-
27 mm
REVISTA TEOLOGICII ORGAN PENTRU ŞTIINŢA Şl ViEAŢA
BISERICEASCA.
— A P A R E D E D O U Ă 0 $ I P E — I *
Anul X. .1 Ian. —lfFebr. 1916. Nr. 1—3.
R E D A C T O R : Dr. NICOLAE BĂLAN.
CUPRINSUL: Dr. N. Bălan: f Mitropolitul Ioan Meţianu. Dr. I.
Broşu: Predică despre cutremurul de pământ, ce s'a
sim(it la Sibiiu Miercuri, în 26 Ianuarie, st. n. 1916.
Ilie Beleuţă: Notiţă biografică despre Marcu Eugenicu
mitropolitul Efesului, apărătorul, o^toâojiei.
(O/fO. Ciuhandu: LLefcriri-de -românism în vechea biserică ş \ _
Românilor. Dr.W.'Bălani Orfanii neamului. Vasile Gan : Predică la
Dumineca Vameşului şi Fariseului. N. B. Pilde şi asemănări:
«Veniţi!» Ţineţi ziua
Duminecii! Ucide răul până ce-i mic! «Ispitiţi Scripturile!»
N. B., P. M., N. C, Dr. O. Cotnşa: Mişcarea literară: Mamă şi
fiu. «Veniţi după mine!» —«Eu sunt!» Trei scrisori cătră soldaţi.
Oaspele blăstămat. Istorioare biblice. Istorioare bisericeşti.
Catehism.
Cronică: Recunoaşterea religiunii izlamite. f Episcopul Vasile
Hossu. f Dimitrie Machi Ardelean. Pentruce a întârziat apariţia
«Revistei Teologice»? Premiile «Rev. Teol.» Patronagiul tinerimei.
f Arhim. Augustin Hamsea.
' . . MM REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: SIBIIU, strada REISENFELS
Nr. 11.
SIBIIU. — 1916. T I P A R U L T I P O G R A F I E I A R H I D I
E C E Z A N E .
E R E S E L S i b i u
-
R E V I S T A T E O L O G I C A organ pentru ştiinţa şi vieaţa
biserieeaseă.
A b o n a m e n t u l : Pe un an 10 c o r o a n e ; pe o
jumătate de an 5 coroane Pentru România 12 Lei . — Uri număr 5 0
fii.
v Mitropolitul Ioan Mejianu.
In vara anului 1903 valea de sus a Murăşului avea mare
sărbătoare. De pe vremea episcopului Vasile Moga nu mai fusese
vlădică de-al nostru prin părţile acelea — şi acum i-se dădea
poporului iarăşi acest prilej de rară bucurie. Veniâ mitropolitul
dela Sibiiu. In Reghinul săsesc, care odinioară adăpostise pe
protopopul şi marele Român Petru Maior, i-se făcu primire
strălucită. Se adunase popor mult din toate împrejurimile, încât
abia încăpea în piaţa largă a orăşelului. Toţi cereau să audă
cuvânt dela celce venise în numele Domnului. Când bătrânul
mitropolit cu simpatica lui înfăţişare de patriarh ieşi în faţa
poporului şi cu voce adâncă dar ho-tărîtă rosti primele cuvinte:
«Dragilor mei, Eu sunt al vostru, Voi sunteţi ai mei!» — un curent
electric trecu prin inimi şi obştea credincioşilor erupse în urale
însufleţite. Aveam sentimentul că în acel moment eram mişcaţi de un
fior al trecutului, care ne aducea la conştiinţă deplină legătura
indisolubilă dintre turmă şi păstor,
-
închiegată prin o tradiţie de veacuri în vieaţa neamului
nostru.
Icoana aceasta îmi apare plină de vieaţă înaintea ochilor
sufleteşti şi astăzi, când deasupra mormântului proaspăt al
mitropolitului Ioan Meţianu, cerc să-mi dau seama despre ceeace a
fost acest ierarh pentru biserica şi poporul nostru.
El a fost, precum însuş a spus, cu adevărat al nostru. Marele
mitropolit Şaguna a venit la noi ca bărbat format, trimis de
Dumnezeu casă ne deştepte din adâncul nostru somn secular; pe
mitropolitul Miron Romanul ni l'au trimis mai ales oamenii, alţii
decât cei din staulul bisericii noastre; mitropolitul Ioan Meţianu
însă a ieşit dintre noi, s'a format şi a trăit între noi, urcând
treaptă după treaptă, pânăce a ajuns Ia cea mai înaltă demnitate pe
care o poate îmbrăca cineva în sânul neamului nostru. El este
arhiereul pe care ni l'a putut da cultura generală a poporului şi
starea morală a bisericii noastre, din timpul în care a trăit.
Răsărit din pătura ţărănească a adus cu sine din acest nesecat
rezervor de forţe o vigoare rămasă pururea proaspătă şi însuşirile
nobile ale mentalităţii poporului nostru, cu nuanţa de isteţime
proprie Românului dela margini. Sănătate rară, spirit treaz,
cugetare limpede, simţ al realităţii format prin o bogată
experienţă, spirit practic agerit în contact cu necesităţile
nemijlocite ale vieţii, cunoştinţă de oameni şi împrejurări,
hărnicie, sobrietate şi cumpăt în toate — iată talanţii pe cari i-a
pus în lucrare răposatul nostru mitropolit. Mulţumită lor, biserica
noastră a avut într'însul un lucrător neobosit şi un ierarh
destoinic, care a ştiut-o conduce cu înţelepciune printre
împrejurări vitrege şi valuri primejdioase. Păstorirea lui n'a fost
numai o lucrare de conservare a
-
scumpului nostru patrimoniu naţional-bisericesc, ci şi de
întărire a lui, prin crearea de mijloace şi instituţiuni cari îi
garantează o sigură şi înfloritoare desvoltare în viitor.
Activitatea bisericească şi-a început-o adormitul în Domnul în
anul 1853 ca preot în comuna Râşnov, unde se căsătorise; a
continuat-o apoi tot ca preot, pe urmă ca protopop, în Zerneşti,
comuna sa natală. Deja atunci şi-a arătat puterea de iniţiativă în
îndrumarea trebilor bisericeşti şi şcolare, cum ş? talentul de
iscusit chiver-nisitor al averilor bisericeşti; atunci s'au
desemnat liniile fundamentale ale activităţii sale viitoare.
Experienţele bogate ce le-a câştigat în timpul păstoririi la sate
avea să le pună în aplicare pe un teren mai larg, căci, după
moartea soţiei sale, a fost chemat la locuri mai înalte în
biserică.
După trecere de câteva luni, cât a stat, ca vicar, în fruntea
Consistorului dela Oradea mare, în a. 1875 protopopul de odinioară
dela Zerneşti a primit darul arhi-eriei, fiind ales de episcop al
eparhiei Aradului. Roadele muncii sale stăruitoare s'au revărsat
vreme de 24 ani asupra acestei eparhii, pe care a organizat-o cu
succes, înţelegând că numai preoţi şi învăţători bine pregătiţi pot
corespunde exigenţelor timpului, dela început a dat o deosebită
solicitudine seminarului teologic-pedagogic eparhial, provăzându-1
cu un alumneu, sporind numărul anilor de studiu şi al profesorilor
şi în două rânduri zidind pentru adăpostirea lui edificii tot mai
bune. Ca să-şi formeze o pleiadă de bărbaţi cu pregătire academică
a creat succesiv un frumos număr de burse, cu cari a trimis tineri
la diferite universităţi, iar din graţia Ma-jestăţii Sale câştigase
pe seama alor doi tineri favorul de a primi întreţinere gratuită în
alumneul de pe iângă facultatea teologică ortodoxă din Cernăuţi. Un
nou factor
î *
-
cultural s'a adăogat în centrul eparhiei deodată cu întemeierea
tipografiei diecezane, în care, pe lângă alte publicaţii
folositoare, s'a tipărit şi revista «Biserica şi Şcoala»,
înfiinţată tot de răposatul ca organ prin care conducerea
bisericească să stee în contact spiritual cu apostolii satelor, cu
preoţii şi învăţătorii. O mulţime de biserici frumoase şi edificii
şcolare corespunzătoare s'au zidit prin parohii spre preamărirea
lui Dumnezeu şi spre luminarea poporului. Şcoalele confesionale au
fost obiectul unei neîntrerupte îngrijiri din partea răposatului.
La toate ocaziile binevenite a stăruit pentru susţinerea celor
existente şi pentru înfiinţarea altora nouă, cum au fost şcoalele
de fetiţe de pe sate şi şcoala superioară de fete în Arad. Dar
pentruca toate instituţiile de cultură reli-gioasă-morală şi
naţională, puse sub acoperemântul bi-sericei, să fie asigurate în
existenţa şi propăşirea lor, erau necesare şi mijloace materiale
suficiente. Acest lucru l'a înţeles bine adormitul în Domnul, de
aceea a pus mari silinţe ca să înfiinţeze diferite fonduri şi
fundaţiuni în centrul eparhiei, şi a dat îndemn şi parohiilor atât
la crearea de fonduri, cât şi la cumpărarea de moşii. Pentruca
să-şi iee informaţiuni nemijlocite despre mersul trebilor
prin.parohii şi despre activitatea organelor bisericeşti şi
şcolare, cum şi ca să stee în contact personal cu acestea şi cu
poporul, răposatul a făcut dese vizita-ţiuni canonice, pe cari,
îndeosebi atunci când le împreună cu sfinţiri de biserici şi
scoale, ştia să le prefacă în adevărate sărbători de înălţare şi
edificare sufletească a poporului.
Când veni la Sibiiu ca mitropolit, în a. 1899, eră în vârstă de
71 ani, totuşi avu încă destulă energie ca să ducă la îndeplinire
opere însemnate. Amintesc în locul prim clădirea bisericei
catedrale şi prefacerea noului edi-
-
ficiu seminarial, lucrări iniţiate de mai înainte, dar realizate
abia prin stăruinţa neînfrântă a răposatului, şi cari, dacă n'au
fost pe placul tuturor, folosesc astăzi prin faptul că există. In
administraţia bisericească s'au întrodus proceduri mai expeditive,
fondurile au fost chivernisite în mod conştienţios şi
corporaţiunile bisericeşti au funcţionat normal. Prin parohii s'au
înfiinţat de-arândul reuniuni de înfrumseţare a bisericilor,
preoţilor li-s'a dat ocazie să se sfătuească şi încurajeze Ia o mai
intensivă împreună lucrare pastorală prin conferinţele preoţeşti,
iar cetor învăţătoreşti li s'a infiltrat mai multă vieaţă. In ciuda
poverii anilor mulţi n'au lipsit nici acum vizitaţi-unile canonice,
n'a întârziat nici când cu ocaziunea sărbătorilor mari ale anului
pogorârea «cu duhul în mijlocul fiilor sufleteşti» prin pastorale
pline cu învăţături practice şi ţinute pe înţelesul tuturor, iar
desele circulari cuprindeau grija de toate trebuinţele arzătoare
ale turmei dreptcredincioase.
Din mijlocul făptuirilor răposatului nostru părinte sufletesc se
ridică, ca un frumos far de lumină şi ca o impunătoare dovadă
despre voinţa nestrămutată a poporului nostru de a trăi prin
sufletul său, prin limba şi cultura sa naţională: lupta înălţătoare
ce a purta*t-o pentru susţinerea şi apărarea şcoalelor noastre
confesionale. De când a luat în mână cârja arhierească, în această
luptă pentru lumină e împletită şi aproape întreaga activitate
politică ce a desvoltat-o. începând cu anul 1879, când s'a
pronunţat pe faţă lupta purtată de atunci încoace consecvent de
guvernele ţării în contra caracterului naţional al şcoalelor
noastre confesionale, adormitul în Domnul n'a lăsat să treacă nici
o ocazie fără să le iee în apărare prin tot felul de
remonstraţiuni, proteste şi prin vorbirile ce le-a ţinut în casa
magnaţilor. Ce e drept
-
n'a fost aderentul unei tactice agresive şi militante, dar nici
n'a căutat formule diplomatice de echilibristică politică, din care
aşa de uşor ies jignite interesele superioare ale bisericei şi
culturii naţionale. Când pe acestea le-a văzut ameninţate prin
planuri viclene, a sărit cu energie neşovăitoare întru apărarea
lor. Acesta a fost cazul cu ancheta în chestia proiectului lui
Berzeviczy, când, într'o vorbire înţeleaptă, exprimându-şi
încrederea neclătită în vitalitatea poporului românesc, care nu
poate fi desfiinţat prin proiecte de legi, a enunţat marele
principiu: «Bisericile ortodoxe răsăritene sunt biserici naţionale,
astfel biserica mea este biserică ortodoxă română. Nu numai limba
liturgică, ci limba dătătoare de vieaţă este pentru această
biserică limba românească. Nu este putere în lumea aceasta, care ar
putea să silească biserica mea a-şi părăsi limba, căci prin aceasta
ea însăşi şi-ar enunţă sentinţa de moarte».
