1 CUPRINS CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE. 5 1.1. Interdependenţele economice internaţionale ......................................... 51.2. Diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională a economiilor naţionale ............................................................................. 91.3. Fluxurile internaţionale ale unei economii deschise .......................... 111.4. Poziţia internaţională a unei economii naţionale ............................... 15 CAPITOLUL 2 COMERŢUL INTERNAŢIONAL................................................................ 20 2.1. Noţiuni de bază ...................................................................................... 202.2. Teorii ale comerţului internaţional...................................................... 23 2.3. Eficienţa economică a comerţului exterior............................................ 27 2.3.1. Aspecte generale ............................................................................. 27 2.3.2. Indicatori de eficienţă la nivel microeconomic .............................. 27 2.3.3. Indicatori de eficienţă la nivel macroeconomic ............................. 29 CAPITOLUL 3 POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI DE POLITICĂ COMERCIALĂ FOLOSITE PE PLAN INTERNAŢIONAL........ . 3 4 3.1. Definirea politicii comerciale şi obiectivele ei ...................................... 34 3.2. Instrumente de politică comercială tarifară (vamală) ............................ 35 3.2.1. Taxele vamale ................................................................................. 36 3.2.2. Tariful vamal................................................................................... 41 3.23. Efectul protecţionist al tarifelor vamale .......................................... 43 3.2. 4. Te r i toriul vamal, uniunea vamală şi zona de liber schimb .......... 45 3.3. Instrumente de politică comercială netarifară ........................................ 47 3.4. Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilorde mărfuri ............................................................................................... 54
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
2.1. Noţiuni de bază...................................................................................... 20
2.2. Teorii ale comerţului internaţional ...................................................... 23
2.3. Eficienţa economică a comerţului exterior ............................................ 27
2.3.1. Aspecte generale ............................................................................. 27
2.3.2. Indicatori de eficienţă la nivel microeconomic .............................. 272.3.3. Indicatori de eficienţă la nivel macroeconomic ............................. 29
CAPITOLUL 3
POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI DE
POLITICĂ COMERCIALĂ FOLOSITE PE PLAN INTERNAŢIONAL......... 34
3.1. Definirea politicii comerciale şi obiectivele ei ...................................... 34
3.2. Instrumente de politică comercială tarifară (vamală) ............................ 35
6.3. Cadrul economic şi legislativ ............................................................... 1196.4. Efectul investiţiilor străine directe asupra creşterii economiei
politici liberale economice în relaţiile externe, care să asigure naţiunii britanice o reală sursă
şi metodă de îmbogăţire.
Adam Smith recunoaşte ca deosebit de mari avantajele oferite de comerţul exterior şi
anume:
pe de o parte, faptul că acesta dă producătorului intern şansa de a-şi desface pe
piaţa externă acea parte a producţiei realizate care nu are cerere pe piaţa internă;
pe de altă parte, creează astfel mijloacele de plată pentru a aduce din afară pe
piaţa internă acele produse care sunt cerute de aceasta şi pentru care producătorii
autohtoni nu au înclinaţia sau disponibilitatea de a le produce.
David Ricardo [23], continuând şi dezvoltând această orientare a lui A. Smith, afirmă
că “într -un sistem de perf ectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod naturalcapitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase”.
David Ricardo a încercat să rezolve două probleme legate de comerţul internaţional:
teoria costurilor comparative şi teoria echilibrării automate a balanţei de plăţi externe.
Conform teoriei costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul
internaţional, rezultă că fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor produse
pentru care are cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie, ceea ce face ca diviziunea
internaţională a muncii să se adâncească, conducând spre maximizarea eficienţeieconomice.
Atât A. Smith cât şi D. Ricardo consideră comerţul internaţional ca aducător de
avantaje pentru economiile participante şi ambii pun aceste avantaje în strânsă şi obiectivă
legătură cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, cu specializarea producătorilor, dar
şi a economiilor naţionale, pe acele produse care le asigură cele mai reduse costuri şi cel mai
mare profit.
Producţia de mărfuri şi crearea noii pieţe mondiale au condus, pe de o parte, la
apariţia concurenţei internaţionale, iar pe de altă parte, la apariţia primelor concepte
teoretice privind atitudinea necesară faţă de comerţul internaţional, fie la export, fie la
import. Astfel s-au conturat politici liberale (comerciale) care serveau intereselor unor
exportatori şi politici protecţioniste, care apărau interesele noilor veniţi pe arena producţiei
de mărfuri, a industrializării şi apoi a comerţului internaţional.
Economia unei ţări nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legăturăcu economiile celorlaltor ţări.
Economia mondială se bazează pe un amplu sistem de interdependenţe economice
internaţionale. În cadrul acestui sistem de conexiuni, interesele şi problemele economiilor
naţionale se întrepătrund şi numai în virtutea acestor legături şi raporturi calitative diferite
ele pot exista şi progresa.
Sistemul complex de interdependenţe economice existent s-a format după cel de-al
doilea război mondial sub influenţa profundelor schimbări în diviziunea mondială a muncii
şi a revoluţiei ştiinţifico-tehnice.
Interdependenţele economice internaţionale se adâncesc şi se diversifică continuu, în
strânsă legătură cu:
– schimbările politice care au loc pe arena mondială;
– modificarea structurii lumii contemporane din punctul de vedere al nivelului de
dezvoltare economică;
– adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, îndeosebi ca urmare a revoluţiei
ştiinţifico-tehnice;
– diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional;
– evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar -financiare sub influenţa
unor factori contradictorii.
Astfel, schimbarea configuraţiei politice a lumii după cel de-al doilea războimondial, ca urmare a prăbuşirii sistemului colonial, a accentuat lupta pentru independenţa
de stat şi formarea a numeroase economii naţionale. Aceste ţări au intrat în noi raporturi cu
numeroase alte state în vederea valorificării resurselor materiale şi umane, pentru făurirea
unor economii interdependente. Schimbarea radicală a raporturilor politice de dependenţă, a
contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea interdependenţelor economice internaţionale.
După cum subliniază unii cercetători, multe dintre popoarele astăzi subdezvoltate
cunoşteau, la momentul pierderii independenţei, un grad de civilizaţie superior pentru epoca
respectivă (incaşii, aztecii, indienii etc.). Metropolele capitaliste au distrus, însă, complet
sau în mare parte aceste civilizaţii formate de-a lungul veacurilor, întrerupând cursul normal
al evoluţiei lor.
Economia mondială modernă cuprinde nu numai economiile naţionale, dar şi o serie
de organizaţii, instituţii internaţionale. Apar, pe de o parte, organizaţiile economice
internaţionale, care, la un anumit moment, se transformă în subiecţi derivaţi de dreptinternaţional, cu tendinţe de a deveni subiecţi direcţi de drept internaţional. Transferul de
mărimea teritoriului şi a populaţ iei – ţările au un potenţial diferit şi, implicit,
posibilităţi diferite de a se specializa în producţie;
nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv calificarea
forţei de muncă, disponibilităţile de capital etc.;
tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţia
de un anumit fel;
factorii extraeconomici (războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor
puternice rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice).
În actuala diviziune mondială a muncii există ţări cu grade diferite de specializare
internaţională. Astfel, în partea superioară a ierarhiei ţărilor lumii se află grupul statelor care
se bazează pe tehnica modernă, care au specializare internaţională de înaltă eficienţă, ceeace le permite să deţină o pondere însemnată din totalul exporturilor mondiale. La antipodul
acestora, la baza “scării ierarhice” se află ţările slab dezvoltate, a căror specializare
internaţională este unilaterală şi care deţin o pondere infimă în PNB însumat în ex porturile
mondiale. Între aceste două mari grupări se află ţările în curs de dezvoltare şi cu nivel mediu
de dezvoltare. Aceste grade diferite de specializare internaţională reflectă, în esenţă,
potenţialul economic al statelor.
Caracteristică perioadei postbelice este tendinţa generală de creştere a dependenţei
statelor de piaţa externă, de accentuare a interdependenţelor între ţările lumii, reflectată de
creşterea cotei de export în producţia mondială, manifestată prin următoarele fenomene
[27]:
În primul rând, se constată o tendinţă de restructurare a diviziunii internaţionale a
muncii, de afirmare a ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate. Un
număr de 15 ţări în curs de dezvoltare realizează peste 80% din exporturile totale de produse
manufacturate.
În al doilea rând, în deceniile şapte-opt ale sec. XX, s-a conturat o nouă structură în
diviziunea internaţională a muncii: ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile tehnicii
moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în curs de dezvoltare devin producători şi
furnizori de produse industriale de bază şi clasice.
În al treilea rând, în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre
produsele de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şicea extractivă.
Aceasta se explică, pe de o parte, prin ieftinirea relativă a unor resurse în ţările
dezvoltate, iar pe de altă parte, prin politica deliberată a statelor respective de limitare a
dependenţei faţă de sursele de aprovizionare (în general, ţări din lumea a treia).
În al patrulea rând, se constată unele regrupări în rândul ţărilor în curs de dezvoltare,
de natură să genereze restructurări în diviziunea internaţională a muncii. Astfel, după ce,
începând de la mijlocul secolului al XX-lea unele ţări din Asia de Sud-Est au dezvoltat
industria textilă (în urma reducerii unor astfel de capacităţi în Japonia), producătorii din
Hong-Kong sau Singapore s-au orientat spre articole de modă, iar producţia textilă de serie
– care solicită un volum mare de muncă inferior calificată – s-a deplasat spre ţările vecine.
În al cincilea rând, după 1975, s-a conturat tot mai mult un proces complex şi
contradictoriu de adaptare a diviziunii mondiale a muncii la noile condiţii de acces la
resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la modificarea radicală a raportului de schimb
între principalele categorii de produse care fac obiectul comerţului internaţional.
Cu toate schimbările produse, nu a fost depăşită diviziunea muncii bazată pe
schimbul inegal şi dependenţa externă, pe discriminări şi restricţii în schimbul mondial de
valori.
Ca urmare, ţara mai avansată îşi vinde mărfurile peste valoarea lor, deşi mai ieftin
decât ţările concurente. Ţara mai favorizată primeşte mai multă muncă în schimbul uneicantităţi mai mici de muncă.
1.3. Fluxurile internaţionale ale unei economii deschise
Tranzacţia desemnează fluxul economic care reflectă crearea, transformarea,
schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice şi care presupune schimbarea de proprietate asupra bunurilor şi/sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau
disponibilizarea de forţă de muncă şi capital [21].
Mulţimea tranzacţiilor (fluxurilor) economice pe care o ţară le are cu restul lumii
poate fi prezentată ca o reuniune a fluxurilor comerciale şi financiare (figura nr. 1).
Fluxurile comerciale internaţionale reflectă interdependenţele dintre ţări, ca efect al
adâncirii treptate a diviziunii mondiale a muncii şi al specializării agenţilor economici din
diferite ţări în producerea şi comercializarea de produse corporale (produse de bază şi
produse prelucrate), produse necorporale (brevete de invenţii, know-how, proiectare) sau de
– regional – pentru schimburile cu un grup de ţări.
Soldul balanţei reflectă relaţia în care se găsesc contul curent şi contul de capital din
punctul de vedere al intrărilor şi ieşirilor generate de tranzacţiile internaţionale. Se pot
calcula şi o serie de solduri parţiale pe tipuri de tranzacţii.
Balanţa de plăţi poate fi:
excedentară, dacă soldul > 0. Ţara respectivă îşi măreşte creanţele asupra
străinătăţii, mişcările monetare reglând soldul în mod favorabil acestei ţări;
deficitară, dacă soldul cumulat < 0;
echilibrată, variaţia creanţelor este nulă, soldul = 0.
Alături de soldurile totale sau parţiale, în analizele de balanţă se utilizează şi
indicatorul grad (rată) de acoperire a plăţilor prin încasări.
Ca indicator absolut , notând cu Ii încasările şi cu Pi plăţile, soldul (Si) exprimat în
unităţi monetare (de regulă dolari SUA) şi afectat de semn poate fi calculat:
iii PIS 0
Ca nivel relativ, gradul de acoperire (Ga) se poate calcula:
100P
IG
i
iAi 100%
Calculat sub formă de raport, gradul de acoperire a plăţilor prin încasări (Ga) prezintădouă avantaje:
– dezechilibrul absolut capătă o dimensiune calitativă exprimată procentual;
– este eliminată utilizarea semnului soldului, care poate influenţa negativ unele
demersuri analitice
Rolul balanţei de plăţi externe rezidă din forma sub care se prezintă, cea a unui tabel
de sinteză, permiţând compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor reale şi
financiare cu străinătatea. Concluziile se referă la competitivitatea producţiei naţionale în
raport cu cea străină, prin confruntarea cantitativă şi structurală dintre export şi import, prin
analiza fluxurilor de capital, de credite, servicii etc.
De asemenea, balanţa de plăţi externe dă posibilitatea analizei indicatorilor raportului
de schimb la nivel macroeconomic, oferind orientări cu privire la direcţiile de dezvoltare ale
producţiei naţionale, mai ales în domeniul industrial.
Strict teoretic, o balanţă de plăţi este întotdeauna echilibrată întrucât eventualulexcedent valutar este destinat creşterii sau reconstituirii resurselor valutare sau promovării
exportului de capital şi plasării de fonduri pe bază de credit. Eventualul deficit poate fi
acoperit fie din resursele bugetare, fie prin atragerea de fonduri străine pe calea creditului,
împrumutului sau importului de capital.
Totuşi, echilibrarea balanţei de plăţi externe, în principal stingerea soldului pasiv este
una din preocupările de bază ale oricărei politici comerciale.
Factorii destabilizatori care determină dezechilibre ale balanţei de plăţi externe pot fi
de două categorii: factori endogeni şi exogeni.
Factorii endogeni au un rol preponderent în crearea soldului pasiv al balanţei. Printre
aceştia menţionăm:
– întârzieri în punerea în funcţiune a unor obiective industriale de însemnătate
naţională;
– reducerea exportului determinată de calamităţi naturale sau de evenimente
fortuite;
– creşterea importului;
– reducerea calităţii producţiei pentru export;
– reducerea deliberată a unor exporturi în scopul industrializării pieţei interne sau
din alte raţiuni etc.
Factorii exogeni au un caracter conjunctural, iar înlăturarea urmărilor acestora nu se poate face fără intervenţia statului. Printre aceştia se evidenţiază:
– dereglarea preţurilor mondiale pentru produsele cu pondere mare în structura
exportului şi importului;
– restricţiile cantitative şi creşterea taxelor vamale sau de altă natură în ţările
importatoare;
– micşorarea intrărilor în valută ca urmare a fluctuaţiei cursului de schimb valutar;
– influenţa factorilor psihologici şi a mişcărilor speculative de bursă care afectează
situaţia valutei naţionale, fluctuaţia cotaţiei acesteia şi corelaţia dintre preţurile interne şi
externe.
Modalităţile prin care poate fi echilibrată o balanţă de plăţi externe deficitară sunt
următoarele:
– sprijinirea producţiei, cu valorificarea superioară pe piaţa externă, în scopul
creşterii preţurilor la export şi a creşterii veniturilor în valută convertibilă; – sprijinirea politicii de investiţii, prin atragerea capitalurilor străine;
Comerţul internaţional include totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre
două sau mai multe state.
Obiectul comerţului internaţional este reprezentat de bunuri materiale şi de servicii.
Comerţul exterior al unei ţări cuprinde exportul, importul, reexportul şi tranzitul.
Prin export se înţelege vânzarea de bunuri şi servicii aparţinând economiei unei ţări,iar prin import, cumpărarea pentru economia naţională de bunuri şi servicii din alte ţări.
Exportul şi importul de servicii mai poartă denumirea de export invizibil şi import invizibil.
Reexportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoane autorizate, de a cumpăra mărfuri
din unele ţări şi de a le revinde în altele, cu sau fără indigenarea lor. Comerţul de tranzit
constă în activitatea desfăşurată de persoane autorizate, pentru transportul mărfurilor străine
pe teritoriul naţional. Transportul poate fi substituit şi comerţului invizibil.
Comerţul internaţional, mai ales în ultimele decenii, a devenit unul din factorii
determinanţi ai creşterii economice. O expresia a acestei tendinţe o constituie faptul că, în
perioada 1951-1991, volumul comer ţului mondial a sporit cu circa 10,5% pe an, faţă de
numai 1-2% în perioada interbelică şi 5-6% în anii de înflorire a liberului schimb de la
sfârşitul secolului trecut.
Interdependenţa comerţ-dezvoltare, bazată pe diviziunea internaţională a muncii, se
manifestă pe fondul unei dependenţe reciproce a fluxurilor economice internaţionale, ceea
ce duce la tot mai strânsa intercondiţionare dintre procesele naţionale de creştere şi evoluţia
pieţei mondiale.
Evoluţia comerţului internaţional se caracterizează prin următoarele trăsături
principale [27]:
1. Tendinţa de creştere a exporturilor mondiale. În perioada 1960-1980, valoarea
exporturilor mondiale a sporit peste 15 ori. Datorită recesiunii mondiale, în următorii trei
ani, 1981-1983 a avut loc o scădere a comerţului mondial, urmată, începând din 1984 – de o
comerciale netarifare şi standardelor diferite pentru produse şi reducerea pe cât posibil a
restricţiilor asupra investiţiilor străine.
7. Tendinţa de “tripolarizare” a schimburilor comerciale internaţionale.
Comunitatea economică vest-europeană, împreună cu SUA şi Japonia, au ajuns să
totalizeze aproape trei sferturi din valoarea exporturilor mondiale.
8. În perioada postbelică, spre deosebire de perioadele anterioare, comerţul
internaţional a devansat ca ritm de creştere nu numai PNB sau PIB, ci şi producţia
industrială şi agricolă, la nivel mondial.
Aceasta înseamnă că, revoluţia ştiinţifico-tehnică a imprimat o corelaţie nouă între
dinamica exporturilor şi a producţiei în sensul că, aceasta din urmă este devansată de
exporturi, ceea ce, la scară internaţională înseamnă devansarea producţiei mondiale de către
comerţul internaţional. În condiţiile adâncirii diviziunii mondiale a muncii s-a accentuat
specializarea şi cooperarea internaţională în producţie, ceea ce a determinat realizarea pe
calea schimburilor comerciale internaţionale a unei cote părţi tot mai mari din producţia
tuturor statelor.
9. Din compararea comerţului internaţional cu evoluţia rezervelor de aur şi devizecentralizate (la nivel de stat) ale lumii nesocialiste, rezultă că acesta, comerţul internaţional,
a devansat, atât ca ritm de creştere cât şi ca volum valoric absolut, rezervele de aur şi
devize centralizate ale ţărilor nesocialiste. Aceasta devine pentru o bună parte dintre state, o
frână în calea dezvoltării comerţului exterior, agravându-le problema lichidităţii
internaţionale.
Pe parcursul anilor ’90, comerţul internaţional a cunoscut o creştere rapidă, astfel
încât în anul 1995, exportul mondial a ajuns la 4,3 trilioane $, o creştere cu 2% faţă de anul
precedent.
Această creştere este rezultatul următoarelor fenomene:
liberalizarea continuă a comerţului, îndeosebi prin scăderea taxelor vamale;
întărirea grupărilor regionale de comerţ;
creşterea investiţiilor în ţăr ile în curs de dezvoltare;
revigorarea înregistrată de comerţul exterior al ţărilor din estul şi centrul Europei.
Şi în următorii ani va continua tendinţa de creştere a comerţului internaţional, în
principal, în contextul accelerării integrării economice mondiale. În ultimul timp, comerţul
internaţional a crescut de două ori mai repede decât producţia mondială. Acesta este
rezultatul faptului că multe firme produc componente şi subansamble în una sau mai multe
ţări şi le asamblează în altele. Multe companii îşi stabilesc centre regionale sau globale,
pentru anumite produse, pe care apoi le exportă pe tot globul.
O importanţă foarte mare o capătă comerţul intra-regional. Comerţul intra-regional a
înregistrat o creştere sensibil mai mare decât comerţul inter -r egional. Există trei regiuni
majore pentru comerţul internaţional: America de Nord, Uniunea Europeană şi Japonia
(împreună cu ţările ASEAN).
2.2. Teorii ale comerţului internaţional
La baza efectuării schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii stau diferite
teorii, izvorâte, multe dintre ele, din necesităţile practice ale epocilor în care au fost
elaborate.
Aceste teorii pot fi clasificate în teorii clasice şi teorii moderne [26].
1) Teorii clasice
a) Mercantilismul este doctrina care pledează pentru dezvoltarea exportului, ca sursă
principală de acumulare a avuţiei naţionale (în acea vreme, era vorba de acumularea
monedelor de aur şi argint). Apariţia mercantilismului în sec. XVI-XVII a fost justificată de
însemnătatea deosebită pe care o aveau aurul şi argintul în confecţionarea monedelor
utilizate în circuitul plăţilor internaţionale. Se preconiza o politică protecţionistă.Cei care pledau pentru această doctrină ignorau faptul că acumularea de bani din
export, în mod excesiv, ducea la inflaţie. Promovarea exportului şi achiziţionarea de aur în
tezaurul naţional sunt valabile şi astăzi, cu anumite restricţii.
b) Teoria avantajului absolut este teoria de început a şcolii liberale clasice, în frunte
cu Adam Smith. În “Avuţia naţiunilor”, autorul încearcă să demonstreze marea însemnătate
pe care o are comerţul pentru îmbogăţirea naţiunilor.
Avantajul absolut constă în achiziţionarea de bunuri materiale. Această teorie apărută
la începutul secolului al XIX-lea este şi o replică la teoria mercantilistă care reducea avuţia
naţiunii la achiziţionarea de bani în sistemul bimetalist: aur şi argint.
Există numeroase critici aduse teoriei avantajului absolut:
în primul rând, nu se ia în considerare şi nu se explică motivaţia care determină
ţările mari să realizeze operaţiuni de comerţ exterior, presupunându-se că ele
dispun de mari resurse naturale şi nu au, în aparenţă, nevoie de relaţii comerciale
cu străinătatea;
în al doilea rând, se neglijează faptul că avantajele tehnologice ale unei ţări nu
durează la infinit.
Doctrina clasică liberală ridică concurenţa la rang de principiu. Conform acesteidoctrine, munca este sursa avuţiei, adică valoarea întemeiată pe ofertă şi cerere. Se insistă
pentru eliminarea barierelor din calea comerţului.
c) Teoria avantajului relativ
Conform acestei teorii, o ţară trebuie să se specializeze şi să exporte mărfurile pentru
care, comparativ, este mai eficientă. David Ricardo, celebrul economist englez, este liderul
acestei teorii şi a formulat teoria costurilor comparative (modelul ricardian).
Cu toate că i s-au adus completări importante, ea constituie şi astăzi fundamentareateoretică de bază a raţiunii schimburilor de mărfuri între naţiuni. Această teorie este una
unifactorială, bazată pe factorul muncă şi, din această cauză, va fi în detrimentul ţărilor în
curs de dezvoltare, cu productivităţi ale muncii la niveluri inferioare. Aceasta este una dintre
limitele teoriei lui David Ricardo, altele fiind:
în mod ireal, modelul presupune o distribuţie egală a câştigurilor şi pierder ilor
între ţări;
nu ţine seama că unele ţări sunt interesate cu prioritate în eliminarea sau reducerea
la maximum a şomajului, maximizarea eficienţei fiind trecută pe un plan
secundar;
se neglijează analiza sectorului serviciilor.
Teoria a fost lansată de Ricardo la începutul secolului al XIX-lea pentru a susţine
expansiunea exportului englez de produse manufacturate, ştiut fiind că Anglia dispunea de o
industrie prelucrătoare dezvoltată la acea vreme. În mod direct, se avea în vedere promovarea exportului de produse industriale din Anglia, contra produse agricole din Franţa
şi materii prime din diferite ţări, mai ales din colonii. În acest model, unifactorial, munca
este singurul factor de producţie şi avantajul comparativ poate rezulta numai datorită
difer enţelor de productivitate.
d) Modelul trifactorial a fost conceput de Paul Samuelson şi Ronald Jones. Autorii
propun trei factori necesari pentru realizarea de produse: munca, natura şi capitalul. Ei
presupun că pentru realizarea produselor industriale sunt necesari doi factori: munca şi
capitalul, iar pentru realizarea produselor agricole sunt necesari tot doi factori: munca şi
natura (pământul). Astfel, munca reprezintă factorul principal, factorul comun, în timp ce
capitalul şi natura reprezintă factori specifici.
Influenţa comerţului asupra repartiţiei veniturilor nu este luată în considerare, cu
toate că:
industriile diferă în funcţie de factorii de producţie pe care îi utilizează;
costurile generate de transferul resurselor de la o industrie la alta sunt, de
asemenea, diferite.
O schimbare în structura sortimentală a producţiei va face să crească cererea pentru
unii factori de producţie şi să scadă pentru alţii.
e) Avantajul relativ al factorilor de producţie
Este o teorie lansată de economiştii suedezi Hecksher şi Ohlin, ca replică la modelulricardian al costurilor comparative. Potrivit acestei teorii, o ţară trebuie să se specializeze în
producerea acelor mărfuri a căror producţie se bazează pe folosirea factorilor de producţie
intensivi de care ţara respectivă dispune cu prisosinţă: capital intensiv sau muncă intensivă.
Ţara poate deveni competitivă pe piaţa internaţională numai pe această bază. Din
acest punct de vedere, ţările se clasifică în: ţări cu capital intensiv şi ţări cu muncă intensivă.
Realizarea de produse competitive pe piaţa internaţională se poate face fie numai cu capital
intensiv, fie numai cu muncă intensivă, fie cu ambele, ceea ce ar fi ideal.
Criticile care se aduc acestei teorii includ următoarele:
autorii ignoră variaţiile în calitatea resurselor umane;
se ignoră însemnătatea tehnologiilor şi invenţiilor.
f) Teoria ciclului de viaţă al produsului este susţinută de şcoala de la Harvard. Este o
teorie concentrată pe expansiunea de piaţă şi pe inovaţia tehnologică. Conform acestei
teorii, produsele pot lua calea exportului numai după ce au ajuns în faza de maturitate, dupăce a fost saturată piaţa internă. Teoria porneşte de la producţia şi piaţa SUA şi poate fi
localizarea industriei în funcţie de costul transportului şi al mâinii de lucru, care
creează producţii rentabile, surse competitive pentru expansiunea exportului;
internaţionalizarea firmei care oferă posibilitatea exploatării de noi pieţe şi
blocarea competiţiei.
2.3. Eficienţa economică a comerţului exterior
2.3.1. Aspecte generale
Noţiunea de eficienţă economică poate fi pusă în evidenţă de:
* rentabilitate;
* efectul economic propagat. Rentabilitatea reprezintă efectul economic direct şi imediat, materializat în beneficiul
inclus în preţul fiecărei tranzacţii.
Efectul economic propagat reprezintă influenţa economică pe care o are fiecare
tranzacţie asupra altor tranzacţii corelate sau asupra unor necesităţi interdependente,
dintr-un proces sau dintr-o complexitate de procese economice din acelaşi domeniu sau din
domenii contingente, colaterale.
2.3.2. Indicatori de eficienţă la nivel microeconomic
a) Rentabilitatea operaţiunilor de comerţ exterior
Rentabilitatea exportului apare ca o diferenţă între preţul extern încasat şi preţul de
revenire la export. Rentabilitatea importului apare ca o diferenţă între preţul intern încasat şi
preţul extern plătit, majorat cu taxele vamale, taxa pe valoare adăugată şi alte taxe instituite
de legislaţia naţională pentru anumite produse (cum ar fi accizele pentru articolele de lux).
Rentabilitatea exportului se poate calcula cu ajutorul a două formule:
s'C
mPevPeR
şi
sC
mPevPeR
unde: R e – rentabilitatea exportului sau profitului;
Pev – preţul extern în valută sau preţul în valută obtenabil la export; Pm – preţul de revenire la export, exprimat în monedă naţională (fără cota de profit);
Cs – cursul de schimb al valutei faţă de moneda naţională;
'
sC – cursul de schimb inversat, respectiv cursul de schimb al monedei naţionale faţă
de valută.
Rentabilitatea importului se poate măsura prin două formule:
)s'Ci
P(d
Pi
R
şi
sC
iP
dP
iR
unde: R i – rentabilitatea importului sau profitului;
Pd – pr eţul de desfacere la intern exprimat în moneda naţională;
Pi – preţul de plătit la import exprimat în valută; Cs – cursul de schimb al monedei naţionale faţă de valută;
'
sC – cursul de schimb inversat, respectiv cursul de schimb al valutei faţă de moneda
naţională.
b) Efectul economic propagat
Efectul economic propagat este a doua componentă a eficienţei economic a
comerţului exterior şi constă în influenţa pe care o au diferitele tranzacţii de afaceri cu
străinătatea asupra satisfacerii necesităţilor interdependente industrial şi social de investiţie,
producţie şi consum.
