi recuperării”(idem, p.85).
În ce ne priveşte opinăm, în acord cu T.Bogdan, că, într-adevăr
psihologia judiciară este o ramură aplicativă a psihologiei sociale care
studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea
judiciară. Plecând de la faptul că pentru psihologia socială conceptul de
bază este relaţia (interumană), în cazul acţiunii judiciare vom găsi
noţiunea de relaţie practic în toate articulaţiile acesteia: există relaţie
(interumană) directă sau indirectă între infractor şi victimă, între victimă
şi persoana care primeşte şi înregistrează plângerea între cel care preia
2
3
cazul spre cercetare şi martori, între avocaţi şi magistraţi şi părţile în
proces, între condamnat şi personalul însărcinat cu reeducarea ş.a.m.d.
Nu se pot ignora însă, dincolo de acest aspect mecanismele intime
subiective determinate ale actului infracţional, nu se poate trece peste
eventualele repere de ordin psihopatologic implicate, după cum nu se va
putea desconsidera ipostaza detenţională a autorului faptei.
SCURT ISTORIC
Fondatorul de facto al psihologiei judiciare este considerat
francezul Alfred Binet (1857-1911), iniţiatorul primelor cercetări în
domeniul psihologiei mărturiei. Încă din 1897, în lucrarea „La description
d’un objet” a atras atenţia asupra dificultăţilor pe care le întâmpinăm
atunci când suntem în situaţia de a descrie cu exactitate un obiect şi a
demonstrat că, într-un interogatoriu, sugestibilitatea întrebărilor este
direct proporţională cu exactitatea lor. Cu alte cuvinte, cu cât întrebările
sunt mai precise cu atât conţin mai multe elemente de sugestie care induc
erori, acestea afectând veridicitatea relatărilor. Binet a insistat asupra
faptului că cercetările vizând mărturia trebuie începute cu problemele
memoriei formulând în acest sens două legi aparent paradoxale: 1) o
amintire poate fi foarte precisă şi în acelaşi timp complet falsă; 2)
exactitatea unei amintiri nu este proporţională cu forţa ei de revenire
(T.Bogdan, p. 148).
Investigaţii asupra mărturiei a întreprins şi W.Stern (1871-1935) în
Germania la începutul secolului trecut. Analizând relatările unor subiecţi
la 14 respectiv 21 de zile după ce le-a prezentat pentru scurt timp o serie
de tablouri, Stern a concluzionat următoarele: a) exactitatea amintirilor
4
este o excepţie şi nu o regulă; b) uitarea la bărbaţi este mai accentuată
decât la femei; c) amintirile femeilor sunt de cele mai multe ori inexacte.
Stern a stabilit şi tipurile de întrebări care, adresate martorilor,
includ grade diferite de sugestibilitate. De exemplu:
TIPUL DE ÎNTREBARE GRAD DE SUGESTIBILITATE
Determinativă - (ex.: Ce culoare avea haina agresorului?)Complet disjunctivă- (ex.: Agresorul avea haină sau nu?)
Nesugestive
Incomplet disjunctivă- (ex. Haina agresorului era neagră sau albastră?
Puternic sugestivă (sugerează că în mod cert agresorul avea haină)
Expectativ – pozitivă- (ex.: Nu-i aşa că agresorul purta o haină neagră?)Expectativ – negativă- (ex.: Nu-i aşa că agresorul nu avea nici o haină pe el?)
Extrem de sugestive
De asemenea el a identificat şi sursele de fals din răspunsurile la
o întrebare:
1) – întrebarea provocată în mod mecanic o asociaţie falsă la
subiecţi;
5
2) – întrebarea, vizând o posibilă lacună din memoria martorului îl
determină pe acesta să o acopere fie printr-un procedeu logic fie prin
diverse alte posibilităţi iar rezultatul să nu fie conform cu realitatea;
3) – răspunsul poate fi un produs al fricii sau sugestiei şi nu
rezultatul unei convingeri;
4) – răspunsul este denaturat cu intenţie (apud, T.Bogdan, p 149).
Cu privire la erorile cuprinse în mărturii, Stern a considerat că
acestea pot fi: a) substanţiale şi b) accidentale.
Erorile substanţiale pot merge de la simple omisiuni până la
negarea categorică a unor date. Dacă omisiunea apare de regulă în cadrul
relatării libere, negarea apare în cazul interogării. Tot în categoria erorilor
substanţiale intră şi adaosul de date determinat de fantezia martorului în
relatările libere şi de sugestie în cadrul interogatoriului.
Erorile accidentale se referă la alterarea proporţiilor cantităţilor,
calităţilor şi a raporturilor dintre ele. Tot Stern a evidenţiat că printre
factorii vizuali din cadrul mărturiei cele mai mari devieri de la realitate,
deci erori, se referă la culori, apoi la relaţiile spaţiale şi relaţiile
cantitative.
Din sinteza rezultatelor cercetărilor efectuate de Stern au rămas
câteva teze dintre cale de reţinem pe cele mai semnificative (cf.