Dragostea faţă de limba şi cultura românească şi-a arătat-o şi
prin sprijinul ce Pa dat societăţilor noastre culturale. îl găsim
între întemeietorii Asociaţiunii, de care n'a încetat a se interesa
până la sfârşit. Cu toţii ne aducem aminte de demnitatea cu care
s'a prezentat, ca Nestorul tuturor arhiereilor români, la adunarea
jubilară a Asociaţiunii din 1911 dela Blaj, ridicând splendoarea
acelei impozante manifestări culturale-naţionale.
De când a isbucnit cumplitul răsboiu care ne-a răpit şi pe noi
în valurile lui de suferinţe şi jertfe nesfârşite, neobositul
arhiereu veniâ în mijlocul soldaţilor şi le îm-părţiâ cuvinte
părinteşti pline de mângâiere şi încurajare, preoţilor le trimetea
îndrumări cum să conducă poporul rămas acasă şi cum să-i aline
durerile în aceste vremuri amare. Cu inima luminată de o rază de
nădejde într'un viitor mai bun, pentru biserica şi neamul
nostru,
-
a trecut în lumea păcii şi a dreptăţii celei vecinice. N'a fost
surprins în mijlocul planurilor, ci a avut o vieaţă completă,
trăită până la sfârşit, care s'a stins ca o candelă căreia i s'a
isprăvit untul de lemn. După o vieaţă laborioasă a primit darul
unui asemenea sfârşit creştinesc şi a unei treceri line spre patria
cea cerească. Acolo se va învrednici de judecata Celui ce nici
odată nu dă greş, iar noi îi vom păstra amiltitirea cu recunoştinţa
fiilor buni pentru tot binele ce ni-l'a făcut şi prin care: el a
fost al nostru şi noi am fost ai lui.
Dr. Nicolae Bălan.
Predică despre cutremurul de pământ, ee s'a simţit la Sibiiu
Miercuri, în 26 Ianuarie, st. n. 1916. 1
— După motive de sf. Ioan Crisostomul. —
Iubiţi ascultători! Pământul a vorbit. Temeliile lui de granit
s'au cu
tremurat. Duhul spaimei şi-a înălţat uriaşa-i aripă, peste cele
patru stihii ale lumii. A-ţi văzut deci puterea Domnului?
Simţita-ţi însă şi iubirea lui? Puterea, care a zguduit pământul,
şi iubirea lui nemăsurată, care a împedecat să se desfacă
legăturile-i ascunse, unele de altele? Dar ce zic eu? Şi una şi
alta sunt mărturii deopotrivă ale puterii şi iubirii lui
copleşitoare de toate. Deoarece şi cutremurarea pământului
dovedeşte iubirea lui — căci zguduindu-i încheieturile le-a întărit
din nou, — iar oprind pe celce sta gata să se năruiască dela o
destrămare cumplită şi sigură, şi-a arătat în toată strălucirea
nemăsurata lui putere.
Cutremurul a trecut, dar teama să rămâie! Zgudui-1 Predica
aceasta se poate împărţi în două părţi, pentru a îi cetită
fiecare parte ca Predică de sine stătătoare.
-
tura, şi vuetul s'au mulcomit, evlavia însă aş dori să nu ne mai
părăsească niciodată! Aţi văzut spaima ce se zugrăvea pe feţele
tuturora, şi rugăciunile ce se înălţau cu osârdie din toate
inimile, cătră stăpânul lumii? A-ţi auzit ţipetele de desnădejde,
cari încrucişau oraşul nostru, dela coliba cea mai de pe urmă până
în încăperile strălucitoare de belşug, ale palatelor? Aţi simţit
fiorul, ca un fulger cuprinzând sufletele şi furişându-se în
tainiţele inimilor, pentruca să stoarcă apoi râuri de lacrimi din
ochi şi isbucniri de pocăinţă de pe buzele acelora, cari îşi căutau
scăparea alergând de jumătate goi pe uliţi, şi cerând mila
trecătorilor? Pământul a vorbit, şi 'n mugetu-i înfiorător,
zbucnind din adâncul necunoscut al măruntaelor sale, s'a amestecat
glasul de manie al Domnului, — dar şi îndurarea lui.
•sAţi priceput deci, cât de neînsemnat este neamul nostru
omenesc, şi cât de şubrede sunt temeliile lui? In cursul
puternicilor zguduituri, îmi pusesem par'că următoarele întrebări:
ei bine, ziceam, unde sunt acum răpitorii? unde-i îngânfarea?
unde-i lăcomia? unde-i luxul bogaţilor? unde-i pofta nesăţioasă
după plăceri? unde-s ameninţările, unde-i exploatarea săracilor —
acestea toate unde-au fugit? De-o singură clipă scurtă a fost
nevoie, — şi toate s'au desfăcut mai uşor decât o pânză de
paiangen, şi mai fără de veste decât norii alungaţi de vânturi.
Totul a pierit, plângeri au umplut oraşul nostru, vaete văzduhul,
şi lacrimi i-au udat pietrile gata de năruire ;$toţi au alergat,
căutând adăpost lângă biserici... Gândiţi-vă acum oare ce ni s'ar
fi întâmplat, dacă i-ar fi plăcut lui Dumnezeu, ca să nimicească
totul, în întregime? Dumnezeu a mişcat pământul, dar nu 1-a
sfărâmat. *Căci dacă ar fi dorit să-1 nimicească, poate nu l-ar fi
cutremurat! Dar, deoarece, el n'a dorit lucrul acesta, iată, a
trimis cutremurul înainte, ca pe un puternic crainic, pentruca să
ne vestească nouă, tuturora, mania sa, pentruca îndreptaţi prin
teamă, să ne mântuim de întreaga pedeapsă, ce sta gata să vină
asupra capului Inostru...
-
Acestea le spun însă şi le voiu repetă neîncetat, atât*
săracilor cât şi* bogaţilor: recunoaşteţi dară cât de puternică
este mania Domnului, şi cât este de uşor pentru stăpânul nemărginit
al cerului, să-şi înfăptuiască voinţa sa! De aceea, să ne oprim cel
puţin o clipă pe calea rătăcirii noastre!... Căci într'un
neînsemnat moment, Domnul a făcut să se cutremure toată inima, şi a
zguduit cele mai ascunse cugete ale sufletului. Din pricina
aceasta, trebuie %să ne gândim deci şi la ziua aceea înfricoşată;
când nu va mai fi vorba de-o singură clipă, ci ne "va ameninţă
vecinicia cu toată groaza ei, să ne gândim, că faptele fiecăruia
vor fi odată scoase la iveală, înaintea ochilor de flăcări ai
marelui judeţ, şi nimenea nu ne va putea ajuta; nici vecinul, nici
fratele, nici tata, nici mama, nici advocatul gureş, nici
prietenul. Nimeni! Spuneţi-mi ce vom face atuncia? Unde ne vom
ascunde? Pentru aceea să nu ne sfiim a fi astăzi cât de asprii faţă
de noi înşi-ne.«Judecata noastră să fie fără cruţare! In faţa
glasului de tunet al necunoscutului ce a vorbit din pământ, trebue
să ne punem serios următoarea întrebare:.! oare până când ne vom
mai lăsă ademeniţi de chemările dulci ale deşertăciunilor lumii
acesteia?sPână când va fi întronat banul, ca singurul Dumnezeu,
căruia să-i aducem jertfa şi prinosul nostru? Până când avuţia?
Până când palatele şi pompoasele clădiri? Până când sălbatica poftă
după plăceri vinovate? Iată — a venit cutremurul ca un fur şi
vrăjmaş, ce-au folosit atunci avuţiile şi banii? Dimpreună cu
stăpânul, au fost trântite la pământ şi casa şi alcătuitorul ei şi
bogăţia, şi averea. Toate şi-au găsit răpaos sub dărâmături şi
ruine. Pentru toţi locuitorii fără deosebire, oraşul nostru s'a
schimbat deodată într'un mormânt, într'un mormânt fără de veste,
care a fost săpat nu de braţul şi lopata groparilor, ci de
puternicul şi nemilosul suflu al morţii. Unde a rămas atunci
bogăţia? Unde erau înşelătorii? Unde erau apăsătorii orfanilor şi
ai văduvelor? Priviţi! Toate acestea ce le vedeţi cu ochii, n'au
mai multă trăinicie decât pânza de păianjen, şi firicelul
neînsemnat de iarbă!
-
Gândiţi-vă deci mereu la cutremurul grozav din dimineaţa aceea.
Căci precum am văzut, toţi s'au înspăimântat pentru cutremur, dar
foarte puţini de pricina lui! Cei mai mulţi s'au îngrozit aşteptând
prăbuşirea oraşului şi moartea lor: puţini s'ar fi gândit însă la
mania Domnului! Moartea nu este însă un lucru aşa de rău precum se
înfăţi-şază la cea dintâi privire, e rău, însă atunci, când am
maniat pe Domnul. De aceea trebuia să ne înfricăm şi să plângem nu
pentru cutremur, ci din pricina ivirii lui.
^Pricina cutremurului a fost mania lui Dumnezeu, şi pricina
acestei manii au fost*greşelile noastre. Să nu ne temem deci de
pedeapsă, ci să ne temem de păcatul, care atrage după sine
pedeapsa! Oraşul nostru se cutremură şi se sfarmă! Şi-atâta-i
totul. Să nu se sfarme însă şi sufletul nostru. — Când zărim
bolnavi şi răniţi întorcându-se din lupte, nu-i compătimim pe
aceia, ce s'au făcut sănătoşi, ci pe cei neînsănătoşaţi. Aceea ce
sunt rănile şi boalele pentru trup, iată aceea sunt păcatele pentru
suflet, iar aceea ce-i medicina, tratamentul medical şi operatul
pentru un bolnav, aceea e şi pedeapsa pentru păcate. Trebuie să ne
punem aici însă întrebarea, că oare noi de ce să-i compătimim pe
cei pedepsiţi, şi nu mai cu seamă pe păcătoşii P^Pedeapsa totdeauna
este mai puţin rea decât păcatul, deoarece "^păcatul este pricina
pedepsei. Să luăm o pildă! Să zicem că se află undeva doi oameni,
fieştecare având pe trupul său câte o rană primejdioasă, care
trebuie vindecată fără întârziere. Unul dintre ei aleargă la
doctor, ia medicină, se lasă a fi operat şi uns cu alifii ce produc
mari dureri; celălalt însă, amână de azi pe mâne lucrul acesta,
ocolind doctorul şi fugind de leacuri, arătându-i oare aici pe
aceşti doi oamenî, pe care dintre ei îl vei compătimi? Pe acela,
căruia îi lipseşte doftorul şi medicina, sau pe acela care se lasă
vindecat cu ori şi ce mijloace, fie cât de grozave ? De bunăseamă
că pe acela care n'are doftor şi leacuri. Gândeşte-te acum la doi
păcătoşi: unul sufere pedeapsă, iar celălalt nu. Tu să nu zici
astfel: omul acesta din urmă e plin de noroc; el e bogat, face
-
nedreptate, asupreşte pe cei puşi sub conducerea lui, opreşte
plata muncitorilor cinstiţi pentru a câştigă şi a-i rămânea lui cât
de mult, dar cu toate acestea nu-1 loveşte nici o nenorocire, cu
toate greşelile lui, rămâne totuş un om bine văzut, lăudat şi
onorat de toată lumea, neîncercat de nici un singur greu al vieţii,
de nici o boală, de nici o nenorocire, înconjurat de o ceată
întreagă de copii, îşi aşteaptă sfârşitul vieţii în belşug şi
mulţumire deplină. O nu! Să nu-1 ţâi de norocit pe omul acesta,
dimpotrivă să-ţi fie milă de el, căci bolnav fiind, el nu se poate
vindecă niciodată... Pentru mai bună înţelegere, voiu alergă şi
aici, la o asemănare. Sunt doi bolnavi greu. Unul cu toate că simte
dureri şi neplăcere în trup, bănuindu-şi în unele clipe grele chiar
sfârşitul, totuş îşi continuă mai departe traiul ca şi mai înainte,
alergând din petreceri în petreceri, dela ospăţ la ospăţ,
neîngrijindu-se de doctor şi de medicină, celălalt însă, se duce
îndată la un doctor priceput, ascultă sfaturile lui, se lasă de
beutură, şi de mâncările acelea, cari îi erau poate mai dragi, ia
medicină amară, ştiind că aceasta cu amărăciunea ei îi va redă
sănătate, — nu-1 vei ţinea oare pe acesta mai fericit? De
bună-seamă; deoarece unul e bolnav şi nu se însănătoşază, iar
celălalt e ce-î drept tot asemenea bolnav dar se lasă cel puţin
îngrijit şi ajutat de doftor. «Tratamentul medical şi îngrijirea
sunt uneori neplăcute, e adevărat, dar la urmă se arată folosul...