Acest indicator nu poate fi exprimat direct prin formule matematice universal
valabile, dar poate fi ilustrat prin analize economice sprijinite pe calcule economice
specifice sau colaterale. De exemplu: se importă o instalaţie de poliuretan la preţul de 20
mil. $ faţă de 25 mil. $ cât ar costa dacă ar fi fabricată în ţară. S-a realizat un venit de 5 mil.$ şi un efect economic propagat complex care constă în:
economisir ea valutei care se plătea anual pentru importul de poliuretan;
satisfacerea industriei naţionale de încălţăminte cu poliuretan din producţia
naţională;
angajarea de forţă de muncă autohtonă;
crearea de cantităţi suplimentare de poliuretan pentru export.
O importanţă majoră a efectului economic propagat al tranzacţiilor economice
externe constă în influenţa acestora asupra acoperirii capacităţilor de producţie cu comenzi
într-o proporţie cât mai mare, precum şi a aprovizionării lor cu materii prime şi materiale
din import.
2.3.3. Indicatori de eficienţă la nivel macroeconomic
a) Rata rentabilităţii generale a comerţului exterior
Se calculează atunci când balanţa comercială pe o anumită perioadă dată (de exemplu
un an) este echilibrată.
R rg
I E
Fx Fc
100
unde: R rg – rata rentabilităţii generale a comerţului exterior;
I – valoarea importului în preţuri interne într -o perioadă de un an;
E – valoarea exportului în preţuri interne într -o perioadă de un an;
Fx – fondurile fixe;
Fc – fondurile circulante.
Rentabilitatea globală a comerţului exterior se mai poate calcula şi din raportarea
preţului de revenire mediu al importului pe un an la preţul de revenire mediu al exportului
pe aceeaşi perioadă, toate exprimate în moneda naţională. Un raport supraunitar indică
rentabilitate (ceea ce înseamnă economie de muncă socială), iar un raport subunitar indică
pierdere. Raportul echiunitar indică un comerţ fără rentabilitate şi fără pierdere.
b) Raportul de schimb
Raportul de schimb reprezintă raportul cantitativ sau valoric dintre produsele
exportate şi cele importate. Se poate calcula pe produse individuale, pe grupe de produse, încadrul compensaţiilor şi, în special, pe totalitatea schimburilor în cadrul balanţei comerciale
echilibrate valoric.
Indicatorul este utilizat la nivel macroeconomic, având o mare însemnătate în
orientarea politicii economice de stat în domeniul investiţiilor pe ramuri şi subramuri
economice, din punct de vedere al participării la diviziunea mondială a muncii.
În cazul produselor individualizate se calculează ce cantitate dintr -un anumit produs
se poate obţine, din import, în schimbul unei unităţi cantitative dintr -un alt produs sau, cu
sprijinirea ramurilor de producţie de interes naţional major (scutiri sau reduceri de
impozite, subvenţii, prime la export);
sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, care formează segmentul cel mai
dinamic al unei economii moderne;
facilităţi pentru sporirea importului selectiv de capital;
instituirea temporară de cursuri de schimb valutar preferenţiale la export;
protejarea producţiei autohtone pe calea tarifului vamal.
d) Efortul la exportul de bunuri şi servicii
Acest indicator rezultă din raportul între export şi producţie, pe o perioadă
determinată, de exemplu, un an de zile:
100PEEf
ex
în care:
Ef ex – efortul la export;
E – exportul;
P – producţia.
În condiţiile economiei contemporane, de integrare a acesteia, dacă se exportă
minimum 30% din producţia naţională, , atunci se consideră că ţara respectivă poate beneficia de avantajele diviziunii internaţionale a muncii. Totuşi, trebuie consideraţi şi alţi
factori în analiza care se face, cum sunt: politica comercială generală, relaţiile de cooperare
industrială internaţională, gradul de dezvoltare a comerţului intern, mărimea şi capacitatea
de absorbţie a pieţei interne, volumul şi densitatea surselor de materii prime şi materiale pe
teritoriul naţional etc.
O altă modalitate de calcul a indicatorului este cea pe cap de locuitor. Compararea se
poate face însă, numai cu statele apropiate ca mărime teritorială, populaţie, resurse naturale
şi condiţii de climă şi sol.
e) Capacitatea de consum a pieţei interne
Se determină prin însumarea producţiei interne cu importul şi scăderea exportului din
suma rezultată.
Ccpi = P + I – E
în care:Ccpi – capacitatea de consum a pieţei interne;
Acest indicator creează o imagine asupra gradului de dependenţă a economiei
naţionale de economia mondială. O producţie mare pe plan intern, un import şi un export
redus, definesc un grad de dependenţă scăzut faţă de economia mondială şi totodată indică o
tendinţă de autarhie, de izolare, ce se soldează cu un nivel de trai scăzut, cu un nivel
tehnico-ştiinţific depăşit de progresele pe plan internaţional.
f) Rata penetrării mărfurilor străine pe piaţa autohtonă
Se calculează prin împărţirea importului pe o perioadă determinată la capacitatea de
consum a pieţei interne, rezultatul fiind înmulţit cu 100:
R I
C pcpi
100
unde:
R p – rata penetrării;
I – importul;
Ccpi – capacitatea de consum a pieţei interne.
Important este şi calculul gradului de penetrare a mărfurilor şi serviciilor străine pegrupe de mărfuri şi servicii sau chiar pe produse. Acest indicator poate ajuta politica
macroeconomică în luarea unor măsuri care să limiteze importul şi să stimuleze exportul,
adică elaborarea de pârghii economice pentru încurajarea şi protejarea producătorilor
autohtoni.
g) Rata transnaţionalizării
Se determină prin împărţirea producţiei realizate în străinătate, de firmele dintr -o
anumită ţară, la exportul ţării respective, rezultatul înmulţindu-se cu 100:
Aceste obiective pot diferi de la un stat la altul în funcţie de o serie de condiţii interne
şi internaţionale.
În condiţiile adâncirii interdependenţelor economice internaţionale, a devenit o
necesitate reglementarea relaţiilor economice dintre state, urmărindu-se prin aceasta
coordonarea modului de acţiune a statelor în domeniul politicilor comerciale.
Reglementările pot fi:
– bilaterale;
– regionale;
– multilaterale (această tendinţă a apărut în perioada postbelică). Acestea au la bază
acorduri care au încercat să instituie anumite principii şi reguli în ceea ce priveşte folosirea
diverselor instrumente şi măsuri de politică comercială în relaţiile reciproce (OMC).
În general, în domeniul politicii comerciale se acţionează cu ajutorul a trei categorii
principale de instrumente şi măsuri:
a) de natură tarifară (vamală);
b) de natură netarifară (inclusiv paratarifară);
c) de natură promoţională (de promovare şi de stimulare).
În general, primele două categorii de instrumente vizează cu precădere importul, iar
cea de-a treia vizează exportul.
3.2. Instrumente de politică comercială tarifară (vamală)
Politica vamală este realizată cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care vizează
intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor şi mijloacelor de transport, care implică
controlul cu ocazia trecerii frontierei de stat, a mărfurilor şi a mijloacelor de transport, cuîndeplinirea formalităţilor vamale şi plata taxelor vamale (impunerea vamală) [27].
Instrumentele principale cu ajutorul cărora se realizează politica vamală sunt:
în primul rând, tarifele vamale care cuprind taxele vamale care se percep asupra
mărfurilor importate (sau exportate);
în al doilea rând, legile vamale, codurile şi regulamentele vamale, situaţia
prezentându-se diferit de la un stat la altul.
În cadrul politicii vamale, impunerea vamală a jucat şi continuă să joace rolul
Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate atunci când acestea
trec graniţele vamale ale ţării importatoare. Ele constituie un principal mijloc de protejare a
produselor naţionale faţă de concurenţa străină, contribuind direct la ridicarea preţului
mărfurilor importate şi făcându-le din acest punct de vedere mai puţin competitive în raport
cu cele indigene.
– pot fi suportate numai de firma importatoare şi sunt suportate de consumatorul
final
– pot fi suportate parţial şi de firma exportatoare care, pentru a contracara efectul
nefavorabil al taxei vamale asupra competitivităţii mărfurilor sale, poate recurge la reduceri
ale preţului de ofertare.
Trăsături caracteristice:
– au cea mai largă răspândire pe plan internaţional;
– vizează cel mai larg nomenclator al produselor supuse impunerii vamale;
– se practică pe perioade lungi de timp;
– au un nivel mai ridicat decât cele de export şi de tranzit;
– fac obiectul negocierilor într-un cadru bi – sau multilateral.
Taxele vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor indigene atunci
când acestea sunt exportate. Ele: – nu au o largă răspândire pe plan internaţional, comparativ cu cele de import;
– se percep la un nomenclator redus de produse;
– se percep pe perioade limitate de timp.
Pe lângă scopul fiscal, se pot urmări, în general, două obiective şi anume:
a) fie ridicarea preţului la produsele respective pe piaţa internaţională (cu condiţia
ca statul respectiv să fie un principal exportator şi furnizor pe piaţa internaţională la
produsele vizate);
b) fie limitarea unor exporturi (de regulă, produse neprelucrate – materii prime
industriale sau agricole, sau să fie prelucrate în ţară într -o cantitate tot mai mare şi exportate
apoi ca produse manufacturate, pentru a încuraja dezvoltarea anumitor ramuri industriale
pentru care ţările respective dispun de o bază corespunzătoare de materii prime).
Taxele vamale de tranzit se percep de către stat asupra mărfurilor care tranzitează
(traversează) teritoriul vamal al ţării respective. Ele nu au o răspândire prea largă pe planinternaţional şi, de regulă, atunci când se percep, ele au un nivel scăzut întrucât statele sunt
Catalogul care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum
şi taxa (sau taxele) vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupă de produse poartă
denumirea de tarif vamal .
Vom discuta despre: clasificarea mărfurilor în aceste tarife şi formele pe care le
îmbracă acestea.
Încercări de clasificare a mărfurilor s-au făcut şi în trecut, luându-se ca bază criterii
diferite: originea mărfurilor (animală, vegetală, minerală) şi gradul lor de prelucrare (materii
prime, produse finite) sau o combinaţie a acestor două criterii.
În anul 1950, Biroul de Statistică al ONU a elaborat o Clasificare tip standard pentru
comerţul internaţional (CTCI). Această clasificare, care a suferit o serie de modificări îndecursul timpului, a fost făcută din nevoi de ordin statistic, care să permită ONU şi altor
organizaţii să poată urmări la nivel internaţional evoluţia comerţului exterior al tuturor
statelor lumii.
Acest sistem de clasificare este în vigoare şi astăzi şi statele raportează informaţii
statistice vizând evoluţia comerţului lor exterior. Această clasificare este pe cinci cifre
(secţiuni, diviziuni, grupe, subgrupe şi poziţii tarifare).
Tot în 1950, din iniţiativa GATT a fost adoptată la Bruxelles, Convenţia privind
clasificarea mărfurilor în tarifele vamale, potrivit căreia a fost elaborat un nomenclator de
bază unic denumit iniţial Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles (N.V.B) şi ulterior
Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles (N.C.C.V.B). Şi el a
suferit o serie de modificări pe parcurs. Rămânând la o clasificare pe patru cifre (secţiuni
(21), capitole (99), poziţii şi subpoziţii tarifare).
La el au aderat aproximativ 150 de state ale lumii. Dar, chiar unele state membre ale
GATT nu au aderat la acest nomenclator (SUA, Canada), acestea având nomenclatoare
proprii (pentru import şi export) mult mai detaliate.
În iunie 1983 la Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală
s-a adoptat Convenţia privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor.
Acest sistem prezintă următoarele caracteristici principale:
a) are la bază cele două nomenclatoare cel mai larg răspândite pe plan internaţional
3.23. Efectul protecţionist al tarifelor vamale [27]
Efectul protecţionist al tarifelor vamale îmbracă două forme:
cea a protecţiei nominale (de regulă, mai mică decât cea efectivă);
cea a protecţiei efective (de regulă, mai mare decât cea nominală). Protecţia nominală vizează valoarea întregului produs supus impunerii vamale şi este
exprimată de taxele vamale înscrise în tarifele vamale oficiale ale statelor, date publicităţii.
De aceea, aceste taxe vamale mai poartă denumirea de taxe vamale nominale.
Nivelul acestora, percepute la importul de mărfuri este diferit de la un produs la altul,
de la o grupă de produse la alta; ca regulă generală, acest nivel al impunerii vamale este
direct proporţional cu gradul de prelucrare a mărfurilor.
Compararea pur cantitativă a nivelului taxelor vamale nominale, fără a se ţine seama
de gradul de prelucrare a mărfii supuse impunerii vamale, nu este suficientă pentru a aprecia
intensitatea (efectul) acţiunii acestuia ca instrument de protecţie.
Pentru a aprecia această intensitate se operează cu protecţia efectivă, care vizează
valoarea nou creată şi încorporată în produsul supus impunerii vamale (adică manopera).
Protecţia efectivă măsoară sporul valorii nou create pe unitatea de produs finit în
absenţa tarifului vamal.
Dacă protecţia nominală este cunoscută, cea efectivă trebuie calculată. Una din
formulele de calcul ale acesteia este următoarea:
100VV
VTVTT
mf
mmf f e
unde: Te – taxa vamală efectivă (rata protecţie efective);
Tf – taxa vamală nominală percepută asupra produsului finit importat;
Tm – taxa vamală nominală percepută asupra materiilor prime importate; Vf – valoarea produsului finit;
Vm – valoarea materiei prime.
Factorii care influenţează rata protecţiei efective:
– nivelul celor două taxe vamale, la produsul finit şi la materia primă, inclusiv
dispersia tarifară;
– gradul de prelucrare a produselor, sau, altfel spus, proporţia în care se combină
– protecţia efectivă variază direct proporţional cu nivelul dispersiei tarifare, dacă
aceasta creşte, sporeşte şi protecţia efectivă şi invers.
e) Dacă la un produs finit în valoare de 1000 USD, materia primă încorporată
reprezintă 90% (900 USD), iar manopera (valoarea nou creată) numai 10% (100 USD), şi
taxa vamală nominală percepută asupra produsului finit este de 5%, iar cea percepută asupra
materiei prime este 0, atunci rata protecţiei efective este:
Te
5
1001000
1000 900100
50
100100 50%
De aici rezultă:
– cu cât ponderea manoperei (valorii nou create) încorporată în produsul finit este
mai mică, iar ponderea materiei prime este mai mare, deci cu cât gradul de prelucrare a produsului supus impunerii vamale este mai redus, chiar în condiţiile perceperii unei taxe
vamale nominale scăzute asupra produsului finit, rata protecţiei efective este mai ridicată şi
invers.
3.2.4. Teritoriul vamal, uniunea vamală şi zona de liber schimb
Teritoriul vamal este acel teritoriu în interiorul căruia este în vigoare (se aplică) unanumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală. De regulă, teritoriul vamal al unui stat
coincide cu teritoriul său naţional.
În unele cazuri, avem de-a face fie cu extinderea teritoriului vamal, fie cu
restrângerea acestuia.
Dacă două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală, atunci
teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante la această uniune. În acest caz are
loc extinderea teritoriului vamal.
Ţările care participă la formarea uniunii vamale desfiinţează (dintr-o dată sau treptat)
barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce (pentru toate bunurile sau
numai pentru o parte dintre acestea), iar în relaţiile cu terţii aplică o politică comercială
comună, şi, în primul rând, un tarif vamal comun.
Uniunile vamale reprezintă principala formă de extindere a teritoriului vamal şi sunt
a) perfecte (sau complete), când sunt vizate toate produsele care se schimbă reciproc
şi cu terţii;
b) imperfecte (incomplete), când sunt vizate numai o parte din produsele care se
schimbă reciproc şi cu terţii.
O formă secundară de extindere a teritoriului vamal o constituie şi zonele de liber
schimb. În cazul acestora, ţările participante la zonă elimină (dintr -o dată sau treptat)
barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce pentru toate produsele sau
numai pentru o parte dintre acestea, iar în relaţiile cu terţii nu instituie o politică comercială
comună, fiecare ţară membră păstrându-şi independenţa în materie de politică comercială.
Ele sunt de două feluri:
perfecte (complete);
imperfecte (incomplete).
Primele vizează toate produsele care se schimbă reciproc, iar celelalte vizează numai
o parte din produsele care se schimbă reciproc.
Restrângerea teritoriului vamal este exceptarea de la regimul vamal în vigoare a unei
porţiuni dintr -un stat naţional (un port, o parte dintr -un port sau altă zonă comercială sau
industrială). În aceste zone nu se percep taxe vamale de import.
Aceste zone exceptate de la regimul vamal în vigoare al unui stat poartă denumireade zone libere. Pe plan internaţional ele au diferite denumiri cum sunt, de exemplu: zone
portuare scutite de impozite, zone libere comerciale, zone economice speciale (în China),
porturi libere etc. Tot aici intră şi antrepozitele vamale.
Zonele economice speciale, care au început să fie create în R. P. Chineză în ultimii
15 ani, păstrează caracteristica zonelor libere (scutite de taxe vamale de import), dar
prezintă şi unele particularităţi:
a) dimensiunea acestora este mare şi foarte mare (mii de hectare) în raport cu zonele
libere obişnuite care au o dimensiune mai redusă;
b) obiectivul urmărit prin constituirea acestor zone este atragerea capitalului străin
căruia i se acordă facilităţi însemnate pentru a pune în valoare resursele natur ale
însemnate şi forţa de muncă imensă de care dispun zonele respective.
Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfuri importate
(sau mărfuri străine în tranzit) pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxelevamale de import, dar cu plata legală a taxelor de antrepozitare.
1. bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii
cantitative la import);
2. bariere care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul preţurilor;
3. bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import;
4. bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale;
5. bariere care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene
(obstacole tehnice).
1. Bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor
Aceste bariere netarifare, care se mai numesc şi restricţii cantitative la import,
îmbracă următoarele cinci forme:
a) interdicţiile la import;
b) contingentele de import;
c) licenţele de import;
d) limitările “voluntare” la export;
e) acordurile privind comercializarea ordonată a produselor.
a) Interdicţiile la import sunt reglementări adoptate de către stat care interzic total
sau parţial, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitat, importurile anumitor produsesau grupe de produse. Ele sunt folosite în special din motive economice (asigurarea unei
protecţii sporite a unor produse, ramuri etc. faţă de concurenţa străină, echilibrarea balanţei
comerciale şi de plăţi), din motive politice (discriminare comercială), sau din alte motive
(asigurarea stării sănătăţii şi securităţii populaţiei, protecţia fito-sanitară etc.).
Interdicţiile se realizează, de regulă, prin refuzul organelor de stat de a elibera licenţe
de import pentru produsele supuse interdicţiilor.
b) Contingentele de import sunt plafoane maxime, cantitative sau valorice, admise la
importul anumitor produse (sau grupe de produse) pe o perioadă determinată de timp (de
regulă un an).
Acţiunea de plafonare a importurilor anumitor produse sau grupe de produse poartă
a) achiziţiile guvernamentale (sau piaţa publică);
b) comerţul de stat;
c) monopolul de stat asupra importului anumitor produse.
a) Achiziţiile guvernamentale (sau piaţa publică), sunt cumpărările de bunuri şi
servicii de către stat (departamente, ministere, instituţii centrale etc.). Acestea pot deveni
bariere netarifare numai în măsura în care în baza unor reglementări în vigoare în anumite
state, firmele naţionale au prioritate faţă de cele străine în ceea ce priveşte aprovizionarea
organelor de stat cu bunurile şi serviciile de care acestea au nevoie. Uneori aceste
reglementări admit, în anumite proporţii, şi importul, favorizând însă şi în aceste cazuri
firmele naţionale.
b) Comerţul de stat reprezintă totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare
ef ectuate de întreprinderile de stat. Activităţile comerciale efectuate de aceste întreprinderi
nu constituie un obstacol decât numai în măsura în care statul oferă acestor întreprinderi o
serie de privilegii de ordin fiscal sau de altă natură în raport cu întreprinderile particulare.
c) Monopolul de stat asupra importurilor anumitor produse . Instituirea monopolului
de stat asupra importului anumitor produse permite statelor să limiteze importul la produsele
respective şi să stabilească preţurile de vânzare cu amănuntul la aceste produse, de regulă,
foarte ridicate, pentru a restrânge consumul acestora. Uneori instituirea monopolului de statasupra importului anumitor produse se face din motive legate de asigurarea stării de sănătate
a populaţiei, animalelor şi atunci el se justifică.
5. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi
celor indigene (obstacole tehnice)
Obstacolele tehnice sunt reglementări în vigoare pe plan internaţional (standarde
internaţionale) sau în anumite state (standarde naţionale) cu privire la diferite caracteristici
tehnice şi de calitate care trebuie să fie îndeplinite de produsele importate, ca şi de cele
indigene. Ele au ca scop protejarea sănătăţii şi securităţii consumatorilor, protecţia
fitosanitară, securitate publică etc.
Ele pot deveni obstacole atunci când, existând standarde internaţionale, ele nu se
respectă de către anumite state (agenţi economici producători) sau, în absenţa acestora, când
statele adoptă norme şi reglementări proprii care pot fi foarte diferite şi neuniforme de la un
stat la altul şi care, prin diversitatea lor devin adevărate obstacole în calea schimburilor
comerciale internaţionale. Cele mai răspândite obstacole sunt:
a) normele sanitare şi fito-sanitare;
b) normele de securitate;
c) normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.
a) Normele sanitare şi fito-sanitare sunt reglementări care vizează produsele
destinate consumului oamenilor şi animalelor (produse alimentare, coloranţi, produse
medico-farmaceutice, produse chimice folosite în agricultură, furaje pentru animale, seminţe
şi material săditor, animale vii etc.). Îndeosebi în ţările dezvoltate, aceste reglementări sunt
foarte severe, prevăzând respectarea anumitor condiţii de compoziţie pentru anumite
produse, un anumit proces tehnologic de realizare a produselor respective, condiţii
superioare de calitate etc. Pentru unele din aceste produse prevederea de omologare cerută,
prezentarea certificatelor sanitare şi/sau fito-sanitare precum şi examinarea foarte temeinică
a produselor, implică cheltuieli suplimentare care îngreunează desfăşurarea tranzacţiilor
comerciale şi, în multe cazuri, limitează schimburile comerciale cu aceste produse. Pe plan
mondial, în comerţul cu produse agro-alimentare există patru categorii de obstacole sanitare
şi fito-sanitare: obstacole chimice;
obstacole microbiologice;
obstacole legate de prezenţa insectelor şi a rozătoarelor;
obstacole legate de etichetaj.
b) Normele de securitate sunt reglementări care vizează bunurile destinate
consumului productiv şi care cer îndeplinirea unor condiţii de calitate, a unor prescripţii
tehnice de igienă şi securitatea muncii cărora trebuie să le corespundă produsele importate,
ca şi cele indigene.
Lipsa unor standarde internaţionale sau abaterea de la aceste standarde îngreunează
desfăşurarea schimburilor comerciale internaţionale cu aceste produse.
c) Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt reglementări care
vizează cerinţele speciale cu privire la ambalarea, marcarea şi etichetarea produselor de
import, foarte diferite de la o ţară la alta şi care ocazionează cheltuieli suplimentare,întârzieri în derularea contractelor şi chiar limitarea importurilor.
O astfel de măsură permite o mai bună cunoaştere a pieţelor ţărilor partenere;
informând la timp agenţii economici naţionali atât pentru efectuarea unor operaţiuni de
export cât şi pentru import, pot contribui la o mai bună derulare a schimburilor comerciale
cu ţările în care activează aceste agenţii şi reprezentanţe etc.
prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, acordarea
de consultanţă şi asistenţă de specialitate acestora;
diverse modalităţi de publicitate externă pentru a face cunoscute produsele
destinate exportului.
2. Măsurile de stimulare
Acestea au drept scop sporirea competitivităţii mărfurilor destinate exportului şi
creşterea gradului de cointeresare a producătorilor şi exportatorilor în vederea impulsionării
exportului.
Aceste măsuri pot fi luate atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel
macroeconomic.
La nivel microeconomic, se acţionează pe linia reducerii costurilor de producţie şi a
ridicării performanţelor tehnico-economice ale produselor destinate exportului, îndeosebi
prin măsuri de natură organizatorică şi de acordare a unor stimulente materiale (financiare) personalului direct productiv şi celui angajat în activitatea de export.
La nivel macroeconomic, măsurile de stimulare a exporturilor fac parte nemijlocit din
politica comercială a statului şi au în vedere impulsionarea globală a exporturilor ţinându-se
seama de structura şi orientarea geografică a acestora. Prin astfel de măsuri de stimulare
statele urmăresc fie iniţierea şi promovarea de noi exporturi, fie impulsionarea celor
existente.
Acestea pot fi împărţite în patru mari categorii:
1. măsuri de natură bugetară
2. măsuri de natură fiscală
3. măsuri de natură financiar - bancară
4. măsuri de natură valutară.
1. Măsuri de natură bugetară
Aceste măsuri îmbracă trei forme mai importante: a) subvenţiile directe de export
– asistenţă tehnică de specialitate oferită exportatorilor;
– ef ectuarea de studii şi cercetări de piaţă prin intermediul unor institute de
specialitate, care sunt puse la dispoziţia firmelor la un preţ redus sau gratuit;
– facilităţi acordate firmelor pentru participarea la târguri şi expoziţii internaţionale
(statul suportând o parte din cheltuielile ocazionate de participare);
– organizarea de campanii de promovare în străinătate pentru produsele acestor
firme etc.
2. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscală
Acestea urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor pe seama reducerii sau
eliminării acelor componente ale costurilor de producţie datorate diverselor taxe sau
impozite şi cointeresarea exportatorilor prin sporirea câştigului net realizat la export.
Aceste măsuri se împart în două mari categorii:
a) facilităţi fiscale pentru mărfuri exportate;
b) facilităţi fiscale acordate exportatorilor.
a) Facilităţile fiscale pentru mărfurile exportate îmbracă forma scutirii, reducerii sau
restituirii impozitelor pe circulaţia produselor. Ele se acordă selectiv, în funcţie de
importanţa exportului pentru perfecţionarea structurii producţiei naţionale sau pentru creareade noi locuri de muncă. De regulă aceste facilităţi sunt direct proporţionale cu gradul de
prelucrare al mărfurilor exportate.
b) Facilităţile fi scale acordate exportatorilor îmbracă forma scutirii sau reducerii
impozitului pe venitul provenit de pe urma exportului. Ele sporesc gradul de cointeresare al
producătorilor şi exportatorilor pentru majorarea exporturilor, fiind un fel de prime indirecte
de export.
3. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar -bancară
Pârghiile principale utilizate pe plan internaţional în acest domeniu sunt:
a) creditele de export;
b) asigurarea şi garantarea creditelor de export.
a) Creditele de export joacă un rol însemnat în stimularea exporturilor cu valoare
ridicată (maşini, utilaje, mijloace de transport, metale sau alte produse exportate în cantităţimari). Ele îmbracă patru forme:
Forma necondiţionată a clauzei presupune obligaţia asumată de părţile contractante
de a-şi acorda reciproc, în mod automat şi fără alte compensaţii, toate privilegiile şi
avantajele acordate de ele sau care vor fi acordate în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor
comerciale.
Forma condiţionată presupune obligaţia părţilor contractante de a extinde automat şi
gratuit asupra celuilalt stat semnatar al tratatului (acordului) numai acele avantaje şi
privilegii pe care le-a acordat sau le va acorda în viitor unei ţări terţe fără nici un fel de
compensaţie din partea acesteia. În caz contrar, cealaltă parte contractantă poate obţine
avantajele şi privilegiile respective numai în schimbul unor compensaţii corespunzătoare din
partea ei.
Clauza naţiunii celei mai favorizate poate avea mai multe formulări:
negativă;
pozitivă;
simpla trimitere la art. 1 din GATT.
b) Clauza regimului naţional este acea prevedere înscrisă în tratatele economice prin
care părţile se obligă să acorde persoanelor fizice sau juridice ale unui stat semnatar, careexercită fapte de comerţ sau alte activităţi economice pe teritoriul celuilalt stat semnatar,
aceleaşi drepturi şi obligaţii în materie economică, ca şi naţionalilor.
Acestea se referă la regimul fiscal, la condiţiile de folosire a mijloacelor de transport,
a depozitelor, a instalaţiilor portuare etc.
În literatura de specialitate occidentală, această clauză mai este denumită şi principiul
4.1. Definirea cooperării şi colaborării internaţionale
Specializarea şi diviziunea internaţională a muncii plasează relaţiile economice
internaţionale pe un nou curs, determinat atât de nevoia şi lu pta pentru a accede la cele mai
noi realizări ale ştiinţei şi tehnologiei universale, cât şi de accesul la resursele de capital şi
de informaţii ce se formează diferit ca structură şi mărime în cadrul unor economii naţionalesau în cadrul unor uniuni de state luate separat [1].
Calea clasică de tip comercial de a putea avea acces la toate acestea nu mai satisface
nevoile moderne şi ritmurile necesare aplicării noilor descoperiri sau ale noilor tehnologii.
Deosebirile de nivel tehnologic, de disponibilităţi de capital, de resurse ştiinţifice şi
financiare dintre economiile naţionale impun noi modalităţi de conlucrare între state sau
între firme din state diferite, ca şi dintre firmele situate pe teritoriul aceluiaşi stat.