T.B.p.150):
a) În cazul identificării de obiecte sau persoane, se recomandă
prezentarea simultană electivă, care este mai puţin sugestivă.
b) Depoziţiilor făcute de copii trebuie să li se acorde puţin credit.
Copii sub 7 ani, sub nici un motiv nu sunt capabili de a depune mărturie.
Când într-un proces singura dovadă este depoziţia unui copil, declaraţiile
acestuia nu pot constitui o bază pentru o sentinţă de condamnare.
c) Relatările cu privire la exteriorul persoanelor, în special culoarea
părului, forma bărbiei, felul îmbrăcămintei etc., dacă în momentul
6
perceperii lor nu au fost urmărite cu atenţie conştientă, nu prezintă nici un
fel de garanţie de fidelitate.
d) Aprecierea timpului în care a decurs o acţiune de obicei tinde să
fie denaturată. Astfel, orice fapt care durează mai puţin de 5 minute tinde
să fie subapreciat, subaprecierea fiind cu atât mai mare cu cât durata
evenimentului a fost mai scurtă.
În privinţa duratelor între 5 şi 10 minute nu există tendinţe de sub
sau supraapreciere, în schimb, evenimentele care în realitate au durat mai
mult de 10 minute sunt obişnuit supraapreciate de martori.
O serie de cercetări în domeniu, îndeosebi asupra mărturiei iniţiază
şi Ed Claparede. În centrul ocupărilor sale stă problema memoriei
involuntare şi cea a recunoaşterii. El a demonstrat (încă din 1906) că
putem percepe de nenumărate ori acelaşi fenomen, fără ca acesta să ne
rămână întipărit în memorie. Nu reţinem, spre exemplu anumite detalii de
pe faţada unei clădiri în care am intrat în repetate rânduri, nu reţinem dacă
la intrare sunt trei sau patru trepte, nu ne putem descrie cu precizie, fără
să ne uităm la cadratul propriului ceas de mână ş.a.m.d. Claaparede a
introdus termenul de capacitate testimonială care îşi are limitele ei
naturale. Două dintre concluziile sale au fost reţinute de posteritate:
a) în mărturie nu este suficient numai să reţii ci să-şi dai seama
exact şi de ceea ce nu ai reţinut;
b) valoarea mărturiei nu este în raport cu numărul martorilor, căci
adesea o infimă minoritate poate avea dreptate în raport cu imensa
majoritate (apud T.Bogdan, p. 152).
Hans Jurgen Eysenck (n.1916 Berlin, stabilit la Londra) cu
preocupări ce au vizat studiul personalităţii abordate într-o viziune
tipologică, s-a ocupat şi de personalitatea infractorului pe care o
portrerizează într-o manieră oarecum convenţională. El a explicat şi aşa
numitul „paradox criminal” conform căruia omul deşi orientat spre
7
confort, plăcere, satisfacţie comite totuşi acte aducătoare de consecinţe
total neplăcute. Autor, între altele al lucrărilor „Dimensiunile
personalităţii” şi „Crimă şi personalitate” în care îşi expune pe larg
teoria.
J.Pinatel (francez), abordează problematica infractorului şi a
infracţiunii dintr-o perspectivă psiho-socială.
Vede criminalitatea ca o maladie socială, a progresului iar pe
infractor ca o persoană atinsă de aceeaşi maladie. Introduc conceptul de
PRAG DELINCVENŢIAL şi dezvoltă o teorie a persoanelor
infractoare.
A scris (între altele) „Societatea criminogenă”
E.Mira y Lopez spaniol, cu studii şi cercetări asupra motivaţiei
demonstrează că încălcarea legii nu este niciodată un act totalmente
spontan, impulsiv dar nici totalmente premeditat şi evidenţiază fazele
actului infracţional (acelaşi ca ale oricărui act uman).
Preocupări româneşti
Fl.Ştefănescu Goangă (1881-1958) fot profesor de psihologie la
Universitatea Cluj-Napoca, preocupat de psihologia experimentală
comparată şi aplicată a dedicat unele studii fidelităţii martorului.
Al. Roşca, de asemenea prof. univ. la Cluj a publicat lucrări de:
- psihologie generală;
- psihologie industrială;
- experimentală
a făcut studii asupra fidelităţii martorilor.
Printre concluziile sale, cele mai interesante sunt cele privind
fidelitatea mărturiei.
Astfel,
* coeficientul de fidelitate cel mai ridicat (peste 90%) se
întâlneşte când conţinutul datelor relatate se referă la:
8
- persoane, animale, obiecte şi relaţii spaţiale;
* un coeficient mediu de fidelitate (între 80-90%) se întâlneşte
când relatarea se referă la calităţi şi acţiuni.
* coeficient scăzut de fidelitate (sub 80%) când se relatează
despre:
- culori, nume;
De asemenea a descoperit o corelaţie între capacitatea de a aprecia
dimensiuni mari şi capacitatea de a aprecia dimensiuni mici.
Totodată a demonstrat prin cercetări că depoziţia prin relatare
liberă este superficială în raport cu interogatoriul.