Tot astfel este şi în vieaţa aceasta.
5Să vorbim însă în loc despre trup despre suflet, şi în loc de
boale,*despre păcat; în loc despre medicini amare, despre pedepsele
şi ameninţările lui Dumnezeu. Aceea ce sunt medicinile, operaţiile
şi dieta doctorilor pentru trup,c aceea sunt şi ameninţările şi
pedepsele lui Dumnezeu, întocmai precum prin ardere se împiedecă
întinderea boleşniţei, întocmai precum prin operaţie carnea cea
putredă este îndepărtată din trup, întocmai precum amândouă sunt
grele şi dureroasă, dar totodată şi vindecătoare, totasemenea şi
«foametea, boalele şi cutre-murile de pământ sunt fier şi foc
pentru suflet, ce trebue
-
să oprească lăţirea şi desvoltarea boalei sufleteşti, şi să
aducă îndreptarea morală!
I.
Sunt mulţi oameni cari sufer pedeapsă aici pe pământ şi sunt
judecaţi şi în lumea cealaltă, iar alţii numai aici, şi alţii numai
acolo. Să vorbim deocamdată însă despre un om, care în lumea
cealaltă va fi pedepsit, iar în lumea aceasta a dus o vieaţă
îmbelşugată. Atât cei bogaţi cât şi cei săraci pot scoate, de vor
vrea, multe învăţături folositoare din întâmplarea aceasta.
A fost un om bogat — bogat, însă numai după nume şi nu în
adevăr. Omul acesta se îmbrăca în vestminte de mătase ţesute cu
fir, trăia din bucate alese, şi la masa lui ospeţele nu se mai
sfârşiau niciodată. A fost şi un altul, un sărac, cu numele
Lazar... Dar unde este numele bogatului ? Cum îl chemă pe omul
acela? Nu se ştie. Cu toate bogăţiile lui nemăsurate, iată el totuş
nu este numit pe nume, el n'are nume. El nu înseamnă nimic. Eră
bogat putred şi atâta totul... Dar ce folos de averea lui? Ce folos
de vestmintele şi de palatul lui strălucitor? Asemenea unui copac
sălbatic, creştea, se nutrea, îşi întindea ramurile în toate
părţile, saturând însă cu prada lui toamna, numai fiarăle
pădurilor. Un om, care nu făcea fapte omeneşti, un lup flămând,
care alergă încoace şi încolo după pradă, un leu însetoşat de
sânge, mugind cumplit pe cărările lumii acesteia. Sufletul lui stă
muced, şi încărcat de pânze de paiangen, într'un trup uns cu
mirezme, dar putred tot pe din lăuntru. Mâncând, bând, şi chefuind,
stăruia mereu în petreceri, înconjurat de un roiu de linguşitori şi
de pierdevară, gata a i lăudă orice faptă, orice nebunie ar fi fost
în stare să facă, întocmai ca nişte jivine flămânde, adunate în
jurul unei oi necuvântătoare. Căci bogatul în îngânfarea lui, se
poate asemănă pe dreptate cu o oaie, pe care o tund, o mulg, şi o
mănâncă lupii...
A fost însă precum am spus şi un sărac, cu numele
-
Lazar, plin de răni pe trup şi de umflături, cerând pâne, cerând
sfărâmituri de pâne, la poarta bogatului; stând lângă izvor şi iacă
murind de sete, zăcând lângă morman de belşug, dar hămesit de
foame. Oare unde se aşezase omul acesta? Să ne uităm la el! Nu în
piaţă, nu la poarta bisericilor, nu într'un colţ de uliţă, ci
tocmai la uşa bogatului, ca să-1 vadă în fiecare zi, când iese şi
când întră... Ca să nu se poată desvinovăţi în ziua judecăţii din
urmă, că nu la văzut şi nu i-a auzit glasul. Să nu poată zice: din
casă ăm ieşit şi nu l-am zărit, pe uliţă am trecut şi nu i-am luat
seama, căci ochii mei nu l-au văzut!... Priveşte bogatule, el zace
la poarta casei tale, ca un diamant în noroi. Deschideţi ochii!
Cum? Tu nu-1 vezi? Deschideţi ochii! Iată s'a arătat doftorul la
uşa încăperii tale! De ce nu-i deschizi ? De ce nu-1 laşi să între?
Iată corabia plutind pe mare, şi în-văluindu-se de vifor, dar având
cârmaciu destoinic în fruntea ei. Şi ea se îneacă? Bogatule
pentruce nu asculţi de omul iscusit dela cârmă? Vorbeşte! Cum se
poate că tu ospătezi pe toţi linguşitorii lumii acesteia, iar pe
bietul Lazar îl laşi să moară de foame! Nebunule, nu bagi de seamă
că peirea ta e aproape? Nu vezi groapa care se cască fără fund
înaintea picioarelor tale? Nu simţi prăpastia, care în fiece clipă
aşteaptă fără de milă să te înghită?. . i|De fapt starea omului
păcătos, este dureroasă şi vrednică de plâns. El are urechi şi nu
aude, are ochi şi mi vede, precum zice Scriptura. El orbe-căeşte
pretutindeni, şi numai drumul drept nu-1 află, numai calea ce duce
la mântuire n'o găseşte. Omul păcătos, ca să mă folosesc de-o
pildă, se poate asemănă cu un bătrân cerşitor orb, care înaintează
noaptea şi singur, sprijinindu-se de toiagul său, şi condus de un
câne, pe care-1 ţine de sfoară, printr'o pădure primejdioasă. Din
adâncimi de prăpăstii se aud murmurând izvoarele. Şi 'ncolo
nimic... Noapte... noapte... Stelele ard pe cer, pline de taină şi
fior. Brazii prind uneori să murmure, ca un gemet de om, ce trage
să moară. Tăcere de mormânt. Şi bătrânul nostru orb merge
înainte,
-
pipăind, dibuind, stăruind în beznă... Fără de veste, cânele său
credincios, în care-şi pusese toată nădejdea, smuncindu-se mai
tare, îi scapă, şi începe s'alerge nebuneşte înainte. Bătrânul se
cutremură. Groaza îi pătrunde o clipă în oase, apoi se
linişteşte'iarăş. Mai are încă un prieten: toiagul! El porneşte din
nou înainte. Lovindu-se uneori de brazi şi de stânci, el totuş
merge. Cugetarea 1-a părăsit însă. El cade. Se ridică. Se lasă dus
de simţuri, ca un animal, care-şi urmăreşte prada. Merge liniştit
înainte. încă un pas. Se opreşte. A simţit ceva? Nu! I s'a părut
numai. Porneşte din nou. Dumnezeule, la zece paşi înaintea lui îşi
cască gura o prăpastie îngrozitoare, fără de fund... Bătrânule
orb!. . . eşti perdut!... opreşte-te!... Dar el n'aude... E aşa de
sigur că a găsit drumul, ce duce la mântuire, încât nu mai aude
nimic, nu mai simte nimic, nu mai înţelege nimic. Mai face un
pas... El se apropie... înaintează mereu... Prăpastia!...
prăpastia!... Mai are un singur pas. De bunăseamă acum se va opri.
A simţit... Dar nu... El n'a simţit nimica. Sărman, nenorocit orb!
Priviţi: toiagul i-a căzut din mână. Mai face un pas dibuind.
S'apleacă să-1 ridice. Opreşte-te!... Stai! . . . E prea târziu. A
căzut. Adâncul 1-a înghiţit. E noapte!... Acesta e chipul omului
copleşit de păcate!...
Şi aşa, cum am istorisit mai înainte. Lazar zăcea plin de bube
înaintea porţii bogatului. Cu trupul încărcat de răni ca o
ciorchină de struguri, dar cu sufletul proaspăt, ca o floare, ca un
izvor, săltând de sănătate şi de bucurie. Dar îi eră foame... De
zile de-arândul nu mâncase nimica, nu gustase o singură sfărâmitură
de pâne. O sfârşeală cumplită i se lăsase în trup, şi manile îi
tremurau de slăbiciune. Din timp în timp se apropiau însă cânii de
el, îi lingeau rănile deschise, şi curăţeau de pe ele noroiul şi
coptura scârboasă. In chipul acesta mai simţea uneori o mică
uşurare, şi rănile îşi potoleau par'că pentru un moment, durerea,
sub mângâierea cânilor miloşi, sub gurile lor sătule. Şi Lazar
plângea... plângea încet, văzând atâta îndurare, şi cetind
compătimirea ce
-
se zugrăvea în ochii sărmanelor animale fără de grai. Ca aurul
în cuptorul de foc zăcea trântit pe gunoiu, înaintea porţii
bogatului, probându-i-se mereu răbdarea şi credinţa. Fără de a se
răsvrăti împotriva nimănuia, se lăsa condus de provedinţa
dumnezeiască, în timp ce sufletul său prinzând aripi, sburâ,
întrecându-se în luptă pentru a câştigă medalia de argint a
răbdării, şi cununa de aur a dreptăţii...
II.
La urmă au murit amândoi, fiecare aşa cum a putut. Bogatul a
murit în adevăr, după cum se întâmplă cu toţi morţii, şi hoitul său
a fost trântit cu mare cinste lângă ai săi, în groapă săpată din
piatră. Lazar a trecut însă numai dincolo: din luptă la biruinţă,
din largul mării turburate în port sigur, din durere şi scârbă
multă, la încoronare. Amândoi s'au sălăşluit în împărăţia dreptăţii
şi a veciniciei. Şi în iad, bogatul ridicându-şi ochii', văzu de
departe pe Avraam şi pe Lazar lângă sinul lui, şi strigând, a zis:
«Părinte Avraame, milueşte-mă şi trimite pe Lazar să-şi întindă
vârful degetului său în apă, ca să-mi răcorească limba: că mă
chinuesc în această văpaie»... Dar ce-a răspuns Avraam? «Fiule,
adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în vieaţa ta, şi
Lazar asemenea cele rele, dară acum el se mângâie şi tu te
chinueşti»...
Oarece schimbare este aceasta ? Nu ne înşală auzul ? E adevărat?