În anii ’60 – ’70 au apărut în mediul internaţional şi sunt în plină afirmare în prezent
o serie de forme şi tehnici de afaceri, care depăşesc cadrul strict al schimbului de marfă şi
orizontul de timp specific contractelor de export-import tradiţionale.
Aceste noi tipuri de operaţiuni sunt incluse în literatura de specialitate fie în categoria
largă a cooperării economice internaţionale, fie în categoria alianţelor strategice, cu două
mari grupări: alianţe competitive şi cooperare industrială, fie în grupul tehnicilor de transfer
internaţional de tehnologie.
Alianţele competitive sunt reţele complexe de comunicaţii ce se stabilesc între firme
în vederea realizării unor obiective lucrative în domeniile marketingului şi comercializării
producţiei, cercetării şi dezvoltării etc. În mod obişnuit, în această categorie se includ
acordurile de marketing, operaţiunile de licenţiere, franşizare, societăţile mixte.
Principalele raţiuni ale alianţelor competitive constau, în principal, în
complementaritatea tehnologică, convergenţa de interese şi sporirea poziţiei competitive
prin acţiune comună. Aceasta înseamnă că se pleacă de la ideea punerii în valoare acapacităţii specifice a fiecărui partener printr -un aranjament de prestaţii reciproce.
O altă raţiune a alianţelor o reprezintă interesele comune ale părţilor, ce pot constitui
temeiul cooperării în marketing şi producţie sub forme care merg de la simplul acord de
distribuţie reciprocă a mărfurilor, până la înţelegeri privind proiectarea fabricaţiei şi
dezvoltarea produsului. Specific acestor aranjamente este spiritul de conlucrare care domină
relaţiile dintre parteneri, amenajarea intereselor particulare în raport cu obiectivele comune.
De aceea, alianţele sunt, de regulă, asociate cu forme de cooperare economică, ele tind să se
realizeze pe o perioadă mai îndelungată de timp şi să evolueze spre formule instituţionale
(de exemplu societăţi mixte).
Aceste alianţe competitive urmăresc realizarea unor scopuri strategice (denumite şi
alianţe strategice), a unor obiective pe termen lung:
a) creşterea competitivităţii internaţionale;
b) depăşirea unor obstacole de politică comercială;
c) lupta de concurenţă.
Cooperarea industrială, conform definiţiei Comisiei Economice a ONU pentru
Europa, cuprinde operaţiuni care depăşesc simpla vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii şi
presupune, între părţi aparţinând unor ţări diferite, crearea comunităţii durabile de interese
în domeniul producţiei, al transferului de tehnologie, al marketingului şi comercializării, în
vederea asigurării pentru parteneri a unor avantaje reciproce. Principalele caracteristici ale cooperării industriale sunt:
centrul operaţiunilor este situat în domeniul producţiei, chiar dacă obiectul
cooperării poate fi mai complex, implicând activităţi comune de cercetare-dezvoltare,
marketing şi comercializare, finanţare etc.
Conform abordării ONUDI, cooperarea industrială, se referă, în sens restrâns, la
conlucrarea în producerea a două sau mai multe produse, în folosirea aceleiaşi tehnologii şi,
în sens larg , la livrările de echipament, construcţia de obiective industriale, acţiuni de
valorificare a resurselor naturale etc.
cooperarea industrială poate fi privită ca o conlucrare în management, care
presupune coordonarea funcţiilor firmelor partenere în scopul creşterii competitivităţii şi
stabilirea de legături durabile între parteneri din ţări diferite.
cooperarea se caracterizează printr -un regim normativ specific şi o bază juridică
distinctă, conferite, pe de o pate, de nivelul şi mecanismul negocierii şi derulării acţiunilor respective, iar pe de altă parte, de caracteristicile contractului de cooperare.
În literatura de specialitate se disting două mari forme de cooperare industrială:
cooperarea între firme separate: subproducţia şi coproducţia
cooperarea instituţională (organică) sub forma societăţilor mixte.
Între alianţele competitive şi cooperarea industrială există mai multe puncte comune,
iar, uneori ele sunt considerate ca având aceeaşi natură şi se tratează împreună (de exemplu,
societăţile mixte sunt considerate, atât forme de alianţă cât şi de cooperare).
Un loc aparte în tranzacţiile internaţionale revine exportului de obiective complexe,
tranzacţiilor de anvergură care implică mari avantaje financiare, transferuri tehnologice,
precum şi sisteme de contracte care impun o conlucrare intensă şi de durată între parteneri.
4.2. Forme de alianţe competitive [21]
4.2.1. Producţia sub licenţă (licenţierea) este operaţiunea prin care o firmă (licenţiat
sau beneficiar) dobândeşte, contra plăţii unui preţ, dreptul de a utiliza cunoştinţele tehnice
brevetate ale unei firme (licenţiator). În esenţă, operaţiunea constă în acordarea, cu titlu
oneros, a dreptului de utilizare a unei tehnologii de produs sau proces printr-un act care
poartă numele de licenţiere.
Brevetul de invenţie reprezintă actul de garanţie asupra proprietăţii industriale.
În ceea ce priveşte sistemele procedurale de acordare a brevetelor de invenţie, pe
plan internaţional se remarcă existenţa a două sisteme principale: sistemul atributiv şi
sistemul declarativ.
Legislaţiile unor state ca Anglia, SUA, Germania, Austria, Suedia, Brazilia,
Argentina, Israel, Finlanda şi a ţărilor est-europene aplică sistemul atributiv de drept al
proprietăţii industriale, impunând o cercetare prealabilă a domeniului de noutate a invenţiei. Legislaţia altor ţări, cum ar fi Belgia, Spania, Grecia, Luxemburg, Turcia şi o serie de
ţări din America Latină, Asia şi Africa aplică sistemul declarativ, în sensul că nu se impune
a se cerceta în prealabil existenţa elementului de noutate al invenţiei, însă cumpărătorii au
posibilitatea de a solicita garanţii suplimentare, prin contracte de cesiune sau licenţă.
Licenţierea prezintă următoarele caracteristici principale:
a) Este o formă a transferului de tehnologie. Obiectul licenţierii îl constituie
cunoştinţele tehnice care au făcut obiectul unui brevet, în speţă invenţii.
Contractul de licenţă consacră acordul de voinţă al părţilor, cu privire la transferul
dreptului de folosinţă al brevetului şi respectiv plata preţului, stabilind drepturile şi
obligaţiile reciproce.
Licenţiatorul are două obligaţii principale:
– obligaţia de remitere, în baza căreia licenţiatorul trebuie să pună la dispoziţie
licenţiatului dreptul de folosinţă a brevetului (exploatarea acestuia),
– obligaţia de garanţie, privind existenţa şi validitatea dreptului transmis, precum şi
în legătură cu exercitarea acestuia.
Licenţiatul are următoarele obligaţii:
– obligaţia de a exploata licenţa, exploatarea trebuie să fie serioasă, efectivă;
– obligaţia de plată a preţului stabilit prin contract.
Din punctul de vedere al întinderii obligaţiilor cesionarului, contractele de licenţă se
împart în două categorii:
– licenţă pentru tehnologia curentă, care dă licenţiatului acces la tehnologia de care
dispune licenţiatorul la momentul încheierii contractului;
– licenţă pentru tehnologia curentă şi viitoare, care dă acces la tehnologia
dezvoltată de licenţiator în perioada de valabilitate a contractului.
De regulă, obiectul transferului se prezintă sub forma unui pachet, care cuprinde maimulte elemente:
brevete, mărci de fabrică/comerţ, drepturi de autor;
specificaţii de produs şi proces;
proceduri de control a calităţii;
programe de producţie şi manuale de instrucţiuni;
sarcina obţinerii unor performanţe;
programe de formare tehnică şi profesională;
informaţii privind produsul şi piaţa acestuia.
Principala componentă a transferului rămâne însă folosirea brevetelor. Totodată, de
cele mai multe ori cunoştinţele patentate sunt însoţite de elemente tehnice şi tehnologice
nebrevetabile (know-how). Pe de altă parte, transferul de know-how se poate face şi
independent de licenţă, printr -un contract de vânzare a cunoştinţelor nebrevetate.
Know-how-ul este reprezentat de ansamblul cunoştinţelor tehnice, nebrevetabile,deţinute de o firmă, în legătură cu fabricarea unui produs sau aplicarea unor tehnologii
industriale, pe care aceasta înţelege să le păstreze în secret, pentru a le exploata ea însăşi
şi/sau a le transmite, în anumite condiţii, terţilor interesaţi.
Preferinţa pentru know-how este generată adesea de procedura greoaie, îndelungată
şi costisitoare, implicată de înregistrarea invenţiilor şi eliberarea brevetelor, timp în care
elementele de noutate tehnică cuprinse în cererea de brevet o pot perima.
În cadrul know-how-ului, spre deosebire de licenţa de brevet, în sarcina ambelor părţi
apare obligaţia de a păstra secretul asupra acestuia.
Contradicţii şi abuzuri în licenţierea internaţională
Cesionarea licenţelor de producţie reprezintă o cale eficientă de realizare a
transferului internaţional de tehnologie către ţările în curs de dezvoltare.
În cadrul UNCTAD s-a considerat necesar să se inventarieze tipurile de abuzuri şi de
restricţii care pot apărea în cazul licenţierii internaţionale, deoarece marile societăţi din
ţările dezvoltate, care oferă aceste brevete, în lupta lor pentru supremaţie pot să abuzeze de
statele mai puţin dezvoltate.
Un abuz cu efecte nefaste îl constituie clauza achiziţionărilor legate, prezentă în
majoritatea acordurilor, care implică obligativitatea pentru cesionar de a cumpăra, odată cu
licenţa şi elementele tehnico-materiale ale aplicării ei (maşini, echipamente etc.).Un alt procedeu care contravine interesului cesionarului este transmiterea de
tehnologie prin sistemul licenţelor grupate, procedeu agreat de furnizorii de licenţe. Acest
sistem constă în obligaţia cesionarului interesat în cumpărarea unui brevet, să cumpere un
număr determinat de alte brevete, cu care acesta se corelează. Acest sistem este interzis în
legislaţia unor ţări, totuşi se încearcă promovarea acestui sistem în relaţiile internaţionale.
De asemenea, se consideră ca fiind un abuz, sau cel puţin o practică ilicită, durata
îndelungată a plăţii către cesionant, adică a transferării veniturilor (a unei părţi din ele),
provenite din aplicarea în producţie a procedeului care face obiectul licenţei.
Nivelul ridicat al preţurilor pretinse de cesionanţi reprezintă un alt abuz. În general,
se consideră că preţurile sunt excesiv de mari, iar când numărul deţinătorilor este mic, preţul
înregistrează, cu atât mai mult creşteri însemnate (uneori se întâlneşte preţul de monopol).
Factorii care au contribuit la dezvoltarea franşizării:
1. declinul industriei producătoare tradiţionale şi avansul sectorului serviciilor (sunt
potrivite pentru activităţi de servicii);
2. creşterea atracţiei pentru activităţi antreprenoriale individuale, revitalizarea liberei
iniţiative, stimularea IMM;
3. multe firme mari tind să adopte politici de “dezinvestire”, vânzând o parte din
afaceri unor investitori independenţi;
4. crearea unui cadru legislativ adecvat în ţările occidentale (SUA, UE, Australia)
prin apariţia contractului de franşizare.
Exemplu
Franchising la McDonald’s în România
În primul rând, suma necesară pentru a prelua un contract de franşizare de la
McDonald’s este de 75.000 $, cu posibilitatea de a plăti în lei la cursul zilei. Această sumă
este folosită pentru a acoperi costul mediu de deschidere a restaurantului (materii prime,
unele obiecte de inventar, salarii etc.) şi pentru a constitui un depozit de siguranţă (aproape
15.000 $).
În al doilea rând, beneficiarul trebuie să ofere clienţilor condiţii de calitate aalimentelor, servire rapidă, o justă valoare a meniului servit asemănătoare celor oferite de
restaurantele din reţeaua McDonald’s.
McDonald’s oferă beneficiarilor:
amplasamentul viitorului restaurant;
oferă know-how şi informaţii despre producătorii naţionali serioşi şi cu preţuri
rezonabile;
asigură instruirea personalului pe o perioadă de 9-14 luni.
Obligaţiile beneficiarului:
plăteşte 5% din vânzări pentru dreptul de folosinţă a numelui de marcă;
plăteşte 18% din vânzări pentru chirie;
contribuie cu 4% din vânzări pentru constituirea unui fond de marketing, cheltuit
pentru a face cunoscută firma la nivel naţional;
1% din vânzări pentru publicitate locală prin sponsorizări etc.
Principalele forme de cooperare industrială între firme separate sunt subproducţia
(sau subcontractarea) şi coproducţia (sau producţia în comun). În ambele cazuri, partenerii
au în vedere existenţa ori dezvoltarea tehnologică şi creşterea productivităţii şi
competitivităţii prin acţiunea comună în producţie şi, de multe ori, şi în marketing şi
comercializare.
Deosebirile dintre cele două forme de cooperare ţin în principal de natura raporturilor
dintre părţi (asimetrică în subproducţie, echilibrată în coproducţie), precum şi mecanismul şi
orizontul temporal al operaţiunilor (pe termen scurt la subproducţie şi pe termen lung la
coproducţie). Pe de altă parte, societăţile mixte sunt considerate în literatură atât forme de alianţe
strategice, cât şi modalităţi de realizare a cooperării în afaceri în întreprinderi comune.
4.3.1. Coproducţia reprezintă o formă de cooperare industrială ce presupune un grad
ridicat de complexitate tehnică a activităţii şi de complementaritate a potenţialului
partenerilor. Ea constă în înţelegerea dintre două firme din ţări diferite de a fabrica
independent, sub aspect tehnic, anumite subansamble şi de a-şi livra elementele fabricate
pentru a se efectua asamblarea în vederea obţinerii produsului finit. Aceasta estecoproducţia organică, care se bazează pe o specializare de tip organologic pe piese,
subansamble etc.
Obiectul coproducţiei organice poate fi un bun imobil (clădiri, autostradă, cale ferată
etc.) sau un bun mobil (autovehicul, maşină, utilaj etc.).
În cazul în care obiectul este un bun imobil, asamblarea lui se face la locul de
amplasare, prin livrarea de către fiecare din parteneri a componentelor fabricate şi
participarea în comun la operaţiunea de asamblare.
Dacă produsul finit este o maşină, un utilaj etc., asamblarea se poate realizare în trei
modalităţi:
asamblarea în întreprinderile ambilor parteneri, prin livrarea reciprocă a
subansamblelor fabricate de fiecare. Această modalitate se practică în cazul în care
componentele livrate sunt de volum şi greutate aproximativ egală şi când ambii parteneri
Acest tip de coproducţie are o aplicare tot mai largă în industria chimică şi
farmaceutică, în industriile ce produc mijloace de transport etc., în general în ramuri care se
caracterizează printr -o largă gamă de produse.
Această variantă de coproducţie are la bază diviziunea internaţională, intraramură a
muncii, adică specializarea pe produse finite etc.
În situaţii frecvente, coproducţia prin program comun se combină parţial cu
coproducţia organică.
Fiecare partener va avea dreptul să comercializeze întreaga gamă de produse, acestea
vânzându-se sub o marcă proprie. În ceea ce priveşte pieţele, are loc o împărţire a lor în
funcţie de considerente care ţin, atât de cooperarea respectivă, dar şi de politica economică
externă a statelor de origine ale partenerilor.
Exemplu
O societate din Germania a încheiat un acord de cooperare cu o societate din
Iugoslavia, pentru a fabrica în comun motoare Diesel. Aceste motoare sunt produse în două
serii: seria A – modele mici – este produsă de către întreprinderea iugoslavă şi seria B –
modele mai mari – de către întreprinderea germană.
Anumite elemente ale ambelor serii sunt produse în totalitate numai de către unuldintre parteneri (în Iugoslavia – cele care solicită un consum mare de forţă de muncă şi de
către Germania – cele cu un grad ridicat de tehnicitate). În ceea ce priveş te comercializarea
produselor, întreprinderea iugoslavă are dreptul exclusiv de a vinde pe piaţa propriei ţări, iar
întreprinderea germană dispune de exclusivitate în vânzarea pe pieţele vest-europene. Pe
pieţele est-europene, cei doi parteneri pot concura şi fiecare dintre ei poate să-şi rezerve,
dacă doreşte, dreptul exclusiv de vânzare pentru seria pe care o fabrică. În practică, ei se pun
de acord, de la caz la caz, pentru a evita să facă oferte în condiţii mai avantajoase, unul
decât altul.
România par ticipă la această formă de cooperare, în ambele variante, atât cu ţările
vecine, cât şi cu ţările occidentale dezvoltate.
De exemplu: cu o societate iugoslavă cooperează prin coproducţie organică în
producerea unui tip de avion şi a unor locomotive electrice de capacitate, ce nu se realizează
în nici una din cele două ţări, iar cu Ungaria pentru fabricarea anumitor tipuri de vagoane.
Subproducţia este întâlnită în literatura de specialitate şi sub denumirea de
subcontractare, sau de prelucrare pe bază de contract.
Subproducţia are două variante de bază:
producerea de produse finite;
producerea de subansambluri.
variante care pot fi numite:
subproducţia de capacitate (conjuncturală, concurenţială);
subproducţia de specialitate (structurală, complementară).
a) Subproducţia de capacitate presupune fabricarea de către subcontractanţi a unor
produse finite identice cu cele realizate de ordonator, care preia producţia executantului şi o
desface sub marcă proprie, permiţând eventual şi subcontractantului să o comercializeze, pe
o arie limitată şi, de regulă, sub aceeaşi marcă ca şi restul producţiei.
Exemplu :
Un şantier naval românesc a încheiat un contract cu o firmă norvegiană prin care se
obligă să producă pentru aceasta 12 nave cu o capacitate de 7300 tdw. Vasele respective
urmează să fie utilizate de firma norvegiană după cum crede de cuviinţă (să le închirieze, săle vândă sub propria marcă etc.). Ordonatorul norvegian a stabilit concepţia (forma şi
dimensiunile) de producţie şi a furnizat şantierului românesc documentaţiile şi planul de
lucru, motoarele, elicele, aparatura de navigaţie şi de telecomunicaţii. Plata s-a făcut printr -o
anumită sumă de bani, într -o valută convertibilă.
Principala cauză a subproducţiei de capacitate este de ordin conjunctural, atunci când
apare un decalaj între cererea brusc crescută şi insuficienta capacitate de producţie de care
dispune ordonatorul, ceea ce implică apelarea la subproducători, care dispun de capacităţi de
producţie insuficient utilizate, dar care nu sunt cunoscuţi pe piaţă şi nu posedă reţele proprii
de distribuţie.
Există şi soluţia ca ordonatorul să-şi sporească propria capacitate de producţie, dar
aceasta poate fi făcută după un timp determinat şi cererea trebuie satisfăcută rapid, sau
ordonatorul nu este dispus să investească, până nu are certitudinea că cererea va fi
persistentă, de durată. Subproducătorii, întreprinderi de proporţii mai reduse, se pot adaptamai elastic fluctuaţiilor conjuncturale.
O firmă franceză a decis să fabrice prin subcontractare un element necesar asamblării
unui aparat hidraulic; piesa a fost iniţial concepută din oţel turnat şi subcontractantul trebuia
să o facă la fel – fără a fi însă ferm condiţionat. El a propus o nouă soluţie: turnarea din
fontă maleabilă. Noua soluţie a dus la micşorarea costului de producţie cu 25% şi
menţinerea calităţii.
Caracteristicile subproducţiei de specialitate sunt:
– Subproducţia este un mijloc de simplificare a structurilor întreprinderilor, a
organizării şi funcţionării lor;
– Ordonatorul este scutit să organizeze stocarea de subproduse şi de piese care îi
parvin în flux continuu de la subproducător şi, deci, nu va mai investi în amenajarea de
depozite, pentru angajarea unor salariaţi în plus etc.;
– Subproducţia de specialitate este o cooperare structurală. Cauza nu este fluctuaţia
conjuncturală a cererii, ci calculul economic;
– Subproducţia de specialitate este, în acelaşi timp, o cooperare complementară,
deoarece se bazează pe complementaritatea tehnică a partenerilor;
– Asistenţa tehnică şi financiară se reduce în cazul subproducţiei de specialitate.
În cazul subproducţiei de specialitate relaţia ordonator -subproducător este dominatăde aspectele de ordin funcţional, conlucrativ, în dauna celor ierarhice, de subordonare.
4.4. Societăţile mixte
Noţiunea de societate mixtă a fost utilizată în mai multe sensuri în literatura de
specialitate: ca un acord între două sau mai multe părţi pentru a lucra împreună în cadrulunui proiect de afaceri; ca un aranjament între două sau mai multe firme independente
pentru organizarea producţiei şi marketingului; o societate constituită de parteneri din ţări
diferite, de regulă, pe relaţiile Nord-Sud şi Vest-Est (în practica europeană).
În prezent, se consideră că societatea mixtă este o formă de cooperare (sau, de alianţă
strategică) prin care doi sau mai mulţi parteneri din ţări diferite desfăşoară în comun, în
cadrul unei entităţi independente, cu personalitate juridică, activităţi de producţie, marketing
şi comercializare, financiare etc., prin partajarea beneficiilor şi riscurilor afacerii.
Cooperarea prin societăţi mixte prezintă câteva caracteristici [21]:
a) Relaţiile dintre părţi sunt de lungă durată, iar partenerii participă în comun la
gestionarea afacerilor şi răspund solidar. Prin aceasta, societăţile mixte se deosebesc de
consorţii, care au caracter temporar, se constituie, de regulă, pentru un singur proiect de
afaceri şi se bazează pe raporturi creditor -debitor.
b) Cooperarea are un caracter organic (sau instituţionalizat) în sensul că partenerii
deţin părţi dintr -o societate, care poate fi nou-creată sau rezultată din transformarea unei
societăţi existente (prin preluare de acţiuni de către unul din parteneri).
În literatura de specialitate se arată că societăţile mixte se deosebesc de filiala din
străinătate, prin aceea că relaţiile dintre parteneri sunt de natura cooperării, iar regimul
juridic este în multe ţări, îndeosebi în cele în curs de dezvoltare, unul special.
c) Cooperarea are un caracter complex şi evolutiv, în sensul că ea poate să se refere
atât la acţiuni de marketing şi comercializare (societăţi mixte de comercializare, ca formă de
distribuţie), cât şi la activităţi productive (formă de cooperare în producţie) sau cele bancare
(băncile mixte). Totodată, cooperarea prin societăţi mixte reprezintă o componentă a
strategiei de internaţionalizare, care să ducă la dezvoltarea afacerilor sub forma investiţiilor
directe sau la achiziţii şi fuziuni pe piaţa mondială.
Astfel, în cadrul a ceea ce se numeşte strategia de integrare succesivă, o firmă poate
începe prin crearea unor consorţii sau a altor forme de interdependenţă temporară, trece apoila stadiul societăţii mixte, pentru ca, în final să procedeze la o preluare sau fuziune.
O altă strategie este numită “pânza de păianjen” şi este utilizată în special în industria
automobilelor; ea constă în crearea unei reţele de alianţe strategice şi cooperări, care
gravitează în jurul marilor producători.
Extinderea cooperării prin societăţi mixte are la bază o serie de raţiuni/avantaje atât
pentru firmele din ţara exportatoare, cât şi pentru partenerii lor din ţara gazdă.
În primul rând, societăţile mixte reprezintă o cale avantajoasă a transferului de
tehnologie, atât pe relaţia Nord- Nord, cât şi pe relaţia Nord-Sud şi Vest-Est. Deţinătorul de
tehnologie o poate valorifica atât prin aport la capitalul social, cât şi prin acordarea de
licenţe, franşize sau vânzarea de know-how către societatea mixtă.
În al doilea rând, societăţile mixte pot reprezenta un mijloc eficient de acces la noi
resurse, permiţând diversificarea şi sporirea afacerilor. Acest argument este valabil mai ales
atunci când este vorba de relaţii între firme mari, consacrate pe piaţă şi firme mici şimijlocii, cu o mai redusă experienţă.
societăţi comune cu capital american şi al unor firme din Hong Kong au constituit asemenea
obiective în China.
d) Societăţile comune în producţie au o pondere remarcabilă în totalul societăţilor.
Obiectivele lor pot fi: producţia în comun a anumitor bunuri, penetrarea pe o anumită piaţă,
prin asocierea cu o firmă deja prezentă pe piaţa respectivă, anihilarea efectelor protecţioniste
ale ţării sediu, reducerea costurilor de transport, folosirea reţelei de distribuţie a partenerului
local, a metodelor avansate de management etc.
e) Societăţile comune în comercializare au cea mai largă răspândire, reprezentând
50% şi peste, din totalul societăţilor cu capital străin şi autohton. Practica internaţională
evidenţiază existenţa unor societăţi al căror obiect de activitate îl reprezintă numai
cumpărarea în comun, de regulă specializate pe materii prime. Partenerii unei asemenea
societăţi nu concurează, ci caută să negocieze împreună preţurile de cumpărare cu furnizorii
lor, creându-se o relaţie preferenţială. De obicei, mărfurile astfel procurate sunt folosite în
societate, se revând sau sunt folosite în mod independent de către parteneri, în firmele lor.
Majoritatea acestor forme de societăţi sunt firme care vând în comun produsele
partenerilor sau alte produse. Ele se constituie datorită dorinţei unuia sau ambilor parteneri
de a penetra pe o anumită piaţă, de a-şi extinde gama produselor comercializate, de a putea
realiza legături de durată, de a avea acces la canalele de distribuţie ale partenerului şi de a beneficia de experienţa, cunoştinţele şi relaţiile acestuia pe piaţa respectivă.
f) Societăţile comune în servicii reprezintă un fenomen relativ nou, cu o extindere
remarcabilă în ultimii 10 ani. Ele au apărut ca urmare a dezvoltării noilor tehnologii care au
încurajat expansiunea deosebită a serviciilor.
Domeniile concrete în care se realizează această cooperare sunt: băncile,
4.5.1. Exportul de obiective industriale este o formă de tranzacţii internaţionale care
îmbină aspecte specifice exportului tradiţional cu elemente care ţin de investiţiile directe înstrăinătate; totodată, prin caracteristicile sale – valoarea ridicată a tranzacţiei, derularea pe
termen mijlociu şi lung, coparticiparea partenerilor la realizarea şi darea în funcţiune a
obiectivului, transferul de tehnologie etc. el poate fi încadrat în cooperarea industrială.
Operaţiunea constă în construirea de obiective industriale în ţara beneficiarului prin
efectuarea de către exportator – singur sau împreună cu terţe firme – a unor activităţi cum
sunt următoarele:
furnizarea şi montarea instalaţiilor tehnologice;
executarea lucrărilor de montaj, construcţii şi inginerie civilă;
aprovizionarea cu factori de producţie;
formarea forţei de muncă etc.
La realizarea şi punerea în funcţiune a obiectivului sunt, de regulă, asociate şi firme
locale, inclusiv firma beneficiară.
Principalele caracteristici ale exportului de obiective industriale sunt următoarele:
reprezintă un sistem de relaţii funcţionale între firmele participante – exportator,
beneficiar, subcontractanţi, organisme publice, societăţi financiar -bancare etc. – în care se
îmbină activităţi comerciale, de cooperare şi investiţii, prestaţii intelectuale şi materiale,
procese de producţie şi schimb etc.;
tranzacţiile sunt, de regulă, de valori foarte ridicate şi se derulează pe o perioadă
îndelungată de timp; ca atare, şi riscurile asociate acestor operaţiuni sunt mai numeroase şi
au un impact mai mare asupra rezultatelor economico-financiare ale părţilor implicate; de multe ori, încheierea contractului se face în urma unei licitaţii organizate de
reprezentanţii firmei beneficiare, câştigătorul acesteia procedând de obicei, la
subcontractarea unor activităţi cu furnizori, firme de consulting-engineering, antreprenori
etc., din ţara beneficiară şi din terţe ţări;
baza contractuală a tranzacţiei poate fi reprezentată de mai multe contracte
separate, un contract global sau un contract “la cheie”.
În cazul în care se adoptă această formulă se încheie între beneficiar şi firme terţe
contracte pentru: furnizări de utilaje şi tehnologii, licenţieri, construcţii şi lucrări de
infrastructură etc.
Răspunderea faţă de cumpărător revine fiecărui contractant pentru prestaţia datorată
conform contractului; exportatorul este răspunzător în limita contractului direct încheiat cu
importatorul, coordonarea lucrărilor fiind în sarcina cumpărătorului.
Contracte globale
În acest caz, între exportator şi importator se încheie un contract combinat, care se
referă atât la lucrările de construcţii montaj şi infrastructură, cât şi la furnizarea de instalaţii
şi materiale şi prestarea de servicii.
Exportatorul îşi asumă faţă de client răspunderea pentru ansamblul lucrărilor şi
livrărilor, chiar dacă executarea unora dintre acestea este transferată unui subcontractant.