T.Bogdan, profesor la Universitatea din Bucureşti a realizat un
experiment prin care demonstrează că realitatea obiectivă a unei fapte
poate fi reconstituită prin „mozaicare” prin intermediul relatării
spontane şi a interogării simple. Este autorul mai multor articole şi
lucrări de psihologie judiciară între care cea mai importantă: „Probleme
de psihologie judiciară” apărută la Editura Ştiinţifică din Bucureşti în
1973.
I.Ciofu, psiholog experimentalist, cercetător la Institutul de
Psihologie al Academiei, s-a ocupat de comportamentul simulat şi
detecţia acestuia prin apelul la modificările de ordin fiziologic survenite
pe fondul emoţiei induse.
T. Butoi – specialist în detecţia comportamentului simulat, cu
succese răsunătoare în soluţionarea unor cauze de omor deosebit de
dificile, autor al unor lucrări pe această problematică. Între lucrările sale
cităm: „Poliţist la capitală”, „Vânătoare de hoţi”, „Criminali în serie”.
„Femei ucigaşe”, „Psihologia interogatoriului judiciar”, „Tratat de
psihologie judiciară” ş.a.
9
N.Mitrofan, profesor la Universitatea din Bucureşti, are preocupări
şi studii în domeniul psihologiei penitenciare şi judiciare, autor al
numeroase lucrări, coordonator al unui tratat de psihologie judiciară.
I.Buş – profesor la Universitatea din Cluj, autor al unor studii şi
publicaţii în domeniul psihologiei judiciare.
A.Ciopraga, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din
Iaşi, are numeroase cercetări asupra mărturiei, autor al unei lucrări de
referinţă în domeniu „Evaluarea probei testimoniale în procesul
penal”.
Dr. Fl.Gheorghe – cu o temeinică experienţă şi cercetări inedite şi
de mare acurateţe şi profunzime în domeniul psihologiei penitenciare,
autor al unor lucrări cum sunt Psihologia penitenciară, Fenomenologie
penitenciară, ş.a.
2. Aspecte psihosociale ale săvârşirii infracţiunii
2.1. Factorii (endogeni şi exogeni) implicaţi în săvârşirea
infracţiunii:
În linii generale se poate afirma că după cum un infractor este un
om ca toţi oamenii, tot astfel activitatea infracţională este o formă a
activităţii omeneşti, sau aşa cum remarca un autor “aceleaşi mecanisme
psihologice intervin în executarea actelor legale şi în executarea actelor
infracţionale”. Ceea ce deosebeşte şi particularizează activitatea şi
comportamentul infracţional de celelalte activităţi şi comportamente
umane rezidă printre altele în faptul că reprezintă o încălcare a normelor
şi regulamentelor legale cât şi modul în care se face trecerea la
acţiunea infracţională. Aceasta constituie de fapt deosebirea esenţială, din
10
punct de vedere psihosocial, dintre infractor şi noninfractor; în timp ce
primul declanşează această acţiune, cel de-al doilea o inhibă.
Trecerea la act, la săvârşirea sau nu a infracţiunii este în ultimă
instanţă rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea
individului şi factorii externi lui.
În ce priveşte factorii interni, endogeni, aşa cum am văzui, individul
poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin
favorabil comportamentului infracţional conturând sau nu o personalitate
infracţională. împrejurările exterioare la rândul lor pot fi favorabile şi
incitante la infracţiune constituind o situaţie specifică, de pericol, sau pot
fi nefavorabile acesteia desemnată cu termenul de situaţie amorfă.
între cele două categorii de factori pot fi câteva tipuri do infracţiuni
mai semnificative astfel:
a) structura de personalitate nefavorabilă infracţiunii şi
situaţie nepericuloasă (amorfă), nu avea loc trecerea la
activitatea infracţională. Un exemplu îl poate constitui
situaţia în care un cetăţean cu o comportare corectă trece
noaptea prin faţa magazinului închis şi asigurat;
b) structura de personalitate nefavorabilă infracţiunii
situaţie periculoasă; este cazul aceluiaşi cetăţean care
trece prin faţa magazinului uitat deschis - în cazul în
care tentaţia este mai puternică decât inhibiţia,
infracţiunea va avea loc, dacă raportul dintre cei doi factori
este invers, infracţiunea nu va avea loc;
c) structura de personalitate la infracţiune (nucleu
infracţional central foarte consistent şi activ), situaţie
periculoasă, infracţiunea poate avea loc, este situaţia
cetăţeanului care intenţionează să comită o spargere şi
11
întâmpină o situaţie favorabilă în acest sens;
d) personalitate predispusă la infracţiune şi situaţie
nepericuloasă (amorfă) - este situaţia persoanei care şl-a
propus să comită o spargere dar găseşte magazinul închis,
încuiat şi bine păzit; în acest caz va crea el situaţia
periculoasă forţând sistemul de închidere.
Aşadar, trecerea la săvârşirea actului infracţional depinde de
rezultatul dintre factorii individuali şi extraindividuali care exercită o
anumită pulsiune spre un comportament antisocial pe de o parte şi factorii
individuali şi exteriori care dimpotrivă luptă împotriva acestei pulsiuni.