Odinioară tu, bogatule, nul vedeai pe nenorocitul Lazar, deşi eră
lângă tine, şi acum îl zăreşti? Cum s'a putut întâmplă minunea
aceasta ? Vorbeşte-ne. Odinioară nu-i luai bietului Lazar seama, cu
toate că eră lângă tine aproape, şi acum îl vezi, deşi te desparte
de el marea prăpastie? Iată cum s'a schimbat de repede totul. El e
acum bogat şi tu eşti sărac, el e stăpân şi tu eşti slugă, el e
norocit, iar tu, cel mai nefericit dintre toţi nefericiţii... Şi
oare cum vorbeşte bogatul? El numeşte pe Avraam părinte! tată! Dar
aceasta e o nedreptate. Bogatul nu s'a asemănat niciodată în
vieaţă
-
cu Avraam, iubitorul de oaspeţi. Cuvintele lui sunt blăstăm
groaznic, sunt o sfidare a bunului simţ, sunt ca o lovitură de
ciocan dată pe neaşteptate dreptăţii şi adevărului, aceşti stâlpi
de foc pe care se sprijineşte întreaga clădire ce-o alcătueşte
vieaţa noastră, aici pe pământ. Şi ce răspunde Avraam? El
zice:-Fiule! întocmai ca şi când ar vrea să spună: da, te cunosc,
suntem neamuri, acelaş sânge nobil curge în vinele noastre, dar
fapta aceasta dragul meu nu înseamnă nimic, nu-ţi poate aduce nici
o scăpare. Renumele strămoşilor, fie cât de strălucit, nu-i de nici
un folos şi zadarnic, deoarece nu-i în stare să-ţi câştige
mântuirea. Nu strălucirea unei familii vestite poate să te facă mai
nobil, ci o vieaţă plină de virtute. Deci nu te lăudă astfel: tatăl
meu a fost ministru, tatăl meu a fost învăţat! Aceasta mă priveşte
puţin. Nu spune: tatăl meu a fost ministru! Căci nici nu te-am
întrebat despre aceasta. De-ai avea de tată chiar şi pe marele
apostol Pavel şi de fraţi pe sfinţii mucenici, dacă vieaţa ta e
pătată, dacă nu te-ai asemănat într'un nimic pildei lor de virtute,
naşterea ta şi înrudirea lor, nu-ţi foloseşte la nimic. Un străbun
glorios sau o mamă evlavioasă este dimpotrivă un pârâş nemilos în
contra vieţii tale destrăbălate! Precum şi o mamă rea şi
necredincioasă slujeşte cu atât mai mult la renumele tău,
aflându-ţi-se vieaţa bogată în fapte mari, vrednică, şi plină de
virtute. Nu glorie de străbuni, ci dela noi se cere virtute:
statornicie în credinţă, şi fapte. După purtarea lui se cunoaşte
omul, şi cu plăcere îl voiu numi nobil pe ori şi cine, care va
răspunde acestei, cerinţe, chiar de ar fi slugă şi bătut cu biciul,
iar ne-răspunzând acestei legi nobile a moralei creştine, îl voiu
numi rob ferecat în lanţuri, chiar de i s'ar trage neamul din viţă
de nobili şi de împăraţi...
«Părinte Avraame, fie-ţi milă», a zis bogatul când 1-a zărit pe
Lazar. Dar în chipul acesta poate grăi numai un cerşitor, numai un
nenorocit, numai un sărac în toată puterea cuvântului. «Părinte
Avraame, fie-ţi milă»! Dar oare ce vreai tu bogatule? «Trimite pe
Lazar»!
-
Cum, poate doreşti să ţi-1 trimit pe acela, pe lângă care
treceai odinioară ca un orb, fără să-i iai seama? Asupra căruia îţi
aruncai numai batjocurile şi dispreţul? «Trimite pe Lazar»! Dar
unde-ţi sunt linguşitorii şi prietenii? Unde-ţi este aurul? Unde-ţi
sunt hainele de mătase şi vison? Te văd ca pe un cerşitor şi mă
cuprinde mila... Unde sunt banii, acei crainici ai îngânfării tale
fără de margini ? Unde e vieaţa ta plină de belşug şi de plăceri ?
Toate au fost numai frunze în vânt. A sosit toamna şi ele s'au
uscat. Au fost un vis; s'a crăpat de zi şi visul s'a destrămat. Au
fost o umbră; a venit adevărul, şi umbra a pierit...
ţVedeţi dară cât de nestatornică este bogăţia şi cât de
ademenitoare chiemarea ei. De aceea «dacă veţi zărî aici pe pământ
pe un om drept, tsuferind pedepse, socotiţii de fericit şi
gândiţi-vă astfel:«omul acesta sau a greşit aici pe pământ şi-şi
primeşte răsplata, ca dincolo să se poată bucură apoi de întreaga
cinste ce i s'a pregătit ;*sau suferind peste măsura păcatelor lui,
aici jos, i se va adauge cu atât mai mult în lumea ceealaltă
suferinţa, la fericirea lui. Şi tot asemenea, văzând un om încărcat
de fărădelegi, bucurându-se însă de tot ce poate dă pământul ca
culme a gloriei şi fericirei, să nu-1 socotiţi norocit pentru
aceasta. /Pilda bogatului amintit este o măsură după care-1 putem
judecă cum se cuvine. Să ayem răbdare. Coroana dreptăţii este
răsplata unei munci istovitoare şi neinteresate de ani de zile.
Numai astfel vom putea întâmpina orice încercări, ce-ar fi trimise
asupra noastră de minunatul cunoscător al inimilor, şi vom câştigă
izbânda. Pentru aceea semnul trimis de marele necunoscut, în chip
de cutremur, ne va sluji ca un nou îndemn de muncă şi stăruinţă pe
calea virtuţii, pentru întimpinarea cu vrednicie a Domnului şi
mântuitorului nostru Iisus Hristos, căruia i se cuvine laudă,
cinste şi mărire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Dr. I. Broşu.
-
Notifă biografică despre Marcu Eugenicu mitropolitul Efesului,
apărătorul ortodoxiei.
Există anumite personagii renumite, al căror nume sunt
nedespărţit legate de oare-cari evenimente. Aşa este Marcu al
Efesului în istoria bisericească. Activitatea şi influenţa lui în
sinodul dela Florenţa, înalta lui erudiţie bisericească, neclintita
tărie a convingerilor sale, credinţa lui faţă de adevăr, în
mijlocul laşităţii generale şi a trădării, i-au câştigat de multă
vreme şi cu drept cuvânt un loc de cinste printre apărătorii
ortodoxiei, în lupta ei împotriva papismului.
Din nenorocire, până la noi au ajuns prea puţine date despre
vieaţa lui Marcu al Efesului, înainte de plecarea lui la sinodul
italian. Noi ştim numai, că el s'a născut dintr'o familie nobilă
din Constantinopol, şi că s'a dedicat din copilărie studiului
sfintelor teologice; c'a fost conducătorul şcoalei bisericeşti din
Constantinopol, şi că avea darul unei elocinţe deosebite. In urmă,
Marcu părăsi această carieră, şi, dupăce îşi alese vieaţa monahală,
se dedică cu totul singurătăţii în mănăstirea Mangan.1 Acolo într'o
chilie petrecu el câţiva ani studiind Sf. Scriptură şi scrierile
sf. Părinţi; el eră aşa de introdus în aceste cunoştinţe, încât
nici chiar înşişi adversarii săi n'au putut să-i refuze o erudiţie
teologică adâncă şi întinsă. Acestea au fost, imensa erudiţie şi
adevărata religiositate, care i-au dobândit lui Marcu, puţin
înainte de plecarea lui în Italia, rangul de mitropolit al
Efesului.
Epoca, în care Marcu îşi conducea dieceza, era cea mai
nenorocită, din câte a avut imperiul bizantin. Otomanii cuceriseră
aproape întreg imperiul şi s'apro-
1 Biblioth. Fabric, v. X. c. 45. Scriptores graeci inediţi p.
529.
-
piaseră de Constantinopol. Intre aceste împrejurări, împăraţii
greci căutau în toate părţile un ajutor contra cuceritorilor
-înspăimântători; ei contau mai ales pe simpatia creştinilor din
Apus ; dar, între Răsărit şi Apus, eră, dejà de vreme îndelungată,
o barieră, ce nu putea fi trecută, ridicată de ambiţia şi
pretenţiile enorme ale pontificilor romani. împăraţii greci, spre a
salvă slabele resturi din autoritatea lor, îşi propuseră să ridice
această barieră şi să cumpere ajutorul Apusului cu preţul
ortodoxiei. Mihail Paleologul încercase deja să execute acest
proiect; urmaşii lui îl imitară. La rândul lor, papii, folosindu-se
de nenorocirile Grecilor, îi îmbărbătau cu nădejdea, că vor aflà în
ei ajutoare împotriva Turcilor, însă sub singura condiţiune a
supunerii bisericii greceşti cătră puterea papală. Ispita era egală
cu primejdia. Cei mai înţelepţi dintre Greci, văzând mai înainte
inevitabila cădere a imperiului, nu voiră să sacrifice, de dragul
unei himere, ortodoxia, care era pentru ei unica garanţie de
independenţăşi mântuire a poporului în viitor. Insă alţii nu erau
de această părere. Pentru a-şi susţinea imperiul aproape ruinat, ei
se arătară dispuşi a se arunca la picioarele papei, cu toate
încercările precedente, care ar fi trebuit să-i înveţe, că
papalitatea era îndărătnică în înoirile ei, şi să le arete puţina
nădejde, ce puteau avea în sprijinul ei; căci, şi în Apus, epoca,
când glasul papilor ridicase mulţime de creştini pentru a lupta
contra necredincioşilor din Azia, îşi pierduse de mult prestigiul
ei. Ori cum ar fi, Ioan Paleologul, ceva după venirea sa pe tron,
luă hotărîrea d'a urma planurile predecesorilor săi în ce priveşte
unirea bisericilor. In acest scop s'a fost propus un sinod de
episcopi din Răsărit şi din Apus, care să se întrunească spre a
deliberà asupra diverginţelor cu privire Ia credinţă. Fără
îndoială, că intenţiunea ar fi fost bună
2»
-
şi folositoare, dacă ea n'ar fi fost motivată decât de dragostea
faţă de adevăr, şi nu de calcule interesate de-o parte şi de alta.
,
In urma unor lungi consfătuiri, a fost designată Ferrara, ca loc
de întrunire al sinodului. La sfârşitul anului 1437, împăratul
Ioan, împreună cu patriarhul Iosif, douăzeci şi doi episcopi şi
oarecari alte persoane s'au dus acolo. Papa făgădui, că va da
tuturor Grecilor o subvenţie în decursul întregii durate a
sinodului. Printre episcopii, cari însoţiau pe Patriarh se putea
observă mai ales: Marcu al Efesului şi Visarion al Niceei, amândoi
bărbaţi erudiţi şi buni vorbitori; dar, pe cât eră cel dintâi de
sincer şi de firm în ce priveşte adevărul, atât eră cel din urmă de
ambiţios şi de nestatornic; el merse până chiar la trădare.
Patriarhul Iosif arătă la început o tărie vrednică de un adevărat
ierarh. Părăsind Constantinopolul, el zicea însoţitorilor săi:
«Chiar când ne-ar ameninţă Latinii cu chinuri, noi mai curând le
vom suferi, decât să trădăm ceeace ni-s'a încredinţat de sf.
Părinţi»! Dar el n'a rămas credincios hotă-rîrii sale. Bătrân şi
slăbit, el se supuse cu uşurinţă influenţei străine şi se arăta
nehotărît acolo, unde glasul lui ar fi putut fi de mai multă
greutate în favorul adevărului decât al altora.
Sosind Grecii la Ferrara, sinodul s'a deschis cu mare
solemnitate, sub prezidenţia papei Eugenie IV, în biserica
Sfântului Gheorghe. Episcopii latini nu erau la început în număr
mare, din cauza sinodului dela Basilea, la care luau parte un mare
număr dintre ei, şi cari declarau cu tărie, cu toate anatemele lui
Eugenie, că voiesc să îndrepte abuzurile papilor în biserică.
Aşteptând ca adunarea episcopilor să se înmulţească, s'a făcut
propunerea, să se delibereze în mod prealabil
-
şi particular asupra deosebirilor dintre biserici. Latinii
arătară patru atari deosebiri: 1. Purcederea Duhului Sfânt; 2.
întrebuinţarea pânei nedospite (azimei) la Euharistie; 3.
Purgatoriul, şi 4. Supremaţia Papei în biserică. Se hotărî să se
înceapă desbaterile cu punctul al 3-lea. Atunci s'a arătat Marcu al
Efesului, pentru întâia oară, cu strălucita elocinţă şi cu vasta-i
erudiţie bisericească. împăratul îl însărcina să conducă împreună
cu Visarion, toate disputele împotriva Latinilor.
Marcu respinse liniştit şi cu tărie toate argumentele lor, unele
după altele, şi apoi scrise două tratate,2 în care el expuse
adevăratul înţeles al textelor Sf. Scripturi şi al Sf. Părinţi,
citate de cătră Latini în sprijinul doctrinei lor. Cu toate
acestea, aceşti din urmă nu renunţară, din încăpăţinare, la
opiniunile lor.3 Disputele încetară din cauza unei epidemii care se
declară la Ferrara. Trei luni mai târziu, ele au fost din nou
începute în chip sărbătoresc, în prezenţa împăratului şi a papei.
Deastădată s'a început disputa asupra Purcederii Duhului Sfânt.
Marcu stăruia ca deliberarea cestei dogme să fie precedată de
soluţia acestei chestiuni: Biserica romană avut-a ea dela sine
dreptul să facă adaosul la simbol? In aceste dispute, Marcu eră
susţinut de Visarion din Nicea şi de Isidor, mitropolitul Rusiei.