Contracte la cheie
În acest caz, exportatorul îşi asumă faţă de client responsabilitatea realizării
întregului obiectiv industrial – proiectare, punere în funcţiune, asistenţă şi exploatare, potrivit prevederilor contractuale, în baza unui preţ stabilit.
O variantă a exportului de obiective complexe este cunoscută în literatură sub
denumirea de cooperare tripartită şi, este vorba de realizarea unui proiect industrial pentru
un beneficiar prin coparticiparea a două sau mai multe firme din terţe ţări.
Exportul de obiective complexe, în general, şi cooperarea tripartită, în special, pot fi
realizate în două mari modalităţi:
fără constituirea unei grupări instituţionale, partenerii acţionând independent;
prin crearea unui consorţiu, a unei asociaţii fără personalitate juridică sau o
societate.
4.5.2. Consultanţa şi asistenţa inginerească
Prin consultanţă se înţelege acordarea de asistenţă în vederea organizării unei
activităţi economice, a perfecţionării conducerii şi a funcţionării unor întreprinderi ori
instituţii prin formularea unor recomandări de ordin economic sau tehnic.
Relaţiile economice internaţionale se desfăşoară sub forma unor schimburi de
mărfuri şi servicii între firme situate în state diferite sau chiar între state ca atare. Orice
schimb de bunuri sau utilităţi presupune un proces de transfer de proprietate care se face, de
regulă, contra unei alte utilităţi, dar, de cele mai multe ori, contra unei mărfi universal
valabile – banii, monede cu circulaţie şi garanţie internaţională. Pe această cale, între economiile naţionale se creează raporturi băneşti, ca urmare a
participării la circuitul economic mondial, care asigură o anumită distribuire şi chiar
redistribuire a produsului mondial de bunuri şi servicii – denumite generic relaţii valutare şi
financiare.
Relaţiile financiar valutare cuprind atât legăturile derivate din schimburile de
mărfuri, cât şi relaţiile de credit internaţional şi transferurile de capital, asigurările
internaţionale etc.
Prima condiţia a unor astfel de relaţii constă în existenţa unui anumit mijloc de plată
recunoscut şi acceptat de toate economiile naţionale, adică a unei monede sau valute cu
circulaţie internaţională, garantată de un anumit for -stat sau organizaţie cu o bancă
specializată în acest scop şi acceptată sau recunoscută de alte state, toate acceptând
convertibilitatea acesteia în bunuri şi servicii sau chiar în aur.
Participarea statelor şi diferitelor organisme la activitatea de schimburi economice
internaţionale atrage după sine formarea relaţiilor financiar -valutare ca relaţii băneşti
exprimate în diferite valute.
Relaţiile financiare internaţionale contribuie la realizarea circuitului economic
mondial dintre economiile naţionale şi diferitele instituţii şi organisme internaţionale privind
schimburile de mărfuri, schimburile de servicii, cooperarea tehnico-ştiinţifică,
internaţională, constituirea şi utilizarea resurselor financiare de creditare şi finanţare.
O funcţie importantă a relaţiilor financiar -valutare o constituie conţinutul economical relaţiei de repartiţie care are loc pe plan internaţional.
Astfel, prin relaţiile financiare internaţionale se realizează dezvoltarea şi
moder nizarea economiilor şi acţiunilor social-culturale naţionale, sprijinirea ţărilor în curs
de dezvoltare, acordarea de ajutoare, împrumuturi pentru diferite termene, participarea la
diferite organizaţii şi instituţii internaţionale.
Resursele financiare car e stau la baza relaţiilor financiare internaţionale se constituie
din disponibilităţile caselor de economii şi ale băncilor, din resursele băneşti ale agenţilor
economici, resursele financiare ale diferitelor instituţii şi organisme internaţionale, resursele
financiare existente la nivelul guvernelor.
O altă funcţie o reprezintă relaţia de creditare privind constituirea şi repartizarea
resurselor de creditare pe plan internaţional. Resursele de creditare se constituie de la
organismele bancare naţionale şi internaţionale, de la persoane juridice şi fizice. Creditele se
acordă pentru diferite scopuri pe termen scurt, mijlociu şi lung.
Aceste funcţii se realizează prin sistemul financiar -valutar, care se ocupă cu
constituirea şi dirijarea resurselor financiar -valutare, potrivit principiilor şi normelor în
vigoare.
Sistemul financiar-valutar internaţional este format din Fondul Monetar Internaţional
(FMI), Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), Banca Internaţională de Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD); Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), precum şidin sistemele finaciar- bancare constituite la nivelul fiecărei ţări membre la unul din
organismele bancare menţionate.
5.2. Finanţarea şi creditarea internaţională
5.2.1. Operaţiuni de finanţare internaţională
Finanţarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin
care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea unor activităţi economico-
sociale, în particular, a afacerilor [8].
Pentru realizarea unor obiective de importanţă deosebită, realizare ce necesită a se
face într-un termen lung, diferite instituţii economice, financiare, politice sau chiar persoane
private dintr-o ţară au nevoie de fonduri financiare din afara ţării lor.
Fondurile necesare se găsesc la bănci, consorţii sau instituţii financiare
internaţionale.
Obţinerea acestor fonduri se poate face prin negocieri bilaterale directe, dar mai ales
prin intermediul unor instituţii financiare, care sunt organisme specializate ce formează un
cadru instituţional adecvat operaţiunilor de finanţare.
Acest cadru instituţional se numeşte piaţa financiară internaţională, iar operaţiunile
de obţinere şi distribuire a fondurilor se numesc operaţiuni de finanţare internaţională.
Finanţarea internaţională cuprinde, pe de o parte, formarea unor fonduri disponibile
pe piaţa financiară internaţională, iar pe de altă parte, repartizarea fondurilor necesare
beneficiarilor care şi-au exprimat opţiunea.
Cererea de fonduri pe piaţa financiară internaţională poate proveni de la guvern,
bănci, societăţi comerciale, municipalităţi, instituţii financiare, iar ofertele de capitaluri pot
să apară de la instituţiile financiare deţinătoare de capitaluri disponibile pe termen lung:
instituţii financiare internaţionale, consorţii, case de economii, societăţi de asigurare,
corporaţii transnaţionale etc.
Finanţarea se realizează cu ajutorul unor instrumente sau titluri de credit şi se poate
prezenta sub trei forme:
– prin vânzare de valori mobiliare: acţiuni (titluri de proprietate ce au un venitvariabil: dividendul) şi obligaţiuni (titlu de credit cu venit fix: dobânda);
– împrumuturi pe termen lung, garantate cu obligaţiuni, rente de stat, bonuri de
tezaur etc.;
– împrumuturi ipotecare.
Piaţa financiară internaţională cuprinde două sectoare:
piaţa primară, pe care se negociază titlurile lansate pentru prima oară pe piaţă;
piaţa secundară, pe care se negociază titlurile care au mai servit la negocieri şi
circulă prin vânzare-cumpărare.
Pieţele financiare internaţionale au fost la început pieţe naţionale, pe care, cu timpul,
au început să se facă tranzacţii în monedă străină şi negocieri pe termen lung cu utilizarea
capitalurilor disponibile transferate dintr-o ţară în alta.
Principalele pieţe financiare internaţionale sunt: New York, Londra, Paris, Zürich,
Frankfurt, Tokyo, Hong-Kong etc.Realizare operaţiunilor de finanţare presupun următoarele stadii:
În primul rând , se întreprind de către cadrul instituţional al pieţei financiare acţiuni
de acumulare de fonduri de pe pieţele naţionale. Aici se înscriu solicitările de fonduri pentru
investiţii sau pentru finanţarea plasamentului de titluri, impunerea de către unele instituţii
financiare internaţionale de virare a unor cotizaţii sau cote de participare (FMI, Banca
Mondială), solicitarea de fonduri pentru ajutoare etc. Fondurile atrase sunt exprimate, în
acest stadiu, în monedă naţională.
În cel de-al doilea stadiu apare faza de evaluare internaţională a fondurilor atrase.
Aceasta se face prin folosirea monedei naţionale pusă la dispoziţie, cu ajutorul cursului
valutar al etalonului internaţional.
În cel de-al treilea stadiu piaţa financiară face dirijarea fondurilor evaluate în bani
etalon internaţional pe destinaţie, realizându-se efectiv mişcarea de fonduri spre economiile
naţionale care le-au solicitat.
Operaţiunile financiare internaţionale sunt, în principal, următoarele:
– investiţii internaţionale directe;
– finanţarea pentru plasamentul internaţional de titluri;
– ajutoarele financiare internaţionale;
– asigurări şi reasigurări;
– cotizaţii la instituţiile financiare internaţionale. 1. Investiţiile internaţionale directe au drept scop realizarea unor obiective
economice importante, cum ar fi: construirea de întreprinderi, mijloace de transport,
realizări de prospecţiuni geologice, proiecte edilitare etc. Investiţia poate fi integrală sau
parţială, caz în care statul beneficiar participă cu o parte convenită la investiţie. Obiectivele
constituite rămân pe o perioadă determinată proprietatea furnizorului (sau în proprietate
comună, în cazul investiţiei parţiale).
Realizarea investiţiei internaţionale directe se face în mai multe etape:
etapa pregătitoare – etapa în care fiecare parte se informează şi realizează o
documentaţie asupra partenerului.
Furnizorul se documentează asupra aspectelor economice, fiscale, politice şi
monetare, asupra legislaţiei privind investiţiile din ţara beneficiară. Astfel, furnizorul este
interesat din punct de vedere economic: asupra solvabilităţii beneficiarului, asupra existenţei
materiei prime, asupra forţei de muncă (ieftină şi calificată), asupra pieţei de desfacere,asupra problemelor ecologice. Problemele politice au şi ele o importanţă deosebită:
Relaţiile de credit pe piaţa mondială dintre instituţiile financiare naţionale sau
internaţionale, prin care, pe de o parte, se acumulează fonduri (sub formă de bunuri, servicii
şi capital), iar pe de altă parte, se concentrează cereri de credit, constituie piaţa
internaţională de credit.
Constituirea de fonduri pe piaţa internaţională de credit este rezultatul activităţii unui
complex de relaţii între un aparat specializat, format din instituţii internaţionale de credit,
adică un cadru internaţional de credit, şi economiile naţionale. Acestea alimentează piaţa de
credit cu fonduri sub formă de creanţe (în bani) sau sub formă de valoare efectivă (bunuri şi
servicii).
Mobilizarea de fonduri pe piaţa internaţională de credit concentrează fonduriinternaţionale, fonduri proprii, credite ale unor instituţii financiare şi subvenţii de stat.
Specificul operaţiunii de creditare este dat de următoarele elemente:
rambursarea sumei primite la termenul convenit prin contract, acord etc.;
termenul poate fi scurt sau mediu;
perceperea unei dobânzi, care este rezultatul înţelegerii părţilor, dar se situează în
jurul procentului stabilit pe piaţa de credit;
obiectul creditului şi valoarea sa;
condiţionări de natură economică, politică sau monetară.
Principalii participanţi pe piaţa creditului sunt instituţiile financiar -bancare de nivel
diferit.
Pe plan naţional, pot participa la creditarea internaţională o serie de instituţii
financiar- bancare: banca centrală, băncile comerciale, băncile specializate în comerţ
exterior, băncile mixte, instituţiile de asigurare etc.
Pe plan regional există instituţii financiar - bancare care creditează tranzacţiile
internaţionale din regiunea respectivă: Banca Europeană pentru Investiţii (pentru Europa),
Banca Internaţională de Dezvoltare (pentru America).
Pe plan mondial acţionează FMI, Banca Mondială şi afiliatele ei etc.
În situaţia în care pentru finanţarea unor credite este nevoie de un efort financiar
deosebit, atunci intervin băncile mixte, consorţiile bancare, în care aduc resurse mai multe
Valutele se pot clasifica după mai multe criterii.
Valuta în numerar (valută efectivă) se prezintă sub formă de bancnote sau monezi,
iar valuta în cont se află sub formă de disponibil într -un cont la bancă.
Valuta în cont poate fi utilizată, la dispoziţia titularului de cont, ea transformându-se
la cererea acestuia în valută în numerar. Valuta în cont poate fi, după modul de depunere, la
vedere şi la termen.
După modul de preschimbare a valutelor, acestea pot fi: convertibile, neconvertibile,
transferabile şi liber -utilizabile.
Valutele convertibile sunt, în mod practic, monedele care se schimbă liber, contra
unor alte monede naţionale sau internaţionale (emise de un institut financiar -bancar
internaţional).
Valutele neconvertibile participă la un număr restrâns de operaţiuni valutare,
schimbându-se într-un singur sens: cumpărarea de valută convertibilă intrată în ţară, ca
monedă neconvertibilă.
Valutele transferabile au un anumit grad de convertibilitate stabilit în cadrul unei
înţelegeri pe plan regional, contribuind la transferarea de fonduri pentru un număr restrâns
de operaţiuni.
Valutele liber-utilizabile sunt valute cu convertibilitate totală recunoscute de, FMI şialte organizaţii financiare internaţionale ca utilizabile pe plan larg în cadrul tranzacţiilor
internaţionale şi ca valute negociabile în volum mare, pe toate pieţele financiare. În această
categorie intră următoarele cinci valute: dolarul SUA, marca germană; lira sterlină, francul
francez şi yenul japonez.
Unele valute puternice, emise de ţări cu economie dezvoltată, mult apreciate şi
căutate pe piaţa financiară pot juca rolul de valută de rezervă. Aceste monede îşi menţin
identitatea naţională, însă sunt utilizate ca instrumente de plată cu putere liberatorie
nelimitată şi ca mijloc de rezervă pe plan internaţional. Pentru ca o monedă să servească
drept valută de rezervă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
a) să joace un rol important în operaţiunile financiar -valutare internaţionale;
În urma renunţării pe plan internaţional la definirea monedei naţionale prin conţinutul
de aur sau de devize corespunzător valorii sale, s-a trecut la definirea puterii ei de
cumpărare, criteriu mai aproape de realitate pentru compararea a două monede naţionale.
5.3.2. Monede internaţionale
Moneda internaţională este moneda cu mare putere liberatorie şi care circulă în afara
graniţelor statului emitent, servind ca mijloc de plată şi de rezervă pe piaţa internaţională.
În acest context se înscriu două categorii de monede internaţionale:
– monede naţionale care datorită unor însuşiri şi împrejurări deosebite capătă
caracter de monedă internaţională;
– instrumente monetare şi unităţi de cont emise de organisme financiare
internaţionale.
Din prima categorie au făcut parte în evoluţia istorică a finanţelor diferite monede
naţionale care au avut circulaţie şi în alte ţări decât cea emitentă, de exemplu, napoleonul
francez, lira sterlină, lira otomană ş.a. În prezent, în această categorie se înscriu cele cinci
monede liber-convertibile.
Din cea de-a doua categorie fac parte D.S.T., EURO, EURCO, E.U.A. ş.a.
D.S.T. (Drepturile Speciale de Tragere) sunt o unitate de cont emisă de FMI, în urma
erodării poziţiei dolarului SUA ca monedă de rezervă pe plan internaţional.
Unitatea de cont este, în general, unitatea monetară utilizată pentru înregistrarea în
conturile instituţiilor financiar -valutare internaţionale. Unitatea de cont a fost creată pentru a
evita unele fluctuaţii de pe piaţă a monedelor naţionale.
D.S.T. nu îndeplinesc toate funcţiile unei monede internaţionale; ele nu pot fi folosite
ca mijloace directe de plată, ci numai prin convertirea lor în alte valute şi au o circulaţielimitată la instituţiile financiare internaţionale (FMI, băncile centrale, Banca Reglementelor
Internaţionale ş.a.). D.S.T. pot totuşi prelua funcţiile unei monede de rezervă. Această
monedă de cont are un curs valutar relativ stabil, a devenit un etalon monetar internaţional,
adoptat convenţional ca bază a unui sistem monetar. Valoarea D.S.T. este bazată pe metoda
“coşului valutar” (valoarea medie ponderată a celor mai importante valute), valoare ce nu
depinde de situaţia economică sau financiara a unei ţări. Monedele care fac parte din coşul
valutar utilizat pentru stabilirea cursului D.S.T. sunt: dolarul SUA (40%), marca germană
(21%), francul francez (11%) lira sterlină (11%) şi yenul japonez (17%).
Spania, se stabileşte trecerea la folosirea în toate calculele, în contractele comerciale şi în
raporturile monetare ca unitate monetară unică EURO. În practica de pe piaţă se folosesc de
către aceste state monedele lor naţionale urmând ca din iulie 2002 să fie pusă în circulaţie
moneda EURO, cu submultiplii – centul în monezi de 1 cent, 2 cenţi, 5 cenţi, 10 cenţi, 20
cenţi şi 50 cenţi. De asemenea, vor circula ca monede, 1 Euro, 2 Euro şi multipli în bancnote
de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500 EURO.
Zona celor 11 state ce au trecut la EURO a şi primit deja denumirea de
“EUROLAND”.
Practic, de la această dată, aria de utilizare a dolarului se restrânge considerabil,
ţinând cont de faptul că statele aderante la Uniunea Monetară, bazată pe EURO, reprezintă
peste 290 de milioane de locuitori ai Terrei.
Uniunea Europeană, cu un PIB total de 7130,04 miliarde dolari, în 1997, şi un export
de 1.871,8 miliarde dolari în acelaşi an, deţine o pondere de 20% în exportul mondial,
urmată de SUA, cu 16,3%, iar în importul mondial deţine 19,2% (SUA, 20,4%). Era
dominaţiei totale a dolarului SUA, este practic spre sfârşit, la baza comerţului mondial
urmând a sta, pe lângă dolar, şi noua monedă unică europeană.
EURCO ( European Compozit Unit ) este o unitate de cont creditată de C.E.E. pe baza
unui coş valutar format din monedele ţărilor membre. Această monedă a fost utilizată pentruunele emisiuni de obligaţiuni. Banca Europeană pentru Investiţii a fost prima instituţie care
a folosit această unitate pentru obligaţiunile emise de ea.
E.U.A. (European Unit of Account) este o unitate de cont europeană, compusă din
cantităţi anume din monedele C.E.E. În anul 1975 Banca Europeană de .Investiţii a adoptat
E.U.A, pentru înregistrările în conturile sale; de asemenea, un an mai târziu Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului a introdus E.U.A. pentru operaţiunile pe care le
efectua.
A.M.U. ( Assian Monetary Unit) este o monedă folosită de Uniunea de Cliring
Asiatică pentru tranzacţii între ţările membre. Această monedă este ţinută la egalitate cu
D.S.T.
Aceste monede internaţionale au fost denumite şi unităţi monetare artificiale, fiind
create de diferite organisme financiare internaţionale ca soluţie pentru instabilitatea
generalizată a monedelor naţionale. Ele sunt instrumente de plată cu circulaţie limitată, au ostabilitate relativ superioară monedelor naţionale, nu sunt influenţate direct de evoluţia
În al doilea rând, părţile contractante nefiind în relaţie directă, rămân deseori în
imposibilitatea de a culege informaţii precise asupra posibilităţii şi solvabilităţii lor, ceea ce
ar putea să-l afecteze pe cumpărător.
Astfel apar interese contradictorii, caz în care apare a treia parte – o bancă, în care
ambii parteneri au încredere şi care foloseşte în acest scop acreditivul documentar.
Deci, la cererea cumpărătorului, banca sa se angajează direct faţă de vânzător să-i
plătească o sumă de bani determinată, pe baza prezentării din partea acestuia a unor
documente specificate în mod expres în scrisoarea de deschidere a acreditivului. Acest
angajament bancar este independent de solvabilitatea cumpărătorului, de acordul acestuia cu
marf a sau alte împrejurări care s-ar ivi după expedierea mărfii şi care ar putea determina pe
cumpărător să refuze plata.
d) Incasso-ul documentar reprezintă o modalitate de plată folosită atunci când
încrederea între parteneri legată de îndeplinirea obligaţiilor contractuale este mai mare decât
în cazul acreditivului documentar.
Spre deosebire de acreditiv, în cazul incasso-ului băncile nu se angajează la plată, ele
având doar rolul de gestionare a documentelor.
În principiu, modul de funcţionare al incasso-ului documentar presupune ca banca
vânzătorului (expeditorului) să remită spre încasare băncii cumpărătorului (importatorului)documentele depuse de vânzător (exportator), care fac dovada livrării mărfii şi pe care
banca cumpărătorului (importatorului) le eliberează acestuia numai contra plată.
Folosirea incasso-ului documentar este recomandată numai dacă:
– vânzătorul şi cumpărătorul au încredere unul în celălalt;
– capacitatea şi bunăvoinţa cumpărătorului de a plăti nu sunt în dubiu;
– în ţara importatorului există stabilitate politică, economică şi condiţii legale de
desfăşurare;
– ţara importatorului nu impune nici o restricţie importatorului şi plăţilor.
e) Ordinul de plată reprezintă o dispoziţie dată de o bancă altei bănci, din proprie
iniţiativă sau la cererea unui client, de a plăti unui beneficiar o sumă de bani care acoperă
obligaţii ale debitorului faţă de creditor.
Spre deosebire de celelalte modalităţi de decontare, ordinul de plată are un caracter
revocabil până la executare, adică până în momentul în care beneficiarul a încasat banii. Se
recomandă folosirea ordinului de plată ca modalitate de decontare numai în situaţia în care
există o încredere absolută între parteneri.
f) Scrisoarea de garanţie bancară
Din punctul de vedere al angajamentului asumat de către o bancă, cea mai
asiguratorie modalitate de decontare din cadrul relaţiilor de plăţi externe o reprezintă
scrisoarea de garanţie bancară.
Garanţia bancară este o obligaţie irevocabilă de plată a unei bănci în cazul
neîndeplinirii condiţiilor contractuale de către o terţă parte şi reprezintă un angajament
separat şi independent de datoria ordonatorului sau de relaţia contractuală dintre acesta şi
beneficiar (creditor).
O garanţie bancară presupune ca banca să plătească la prima cerere numai dacă au
fost îndeplinite condiţiile din scrisoarea de garanţie.
Tipurile de garanţii bancare în funcţie de obiectul contractului respectiv sunt:
– garanţia bancară pentru licitaţii;
– garanţia bancară de bună execuţie;
– garanţia bancară de restituire a avansului.
g) Scrisorile de credit sunt variante ale acreditivului, care se utilizează îndeosebi în
ţările de influenţă bancară anglo-saxonă (Marea Britanie, Japonia, Australia). Ea a apărut înSUA, unde legea federală neautorizând băncile naţionale să emită garanţii, a determinat
sistemul bancar american să se adapteze, prin formula scrisorii de credit.
Scrisoarea de credit comercială este un document prin care banca emitentă se
angajează în mod irevocabil faţă de exportator, să onoreze cambiile trase asupra ei de către
acesta, fie prin plata (dacă tratele sunt la vedere) sau prin acceptare (dacă tratele sunt la
termen) cu condiţia ca, odată cu tratele, să fie prezentate şi documentele menţionate în
scrisoarea de credit prin care se atestă expedierea mărfii.
Eurovalutele. Iniţial, a fost cazul dolarilor depuşi la o bancă sau aparţinând unei
organizaţii din afara SUA. Fenomenul a avut loc în scopul de a evita restricţiile monetare şicele ale ieşirii de fonduri din această ţară. Băncile nu erau obligate să respecte anumite
reguli privind lichiditatea sau de a menţine un anumit nivel al resurselor faţă de banca
centrală, libertate obţinută în schimbul plăţii unei taxe de licenţă.
Aceste bănci se numesc eurobănci, iar dolarii deţinuţi de ele, eurodolari. Prin
eurovalute se înţelege, în prezent, orice disponibilitate în bănci care funcţionează în afara
teritoriului statului emitent al monedei respective.
Prefixul euro nu mai indică neapărat situarea băncii în Europa, aceasta putând fi
situată în orice parte a lumii.
Operaţiuni în eurovalute. Pentru ca o operaţie comercială să fie calificată drept
operaţie în eurovalută, trebuie îndeplinite două condiţii:
valuta utilizată să fie străină faţă de ţara în care se desfăşoară operaţiunea;
nici una din părţile contractante să nu fie rezident al ţării emitente a valutei
folosite.
Depunerile în cont de eurodolari pot proveni de la organisme internaţionale, societăţi
transnaţionale, întreprinderi comerciale, eurobănci, agenţi de bursă etc.
Operaţiunile în eurovalute pot prezenta următoarele avantaje:
un profit mai mare pentru depunător, deoarece dobânda la depuneri în eurovalute
este adesea superioară celei plătite la depunerile în valută;
securitate sporită: depunătorul de eurovalută în eurobănci scapă de restricţiile
autorităţilor emitente ale valutei respective; comoditate relativă, câştigată prin faptul că depunerile nu se mai fac obligatoriu
numai în ţara de origine a valutei, ele se pot face la cea mai apropiată şi mai convenabilă
eurobancă.
Apariţia acestora pe piaţa financiară face să crească fondurile de credit şi, în
consecinţă, să stimuleze creditul.
Eurocreditele reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen mediu, de regulă
purtând scadenţe între 3 şi 8 ani, prin apelare la piaţa eurodevizelor. Ele sunt acordate de un
grup de bănci constituite într -un consorţiu, sub conducerea unei bănci coordonatoare (lead
manager). Aceasta din urmă încheie contractul cu beneficiarul, organizează şi coordonează
consorţiul şi acţionează ca mandatar al acestuia.
În general, consorţiul este internaţional, dar banca lead manager este, de regulă, din
ţara beneficiarului.
În jurul lead managerului se constituie grupul de coordonare (managing group), care
reprezintă nucleul propriu-zis al consorţiului, membrii lui asumându-şi obligaţia de a
asigura fiecăruia o anumită cotă din valoarea totală a creditului solicitat; pentru aceasta ei
primesc un comision de management, care se adaugă la costul creditului.
Eurocreditele poartă o dobândă bazată pe LIBOR (London InterBank Offered Rate),
respectiv rata dobânzii la creditele pe termen scurt de pe piaţa interbancară londoneză.
Spre deosebire de euroobligaţiuni, care sunt negociate pe piaţa secundară, transferând
nivelul asupra unor deţinători, eurocreditele devin active ale băncilor care au participat la
acordarea împrumutului; deci, dacă în cazul împrumutului euroobligatar există numai
obligaţia plasării titlurilor şi posibilitatea de a le menţine, în cazul eurocreditelor băncile se
obligă să acorde efectiv o parte din împrumutul total.
Mecanismul mobilizării eurocreditelor constă, în principal, din următoarele etape
[21]:
– stabilirea contractului între beneficiarul creditului şi banca care coordoneazăoperaţiunea, acţionând ca mandatar al consorţiului;
– organizarea de către banca lead manager a consorţiului bancar care va acorda
împrumutul;
– constituirea grupului de coordonare a operaţiunii şi stabilirea cotelor de credit
între băncile consorţiului. Se încheie contractul de credit;
– stabilirea condiţiilor creditului, respectiv volumul creditului, costul acestuia,
moneda în care se face creditarea, scadenţa;
– atragerea de fonduri pe termen scurt de către băncile ce constituie consorţiul,
pentru acoperirea cotelor lor;
– finalizarea operaţiunii prin remiterea efectivă a fondurilor către beneficiar.
În ultima perioadă, o mare extindere au căpătat eurocreditele cu rată a dobânzii
flotantă (“roll-over credits”).
Costul acestor împrumuturi (D) include o componentă variabilă, la care se adaugă omarjă la nivelul stabilit în momentul încheierii contractului pe toată durata creditării:
spread – constantă (în funcţie de durata creditului, bonitatea clientului etc.).
Această formulă de calcul rezultă din strategia acordării acestor credite, respectiv
atragerea de împrumuturi pe termen scurt pentru acoperirea creditului pe termen mediu.
5.6. Datoria externă
O formă importantă a fluxurilor externe de capital în economia contemporană o
constituie împrumuturile sau creditele externe. Ele reprezintă capitalurile care se acordă, pe
un anumit termen, de către firmele străine sau de către state, altor ţări sau firme şi care se
restituie la scadenţă, împreună cu dobânda convenită. Alături de investiţiile directe şi de
portofoliu, creditul ext ern face parte dintre resursele exogene ale dezvoltării, cu rol
complementar faţă de resursele interne.
Datoria externă este un post de activ, cu ajutorul căruia se echilibrează balanţa de
plăţi externe, reprezentând un element de “finanţare compensatorie” a acesteia.
Influenţa împrumuturilor externe asupra balanţei de plăţi externe este diferită, după
cum este vorba despre momentul contractării sau despre perioada de timp pentru care
împrumutul a fost contractat. În momentul contractării, balanţa de plăţi externe înscrie, la
activ, suma netă care a fost realizată prin plasarea titlurilor împrumutului pe pieţele externe.
Pe parcursul anilor, până la rambursarea totală a împrumutului, balanţa de plăţi externe se
încarcă, la pasiv, cu dobânda anuală pe care de bitorul s-a angajat să o plătească creditorului,
cu unele comisioane şi alte speze bancare, precum şi cu amortizarea, respectiv cu suma plătită periodic de către debitor pentru rambursarea treptată a împrumutului. Cotele scadente
de amortizare a unui împrumut, împreună cu dobânzile aferente, reprezintă anuitatea
împrumutului sau serviciul datoriei externe. Ea este un element de pasiv al balanţei de plăţi
externe a statului debitor şi un element de activ pentru creditor. Transferul net către debitori
este partea din creditul extern care poate servi efectiv pentru dezvoltare ori pentru importuri.