Hotărârea este rezultanta factorilor interni şi externi ce se opun incitaţiei
de a trece la efectuarea actului antisocial.
2.2. Dinamica trecerii la actul infracţional
După cum s-a arătat, trecerea la act este momentul critic, nodal,
care deosebeşte infractorul de neinfractor. Această trecere reprezintă o
procesualitate care cunoaşte însemnate variaţii în desfăşurarea ei. Întrucât
majoritatea infracţiunilor nu se desfăşoară nici total spontan şi impulsiv şi
nici total premeditat şi elaborat. Între aceşti doi poli există o multitudine
de aspecte intermediare. În cele ce urmează vom prezenta o schemă
operaţională de principiu privitoare la modul în care se derulează prima
fază a săvârşirii actului infracţional, cea premergătoare infracţiunii (faza
preinfracţională) care se încheie cu decizia individului sau grupului de a
efectua sau nu infracţiunea.
În cursul acestui proces trebuie depăşite o serie de bariere
psihomorale şi sociale.
12
O primă barieră este de natură esenţial morală. Problema depăşirii ei apare
într-o primă fază care începe cu acceptarea atenuată a săvârşirii
infracţiunii şi se încheie cu acceptarea clară, explicită a acesteia. Pentru
a ajunge aici, individul potenţial infractor trebuit să înfrângă bariere de
ordin etic, să se împace cu ideea că va fi etichetat ca infractor, cu toate
consecinţele de moral ce decurg de aici. Principala forţă propulsoare în
această direcţie o constituie egocentrismul.
A doua barieră ce se opune săvârşirii infracţiunii este do natură
juridică. Această fază se caracterizează prin oscilaţia viitorului infractor
între dorinţă şi teamă mai ales datorită faptului că se prefigurează riscul
pedepsei pe care ar urma sa o suporta Dar datorită speranţei optimiste că
actul va fi executat cu succes, viitorul infractor depăşeşte şi această
bariera penala şi trece la acţiunea propriu-zisă.
Următoarea barieră ce se interpune săvârşirii actului, infracţional
este de natură organizatorico-materială, ea apare în perioada care se
încheie cu acceptarea deplina a realizării acestuia. Aceasta este o fază de
criză deosebit de solicitata din punct de vedere psihic şi fiziologic.
În al patrulea rând trecerea la actul infracţional impun, depăşirea
unei bariere de ordin afectiv. Indiferent de natura infracţiunii, furt,
delapidare, viol, asasinat, etc., pentru ca aceasta. să fie realizată este
fundamental necesar ca făptaşul să nu să lase impresionat de suferinţa
fizică, morală, materiala, cât şi de consecinţele de altă natură pe care
victima le îndură.
Prezentarea procesului de depăşire a diferitelor bariere ridicat în faţa
individului ce trece la săvârşirea infracţiunii evidenţiază încă o dată rolul
hotărâtor al trăsăturilor ce constituie nucleul central al personalităţii
infractorului, rolul deosebit al indiferenţe, afective.
Cu toate acestea, indiferenţa afectivă nu este suficienta în sine
pentru trecerea la actul infracţional „ea nu îmbracă întreaga influenţă
13
criminologică decât în funcţie de condiţiile egocentrismului, labilităţii şi
agresivităţi” (Pinatel).
Trecerea la actul infracţional implică, în afară de depăşirea barierelor
amintite şi o serie de alte demersuri de ordin psihologic care dau contur şi
consistenţă mai multor faze ale etapei preinfracţionale şi anume:
1. înţelegerea sau gnoza, adică naşterea ideii infracţiunii;
2. transformarea ideii în tendinţă sau dorinţă;
3. deliberarea sau ezitarea, al cărei conţinut îl reprezint; lupta
motivelor; este de fapt perioada crizei;
4. intenţia ocazia sau infracţiunea potenţială sau amânata, viitorul
infractor îşi imaginează când şi cum va acţiona, alege
momentul, mijloacele, locul care să asigure succesul
acţiunii;
5. decizia reprezintă ultima şi cea mai importantă etapă,
reprezintă delimitarea dintre infracţiunea reala şi cea
potenţială, dintre idee şi infracţiunea propriu-zisa.
Procesul de depăşire a barierelor ce se ridica in faţa
executării acţiunii infracţionale cât şi succesiunea fazelor
intrapsihice ale acestuia prezintă interes criminologie şi operativ atât
pentru că permite înţelegerea cât şi pentru prevenirea şi
împiedicarea comiterii acesteia deoarece fiecare bariera şi fiecare
etapă oferă posibilităţi în acest sens.
Etapele săvârşirii infracţiunii
Prima etapă a demersului infracţional o reprezintă cea
preinfracţională al cărei conţinut şi principale subetape au fost
înfăţişate mai sus.
14
Cea de a doua etapă o constituie etapa executam practice a
acţiunii ilicite în care are loc transpunerea în practică, mai mult sau
mai puţin reuşită sau adecvată a schemelor acţionale elaborate pe
plan psihic în etapa anterioară. Aceasta este etapa hotărâtoare în
care se relevă în toată plenitudinea şi modul cel mai pregnant
caracterul antisocial al personalităţii infractorului, trăsăturile şi
atitudinile sale cele mai negative.