Desbătând aceasta întrebare, Marcu exprimă în mod sincer cugetarea
sa asupra caracterului şi scopului, pe care, după dânsul, ar trebui
să le aibă disputele sinodului. «Domnul nostru Isus Hristos, zise
el, porunci ucenicilor săi dragostea, şi, înălţându-se la ceriu, le
lăsă pacea sa; dar
8 Aceste două tratate rămaseră inedite. Ele sunt indicate de
Fabricius printre scrierile lui Marcu (Biblioth., voi. X, p. 530),
sub titlul: Orationes Ferrarae scriptae.
3 Synod Fior., p. 30—36.
-
biserica romană a nesocotit dragostea şi a violat pacea.
Conchiemând acest sinod, ea şi-a exprimat dorinţa de a reînoi
pacea; însă ea nu o poate, decât părăsind opiniunea, care a cauzat
despărţirea bisericilor. Prin urmare, sinodul actual nu va avea
succes, decât cu condiţia unui acord deplin întru toate cu
definiţiunile tuturor sinoadelor ecumenice precedente».4 Iată
pentruce Marcu cerea cu toată autoritatea, ca înainte de toate să
se citească hotărîrile acestor sinoade. Latinii se sileau în tot
chipul să delăture aceasta, înţelegând prea bine, că din acea
cetire ei ar auzi condamnarea adaosului lor făcut Ia simbol; însă
Marcu, sprijinit de câţiva Greci, stărui asupra acestei cetiri. Se
cetiră unele după altele canoanele sinoadelor ecumenice începând cu
al treilea până la al şaptelea, care opriau orice schimbare sau
adăogire la simbol. Marcu însoţiâ aceste canoane cu mărturiile din
sf. Părinţi, contimporani ai sinoadelor, precum şi cu cele ale
papilor însuşi. Episcopii latini păziau tăcerea; numai unii din
călugării lor, dupăce ascultară hotărîrile sinoadelor, mărturisiră
pe faţă, că e pentru întâia dată că le aud, şi că Grecii învăţau cu
exactitate.5 Sfârşită cetirea, Marcu luă cuvântul: «Voi vedeţi
aşadară, că supunându ne poruncii sf. Părinţi şi decisiunilor
sinoadelor ecumenice, noi nu putem recunoaşte adaosul vostru nici
ca just, nici ca legitim.» Latinii simţiră toată îndreptăţirea
acestei conclusiuni; cu toate acestea ei se hotărîră să se
justifice. Disputele asupra acestui subiect dăinuiră două luni de
zile.
Din partea Latinilor, organul lor era un Grec, ve-chiu apostat
al ortodoxiei, Andrei, arhiepiscop din Ro-dus; de altfel, toate
obiecţiunile lui fură cu uşurinţă com-
* Synod. Fior. p. 60—75. 5 Conc. Florent., p. 114—115.
-
bătute de Marcu. Grecii se simţiau tari pe acest teren; de
aceea, văzând, că din cauza îndărătniciei Latinilor, desbátenle nu
vor avea nici un rezultat, ei cerură să se întoarcă în patria lbr,
cu atât mai mult, că papa încetase deja de multă vreme să mai dea
ajutorul de lipsă trebuinţelor lor. Insă împăratul împedecă
plecarea lor, urmărindu-şi scopul, care eră sprijinul papei
împotriva Turcilor. El sfătui pe episcopi să continue desbaterile
şi să treacă la dogma purced.erei Duhului Sfânt. Marcu înţelese, că
aceasta ar însemnă să cedezi Latinilor un punct important, şi
sprijinit de patriarhul Iosif, el se împotrivi mult timp schimbării
desbaterilor. El ghâceâ deja zădărnicia acestor desbateri, ştiind
că Latinii nu căutau decât triumful opiniunilor lor şi nu cel al
adevărului. Dar majoritatea, având în fruntea ei pe Visarion şi pe
Isidor, hotărî altcum. In acelaş timp papa notifică Grecilor
transmutarea sinodului déla Ferrara la Florenţa sub pretextul
epidemiei (care aproape încetase); adevăratul lui motiv era bogata
recompensă, pe care i-o promiseseră Florentinii de dragul cinstei
de a avea sinodul în oraşul lor.
împăratul luă măsuri, pentruca Grecii să nu se depărteze şi în
felul acesta ei fură siliţi să meargă toţi la Florenţa. Acolo, la
sfârşitul lui Februarie 1439, începură desbaterile asupra dogmei
însăşi a purcederii Sfântului Duh. Ca şi mai înainte, Marcu a fost,
aproape singur, cel-ce le-a susţinut. Ar fi prea mult să expunem
într'o scurtă biografie toate amănuntele desbaterilor, care umplură
noile şedinţe ale sinodului.6
Observăm numai atâta, că nici un singur text din sf. Scriptură,
nici un singur loc din sf. Părinţi, de care
6 Ele sunt expuse în tomul al XXXIIMea din Concilia generalia,
şi ocupă partea cea mai mare din el.
-
s'au servit Latinii spre a-şi sprijini adaosul lor la simbol,
n'au rămas fără o combatere clară şi pozitivă din partea lui Marcu.
El nimici cu tărie şi cu linişte toate pretinsele lor dovezi,
arătându-le greşelile traducerilor latine din sf. Părinţi, precum
şi falsificările, care fură făcute cu rea credinţă. In ciuda
puţinului sprijin, ce 1-a primit din partea lui Visarion şi a
lui«Isidor, Marcu a fost totdeauna învingător. El făcu o greşală
numai la şedinţa a noua, din cauza întorşăturei neaşteptate, ce o
luă afacerea.
După şedinţa a şasea, împăratul a băgat din nou de samă, că
disputele asupra adaosului la simbol nu V o r isbuti la nimic, din
pricina orgoliului şi a îndărătniciei Latinilor. El pricepu în
sfârşit, că planurile sale cu privire la ajutorul papei contra
Turcilor nu vor avea nici un rezultat; pentru aceea chemă pe
episcopii greci, şi, dupăce le-a desfăşurat ideile sale, îi angaja
să caute un mijloc de înţelegere. La rândul său, papa, folosindu-se
de poziţia dificilă a Grecilor, lipsiţi de ajutor în străinătate,
le fixă un termin foarte scurt, pentru a se înţelege cu Latinii,
sau atunci să se întoarcă în patria lor. Visarion şi Isidor, cu
Grigorie Mamma, duhovnicul împăratului, şi cu oare-cari alţii, se
ocupară îndată să găsiască formula de înţelegere, începând din
acest moment, în sânul întrunirilor particulare ale Grecilor, ei
luară asupra-şi îndatorirea, pentru a ne exprimă astfel, de a apăra
opiniunile Latinilor. Marcu a observat întorsătura rea, ce a luat-o
lucrul; el părăsi şedinţele, neîncetând, cu toate acestea, de a
face o prea puternică opoziţie prin chiar absenţa sa, ca
reprezentant al patriarhului din Antiohia. In urma unor desbateri
scurte, s'a convenit să se recunoască Sfântul Duh ca purcezând din
Tatăl prin Fiiul.
Slabul patriarh Iosif cedă insinuărilor şi stăruinţelor
-
partidului latinizant. El subscrise noua formulă a dogmei,
cerând numai ca Latinii să nu silească pe Greci să admită adaosul
lor la simbol. Exemplul patriarhului atrase şi pe alţii, singuri
cei trei reprezentanţi ai patriarhilor din Răsărit, în fruntea
cărora era invincibilul Marcu, reprezentant al celui din Antiohia,
rămaseră neclintiţi. După împăcarea cu privire la dogma despre
purcederea Sfântului Duh, Sinodul a început să desbată celelalte
trei puncte de divergenţă, care existau între biserici, anume:
chestiunile despre primatul papal în biserică, despre azime şi
despre momentul consacrării sfintei taine la liturgie, şi în fine
despre purgatoriu. Partida latinizantă a Grecilor, puternică ca
număr, du-păce trădase dogma fundamentală a ortodoxiei, făcea puţin
caz de celelalte. Moartea patriarhului Iosif, care stampară aşa de
puţin zelul lipsit de prudenţă al partizanilor împăcării, le
deslegă definitiv manile. Concesiile făcute Latinilor urmară iute
unele după altele; dogmele ortodoxiei fură trădate una după alta,
chiar fără de dispută, în urma singurei arătări a papei, ceeace a
produs multă supărare împăratului, care nu pricepu decât acum
mărimea sufletului lui Marcu; el se apropie de dânsul şi încercă
prin linguşiri şi promisiuni să-i înco-voaie cât de puţin puterea
morală. El căută într'ânsul sprijin în mijlocul slăbiciunii
generale de suflet şi de caracter şi al trădării. Insă adevărul
pentru ierarhul Efesului a fost mai presus decât orice, şi el îi
rămase credincios. In sfârşit toate deosebirile păreau ca şi când
ar fi dispărut, şi actul unirii bisericilor Răsăritului şi ale
Apusului fu adoptat. In acest act, Grecii justificau într'un mod
indirect adaosul Latinilor la simbolul cre-dinţii; recunoşteau pe
papa ca cap al bisericii şi de locţiitor al lui Isus Hristos pe
pământ; conform
-
canoanelor sinoadelor generale; însă cu toate acestea, ei
admiteau ca permisă întrebuinţarea azimelor la Euharistie, tot aşa
şi purgatorul, în forma, cum îl admitea atunci biserica latină.7
Papa nu făcu decât o singură concesie Grecilor, recunoscând ca
legitimă întrebuinţarea pânei dospite la euharistie. împăratul
subscrise acest act cel dintâi; alţi Greci urmară exemplul lui.
Antonie, mitropolitul din Eraclea, se împotrivi mai multă vreme
decât alţii; în sfârşit însă el îngădui linguşirilor şi
ameninţărilor. Marcu a fost singurul, pe lângă carele n'au cutezat
să facă nici un fel de încercare, căci tăria lui de convingere eră
cunoscută de toată lumea. Aprinşi de manie asupra lui, Visarion şi
Isidor, urzitorii principali ai unirii, înduplecară pe împăratul să
alăture la actul unirii excomunicarea acelora, care s'ar opune
acestui act, ceeace a respins împăratul, care ştia bine, care e
scopul lor.
Apoi, când episcopii greci prezentară solemn papei actul spre
subscriere, acesta, caracteriza, în puţine cuvinte, dar în chip
expresiv, actul unirii. Neaflând pe acest act semnătura lui Marcu
al Efesului, el zise pe faţă înaintea tuturora:
«Noi n'am făcut prin urmare nimica!» Nădăjduind, că va putea
convinge personal pe. neclătinabilul ierarh, sau a-1 atrage prin.
ameninţări, papa rugă pe împăratul să i-1 trimită. Marcu,
într'adevăr, se prezentă înaintea papei. Dupăce 1-a încărcat pe
venerabilul bătrân cu tot felul de imputări, papa, în calitatea sa
de cap al bisericii, recunoscut deja de Greci, îl ameninţă, că-1 va
supune pedepselor decretate de sinoadele universale, din cauza
împotrivirii lui hotărîrilor lor. Dar curagiosul apărător al
ortodoxiei îi răspunse plin de linişte:
' In acea epocă, Biserica latină era mult depărtată de
exagerările bisericii romane actuale.
-
«Sinoadele nu osândesc, decât pe aceia, cari se opun bisericii
şi se îndărătnicesc într'o opiniune oarecare, ce-i este contrară.
In ce mă priveşte, eu nu pro-poveduesc nici un fel de opiniune
personală,'eu nu introduc nimic nou în biserică şi nu apăr nici o
eroare; ci păstrez doctrina, pe care biserica a primit-o dela
Hristos însuşi, pe care ea a păzit-o cu statornicie şi pe care ea o
păzeşte până în timpul de faţă. însăşi biserica romană a păzit
această învăţătură în conformitate cu cea a Răsăritului până în
momentul desbinării. Această învăţătură, ca şi altădată, a fost
totdeauna aprobată de voi, ce e mai mult, adeseori a-ţi lăudat-o în
acest sinod. Şi cine va putea să o critice sau să o condamne? Dacă
eu apăr cu toată tăria aceasta învăţătură, şi dacă eu nu vreau să
renunţ la ea, cine va îndrăsni să mă condamne ca eretic? Trebuie,
ca însăşi dogma, pe care o mărturisesc să fie condamnată mai întâi
de toate. Dar dogma e recunoscută sfântă şi dreaptă de cătră toată
lumea; pentruce aş fi eu demn de osândă?» 8 Papa fu silit să
recunoască, că nu eră cu putinţă, nici să convingă, nici să
înfricoşeze pe Marcu.
