Element Simbol Număr atomic Învelişul de electroni Stare de oxidare Oxigen O 8 He2s 2 p 4 -2 Sulf S 16 Ne3s 2 p 4 -2, +4, +6 Seleniu Se 34 Ar3d 10 4s 2 p 4 -2, +4, +6 Telur Te 52 Kr4d 10 5s 2 p 4 -2, +4, +6 Poloniu Po 84 Xe4f 14 5d 10 6s 2 p 4 -2, +4, +6 Grupa VI a a sistemului periodic În condiţii standard, la 25 0 C şi 1 atm, oxigenul există sub formă de molecule diatomice O 2 . Sulful şi seleniul apar sub formă de molecule ciclice de opt atomi. Caracterul metalic creşte cu creşterea numărului atomic, în sensul Se < Te < Po.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Element SimbolNumăr
atomic
Învelişul de
electroni
Stare de
oxidare
Oxigen O 8 He 2s2p4 -2
Sulf S 16 Ne 3s2p4 -2, +4, +6
Seleniu Se 34 Ar 3d104s2p4 -2, +4, +6
Telur Te 52 Kr 4d105s2p4 -2, +4, +6
Poloniu Po 84 Xe 4f145d106s2p4 -2, +4, +6
Grupa VIa a sistemului periodic
În condiţii standard, la 250C şi 1 atm, oxigenul există sub formă de
molecule diatomice O2. Sulful şi seleniul apar sub formă de molecule
ciclice de opt atomi.
Caracterul metalic creşte cu creşterea numărului atomic, în sensul
Se < Te < Po.
Oxigenul
Este elementul cel mai răspândit: - în litosferă (47,3%), în hidrosferă
(85,8%), în atmosferă (23,2%-masă sau 20,9%-volum).
Cu toate elementele, exceptând fluorul, oxigenul reacţionează numai în
starea de oxidare (–2). Cu fluorul, oxigenul reacţionează în starea de oxidare
(+2).
Oxigenul formează cu elementele vecine cu el în perioada 2 şi anume
cu N şi C, duble legături. Prin această proprietate, chimia oxigenului se
deosebeşte mult de cea a sulfului, seleniului şi telurului care nu formează
legături duble.
Oxigenul formează cu omologii săi superiori din grupa VIa combinaţii
stabile, oxizi şi oxiacizi covalenţi
Aproape toate elementele se combină cu oxigenul molecular formând
oxizi. În afară de gazele rare, numai halogenii şi metalele nobile nu reacţionează
direct cu oxigenul.
Combinarea unui element cu oxigenul poartă numele de ardere. Aceste
procese pot fi arderi vii, când au loc cu degajare mare de căldură şi lumină şi pot
fi oxidări sau arderi lente, care se petrec la temperaturi joase şi cu viteză mică.
Oxidările lente se petrec în organismele vii şi sunt esenţiale pentru viaţa
acestora.
Dintre nemetale, ard deosebit de uşor fosforul alb, sulful şi carbonul,
formând oxizi: P2O5, SO2 şi CO2. Dintre metale, cel mai uşor arde magneziul,
emiţând lumină albă şi căldură. Arderile constituie o sursă importantă de energie.
Importanţa în tehnică
Unica sursă pentru obţinerea oxigenului o constituie distilarea
fracţionată a aerului lichid.
Oxigenul se conservă şi se transportă în tuburi de oţel, la presiune
de 150 sau 225 atm.
Cantităţi mari se folosesc în obţinerea diferitelor substanţe
organice şi anorganice, în obţinerea temperaturilor înalte necesare la
sudura metalelor (împreună cu acetilena).
Sub formă de oxigen lichid se foloseşte drept combustibil pentru
acţionarea rachetelor.
Este folosit în medicină în aparatele de respiraţie artificială.
Importanţa fiziologică
Oxigenul este folosit în respiraţie. Energia eliberată în acest proces serveşte
vieţuitoarelor aerobe pentru diverse funcţiuni vitale, producerea de căldură,
travaliu muscular, sinteze de diferite substanţe în organism.
În plantele verzi, alături de respiraţie are loc şi procesul de asimilaţie
clorofiliană în care se consumă CO2 şi se eliberează O2.
Reacţiile de oxidare la care participă moleculele de oxigen sunt reacţii
exoergice (însoţite de o descreştere a entalpiei libere).
Rezerva de oxigen din atmosferă este asigurată de către plante prin procesul
de asimilaţie clorofiliană. Menţinerea aproximativ constantă a cantităţii de oxigen
din aer depinde de circuitul oxigenului în natură. Descreşterea suprafeţelor
împădurite, creşterea cantităţii de CO2 provenită din procesele industriale şi din
circulaţia rutieră dezechilibrează circuitul oxigenului în natură.
Oxidul de hidrogen (apa)
Răspândire în natură
Apa este una din cele mai răspândite substanţe în natură, mai
ales în stare lichidă, formă în care acoperă 2/3 din suprafaţa globului,
alcătuind apele de suprafaţă.
În natură nu există apă chimic pură. Compoziţia chimică a acestei
ape variază cu natura rocilor cu care a fost în contact. Cel mai scăzut
conţinut în substanţe minerale dizolvate îl are apa izvoarelor de munte şi
cea provenită din topirea gheţarilor.
Apa izvoarelor şi a râurilor conţine dizolvate gazele din aer
(oxigen, azot şi dioxid de carbon), cationi (calciu, magneziu şi sodiu),
anioni (dicarbonat, sulfură şi clorură). O apă cu un conţinut ridicat de
dicarbonat de calciu şi de magneziu este o apă dură.
Apa potabilă este apa bună de băut şi ea trebuie să fie limpede,
incoloră, fără miros, fără substanţe organice; trebuie să conţină
dizolvate cantităţi mici de săruri (în general, până la 600 mg/l) şi să fie
aerată, adică să conţină oxigen. Apa de mare puritate se obţine fie prin
distilare (apa distilată, folosită în laboratoare), fie prin electroosmoză,
metodă prin care se obţine o apă de bună calitate.
Sulful
Se găseşte în cantităţi mari în natură, atât liber cât şi sub formă de
combinaţii (sulfuri ale metalelor tranziţionale şi sulfaţi).
pirita (FeS2) blenda (ZnS)
calcopirita (FeCuS2) galena (PbS)
gipsul (CaSO42H2O) barita (BaSO4).
Proprietăţi fizice
Este o substanţă solidă, cristalină, de culoare galbenă şi prezintă două
forme alotropice: sulful rombic şi sulful monoclinic. Ambele forme sunt solubile
în sulfură de carbon şi alţi solvenţi organici (benzen, petrol).
Sulful are în unii compuşi ai săi o tendinţă spre catenare, adică spre
formare de lanţuri compuse din doi sau mai mulţi atomi.