Este o etapă de activitate febrilă şi tensionată, caracterizată din
punct de vedere psihologic şi prin aceea că unele secvenţe acţionale
se desfăşoară fără controlul scoarţei cerebrale, ci sub cel al centrilor
talamici (talamusul şi hipotalamusul), în mod automat deci fără ca
infractorul să fie conştient de ele. Aceasta explică în bună măsură,
pe de o parte, de ce infractorul simte nevoia ca după săvârşirea
infracţiunii să se întoarcă la locul faptei pentru a verifica dacă nu au
rămas urme şi indicii, dacă nu a comis abateri de la planul iniţial
care l-ar putea demasca iar, pe de altă parte, explică de ce nu este
posibilă crima perfectă.
Etapa postinfracţională are o configuraţie foarte variata conţinutul
său fiind determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat etapa
anterioară.
În general există două alternative:
prima - etapa infracţională este ratată, infractorul fiind
împiedicat să o realizeze sau este prins în flagrant;
a doua - etapa executării infracţiunii, infracţiunea s-a
desfăşurat cu succes şi, în acest caz, când infractorul după o
stare de satisfacţie şi „uşurare" regretă cele petrecute şi nu
mai comite alte infracţiuni sau, stimulat de acest „succes", se
dedă în continuare la activităţi ilicite.
15
În cazul în care, în ambele situaţii, infractorii rămân nedescoperiţi, şi
asemenea situaţii există, ei vin să îngroaşe aşa-numita „cifră neagră" a
criminalităţii reprezentată de totalitate; infracţiunilor care rămân
nedescoperite de organele de urmărire penală. În varianta în care
infracţiunile devin cunoscute şi infractorii sunt depistaţi, aceştia îşi
primesc sancţiunea penală sau de alta natură după care o mare parte a lor
îşi încetează activitatea infracţională, în timp ce alţii recidivează.
Obsesia faptei săvârşite, ideea descoperirii lor iminente, gândul că
poliţia este pe urmele lor, teama de brutalităţile acesteia, de arestare, de
judecată şi de severitatea sancţiunii instalează îndeosebi la nerecidivişti o
stare de anxietate care în unele cazuri se accentuează până la limita
suportabilităţii, fapt ce poate aduce în prim plan problema
autodenunţului.
Autodenunţul, departe de a fi echivalent cu mărturisirea, cu
recunoaşterea faptei în faţa organului de cercetare penală, este un fapt
liber, spontan, neprovocat decât de propria state de spirit. Întrucât vine
în contradicţie cu un elementar instinct de protecţie şi conservare,
autodenunţul indică serioase suspiciuni legate de veridicitatea sa.
E.Altavilla apreciază că doar 20% dintre autodenunţuri se fac pe fond
de raţionalitate şi luciditate deplină, restul de 80% fiind determinate de
o stare de morbiditate psihică, pot fi legate de o serie de situaţii şi
condiţii de patologie mintală între care menţionăm:
- Starea de degenerescenţă mentală: ex. psihopaţii egocentrici,
animaţi de o vanitate patologică, morbidă, se pot autoacuza de crime
reale, eventual cu autori necunoscuţi sau de fapte imaginare, de regulă
16
grave din dorinţa de notorietate din dorinţa de a deveni eroul zilei, de a fi
personajul principal al jurnalelor de ştiri, al gazetelor, al tabloidelor etc.
Stare de degenerescenţă mentală prezintă şi personalităţile de tip obsesiv
care îşi pot imagina o faptă infracţională gravă, se gândesc apoi insistent
(obsesiv) la ea – practic nu şi-o mai pot scoate din minte – după care,
treptat se autoconving de culpabilitate în raport cu tema obsesiei lor
până ajung să simtă nevoia imperioasă de autoacuzare şi autodenunţ.
Cazurile sunt totuşi extrem de rare.
- Melancolia (marea depresie): marii depresivi au în general tendinţa de
a se autoînvinovăţii şi autoacuza de tot ce se întâmplă rău în jurul lor. Se
pot autodenunţa pentru fapte reale săvârşite de cei apropiaţi lor sau în
cel mai bun caz se autoacuză de culpă morală.
- Isteria – istericii au tendinţa de a se autoacuza (în fond ei se
laudă) de infracţiuni predominant sexuale. Prietenii sau cunoştinţele unui
violator pot face acest lucru fie pentru a atenua vinovăţia făptuitorului fie
pentru a pune în evidenţă calitatea joasă a victimei.
- Alcoolismul – în urma unor halucinaţii specifice condiţiei
alcoolicului sau a unor fenomene onirice puternice, alcoolicii pot ajunge
la convingerea fermă că au săvârşit o crimă simţind apoi nevoia să se
autodenunţe.
- Psihozele – printre cei care recurg la autodenunţ se pot întâlni şi
suferinzii unor forme de schizofrenie, paranoicii sau cei cu psihoze de
involuţie (demenţele senile).