împăratul, temându-se ca nu cumva acest episcop, din cauza
tăriei sale, să sufere oare-care violenţă din partea Latinilor,
cari îl declarară atins de alienaţie mentală, îl reţinu aproape de
persoana sa şi-1 aduse cu dânsul împreună în patria sa, dupăce
dispuse să plece cei care luaseră parte la sinod. Ajungând la
Constantinopol, el îi propuse scaunul de patriarh; Marcu nu-1
primi. Un alt apărător al ortodoxiei, Antonie al Eracleei, care
resístase mai mult decât alţii, deşi el a fost în cele din urmă
constrâns să subscrie actul, încă nu 1-a primit.
8 Istoria sinodului din Florenţa, pag. 179.
-
La Constantinopol, unde majoritatea clerului şi a poporului se
ridicase împotriva unirii, Antonie însuşi se supuse de bunăvoie
judecăţii episcopilor, cerând penitenţă pentru subscrierea actului
de unire.
Aceeaş căinţă au arătat încă mulţi alţii 9 dintre cei care
luaseră parte la sinod. Cu toate acestea Marcu, de teama ca nu
cumva unirea dela Florenţa să seducă pe unii, a cerut, că e
neapărat de lipsă să scrie pe rând două enciclice tuturor
creştinilor, îndrumându-i să respingă aceasta unire, care este o
operă contrară lui Dumnezeu şi vechei învăţături a bisericii.*10
Cuvintele şi îndemnurile lui Marcu nu rămaseră fără rezultate.
Numărul partisanilor unirii scăzu din ce în ce tot mai mult, şi pe
măsură ce disputele lui la sinodul din Florenţa deveniau mai
cunoscute, se sporiâ stima orto-doxilor faţă de el. Toată lumea
consideră pe Marcu ca pe un mărturisitor curagips şi neclătit al
adevărului, şi, fără dânsul, nu se întreprindea nici un fel de
dispută cu partizanii Latinilor. Marcu avu mângâierea de a întări
în ortodoxie pe unul din învăţăceii şi amicii săi, pe învăţatul
Gheorghe Scolariul, care aderase câtva timp la unirea cu Latinii.
Intre braţele lui şi*a terminat Marcu sfânta sa vieaţă (cătră anul
1447), lăsându-i cu limbă
8 Printre ei eră eclesiarhnl bisericii mari, Syropulos, autorul
Istoriei Sinodului din Florenţa.
1 0 Aceste două enciclice au fost publicate de Labbe (Act.
concil., t. XIII). Scrierile lui Marcu needitate sunt: Scrisoarea
cătră Ioan Paleologul, două scrisori cătră preotul George
(Şcolarul); câteva scrieri polemice, compuse probabil în Italia, cu
prilejul petrecerii lui Marcu la sinod, adecă: Capitolele contra
Latinilor cil privire la purcederea Sfântului Duh, răspunsurile la
întrebările Cardinalilor, soluţia a două cestiuni propuse de
împăratul Ioan, un al doilea răspuns Latinilor despre purgatoriu,
despre momentul consacrării sfintei taine la liturgiei, etc , Mai
departe, el compuse Cestiunile teologice, mărturisirea credinţii în
sinodul din Florenţa, patruzeci şi opt capitole contra ereziei lui
Acyndin, opt canoane în onoarea Sfintei Fecioare, explicarea
rugăciunei domneşti a slujbei dumnezeeşti, etc.
-
«Ci măcar şi noi sau înger din cer de vă va binevestî vouă afară
de ceeace am binevestit vouă anatema, să fie! Precum am zis mai
înainte şi acum iarăş vă zic: oricine de vă va binevestî afară de
ceeace aţi luat anatema să fie 1»
Ep. c. Qalatetii 1, 8—9.
1 1 Dissert. Renaudoti de Oeunadio in Biblioth. Fabric, t. X.
pag. 349.
de moarte lui Scolariul grija de-a continua opera sa pentru
apărarea învăţăturii ortodoxe. 1 1 Gheorghe Scolariul cinsti
amintirea lui Marcu cu un panegiric şi rămase întreaga lui vieaţă
credincios testamentului măiestrului său.
Lucrările şi ostenelile lui Marcu n'au rămas fără de roade. Trei
ani după moartea lui, patriarhii Răsăritului: din Alexandria, din
Antiohia şi din Ierusalim, se întruniră la Constantinopol şi
condamnară unirea dela Florenţa, depuseră din scaunul
Constantinopolei pe patriarhul latinizant, Grigorie Mamma, şi îl
înlocuiră cu ortodoxul Atanasie. Curând după aceea,
Constanti-nopolul căzu înaintea armelor lui Mohamet II., însă noul
suveran, agreând ca patriarh pe învăţăcelul lui Marcu, Gheorghe
Scolariul (mai bine cunoseut sub numele călugăresc de Ghenadie),
îşi manifestă în felul acesta antipatia sa faţă de raporturile
nouilor săi supuşi cu Roma.
Aşa fel s'a realizat prezicerea papei Eugenie: Unirea dela
Florenţa n'a produs nici un fel de isbândă. Marcu al Efesului a
fost apărătorul ortodoxiei şi al demnităţii bisericii
Răsăritului.
După Dumitra Wassilieff. Me Beleuţă.
-
Licăriri de românism în vechia biserică a Românilor.1
— Epoca tiparelor româneşti din vremea influinţei protestantice.
—
După reflexiunile făcute asupra celor mai vechi manuscrise
româneşti, trecem acum la cele mai vechi tipare româneşti, purtaţi
de acelaş gând, ca din ele să ne încredinţăm despre raportul intim
dintre respectivele producte. literare de tipar şi dintre vechia
biserică românească.
Dacă ne restrîngem la tiparele româneşti contimporane cu
influinţa protestantică din Ardeal, o facem aceasta cu intenţiunea,
ca mersul evolutiv al simţului românesc, care a prezidat cu
lucrările acestea, să-1 putem pune în desvoltarea sa organică în
faţa celorce le place să afirme, că trezirea şi manifestarea în
forme culturale bisericeşti la Români a acestui simţ sunt a se
atribui protestantismului, şi cari se fac a uita cu totul de
principiul naţional, înherent organizaţiei şi vieţii bisericeşti a
Orientului ortodox.
I.
Deja în cele premerse am indicat, numărul mare al manuscriselor
româneşti, cari circulau printre Români înainte de urnirea
tiparului românesc şi că din acele producte culturale au încăput în
tipare d'abiâ manuscrise româneşti mai vechi — ori şi traduceri
atunci făcute, — cari stăteau în raport direct cu necesităţile
liturgice ale bisericii Românilor. împrejurarea aceasta în sine e
suficientă pentru a dovedi, că din care principiu a pornit
1 Vezi începutul sub acelaş titlu în «Revista Teol.» din 1914
pag. 217 şi urmare.
-
şi în al cui serviciu a căutat tiparul românesc să se pună de
loc la începutul urnirii sale.
0 altă împrejurare caracteristică este, că celce s'a pus în
serviciul propagării primelor tipare româneşti a fost, în jumătatea
a doua a veacului XVI, diaconul Coresi din Braşov, care eră ţinut a
fi când grec, când slav, pânăce dl Iorga ni-1 prezintă ca pe un
român neaoş.1
Diaconul Coresi, care a stat în serviciul bisericii ortodoxe din
Scheii Braşovului, unde se pomenesc în cursul vremii mai mulţi
preoţi luminaţi, dintre cari unii chiar colaboratori lui Coresi la
traducerea Evangheliei cu învăţătură (tip. în Braşov la 1581). — a
fost un cleric român cu foarte multă pricepere, călăuzit de un
pronunţat simţ românesc, pe urma cărora ajunge să iniţieze
tipărirea de cărţi bisericeşti, cari, după ideia vremii de atunci,
reprezentau suprema necesitate culturală.
Incontestabil, că diaconul Coresi, care trăia în Braşovul
veacului XVI, stăpânit de Saşii lutherani, a avut cunoştinţă despre
pornirea protestantismului german, care cerea afirmarea limbii
poporului în serviciile bisericeşti, în locul limbilor moarte
uzitate până atunci în mod exclusiv în biserica creştină. Totuşi e
caracteristic, că dânsul, la inaugurarea operei sale, nu se
provoacă într'atâta la uzul altor biserici, cât la autoritatea
apostolului Pavel 2 şi la necesităţile de ordin religios şi
cultural ale neamului românesc.
Expedientul acesta, prin care Coresi cerca să justifice
tipărirea traducerilor, începute deja de mai înainte de dânsul
pentru reromânizarea ritului bisericii sale, este cu atât mai de
remarcat, cu cât, pe acelea vremuri pe ţinere morţişe la uzul
exclusiv al celor patru limbi
1 Analele istorice ale Acad. Române. » I. Cor. XIV. 19.
-
canonizate prin praxa bisericească (tetraglosismul: evraic,
grec, latin şi slav), marele iniţiator al pentaglosismului '— sau
al introducerii în uz bisericesc şi a limbei româneşti — putea
foarte uşor să întimpine opoziţiunea cea mai categorică din partea
altor biserici particulare din Orient, în deosebi pe aceea a
slavilor, cari, prin eliminarea limbii lor în favorul limbii
româneşti, aveau tot dreptul să se simtă jigniţi nu numai în simţul
şi ambiţiunea lor naţională, ci mai ales în credinţa lor, că s'ar
vătăma o «dogmă», dupăcum se privea deja pe atunci
tetraglosismul.
Noi remarcasem, în articolul precedent, bilincvis-mul
slavo-român usitat în mod parţial în biserica noa-
\ stră din Ardeal în veacul al XV-lea. Acum, în veacul al
XVI-lea, vedem, că Coresi încearcă să elibereze biserica românească
de balastul textului slavon. Pasul a-cesta, oricât de îndrăzneţ
pare a fi, în realitate ni se prezintă a fi de un radicalism destul
de atenuat: Coresi nu face nici o inovaţie sub raportul principiar
al graiului românesc, care începuse a se afirmă de mai înainte în
cadrele bilincvismului slavo-român, ci opera lui se reducea la
aceea, ca graiul românesc din textele bilincve de până la dânsul să
rămână singur, iar textul slavon să se delăture ca unul ce eră
neînţeles, în marea masă a credincioşilor români, şi tipărindu-se,
ar fi făcut mai costisitoare — dar nu şi mai folositoare —
productele de tipar coresian.
Cu deviza aceasta începe Coresi a tipări la 1560, în Braşov,
Evanghelia. Evanghelierul lui Coresi, cum ştim, are în formă unele
deosebiri faţă de Evanghelie-rele de acum. Aceste sunt aranjate
după ordinea timpurilor liturgice, pe când Evangehlierul lui Coresi
,ţine la sistemul anticilor codici liturgici, cari urmează a redă
în
-
întregime singuraticele cărţi biblice, dar având indicaţiu-nile
tipiconale: de unde şi până unde, când şi la ce serviciu ortodox
oriental este a se ceti respectiva pericopă. Sub acest raport e
absolut imposibil de a nu observa identitatea de sistem între
Evanghelierul lui Coresi şi între fragmentul manuscris de
Apostolier, găsit de dl Iorga, amintit şi de noi în cele premerse.
Şi astfel stăm foarte aproape de adevăr cu supoziţiunea noastră, că
diaconul Coresi, la tipărirea acestei cărţi liturgice, n'a făcut
altceva, decât ceeace s'ar fi putut face şi cu Apostolierul din
chestiune, adecă de a-1 tipări în text excluziv românesc, prin
simpla abandonare a textului slavon, care începea a nu mai
reprezenta printre români o necesitate sufletească, iar culturală —
şi mai puţin.
Mai este de remarcat şi acea împrejurare, că la pasul acesta se
decide diaconul Coresi de abia dupăce la 1544 ieşise din tipar în
Sibiiu, catehismul luteran. Fără îndoială, catehismul acesta, cu
dogme protestante restălmăcite pe româneşte, reprezintă o agresiune
la a-dresa principiilor bisericii ortodoxe a Românilor. Acestei
agresiuni nu i se putea răspunde mai demn, mai cu efect şi totodată
mai la adăpost de învinuiri şi de persecuţii, decât prin tipărirea
în româneşte a cărţilor liturgice ortodoxe. Aşa credem, nu greşim,
când prin urmare, pe diaconul ortodox şi român Coresi dela 1560 îl
considerăm, nu de agent al protestantismului, ci mai vârtos de un
propagandist antiprotestantic al bisericii româneşti, care avea să
lupte cu nespus de mari şi multe greutăţi spre a se putea achită de
misiunea sa culturală.
Prefeţele cărţilor bisericeşti, tipărite de însuşi Coresi şi
dela dânsul încoace, cuprind material de informaţie suficient, spre
a ne face o ideie clară despre mersul evolutiv al simţului cultural
românesc, şi despre a-
-
ţ& 1 Am văzut o copie de pe o atare carte tipărită în spirit
protestantic. Pasagiile eterodoxe, mai bine zis protestantice, sunt
spicuite cu toată pre-
U'v* ciziunea sub raportul dogmatic şi puse între paranteze, aşa
că restul se i t
-
Ceealaltă împrejurare — care confirmă cele spuse — este, că
însuşi Coresi încearcă a întemeia dreptul limbii româneşti în
biserică prin autoritatea apostolului Pavel.1
De aceea el, la Evanghelierul său şi la două Psaltiri, ce le-a
tipărit, zice apriat: «în sfânta besearică mai bine e a grâî cinci
cuvinte cu înţeles, decât 10 mii de cuvinte neînţelease în limba
străină».
Iată-1 deci pe diaconul Coresi lucrând şi scriind în adevăratul
spirit al bisericii răsăritene, care, cum am văzut, în principiul
său extern este biserică naţională.
întrebarea ar fi acum: dacă îndemnul acesta, de desrobire
culturală a bisericii româneşti s'a trezit în sufletul diaconului
român Coresi sub infkiinţa reformei protestante, ori din trebuinţa
simţită de sufletul românesc de â lucră cu tiparul.
Noi suntem de părerea a doua. întâi de toate, pentru motivul că
— cum am văzut 2 — înainte de Coresi deja există o traducere a sf.
Scripturi, cel puţin în o parte numai, în text slavo-român, şi tot
astfel existau şi alte traduceri de cărţi liturgice, aşa că lui
Coresi îi rămânea numai să tipărească texte româneşti cu
delătu-rarea textului paralel slavon; — al doilea: pentrucă dacă
Coresi ar fi fost un agent al protestantismului, el ar fi început a
tipări producte literare româneşti influinţate de protestantism,
şi, mai departe, ar fi rămas un agent consecvent al
protestantismului. In oricare caz, apoi, Coresi ar fi evitat cu
multă scrupulozitate cărţile de serviciul dum-nezeesc ortodox
oriental. Coresi deci a căutat să corăs-pundă unei necesităţi de
cultură religioasă şi românească a vremii sale, când s'a apucat de
tipărirea în româneşte a cărţilor liturgice româneşti.
1 I. Corinteni XIV. 19. 2 «Rev. Teologică» 1914 pag.
217—232.
-
Prin prisma aceasta se remarchează încă o împrejurare, care
confirmă această părere despre opera lui Coresi. Evanghelierul
acestuia este redactat — după cum atinserăm mai sus — în forma
anticelor lecţionare liturgice, al căror sistem l-am văzut mai sus
şi la fragmentele de apostol din veacul al XV-lea, găsite în
Ardeal. Deci, nici sub acest raport nu avem de a face cu vr'un
sistem nou, care să poată fi suspectat din punctul de vedere al
ortodoxiei. Din contră, pentru a verifică pe deplin tipărirea
acestor cărţi corăspunzătoare necesităţilor spirituale ale
ortodoxiei, tipăritorul Coresi a provăzut Evanghelierul, la
sfârşitul cărţii, cu nişte tabele, în cari se arată: la care zi a
calendarului oriental, care pericopă sau cetire din sfintele
evanghelii este a se ceti, la utrenie şi la sf. liturghie; — iar
tabelele acestea consună pe deplin cu tabelele la fel ale
evanghelierelor ruseşti — deci ortodoxe — dela finea veacului al
XVII-lea şi dela începutul celui al XVIII-lea şi cu ale noastre de
azi.
Opera lui Coresi, cum a inaugurat-o dânsul, stă deci justificată
din punctul de vedere al ortodoxiei, iar dacă a avut şi cine să-1
încurajeze prin cumpărarea tiparelor sale româneşti, e semnul, că
printre românii veacului XVI, prinsese rădăcini de-a binele gândul
mai uşoarei mântuiri sufleteşti prin prefacerea cultului pe limba
poporului. Iar la opera aceasta, Coresi se putea angaja cu atât mai
uşor, cu cât materialul de tipar — texte liturgice traduse în
româneşte — avea destul deja cel puţin din veacul premergător.
Cumcă la tipărirea cărţilor liturgice s'a avut în cursul
timpului în vedere, începând deja cu Coresi, în cea mai mare măsură
principiul şi interesele religioase şi culturale ale Românilor şi
ale ortodoxiei şi nu ale protestan-
-
tismului, se vede nu numai din disparent de micul număr al
cărţilor româneşti, cărora să li-se poată atribui timbrul
protestantic, ci mai ales din următoarea împrejurare:
Mai întâi ies din tipar (1560—1570) Cărţi liturgice româneşti
din cele mai indispensabile, constituite din Sf. Scriptură:
Evanghelia şi Psaltirea lui Coresi; — apoi cărţile de învăţătură:
«Evanghelia învăţătoare» (1581) şi altele de mai apoi; — după aceea
traduceri din însăşi Sf. Scriptură: Palia dela Orăştie (1582) şi cu
noul Testament de mai apoi (1648) din Bălgrad. Acestora le urmară
cărţile de organizaţie şi de jurisprudenţă bisericească orientală:
Pravila de Govora (1640), cea dela Iaşi (1646), — şi d'abia mai
târziu iese din tipar cea dintâi liturghie românească, în Iaşi, la
1679, când ea se află deja în manuscript românesc, încă de mai
înainte, dincoace de Carpaţi.
Dacă tiparul vechiu ar fi servit unui principiu protestantic,
eră firesc, ca Catehismul protestant dela Sibiiu (1544) să fi fost
un început al unei serii întregi de cărţi protestantice, tot atât
de amplă ca cea a cărţilor ortodoxe ieşite din tipar în o ordine
sistematică ca cea de mai sus. De fapt însă, cărţi în spirit
protestantic avem puţine şi rămân izolate în mijlocul numărului
mare de tipare româneşti liturgice ortodoxe, aşa că absoluta
pre-ponderanţă o au cărţile româneşti de o tendenţă pur ortodoxă.
Concluzia?—e evidentă: Ortodoxia reveniâ încetinel, în formele unei
vieţi culturale româneşti, la conştiinţa datorinţei sale culturale
faţă de neamul românesc.
III. Pornirea culturală românească a vechii noastre bi
serici, inaugurată prin Coresi, însă nu a putut ţinea ex-cluziv
linia dreaptă a graiului românesc, inaugurat prin
-
primul Evarighelier românesc tipărit. Biserica, între
binecunoscutele, împrejurări politice, create de un stat etero-dox
şi foarte agresiv, cum era stăpânia protestantă din Ardeal, a fost
silită să balanseze în această privinţă, mai mult ori mai puţin,
prin înclinare cătră vechiul sla-vonism. Iar pricinile acelei
balansări pot fi mai multe.
Prima cauză ni se pare a fi, că însaş opera reintroducerii
graiului românesc în biserică, se întemeia pe ideia religioasă,
care eră ideia primară şi în acea epocă, şi nu pe ideia naţională,
care în accepţiunea sa amplă şi modernă este productul cultural al
timpului mai nou. Aceasta înseamnă însă, nu neexistenta pe atunci a
simţului românesc, ci numai subordonarea acestuia în raport cu
ideia religioasă. Deci politica culturală de atunci a bisericii
noastre a fost subordonată interesului religios al ortodoxiei
noastre.
Din punctul de vedere al ortodoxiei apoi, Ardealul şi mai ales
părţile, pe unde se aflau primele tipare româneşti, stăteau sub o
influinţă pronunţată eretică: la Braşov contactul cu Saşii
luterani, la Sas-sebeş şi Băl-gradul Ardealului — contactul cu
calvinii, cari se girau uneori şi de ocrotitori ai acestor tipare,
cari nu odată iau încărcat cu laude pe principii calvini.
Intre atari împrejurări, pururea bisericosul nostru neam din
trecut se află între două focuri mari: unul al ereticilor luterani
şi calvini din Ardeal, iar celălalt al bănuielilor din afară — din
partea bisericilor ortodoxe apropiate : românească, rusească şi
bulgară — că, prin adoptarea graiului românesc, sprijinit de
eretici din ale lor consideraţiuni şi scopuri, Românii ar înclină
spre abandonarea ortodoxiei.
Din acest punct de vedere, nici nu e mirare, dacă deja la 1577—
adecă la 17 ani după editarea primului
-
evanghelier ortodox românesc, sub a cărora durată se puteau
colporta bănuieli de abandonare a ortodoxiei — apare Psaltirea
slavo-română. a aceluiaş Coresi.
Cu sistemul acesta bilincv — slavoromân — ne întâlnirăm de
altfel şi la textele de Apostol, găsite de dl. Iorga tot în Ardeal,
— cu acea deosebire însă, că.la psaltirea slavo-română, cele două
texte sunt aranjate în columne paralele.
Sistemul acesta bilincv îl vedem şi la alte publicaţii
posterioare, şi mi se pare a vedea în el o venerabilă reacţie a
celor geloşi de conservarea ortodoxiei la Români, şi nici decât o
abandonare a graiului românesc deja îndrăgit în biserică.
Am putea zice şi aşa, că temători în faţa primejdiei de a-şi
pierde ortodoxia, Românii mai făceau ochi dulci acelor forme vechi
şi străine ale slavonismului, şi pentru motivul, că limba slavonă
eră simbolul unui veritabil ortodoxism, şi totodată eră în evul
mediu «legătura vie între toţi creştinii ortodocşi: Românii dela
Dunăre şi din Carpaţi, şi Slavii, Bulgarii şi Sârbii din Peninzula
Balcanică».1
Cumcă Psaltirea slavo-română dela 1577 — care ni-a dat anză la
reflexiunile imediat premerse — este un pro-
1 I. B i a n u : Introd. limbii româneşti în biserica Românilor.
Pag. 17. E la locul său să adaugem şi aceea, că limba slavonă
bisericească, încă
de mai nainte, eră un mijloc cultural, adoptat şi de
neortodocşi. Regele Matia Corvinul o fanuâ în graiu viu şi în
scris. Dânsul s'a folosit de ea şi în documentul dela 1465, dat
Rogusanilor. Chiar de mai înainte de regele Matia, la 1429, regele
Sigismund o întrebuinţează în documentul dat mănăstirei Tismen (?)
în Banatul Severin, ceeace denotă, că limba aceasta eră nu numai
cunoscută, ci chiar şi întrebuinţată în Cancelaria regală ungară
din evul mediu. Turcii, după ajungerea în Europa, s'au folosit de
asemenea de limba slavonă bisericească ca de o limbă «diplomatică,
aş putea zice: limbă de oficiu», după cum o confirmă aceasta
multele documente de ale Sultanilor şi Paşâlelor turceşti, los.
Lad, Pic: Abstammung der Rumănin, pag. 134—5,
-
duet al ortodoxiei reacţionare româneşti, se vede din
împrejurarea premergătoare ei, că dupăce erezia calvină luase la
1567 hotărîrea solemnă pentru izgonirea de tot a limbii slavone din
biserica Românilor, numai ca o demonstraţie poate fi socotit
faptul, că Coresi, în Psaltirea sa din 1|*77, revine la vechia
formă bilincvă, slavo-ro-mână, consacrată oficial de cătră
ortodoxie încă mai nainte de veacul al XVI-lea.
Prin prizma şicanărilor dela Calvini — şicanări, cari aveau de
scop să înlesnească furişarea cât mai uşoară a protestantismului
între Români — şi prin psihologia reacţiunei ortodoxe între Români:
numai pe această cale se poate explică în modul cel mai logic
revenirea tiparului românesc la bilincvismul slavo-român, uneori
chiar şi la excluzivismul slavon, în paguba graiului românesc.
Temeinicia acestei explicaţiuni se vede şi din împrejurarea, că
d. ex. Coresi, român şi diacon ortodox, tipări la 1580, în
Sas-sebeş, un Sbornic — Carte de slujbe pentru strană — în text
slavon, plângându-se, că în timpurile din urmă, adecă pe vremea sa,
a experiat «din partea popoarălor de altă credinţă» — în locul prim
pot fi înţeleşi aci Saşii luterani şi mai vârtos Maghiarii calvini,
ardeleni — «mare cădere şi mare stricăciune, şi căderea sfintelor
biserici, precum şi împuţinarea dumne-zeeştilor cărţi».
Evident, Coresi, — care plecase pe drumul limbii româneşti, cel
aspru şi mângâietor pentru Români, dar plin deocamdată de primejdii
din punctul de vedere al ortodoxiei, — voia să salveze ortodoxia
prin măsura, acum conservativă, a slavonismului.
Coresi, acum, se putea căi, dupăce văzuse roadele greşite, de
cari şi el eră vinovat, pentrucă, tipărind, iarăşi în Braşov, la
1564, un Molitvelnic, — tradus de «vr'un
-
Ungur calvinist, care ştia româneşte, sau de vr'un Român care
ştia ungureşte,1 şi pe care molitvelnic 1-a înzestrat cu o prefaţă
în sens reformatoric — a sprijinit şi el însuşi lăţirea printre
Români a ideilor reformatorice.
Fără îndoială, Coresi era vinovat din acest punct de vedere, dar
vinovăţia lui a putut să fie mai mult prin scăpare din vedere a
principiului ortodoxiei,, ori — şi mai probabil — prin sila, cu
care va fi fost tratat, mai înainte, la tipărirea acelui
molitvelnic. Ba se putea şi aceea, ca altcineva să lucre în sens
protestantic în numele şi fără de ştirea şi învoirea lui
Coresi.
Altmintrea nu poate avea înţeles logic revenirea sa, la a. 1577,
la sistemul bilincv: slavo român, al Psaltirei sale; cu atât mai
puţin la textuarea exclusiv slavonă a Sbornicului său dela 1580; şi
şi mai puţin ar fi putut, ca în sbornicul acesta să se plângă de
devastarea bisericii ortodoxe «din partea popoarălor de altă
credinţă», cari popoare nu puteau fi altele, decât Saşii luterani
şi Maghiarii calvini.
Coresi se căiâ, dar târziu numai, când, prin vina sa — poate
singura vină, că s'a lăsat terorizat în calitatea sa de tipograf —
şi prin silnicia stăpânirii calvineşti de stat, prinsese oarecari
rădăcini erezia calvină printre Români.
Coresi trebuia, deci, ca la bune prilejuri, să caute a repară,
iarăşi prin tipar jignirile aduse ortodoxiei, de cari, poate, şi
dânsul eră vinovat. De aceea, spre a in-fluinţâ în sensul vechei
ortodoxii, se gândeşte la alte tipare româneşti corăspunzătoare
acelui scop.
Astfel el, Coresi, de loc după tipărirea sbornicului slavon
apărător al ortodoxiei, se întovărăşeşte cu Saşii
> I. Bianu; o, c. 11,
-
braşoveni, cari erau luterani şi deci, ca contrari pronunţaţi ai
calvinismului unguresc stăpânitor, aveau interesul comun, de a
stângeni propaganda calvinismului.
In acest chip, ni se pare, aflăm cea mai nimerită explicaţie la
împrejurarea, că primarul oraşului — săsesc şi luteran — al
Braşovului îi dă mână de ajutor lui Coresi.
Ajunşi la acest puuct de criză, al ortodoxiei româneşti
primejduite chiar şi cu concursul — intenţionat ori de sîlă — al
lui Coresi, vom reluă firul cărţilor româneşti, cu oarecari
referiri explicatoare a raportului dintre graiul românesc şi
biserica noastră veche.
IV. Dupăce, mai sus, am înşirat Evanghelia şi Psaltirea,
ambele româneşti, ale lui Coresi, vom trece acum mai departe, pe
rând, la celelalte cărţi ale aceuiaş, începând cu:
3. Evanghelia cu învăţătură, a lui Coresi, tipărită în Braşov la
1581.
Cartea aceasta este adusă, ca original slavon şi ortodox, din
Muntenia. «Lucaciu Hrăjilă» — Luca Hirschel, un sas (?). judeţ al
Braşovului,—spune în prefaţă: «o amu aflatu în ţara rumâneascâ la
archimitropolitulu Se-rafimu în cetate în Trăgovişte... iarâ eu
deacâ vâzuiu ce învăţătura dumnezeiasca şi cu folosă sufletului şi
trupului iaste ia, iarâ inima mea se îndulci şi foarte mâ sfătuii
cu luminatulu mitropolitulă marele ghenadie. noi o deademu lu
coresi diaconulu... de o scoase deîn cartea sârbeasca pre limba
rumâneascu împreuna şi cu preuţii dela beseareca şcheailor» adecă
din Braşov, citadelă şi mai apoi a ortodoxiei.
«Lucaciu Hrăjilă» spune şi scopul, pentru care a
-
1 N. Iorga : Ist-" lit, relig. a Românilor, pag. 84,
cheltuit şi el cu scoaterea acestei cărţi româneşti: «ca să fie
mai lesne şi mai uşoră a ceti şi a înţeleage pentru oamenii ceia
proşti».
Primarul Braşovului ne pune pe gânduri cu ataşarea sala opera
lui Coresi. «Lucaciu Hrăjilă» ori era un Român ortodox, dar cu un
atare nume, care puteà fi uşor germanizat, eventual era un Român
luteranizat, din care nu se stinsese tot stifletul de odinioară,
ori eră un luteran veritabil, gelos de progresele calvinismului
maghiar, care ar fi văzut mai bucuros întărindu-se paşnica
ortodoxie a Românilor, ca mai puţin primejdioasă luteranilor, decât
agresiva propagandă a calvinilor maghiari.
Ori cum ar sta lucrul cu acel judeţ braşovean, rămâne
caracteristic, cum de s'a îndulcit inima lui de o carte per
eminentiam ortodoxă după folosinţa ei liturgică şi după doctrina,
ce o cuprindea, şi cum de s'a sfătuit el cu un mitropolit ortodox
asupra traducerii şi tipăririi unei atari cărţi, care puteà servì
în primul loc intereselor ortodoxe româneşti şi numai în al doilea
plan — şi d'abià numai indirect — interesului de rivalitate
confesională dintre Saşii luterani şi Maghiarii calvini, cari din
urmă erau sub raportul religios un duşman comun atât al Saşilor
luterani, cât şi al Românilor ortodocşi.
Ori care ar fi părerea asupra lui Coresi şi a operei sale, e în
afară de orice îndoială, că cărţile lui, ori cum au fost ele, au
adunat sufleteşte, prin vieaţă culturală, pe toţi Românii la
olaltă, întemeiând astfel o vieaţă literară comună a tuturor
Românilor,1 înlăuntral şi cu concursul bisericii noastre
strămoşeşti.
Protopresb. Dr. Gh. Ciuhandu.
-
Orfanii neamului. «Cine va primi pe un prunc
ca acesta întru numele meu, pe mine mă primeşte.»
Mat. 18, 5.
Poate cunoaşteţi frumosul tablou ce ne înfăţişează pe îngerul
păzitor întinzânduşi mâna după un copilaş care aleargă sburdalnic
să prindă un fluture, fără să bage de seamă că fluturelui în
sboru-i săltăreţ apucase deasupra unei adânci prăpăstii. Mâna
ocrotitoare a îngerului opreşte pe drăgălaşul copil în clipa când
era să alunece în prăpastie.
Un astfel de înger păzitor al copiilor trebuie să fie fiecare om
cu inimă creştinească. Copiii se învrednicesc din partea
creştinismului de o preţuire religioasă şi morală, cum n'o mai
găsim aiurea. Şi din aceasta străluceşte sublimitatea divină a
creştinismului. Dumnezeu e atât de mare încât nu-i impune mărimea
omenească, dar cele ce sunt mici şi neînsemnate pe pământ le înalţă
şi le face părtaşe măririi sale. E un semn de scădere a simţului
creştinesc între oameni, când micul popor al copiilor ei nu-1
consideră ca pe o frumoasă grădină a lui Dumnezeu, de care
trebuiesc îndepărtate toate ispitele şi răutăţile. Aşa o
rătăcire*se răsbună amar, căci pe urma seminţii rele ce o arunci
astăzi, va sosi secerişul slab din viitor.
Cu câtă dragoste senină şi gingaşă tratează Mântuitorul pe
copii! Iată ce ne spune evanghelia: «Şi aduceau la dânsul prunci,
ca să se atingă de ei; iar ucenicii certau pe ceice îi aduceau. Iar
văzând Isus nu i-a părut bine, şi a zis lor: Lăsaţi pruncii să vină
la mine şi nu-i opriţi pe ei, că a unora ca acestora este •mpărăţia
lui Dumnezeu. Amin zic vouă: Oricine nu
-
va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intră întru
ea. Şi luându-i în braţe, şi-a pus manile peste ei şi i-a
binecuvântat pe dânşii» (Marcu 10, 13—16). Şi cu altă ocazie
Mântuitorul a prezentat pe copii drept icoană a acelei calităţi
sufleteşti, fără de care nimenea nu poate intră întru împărăţia lui
Dumnezeu. Inima copiilor e deschisă şi primitoare pentru toate cele
bune; e plină de încredere şi nemuncită de îndoieli; e smerită şi
nu cunoaşte deosebirile sociale — ca prinţişorii cari se joacă
bucuros şi cu copiii oamenilor săraci; e plină de bucurie şi liberă
de griji; e sinceră şi străină de îndărătnicia celor mari; e curată
ca apa cea limpede de izvor; e tare în credinţă şi în libertăţile
sale nu e încătuşată de multele forme convenţionale ale vieţii. Ei
bine, împreunaţi într'o frumoasă armonie aceste însuşiri şi le
aplicaţi la raportul sufletului nostru cu Dumnezeu: oare nu
formează ele podoaba vieţii adevăratului creştin ? De aceea a spus
Mântuitorul că, dacă voim să primim împărăţia Iui Dumnezeu în
inimile noastre, trebuie să fim ca pruncii', iar întru cât ne-am
înstrăinat de acest înalt ideal al vieţii, lăsându ne amăgiţi de
ştiinţa cea falsă, de ispitele şi de plăcerile cele păcătoase ale
lumii, trebuie să ne «întoarcem» (Mat. 18, 3) la bucuria credinţii,
la curăţenia şi nevinovăţia proprie inimei de copil.
Mântuitorul consideră pe copiii ca un * sanctuar, a cărui
profanare constitue unul dintre cele mai grele păcate. In legătură
cu aceasta a rostit gravele sale cuvinte despre smintele. Iar
smintele se pot da copiilor prin exemple rele, prin vorbe urâte,
prin fapte imorale şi printr'o educaţie necreştinească. Mai bine
să-ţi ciunteşti corpul, zice Domnul, decât să sminteşti un suflet
de copil. Cum nici una dintre o sută de oi nu vrei să ţi-se
rătăcească, aşa nu este voia lui Dumnezeu «să piară
-
unul dintr'aceşti mici». Când ne gândim cât s'a păcătuit în
această privinţă înainte de răsboiu, ba chiar şi acum în timpul
răsboiului, ni se umple sufletul de groază! In Ioc ca să se
întoarcă şi cei mari la nevinovăţia copiilor, n'a fost cruţat nici
un mijloc pentru a aruncă pe copii în nenorocirea vinovată a celor
mari. Intr'adevăr nici o mare n'ar fi prea adâncă, ca să înghită pe
toţi corupătorii tinerimei (Mat. 16, 6)! Din multe părţi se aud
plângeri în privinţa purtării tinerimei. Părinţii sunt în răsboiu,
învăţătorii în mare parte deasemenea, iar mamele au să
îndeplinească ele lucrul bărbaţilor. Cine să poarte grija tinerimei
? Toţi cei rămaşi acasă trebuie să se angajeze, fiecare după ale
sale puteri, la această lucrare, pentrucă, oricare va fi sfârşitul
răsboiului, un lucru e lipede: generaţia viitoare o aşteaptă
probleme mari şi sarcini grele. Prin urmare trebuie crescută pentru
ele. Viitorul îşi are rădăcinile în prezent. Toată lauda se cuvine
acelor preoţi ai noştri, cari s'au simţit obligaţi în conştiinţa
lor să substitue pe învăţă