El se determină ca diferenţă dintre suma totală a creditului şi serviciul datoriei externe [13].
Datoria externă are două categorii de efecte:
a) efect amplificator , generat de utilizarea resurselor externe atrase;
Un efect important al crizei valutar-financiare declanşată în anii '80 a fost creşterea
fără precedent a datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare. În condiţiile “crizei
dator iilor” apărută în anii 1981-1982, principala problemă în finanţarea externă este nu
numai găsirea de soluţii pentru datoria nerambursabilă, dar şi pentru dezvoltarea comerţului
internaţional. În economia mondială contemporană, eforturile ţărilor în curs de dezvoltare
pentru creşterea lor economică trebuie să fie însoţite de sprijinul financiar internaţional, iar
creditul acordat, în condiţii avantajoase sau preferenţiale, ocupă un loc important. Impactul
pozitiv al creditului extern este posibil în cadrul unor relaţii valutar -financiare
internaţionale, care să ducă la sporirea contribuţiei acestuia la stimularea dezvoltării
economice a ţărilor în curs de dezvoltare.
Impactul creditelor externe asupra economiei naţionale este în funcţie de destinaţia şi
de modul de utilizare a acestora. Astfel, structura economiei naţionale se modifică, în
condiţiile în care creditele sunt utilizate în procesele productive, în timp ce folosirea lor mai
ales pentru rambursarea datoriei externe sau pentru satisfacerea nevoilor de consum
imediate determină alte tipuri de efecte: pe termen scurt, contribuie la finanţarea unor
importuri care vizează ameliorarea condiţiilor de viaţă, dar efectul pe termen lung este doar
acela de a crea o cerere în avans asupra unor venituri viitoare.
Pentru a deveni un factor al creşterii economice şi echilibrului dezvoltării, crediteleexterne trebuie să fie destinate, în primul rând, ramurilor economice dotate cu resurse
interne, cum ar fi: agricultura, turismul, industria alimentară, industria uşoară; domeniilor în
care există o îndelungată tradiţie şi ;are dispun de forţă de muncă necesară; efectuării unor
investiţii în obiective vitale pentru dezvoltarea economică; infuziei de tehnologii moderne
cu impact deosebit asupra modernizării structurii economiei ţării şi creşterii competitivităţii
produselor pe piaţa mondială.
Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că o datorie externă importantă atrage după
sine alocarea pentru plata serviciului acesteia a unei mari părţi a intrărilor în valută
conver tibilă, determinând scăderea substanţială a investiţiilor. Acumularea unui important
debit al datoriei externe este, în sine, un proces dureros pentru ţările cu exporturi care au
pondere redusă în P.I.B. şi, ceea ce este mai grav, cu competitivitate redusă, constituind, în
acest caz, o ipotecă mare asupra generaţiilor viitoare.
Înfăptuirea obiectivelor reformei economice în România, a tranziţiei la economia de piaţă, restructurarea şi retehnologizarea ramurilor economiei naţionale necesită mari resurse
financiare, în cadrul cărora un rol complementar important îl pot avea, alături de resursele
externe sub forma investiţiilor de capital străin, creditele externe.
Rezultă necesitatea imperioasă a micşorării substanţiale şi rapide a datoriei externe
destinată consumului economiei şi populaţiei, astfel încât recurgerea la credite externe să
constituie un factor care să contribuie la înfăptuirea restructurării şi modernizării economiei
naţionale, care să fie generatoare de profit şi să influenţeze sporirea competitivităţii
mărfurilor româneşti pe piaţa externă. În asemenea condiţii, serviciul datoriei externe devine
suportabil şi nu se transformă într -un factor împovărător pentru economia naţională şi
pentru generaţiile viitoare.
Ca urmare, deciziile legate de datoria externă trebuie să fie fundamentate pe o
strategie pe termen mediu şi lung, având în vedere interesele majore şi de durată ale
dezvoltării economiei româneşti, ale infuziei de tehnică şi tehnologie avansate, ale creşterii
productivităţii factorilor de producţie şi sporirii potenţialului concurenţial pe piaţa externă.
În acelaşi timp, gradul de îndatorare nu trebuie să depăşească anumite limite, să prevină
generarea unui dezechilibru extern periculos pentru independenţa şi suveranitatea naţională,
şi ca urmare a reducerii drastice a rezervelor internaţionale. Este necesar să se stabilească şi
să se respecte priorităţi fundamentate economic şi social privind volumul optim de credite
externe.Totodată, politica de contractare a împrumuturilor externe trebuie să urmărească
promovarea anumitor secvenţialităţi şi priorităţi, respectiv extinderea sferei de contractare a
împrumuturilor, potrivit intereselor economiei naţionale, facilităţilor pe care le oferă diverşi
creditori şi avantajelor economico-financiare ce se pot obţine de la un credit sau altul,
evitarea, sub orice formă, a creditelor acordate în condiţii împovărătoare.
Angajarea creditelor externe, ca factor al dezvoltării, trebuie să se bazeze pe studii
temeinice de fezabilitate, care să permită înfăptuirea reformei economice, modernizarea
economiei naţionale, realizarea unor obiective de investiţii de importanţă vitală pentru
procesul restructurării şi retehnologizării, crearea de noi locuri de muncă.
O problemă de cea mai mare însemnătate şi responsabilitate privind creditele externe
este prevenirea îndatorării externe a României pentru consum şi utilizarea creditelor externe
pentru a obţine în economie efecte benefice scontate. Nu recurgerea la credite externe poate
fi un fenomen negativ sau îngrijorător, ci scopul şi rezultatele utilizării împrumuturilor,destinaţia acestora. De asemenea, creditele externe, indiferent de forma lor, nu trebuie să
În scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării sistemului monetar -valutar internaţional
creat în 1944, prin hotărârea Conferinţei de la Bretton Woods, ţările participante au decis, înacelaşi timp, înfiinţarea a două organisme financiar -valutare. Este vorba de Fondul
Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (B.I.R.D.). În jurul acestora, urma să se desfăşoare activitatea monetar -
financiară internaţională. În decursul anilor, acest sistem instituţional a fost completat cu
alte instituţii de profil, datorită diversităţii problemelor şi situaţiilor din diferite zone ale
globului şi din ţările lumii.
Fondul Monetar Internaţional, cu sediul la Washington, este cel mai important
organism de cooperare din domeniul relaţiilor valutar -financiare dintre state şi prima
încercare de instituţionalizare a lor. El numără în prezent 179 de ţări membre şi deţine un
capital total de 144,8 miliarde D.S.T. (circa 230 mld. dolari S.U.A.). România a devenit
membră a F.M.I. la 15 decembrie 1972, o dată cu depunerea instrumentelor de ratificare la
Washington.
În conformitate cu prevederile statutare, ţările care aderă la F.M.I. îşi asumă anumiteobligaţii: renunţarea la restricţii asupra efectuării de plăţi valutare şi transferuri pentru
tranzacţiile internaţionale curente; renunţarea la practici monetare discriminatorii;
convertibilitatea, la cerere, a sumelor în moneda proprie deţinute de alte state (rezultat al
unor tranzacţii curente); furnizarea de date economice şi financiare necesare pentru
operaţiunile Fondului.
În privinţa resurselor financiare ale F.M.I., locul principal îl ocupă vărsămintele
efectuate de statele membre la dispoziţia sa, numite cote de participare sau cote- părţi,
exprimate în D.S.T., efectuate integral la aderare. Aceste vărsăminte devin proprietatea
Fondului şi sunt plătite, potrivit cu dispoziţiile statutare. Ele se revizuiesc periodic (de
regulă la 5 ani). Cotele- părţi sunt vărsate în proporţie de 25% în D.S.T. sau valute
convertibile, iar 75% în monedă naţională. Contribuţia fiecărei ţări membre este stabilită, la
aderare, de către F.M.I., pe baza unei formule care ia în calcul P.I.B., rezervele monetare,
ponderea exportului în venitul naţional şi alţi indicatori care caracterizează nivelul
dezvoltării economice şi financiare a ţării respective. În funcţie de mărimea acestor
vărsăminte şi, respectiv, cote, depinde numărul de voturi al fiecărui stat în Consiliul
Guvernatorilor F.M.I., precum şi volumul şi natura creditelor de care poate el beneficia.
Astfel, după majorarea cotelor stabilite de Consiliul Guvernatorilor F.M.I. la 20 iunie 1990,
cota ţării noastre era de 754,1 mil. D.S.T., iar numărul de voturi de care ea beneficia se
ridica la 7791, reprezentând o pondere de 0,52% din total. Resursele financiare ale F.M.I.mai includ: creditele puse la dispoziţia sa de către unele ţări industrializate sau ţări arabe cu
venituri mari din exploatarea resurselor petroliere; veniturile provenite din dobânzile
percepute pentru împrumuturile (facilităţile) acordate; alte venituri provenind din investiţii
proprii ale F.M.I. etc.
Obiectivele principale urmărite de F.M.I., ca organism financiar internaţional, sunt:
promovarea cooperării monetare internaţionale, printr -o instituţie specializată care să
asigure cadrul şi mecanismele necesare consultării şi colaborării între ţările membre;
facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a schimburilor internaţionale, care să ducă la
utilizarea eficientă a resurselor statelor membre; promovarea stabilităţii valutare şi evitarea
practicilor de depreciere concurenţială a cursurilor de schimb; eliminarea restricţiilor
valutare care frânează dezvoltarea comerţului internaţional; sprijinirea ţărilor membre în
corectarea deficitelor temporare ale balanţelor de plăţi, prin facilitarea accesului la resursele
Sistemul de creditare al F.M.I. este or ientat spre scopul său principal, şi anume,
creşterea lichidităţii internaţionale prin echilibrarea balanţelor de plăţi şi consolidarea
monedelor naţionale. Trebuie precizat şi faptul că, F.M.I., nefiind o bancă internaţională, ci
o instituţie financiară internaţională, nu acordă credite în sensul bancar al noţiunii. F.M.I.
pune la dispoziţia ţărilor membre o serie de facilităţi, unele fiind în limita cotelor de
participare, altele în cuantumuri ce depăşesc aceste cote (facilităţi extinse), iar în unele
cazuri, facilităţi suplimentare.
Sistemul specific de acordare a creditelor este cel al tragerilor, instituit şi promovat
de F.M.I. Acest sistem constă în aceea că, ţara care recurge la tragere, procedează la
cumpărarea de la F.M.I. a unor cantităţi de monede (convertibile şi utilizate în mod curent
ca mijloace de plată internaţionale) ale ţărilor membre sau D.S.T., punând la dispoziţia
Fondului sume echivalente în moneda naţională. În acest mod, statele membre obţin
mijloace de plată pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe. În acelaşi timp, ele se obligă
ca, în termen de 3-5 ani (şi în mod excepţional în 7 sau 10 ani), să efectueze operaţia
inversă, “de răscumpărare”, adică să remită F.M.I. devize utilizate în mod curent în plăţile
internaţionale sau D.S.T., în schimbul monedei naţionale echivalente. În acest mod, F.M.I.
joacă rolul de intermediar. Prin operaţiunile respective nu se modifică valoarea totală a
lichidităţilor deţinute de Fond, ci numai structura acestor resurse, pe diferite valute. Pentru a-şi suplimenta resursele lor de lichidităţi în vederea acoperirii nevoilor, ţările
membre pot beneficia de o tranşă, numită “a rezervei” şi de patru tranşe de credit curente
(câte una pe an), proporţională cu cota de participare. Tranşa primă (“a rezervei”) este
acordată fără nici o condiţie, pe când celelalte se acordă în condiţii a căror complexitate
sporeşte de la o tranşă la alta. Potrivit diferitelor mecanisme de creditare, ţările membre ale
F.M.I. pot obţine, în total, credite în volum de până la şase ori cota de participare.
În ultimul timp, a fost extins sprijinul financiar al F.M.I. pentru statele membre, prin
acordarea de împrumuturi specifice. Astfel, în cadrul facilităţilor de finanţare, asigurate de
Fond, ţările membre pot beneficia, pe lângă tragerile pe tranşe, şi de acorduri de credite
speciale, denumite stand- by, care se bucură de o largă utilizare, pe baza cărora beneficiarul-
poate dispune de o linie de credit. Acestea se acordă ţărilor în dificultate, pe baza unui
program de reformă economică. De asemenea, activitatea de sprijin financiar al F.M.I.
pentru membrii săi a fost extinsă şi la alte împrumuturi specifice. Astfel, programele deajustare macroeconomică pe termen mijlociu ale ţărilor membre sunt sprijinite prin facilităţi
de ajustare structurală şi de facilităţi de ajustare structurală de consolidare. Totodată,
facilităţile de finanţare compensatorii sprijină statele în asigurarea importurilor de cereale în
situaţii excepţionale, iar mecanismul de finanţare a stocurilor tampon se acordă ţărilor în
dezvoltare pentru stocarea de produse primare, în scopul reducerii ofertei pe pieţele
internaţionale.
Deoarece scopul principal al F.M.I. îl constituie crearea cadrului favorabil
intensificării schimburilor internaţionale de bunuri materiale, servicii şi fluxurilor de capital,
realizării stabilităţii cursurilor de schimb valutar, fiecare ţară membră este obligată, prin
statutul F.M.I., să depună toate eforturile pentru ca politica sa economică şi financiară să
ducă la înfăptuirea obiectivelor în direcţia creşterii economice de durată, în condiţiile unei
stabilităţi relative a preţurilor. Pentru a asigura îndeplinirea acestor obligaţii, Fondul exercită
o supraveghere permanentă asupra politicilor economice şi financiare ale ţărilor membre. În
acest sens, el adoptă principii generale care să îndrume statele respective în direcţia
realizării obiectivelor F.M.I.
De aceea, facilităţile de finanţare care depăşesc limita cotei de participare, respectiv
facilitatea extinsă, se acordă pe baza unor programe financiare pe termen mijlociu, în scopul
depăşirii unor dificultăţi generate de dezechilibre structurale ale balanţelor de plăţi externe.
Disponibilizarea tranşelor de credit în valută are loc în funcţie de îndeplinirea unor criteriide performanţă convenite în cadrul acordului şi cuprinse într -un memorandum privind
politicile economice ale ţării respective. În cazul în care guvernul unei ţări nu-şi respectă
angajamentele asumate prin acest document sau refuză să realizeze programul de redresare
şi măsurile pe care el însuşi le-a propus, Fondul "sancţionează" prin blocarea împrumutului
atât timp cât beneficiarul tergiversează luarea măsurilor corespunzătoare, ori chiar sistează
definitiv derularea împrumutului.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) este cel de-al
doilea organism creat de către Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională din 1944 şi
care a început să funcţioneze din anul 1946. Ea este cunoscută mai mult sub denumirea de
Banca Mondială, deoarece, împreună cu cele două agenţii specializate ale sale înfiinţate
ulterior – Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.) şi Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare (A.I.D.) constituie, în realitate, un sistem bancar, respectiv Grupul Băncii
Mondiale. Cele două agenţii, deşi au personalitate juridică şi fonduri separate, au în faptobiective comune ca şi B.I.R.D., o structură similară şi folosesc chiar acelaşi personal.
bancare; mijloacele financiare obţinute prin plasarea pe pieţele financiare a obligaţiunilor
emise sau contracte directe cu băncile centrale ale statelor membre; venituri obţinute din
dobânzi şi comisioane percepute la creditele acordate; împrumuturi de capital contractate pe
pieţele financiare (în general, pe pieţele ţărilor membre şi Elveţia) etc. În consecinţă,
B.I.R.D. utilizează atât capitalul propriu, cât şi - în mare măsură - capital împrumutat. De
aceea, nivelul dobânzilor practicate depinde de însăşi condiţiile în care sunt obţinute
resursele financiare de către bancă. Cotele subscrise de ţările membre la capitalul B.I.R.D.
sunt stabilite similar şi după aceleaşi criterii ca şi în cazul F.M.I. Ele sunt vărsate în
proporţie de 10%, din care o tranşă de 1% în aur sau în dolari liber utilizabili de către bancă
pentru acordarea de împrumuturi, iar 9% se varsă în moneda naţională şi nu se poate da cu
împrumut decât cu acordul ţării emitente a monedei. Restul de 90% nu este vărsat, B.I.R.D.
având dreptul să-l solicite atunci când va avea nevoie, constituind pentru bancă o importantărezervă.
B.I.R.D. sprijină reconstrucţia şi progresul ţărilor în curs de dezvoltare, prin
acordarea de împrumuturi pe termen lung, până la 20 de ani şi numai în valută convertibilă,
coordonarea împrumuturilor acordate de ea cu împrumuturile obţinute pe alte căi, astfel
încât să fie luate în considerare cele mai urgente şi eficiente proiecte. Volumul
împrumuturilor acordate nu depinde, ca la F.M.I., de cota de participare la capitalul social.
Împrumuturile sunt acordate fie guvernelor, fie unor organizaţii publice sau particulare, caz
în care este necesară însă garanţia guvernului. Obiectivele creditate sunt diverse: în
industrie, pot fi creditate construirea, reconstruirea, modernizarea, retehnologizarea de
unităţi pentru toate tipurile de activităţi în acest domeniu; în agricultură, se creditează
proiecte pentru realizarea de irigaţii, asanări, sporirea şeptelului, însilozări, silvicultură etc.;
în domeniul transporturilor se poate credita construirea de autostrăzi, şosele, căi ferate,
poduri, aeroporturi, conducte de aducţiune; în domeniul serviciilor publice se pot obţinecredite pentru construirea de reţele pentru alimentarea cu apă, obiective pentru transportul
energiei electrice şi termice, instalaţii de telecomunicaţii; în sectorul educaţiei, banca
creditează cheltuieli pentru producţia de manuale, servicii pentru toate treptele de
învăţământ etc.
Deciziile de acordare a creditelor de către B.I.R.D. se bazează pe considerente
economice, urmărind scopuri productive şi stimularea creşterii economice în ţările
beneficiare în curs de dezvoltare. Ele au în vedere proiectele bine fundamentate atât din
punct de vedere economic, cât şi tehnic, precum şi existenţa siguranţei bunei lor administrări
în fazele de execuţie şi în exploatare. De aceea, proiectele sunt analizate şi de experţii
B.I.R.D. pentru a fi aprobată acordarea creditului.
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare urmăreşte realizarea aceloraşi scopuri
ca şi B.I.R.D., însă are în vedere ţările cele mai puţin dezvoltate şi, în consecinţă, condiţiile
de acordare a cr editelor sunt deosebit de avantajoase: creditele nu sunt purtătoare de
dobânzi, termen de rambursare 50 de ani, cu o perioada de graţie de 10 ani. Astfel de
împrumuturi sunt realizabile, pentru că resursele financiare respective provin din
redistribuirea profitului B.I.R.D., din subvenţii ale membrilor (în special a ţărilor celor mai
industrializate) etc.
Corporaţia Financiară Internaţională are ca principale obiective, de a asista ţările
cele mai slab dezvoltate în promovarea sectorului privat în economie şi în a le sprijini înmobilizarea, în acest scop, atât a capitalului naţional, cât şi străin. Sprijinul financiar acordat
ţărilor în cauză se realizează atât prin împrumuturi avantajoase, cât şi prin investiţii directe
şi de portofoliu. Totodată, acest sprijin se materializează printr -un aport complex financiar,
juridic, tehnic etc. De aceea, Corporaţia Financiară Internaţională a luat fiinţă, în scopul de a
completa operaţiunile B.I.R.D. în sprijinirea ţărilor membre cele mai puţin dezvoltate.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.) este o nouă
instituţie bancară internaţională, care a luat fiinţă în 1989 şi a început să funcţioneze efectiv
din anul 1991. Ea are ca membri fondatori 40 de ţări - marea majoritate fiind ţări europene -
şi două organisme financiare, iar capitalul este stabilit la 10 mld. E.C.U. (circa 12 mld.
dolari S.U.A.). România se află în rândul celor opt state fondatoare din Europa Centrală şi
de Est.
Această instituţie bancară internaţională are ca obiectiv declarat sprijinirea ţărilor din
Europa Centrală şi de Est în procesul tranziţiei la economia de piaţă. Ea îmbină funcţiile deorganism financiar internaţional cu cele ale unei bănci de afaceri, sprijinind obiective
6.1. Cauzele apariţiei investiţiilor în străinătate
În economia mondială se fac simţite modificări calitative care converg spre aşa
numita globalizare a economiei şi producţiei şi o tot mai accentuată interdependenţă dintre
economiile naţionale.
Aceste tendinţe au la bază două fenomene [17]:
–
unul de natură tehnologică – progresul informaticii, al comunicaţiilor şitransporturile care fac posibile cele mai sofisticate combinaţii de activităţi productive şi de
servicii;
– unul de natură economică – reducerea barierelor naturale şi artificiale în calea
fluxurilor internaţionale de mărfuri şi servicii, de capital şi de ştiinţă.
Evoluţia economiei mondiale poate fi caracterizată, în principal, prin următoarele:
– creşterea producţiei materiale şi diversificarea structurii acesteia în care statele
dezvoltate deţin ponderea principală, ritmurile cele mai mari şi nivelul tehnologic cel mai
înalt. Astfel, se intensifică disproporţia dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate, cu
serioase pericole sociale şi de altă natură;
– tendinţa unei creşteri necontrolate a populaţiei, cu consecinţe nefaste mai ales
asupra ţărilor subdezvoltate;
– apariţia unor crize mondiale de resurse – criza energetică, mai ales, concomitent
cu intensificarea cercetărilor pentru descoperirea de noi resurse şi de reciclare a unor surse
utilizate în procesul de producţie şi de desfacere;
– disproporţia dintre acumulările de capital lichid şi nevoia de astfel de capital în
alte zone şi ţări ale lumii;
– intensificarea rolului unor organizaţii internaţionale, în plan economic, financiar
şi valutar, cu efect asupra interdependenţelor economice internaţionale;
– intensificarea proceselor de integrare economică şi chiar politică, mai ales în
– adâncirea şi creşterea complexităţii fenomenului de interdependenţă
internaţională.
Economia mondială este caracterizată de o serie de mutaţii structurale care fac
posibile şi necesare ample proiecte de investiţii internaţionale.
Printre mutaţiile substanţiale în structura economiei mondiale putem menţiona:
a) decuplarea economiei produselor secundare de economia produselor primare;
b) decuplarea producţiei materiale de forţa de muncă;
c) intensificarea mişcărilor de capital în circuitul economic internaţional;
d) trecerea la lanţul de distribuţie şi la bursele de mărfuri în locul pieţelor
tradiţionale.
6.2. Investiţiile străine: rol, evoluţie
Apărute în economia mondială încă din perioada marilor descoperiri geografice,
investiţiile străine directe au înregistrat în ultimele decenii o adevărată explozie în
tranzacţiile internaţionale, fapt ce a generat un număr surprinzător de mare de studii şi
analize care le-au fost dedicate.
Investiţiile străine directe se definesc ca “proprietatea unui rezident străin asupra
unor active (mijloace fixe) cu scopul de a controla folosirea acestor active” [21].
Particularitatea lor o constituie tocmai controlul exercitat de către investitor asupra activelor
în care a fost făcută investiţia, control pe care pun accentul toate definiţiile. Investiţiile
străine directe constau în transferul unui “pachet industrial” în care sunt cuprinse capital,
tehnologii, metode de organizare industrială, expertiză managerială, cunoştinţe de
marketing etc., ce permit investitorului să exercite dreptul de control asupra investiţiei.Totuşi, este greu de definit ce înseamnă control. Este, mai degrabă, vorba de participare
directă la conducerea şi organizarea producţiei activelor în care s-a investit. În general, se
consideră investiţii străine directe întreprinderile în care participarea proprietarului străin
depăşeşte o anumită pondere, de obicei între 10-25%.
Deşi criteriile diferă de la ţară la ţară, această pondere nu modifică esenţa
fenomenului, având în vedere că de obicei proporţia deţinută de un investitor străin este cu
mult mai mare (de regulă peste 50%). Participarea directă la conducerea şi organizarea
producţiei şi controlul asupra activităţii întreprinderii constituie diferenţa fundamentală
– investitori strategici, cu o participare de cel puţin 30% la capitalul social;
– investitori de control, cu o participare de 30% la capitalul social;
– investitor majoritar, cu o participare de minim 51% la capitalul social.
În cazul în care investiţia nu presupune statutarea unui astfel de raport, este vorba de
o investiţie de portofoliu. Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur
financiar, o investiţie financiară.
În mod convenţional, statisticile cuprind în categoria investiţiilor directe toate
tranzacţiile care trec dintr-un patrimoniu în altul mai mult de 10% din acţiunile emise de
către o firmă.
Ultimele două decenii ale acestui mileniu au fost marcate de o adevărată explozie a
interesului şi a practicii investiţiilor directe internaţionale. Fenomenul poate fi pus atât pe
seama unor interese politice dar, poate mai ales, pe seama avantajelor economice ce decurg
din asemenea relaţii, atât sub aspectul costurilor şi profitului, cât şi sub aspectul accesului la
tehnologiile moderne a tuturor economiilor naţionale şi, respectiv, a accesului la surse de
finanţare a unor noi proiecte de dezvoltare în toate statele. După aprecierea mai multor
experţi, asistăm practic la etapa în care fluxurile de capital investiţional internaţional s -au
constituit în sursele de bază ale dezvoltării economiei mondiale. Numai în deceniul 1980-
1990 fluxurile de ISD au sporit de 4 ori, cu un ritm mediu anual de 15%, ritm superior creşterii exporturilor mondiale şi a producţiei mondiale. In : 1992, stocul mondial de ISD era
de 2000 miliarde dolari, care genera vânzări de peste 5500 miliarde dolari.
Stocul mondial de investiţii directe a crescut de la 14,3 miliarde dolari SUA în 1914
la 26,8 mild. în 1938;'63,1 mild. în 196o; 693,3 mild. în 1985 şi 1799 mild. în 1991. Din
acestea peste 75% se localizează pe pieţele statelor dezvoltate şi numai circa 19%-24% în
ţări în dezvoltare, inclusiv statele în tranziţie.
Creşterea economică mondială, dar mai cu seamă în statele dezvoltate, determină, la
rândul său, importante creşteri ale volumului de ISD internaţionale. Studii în materie au
estimat că la un procent de creştere a PIB în statele dezvoltate revine o creştere de 3,5% a
volumului şi fluxurilor de ISD.
Principalele căi prin care se realizează aceste ISD sunt fuziunile şi achiziţiile de
firme. În anii postcomunişti, în Europa, această tendinţă este mai evidentă şi în conceptele
de privatizare ale statelor aflate în tranziţie. Marea lor majoritate consideră ISD ca o caledecisivă a realizării tranziţiei şi privatizării economiilor naţionale.
Principalele caracteristici ale afluxului de ISD în statele foste socialiste pot fi
sintetizate în următoarele:
– ireversibilitatea tranziţiei spre economia de piaţă;
– certitudinea privatizării economiei, cu nuanţele specifice fiecărei ţări;
– crearea unor politici de liberalizare a investiţiilor străine de capital;
– deschiderea economică şi liberalizarea schimburilor comerciale externe;
– existenţa de garanţii privind integritatea şi libera dispunere a investitorului asupra
propriului capital şi asupra profitului revenit,
– existenţa unui sistem de facilităţi pentru investitorii străini;
– accesul la piaţa de capital.
Există, desigur, şi unele reglementări şi orientări care limitează accesul investitorilor
străini mai ales în sectoarele de importanţă strategică naţională, cum ar fi transporturile
maritime, fluviale şi aeriene, telecomunicaţiile, domeniul audiovizualului, domeniul
financiar- bancar, energetic, minier etc. Chiar şi cu privire la accesul la teren există anumite
reglementări restrictive, unele state neacceptând vânzarea de teren, compensând acest lucru
cu concesionarea terenului pe durata existenţei obiectivului de investiţie cr eat.
În ce priveşte orientarea ISD în statele în tranziţie se observă o prioritate acordatămai ales domeniilor serviciilor şi industriei uşoare, care garantează o mai rapidă recuperare
a investiţiilor, la acest trend o contribuţie importantă având-o i instabilitatea monetară şi a
cursurilor de schimb.
6.3. Cadrul economic şi legislativ
a) Cadrul legal : Principalul factor care a stopat în perioada comunistă fluxul de
capital investiţional străin în economia naţională l-a reprezentat incompatibilitatea de fond
între substanţa economică a acestor investiţii şi specificul mediului economic în care ele
trebuiau să funcţioneze.
După decembrie 1989 au fost adoptate o serie de legi cu privire la investiţiile străine:
Legea nr. 15/1990 privind transformarea unităţilor economice de stat în regii
Legea nr. 35/1991 (Legea privatizării) – care să permită accesul capitalului (străin
şi naţional) privat în sectorul de stat.
Toate acestea au însemnat constituirea cadrului juridic de bază ce reglementează
regimul capitalului investiţional străin în România. Prin aceasta, România a înlăturat, în
mar e parte, handicapul legislativ faţă de celelalte ţări est-europene şi s-a aliniat
reglementărilor de pe piaţa investiţiilor internaţionale.
b) Avantaje competitive ale economiei româneşti
În spaţiul economic european, România deţine o serie de avantaje competitive, după
cum urmează:
1. Dimensiunea pieţei interne, constituie un potenţial major pe termen mediu şi lung,
care va asigura un volum substanţial de investiţii străine, interesate, în principal, în
valorificarea posibilităţilor existente în sectoarele industriale, bunuri de consum şi
infrastructură.
Marea majoritate a investiţiilor efectuate până în prezent au avut în vedere desfacerea
pe piaţa internă.
2. Accesul pe pieţele de export , facilitat în special de legăturile tradiţionale aleRomâniei pe unele pieţe vest-europene, dar în principal pe pieţele din CSI. Poziţia
geografică a României îi conferă o poziţie de tranzit. România poate să utilizeze avantajele
oferite de potenţialul pieţei interne în atragerea unor investiţii care, ulterior, vor satisface şi
cererile pieţelor de export.
3. Forţa de muncă este caracterizată prin calităţi care permit dezvoltarea acelor
aptitudini operaţionale şi tehnice care să-i confere competitivitate pe plan internaţional.
4. Cadrul juridic ce reglementează regimul investiţiilor străine în România este
competitiv în anumite privinţe prin raportare la reglementările similare ale ţărilor concurente
din zonă.
5. Accesibilitatea resurselor naturale prezintă un alt important atu pentru România.
Din acest punct de vedere, valorificarea resurselor naturale trebuie să reprezinte o prioritate
a politicii economice româneşti, întrucât în acest fel se creează pe piaţa românească o gamă
largă de oportunităţi de implementare pentru investitorii străini. 6. Factori care descurajează investiţiile străine în România
a) Percepţia externă a climatului intern de afaceri
Evoluţiile curente ale fluxurilor mondiale de investiţii arată că liberalizarea
legislativă şi stimulentele investiţionale tradiţionale (fiscale, vamale, financiare) sunt măsuri
cu eficienţă tot mai mică în atragerea unor fluxuri semnificative de investiţii, întrucât în
prezent aproape toate ţările apelează la astfel de măsuri. Factorii decisivi în atragerea unui
volum sporit de investiţii străine sunt acum condiţiile economice de bază din ţările gazdă
(mărimea pieţei interne, nivelul costurilor de producţie, accesibilitatea resurselor naturale
etc.).
Din punctul de vedere al condiţiilor economice de bază pe propria sa piaţă
investiţională, România deţine câteva avantaje compar ative certe, în special în context est-
european. Acestea permit şi susţin un flux sensibil mărit de investiţii străine în România,
comparativ cu cel înregistrat până în prezent.
Faptul că nu s-a întâmplat aşa în perioada 1990-1998 se explică prin handicapul
imaginii nefavorabile pe care comunitatea internaţională de afaceri şi-a format-o asupra
condiţiilor investiţionale din România.
b) Disfuncţionalităţi ale cadrului legislativ
Pătrunderea semnificativă a capitalului investiţional străin în economia României şimanifestarea acestuia ca factor catalizator al proceselor de restructurare au fost
obstrucţionate şi de lipsa unor reglementări specifice vitale funcţionării unei economii de
piaţă: legislaţia falimentului, reglementări privind concurenţa, proprietatea industrială şi
intelectuală, regimul juridic al terenurilor şi clădirilor, procedurile de reglementare a
disputelor.
Totodată, modificările prea frecvente care s-au produs în condiţiile de operare pe
piaţă (“instabilitatea legislativă”), lipsa de transparenţă a unor reglementări specifice,
precum şi acordarea unor drepturi prin lege, care însă practic nu au fost realizabile, au
reprezentat obstacole şi dezavantaje cu caracter general ce au afectat procesul investiţional
extern în economia românească.
c ) Condiţiile de operare pe piaţa locală
Condiţiile de operare pe piaţa locală au reprezentat un alt factor major ce a contribuitla descurajarea investiţiilor străine în România. Obstacolele şi dificultăţile ce s-au
6.4. Efectul investiţiilor străine directe asupra creşterii economiei mondiale
Contribuţia întreprinderilor multinaţionale la procesul de creştere economică şi
dezvoltare este tot mai evidentă şi tot mai mult recunoscută. Analiştii au integrat investiţiilestrăine directe în teoriile despre creşterea economică şi dezvoltarea internaţională; alături de
beneficiile din fluxurile de comerţ exterior, se vorbeşte tot mai mult de beneficiile din
fluxurile de investiţii străine directe.
Politicienii din majoritatea statelor şi-au schimbat total atitudinea, privind spre o tot
mai mare deschidere la atragerea investiţiilor străine directe apreciind acum şi activitatea
întreprinderilor multinaţionale. Această reorientare s-a produs mai ales în ţările în curs de
dezvoltare unde au fost adoptate în ultimul deceniu o serie de măsuri de liberalizare a
regimului investiţiilor străine directe, în contextul în care tot mai multe ţări concurează
pentru atragerea de investiţii străine. Experienţa şi succesul ţărilor nou industrializate din
Asia de SE, care au atins ritmuri înalte de dezvoltare cu participarea substanţială a
întreprinderilor multinaţionale, au resuscitat analiza raportului între întreprinderile
multinaţionale şi creşterea economică. Această legătură este şi mai evidentă prin prisma
evoluţiilor din anii ’70-’80. Multe ţări în curs de dezvoltare s-au împrumutat masiv de pe
pieţele internaţionale în anii 70 pentru a stimula creşterea economică, cu condiţia de a evita
investiţiile controlate de străini.
Dacă în anii ’70 investiţiile străine directe, producţia internă şi investiţiile interne au
crescut în acelaşi ritm, pe parcursul anilor ’80 fluxurile de investiţii străine au crescut mai
repede decât investiţiile interne în lume şi decât producţia internă. În condiţiile în care
capacităţile noi au rămas constante, iar contribuţia întreprinderilor multinaţionale şi a
filialelor acestora în producţia totală a fost în creştere, rezultă că investiţiile străine directeau fost mai eficiente.
În perioada 1985-1990, investiţiile străine directe au crescut aproape de 4 ori mai
repede decât producţia internă şi aproape de 2 ori mai repede decât investiţiile interne şi au
continuat să crească şi în anii următori [18].
Deşi cota de participare a investiţiilor străine directe în producţia internă este mică în
comparaţie cu investiţiile interne, valoarea ei este în continuă ascensiune datorită creşterii
mai rapide a investiţiilor externe în comparaţie cu investiţiile interne. Tot în deceniul '80
fluxurile de investiţii străine directe au crescut mai mult decât schimburile comerciale şi
transferul de tehnologii. Evident, investiţiile străine directe sunt tot mai mult legate de
creşterea celorlalte două tipuri de fluxuri. Se estimează că tranzacţiile cu drepturile de autor
şi taxele de licenţă între întreprinderile multinaţionale şi întreprinderile legate între ele prin
relaţii de proprietate reprezintă peste 80% din valoarea tuturor acestor tranzacţii.
De asemenea, comerţul intraîntreprinderi este estimat la 25% până la 30% din
comerţul mondial, deşi este substanţial mai mare pentru anumite ţări. Astfel, creşterea
volumului drepturilor de autor, a taxelor de licenţă şi a comerţului internaţional este strâns
legată de creşterea investiţiilor străine directe.
Fluxurile de investiţii străine directe au crescut mai repede decât schimburile
comerciale sau transferurile de tehnologii atât în ţările dezvoltate (mai mult) cât şi în ţările
în curs de dezvoltare (mai puţin) dar, evident nu în acelaşi ritm.
La sfârşitul deceniului trecut, investiţiile străine directe au devenit sursa principală de
capital străin privat în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Este evident, că investiţiile
străine directe sunt de preferat altor surse de capital, având în vedere că ele nu creează
datorie pentru ţara respectivă, iar ieşirile de capital pa care le implică (cum ar fi repatrierea
profiturilor) depind de rezultatele economice ale întreprinderii, răspunzând atât
interesului specific al investitorului cât şi al statului care încurajează creşterea economică.
În raport cu fluxurile de capital din surse oficiale poziţia investiţiilor străine directenu s-a schimbat semnificativ. Plăţile din asistenţă oficială de dezvoltare pentru ţările în curs
de dezvoltare de la ţările membre OCDE, organizaţiile multilaterale şi membrii OPEC au
crescut în anii '80 în acelaşi ritm cu fluxurile de investiţii străine directe în principal datorită
creşterii asistenţei bilaterale pentru dezvoltare.
Reflectând importanţa crescândă a investiţiilor străine directe, activitatea
întreprinderilor multinaţionale a devenit tot mai importantă pentru economia naţională a
fiecărei ţări primitoare. Ponderea fluxurilor de investiţii străine directe în totalul investiţiilor
interne, care arată rolul important al acestora în formarea de capital (între 5% – 20%) s-a
dublat în cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare în 1990 faţă de
1970, după o perioadă de scădere între 1976-1980. Evoluţia este diferenţiată pe zone
geografice şi grupuri de ţări (Africa a cunoscut o reducere la jumătate în 1976-1980 faţă de
1970 şi apoi o tendinţă de revenire în 1990).
Participarea stocului de investiţii străine directe în produsul intern brut, un indicator care arată importanţa acestor investiţii în raport cu dimensiunea economiei, a crescut tot mai
mult de-a lungul timpului, variind la nivelul anilor 1988-1989 între cca. 20% (Australia,
Canada, Olanda, Hong-Kong şi Chile) şi aproximativ 5% (Austria, Franţa, Italia, Suedia,
Coreea) cu o medie de cca. 10% la majoritatea celor lalte ţări (Portugalia, Spania, SUA,
Indonezia, Brazilia, Columbia).
În profil sectorial, ponderea investiţiilor străine directe a fost mai mare în sectorul
secundar decât în servicii sau în industria extractivă.
Activităţile întreprinderilor multinaţionale sunt mult mai complexe şi impactul lor în
economiile naţionale ale ţărilor gazdă este mult mai mare decât dezvăluie datele statistice.
Efectul indirect al activităţii lor se reflectă în comenzile transmise întreprinderilor naţionale,
crearea de noi locur i de muncă, încurajarea industriei orizontale, exportul indirect. În
concluzie, investiţiile străine directe au devenit tot mai importante în raport cu producţia,
comerţul, transferul de tehnologii şi fluxurile de capital din economia mondială,
întreprinderile multinaţionale jucând un rol tot mai important în economiile naţionale ale
ţărilor gazdă.
Pentru o bună parte a ţărilor în curs de dezvoltare, impactul calitativ al investiţiilor
străine directe şi importanţa lor în modelarea unui nou sistem economic internaţional
depăşeşte dimensiunea lor cantitativă în procesul de creştere economică. Astfel, activitatea
lor poate constitui o forţă puternică pentru creşterea eficienţei alocării resurselor pe scarălargă şi un canal de transmitere a impulsurilor economice, ca producţie, tehnologie şi
calitatea muncii.
Până nu demult, cea mai mare parte a investiţiilor străine directe în ţările curs de
dezvoltare urmăreau resurse naturale o piaţă nouă sau surse de export, beneficiind în
principal de forţa de muncă ieftină. În toate aceste cazuri contribuţia investiţiilor străine
directe la creşterea economică era limitată de avantajele comparative ale ţării gazdă într -un
anume domeniu de activitate. Strategiile globale au înlăturat însă aceste limite; investiţiile
întrepr inderilor multinaţionale au ca obiectiv din ce în ce mai mult ,atât pieţele interne cât şi
exportul, iar forţa de muncă ieftină nu mai este totdeauna motivaţia primordială a
corporaţiilor globale ce operează în industriile cu tehnologii de vârf.
În aceste condiţii, investiţiile străine directe pot fi considerate un factor propulsator al
dezvoltării dinamice a avantajelor comparative în măsura în care întreprinderile
multinaţionale ridică nivelul de producţie al filialelor lor de la operaţiuni de asamblare
simplă la producţii mult mai complexe folosind tehnologii noi, integrate în reţeaua de
producţie a filialelor lor în străinătate.
6.5. Rolul investiţiilor străine directe în economia ţărilor în curs de dezvoltare
Contribuţia investiţiilor străine directe la creşterea economică a ţărilor în curs de
dezvoltare derivă din rolul întreprinderilor multinaţionale în economia mondială şi din
evoluţiile care prefigurează schimbări rapide în cadrul creşterii economice în lume. Deşi
primesc numai un sfert din fluxurile de investiţii străine directe, ţările în curs de dezvoltare
depind mai mult decât ţările dezvoltate de întreprinderile multinaţionale în privinţa
investiţiilor, tehnologiilor, pregătirea şi calificarea forţei de muncă, accesul pe pieţele
externe şi alţi factori stimulativi ai dezvoltării [17].
Întreprinderile multinaţionale au o contribuţie importantă la formarea de capital, prin
economisiri şi investiţii. Ele pot să influenţeze totodată comportamentul de economisiri
individuale, prin crearea de noi locuri de muncă, salarii mai mari decât la întreprinderile
locale şi venituri mai mari ale furnizorilor locali rezultate din operaţiunile cu întreprinderile
multinaţionale.
Totodată întreprinderile multinaţionale pot influenţa volumul economiilor prin
diverse forme instituţionale: planuri de pensii, depozite directe în conturi de economii,
stimulente salariale pentru contractarea de asigurări etc. O bună parte din profiturile revenite
întreprinderilor multinaţionale nu se transferă în străinătate ci se reinvestesc (15%-20%
după anumite cercetări). Investiţiile străine directe înseamnă şi capital financiar sau fizic,
nou transferat în ţara gazdă, care măreşte volumul economisirilor interne, acoperind un
deficit de finanţare pentru dezvoltare care nu generează datorii externe.Întreprinderile multinaţionale lărgesc baza de impozitare şi contribuie la creşterea
veniturilor bugetare atât prin impozite directe, cât şi indirecte, prin impozitele plătite de
salariaţii şi furnizorii lor (filiale din străinătate ale întreprinderilor multinaţionale americane
au plătit în 1989 peste 100 miliarde $ impozite guvernelor străine, ceea ce reprezintă 10%
din volumul lor de vânzări).
Contribuţia investiţiilor străine directe la economisirile interne, diferă de la o ţară la
alta şi nu are acelaşi ritm cu creşterea intrărilor de capital pe ansamblu. Investiţiile străine
directe care finanţează capacităţi noi contribuie, în acelaşi ritm, la creşterea economisirilor
şi investiţiilor, fac ca impactul lor să fie mult mai mare şi mai direct decât multe alte forme
de economisire externe.
Mai multe ţări în curs de dezvoltare şi-au organizat pieţe pentru acţiuni şi obligaţiuni
sau şi-au deschis pieţele existente participării străine. În ţările în curs de dezvoltare mai mari
şi cu sectoare private dezvoltate (Coreea, Mexic) aceste pieţe au atras volume importante de
capital străin în condiţiile în care ele oferă posibilitatea comercializării acţiunilor şi evaluării
activelor întreprinderilor. Operaţiunile pe piaţa valorilor mobiliare pot să conducă la
transformarea investiţiilor de portofoliu în investiţii străine directe, pe măsură ce potenţialii
investitori acumulează acţiuni şi preiau controlul întreprinderilor.
Prezenţa întreprinderilor multinaţionale în diverse activităţi atrage mai uşor
finanţările băncilor mondiale, stabileşte legături în economia în care se plasează, facilitând
accesul pe pieţe locale sau externe, furnizând resurse care se pot folosi în alte sectoare de
producţie în ţara gazdă. Totodată întreprinderile multinaţionale transferă cunoştinţe,
pregătire, precum şi asistenţă tehnică şi financiară. În ansamblu, se poate aprecia că prezenţa
întreprinderilor multinaţionale are impact asupra întreprinderilor şi asupra eficienţei
investiţiilor în ţara gazdă.
Un alt set de efecte se poate regăsi în modurile de dezvoltare, achiziţionare şi
utilizare a tehnologiilor. Tradiţional, întreprinderile multinaţionale au dezvoltat activitateade cercetare în ţările de origine, iar filialele lor din străinătate făceau mai mult îmbunătăţiri
la tehnologiile primite de la firmele-mamă. Deşi acest proces este încă dominant, asistăm în
ultimul timp la o tot mai pronunţată internaţionalizare a cercetării ştiinţifice şi tehnologice.
O mare parte din cercetările ţărilor dezvoltate sunt făcute în străinătate (20%-25%)
prin intermediul întreprinderilor multinaţionale care folosesc un număr tot mai mare din
personalul de cercetare-dezvoltare autohton (20%). Unele dintre cele mai mari întreprinderi
multinaţionale din Europa (Ciba-Geigy, Royal Dutch, Shell, Bull, Philips, Olivetti, ABB)
cheltuiesc peste o treime din volumul total al fondurilor de cercetare dezvoltare la filialele
lor din străinătate [17].
Mai importante însă pentru transferul de tehnologii în ţările în curs de dezvoltare sunt
investiţiile străine directe, care pot fi singura posibilitate pentru multe ţări în curs de
dezvoltare de a avea acces la ultimele tehnologii.
Investiţiile străine directe pot promova perfecţionările tehnologice în ţările în curs dedezvoltare în mai multe feluri. Efectul dir ect se realizează prin contribuţia la o
productivitate mai ridicată a factorilor, schimbarea structurii produselor pentru piaţa internă
şi pentru export, activitatea de cercetare desfăşurată de filialele lor, introducerea inovaţiilor
organizatorice şi practicilor manageriale performante, angajarea şi pregătirea personalului
local. Efectul indirect se propagă prin colaborarea cu instituţiile de cercetare locale,
transferul de tehnologii, efectele stimulatoare şi concurenţiale ale prezenţei filialelor unor
întreprinderi multinaţionale şi rulajul de personal pregătit.
În ultimul timp întreprinderile multinaţionale alocă mai multe resurse pentru
cercetare-dezvoltare filialelor lor din străinătate decât înainte. Deşi cea mai mare parte a
acestor cheltuieli se localizează tot în ţările dezvoltate, în unele ţări în curs de dezvoltare
(India, Coreea, Singapore) filialele întreprinderilor multinaţionale au participat cu peste
15% la cheltuielile totale de cercetare-dezvoltare. Amplasarea activităţilor de cercetare-
dezvoltare în ţările în curs de dezvoltare poate fi explicată prin avantajele locale, între care
disponibilitatea unor condiţii de cercetare şi a oamenilor de ştiinţă, ingineri cât şi prin
strategiile globale ale multinaţionalelor.
Inovaţiile organizaţionale şi practicile manageriale performante sunt considerate ca
aspecte ale dezvoltării tehnologiei pentru creşterea productivităţii şi accelerarea creşterii
economice. Ca exemplu: Întreprinderile din Japonia, cu deosebire cele din industria auto, au
fost pionierii acestor tehnici organizaţionale promovate în anii ’80. În ultimul timp,întreprinderile multinaţionale din Japonia şi din alte ţări au început aplicarea acestor
schimbări şi în ţările în curs de dezvoltare (la filialele şi sucursalele lor, în societăţile mixte
sau chiar pe bază de contract de licenţă).
Impactul tehnologiilor asupra creşterii economice, transferate prin investiţiile străine
directe sau prin alte forme de cooperare cu întreprinderile multinaţionale, depinde însă şi de
cadrul existent în ţara gazdă şi de posibilităţile întreprinderilor străine sau naţionale cu
privire la achiziţionarea, adaptarea, inovarea şi difuzarea tehnologiilor. La rândul său, cadrul
naţional este condiţionat de o serie de politici publice privind infrastructura fizică,
dezvoltarea resurselor umane, tehnologia şi investiţiile străine directe, comerţul
internaţional, factorul preţ, capitalul de investiţii, subvenţiile etc.
Factorul uman are legătură cu creşterea economică atât prin relaţia dintre resursele
umane şi producţie cât şi prin relaţia dintre bunăstarea oamenilor şi consum.
Impactul întreprinderilor multinaţionale asupra învăţământului în ţările gazdă prininvestiţii directe sau contribuţii financiare este mai mic. S-a constatat însă că unele
întreprinderi multinaţionale au introdus în programele lor de pregătire şi noţiuni elementare,
atunci când condiţiile locale o impun [18].
Prezenţa întreprinderilor multinaţionale în ţările în curs de dezvoltare prin contribuţia
pe care o aduc la progresul tehnic, introducerea unor noi valori în comportamentul
economic şi accesul la informaţii, pot să influenţeze calitatea învăţământului general, prin
interfaţa dintre învăţământ şi dezvoltarea economiei în ansamblu.
În afară de rolul jucat de instituţiile multinaţionale în învăţământul superior în ţările
în curs de dezvoltare, întreprinderile multinaţionale mai practică şi alte forme de participare
la învăţământ, în pregătirea managerială şi tehnică: acordă burse de studii la diferite
universităţi, organizează programe de pregătire proprii sau chiar centre de pregătire.
Contribuţia cea mai mare, pe care aceste întreprinderi o aduc la dezvoltarea pregătirii
şi activităţilor manageriale, este reprezentată de programe informale (care nu au ca finalitate
acordarea unui titlu sau diplome recunoscute oficial).
Dintr-un studiu efectuat în Turcia [17] rezultă că întreprinderile multinaţionale
cheltuiesc dublu pentru pregătire, faţă de întreprinderile locale. Un studiu al OIM relevă că
întreprinderile multinaţionale pregătesc o mare parte din personalul lor în filialele din
străinătate, mai ales în sectoarele industriale noi, cu accent pe programe de pregătire în
management de nivel mediu sau superior, precum şi a personalului tehnic cheie. O componentă importantă a contribuţiei întreprinderilor multinaţionale la
dezvoltarea resurselor umane, o constituie crearea de noi locuri de muncă, direct prin
personalul angajat propriu şi indirect prin stimularea unor noi posibilităţi de creare de locuri
de muncă. Comerţul internaţional contribuie la integrarea ţărilor în curs de dezvoltare în
economia mondială, care la rândul său le ajută în stimularea dezvoltării, integrând
investiţiile străine directe cu importurile, finanţarea unei investiţii directe presupunând în
mod aproape automat şi efectuarea unor importuri de maşini utilaje şi echipamente.
Totodată întreprinderile multinaţionale au un rol important în multe aspecte ale
calităţii mediului în ţara gazdă. Deşi multe ţări în curs de dezvoltare şi-au format cadrul
normativ privind protecţia mediului, ele nu dispun şi de o infrastructură adecvată cadrului
legal. De aceea, transparenţa şi stabilitatea acestor reglementări constituie priorităţi faţă de
exigenţa normelor.
În concluzie, rolul investiţiilor străine directe este notabil şi impetuos necesar încazul ţărilor în curs de dezvoltare. De fapt aceste ţări recunosc contribuţia investiţiilor
străine directe în dezvoltarea economică şi transferul de tehnologie, majoritatea acestor ţări
deschizându-şi graniţele cât mai larg în scopul acaparării cât mai multor investiţii.
6.6. Impactul investiţiilor străine directe asupra economiilor în tranziţie [18]
Efectele investiţiilor străine directe asupra economiilor ţărilor în curs de dezvoltare
descrise anterior sunt valabile şi pentru ţările în tranziţie. Totuşi, având în vedere nivelul
încă scăzut al investiţiilor străine directe în aceste ţări şi distribuţia lor inegală, impactul lor
pentru economiile în tranziţie este, cu câteva excepţii, destul de mic. lată câteva dintre
aspectele specifice acestor ţări.
Contribuţia investiţiilor străine directe la produsul intern brut în regiune a fost, în
medie, de 3% (1992) din care în Federaţia Rusă -0.9%, Ucraina -0.39%, procente mai mari
înregistrându-se doar în Estonia, Ungaria şi Polonia cu 11%, 17% şi respectiv 7%.
Întreprinderile cu participare străină folosesc mai puţin de 0.5 din totalul forţei de
muncă din regiune, dar cu un procent mai mare în Estonia 3%, Ungaria 4.5% şi Polonia
2.3%54. În general, cu excepţia proiectelor noi (foarte puţine) care au creat noi locuri de
muncă, celelalte investiţii străine sunt însoţite de redimensionarea forţei de muncă folosite
în exces în economiile socialiste, ca parte din procesul de modernizare, restructurare şi
privatizare a întreprinderilor de stat. General Electric, de exemplu, după ce a preluat
întreprinderea ungară Tungsram, a redus la jumătate forţa de muncă, disponibilizând peste
8000 de salariaţi. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu întreprinderea Lehel, preluată de
Electrolux în 1991, care a pierdut 1600 angajaţi (3.4% din totalul forţei de muncă).
În anumite sectoare importante ale economiei naţionale, investiţiile străine directe au
contribuit la reforma economică a unor întreprinderi industriale locale. În Polonia, deexemplu, reluarea producţiei locale de autoturisme s-a făcut prin participarea unor
investitori străini (Fiat şi General Motors). În Ungaria, doar sectoarele de frigidere şi
mijloace de iluminat au raportat creşterea producţiei fizice în perioada 1989-1992, în ambele
cazuri principalii producători fiind afiliaţi unor întreprinderi multinaţionale (General
Electric şi Electrolux). Similar, în industria berii (cel mai performant sector în Ungaria) 5
din cele 7 fabrici sunt deţinute de întreprinderi străine.
Întreprinderile multinaţionale din Europa Occidentală au contribuit la restabilirea
relaţiilor comerciale între Europa centrală şi de est pe de o parte şi Uniunea Europeană sau
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb pe de altă parte, în cadrul reţelelor lor regionale.
Spre exemplu componentele electrice pentru Ford sunt furnizate acum de întreprinderea
afiliată din Ungaria care a devenit parte componentă a sistemului de producţie în Europa al
întreprinderii multinaţionale Ford, odată cu introducerea unor norme de control şi de calitate
mai exigente. O strategie similară orientată spre export în Europa a aplicat şi Skoda
(întreprindere afiliată Volkswagen) în Republica Cehă sau Daikan (filială japoneză) în
Ungaria. Întreprinderea afiliată din Polonia a conglomeratului multinaţional Asea Brown
Bovery produce acum motoare electrice destinate pieţei globale.
Participarea întreprinderilor afiliate cu întreprinderi multinaţionale la exporturile
ţărilor din această regiune este destul de importantă: Polonia cu 10%, Ucraina 7%, Federaţia
Rusă 5%, Belarus 3%. Contribuţia întreprinderilor multinaţionale la dezvoltarea comerţului
internaţional al ţărilor gazdă este benefică atât prin rolul schimburilor comerciale în
promovarea creşterii economice, cât şi prin stimularea procesului de ajustare.
O altă contribuţie importantă a întreprinderilor multinaţionale o reprezintă transferul
de tehnologie modernă şi expertiză managerială către întreprinderile afiliate şi
întreprinderile furnizoare. Exemplele includ Ford şi Suzuki în Ungaria, Volkswagen în
republica Cehă, Renault în Slovenia. Investiţia Volkswagen în republica Cehă nu prevede
numai transferul de tehnologie pentru ridicarea calităţii producţiei, ci şi introducerea dearticole de lux, noi, ca şi documentaţii pentru noile modele. De asemenea tehnologia se mai
transferă de către întreprinderile multinaţionale şi prin contracte de franchising (în special în
reţeaua hotelieră, fast-food, distribuţia de produse alimentare etc.) cu prevederi extrem de
severe în ceea ce priveşte calitatea produselor şi a programelor de control al calităţii.
Dezvoltarea resurselor umane şi a pregătirii profesionale are loc, atât în cadrul
procesul de producţie din întreprinderile cu participare străină, cât şi sub forme separate,
organizate de întreprinderile multinaţionale. În Polonia, Fiat a organizat pregătirea tuturor
angajaţilor în şcoli speciale, iar Citibank cheltuieşte peste 400.000 $ anual numai pe
pregătire. Odată cu deschiderea acestor economii au început să apară şi să se dezvolte
consultanţa de management, reclama şi publicitatea, serviciile imobiliare, asigurările şi
intermedierea financiară, înregistrându-se un continuu transfer de know-how de la
întreprinderile multinaţionale la agenţii locali.
Pe ansamblu putem aprecia că toate aceste contribuţii ale investiţiilor străine directeau impact pozitiv pentru reluarea creşterii economice în ţările în tranziţie. În plus
întreprinderile multinaţionale au un rol important în construirea economiei de piaţă în
Europa Centrală şi de Est şi prin participarea lor directă la construcţia instituţională
privatizarea şi promovarea concurenţei.
Prezenţa întreprinderilor multinaţionale în ţările cu economie în tranziţie mobilizează
aceste ţări să-şi modernizeze şi să-şi adapteze cadrul legislativ. În acelaşi timp, trebuie
creată infrastructura economiei de piaţă, începând cu sistemul financiar - bancar şi piaţa de
capital, sistemul de distribuţie, promovarea comerţului exterior, la care întreprinderile
multinaţionale participă direct. În general, cadrul legislativ s-a dezvoltat rapid şi a im pus
adoptarea de legi şi norme complementare care să sprijine reformele de piaţă. În unele ţări
însă, noile legi adoptate foarte repede nu au luat în calcul toate implicaţiile, unele au
prevederi contradictorii, iar aplicarea lor nu este transparentă şi atrage conflicte de
competenţă între autorităţile locale şi cele centrale.
Procesul privatizării este parte integrantă a stabilirii economiei de piaţă, iar
întreprinderile multinaţionale pot juca un rol direct şi indirect asupra creării structurii de
pro prietate privată. Întreprinderile multinaţionale participă direct cu mijloace financiare
substanţiale la cumpărarea întreprinderilor de stat, contribuie la reducerea decalajului între
rata de economisiri şi rata de investiţii care este deosebit de gravă în Europa Centrală şi de
Est şi aceasta din cauza nivelului redus al economisirilor, creşterea inflaţiei, subdezvoltareainstituţiilor financiare şi a pieţelor de capital. Indirect, întreprinderile multinaţionale
încurajează iniţiativa particulară şi spiritul întreprinzător prin efectul demonstrativ şi prin
relaţiile pe care le dezvoltă în economie. Mai mult, exemplele de privatizări reuşite au un
efect de încurajare arătând investitorilor străini dorinţa guvernelor de a încuraja activitatea
economică privată ceea ce atrage investiţii suplimentare. Investiţiile străine directe au avut
un rol important în realizarea privatizării în Europa Centrală şi de Est, deşi în forme şi
dimensiuni diferite de la tară la tară. Între 1989-1992, în medie 67% dintre investiţiile
străine directe în regiune au fost realizate prin privatizare.
În general, întreprinderile multinaţionale au participat la privatizarea întreprinderilor
de dimensiuni mijlocii şi mari mai ales în Polonia (45% din investiţiile străine au mers în
privatizare), Ungaria (78% din investiţiile totale) şi fosta Cehoslovacie (87% din volumul
investiţiilor totale). În unele ţări, participarea străină este proeminentă în sectoarele de
infrastructură, care au nevoie de investiţii masive, infuzie de capital, transfer de tehnologie.
Prin activitatea de transport se realizează deplasarea în spaţiu a bunurilor sau a
oamenilor în vederea satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale ale societăţii omeneşti.
Rolul şi importanţa transporturilor pot fi evidenţiate prin analiza relaţiilor acestora cu
diversele aspecte economice, sociale şi politice ale activităţii membrilor societăţii.
1. Aspecte economice
Dezvoltarea schimbului de produse şi activităţi pe plan naţional şi internaţional prin
contribuţia nemijlocită a transportului evidenţiază următoarele aspecte economice mai
importante [2]:
a) fără transporturi, posibilităţile de a face comerţ ar fi fost limitate strict pe piaţa
locală. Pe măsura dezvoltării şi perfecţionării mijloacelor de transport, piaţa a putut fi
extinsă în cadrul naţional şi internaţional, sporind capacitatea de absorbţie a acesteia;
b) transportul a făcut şi face posibil un schimb mai bun între cererea şi oferta pentru
diverse mărfuri pe plan naţional şi internaţional. Excedentul de produse din anumite zone
poate acoperi acum mai bine cererea de produse deficitare în alte zone;
c) pe măsură ce zonele care oferă produse similare se lărgesc, concurenţa dintre
vânzători creşte şi tinde să ţină preţurile la niveluri rezonabile. Fiecare cumpărător va avea
un număr mai mare de furnizori potenţiali care să concureze între ei, iar posibilitatea unor
aranjamente de preţuri ridicate între aceştia este puţin probabilă;
d) este facilitată şi încurajată specializarea în activitatea de producţie şi
comercializare. Colectivităţile umane se vor concentra în exploatarea resurselor naturale pe
care le au la îndemână din abundenţă, în prelucrarea lor, ştiind că nevoile de alte produse
vor putea fi satisfăcute prin schimbul cu alte produse şi transportul lor de la o anumită
distanţă. Astfel devine posibilă crearea unor capacităţi de producţie puternice, cu costurireduse pe unitatea de produs, în condiţii de rentabilitate şi eficienţă economică;
e) schimbul de mărfuri pe plan intern şi internaţional face necesară deplasarea
oamenilor în interes de afaceri, transportul de documente comerciale şi schimbul valutar,
organizarea de târguri şi expoziţii, participarea la activitatea diverselor organizaţii
economice internaţionale.
2. Aspectele sociale pe care le generează activitatea de transport se referă, în
principal, la următoarele:
a) deplasarea liberă a oamenilor, schimbul de idei şi de experienţă contribuie la
îmbogăţirea tezaurului universal al gândirii şi cunoaşterii umane;
b) pe măsura dezvoltării şi perfecţionării transporturilor s-a extins activitatea de
turism pentru odihnă şi recreere sau în scopuri terapeutice atât în plan intern, cât şi
internaţional.
3. Aspectele politice pe care le generează dezvoltarea transportului vizează, în
principal:
a) întărirea economiei naţionale prin înlăturarea limitelor impuse de distanţa dintre
centrele economico-sociale şi circulaţia rapidă, operativă a mărfurilor şi persoanelor;
b) implementar ea politicii de amplasare a forţei de producţie pe teritoriul ţării; c) întărirea capacităţii de apărare a ţării.
7.2. Particularităţile procesului de producţie în transporturi
În epoca modernă, transporturile pot fi definite ca un sistem dinamic şi raţional,
constând din mijloace tehnice specifice, utilaje, căi de comunicaţie etc., deservite de un personal specializat şi destinate deplasării în spaţiu şi timp a mărfurilor şi persoanelor.
Între transport şi celelalte ramuri ale economiei naţionale există relaţii de
interdependenţă şi condiţionare reciprocă.
Transportul realizează implicit legătura nemijlocită între ramurile economiei, între
diferitele compartimente ale acestora, între unităţile administrativ-teritoriale, constituind un
factor important al dezvoltării economico-sociale şi al progresului.
Pe de altă parte, celelalte ramuri ale producţiei materiale, cu deosebire industria,
influenţează nemijlocit activitatea de transport sub cel puţin trei aspecte:
Prin transporturi interne se înţeleg transporturile efectuate între localităţi sau în
interiorul localităţilor unei ţări.
Prin transporturi internaţionale înţelegem acele transporturi care traversează cel puţino frontier ă de stat, punctele de expediere şi de destinaţie a mărfurilor fiind situate în ţări
diferite.
Din punct de vedere statistic, distanţa parcursă de la punctul de expediere din ţară şi
până la graniţă este evidenţiată ca transport intern, iar distanţa de la frontieră şi până la
punctul de destinaţie din străinătate este evidenţiată ca transport internaţional, deşi poate fi
vorba de acelaşi vehicul care transportă direct marfa în străinătate. Costul transportului pe
parcursul intern este suportat de furnizorul mărfii (sau de beneficiarul mărfii de import), iar
costul transportului pe parcurs extern este suportat de instituţia de comerţ. În ansamblu,
costul transportului este inclus în preţul complet de export al mărfii şi este suportat în ultimă
instanţă de beneficiarul mărfii din străinătate.
Transporturile internaţionale reprezintă mijlocul material ce stă la baza relaţiilor
economice ale unei ţări cu celelalte ţări ale lumii. Transporturile internaţionale reprezintă un
sistem tehnico-economic complex prin intermediul căruia o parte din produsul social este
realizat pe pieţele externe în schimbul altor mărfuri necesare economiei naţionale;
contribuie activ la procesul realizării mărfurilor de export-import, influenţând direct
rezultatele acestui proces. Cheltuielile de transport şi auxiliare (cheltuieli de ambalare,
marcare, depozitare, încărcare-descărcare, asigurare etc.) participă direct la formarea
preţurilor internaţionale ale mărfii.
Între starea economiei mondiale şi a transporturilor internaţionale există o legătură
cauzală obiectivă. Starea transporturilor internaţionale depinde de starea comerţului
mondial, iar acesta din urmă depinde de starea economiei mondiale. Dacă economia
mondială se află într -o perioadă de avânt, de expansiune economică, acest lucru va
determina o creştere a comerţului mondial şi o cerere sporită de mijloace de transport.
Invers, când economia mondială traversează o perioadă de criză, de recesiune, comerţul
mondial regresează, iar cererea de transport scade.
Cererea de transport internaţional se manifestă distinct, pe moduri de transport, înraport cu natura mărfii care face obiectul transportului, situarea în plan geografic a locului
de expediere şi destinaţie a mărfii, distanţa dintre acestea, termenul de livrare, costul
transpor tului, cantitatea de marfă etc.
Pe de altă parte, oferta de transport se manifestă distinct, pe moduri şi mijloace de
transport disponibile la un moment dat, capabile să întrunească condiţiile impuse de
specificul fiecărui transport în parte. Ea este elastică în raport cu preţurile serviciilor de
transport, având o tendinţă de creştere când preţurile cresc şi o tendinţă de scădere atunci
când aceste preţuri nu acoperă costurile cărăuşilor.
Totodată, oferta de transport cunoaşte modificări continue, în sensul apariţiei de noi
mijloace de transport tot mai perfecţionate şi mai specializate, mai eficiente din punct de
vedere economic.
Raportul dintre cererea şi oferta de transport tinde să formeze preţurile internaţionale
ale prestaţiilor de transport. În transportul maritim şi cel fluvial, aceste preţuri îmbracăforma navlurilor şi a chiriilor, în navigaţia neregulate, şi forma tarifelor, în navigaţia de
Grupa navelor pentru transportul mărfurilor uscate cuprinde, de asemenea, mai multe
tipuri de nave, printre care menţionăm:
navele pentru transportul minereurilor (mineraliere);
navele pentru transportul mărfurilor de masă (vrac);
navele pentru transportul mărfurilor generale (cargouri);
navele refrigerente, dotate cu instalaţii de răcire pentru transportul produselor
perisabile;
navele de pescuit (traulere);
navele port-container;
navele port-barje.
2. nave pentru transportul mărfurilor lichide, cunoscute, în general, sub denumirea
de nave-tanc. În practică, aceste nave sunt reduse adesea la tancurile petroliere, care
compun majoritatea covârşitoare a navelor -tanc. În afara tancurilor petroliere, flota
mondială de nave-tanc mai cuprinde navele pentru transportul uleiurilor vegetale şi animale,
pentru transportul vinului, spirtului, produselor chimice lichide, gazelor naturale lichefiate şi
a altor produse.
Capacitatea de transport a navelor se măsoară în funcţie de volumul şi greutatea
mărfurilor care pot fi transportate cu nava respectivă. Atât pentru greutate, cât şi pentruvolum, există unităţi de măsură specifice.
Astfel, pentru măsurarea capacităţilor volumetrice de transport a navelor, se foloseşte
tona-registru, egală cu 100 picioare cubice sau 2,83 m.c.
Tona registru este de două feluri: tona-registru- brut (t.r.b.) şi tona-registru-net (t.r.n.).
Tona-registru-brut se referă la capacitatea volumetrică a navei şi cuprinde atât
spaţiile închise destinate încărcăturii propriu-zise, comerciale, a navei, cât şi spaţiile închise
destinate altor scopuri, cum ar fi: sala maşinilor, rezervoarelor de combustibil, de apă dulce,
hrană, materiale şi piese de schimb etc.
Tona-registru-net se obţine prin scăderea din tonajul-registru-brut al navei a
volumului spaţiilor necomerciale ale acesteia.
Capacitatea unei nave de a transporta în condiţii optime de navigabilitate o anumită
cantitate de mărfuri, măsurată în unităţi de greutate, poartă denumirea de dead-weight . În
tonajul dead-weight (t.d.w.) se include, deci, pe lângă greutatea mărfurilor de transportat şigreutatea combustibilului, a rezervelor de alimente şi de apă potabilă necesare echipajului,
greutatea pieselor de schimb şi a altor materiale de întreţinere, a echipajului şi a eventualilor
pasageri aflaţi la bordul navei, greutatea apei de balast etc.
Prin scăderea din tonajul dead-weight al unei nave a greutăţii combustibilului,
proviziilor de alimente, apă dulce etc., se obţine dead-weight – cargo capacity (capacitatea
de încărcare dead-weight), care arată câtă marfă, calculată în tone, poate transporta nava
respectivă, în condiţii optime de navigabilitate.
Dead-weight-ul unei nave se poate obţine şi prin diferenţa dintre deplasamentul brut
şi deplasamentul net al acesteia.
Prin deplasamentul brut al unei nave se înţelege greutatea apei dislocuite de partea
imersă a navei, încărcată cu marfă.
Deplasamentul net al unei nave este egal cu greutatea apei dislocuite de partea imersă
a acesteia, în condiţiile în care nava este complet echipată, aşa cum a ieşit din şantier, dar
fără încărcătură, combustibil, provizii, fără echipaj etc.
8.3. Înmatricularea navelor comerciale. Pavilioane de înmatriculare liberă
Orice navă nou construită, înainte de a-şi începe activitatea de exploatarea tehnică şi
comercială, trebuie să aibă stabilite în mod oficial identitatea, şantierul naval (portul) unde a
fost construită şi naţionalitatea.
În acest scop, armatorul trebuie să facă o declaraţie de interes (cerere) la Registr ul
Maritim al ţării sub al cărei pavilion urmează să-şi desfăşoare activitatea nava respectivă
(pavilionul poate să nu aparţină neapărat ţării de origine a armatorului).
Din punct de vedere juridic, o navă aflată pe mare este considerată ca o extindere
ter itorială a ţării sub al cărei pavilion navighează. Deşi în ambele borduri ale navei se aflăscris numele ei şi ţara, certificatul de înmatriculare (de naţionalitate) poate fi singura dovadă
acceptabilă în privinţa identităţii sale.
O navă neînmatriculată şi fără acte oficiale la bord este virtual considerată “fără stat”
şi poate fi privită chiar ca o navă pirat.
Condiţiile de înmatriculare sunt diferite de la ţară la ţară, putând fi mai severe sau,
dimpotrivă, foarte îngăduitoare. Un caz particular îl constituie “pavilioanele de
convenienţă” practicate de o serie de ţări în curs de dezvoltare: Liberia, Panama, Cipru,
Singapore, Somalia, Honduras, Costa Rica etc. Aceste ţări autorizează pe armatorii străini să
nave port-containere şi containere. În această situaţie, capitalul investit capătă forme
grandioase.
Acest lucru determină tot mai mult întrepătrunderea între capitalul industrial şi cel
din transporturi. Tot mai multe firme de producţie (firmele de prelucrare a petrolului,
firmele producătoare de autoturisme, firmele de exploatare minereuri, fosfaţi etc.), precum
şi unele bănci cumpără numeroase nave comerciale. În acelaşi timp, armatorii devin
coproprietari de societăţi industriale şi de bănci.
Tranzacţiile de tonaj pe piaţa navlurilor se realizează, în cea mai mare parte a lor prin
intermediari (diferite firme de brokeraj, firme-agent etc.), care asigură legătura dintre
armatorii şi expeditorii de mărfuri. În majoritatea cazurilor, prin intermediul acestora se
navloseşte tonajul transporturilor.
În cadrul tranzacţiilor de tonaj, brokerii pot reprezenta fie interesele armatorului, fie
pe cele ale navlositorului. În schimbul serviciilor pe care le prestează, brokerii primesc un
comision care se stabileşte ca un procent din valoarea tranzacţiilor încheiate.
Într-o serie de cazuri aceştia sunt specializaţi în navlosirea tonajului pentru
transportul anumitor mărfuri pe anumite relaţii. În porturi, există, de asemenea, firme agent
care se ocupă cu procurarea de mărfuri pentru transportarea cu nave tramp sau nave linie. În
multe ţări, aceşti brokeri şi agenţi se unesc în diferite asociaţii care se ocupă cu studierea pieţei navlurilor, a evoluţiei flotei comerciale mondiale, publică studii conjuncturale şi
elaborează indici ai navlurilor.
Tranzacţiile de tonaj se pot realiza şi în cadrul burselor de navluri. Aici se vând şi se
cumpără prestaţiile de transport maritime, la fel ca orice altă marfă de bursă.
Importantă în activitatea de contractare a tonajului maritim este şi clasificarea
navelor . Aceasta se face de către instituţii specializate: Registrul maritim japonez, italian,
polonez, Registrul Naval Român, Lloyd’s Register of Shipping, în Anglia, etc.
În general, se clasifică navele mai mari de 100 t.r.b., în diferite clase, în funcţie de
starea tehnico-comercială a acestora, vechimea în serviciu, etc. Starea tehnico-comercială a
navelor clasificate se trece în certificatul de clasificare. Acest document simbolizează
garanţia pe care societatea de clasificare o dă în privinţa rezistenţei navei respective, a
aptitudinilor ei tehnice de a transporta, în condiţii optime de navigabilitate, mărfuri care fac
Clasificarea navelor maritime comerciale este valabilă pe o perioadă limitată de timp
(de regulă 4 ani), după care este necesară reclasificarea acestora.
În funcţie de clasificarea navelor, societăţile de asigurare stabilesc primele de
asigurare pentru acestea. De regulă, aceste prime sunt mai mici pentru navele încadrate în
clasele superioare şi mai mari când nava respectivă este încadrată într -o clasă inferioară. În
unele cazuri, societăţile de asigurare refuză să asigure mărfuri care urmează a fi transportate
cu nave neclasificate, sau percep prime de asigurare foarte mari.
8.6. Navigaţia de linie şi navigaţia tramp
În practica maritimă internaţională există două forme distincte de exploatare
comercială a navelor, şi anume:
a) navigaţia regulată, sau de linie;
b) navigaţia neregulată, sau tramp.
Între aceste categorii distincte de navigaţie există o serie de deosebiri importante.
a) Navigaţia tramp presupune o navigaţie neregulată, care nu este legată de o
anumită rută de transport, de anumite porturi fixe de expediere şi de destinaţie.
Navele utilizate în navigaţia neregulată colindă mările şi oceanele în căutare de
mărfuri pentru transport, acostând în acele porturi unde anumiţi încărcători le oferă
condiţiile de transport cele mai avantajoase.
Fiecare cursă a unei nave tramp este legată, în general, de satisfacerea cerinţelor de
transport ale unui singur navlositor, care dispune de o partidă de mărfuri suficientă pentru a
ocupa spaţiul de transport oferit de nava în cauză. Rezultă că, navele tramp transportă, în
general, mărfuri grele şi voluminoase, cunoscute în practică sub denumirea de mărfuri demasă (ţiţei şi derivate petroliere, minereuri, cărbuni, cereale, fosfaţi, cherestea etc.).
Fiecare cursă a unei nave tramp are la bază în general un contract de transport
încheiat anticipat între armator şi navlositor, cunoscut sub numele de “charter - party”,
contract care precizează condiţiile transportului în cauză, în funcţie de situaţia pieţei
navlurilor la momentul respectiv.
Situaţia navelor tramp este clară armatorilor numai la timpul prezent.
Navele tramp nu lucrează după un orar, putând fi angajate pe bază de contract pentru
o singură cursă sau mai multe curse consecutive, sau pe bază de time-charter pentru o
Navigaţia de linie, fiind o navigaţie regulată, într-o anumită zonă geografică şi între
anumite porturi, a favorizat în mai mare măsură, în comparaţie cu navigaţia tramp,
înţelegerile de tip “cartel” între armatorii care-şi exploatau navele pe itinerariile respective.
Navigaţia de linie este o navigaţie puternic monopolizată, spre deosebire de navigaţia
tramp care, în principiu, este supusă legilor liberei concurenţe.
Forma cea mai răspândită a organizaţiilor monopoliste în navigaţia de linie o
constituie înţelegerile de tip cartel.
Dintre aceste înţelegeri rolul principal îl joacă conferinţele armatorilor de linie.
Acestea sunt înţelegeri de tip monopolist între armatorii care îşi exploatează navele pe o rută
determinată, cu scopul de a limita concurenţa dintre ei şi a întări capacitatea lor de
concurenţă în lupta cu armatorii din afara conferinţei.
Limitarea concurenţei între membrii conferinţei, se realizează prin acordul acestora
de a percepe tarife uniforme, de a fixa escale determinate diferiţilor membri, sau de a limita
numărul de călătorii al fiecărui membru, precum şi “acordurile de fidelitate” menite să
asigure conferinţelor o clientelă permanentă şi exclusivă.
Într-o serie de cazuri, acordurile de cartel iau forma “pool-urilor”, sistem prin care
încărcăturile transportate sau sumele încasate în schimbul transportului, sau ambele, devin
comune şi sunt împărţite periodic, în proporţii convenite între membrii “pool-ului”respectiv. Aceştia din urmă practică tarife unice şi condiţii unice de transport.
În ultimii ani, în transportul maritim au apărut organizaţii de forma “consorţiilor”, în
care înţelegerea armatorilor cuprinde cel mai adesea tonajul care lucrează în transporturile
containerizate.
8.7. Contr actul de transport mari tim
1) Noţiuni de bază
Convenţia încheiată între armator şi navlositor (direct sau prin reprezentanţii
acestora) prin care se stipulează transportul mărfurilor pe apă sau punerea la dispoziţie a
unei nave cu scopul de a transporta marfă, în schimbul unei sume de bani, se numeşte
contract de navlosire, iar suma de plată – navlu, tarif sau chirie.
– în afara chiriei, navlositorul mai suportă cheltuieli cu echipajul, combustibilii şi
lubrifianţii necesari, taxele de strâmtori şi canale, taxele portuare etc.;
– navlositorul este răspunzător pentru consecinţele care rezultă din exploatarea
tehnică şi comercială a navei. El nu poate utiliza nava în afara porturilor stipulate în contract
şi nu o poate încărca cu alte mărfuri decât cele stabilite de comun acord cu armatorul.
Contractul de navlosire a navei nude se întâlneşte rar.
2) Voyage char ter
Caracteristici:
armatorul suportă toate cheltuielile cu întreţinerea navei şi a echipajului, precum
şi cheltuielile auxiliare legate de transportul respectiv, iar navlositorul se obligă să plătească
armatorului navlul cuvenit;
contractul poate să prevadă un singur voiaj sau mai multe voiaje consecutive;
în cazul mai multor voiaje consecutive, condiţiile contractuale stabilite între
armator şi navlositor rămân aceleaşi pentru întregul număr de voiaje stabilite prin contract;
răspunderea pentru exploatarea tehnică şi comercială a navei revine armatorului.
3) Time charter
Caracteristici:
armatorul se obligă să pună la dispoziţia navlositorului nava cu echipaj cu tot şi să
suporte cheltuielile cu întreţinerea echipajului, a navei, cheltuielile cu lubrifianţii, cu
asigurarea navei contra riscurilor mării;
navlositorul primeşte nava în chirie pe perioada de valabilitate a contractului şi
achită chiria în avans (pentru luna următoare);
navlositorul suportă cheltuielile legate de voiajele pe care le execută nava din
ordinul său;
în principiu, răspunderea pentru exploatarea tehnică a navei revine armatorului,
iar cea pentru exploatarea comercială – navlositorului.
Booking Note , sau avizul de angajament, respectiv de rezervare a spaţiului de
transport necesar pentru expedierea unei cantităţi determinate de mărfuri, se foloseşte, deobicei, în navigaţia de linie. Booking Note precizează condiţiile principale în care se execută
3. Clauza free in (f.i.), când armatorul este liber de cheltuielile cu încărcarea
mărfurilor, dar nu şi de cheltuielile cu descărcarea acestora;
4. Clauza free in and out (f.i.o.), când armatorul suportă atât cheltuielile cu
încărcarea mărfurilor, cât şi pe cele cu descărcarea;
5. Clauza free in and out stowed (f.i.o.s), când navlositorul suportă atât cheltuielile
cu încărcarea şi descărcarea, cât şi pe cele cu stivuirea mărfurilor.
La navlosirile în condiţii time-charter, nivelul chiriei se stabileşte, de obicei, pe tona
dead-weight a navei şi pe timp (o lună sau 24 ore), în decursul întregii perioade pentru care
a fost navlosită nava. Mărimea chiriei depinde, de asemenea, de tipul navei, de împărţirea
cheltuielilor de exploatare între armator şi navlositor, de viteza navei, de gradul de uzură al
acesteia, de consumul de combustibil, de portul de încărcare şi descărcare etc.
Spre deosebire de navluri, tarifele se stabilesc, de regulă, în mod unilateral de către
conferinţe. Aceasta se datorează monopolizării navigaţiei de linie, ceea ce permite
monopolurilor să dicteze propriile lor condiţii de transport. Totodată, aceasta se explică
parţial şi prin faptul că monopolurile transportă cu navele de linie partizi relativ mici de
mărfuri, aparţinând unui număr mare de expeditori, ceea ce îngreunează stabilirea unor
înţelegeri cu fiecare expeditor în parte.
Tarifele la navigaţia de linie se percep: după greutatea mărfurilor (W);
după volum (M);
la opţiunea armatorului (W/M).
În unele cazuri, la transportul mărfurilor scumpe (metale preţioase, blănuri etc.),
tarifele se percep ad-valorem, respectiv ca un procent din preţul mărfurilor în portul de
încărcare.
Pentru transportul automobilelor, autovehiculelor, maşinilor şi utilajelor etc., tariful
se calculează uneori pe bucată.
Tarifele se stabilesc fie individual, pentru fiecare marfă în parte, fie global, pentru o
categorie determinată de mărfuri. De regulă, tariful este direct proporţional cu gradul de
prelucrare a mărfurilor transportate, deci cu valoarea unitară a mărfurilor. Cu alte cuvinte, la
stabilirea tarifelor, companiile de linie pleacă de la principiul cât poate suporta marfa. Acest
principiu are în vedere diferenţa dintre preţul mărfurilor în portul de încărcare şi în cel dedescărcare, adică mărimea câştigului anticipat al expeditorului.
unităţi în 1991 – 0,27 locomotive/km – locul 5 în Europa. În schimb, viteza constructivă
este redusă, greutatea este mare, iar parcul este structurat pentru traficul greu de marfă.
c) Parcul de vagoane de marfă, însuma 142.000 unităţi în 1991, rezultând o densitate
de 12,5 vagoane/1 km de reţea – locul 1 în Europa. În parcul SNCFR, în schimb, sunt
insuficiente vagoanele interne, frigorifice, pentru transportarea mobilei etc.
Transportul feroviar prezintă următoarele caracteristici mai importante:
asigură deplasarea în spaţiu şi timp a mărfii în partizi mari, îndeosebi a mărfurilor
de masă solide şi lichide, dar şi a produselor finite şi semifinite, industriale sau agricole;
în cazul SC şi RA care dispun de linii industriale, asigură transportul direct “din
poartă în poartă”;
transportul este asigurat, de regulă, la preţuri mai scăzute decât cele practicate în
transportul auto şi aerian, îndeosebi pe distanţe medii şi lungi;
procesul de transport se desfăşoară neîntrerupt, ziua şi noaptea şi în tot cursul
săptămânii, în condiţii de regularitate şi potrivit unor grafice prestabilite;
prezintă un grad ridicat de siguranţă, ca urmare a respectării stricte a normelor de
siguranţă a circulaţiei pe calea ferată.
Dar, pe de altă parte:
transportul feroviar nu poate asigura în orice situaţie transportul direct de lafurnizor la beneficiar, necesitând combinarea acestuia cu transportul auto şi transbordarea
mărfurilor;
durata transportului este mai mare decât în transportul auto, datorită vitezei
comerciale reduse determinate de staţionarea îndelungată a vagoanelor în triaje şi sub
operaţiuni de încărcare-descărcare.
În mod asemănător se primesc la transport expediţiile de transcontainere, mărfurile
predate în transcontainere puse la dispoziţia exclusivă a predătorului, în greutate până la
limita de încărcare a transcontainerului. Prin aceasta din urmă se înţelege greutatea maximă
ce poate fi încărcată într -un transcontainer, înscrisă pe acesta.
Transportul pe cale ferată este mai complex decât alte modalităţi de transport,
întrucât se realizează cu mijloace aparţinând mai multor administraţii de căi ferate,traversează în tranzit mai multe ţări cu regimuri vamale foarte diferite, gestiunea
transportului se face separat de fiecare cale ferată, iar predătorul sau primitorul mărfii
aparţine unor state diferite.
Transporturile feroviare internaţionale sunt reglementate prin convenţii care cuprind
şi reguli generale aplicabile contractului de transport şi cooperării între căile ferate
participante la transport.
Principalele convenţii:
a). Convenţia privind transporturile feroviare internaţionale – COTIF la care participă
toate ţările europene, inclusiv unele ţări din Asia (Turcia, Siria, Iran şi Irak) – încheiată la
Berna în 1896 şi revizuită substanţial în 1985, conţinând CIM – Reguli privind contractul de
transport;
b). R.I.V. – Regulamentul pentru folosirea r eciprocă a vagoanelor de marfă în trafic
internaţional.
Prin convenţiile multilaterale feroviare se reglementează condiţiile generale de
transport ale mărfurilor din traficul feroviar internaţional, drepturile şi obligaţiile
predătorului şi destinatarului mărfii, precum şi ale căii ferate participante la transport, forma
şi conţinutul contractului de transport feroviar.
Regulamentele internaţionale în materie de vagoane stabilesc condiţiile tehnice pe
care trebuie să le îndeplinească vagoanele care circulă în trafic internaţional, condiţiile de
transmitere a acestora de la o cale ferată la alta, răspunderile în caz de avarie sau pierdere. Prin alte forme de cooperare între căile ferate se stabilesc condiţiile de folosire în
comun a unor vagoane sau tipuri de vagoane, sau transportul anumitor mărfuri care necesită
condiţii speciale de transport (regim de temperatură, de presiune, periculoase la transport,
Taxele (taxe de transport, taxe accesorii, taxe vamale şi alte cheltuieli survenite de la
primirea mărfii la transport până la eliberare) se plătesc fie de către predător, fie de către
destinatar.
Clasificarea tarifelor
În activitatea de transport şi expediţie se folosesc următoarele feluri de tarife:
tarife locale – nivelul taxelor de transport pentru diferite categorii de mărfuri de
la punctul de frontieră a unei ţări la o staţie din interior şi invers, sau între două
staţii de cale ferată din interior;
t arife internaţionale – sunt folosite în traficul internaţional pentru plata taxelor detransport pentru mărfurile de import-export. Acestea pot fi:
tarife de tranzit :
valabile pe teritoriul unei ţări;
sunt calculate de la un punct de frontieră la altul pentru mărfurile care
tranzitează teritoriul ţării respective.
tarife directe
prevăd nivelul taxei de transport pe întreaga distanţă de la staţia de
predare (a ţării exportatoare) la staţia de destinaţie (a ţării importatoare);
acestea cuprind numai o parte din mărfurile ce se transportă şi numai o
parte din staţiile celor două ţări (stabilite de comun acord).
tarife comune – sunt constituite prin participarea a cel puţin două administraţii
de cale ferată pentru uşurarea metodologiei de calcul a taxelor de transport şi/sau aplicarea
unor tarife (taxe) reduse. tarife speciale – sunt elaborate fie pentru anumite relaţii de tranzit, fie pentru
anumite categorii de mărfuri.
Acestea se calculează conform tarifelor în vigoare şi regulamentar publicate în
fiecare stat, valabile în momentul încheierii contractului de transport. Prin însumarea
tarifelor ţărilor pe teritoriul cărora se derulează transportul respectiv se obţine un tarif
internaţional, indirect, de la staţia de predare până la staţia de destinaţie.
Predătorul care ia în întregime sau în parte taxele în sarcina sa trebuie să indiceaceasta în scrisoarea de trăsură, folosind una din menţiunile următoare:
c) permit o adaptare rapidă a comerţului la cerinţele în continuă schimbare ale pieţei
interne şi externe datorită mobilităţii lor deosebite;
d) necesită investiţii mai reduse în comparaţie cu alte modalităţi de transport. Astfel,
transporturile rutiere:
– nu necesită existenţa unor construcţii speciale la locurile de încărcare şi
descărcare;
– formarea personalului se poate realiza într-un termen mai scurt şi cu cheltuieli
mai reduse decât în cazul transporturilor maritime, aeriene, pe calea ferată;
– mărfurile pot fi prezentate la transport în ambalaje mai uşoare şi mai puţin
costisitoare decât la calea ferată sau transportul pe mare;
e) permit transportul unei game foarte largi de produse, pentru unele dintre acestea
(de exemplu produsele perisabile) ele fiind aproape de neînlocuit;
f) sunt prezente aproape întotdeauna în sistemul transporturilor multilaterale,
asigurând legătura centrelor de producţie cu cele de consum, precum şi a staţiilor de cale
ferată cu porturile mari etc.
Sunt necesare reglementări foarte diverse de la ţară la ţară, iar măsurile de protejare a
participării cărăuşilor rutieri naţionali la traficul internaţional sunt foarte diferite. La acestease adaugă măsurile de protejare a drumurilor, şoselelor, podurilor, împotriva uzurii cauzate
Încheiată la Geneva, în 1959, convenţia acordă transportatorilor avantaje de ordin
vamal, menite să faciliteze traficul internaţional de mărfuri (1963).
Autovehiculele care circulă sub acoperirea carnetelor TIR beneficiază de eliminarea
operaţiunilor de deschidere în punctele vamale ale ţărilor de tranzit pentru controlul vamal,
ceea ce determină reducerea duratei transportului şi diminuează posibilitatea degradării
mărfurilor perisabile.
De asemenea, carnetele TIR scuteşte transportatorii de depunerea unor garanţii
vamale, proporţionale ca mărime cu valoarea mărfurilor transportate. Pentru fiecare vehicul
rutier se întocmeşte un carnet TIR, valabil pe o singură călătorie.
Organele vamale din ţara de expediere, după controlul vamal al autocamionului
respectiv, aplică acestuia sigiliile TIR. Organele vamale din ţările de tranzit controlează
autocamioanele numai sumar, verificând în special, starea sigiliilor. În cazuri extreme ele
pot ordona desfacerea unor sigilii, care apoi vor fi înlocuite cu altele, a căror serie va fi
menţionată în carnetul TIR., purtat de conducătorul autocamionului respectiv.
Fiecare parte contractuală poate abilita unele asociaţii să elibereze carnete TIR, fie
direct, fie prin intermediul asociaţiilor corespondente şi să se constituie garante.
c) Acordul cu privire la transporturile internaţionale de mărfuri perisabile (ATP)
În conformitate cu această convenţie, toate instalaţiile cu care sunt dotate mijloacele
de transport, pentru a asigura un regim de temperatură dirijată (izoterme, refrigerente,
frigorifice sau calorifice) trebuie să fie controlate de autorităţile competente din ţara unde
sunt înregistrate şi înmatriculate. Această verificare se face periodic, din 6 în 6 luni. După
aceasta, instituţia care a efectuat controlul eliberează un atestat.
Acordurile ATP se extind la toate mijloacele de transport rutiere, feroviare şi
maritime (atunci când transporturile sunt continuate pe cale terestră, iar parcursul maritim
nu depăşeşte 150 km).
Acordur il e bilaterale ru tiere
Deoarece în convenţiile multilaterale nu s-au putut reglementa toate aspectele, uneori
existând contradicţii de la o ţară la alta în problema transportului rutier, a apărut necesitateaca acestea să fie reglementate prin acorduri bilaterale.
Transportul aerian este cea mai dinamică modalitate de transport.
Traficul internaţional de marfă s-a dublat la fiecare 5-6 ani. Azi, în traficul
internaţional aerian au intrat nu numai mărfuri aşa numite clasice, ca supliment de bagaj la
transportul călătorilor, ci au apărut linii aeriene specializate în transportul de mărfuri.
11.1. Reglementări internaţionale
a) Convenţia de la Geneva (1944)
Aceasta cuprinde 4 părţi, 14 anexe şi reprezintă principalul instrument juridic în
domeniul aviaţiei civile internaţionale.
Conţine reguli de principiu privind utilizarea teritoriului, a spaţiului aerian,
asigurarea securităţii navigaţiei aeriene civile, reguli de zbor, controlul aeronavelor,
standardizarea instalaţiilor şi a sistemelor de navigaţie aeriană, precum şi documentele care
trebuie să existe la bordul fiecărei nave aeriene care efectuează transport internaţional.
De asemenea, sunt reglementate uniform drepturile pe care şi le pot acorda reciproc
statele prin convenţii bilaterale şi care sunt cunoscute drept “libertăţi ale aerului”. Acestea
sunt:
dreptul de a survola fără a ateriza pe teritoriul unui stat contractant al convenţiei;
dreptul de a debarca călători, marfă şi poştă luate de pe teritoriul unui stat
contractant, fără scopuri comerciale (escale tehnice, aprovizionare cu combustibil, schimb
de echipaje);
dreptul de a lua la bordul navei aeriene călători, marfă şi poştă din statul partener
sau din terţe ţări, dacă acestea sunt destinate statului căruia îi aparţine aeronava.
b) Asociaţia Internaţională de Tran sport Aerian (IATA)
Este o instituţie importantă în promovarea unui trafic aerian sigur, regulat şi eficient printr-o largă cooperare între societăţile de transport aerian.
În prezent, numărul membrilor IATA a ajuns la peste 120.
Transporturile aeriene ef ectuate de membrii IATA se desfăşoară în conformitate cu
condiţiile de transport IATA, prin care se detaliază modul de întocmire a documentelor, de
rezolvare a reclamaţiilor şi de acoperire a pagubelor.
11.2. Forme de cooperare în domeniul transportul ui i nternaţional aerian
Cooperarea îmbracă forme de contracte dintr -un domeniu sau altul de activitate care
permit fiecărei societăţi să acorde servicii pompte şi să realizeze încasări din cesionări
reciproce de servicii sau să le partajeze în mod avantajos.
a) Contractul interline
Este o formă de cooperare prin care doi transportatori aerieni convin să-şi recunoască
reciproc documentele de transport în baza cărora companiile pot îmbarca la bordul navei
pasageri, bagaje şi mărfuri. În acest scop, Asociaţia Internaţională de Transport Aerian
(IATA) a elaborat un contract cadru care constituie un ghid în acest gen de cooperare.
Contractul “Interline” este o facilitate pentru fiecare companie aeriană şi se aplică nu numai
între membrii IATA, ci de către toate companiile aeriene.
Contractul cuprinde trei părţi:
1. în prima parte se prezintă partenerii şi se înscriu angajamentele acestora de a-şi
recunoaşte reciproc documentele de transport, precum şi modul de rezolvare a
reclamaţiilor, procedurile de arbitraj şi jurisdicţie;
2. în partea a doua sunt cuprinse comisioanele pe care transportatorul le acordă
companiilor care realizează vânzarea prestaţiilor de transport şi emiterea
documentelor (bilete de călătorie, scrisori de trăsură). Nivelul acestor comisioaneeste mai mar e pentru vânzările pentru Europa, Asia şi America de Nord;
3. în partea a treia sunt cuprinse termenele de înaintare a facturilor pentru
transporturile executate, în baza documentelor de transport emise de cele două
părţi contractante, modul de decontare reciprocă a soldurilor, moneda de plată şi
procedura de corectare a diferenţelor de curs valutar.
b) Contractul de reprezentanţă pentru vânzări generale
Acest tip de contract se încheie între două companii aeriene, care se angajează să se
reprezinte reciproc pe piaţa celeilalte părţi ca reprezentant general de vânzări, de legătură cu
autorităţile de stat, de efectuare de reclamă în condiţiile respectării instrucţiunilor şi
regulilor care reglementează tarifele privind prestaţiile efectuate. Se deosebeşte de
contractul “Interline” prin aceea că agentul general poate transfera total sau parţial
obligaţiile sale, inclusiv dreptul de vânzare de prestaţii la alte companii sau persoane care
devin un fel de subagenţi.
c) Contractul de operare în pool
În scopul evitării concurenţei, partenerii care operează pe aceeaşi rută încheie
contracte de “operare în pool” prin care se stabileşte partajarea echitabilă a traficului şi un
sistem unic de lucru, preţuri sau reduceri de la tarifele publicate similare, precum şi
capacitatea navelor ce urmează să fie folosite. În acest fel traficul existent între cele două
ţări este dirijat către cursele partenerilor în pool.
d) Contractul de handling
Prin acest tip de contract companiile aeriene îşi asigură serviciile necesare la sol.
11.3. Contractul de transport internaţional
1. Forma şi conţinutul contractului
Contractul internaţional pentru transportul de mărfuri dintr -o ţară în alta se manifestă
sub forma scrisorii de transport aerian. Scrisoarea de trăsură reprezintă dovada primiriimărfii de către compania aeriană pentru a fi transportată şi acceptarea condiţiilor generale pe
care le are faţă de beneficiar.
Principalele menţiuni pe care trebuie să le cuprindă o scrisoare de transport aerian
sunt:
punctele de plecare şi de destinaţie;
greutatea, volumul, numărul şi dimensiunea coletelor, felul ambalajului, marcajul
documentele anexate la scrisoarea de transport aerian necesare îndeplinirii
formalităţilor vamale, fiscale, fito-sanitare şi de altă natură;
numele şi adresa destinatarului şi expeditorului;
menţiuni în legătură cu modul de plată a taxelor de transport şi a celor accesorii.
Expeditorul răspunde pentru exactitatea datelor privitoare la marfă înscrise în
scrisoare de trăsură şi va suporta orice daună pe care o poate avea transportul aerian sau
orice altă persoană angajată de acesta din cauza declaraţiilor inexacte sau insuficiente.
Expeditorul răspunde pentru faptul că la predarea mărfii nu a transmis instrucţiunile cu
privire la operaţiunile tehnice sau comerciale pentru a pune pe cărăuş în situaţia de a acţiona
în cunoştinţă de cauză.
Transportatorul aerian nu este obligat să solicite instrucţiuni şi nici să verifice dacădocumentele primite de la expeditor sunt suficiente sau dacă sunt corect întocmite.
Transportatorul aerian răspunde pentru daunele ivite în caz de distrugere, pierdere
sau avariere a mărfii care face obiectul transportului, dacă evenimentul care a pricinuit
daunele respective s-a produs în timpul călătoriei. Răspunderea cărăuşului aerian include şi
perioada în care mărfurile se aflau în grija sa pe aeroport, la bordul aeronavei sau într -un loc
oarecare, în caz de aterizare în afara unui aeroport.
Transportatorul aerian răspunde şi pentru daunele provocate de transportarea cuîntârziere a mărfurilor respective.
2. Scrisoarea de transport aerian în trafic consolidat
Prin trafic consolidat se înţelege gruparea mai multor expediţii pe aeroportul de
plecare pentru un singur aeroport de destinaţie şi un singur destinatar. Gruparea expediţiilor
se realizează de casa de expediţie care colectează expediţiile de la mai mulţi expeditori şi
întocmeşte o singură scrisoare de transport aerian, înscriind ca destinatar tot o casă de
expediţie corespondentă, care efectuează primirea întregii cantităţi.
Companiile aeriene preferă această grupare a mărfurilor întrucât obţin o economie de
forţă de muncă în activitatea de expediţie şi de întocmire a documentelor. Această formă de
trafic este avantajoasă şi pentru destinatari, întrucât casa de expediţie corespondentă
realizează, de regulă, transportul până la domiciliul destinatarului, întocmind şi formalităţile
necesare de import.
Scrisoarea de transport aerian consolidat este însoţită de un “manifest deconsolidare”.
Deplasarea în spaţiu şi timp a mărfurilor de export-import cu ajutorul diferitelor
mijloace de transport este un proces complex, la realizarea căruia îşi aduc contribuţia nu
numai transportatorul, ci şi expeditorul internaţional.
Ca regulă generală, transportatorul nu este expeditor, iar expeditorul nu este
transportator, fiecare îndeplinind operaţiuni specifice.
Expeditorul internaţional este o persoană fizică sau juridică, care, în schimbul unei
sume de bani (comision) primită de la mandantul său (firmă) se obligă faţă de acesta să preia mărfurile încredinţate şi să realizeze întreaga gamă a operaţiunilor necesare pentru ca
destinatarul să poată intra în posesia bunurilor dobândite într -un termen cât mai scurt şi cu
cheltuieli minime. Spre deosebire de expeditor, transportatorul realizează deplasarea
efectivă a mărfii în spaţiu, cel mai adesea din ordinul expeditorului internaţional şi pe
cheltuiala exportatorului sau importatorului.
Expediţia internaţională este o activitate de comerţ exterior, pusă în slujba derulării
operative a exportului şi importului, care are legături foarte strânse cu activitatea de
transport internaţional. Interpunându-se între predătorul mărfii şi cărăuş şi între acesta din
urmă şi destinatar, expeditorul asigură legături permanente şi stabile între aceştia,
contribuind la derularea operativă a fluxurilor de mărfuri cu cheltuieli minime.
Expeditorul, cunoscând natura mărfii, localitatea de expediţie şi de destinaţie,
reglementările internaţionale existente în probleme de comerţ şi transporturi, tarifele în
vigoare şi rutele posibile, va căuta să îndrume transportul respectiv cu mijlocul de transportcel mai adecvat naturii mărfii, pe ruta de transport optimă, cu cheltuieli minime pentru
beneficiarul mărfii.
Gama serviciilor realizate în acest scop de expeditorii internaţionali de mărfuri este
largă. Ea include atât servicii care preced încheierea contractului de vânzare-cumpărare
externă de către comercianţi, cât şi servicii post-contractuale:
a) acordarea de consultaţii economice, tehnice, juridice şi de altă natură la încheierea
paguba suferită. Acesta este cazul cel mai frecvent întâlnit în practica internaţională a
asigurărilor care deservesc transportul şi comerţul internaţional.
În cea de-a doua formă, un grup mai mare sau mai mic de asiguratori individuali se
unesc în cadrul unor societăţi special constituite (pool-uri) în vederea creării unui fond de
asigurare care să servească pentru acoperirea pagubelor suferite de membrii pool-ului
respectiv. Acesta este cazul celei mai mari societăţi de asigurare din lume – Lloyd’s
(Anglia).
14.2. I nteresul asi gurabil, avariile şi clasificarea lor
O condiţie esenţială şi absolut necesară pentru încheierea unui contract de asigurare
este aceea a existenţei, în momentul încheierii contractului, a unui interes asigurabil. Acest
interes pentru a fi asigurabil, trebuie să fie susceptibil de a fi supus riscurilor.
În practica internaţională a asigurărilor maritime, prezenţa interesului asigurabil este
rezultatul direct al existenţei schimbului de mărfuri şi al complexului de împrejurări care pot
provoca avarierea bunului sau bunurilor asigurate.
Avariile, în funcţie de natura obiectului asigurat, de intensitatea acţiunii riscurilor
asigurate, de interesele pe care le afectează pot fi:
1. avarii totale (total loss);
2. avarii parţiale sau particulare (particular loss);
3. avarii generale sau comune (general average).
1. Prin avarie totală se înţelege pierderea completă a bunului asigurat sau vătămarea
integrităţii fizico-chimice a acestuia până la încetarea de a mai face parte din grupul de bunuri de care aparţinea. Orice avarie totală este prezumată a fi pricinuită de un risc al mării
(furtună, naufragiu, eşuare etc.), în afară de cazul în care se poate stabili cu exactitate că
nava, cu încărcătură la bord s-a pierdut printr-un act de război.
Avaria totală poate fi:
reală;
prezumată.
Avaria totală reală presupune una din următoarele împrejurări:
b) pierderea totală a proprietăţilor fizico-chimice ale bunului asigurat;
c) confiscarea bunurilor de către inamic etc.
Aceasta poate afecta întreaga încărcătură sau numai o parte a acesteia.
Avaria totală a bunului asigurat este prezumată atunci când pierderea acesteia este
inevitabilă ori costul salvării, recondiţionării şi reexpedierii acestuia ar depăşi valoarea sa de
destinaţie, astfel încât este abandonat. Abandonul trebuie notificat asiguratorului în mod clar
şi necondiţionat.
Spre deosebire de mărfuri şi de mijlocul de transport, navlul nu poate suferi decât o
avarie reală (totală sau parţială).
2. Prin avarie parţială sau particulară se înţelege orice daună parţială suferită de
bunul asigurat în mod întâmplător, fortuit, din cauza unui risc asigurat. Pot suferi o avarie
particulară atât mărfurile cât şi mijloacele de transport şi navlul.
Avaria particulară la mărfuri poate lua forma unei avarii materiale, a unei lipse, a
unei vânzări în timpul călătoriei sau la destinaţie, a unor cheltuieli de recondiţionare sau
reparare etc.
Avariile particulare ale navei (mijlocului de transport) se referă la stricăciunile pecare le poate suferi nava în timpul transportului din cauza unui risc sau riscuri asigurate,
cum ar fi: furtuna, trăsnetul, incendiul etc.
Avariile particulare ale navlului se referă la navlul plătit la destinaţie, nu şi la navlul
plătit anticipat, care se include în preţul mărfurilor. De exemplu: dacă o marfă are valoarea
de 5000 $ şi o pătrime (1/4) este pierdută în timpul transportului, navlul va pierde şi el 1/4
din valoarea lui şi va fi despăgubit ca atare de asiguratori.
3. Avem de-a face cu un act de avarie comună atunci când, din necesitate, în mod
intenţionat şi rezonabil, se face un sacrificiu sau o cheltuială extraordinară pentru siguranţa
comună, în scopul de a feri de primejdie bunurile angajate într -o expediţie maritimă.
Avaria comună este de fapt o avarie particulară petrecută în anumite condiţii. În timp
ce avaria particulară se datorează unor cauze accidentale, întâmplătoare (incendiu, eşuare,
naufragiu) şi-l priveşte exclusiv pe proprietarul bunului asigurat, avaria comună esterezultatul unui act intenţionat, voluntar, întreprins într-un moment de primejdie gravă pentru
întreaga expediţie, în scopul salvării acesteia, şi-i priveşte pe toţi cei interesaţi (armator şi
comercianţi).
Pierderile rezultate din avaria comună se împart proporţional între ei, indiferent dacă
bunurile au fost asigurate sau nu.
14.3. Riscur i le asigurate
În asigurările de transport, la fel ca în orice gen de asigurare, nu se acoperă pagubele
datorate unei infinităţi de cauze, ci numai riscurilor asigurate.
Prin riscuri asigurate înţelegem acele evenimente, de natură probabilistică, care pot
surveni şi pricinui pierderi, pagube sau avarii unui interes asigurat şi în legătură cu apariţia
cărora se stabilesc obligaţii de asigurare.
Se întâlnesc frecvent două mari categorii de riscuri, şi anume:
a) riscuri asigurabile;
b) riscuri exclusive.
a) Din prima categorie fac parte riscurile obişnuite (generale) şi riscurile speciale.
Din grupa riscurilor obişnuite (generale) asociate transporturilor pe apă, dar nu numai
acestora, fac parte aşa numitele riscuri ale mării, prin aceasta înţelegându-se orice accidente
sau întâmplări fortuite, survenite în timpul transporturilor maritime, indiferent dacă ele sunt
sau nu rezultatul direct al acţiunii vânturilor sau valurilor. Cele mai importante riscuri ale
mării sunt: furtuna, naufragiul, eşuarea, coliziunea, incendiul, furtul, jaful, capturarea,
aruncarea peste bord a unei părţi din încărcătură etc.
La transporturile terestre, cele mai frecvente riscuri asigurabile sunt accidentele pecare le pot suferi mijloacele de transport prin ciocnire, deraiere sau derapare, accidentele
datorate forţei majore (prăbuşire de poduri, tuneluri etc.) precum şi incendiul, furtul, jaful
etc.
În cazul transporturilor aeriene, riscurile ţin de posibilitatea prăbuşirii aeronavelor,
aterizărilor forţate, incendii, furturi, jafuri etc.
Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite şi se asigură separat la cererea
expresă a asiguratului, contra unor prime speciale de asigurare.
Din această categorie fac parte riscurile determinate de proprietăţile intrinseci ale
bunurilor transportate, cum sunt: scurgerea lichidelor, spargerea materialelor casante,
alterarea cărnii, oţetirea vinului etc. Tot din categoria riscurilor speciale fac parte riscurile
de război (declarat sau nedeclarat), inclusiv război civil, precum şi riscurile de grevă,
răscoală şi mişcări civile.
b) Riscurile exclusive sunt acele riscuri pentru care societăţile de asigurare nu poartă
nici o răspundere în cazul în care ele ar interveni în cursul unui transport de marfă asigurat.
Evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală a vietăţilor etc., sunt evenimente
inevitabile, specifice naturii obiectului asigurat. Astfel de pagube nu fac obiectul acoperirii
prin asigurare.
14.4. Franşiza. Condiţii de asigurare
14.4.1. Franşiza
În general, în practică, societăţile de asigurare îşi limitează răspunderea cu privire la
acoperirea pagubelor suportate de asiguraţi. Această limitare este cunoscută sub denumirea
de franşiză. Ea constă în aceea că asiguratorul plăteşte pagubele suferite de asigurat, mai
puţin o anumită parte reprezentând un anumit procent din valoarea asigurată.
Franşiza este de două feluri:
necondiţionată;
condiţionată.
În cazul franşizei necondiţionate, asiguratul se eliberează în toate cazurile de
răspundere pentru pagubele aflate în limitele unei franşize prestabilite.De exemplu dacă pagubele reprezintă 2% din valoarea asigurată şi franşiza este de
3%, asiguratul în general nu este obligat să acopere paguba respectivă. Dacă paguba
reprezintă 15% din valoarea asigurată, ea va fi acoperită numai în proporţie de 12%. Rezultă
că 3% cât reprezintă franşiza suportă asiguratul.
În cazul franşizei condiţionate, asiguratul se eliberează de răspunderea pentru
acoperirea pagubelor numai în acele cazuri în care pagubele nu depăşesc franşiza.
14.5.2. Clauzele principale ale poliţei de asigurare în transporturi
Acestea sunt:
părţile contractante;
obiectul asigurat şi valoarea asigurată; călătoria asigurată;
riscurile asigurate şi limitele acestora;
prima de asigurare;
durata asigurării şi întinderea răspunderii.
a) Părţile contractante sunt asiguratorul şi asiguratul. În antetul poliţei de asigurare
trebuie să figureze în mod obligatoriu numele şi adresa lor exactă.
b) Obiectul asigurat şi valoarea asigurată. Pot constitui obiectul unei asigurări de
transport, mărfurile în trafic internaţional sau cele care se depozitează în vederea
transportului, mijloacele de transport, precum şi orice alt interes asigurabil, cum ar fi:
navlul, beneficiul sperat, primele de asigurare, contribuţiile la avaria comună, primele de
asigurare plătite, navele aflate în construcţie etc. Marfa asigurată trebuie descrisă cât mai
exact pentru a se evita eventualele confuzii.
La încheierea contractului, asiguratul trebuie să comunice suma în limitele căreia seconsideră asigurat obiectul respectiv (suma asigurată). Aceasta din urmă nu trebuie să
depăşească pierderile care ameninţă patrimoniul asiguratului, iar aceste pierderi se limitează
la aprecierea bănească a interesului asigurabil, adică la valoarea asigurată.
c) Călătoria asigurată. Călătoria sau voiajul asigurat determină întinderea zonei de
răspundere a asiguratorului pentru daunele care pot fi pricinuite mărfurilor în timpul
transportului. În funcţie de felul în care se execută transportul, dir ect sau cu transbordare
într-un loc intermediar pe parcurs, călătoria poate cuprinde şi perioada în care mărfurile se
descarcă, se depozitează în vederea transbordării pe un alt mijloc de transport şi se încarcă
pe acesta din urmă pentru a-şi continua călătoria până la destinaţia înscrisă în poliţă.
d) Riscurile asigurate şi limitele acestora.
În funcţie de condiţia de asigurare înscrisă în poliţă, asiguratorul îşi asumă anumite
riscuri. Limitele acestor riscuri determină întinderea zonei de răspundere a asiguratorului.
Mărimea primei de asigurare depinde de natura riscurilor asigurate şi de intensitatea
acţiunii acestora, de mărimea daunelor pe care acestea le-ar putea produce.
La rândul lor, acestea depind de:
natura mărfii asigurate şi de gradul de expunere a acesteia la deteriorare;
felul mijlocului de transport;
modul în care încărcătura se prezintă la transport (ambalată, în vrac, paletizată
etc.);
itinerarul parcurs de marfă;
starea navei;
locul încărcării mărfii pe navă;
felul transportului (direct sau cu transbordare); anotimpul în care are loc transportul;
condiţiile locale din porturile de încărcare şi descărcare;
condiţia de asigurare.
Societăţile de asigurare au sistem propriu pentru stabilirea primelor de asigurare în
funcţie de factorii menţionaţi mai sus. Totodată, ele ţin seama de nivelul şi de oscilaţiile
tarifelor de asigurare pe piaţa mondială a asigurărilor. Ca atare, tarifele primelor de
asigurare sunt supuse periodic modificărilor.
f) Durata asigurării şi întinderea răspunderii.
Răspunderea asiguratorului este delimitată în timp şi spaţiu:
– în timp – prin delimitarea perioadei în care interesul se află sub asigurare;
– în spaţiu – prin stabilirea locului unde începe şi unde se termină riscul asigurat.
Limitarea în timp a întinderii unei asigurări este proprie poliţelor pe timp şi poliţelor
mixte sau combinate; cea spaţială este caracteristică asigurărilor pe voiaj sau călătorie. În cazul asigurării mărfurilor în baza unei poliţe pe călătorie, întinderea asigurării
este determinată de voiajul dat.
La asigurarea mărfurilor în baza unei poliţe pe timp determinat, asigurarea începe şi
încetează la termenele înscrise în poliţă.
În cazul transporturilor maritime, dacă nava nu a terminat voiajul până la data fixată,
asigurarea rămâne în vigoare până când nava ancorează la destinaţie. Pentru diferenţa de
timp, asiguratul trebuie să plătească o primă de asigurare suplimentară.
2. Alexa, C. – Transporturi şi expediţii internaţionale, Ed. All, Bucureşti, 1995 3. Bran, P. – Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Ed. Economică,
Bucureşti, 1995
4. Bran, P. – Relaţii valutar - financiare internaţionale, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1990
5. Ciurel, Violeta – Asigurări şi reasigurări internaţionale, Ed. All, Bucureşti,