- Debilitatea mentală – cei cu diferite forme de debilitate mentală,
adesea sugestionabili şi uşor de manipulat, sub presiunea unor sugestii
interesante şi bine dirijate pot să se autodenunţe pentru fapte reale care le
aparţin sau nu, ori pentru fapte imaginare.
17
În privinţa conţinutului, autodenunţul poate cuprinde – fapte reale
sau imaginare. Cele reale pot fi imputabile autoacuzatorului,
neimputabile, şi imputabile dar amplificate şi agravante de către acesta.
Dacă motivaţia autodenunţului în cazul persoanelor aflate într-o
stare de degenerescenţă mentală stă în însăşi condiţia lor psihică alterată
autodenunţurile persoanelor normale (circa 20% din total) au o motivaţie
cât se poate de raţională. Dacă faptele sunt reale şi imputabile celui în
cauză motivele autodenunţului pot fi dorinţa evitării unor circumstanţe
agravante, de remuşcări, sau de iminenţa condamnării unei persoane
inocente. În cazul în care faptele au fost premeditate motivele
autodenunţului pot izvorî din nevoia de adăpost şi hrană oferite de un
penitenciar în timpul sezonului rece, din dorinţa de a abate atenţia de la
alte fapte mai grave sau din nevoia de evidenţiere a pericolului unor
răfuieli din partea unor adversari.
Autodenunţurile false când faptele sunt reale dar nu sunt
imputabile celui în cauză) motivaţia poate sta de exemplu în dorinţa de
salvare a autorului real (cazul bărbatului care se autodenunţă pentru un
accident grav, eventual cu victime săvârşit în realitate de către fiul, fiica
sau soţia sa).
4. Aspecte privind psihologia delincventului juvenil
În zilele noastre există o considerabilă cantitate de lucrări destinate
studiului fenomenelor de devianţă la copii şi tineri. Fenomenul este
etichetat sub diferite denumiri: minori delincvenţi (termen de esenţă
juridică); tineri cu tulburări de comportament (termen medical); tineri
inadaptaţi, copii problemă (termen sociologic) etc. Toţi aceşti termeni se
referă la tineri care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele
18
disciplinare, morale sau juridice, valabile pentru comunitatea (cultura sau
subcultura) în care trăiesc, cu precizarea ca această situaţie conflictuală să
nu fi apărut în urma unei maladii (nevroză sau psihoză) şi nici în urma
unei deficienţe senzo-motorii sau intelectuale. Cu alte cuvinte, avem în
vedere orice deviere de comportament (a unui tânăr copil neafectat de
vreo boală sau deficienţă) faţă de ceea aşteaptă şi aprobă grupul uman în
care acesta trăieşte.
Concepţia asupra delicventului minor a evoluat, de la considerarea
lui ca un criminal adult „în miniatură”, apoi ca o fiinţă demnă de milă,
victimă a nedreptăţilor sociale, ulterior mulţi considerându-l copil
inadaptat, bolnav sau anormal (psihopat); mai nou însă, câştigă teren ideea
că e victima a unei familii bolnave (dezorganizate) şi, recent de tot, ea este
un produs al unei societăţi bolnave (Pinatel). Dar în linii generale, ceea ce
se cheamă delicvenţă juvenilă nu este un fenomen social.
Faptul că alături de formele „clasice" ale delincventei (minorilor
- vagabondaj, furt, prostituţie, complicitate cu adulţii –mai recent s-au
adăugat noi forme: furtul din marile magazine, furtul de auto vehicule,
violurile în grup, consumul de substanţe halucinogene etc, toate fiind
efecte ale unor mutaţii ce au loc în societatea actuală. Iată câteva din
aceste mutaţii care, pe lângă caracterul lor pozitiv, au şi un efect criminogen:
apariţia şomajului, noutatea şi varietatea bunurilor care se oferă în diverse
magazine, deficienţele în viaţa familială (absenţa fizică sau psihică a
părinţilor din mijlocul copiilor), relativitatea valorilor morale, timpul
liber comercializat, anonimatul oferit de traiul în aglomerările urbane,
uşurinţa deplasărilor, etc. Toţi aceşti factori generează sau facilitează
19
infracţionismul printre acei tineri a căror educaţie a fost deficitară, în
sensul că nu pot rezista la multiple tentaţii mereu prezente şi aleg „calea
scurtă”, infracţionismul, pentru a dobândi cele râvnite cât mai repede şi cu
cât mai mic efort.
Trecând în revistă seria de acte reprobabile săvârşite de copiii şi
tinerii consideraţi devianţi, ne surprinde gama extrem de variată a
acestora. Pe de o parte, întâlnim aici aşa-zisele „delincvente de
statut", adică fapte specifice vârstei şi statutului devianţilor, cum ar fi
fuga de acasă, chiulul de la şcoală, insubordonarea şcolară etc, iar pe
de altă parte, acţiuni deviante care intră în categoria infracţiunilor grave,
săvârşite nu o dată cu multă cruzime.
Din punct de vedere psihologic primează comiterea actelor şi nu
descoperirea lor de autorităţi. De aceea, statisticile oficiale în acest
domeniu - alcătuite în fiecare ţară pe criterii eterogene nu le lămuresc în
esenţă. în schimb, aplicând chestionare pe principii autoconfesive (self-
reporting), ne putem da seama de aspecte chiar inedite ale fenomenului.
Practica aplicării acestor chestionare este astăzi mult răspândită în lume.
Rezultatele obţinute de elveţianul B. Meili arată că cei chestionaţi
- cu o singură excepţie - au recunoscut că au comis d( repetate ori unul sau
mai multe din actele reprobabile menţionate în chestionar (furt din
buzunarele părinţilor, strecurarea fără bilet la cinema, consumarea de
droguri, însuşirea temporară de motorete etc). Autorul constată că în
privinţa comiterii actelor reprobabile, ca şi în privinţa frecvenţei
comiterii nu există nici o deosebire semnificativă între subiecţii
aparţinând diferitelor clase sociale. în schimb, există o corelaţie ridicată
între frecvenţa şi gravitatea actelor comise şi slabele performanţe
şcolare. De asemenea copiii provenind din familii dezorganizate sau având
ambii părinţi în producţie au la activul lor multe şi mai grave acte
20
reprobabile, tot aşa sunt reprezentaţi cu un număr mai mare de acte grave
şi acei subiecţi care frecventează prieteni din lumea interlopă.
J. Selosse, referindu-se la unele cercetări, atrage atenţia asupra
faptului că băieţii din categoria delincvenţilor recidivişti care în pofida
sancţiunilor suferite, persistă în activităţile lor deviante, se
caracterizează prin nivel intelectual scăzut, agresivitate mărită şi
provin din medii sociale defavorizate economic şi cultural,
majoritatea lor aparţinând unor familii disociate. Cu alte cuvinte, avem
de-a face cu interferenţa unor date socio-economice defavorabile, care
acţionează pe un fond deosebit de vulnerabil sub aspectul
particularităţilor psihice, toate acestea având drept rezultate formele
extreme de comportament deviant: infracţionalismul.
Cercetări aprofundate în domeniul devianţilor minori efectuate
în S.U.A. arată că: delincvenţii ca grup se disting de nedelicvenţi din
următoarele puncte de vedere:
1. din punct de vedere fizic, delincvenţii sunt cu precădere de
constituţie mezomorfică (solizi, bine legaţi, musculoşi);
2. ca temperament: sunt energici, neastâmpăraţi, impulsivi,
expertiza în vederea stabilirii daunelor; expertiza capacităţii profesionale.
Obiectivele expertizei psihiatrice se bazează pe câteva criterii:
a) punerea în evidenţă prin examenul psihiatric al subiectului, a
unor tulburări psihice ;
b) dacă actul antisocial este în raport cu acele tulburări psihice;
c) dacă subiectul prezintă un pericol social;
d) dacă se poate aplica subiectului o sancţiune penală;
e) dacă subiectul poate fi tratat şi recuperat;
Expertiza medico-legală psihiatrică pune câteva probleme, după
cum urmează:
a) examinează subiectul din punct de vedere medico-psihiatric şi
stabileşte dacă discernământul acestuia, legat de acţiunile sale, este
păstrat, diminuat sau pierdut;
b) stabileşte dacă subiectul este: responsabil de actele sale;
iresponsabil de actele comise; dacă este parţial responsabil şi în ce
măsură este el responsabil;
c) în cazul în care subiectul este iresponsabil stabileşte dacă el
trebuie internat şi tratat într-o instituţie psihiatrică cu regim de
supraveghere special.
65
Expertiza psihiatrică se efectuează în instituţii sanitare de
specialitate. În acest sens, organul de cercetare penală, cu aprobarea
reprezentantului Ministerului Public sau instanţa de judecată dispun
internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar. Această măsură
este executorie şi în caz de opunere se aduce la îndeplinire de către
organele de poliţie.
Examenul medical al unui bolnav sau presupus bolnav necesar
pentru expertiza psihiatrică se face fără excepţie în conformitate cu
normele medicale aplicabile oricărui bolnav psihic dintr-o clinică de
psihiatrie.
Psihopatologia judiciară (după diverşi autori sinonimă în psihiatria
judiciară) fiind o ramură integrantă a psihiatriei, examenul se face cu un
plus de atenţie întrucât medicul examinator nu se limitează doar la
stabilirea diagnosticului, a etiologiei şi patologiei tulburărilor psihice în
scopul indicării corecte a tratamentului necesar, ci mai mult decât atât el
trebuie să stabilească în ce măsură există o legătură între fapta comisă şi
tulburările psihice, în ce măsură aceste tulburări au putut determina sau
favoriza comiterea faptei.
O foaie de observaţie medicală, mai ales în psihiatrie şi în mod
deosebit cea întocmită de un serviciu de psihiatrie judiciară se prezintă cu
maximum de detaliere deoarece, pe lângă rolul de instrument ultim
medicului curant, ea urmează să fie folosită şi ca unul legal (medico-
legal) pentru stabilirea responsabilităţii penale sau civile a bolnavului.
Aşadar, deosebit de importantă pentru cerinţe medicale, judiciare şi
sociale, întrucât se pot cere şi stabilirea capacităţii de exercitare a
drepturilor civile sau punerea sub interdicţie – foaia de observaţie trebuie
să cuprinsă un vast ansamblu de date care merg până la cele mai aparent
nesemnificative detalii.
66
Nu este cazul să prezentăm structura unei astfel de foi, dar câteva
repere pe care le poate urmări orice poliţist implicat în munca de
cercetare penală şi care doreşte să se edifice rapid asupra condiţiei psihice
a unui inculpat suspect de dezordini mentale nu pot fi decât binevenite3.
- în primul rând fapta va fi descrisă amănunţit – apoi discuţia se ca
centra pe antecedentele ereditare şi personale ale inculpatului, precum şi
condiţiile în care acesta s-a dezvoltat, a trăit şi trăieşte, aceste date trebuie
reţinute detaliat în acest sens interesează dacă părinţii inculpatului sunt
sănătoşi, dacă au suferit cândva de o boală psihică sau în general de o
boală a sistemului nervos, dacă este în familie cineva care a suferit de
tuberculoză, sifilis sau alte boli infectocontagioase;
- se va acorda atenţie modului în care a decurs şcolaritatea: ce
înclinaţii a avut, a fost sociabil sau reticent, cum au fost relaţiile cu
colegii, a fost repetent, a fost o persoană ştearsă care nu a atras prin nimic
atenţie sau dimpotrivă, a manifestat anumite particularităţi sau curiozităţi
ale caracterului şi manifestărilor etc.;
- modul în care s-a realizat integrarea socială, profesională
familială după terminarea studiilor; i-a plăcut meseria pe care şi-a ales-o a
învăţat-o greu sau uşor, nu a învăţat nici una, a schimbat numeroase
locuri de muncă, a avut conflicte cu colegii, a avut numeroase relaţii cu
sexul opus sau a avut probleme pe această linie, a intenţionat să se
căsătorească, a fost respins, nu şi-a propus să se căsătorească cum îşi
cheltuieli banii, etc.
- plângerile sau destăinuirile persoanei merită o atenţie specială: se
simte urmărit, persecutat, ameninţat, are senzaţii anormale, dureri,
înţepături, furnicături, are halucinaţii vizuale, auditive sau tactile (vede,
aude sau simte pe corp atingerea unor persoane, animale sau insecte), are
coşmaruri etc. Desigur, nu se exclude ipoteza simulării.3 După Dănescu, D. Şi Tomorug E. – Probleme judiciare în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1973, p. 153 şi urm.
67
- multe dintre datele observaţionale pot oferi indicii sau sugestii
semnificative privind existenţa unei tulburări sau afecţiuni psihice majore
răspunzătoare de eventualele implicaţii în fapte şi acte antisociale. Astfel,
un prim element de orientare îl reprezintă atitudinea generală a persoanei
cercetate: ţinuta, gesturile, mersul şi mimica. Faptul că este vesel sau trist,
agitat sau liniştit, indiferent sau atent, că ne priveşte binevoitor sau
rezervat ori ostil este în strânsă dependenţă de afecţiunea sau de starea
psihică pe care o pare în momentul respectiv.
Vestimentaţia persoanei este, de asemenea un indiciu al unor
eventuale tulburări psihice. Îmbrăcămintea corectă sau dezordonată,
murdară sau curată pieptănătura atent aranjată sau total neglijată,
îndeosebi la femei, veşmintele în culori stridente, aprinse, existenţa unor
însemne şi decoraţii, mai mult sau mai puţin improvizate pe piept pot să
orienteze către ideea unei stări patologice.
O serie întreagă de amănunte în aspectul sau manifestările
persoanei cercetate corect interpretate constituie indicii sau simptome ale
unor tulburări concrete precis delimitată simptomatologic. Le vom
prezenta la finalul capitolului.
AFECŢIUNI NEÎNCADRABILE ÎN CLASIFICĂRILE
TRADIŢIONALE
Epilepsia
Epilepsia este un sindrom a cărui etiologie încă nu este pe deplin
clasificată. În esenţă boala se caracterizează prin crize sau accese care se
prezintă sub formă de convulsii (atac convulsiv) sau echivalenţe
epileptice însoţite de cele mai multe ori de o pierdere completă a
cunoştinţei.
Criza epileptică poate să înceapă brusc sau poate fi precedată de
alte fenomene. Un acces complet este compus din patru faze:
68
1- fază prodromală, care precede accesul şi poate dura de la câteva
ore până la câteva zile;
2 – aura care anunţă apariţia accesului propriu-zis, aceasta având o
simptomatologie diversă şi durată foarte scurtă de câteva secunde;
3 – accesul convulsiv – compus din faza tonică şi cea clonică;
4 – faza de rezoluţie.
Există forme diverse de epilepsie, între care unele sunt mai uşoare
cu accesul incomplet, limitat doar la apariţia aurei, eventual însoţită şi de
o altă fază.
Sub denumirea de echivalenţă epileptică se cuprind manifestări, în
general de scurtă durată, însoţite de obnubilare şi de pierderea de scurtă
durată a cunoştinţei.
Tulburările psihice în epilepsie se pot categorisii în: