Cultura Teologica

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

PR. PROF. DR. ALEXANDRU MORARU

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

ROMÂNEASCĂ ÎN MILENIUL AL II-LEA ŞI LA

ÎNCEPUTUL MILENIULUI AL III-LEA

- ANUL II, SEM. II –

CLUJ-NAPOCA

2010

CUPRINS

CUPRINS ....................................................................................................................................... 2

1. Cadrul general al organizării bisericeşti în ţinuturile româneşti ....................................... 4

( a doua jumătate a secolului al XIX-lea – secolul al XX-lea) .................................................. 4

1.Ţara Românească şi Moldova ................................................................................................. 4

2. Transilvania ............................................................................................................................. 8

3. Bucovina ............................................................................................................................... 10

4. Basarabia ............................................................................................................................... 12

2. Aspecte generale privitoare la predarea Religiei ortodoxe în şcoala românească .......... 14

3. Învăţământul teologic ............................................................................................................. 19

a) Seminarial ............................................................................................................................. 19

b) Universitar ............................................................................................................................ 25

4. Cultura teologică (lucrări de seamă) .................................................................................... 32

a) Ediţii româneşti ale Sfintei Scripturi .................................................................................... 32

b) Traduceri din operele Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor bisericeşti ................................... 36

5. Presa bisericească ................................................................................................................... 39

a) În Ţara Românească şi Moldova (1885-1918) ..................................................................... 39

b) În Transilvania şi Banat (1885-1918) .................................................................................. 41

c) Bucovina şi Basarabia (1885-1918) ..................................................................................... 43

d) Între anii 1918-1948 ............................................................................................................. 43

e) Între anii 1948-1989 ............................................................................................................. 45

2

f) Între anii 1989-2000 .............................................................................................................. 46

6. Arta şi muzica bisericească .................................................................................................... 49

a) Arhitectura bisericească ....................................................................................................... 49

b) Muzica bisericească .............................................................................................................. 54

7. Societăţi şi Asociaţii culturale ortodoxe româneşti ............................................................. 55

8. Viaţa monahală ....................................................................................................................... 57

Bibliografie generală .................................................................................................................. 65

3

1. Cadrul general al organizării bisericeşti în ţinuturile româneşti

( a doua jumătate a secolului al XIX-lea – secolul al XX-lea)

1.Ţara Românească şi Moldova

În secolul al XIX-lea au avut loc în Europa, dar şi în diferite teritorii româneşti

numeroase frământări social-naţionale, care au influenţat, între altele, însăşi viaţa politică din

această parte de lume. În acest context, teritoriile româneşti au devenit "teatrul" de interese ale

unor puteri străine, precum Imperiile habsburgic, ţarist şi otoman, celui din urmă alăturându-i-se,

mai apoi, Marea Britanie şi Franţa.

Dată fiind această situaţie grea (prin care era pusă în pericol însăşi fiinţa noastră

naţională) a făcut să încolţească în mintea şi inimile românilor dorinţa de unitate naţională.

Întrucât Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul erau de multe secole sub "stăpâniri

străine" şi nu se întrezărea vreo speranţă de a scăpa de jugul acestora, singura opţiune rămânea

unirea celor două Principate Române: Moldova cu Ţara Românească. Fără să mai pomenim etapele

prin care s-a trecut la înfăptuirea unirii Principatelor Române, cu implicaţiile ei interne şi

externe, trebuie să evidenţiem faptul că, prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza

ca singur domn (la Iaşi în 1/17 ianuarie 1859 şi la Bucureşti în 24 ianuarie / 5 februarie 1859) s-a

arătat voinţa de unitate naţională a "tuturor păturilor sociale" din cele două ţări româneşti,

eveniment la care un rol însemnat l-a avut şi clerul Bisericii noastre; între reprezentanţii de

frunte ai acestuia îi amintim pe: mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, episcopul

Melchisedec Ştefănescu al Romanului, Filaret Scriban (arhiereu) şi fratele său Neofit Scriban,

arhimandrit (din 1862, arhiereu), mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, episcopul Filotei al

Buzăului, episcopul Calinic (cel Sfânt) al Râmnicului, episcopul Climent al Argeşului,

protopopi, arhimandriţi, preoţi, monahi ş.a.

Odată ales în fruntea Principatelor Române, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a depus

eforturi considerabile pentru înfăptuirea deplinei unităţi administrativ-teritoriale, a unui stat nou

şi modern; legile şi reformele sale au avut drept scop de a pune ordine şi rânduială nu numai în

structurile statului, ci şi în cele bisericeşti (ultimele fiind şi scopul prezentării noastre).

4

Dacă până la Unire cele două Principate au fost ţări separate, aceeaşi situaţie era şi pe linie

bisericească: o Mitropolie în Moldova şi alta în Ţara Românească, adică două unităţi (bisericeşti)

administrativo-canonice separate; una îşi avea scaunul la Iaşi (ca Mitropolie), cu două Episcopii

sufragane: la Roman şi Huşi, iar cea de-a doua la Bucureşti, cu trei Episcopii sufragane: la

Buzău, Râmnic şi Argeş, toate cu ierarhii lor proprii; în această situaţie, se impuneau măsuri

pentru o organizare bisericească unitară, sub conducerea unui organism superior central. Dar,

până la înfăptuirea acestui deziderat încă din vara anului 1859 "pe motiv de proastă

chivernisire... domnitorul Cuza... a dispus luarea averilor câtorva din mănăstirile chinoviale

moldovene"; este vorba de mănăstirile chinovii: Agapia, Adam, Neamţu, Secu, Văratec şi Vorona.

Acestei măsuri aspre i-au urmat şi altele quasi-legale, precum: înlăturarea mitropolitului

Sofronie Miclescu al Moldovei (în 1860), pe motiv că a protestat împotriva măsurilor

domnitorului şi că nu s-a supus dispoziţiilor acestuia; desfiinţarea mănăstirilor Doljeşti şi

Zagavia, precum şi a altor 31 de schituri (1860); "sechestrarea averilor mănăstireşti" care erau

administrate de către Ministerul Cultelor (prin Casa Centrală a Bisericii), tot în 1860 ş.a.

Dacă aceste măsuri ale lui Cuza au fost quasi-legale, altele, însă, au avut o legalitate

deplină şi anume: transformarea (în 1859) şcolilor catehetice în şcoli primare (oprindu-se astfel

hirotonirile de preoţi slab pregătiţi); reforma seminariilor, în 1860 (realizându-se un vizibil

progres în acest proces de învăţământ); obligativitatea folosirii limbii române în cult (din 1863)

în toate bisericile şi mănăstirile româneşti, dar şi în majoritatea celor de limbă greacă; s-a avut

îngăduinţă, pentru limba greacă, din partea domnitorului, numai în câteva biserici şi mănăstiri

greceşti; secularizarea averilor mănăstireşti (1863), care a avut drept urmare, intrarea în posesia

Statului "a mai bine de un sfert din suprafaţa întregii ţări"; datorită acesteia, în următorul an

(1864), a fost posibil să fie promulgată Legea rurală (reforma agrară), prin care au fost

împroprietăriţi ţăranii clăcaşi, iar bisericilor li s-au dat loturi de pământ; s-a iniţiat introducerea

calendarului gregorian (1864), dar până la urmă, Consiliul bisericesc demonstrând că

majoritatea creştinilor nu erau de acord cu aceasta s-a renunţat la idee; Legea pentru

înmormântări (1864), prin care s-au interzis înmormântările sub 200 m de la marginea

localităţilor, precum şi înmormântările în biserici sau mănăstiri; Legea comunală (1864), prin care

s-a prevăzut întreţinerea clerului şi a lăcaşurilor de cult de către autorităţile de stat, iar prin art.

92, actele de stare civilă, naştere, căsătorie şi deces au fost luate din seama Bisericilor şi date

primarilor; Legea călugăriei sau Decretul organic (nr. 1678, din 30 noiembrie 1864) pentru

reglementarea schimei monahiceşti (prin care s-a stabilit ca cei ce voiesc să îmbrăţişeze

monahismul să aibă "învăţăturile monahale superioare", pentru bărbaţi la cel puţin 60 de ani, iar

femeile la cel puţin 50 de ani); Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale

5

superioare pentru afacerile Religiei Române (1864); prin aceasta s-a prevăzut că: "Biserica

Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ce

priveşte organizarea şi disciplina" (art. 1); dacă decretul prevedea realizarea unificării bisericeşti

în Principatele Române Unite, articolul 1 evidenţia "neatârnarea", adică autocefalia Bisericii

noastre; în articolul 2 al acestei legi s-a prevăzut înfiinţarea unui "Sinod general" al Bisericii

Române, dar şi de "Sinoade eparhiale" pentru fiecare eparhie în parte; unificare bisericească

(după cea administrativ-teritorială din 1862) a fost "încoronată" la 11 ianuarie 1865, când printr-o

Ordonanţă domnească (nr. 34, art. 1) mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei i s-a acordat titlul de

"Primat al României"; Decretul organic a fost apoi completat cu alte două Regulamente

(Regulamentul pentru alegerea membrilor Sinodului general al Bisericii Ortodoxe Române şi

Regulamentul interior al Sinodului general al Bisericii Române), toate cu denumirea de Legea

sinodală (Sinodul general era format din clerici şi mireni) şi Legea pentru numirea de

mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România (1865), prin care s-a precizat că aceştia se numesc

de către domn, şi că pentru delicte vor fi judecaţi de forurile civile, fapt ce a nemulţumit clerul

înalt ortodox (legi modificate mai târziu).

Pe vremea domniei lui Cuza, Sinodul general central (alcătuit din clerici şi mireni) a

ţinut doar o singură sesiune (între 1 decembrie 1865 şi 5 ianuarie 1866), fiind sabotat de către cei

care trebuiau să-l susţină (arătându-se necanonicitatea participării laicilor în sinod); menţionăm

că obiceiul era în duhul tradiţiei Bisericii primare (mai târziu, în sesiunile din 1867 şi 1869 s-a

ajuns la desfiinţarea lui), iar ideile şi legile lui Cuza s-au dovedit viabile în deceniile următoare.

Reformele lui Cuza, deşi, uneori, nefericite pentru Biserica Ortodoxă Română au dus la

emanciparea românilor, la promovarea culturii, la introducerea ordinii şi disciplinei în toate

structurile societăţii noastre, la crearea societăţii moderne în Principatele Unite. Cu toate că legile

şi reformele sale (unele foarte ferme) vizau progresul întregului neam şi chiar autonomia

Bisericii noastre, Alexandru Ioan Cuza s-a făcut nepopular, chiar incomod pentru "vârfurile"

societăţii, care i-au pregătit înlăturarea de la domnie, fapt întâmplat în noaptea de 10/23 spre

11/24 februarie 1866.

În pofida reacţiilor vehemente ale marilor puteri cu privire la înlăturarea lui Alexandru

Ioan Cuza, în cele din urmă, a fost adus la tron un prinţ străin, de neam german, Carol de

Hohenzollern-Sigmaringen (devenit mai apoi regele Carol I), conducând ţara ca domnitor între

1866-1881, iar ca rege din 1881-1914.

Reîntorcându-ne la problemele bisericeşti, amintim că şi sub noul domnitor (Carol)

legile lui Cuza şi-au avut importanţa lor; cu toate că o parte a ierarhiei (îndată din anii 1865) a

început să ia atitudine împotriva legilor lui Alexandru Ioan Cuza, acţiune cunoscută sub

6

numele de "lupta pentru canonicitate", Sinodul general central s-a întrunit în prima sesiune în

1865 şi în a doua sesiune în 1867; în cadrul acestora s-au ţinut 19 şedinţe şi au fost alcătuite şi

votate 12 proiecte de legi; în ele au fost expuse îndeosebi următoarele probleme: "1.

organizarea unităţilor bisericeşti (mitropolie, episcopie, parohie şi mănăstire); 2. învăţământul

teologic (şcolile de pregătire a clerului); 3. ierarhia bisericească (clerul superior şi inferior,

condiţiile de alegere, hirotonie şi hirotesie, mijloacele de întreţinere a clerului, distincţii şi

ranguri); 4. disciplina clerului (sinoadele eparhiale, mitropolitane şi sinodul general)"; cu toate

greutăţile prin care s-a trecut, Sinodul general a elaborat şi aprobat un însemnat număr de legi,

care au fost de mare folos în viaţa bisericească din deceniile ce au urmat.

Reamintim că, în 1867, a fost alcătuit un Proiect de lege organică pentru Biserica

noastră, care în 1872 a devenit Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor

eparhioţi, cum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române;

prin această lege (deşi a avut unele neajunsuri) s-au pus bazele Sfântului Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române, care a avut drept scop de a menţine unitatea dogmatică şi canonică cu

Patriarhia Ecumenică, precum şi unitatea administrativă şi disciplinară a Bisericii noastre din

Principate. Datorită faptului că această lege s-a dovedit contrară intereselor noastre bisericeşti

(partidele noastre politice au avut un rol nefast în alegerile de ierarhi, iar, pe de altă parte,

majoritatea clerului nu era reprezentat în Colegiul electoral), mai târziu ea a fost îmbunătăţită.

De remarcat că, în anii ce au urmat, pe baza Legii organice din 1872 au fost elaborate "numeroase

regulamente care... s-au ocupat... cu atribuţiile de precădere ale mitropolitului primat, alegerea

arhiereilor titulari, disciplina bisericească monahală, întreţinerea clerului, administrarea bunurilor

bisericeşti, revizuirea şi tipărirea cărţilor de cult... de... revista Biserica Ortodoxă Română (care

apare de la 1 octombrie 1874)..., regulamente ce doreau... să pună rânduială în diferite sectoare

din viaţa noastră bisericească".

În aceeaşi perioadă, începând cu anul 1864 s-au făcut demersuri către Patriarhia

Ecumenică în vederea acordării autocefaliei Bisericii noastre.

O etapă grea din perioada domniei lui Carol I a fost războiul de independenţă din 1877-

1878, în urma căruia România şi-a câştigat independenţa faţă de Imperiul Otoman; dar, în urma

Congresului de pace de la Berlin (din 1878), România a pierdut şi unele teritorii, şi anume trei

judeţe din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul şi Bolgrad, luate cu forţa de Rusia ţaristă; Dobrogea şi

Delta Dunării reintrau însă atunci în componenţa României. De menţionat că, la războiul pentru

independenţă au participat nu numai ostaşi din Ţara Românească şi Moldova, ci şi voluntari din

alte ţinuturi româneşti; Biserica Ortodoxă din România şi cea din Transilvania a fost alături de

soldaţi pe câmpurile de luptă, oferind alimente, diferite danii şi donaţii, iar numeroşi călugări şi

7

călugăriţe au făcut parte din serviciile sanitare (pe front), în ambulanţe şi în spitale de campanie

ş.a.; câştigarea independenţei a fost, de fapt, rezultatul luptei şi jertfei întregii naţiuni române.

Independenţa României a fost, de asemenea, preludiul obţinerii (pe linie eclesiastică) a

autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

2. Transilvania

În secolul al XIX-lea (ca şi în cele anterioare), românii din Transilvania au continuat lupta

pe tărâm social şi politic, în vederea emancipării lor naţionale, de separaţie a ierarhiei

(ortodoxe) româneşti de cea sârbească, de restaurare a vechii Mitropolii Ortodoxe de aici.

Încă de la venirea sa în Transilvania, reprezentantul de frunte al dezideratelor românilor

ortodocşi de atunci, vlădica Andrei Şaguna a avut ca obiectiv principal reorganizarea

bisericească; din pricina revoluţiei din 1848, el n-a putut să-şi pună în practică acest nobil ideal.

Abia după încheierea acesteia, în anii ce au urmat, Andrei Şaguna a publicat trei broşuri, prin care

a încercat să dovedească autorităţilor vremii necesitatea reînfiinţării Mitropoliei Ortodoxe a

Transilvaniei (suprimată în 1701). În paralel, mitropolitul Andrei, deşi s-a lovit de opoziţia

adversarului său, ministrul cultelor Leo Thun, de cea a Bisericii sârbe şi de cea a Bisericii Unite din

Transilvania, n-a descurajat, ci prin Sinoadele sale eparhiale din Sibiu din anii 1850 şi 1860 (în

componenţa cărora s-au aflat clerici şi mireni), prin memorii, adresate patriarhului Iosif

Raiacici (martie, 1849), în şedinţele ierarhilor ortodocşi din Viena (între 15 octombrie 1850 - 3

iulie 1851) prezidate de ierarhul sârb la întâlnirile dintre Şaguna şi Raiacici din vara anului

1860 sau în alte împrejurări a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii Ortodoxe din

Transilvania.

Demersurile pentru reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei au continuat şi în

anii ce au urmat (1861, 1862, 1863), dar toate eforturile lui Şaguna şi ale susţinătorilor săi nu

au dat rezultat (mai ales că între opozanţi s-au aflat unii ortodocşi sârbi, dar şi episcopul

Eugenie Hacman al Bucovinei care, el însuşi dorea o mitropolie separată de cea pe care o preconiza

Şaguna). Astfel că, între 22-28 martie 1864, a avut loc un nou Sinod la Sibiu în cadrul căruia a

fost aprobat un Regulament de organizare al viitoarei eparhii (174 de paragrafe); în acelaşi timp a

fost alcătuit un alt memoriu către monarhul de la Viena în care s-a cerut aprobarea reînfiinţării

Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei.

8

Încercările şi demersurile lui Şaguna vreme de peste 14 ani nu au rămas însă fără

rezultat; prima izbândă a fost hotărârea Congresului naţional bisericesc sârb (în august 1864) de a

accepta separarea ierarhică dintre Biserica Ortodoxă Sârbă şi cea românească; dar încununarea

eforturilor lui Şaguna s-a înfăptuit abia la 12/24 decembrie 1864, când printr-un "autograf

imperial" s-a aprobat reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, iar vlădica Andrei,

numit arhiepiscop şi mitropolit; Mitropolia Ortodoxă transilvană avea să cuprindă trei Eparhii:

Arhiepiscopia Sibiului, Episcopia Aradului şi Episcopia Caransebeşului (înfiinţată în 1865).

După ce a fost inaugurat sistemul dualist (austro-ungar, în 1867), Andrei Şaguna,

datorită legăturilor sale de prietenie cu Ministrul Cultelor, Iosif Eötvös a reuşit prin Articolul de

lege IX, aprobat atât în Dieta constituţională a Ungariei cât şi în Casa Magnaţilor, din mai-iunie

1868 (sancţionat mai apoi şi de către împărat) să obţină "existenţa şi autonomia" Mitropoliei

Ortodoxe Române din Transilvania, în "cadrul statului dualist austro-ungar", lege ce a creat

stabilitate şi durabilitate acestei instituţii bisericeşti.

Câteva luni mai târziu (septembrie-octombrie 1868), în cadrul Congresului Naţional

bisericesc al românilor din Mitropolia Transilvaniei (ţinut la Sibiu, la care au luat parte 90 de

deputaţi, câte 10 clerici şi 20 de mireni din fiecare eparhie), la care, între altele, a fost dezbătut un

proiect înaintat de Andrei Şaguna cu privire al organizarea Bisericii sale; cu unele

nesemnificative modificări. Congresul pomenit l-a aprobat sub denumirea de Statutul Organic al

Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (aprobat şi de către autorităţile statului în luna mai

1869); era un statut care avea la bază tradiţia Bisericii primare. Pe baza acestui statut, în

octombrie 1870 s-a ţinut un alt Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi, când

mitropolitul Andrei a pus problema înfiinţării în Transilvania şi a altor episcopii, în centre

importante precum: Timişoara, Oradea şi Cluj, idealuri ce s-au îndeplinit abia în veacul următor; cu

toate că aceste realizări ale lui Şaguna au fost epocale, ele au avut loc într-un context istoric

nefavorabil naţiunii române şi Bisericii Ortodoxe din Transilvania, fapte ce-i evidenţiază şi mai

mult personalitatea vrednicului ierarh.

Reîntorcându-ne la Statutul Organic al lui Şaguna, amintim că principiile sale de bază erau

"autonomia şi sinodalitatea. Prin autonomia faţă de stat, Biserica era apărată împotriva oricărui

amestec sau aserviri din partea împăratului, a guvernului sau a altor cârmuitori politici. Prin

sinodalitate sau colaborarea dintre clerici (1/3) şi mireni (2/3) la conducerea treburilor bisericeşti,

Biserica era apărată împotriva oricărui absolutism ierarhic. Elementul laic putea să participe la

conducerea Bisericii în toate cele trei unităţi administrative bisericeşti: parohie, protopopiat şi

eparhie în problemele bisericeşti, culturale (şcolare) şi economice, care potrivit canoanelor, cădeau

şi în competenţa lui"; de precizat că problemele de ordin dogmatic cădeau exclusiv în sarcina

9

Sinodului mitropolitan alcătuit din toţi ierarhii ortodocşi români din Transilvania; statutul şagunian

a ocrotit atât pe urmaşii săi, cât şi Biserica noastră străbună din Transilvania.

Deoarece Statutul mitropolitului Andrei Şaguna a conservat tradiţia "strictă a

instituţiilor biblice şi a canoanelor bisericeşti", el a devenit baza noilor statute ale Bisericii

Ortodoxe Române din veacul următor (1925 şi 1948, dar şi în actualitate).

3. Bucovina

Ţinutul din nordul Moldovei (cunoscut mai apoi sub numele de Bucovina) a căzut

victimă habsburgilor, fiind ocupat de imperiali în perioada 31 august – 25 octombrie 1774; ei şi-au

justificat această anexare considerând-o un "drept istoric", iar "ţara" o zonă de "stabilitate" între

Imperiile habsburgic, rus şi otoman; în realitate însă era dorinţa de expansiune a habsburgilor şi

de supremaţie a lor în sud-estul european. În acelaşi timp, atât ruşii cât şi otomanii au fost

"convinşi" să accepte "tacit" anexarea nordului Moldovei de către Curtea din Viena. Astfel că,

"anexarea propriu-zisă" a acestei provincii româneşti la Imperiul habsburgic s-a făcut "treptat" în

perioada 1775-1777, în urma unor "negocieri austro-turce" în cadrul cărora s-au încheiat un

număr de patru convenţii.

În perioada cât a fost în cadrul Imperiului habsburgic (1775-1918), Bucovina a cunoscut

trei etape de administraţie, sub care s-a constatat un progres material şi cultural, dar şi un mare

proces de deznaţionalizare a majorităţii populaţiei româneşti, de colonizare aici a diferitelor

etnii ceea ce a dus şi la schimbarea structurii etnice şi confesionale în "ţară"; în această acţiune au

fost vizate cele două instituţii de bază ale unui neam: Biserica şi Şcoala.

Desigur că schimbările politice şi administrative din partea de nord a Moldovei au avut

urmări şi asupra vieţii Bisericii Ortodoxe Române de aici; dacă în 1775 partea de sud a

Bucovinei era subordonată din punct de vedere bisericesc Mitropoliei Moldovei (cu sediul la

Iaşi), prin dichiul Macarie de la Mănăstirea "Sfântul Ilie" din Suceava, partea de nord aparţinea

de Episcopia Rădăuţilor; această stare de fapt a durat până în 1781, când în urma insistenţei

guvernatorului militar al Bucovinei, împăratul Iosif al II-lea a hotărât în 12 decembrie mutarea

ierarhului Dositei Herescu şi a scaunului său de la Rădăuţi la Cernăuţi; prin aceasta Mitropolia

Moldovei a fost văduvită atât de un scaun episcopal, cât şi de un ierarh vrednic. Vlădica Dositei a

fost instalat la Cernăuţi în 30 ianuarie 1782 (într-o bisericuţă din lemn, ce aparţinea fratelui şi

cumnatei sale); mai apoi, guvernul austriac i-a ridicat o reşedinţă şi o catedrală eparhială. Tot la

10

stăruinţa autorităţilor austriece, vlădica Dositei şi-a schimbat titlul din episcop de Rădăuţi în

episcop exempt al Bucovinei. Întrucât în Biserica Ortodoxă nu a existat tradiţia eparhiilor

exempte, Curtea din Viena a găsit soluţia rezolvării acestei probleme: în 5 iulie 1783, Eparhia

Bucovinei a fost supusă din punct de vedere spiritual-dogmatic Mitropoliei Ortodoxe Sârbe din

Carloviţ, iar în 8 decembrie 1786 şi pe linie administrativă; astfel că, în urma acestor decizii,

episcopul Bucovinei (din 1786) a devenit membru cu drepturi depline în Sinodul Bisericii

Ortodoxe din Carloviţ.

În ceea ce priveşte organizarea Episcopiei Bucovinei, aceasta s-a realizat în urma unor

îndelungate negocieri ce au avut loc între episcopul Dositei Herescu şi generalul Enzemberg;

pe temeiul acestora a fost alcătuit un Regulament duhovnicesc, sancţionat de împărat în 29

aprilie 1789. Regulamentul împărţea Eparhia Bucovinei în şase decanate, protopopiate şi două

vicariate protopopeşti, fiecare decanat cuprindea un anumit număr de parohii; în fruntea

decanatului (protopopiatului) se afla un protopop sau protopresbiter; prin această nouă organizare

s-a redus numărul parohiilor de la 239 la 186, fapt ce a nemulţumit pe clericii în vârstă, ce au

fost pensionaţi. Consistoriul eparhial era alcătuit din episcopul eparhiot (titular), numit de către

împărat (care era patronul suprem al Bisericii Ortodoxe din Bucovina), ajutat de patru "sfetnici",

adică asesori, doi clerici şi doi mireni şi locţiitorul episcopului, un "arhimandrit de scaun", cu titlul

de vicar general; preoţii şi protopopii erau numiţi de către guvernatorul Bucovinei după ce aveau

recomandarea ierarhului, tot prin acest regulament a fost redus numărul mănăstirilor din

Bucovina.

Mai târziu, sub episcopul Eugenie Hacman (1835-1873), care a avut mereu neînţelegeri

cu preoţii săi, dar mai ales că vlădica Andrei Şaguna, a fost alcătuit un nou Statut de

Organizaţie a Eparhiei Bucovinei (aprobat de împărat la 23 decembrie 1843). În baza acestui

statut, Eparhia Bucovinei a fost împărţită în 12 decanate (protopopiate); s-a sporit numărul

parohiilor (de la 186 în 1786 la 241 în 1843); în fruntea decanatului era un protopop, care avea un

locţiitor (în persoana vicarului protopresviterial); în acelaşi timp, fiecare protopop a primit câte

doi asistenţi protopresviteriali; de asemenea, s-a înfiinţat "instituţia cooperatorilor", a preoţilor

ajutători, datorită numărului mare de absolvenţi teologi (care după hirotonire erau numiţi pe lângă

preoţii parohi).

Tot episcopul Eugenie, a solicitat Curţii din Viena (în anii 1848 şi 1849) să se înfiinţeze

o Mitropolie Ortodoxă autonomă pentru toţi românii din imperiu (aşa precum aveau şi sârbii),

desigur, cu gândul de a fi el conducătorul acestei noi instituţii; pe de altă parte, clerul şi mirenii

bucovineni au cerut ca Episcopia Bucovinei să se despartă de Mitropolia de Carloviţ şi să fie

inclusă în Mitropolia Ortodoxă ce s-a preconizat să se reînfiinţeze în Sibiu, idee ce n-a convenit

11

lui Hacman; de fapt, el însuşi a pus multe piedici lui Şaguna pentru a nu fi reînfiinţată

Mitropolia Ortodoxă din Transilvania, dar, după cum s-a arătat, idealul Marelui Andrei a fost

împlinit în decembrie 1864; în cele din urmă şi Hacman, datorită relaţiilor pe care le-a avut la

guvernul austriac a reuşit să ridice Episcopia Bucovinei la rang de Mitropolie (separată de cea

sârbă de la Carloviţ, printr-un Decret imperial din 23 ianuarie 1873), cu două eparhii sufragane:

una formată din Dalmaţia şi Istria, cu reşedinţa la Zara, iar a doua din Bocche di Cattaro şi

Raguza cu reşedinţa la Raguza (ambele la mare depărtare de Bucovina); cu toate că şi-a realizat

(din ambiţie) acest gând (de a fi mitropolit), nu s-a putut bucura pe deplin, fiindcă în ajunul

plecării sale de la Viena înspre Cernăuţi (unde urma să fie instalat ca "Arhiepiscop şi mitropolit

al Bucovinei şi Dalmaţiei") a decedat, în 31 martie/12 aprilie 1873, fapt considerat de mulţi un

semn ceresc şi "o salvare a Bisericii Ortodoxe Româneşti din Bucovina" (deoarece sub el au

fost sprijinite toate etniile, îndeosebi rutenii, fiind, astfel ameninţat elementul românesc);

nedreptăţirea celor din urmă a dus la o reacţie firească de apărare a fiinţei lor naţionale, mişcare

în care au fost angrenaţi atât clerici cât şi mireni; de amintit că Mitropolia "creată" de Eugenie

Hacman a dăinuit până spre finele secolului al XX-lea.

În ceea ce priveşte participarea mirenilor la conducerea treburilor bisericeşti, cu toate că

aceasta a fost aprobată prin decretele imperiale din 31 octombrie 1865 (Cf. Statutul cu privire la

noua organizaţie a Consistoriului Eparhial) şi altul din 9 august 1871 (când s-a aprobat Statutul

Congresului bisericesc şi în care s-a specificat că numărul clericilor şi al mirenilor să fie egal),

episcopul Eugenie Hacman şi susţinătorii săi de la Viena, ori, mai apoi, guvernatorii Bucovinei

au zădărnicit punerea în practică a respectivei tradiţii din Biserica primară; astfel că, de la

principiul tradiţional de conlucrare între clerici şi mireni, probleme administrativ-bisericeşti (nu de

natură dogmatică) în Bucovina s-a ajuns la un absolutism ierarhic, dăunător Bisericii şi umilitor

pentru mireni.

4. Basarabia

Asemenea celorlalte mari provincii româneşti (Principatele Române, Transilvania,

Banatul, Oltenia, Bucovina), râvnite de veacuri, de marile puteri şi Basarabia a avut aceeaşi soartă;

pe cale politico-diplomatică şi militară, ruşii s-au "pregătit temeinic" vreme de un veac şi

jumătate pentru anexarea ei.

În urma războiului dintre ruşi şi turci dintre anii 1806-1812, care a luat sfârşit prin pacea

de la Bucureşti (din 16/28 mai 1812), teritoriile dintre Prut şi Nistru au fost anexate Rusiei.

12

Din pricina asupririi, din partea ruşilor, numeroşi români au părăsit Basarabia, trecând

Prutul în Moldova; pe de altă parte, administraţiile ruseşti (între 1812-1828, Basarabia avea

statutul se regiune de graniţă – oblastie, iar între 1828-1871, de simplă provincie, gubernie), au

"promovat" în Imperiul ţarist dezintegrarea etnică a ţării; în acelaşi timp, s-a dus o politică aspră

de colonizare în Basarabia a populaţiilor de origine slavă, dar şi de origine germană; s-a

introdus folosirea obligatorie a limbii ruse, dar şi a alfabetului chirilic în Stat, Biserică şi Şcoală,

suferind din această pricină etnicii români majoritari, precum şi cultura lor.

În ceea ce priveşte situaţia bisericească, amintim că, atunci când Basarabia a fost anexată

la Imperiul ţarist, avea teritorii sub jurisdicţia câtorva eparhii; de pildă, judeţele Bălţi şi Orhei

depindeau de Mitropolia Moldovei (cu sediul la Iaşi), judeţele Greceni, Codru, Hotărniceni,

Lăpuşna şi Soroca, ţineau de Eparhia Huşilor, raiaua Hotinului avea propriul ei ierarh

(episcop), iar credincioşii din Bugeac, subordonaţi Mitropoliei Proilavei (cu reşedinţa în

Brăila); în Principatele Române ocupate de ruşi în 1806, Sinodul Bisericii Ruse l-a numit pe

Gavril Bănulescu-Bodoni (care-şi trăgea "rădăcinile" din Transilvania) ca "Exarh al Moldovei,

Valahiei şi Basarabiei"; după ce au fost cucerite şi cetăţile de la Nistru de către armatele

ţariste, în scaunul vechii Eparhii Ortodoxe din Cetatea Albă a fost numit un arhiereu rus,

Dumitru Sulima. Câteva săptămâni mai târziu vlădica Gavril s-a văzut obligat să se retragă în

Rusia, unde a ajuns mitropolit, mai întâi al Poltavei, iar apoi al Kievului, ca "exarh" al Bisericii

Ortodoxe ruseşti. În urma păcii de la Bucureşti, dintre ruşi şi turci (din 1812), datorită faptului că

era un statornic "luptător" antiotoman a fost nevoit să se stabilească la Chişinău; aici s-a

considerat, pe mai departe, conducător al Bisericii Ortodoxe din Basarabia; la propunerea sa, făcută

Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, în 21 august 1813, ţarul Alexandru I, printr-un ucaz a decis

"înfiinţarea prin comasare" a "Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului", în fruntea căreia a fost

numit Gavril Bănulescu-Bodoni, în calitate de exarh şi mitropolit al noii eparhii; ea a fost

subordonată Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, având sub jurisdicţie şi teritoriile dintre Prut şi

Nistru, iar până în anul 1837 şi cele dintre Nistru şi Bug, cu opt protopopiate şi anume: Hotin,

Soroca, Făleşti, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Codru şi Basarabia de Jos (Bugeacul), conduse de

protopopi, ce aveau în competenţă îndrumarea şi supravegherea activităţii preoţilor din

subordinea lor.

După cum s-a pomenit, sub urmaşul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, pe vremea

arhiepiscopului Dimitrie Sulima (1821-1844), la 9 mai 1837 a avut loc o nouă împărţire

administrativ-bisericească a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, rămânându-i jurisdicţia numai

asupra teritoriilor dintre Prut şi Nistru; parohiile de peste Nistru au fost anexate Episcopiei

13

Chessonului şi Tauridei, cu reşedinţa în Odesa; de remarcat că, spre deosebire de înaintaşul său,

vlădica Dimitrie Sulima a început procesul de "rusificare a organizării bisericeşti în Basarabia".

Mai târziu, în urma războiului Crimeii (1853-1856), prin pacea de la Paris (1856), sudul

Basarabiei, cu cele trei judeţe: Cahul, Ismail şi Bolgrad au fost redate Moldovei; cu ele s-a

schimbat şi jurisdicţia bisericească, teritoriile pomenite trecând sub jurisdicţia Mitropoliei

Moldovei; cu toate acestea, s-a organizat în sudul Basarabiei un "Consistoriu Bisericesc", cu sediul

la Ismail; sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a înfiinţat Episcopia Dunării de Jos (în 17

noiembrie 1864, "suplinită" la început de episcopul cărturar Melchisedec Ştefănescu, devenit

episcop eparhiot în 10 mai 1865); ea a cuprins judeţele Ismail, Bolgrad, Covurlui (luat de la

Eparhia de Huşi) şi Brăila (luată de la Eparhia de Buzău), în timp ce Cahul a intrat sub jurisdicţia

Episcopiei Huşilor.

După războiul de independenţă (1877-1878), în cadrul Congresului de pace de la Berlin

(din 1878), s-a hotărât, din nou, anexarea Basarabiei la Rusia, iar fostele judeţe (Ismail, Cahul

şi Bolgrad) au reintrat din punct de vedere administrativ-bisericesc în componenţa

Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului şi sub "oblăduirea duhovnicească" a Sinodului Bisericii

Ortodoxe Ruse; de acum înainte se va observa un şi mai pronunţat proces de rusificare, cu ierarhi

ruşi şi cu preoţi de acelaşi neam în posturi de răspundere în eparhie, cândva, populaţia de aici

fiind majoritar românească.

Ca şi în Bucovina, în conducerea treburilor bisericeşti (mai ales din punct de vedere

administrativ şi economic), elementul mirean n-a fost acceptat, motiv pentru care şi în Basarabia se

poate vorbi de un centralism şi absolutism ierarhic, care se va continua până în deceniul al treilea al

secolului al XX-lea.

În acest context istorico-geografic se va prezenta şi spiritualitatea ortodoxă românească

în perioada menţionată, după cum urmează:

2. Aspecte generale privitoare la predarea Religiei ortodoxe în şcoala

românească

Şcoala, prin două componente de bază ale sale, instrucţia şi educaţia este factorul

principal prin care se ocroteşte limba, se păstrează credinţa, se apără drepturile (unui neam), se

transmite cultură şi civilizaţie în sânul unui popor; este tocmai ceea ce a făcut Biserica Ortodoxă

în cursul istoriei noastre. În tinda ei şi în cadrul multor mănăstiri au luat fiinţă primele şcoli,

14

care au dat lumină fiilor neamului nostru; cu vremea şi-a creat şcoli proprii: poporale (săteşti),

secundare, liceale ori de nivel universitar (în care, între altele, s-a predat Religia ortodoxă), unde s-au

pregătit, pe lângă viitorii clerici şi dascălii (învăţătorii) veacurilor trecute; în acelaşi timp, în prima

parte a veacului al XX-lea, Religia ortodoxă a fost predată în şcolile primare, gimnaziale şi liceale

(de toate profilele), precum şi în cele profesionale da stat.

Cum s-a predat şi se predă Religia ortodoxă în şcoala românească?

Până la apariţia Legii Învăţământului, din 3 august 1948, predarea religiei era

obligatorie în toate şcolile de stat şi figura în catalog în prima rubrică, înaintea celorlalte

obiecte obligatorii de învăţământ.

Şcolile aveau următoarea structură: şcoli primare, cu durata de patru ani şi şcoli supraprimare

(gimnaziale), cu durata de şapte ani. Atât la şcolile primare, cât şi la cele supraprimare, la terminarea

a patru sau şapte clase se dădea un examen de absolvire şi se eliberau apoi "Certificate de

absolvire", în care era cuprinsă situaţia la învăţătură şi purtare în cei patru sau şapte ani de

şcolarizare. Astfel de şcoli funcţionau în: sate, comune, oraşe şi municipii. Pe lângă aceste şcoli, în

oraşe şi municipii existau licee, şcoli normale şi profesionale.

La liceu erau primiţi absolvenţi a patru clase primare şi avea două cicluri: gimnazial,

clasa I-IV, şi liceul - clasele V-VII sau opt. La absolvirea gimnaziului se dădea examen şi

"Certificat de absolvire", care oferea dreptul să continue cursurile liceale.

În satele (filiile), unde nu exista preot local, religia era predată de învăţători sau

învăţătoare, care, în timpul când au urmat şcoli normale, au avut între obiectele de învăţământ şi

religia; deci aveau cunoştinţele necesare pentru ca să predea orele de religie prevăzute în orar - la

nivelul claselor pe care le conduceau. În comunele care aveau preot local, orele de religie erau

predate de preoţii parohi, fără nici o remuneraţie, după cum nici învăţătorii nu erau plătiţi pentru

predarea orelor de religie, acestea intrând în obligaţiile didactice, o oră pe săptămână la fiecare

clasă.

15

În clasele primare (I-IV) se preda "Mica Biblie" în sistemul ciclic, adică aceleaşi teme

erau dezvoltate în fiecare clasă, cu cunoştinţe în plus, după puterea de asimilare a copiilor.

În clasele supraprimare (V-VII sau VIII) şi în gimnazii, cunoştinţele religioase erau

predate liniar, adică într-o clasă erau predate cunoştinţe de credinţă, având ca temă de bază

Credeul, în altă clasă Sfintele Taine, cu noţiuni de istorie bisericească ş.a.

În şcolile normale de învăţători şi învăţătoare, precum şi în licee, religia era predată de

profesori de religie (preoţi) care nu aveau parohii. În aceste şcoli religia se preda după anumite

ramuri teologice: Dogmatică, Morală, Istoria bisericească universală şi a cultului, respectiv:

ortodox, romano-catolic, greco-catolic, protestant, împreunate cu probleme de Tipic şi Liturgică.

Pentru predarea religiei în şcolile pomenite se foloseau manualele tipărite conform

programei analitice a claselor respective; cei ce au alcătuit manuale didactice în această

perioadă au fost, în general, clerici şi teologi; între aceştia îi pomenim pe: Silvestru Morariu

Andrievici, Simion Popescu, Petru Şpan, Dimitrie Boroianu, Petru Barbu, Irineu Mihălcescu, Iuliu

Scriban, Ioan Lupaş, Valeriu Iordăchescu, Şerban Ionescu, Petre Vintilescu, Toma G. Bulat,

Andrei Buzdug, Nicolae Chiţescu, Emilian Vasilescu, Dumitru Călugăr, Florea Mureşanu ş.a.

În oraşe şi municipii religia se preda la clasele I-VIII de preoţii cateheţi, iar la clasele

gimnaziale şi liceale de profesori calificaţi (licenţiaţi) şi cu examene de capacitate. Atât preoţii

cateheţi cât şi profesorii de religie nu aveau obligaţii parohiale, decât cele didactice şi erau

salarizaţi de stat, ca oricare profesor, conform pregătirii şi vechimii în muncă.

Şcolile din sate şi comune erau inspectate de protopopi, iar în oraşe şi municipii, de

către inspectorul eclesiastic şi de cel din partea satului.

La şcolile confesionale, de acelaşi grad cu şcolile de stat, se preda săptămânal două ore

de religie, cea de-a oră fiind plătită din fondurile proprii: episcopii, congregaţii religioase etc. -

adică de către patronii şcolilor respective.

16

Dar, prin Legea Învăţământului din august 1948, religia a fost scoasă din programa analitică

a şcolilor de stat, iar cele confesionale au fost naţionalizate.

Care este situaţia predării religiei în şcolile de stat astăzi? Revoluţia din Decembrie

1989 a adus şi marea şansă de pătrundere a Religiei şi a lui Hristos în şcoala românească.

Oamenii de bună credinţă au fost conştienţi că, la orele de religie, se învaţă "frica de

Dumnezeu", se păstrează conştiinţa vie a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, care frânează

pornirile spre rău, spre păcat, direcţionând spre bine paşii vieţii noastre.

Prima "condiţie" pusă de Biserica străbună autorităţilor de stat a fost aceea a învăţării

religiei în şcoală în mod organizat, pe clase, pe confesiuni şi pe diferenţieri de vârstă. La

solicitarea Bisericii a venit şi precizarea incorectă din partea statului: religia în şcoală are un

caracter "opţional" şi "facultativ". Această atitudine a statului frustra pe mai departe tineretul de

binefacerile religiei şi creează mari confuzii în înţelegerea corectă a termenilor pomeniţi.

De la începutul anului şcolar 1990-1991 s-a introdus în învăţământul primar şi gimnazial

câte o oră de educaţie moral religioasă la două săptămâni; din semestrul al doilea s-a hotărât câte o

oră pe săptămână; era un pas important câştigat de către oamenii Bisericii în tratativele lor cu cei

ai statului; dar aceasta nu era suficient. Pentru ca Religia ortodoxă să-şi câştige un loc

binemeritat în şcoala românească, în anii ce au urmat, Patriarhia Română a făcut noi demersuri

pentru ca această nobilă disciplină să devină obligatorie. Prin art. 9, alin, 1. al Legii 84/1995 s-a

precizat că predarea Religiei în şcolile de stat (primare, gimnaziale şi liceale) este obligatorie, dar

rămâne facultativă pentru elevi; presa ortodoxă bisericească a reacţionat prompt şi a dezbătut

mult această problemă, insistând ca Religia să fie obligatorie şi ca disciplină de studiu; doi ani

mai târziu, prin Ordonanţa nr. 36/1997, art. 5 a modificat articolul 9 alin. 1 din Legea 84/1995,

prevăzându-se faptul că Religia este disciplină obligatorie (în învăţământul primar, gimnazial şi

liceal), dar "elevul cu acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit alege pentru studiu religia sau

confesiunea"; prin urmare, deşi din punct de vedere legal Religia a devenit obligatorie în şcolile

17

de stat (în învăţământul preuniversitar), li s-a dat posibilitate elevului şi părintelui (respectiv

tutorelui) să o accepte sau să o refuze.

Cât priveşte şcolile din Bucovina, deşi au fost etatizate în 1869, în ele s-au folosit multă

vreme manuale didactice alcătuite de către clerul ortodox; ele n-au fost numai cărţile de şcoală,

ci şi mijloace prin care s-a păstrat sentimentul religios (credinţa ortodoxă) şi cel naţional

românesc. În timpul stăpânirii sovietice învăţământul religios a fost scos din şcolile de stat,

pentru ca, între anii 1918-1944 şi după 1990, să se impună destul de greu (şi cu puţine şanse

pentru românii de aici).

În Basarabia (sub stăpânire rusească până în 1918), biserica avea sub oblăduirea ei aşa-

numitele şcoli primare parohiale (sau "bisericească parohială"), în care întregul învăţământ,

inclusiv Religia, se făcea numai în limba rusă; tot sub aceeaşi oblăduire erau şcolile de pe lângă

mănăstiri (care din 1884 au devenit şcoli bisericeşti-parohiale); "şcolile spirituale" de la Chişinău şi

Bălţi (cea din urmă mutată, mai apoi, la Edineţi), din 1883 alta, la Ismail; o "şcoală pentru fete

din tagma duhovnicească" (la Chişinău); o altă "şcoală eparhială de fete" (tot la Chişinău) şi o

"şcoală de aplicaţie" pentru viitoarele învăţătoare (la Chişinău); de la Unirea cea Mare (1918)

până în 1944 învăţământul religios de aici a avut un curs normal, pentru ca din 1944-1990 să

fie scos din şcolile de stat de sovietici; abia după 1990 Religia a început să-şi găsească din nou

cale în viaţa basarabenilor (deşi, destul de timid).

După anul 1990 au apărut manuale didactice (de Religie) la diferite Eparhii din ţară, iar

mai apoi Patriarhia Română în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi-au asumat

responsabilitatea de coordonare a acestora; ele au fost alcătuite de către diferiţi teologi din ţară,

unii şi cu studii de specialitate în Pedagogie.

Cu toate imperfecţiunile legii, Religia ortodoxă (predată de către profesori de Religie şi

clerici) şi-a găsit un rol important în învăţământul românesc, făcând progrese calitative de la un

18

an la altul; pe de altă parte, pe lângă rolul de moralizator al tineretului, prin ora de Religie,

Biserica îşi întregeşte misiunea creştină în lumea contemporană, supusă presiunii seculare.

În actuala conjunctură de instabilitate politică, economică şi socială, dar mai ales de

mare decadenţă morală, considerăm că numai o educaţie religioasă obligatorie, echilibrată (ca

înainte de 1848) va fi un real câştig nu numai pentru Biserică ci, mai ales, pentru societatea

românească, care va fi reînviorată şi revigorată, în duhul moralei hristice.

3. Învăţământul teologic

a) Seminarial

Seminariile Teologice Liceale Ortodoxe, şcoli bisericeşti de nivel mediu îşi au rădăcinile

în şcolile mănăstireşti, în cele de pe lângă unele centre eparhiale sau biserici (de pildă, Şcoala

de la Mănăstirea Putna-sec. XV-XVI; Şcoala de pe lângă biserica "Sf. Nicolae" din Şcheii

Braşovului-sec. XV-XVI; Academia de la Mănăstirea "Sf. Trei Ierarhi” din Iaşi-întemeiată de

domnitorul Vasile Lupu-sec. XVII; Şcoala slavonă din Târgovişte - sec. XVII; Colegiul latin din

Târgovişte-sec. XVII; Academia "Sf. Sava" din Bucureşti, sec. XVII, întemeiată de domnitorul

Constantin Brâncoveanu (mai apoi martir); în mod organizat, însă, în "şcolile speciale" de

pregătire ale viitorilor clerici pe care le găsim în secolul al XVIII-lea, îndeosebi în Moldova (la

Mănăstirea Putna, în 1774; la Mănăstirea "Sf. Ilie" de lângă Suceava, în 1786) şi în Ţara

19

Românească (pe lângă biserica "Sf. Dumitru" din Craiova, în 1764; pe lângă Mănăstirea

"Obedeanu" din Craiova, în 1775; pe lângă Mitropolia din Bucureşti în 1776; pe lângă Mănăstirea

"Antim" din Bucureşti, în 1797); pentru românii transilvăneni era un curs teologic - pedagogic la

Timişoara (din 1779 - începutul sec. XIX); la Sibiu, din 1786 (un curs în care s-au pregătit

viitorii învăţători şi preoţi); iar "cursuri sistematice", pentru viitorii clerici, tot la Sibiu, din

1811 (viitorul Institut Teologic-Pedagogic); tot pentru bănăţeni: Seminarul Teologic (sârbesc) din

Carloviţ (din 1794), sau la cel din Vârseţ (din 1806); din 1822 şi cu o secţie românească,

mutată, în 1865, la Caransebeş (din care a luat fiinţă Institutul Teologic-Pedagogic de aici);

"cursurile de teologie" de la Arad (din 1822), care sunt la baza Institutului Teologic-Pedagogic din

Arad, pentru românii din Bucovina: reamintim Şcoala de la Mănăstirea "Sf. Ilie" de lângă

Suceava (1786), mutată la Cernăuţi (1789-1817) şi "Seminarul clerical" (din 1827); pentru

românii din Basarabia, în 1813, a fost înfiinţat un "seminar duhvnicesc" la Cernăuţi, care şi-a

continuat activitatea şi la începutul secolului al XIX-lea: în 1864 s-a înfiinţat Seminarul din

Ismail (mutat, mai apoi, în Galaţi, în 1878).

Seminariile Teologice Ortodoxe au luat însă un deosebit avânt începând cu veacul al XIX-

lea (în Moldova), prin înfiinţarea Seminarului de la Socola-Iaşi în 1803 (devenit, mai apoi

Seminarul “Veniamin”) Seminarul de la Huşi (1852), Seminarul de la Mănăstirea Neamţ (1856),

care a funcţionat doar pentru scurt timp, şi Seminarul de la Roman (1858); în Ţara Românească:

Seminarul ("Central") din Bucureşti (1836), Seminarul din Buzău (1836), Seminarul de la Argeş

(1836) şi Seminarul din Râmnicu Vâlcea (1837) şi Seminarul "Nifon Mitropolitul" din

Bucureşti (1872).

De remarcat că scopul întemeierii seminariilor a fost acela de a pregăti slujitori ai

altarelor, dar, în acelaşi timp şi dascăli pentru şcolile româneşti. În cadrul acestora, pe lângă

instruirea teologică, se oferea elevilor şi cultură generală. Astfel, acest gen de şcoală a pregătit decenii

20

de-a rândul pe viitorii intelectuali ai satelor: preotul, învăţătorul şi dascălul de strană

(cântăreţul sau cantorul).

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, datorită unor situaţii obiective, sub domnitorul

Alexandru Ioan Cuza, s-a trecut la reorganizarea Seminariilor Teologice din Moldova şi Ţara

Românească; deşi s-au făcut propuneri serioase în acest sens încă din 1862, abia din 1864 s-a putut

purcede la reorganizarea seminariilor.

Astfel că prin Legea instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864, s-a făcut o organizare

unitară a seminariilor teologice din Principatele Române. Prin ea s-au prevăzut două categorii

de seminarii: a) de gradul I, de patru clase şi de gradul II, de şapte clase. În prima categorie au

intrat seminariile din Râmnic, Buzău, Argeş, Roman, Huşi şi Ismail, mutat mai apoi la Galaţi,

iar din cea de a doua categorie, Seminarul Central din Bucureşti, Seminarul "Veniamin" de la

Socola-Iaşi şi, după aceea (din 1872), seminarul "Nifon Mitropolitul" din Bucureşti.

În viaţa seminariilor teologice de la noi a survenit însă o nouă schimbare prin Legea

clerului mirean şi a seminariilor din anul 1893. Prin această lege s-au prevăzut, de asemenea,

două categorii de seminarii teologice: a) inferioare, cu trei ani de studiu, la Roman, Argeş, şi

Râmnic şi b) superioare, cu cinci ani de studiu (în total opt ani de studiu) în care intrau

Seminarul Central din Bucureşti, Seminarul "Veniamin" de la Socola-Iaşi, şi, asimilat cu

acestea, Seminarul "Nifon Mitropolitul" din Bucureşti. Mai târziu, în 1901, Seminariile Teologice

inferioare au fost desfiinţate, iar cursurile seminariilor superioare pomenite au fost reduse la şapte

ani de studiu. După câţiva ani (în 1908) s-au redeschis, însă, vechile seminarii teologice de la

Râmnic (într-o primă fază la Mănăstirea Bistriţa Olteană, apoi cu peregrinări de la Craiova la

Rm. Vâlcea şi Galaţi, Buzău (în 1914), iar la Argeş (1922), Huşi (1923) şi Roman (1924), cu o

pregătire de şapte clase.

În ambele cicluri (I şi II) ale Seminariilor Teologice pomenite, pe lângă disciplinele

teologice, erau predate, în plus, şi anumite discipline laice şi anume: Limba română, Limba greacă,

21

Limba latină, Limba franceză, Istorie, Geografie, Filosofie, Matematică, Fizică, Chimie, Ştiinţe

naturale, Desen, Caligrafie, Agronomie, Igienă, materii de bază din liceele de stat.

De remarcat că absolvenţii Seminariilor de gradul I (cu patru clase) erau numiţi

învăţători sau hirotoniţi preoţi pentru mediul rural, iar cei de gradul II (cu şapte clase) puteau

deveni preoţi în mediul urban, protopopi, membri în Consistoriile eparhiale, ierarhi ş.a.

Dacă analizăm cu atenţie procesul de instrucţie şi educaţie al seminariilor pomenite

vom constata că unele dintre ele au fost şcoli medii de bază din ţara noastră (îndeosebi Seminarul

Central din Bucureşti, Seminarul "Veniamin" de la Socola - Iaşi şi Seminarul "Nifon Mitropolitul"

din Bucureşti). Prestigiul acestor şcoli a fost dat şi de către cadrele didactice care au predat aici,

majoritatea doctori în teologie sau în alte discipline laice, cu titluri academice obţinute în ţară sau în

străinătate, autori de manuale şcolare, de lucrări teologice sau ştiinţifice, specialişti în limbile

clasice, moderne şi orientale. Menţionăm că o contribuţie de seamă la prestigiul învăţământului

seminarial din Principatele Române şi-au adus-o şi anumiţi dascăli transilvăneni şi bănăţeni

care prin munca lor şi-au înscris numele printre ctitorii învăţământului mediu din România.

La începutul veacului al XX-lea au fost înfiinţate Seminarii Teologice la Craiova (din

1922-1930), Câmpulung-Muscel (1922); au luat fiinţă Seminarii şi la Constanţa, Dorohoi,

Pomârla, Botoşani şi Sibiu (numai de 4 clase, între 1927-1931) şi un Seminar monahal la

Neamţ, mutat mai târziu la Cernica (între 1929-1941); în Basarabia erau Seminariile din

Chişinău şi Ismail; aproape toate seminariile au dăinuit scurtă vreme; în 1948, cu prilejul

Reformei învăţământului, mai funcţionau Seminariile din Bucureşti ("Central" şi "Nifon"), Iaşi,

Roman, Râmnic şi Buzău, dintre care (după 1948) a supravieţuit numai cel de la Buzău.

Către mijlocul veacului al XIX-lea, când "lumea comunistă" a pus stăpânire pe

Răsăritul Europei, Bisericii noastre i s-a acordat dreptul de a avea şase şcoli de cântăreţi

bisericeşti (de nivel mediu), transformate (în 1955), în Şcoli de cântăreţi bisericeşti şi Seminarii

Teologice la: Curtea de Argeş, trecut, mai târziu, la Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamţ, Cluj,

22

Craiova (Mofleni) şi Caransebeş, toate pentru pregătirea personalului de cult. În situaţia dată,

Biserica Ortodoxă Română a fost obligată să-şi rânduiască programa analitică într-o direcţie mai

mult teologică. Această situaţie a îngrădit dreptul seminariştilor de a urma o altă facultate decât

cea de teologie. Prin urmare, absolvenţii acestor şcoli erau sortiţi misiunii clericale, ori, în

cazuri de lipsă de vocaţie preoţească, tinerii trebuiau să urmeze alte şcoli, îndeosebi laice, de

stat, pentru a-şi putea făuri şi ei un rost în viaţă.

Amintim că, vreme de zece ani (între 1949-1959), au mai fiinţat şi două Seminarii

monahale pentru călugăriţe şi anume la Mănăstirile Agapia şi Hurezu, care, însă (în 1959) au fost

desfiinţate de către autorităţile comuniste ale vremii.

Între timp, Şcolile de cântăreţi bisericeşti şi Seminariile Teologice au fost transformate

în Seminarii Teologice Ortodoxe (din 1978), în programa analitică, făcându-se un echilibru mai

bun între materiile teologice şi cele de cultură generală, decât în starea lor iniţială.

De-a lungul vremii, Seminariile Teologice au avut o bună programă analitică, pe lângă

disciplinele teologice (biblice, istorice, sistematice şi practice) s-au predat şi materii de cultură

generală: Limba şi literatura română, Literatură universală, Istoria României, Istoria universală,

Geografia României, Psihologie, Logică, Filosofie şi Pedagogie creştină, Constituţia, Limba latină,

Limba greacă, Limba franceză, Limba rusă, Limba engleză ş.a.

La toate Seminariile Teologice Ortodoxe au fost cadre didactice valoroase (unii profesori

chiar doctori în Teologie); alţii au trecut în învăţământul teologic universitar.

Mulţi dintre elevii Seminariilor Teologice Ortodoxe au ajuns slujitori vrednici în

"ogorul Domnului", ierarhi, cadre didactice universitare sau seminariale, vicari, consilieri,

inspectori eparhiali, secretari eparhiali, protopopi, preoţi, monahi sau monahii; alţii, însă, au

îmbrăţişat diferite slujbe în domeniul laic.

23

Din 1993, în afară de materiile teologice şi majoritatea materiilor laice pomenite mai sus,

se mai predau: Matematică, Fizică, Chimie, Biologie, Filosofie, Economie ş.a., prin urmare,

disciplinele din învăţământul liceal.

După Revoluţia din Decembrie 1989, Seminariile şi-au îndreptat programa spre

învăţământul liceal (filologic), ele primind numele de Seminarii Teologice Liceale Ortodoxe (din

1993). În acelaşi timp au fost luate şi sub oblăduirea Ministerului Învăţământului, care, de fapt,

susţine financiar întregul proces de învăţământ teologic ortodox din Patriarhia Română. Dubla

lor subordonare (faţă de Biserică şi Stat) oferă absolvenţilor Seminariilor Liceale Ortodoxe (cu

bacalaureat) şansa de a putea urma cursurile oricărei facultăţi din ţara noastră.

În noua democraţie, numărul seminariilor a sporit în mod incredibil, de la şase la 38,

peste nevoile reale ale Bisericii noastre.

Amintim faptul că cele 38 de Seminarii Liceale Ortodoxe sunt repartizate astfel:

a) În Mitropolia Munteniei şi Dobrogei la: Bucureşti, Buzău, Câmpulung Muscel, Curtea

de Argeş, Galaţi, Slobozia, Târgovişte, Tulcea, Turnu-Măgurele, Giurgiu, mai există şi Seminarii

liceale monahale la Mănăstirile Cernica, Căldăruşani, Pasărea, Răteşti şi Ciolanu.

b) În Mitropolia Moldovei şi Bucovinei la: Botoşani, Bacău (clasă cu profil de artă

eclesială), Dorohoi, Iaşi, Mănăstirea Neamţ, Piatra Neamţ, Roman, Suceava, Huşi şi Seminarul

liceal monahal de la Mănăstirea Agapia.

c) În Mitropolia Ardealului la: Alba-Iulia, Baia-Mare, Beiuş, Braşov, Cluj-Napoca,

Făgăraş şi Zalău;

d) În Mitropolia Olteniei la: Craiova şi Râmnicu Vâlcea;

e) În Mitropolia Banatului la Arad: Caransebeş, Deva, Timişoara şi Seminarul liceal

monahal de la Mănăstirea Prislop.

Ceea ce ne îngrijorează tot aşa de mult este, însă, şi numărul mare de discipline care se

predau în aceste şcoli, fapt ce scade în mod vădit calitatea învăţământului teologic seminarial.

24

Prin urmare, o problemă vitală rămâne acum de rezolvat şi anume aceea a

restructurării Programei analitice a Seminariilor Teologice Liceale Ortodoxe, care ar trebui să

ofere din nou seminariilor, ca odinioară, o solidă pregătire teologică şi o temeinică cultură

generală.

b) Universitar

Bazele învăţământului teologic universitar ortodox din ţara noastră au fost puse abia în

a doua jumătate a veacului al XIX-lea, dezvoltându-se în deceniile următoare în toate

provinciile româneşti.

Ca şi în cazul Seminariilor teologice, ne vom ocupa, în cele de mai jos, de învăţământul

teologic universitar în Biserica noastră numai din perioada 1885-2000.

1) Între anii 1885-1948

Referindu-ne la primele începuturi ale unui învăţământ teologic universitar temeinic

amintim, în treacăt, faptul că prima instituţie de acest gen a fost Facultatea de Teologie din

cadrul Universităţii din Iaşi, întemeiată la 20 octombrie 1860, sub domnitorul Alexandru Ioan

Cuza, care, din păcate, a avut o scurtă viaţă, din motive obiective (din lipsa de cadre didactice),

fiind desfiinţată în 1864.

Fără a minimaliza însă importanţa Institutelor Teologice-Pedagogice din Transilvania şi

Banat, pomenim, în al doilea rând, Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii din Cernăuţi

(Bucovina) întemeiată în anul 1875.

După ce, în 1940, trupele sovietice au ocupat Bucovina, facultatea s-a refugiat la Suceava,

de unde a revenit la Cernăuţi în toamna anului 1941; a funcţionat până în martie 1944, când a

revenit la Suceava, de unde în toamna aceluiaşi an s-a refugiat la Râmnicu Vâlcea, pentru anul

universitar 1944-1945; din aprilie 1945 până la 1 aprilie 1948 a funcţionat din nou la Suceava,

25

când a fost desfiinţată de comunişti; profesorii ei au fost "repartizaţi" la Institutele Teologice din

Bucureşti ori Sibiu, prin aceasta dispărând, poate, pentru totdeauna, faimoasa Facultate de

Teologie din Cernăuţi.

Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, care, deşi nu avea o recunoaştere

oficială din partea statului, a funcţionat vreme de trei ani (1881-1883), în clădirea Universităţii

(cu aproximativ 50 de studenţi); după o întrerupere de mai bine de un an şi jumătate (ianuarie 1883

- octombrie 1884), Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a recunoscut fiinţarea Facultăţii

de Teologie în cadrul Universităţii din Bucureşti.

Amintim că, în toamna anului 1948, datorită condiţiilor istorice vitrege ("lumea"

comunistă venise în ţară la putere), Facultatea de Teologie din Bucureşti a fost desfiinţată, iar

după câteva luni reorganizată ca Institut Teologic Universitar, sub oblăduirea Bisericii noastre şi a

Departamentului Cultelor.

Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu (din 1921 Academia Teologică «Andreiană» îşi

are rădăcinile în "Şcoala de preoţie", cu două secţii: teologie şi pedagogie, întemeiată de

Gheorghe Lazăr în anul 1811. Dacă la început şcoala era de şase luni (cu câte două cicluri pe

an) în 1846 a fost ridicată la un an; în 1850 (pe vremea mitropolitului Andrei Şaguna) a fost

numită Institut teologic-pedagogic, an în care cele două secţiuni au avut evoluţii diferite: a)

Secţia teologică şi-a ridicat cursurile (în 1852) la doi ani de studiu; în 1861 la trei ani de studiu, iar

din 1921 la patru ani de studiu; b) Secţia pedagogică din 1853 durata cursurilor era de un an; în

1862 au fost ridicate la doi ani, în 1879 la trei ani, iar din anul 1907 la patru ani, rămânând aşa

până în 1919, când s-a separat de secţiunea istorică, devenind Şcoala normală Andrei Şaguna.

Cu anul 1921 a început o nouă etapă în istoria şcolii teologice din Sibiu, ridicarea ei la

rangul de Academie, cu patru ani de studiu, numită Academia Teologică "Andrei Şaguna"

(1921-1948).

26

Academia Teologică «Andreiană» din Sibiu a dăinuit sub acest nume până în anul 1948,

când prin Legea pentru regimul general al cultelor religioase din 3 august 1948 (prin Art. 49) a

primit denumirea de Institut Teologic de grad universitar.

Institutul Teologic-Pedagogic din Arad (din 1927 Academie Teologică) îşi găseşte

începuturile în unele "cursuri sporadice de teologie" de la sfârşitul veacului al XVIII-lea; cei doi

piloni pe care s-a ridicat însă "edificiul" Institutului Teologic-Pedagogic din Arad au fost:

Preparandia - Şcoala normală, înfiinţată în 1812 şi cursurile teologice (Secţia teologică) deschise în

anul 1822, şcoli prin care s-au răspândit "razele binefăcătoare de lumină şi viaţă din zorile

renaşterii noastre naţionale… din care s-au format… luminătorii poporului român".

La început durata cursurilor teologice a fost de doi ani, iar cu anul şcolar 1825-1826 ele

s-au ridicat la trei ani de studiu, rămânând aşa până după anul 1918. Amintim că, între 1848-

1852, activitatea institutului a fost întreruptă, din pricina revoluţiei din Transilvania din acele

vremi.

Asemenea altor şcoli teologice, şi cea de la Arad a fost desfiinţată în anul 1948.

Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş (din 1927, Academie Teologică) îşi are

începuturile în Secţia românească a Seminarului de la Vârşeţ, mutată, în 1865, la Caransebeş,

de episcopul Ioan Popasu (1865-1889), precum şi în Secţia pedagogică, înfiinţată tot de el în

toamna anului 1874, prevăzută pentru instruirea viitorilor dascăli din aceeaşi Eparhie; primii

dascăli ai secţiei teologice au fost: George Peştean, adus de la Vârşeţ şi Mihail Velceanu (1865-

1870), numit la începerea cursurilor.

De precizat că, pentru pregătirea teologică, cursurile aveau durata de trei ani (preluată de

la Seminarul din Vârşet), iar pentru secţia pedagogică (înfiinţată, cum s-a spus, în 1874), a fost

de doi ani, până în 1896, când s-a ridicat la patru ani de studiu.

În anul 1948 şi această şcoală teologică din Caransebeş a fost desfiinţată de către

regimul comunist din România.

27

Academia Teologică din Oradea şi-a deschis cursurile la 16 octombrie 1923, prin eforturile

vrednicului episcop Roman Ciorogariu (1921-1936).

Academia a luat ca model în organizarea sa planul de învăţământ al Facultăţii de

Teologie din Cernăuţi (cu patru ani de studiu), iar în ce priveşte educaţia, Regulamentul

Institutului Teologic Pedagogic din Arad.

Ca studenţi ordinari au fost admişi tineri cu bacalaureat sau absolvenţi de liceu, care până

la terminarea cursurilor academice trebuiau să-şi obţină diploma de bacalaureat.

La absolvirea Academiei li se elibera studenţilor un Absolutoriu teologic, care din 1940 "a

fost echivalat, în ce priveşte salarizarea, cu licenţa în teologie".

Lovitura cea mare a fost dată Academiei în urma Dictatului de la Viena (din 30 august

1940), când a fost nevoită să se refugieze o parte la Arad, iar altă parte la Caransebeş, unde şi-a

continuat activitatea în anul şcolar 1940-1941. În toamna anului 1941, prin bunăvoinţa

episcopului Dr. Vasile Lăzărescu Academia Teologică din Oradea s-a mutat la Timişoara, unde

a funcţionat până în anul 1948 (în edificiul Camerei de Comerţ, B-dul C. D. Loga nr. 3).

În anul 1948, în urma Legii pentru regimul general al cultelor religioase din România, a

fost desfiinţată şi Academia Teologică din Oradea (refugiată în Timişoara), aşa precum s-a

întâmplat şi cu Academiile Teologice din Arad şi Caransebeş.

Institutul Teologic din Cluj (apoi Academie Teologică) şi-a deschis porţile la 1

octombrie 1924, din iniţiativa episcopului Nicolae Ivan; dacă în primul an universitar (1924-

1925), institutul a început cu trei ani de studiu, cu studenţi primiţi de la celelalte Institute

Teologice existente: Sibiu, Arad şi Caransebeş, având în anul I şase studenţi, în anul II, 12, iar

în anul III, 14 studenţi, începând cu anul universitar 1925-1926, Institutul Teologic din Cluj a

fost înălţat la rang de Academie Teologică (cu patru ani de studiu), rămânând aşa până în anul

1948.

28

În ce priveşte procesul instructiv-educativ, Institutul Teologic, respectiv Academia

Teologică din Cluj a urmat Planul de învăţământ de la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi

Regulamentul privind educaţia de la Academia Teologică «Andreiană» din Sibiu.

Ca şi la Academia Teologică din Oradea, la început au fost admişi în institut tineri cu

bacalaureat sau absolvenţi de liceu, care trebuiau să obţină diploma de bacalaureat cât mai

curând posibil; mai târziu s-au primit numai tineri cu bacalaureat. La încheierea studiilor

universitare, absolvenţii primeau un Absolutoriu teologic, deşi ierarhii transilvăneni s-au luptat

din răsputeri (pentru toate Academiile Teologice din Transilvania) să primească dreptul de a

acorda licenţe în Teologie, dar s-au izbit de opoziţia hotărâtă a Facultăţii de Teologie din

Bucureşti, care a avut o puternică susţinere atât în Parlamentul ţării cât şi în Sfântul Sinod al

Bisericii noastre; singura Academie Teologică din Transilvania care a obţinut dreptul de a acorda

licenţe în Teologie a fost cea de la Sibiu, începând cu anul 1943. Opoziţia dârză faţă de Academiile

Teologice transilvănene nu era justificată, deoarece planul de învăţământ era acelaşi, ca şi în

Facultatea de Teologie din Bucureşti, cadrele didactice erau de valoare sensibil egală (o

dovedesc lucrările rămase de la ei); în schimb însă disciplina teologică transilvăneană era net

superioară Facultăţii de Teologie din Bucureşti, dovadă fiind Regulamentele de ordine

interioară ale Academiilor Teologice din Transilvania.

În baza Legii pentru regimul general al cultelor din 1948, Academia Teologică din Cluj

a fost numită Institut Teologic de grad universitar alături de şcolile teologice superioare de la

Bucureşti şi Sibiu.

Facultatea de Teologie din Chişinău din cadrul Universităţii din Iaşi a fost înfiinţată

în anul 1926, fiind rodul eforturilor comune ale clerului şi credincioşilor români (oameni de

cultură, parlamentari, preoţi, în frunte cu arhiepiscopul Gurie Grosu ş.a.).

29

Instituţia a fost organizată pe baza Regulamentului Facultăţii de Teologie din Bucureşti, cu

sprijinul unor cadre didactice (de la Facultatea din Bucureşti şi Facultatea de Teologie din

Cernăuţi); abia în 1937, Facultatea din Chişinău a avut un regulament propriu.

În urma evenimentelor istorice din vara anului 1940, Facultatea de Teologie din

Chişinău şi-a desfăşurat activitatea la Iaşi (între 1940-1941); în anul 1941 Facultatea de

Teologie din Chişinău (Universitatea din Iaşi) a fost desfiinţată de regimul comunist, prin

contopirea ei în Facultatea de Teologie din Bucureşti; majoritatea cadrelor didactice de la Chişinău-

Iaşi au fost "transferate" la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti.

2) Între anii 1948-1990

După cum s-a mai pomenit, prin Legea pentru regimul general al Cultelor din 4 august

1948, învăţământul teologic din România (de toate gradele) şi al tuturor cultelor religioase a

fost trecut sub controlul aspru al Ministerului Cultelor, mai apoi al Departamentului Cultelor;

în baza acestei legi "întregul învăţământ ortodox a fost trecut sub oblăduirea şi îndrumarea

Bisericii".

În urma acestei legi au fost desfiinţate Academiile Teologice din Arad, Oradea-

Timişoara, Caransebeş, Facultatea de Teologie din Cernăuţi; Facultatea de Teologie din

Bucureşti iar Academiile Teologice din Sibiu şi Cluj au fost transformate în Institute Teologice de

grad universitar. Majoritatea cadrelor didactice de la Facultăţile şi Academiile Teologice desfiinţate

au fost transferate la Institutele Teologice de grad universitar din Bucureşti, Sibiu şi Cluj.

O altă lovitură grea a fost dată învăţământului teologic universitar ortodox, în 1952, prin

desfiinţarea abuzivă de către statul comunist, a Institutului Teologic din Cluj; o parte a cadrelor

didactice de aici au fost transferate la institutele similare din Bucureşti şi Sibiu.

În perioada 1952-1990 au mai rămas în Patriarhia Română doar două Institute teologice: cel

de la Bucureşti şi cel de la Sibiu.

30

3) Între anii 1990-2000

Revoluţia din Decembrie 1989 a creat un nou cadru social şi cultural, favorabil

repunerii în drepturile lor fireşti a multor valori naţionale religioase româneşti. La acest proces

de renaştere spirituală au fost chemate să-şi aducă o contribuţie importantă şi şcolile noastre

teologice.

Trebuie reafirmat că, până la Revoluţia pomenită, erau în viaţă numai cele două Institute

teologice de prestigiu: Bucureşti şi Sibiu, care şi-au îndeplinit cu prisosinţă misiunea instructiv-

educativă în sânul Bisericii noastre.

Conform Legii 88/1993, învăţământul universitar din România (inclusiv cel teologic), trece

printr-un lung proces de evaluare (autorizare şi acreditare), specializările, facultăţile şi

universităţile (de stat şi particulare) care nu se încadrează în normele legii pomenite, fiind

desfiinţate.

31

4. Cultura teologică (lucrări de seamă)

Din anul 1885 până în prezent s-a scris şi tipărit foarte mult în domeniul teologiei

ortodoxe româneşti şi este greu să fie amintite toate lucrările teologice ale acestei perioade;

astfel că, în cele ce urmează, ne vom ocupa numai de lucrările reprezentative.

a) Ediţii româneşti ale Sfintei Scripturi

Sfânta Scriptură (primul izvor al Revelaţiei divine) sau părţi din ea a apărut în mai

multe rânduri în limba română până în anul 1885; noi, însă, ne vom ocupa, pe scurt, de

tipăriturile româneşti de seamă ale Sfintei Scripturi (sau părţi din ea), de după recunoaşterea

autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din 25 aprilie 1885 până în zilele noastre.

Prima ediţie de acest gen este Noul Testament, din 1886, tipărit cu aprobarea Sfântului

Sinod al Bisericii noastre; cuprinde numai textul celor patru Sfinte Evanghelii (de format mic),

editat într-o limbă "apropiată de cea bisericească" din zilele noastre .

Alte ediţii ale Noului Testament (cinci la număr), traduse de Prof. Dr. N. Nitzulescu, de

la Facultatea de Teologie din Bucureşti, au apărut cu binecuvântarea mitropolitului primat Iosif

Gheorghian (în 1897, 1906, 1908 şi 1911), iar alta a fost încadrată în Biblia din 1911 ; despre

traducerea Prof. Dr. N. Nitzulescu se afirmă că a fost "corectă şi clară", autorul luându-se după

"traducerile anterioare, mai ales Biblia de la Buzău, tot ce i s-a părut mai potrivit cu textul

originar şi numai la unele versete s-au făcut îndreptări după textul originar grecesc" .

O altă ediţie a Bibliei, editată cu aprobarea Sfântului Sinod, a apărut în anul 1914; în

traducerea ei „s-a folosit textul unor ediţii româneşti anterioare, care aveau la bază Septuaginta"

32

. Traducerea şi revizuirea textului au fost făcute de Pr. Prof. Dr. Grigorie Pişculescu (Gala

Galaction) şi Pr. Prof. Dr. Vasile Radu.

O nouă ediţie a Sfintei Scripturi în limba română a fost cea a lui D. Cornilescu, din

anul 1921; epuizându-se repede, a fost reeditată în 1922. Cu toate că, în traducerea sa D.

Cornilescu s-a folosit de Biblia de la Buzău (1854-1856), sau de alte traduceri româneşti sau

străine, teologii ortodocşi "au constatat existenţa în textul său a unor idei eterodoxe marcate în

traducerea tendenţioasă a unor versete, precum şi schimbarea cam arbitrară a graiului biblic

tradiţional, motive pentru care autoritatea bisericească a declarat-o scandaloasă şi eretică,

recomandând credincioşilor ortodocşi înlăturarea acesteia din lectura lor" .

Pomenim, apoi, alte două ediţii ale Noului Testament şi anume: Noul Testament de la

Mănăstirea Neamţ, din 1926, tradus de episcopul Nicodim Munteanu (mai apoi mitropolit şi

patriarh al României) şi Noul Testament, tradus de Grigorie Pişculescu (Gala Galaction), din

anul 1927.

Altă ediţie sinodală a Bibliei este cea din 1936, apărută prin purtarea de grijă a

patriarhului Miron Cristea, în traducerea lui Grigorie Pişculescu (Gala Galaction) şi Vasile

Radu; au avut la bază textul Septuagintei. Textul acestei Biblii a fost cel mai literar până la

acea dată.

Tot în anul 1936 a apărut la Mănăstirea Neamţ, Biblia ilustrată, în traducerea lui

Nicodim Munteanu, cu ilustraţiile făcute de Prof. I. D. Ştefănescu.

Doi ani mai târziu (în 1938) a apărut o altă ediţie sinodală a Bibliei, tot în traducerea lui

Grigorie Pişculescu (Gala Galaction) şi Vasile Radu.

În acelaşi an (1938), cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu sprijinul Societăţii Biblice

Britanice a fost editat Noul Testament, în traducerea vlădicăi Dr. Irineu Mihălcescu şi a Prof.

Dr. Teodor M. Popescu.

33

Între ediţiile româneşti ale Noului Testament, evidenţiem Noul Testament de la Cluj,

tălmăcit şi tipărit prin grija episcopului academician Nicolae Colan, într-o neaoşă limbă

românească (Ed. I, 1942 şi Ed. a II-a, 1945) .

O altă Biblie sinodală a apărut în anul 1944, în traducerea patriarhului României,

Nicodim Munteanu, după Septuaginta şi alte traduceri slave, franceze ş.a.

După câţiva ani a apărut Noul Testament (în 1951), într-o ediţie revi¬zuită de Grigorie

Pişculescu (Gala Galaction), N. Popescu şi mitropolitul Tit Simedrea .

La 280 de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688), a fost tipărită Biblia sau

Sfânta Scriptură (1968), în 100.000 de exemplare, la bază având textul Bibliei din 1936, ediţia

Bibliei sinodale din 1944, Noul Testament din anul 1951 şi textul revizuit al Psaltirii din 1937;

cuprinde de asemenea, cărţile şi fragmentele necanonice, precum şi şase hărţi policrome .

Pe vremea patriarhului Justinian Marina (1948-1977), s-a tipărit Sfânta Scriptură în

1968; în 1975 s-a retipărit, cu unele îmbunătăţiri, Sfânta Scriptură editată în 1968; la sfârşitul

ei, se prezintă, în plus "faţă de Biblia din 1968, un tabel cu unităţile de măsură şi monedele

menţionate în Sfânta Scriptură" .

Prin purtarea de grijă a patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986) şi cu aprobarea

Sfântului Sinod a apărut Biblia sau Sfânta Scriptură, în anul 1982; are la bază textul Bibliei din

1936, de asemenea, "6 hărţi în legătură cu Vechiul şi Noul Testament, precum şi 2 pagini de

informaţii, referitoare la unităţi de măsură şi monede menţionate în Sf. Scriptură, toate aşezate

la sfârşitul Bibliei" ; tot în 1982 a apărut o altă ediţie a Noului Testament.

Sub Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a apărut în 1988 Biblia sau Sfânta Scriptură;

ea are "aceleaşi caracteristici ca şi cea menţionată anterior" .

Tot în anul 1988 a fost reeditat Noul Testament de la Bălgrad (din 1648), de către

Episcopul Emilian Birdaş, iar zece ani mai târziu (în 1998), ediţia a II-a, Alba-Iulia, de către

Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Dr. Andrei Andreicuţ; de asemenea, în anul 1988 a fost

34

reeditată Biblia de la Bucureşti (din 1688) şi un deceniu mai târziu (1997), ediţia a II-a,

amândouă la Bucureşti, sub păstorirea Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist.

În anii 1992, 1997 şi 1999, tot prin purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh

Teoctist, au apărut noi ediţii ale Sfintei Scripturi, fiind identice cu cea din 1988.

Cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist a apărut, în 1993, Noul

Testament (comentat) al Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu; noutatea ediţiei constă

în: "1. scurte explicaţii, date la unele versete din text, consemnate în note la subsolul paginilor,

fără să aibă conotaţii de comentariu; 2. succinte introduceri, aşezate la începutul fiecărei cărţi a

Noului Testament, cuprinzând rezumative informaţii isagogice referitoare la cartea respectivă,

de real folos pentru cititor în familiarizarea sa cu unele noţiuni generale legate de istoricul,

conţinutul, contextul apariţiei cărţii pe care urmează a o citi etc.; 3. o reformulare a titlurilor

capitolelor, făcută, în special, după ediţia critică, a textului grecesc realizată de Kurt Aland.

Rămânând loc, pentru unele îmbunătăţiri, ediţia se prezintă ca una «de probă»" .

Câteva cărţi ale Vechiului Testament (traduse de Î.P.S. Bartolomeu) au apărut până în

anul 2001 în diferite edituri (Arhidieceana - Cluj-Napoca, Institutul Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Anastasia - Bucureşti); Biblia (completă) sau Sfânta Scriptură,

Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod (diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Î.P.S.

Bartolomeu) a apărut în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

în anul 2001, 1830 p. + 5 hărţi în legătură cu Vechiul şi Noul Testament; este o ediţie

importantă: "…ce aduce înlesnirea oferită de introducerile în cărţile biblice, belşugul de note şi

comentarii clarificatoare ale textului sfânt, metodă atât de necesară în zilele noastre când prin

tendinţele prozelitiste se oferă credincioşilor, cu agresiune, şi tălmăcirile eronate ale Sfintei

Scripturi (P.F. Patriarh Teoctist, Precuvântare la Biblie, Ediţie jubiliară, Bucureşti, 2001).

35

De-a lungul istoriei poporului român, Biblia sau Sfânta Scriptură a fost "manual" de

citire "carte" de istorie, mijloc de apărare a "unităţii de limbă… şi… de credinţă" , "pedagog"

spre Hristos, chezăşia mântuirii noastre în viaţa cea de apoi.

b) Traduceri din operele Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor bisericeşti

Al doilea izvor al Revelaţiei divine, Sfânta Tradiţie (sau Predania) este cuprinsă, în

bună parte, în operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti.

Lucrări sau părţi din operele Părinţilor Bisericii au apărut şi în veacurile trecute, dar

ediţiile de mare însemnătate au fost aduse la lumină abia în veacul nostru.

Amintim mai întâi colecţia patristică: Izvoarele Ortodoxiei. Cele mai de seamă opere

ale Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti traduse în româneşte scoasă la lumină de Pr. Dr.

Dumitru Fecioru şi Pr. Dr. Olimp Căciulă, care au publicat un număr de opt volume, după cum

urmează: Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (Bucureşti, ed. I, 1938, ed. a II-a 1943 şi ed. a

III-a, 1993); Sfântul Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi (Bucureşti, 1939); Clement

Alexandrinul, Pedagogul (Bucureşti, 1939); Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon

(Bucureşti, 1941); Sfântul Ioan Hrisostom, Cuvântări la praznice împărăteşti (Bucureşti, 1942);

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, I (Bucureşti, 1943); Sfântul Chiril al Ierusalimului,

Cateheze, II (Bucureşti, 1945); Asterie al Amasiei, Omilii şi predici (Bucureşti, 1946).

În acelaşi timp, Pr. Dumitru Fecioru a înfiinţat şi a condus colecţia: Părţi alese din

Sfinţii Părinţi, publicând în ea 20 de broşuri.

Altă colecţie de traduceri s-a intitulat: Biblioteca Părinţilor Bisericeşti, ce a fost

condusă de Pr. Matei Pâslaru, la Rm. Vâlcea, care, în 1931, împreună cu Pr. G. N. Niţu şi Prof.

Dr. Irineu Mihălcescu, a întemeiat "Colecţia teologică", în care "au apărut două volume, cu

traduceri din Părinţii apostolici şi canoanele apostolice" .

36

O altă operă însemnată este: Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care

arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere, introducere şi note, de Pr. Prof.

Dr. Dumitru Stăniloae, în 12 volume: vol. I (Sibiu, 1946) vol. II (Sibiu, 1947), vol. III (Sibiu,

1948), vol. IV (Sibiu, 1948), vol. V (Bucureşti, 1976), vol. VI (Bucureşti, 1977), vol. VII

(Bucureşti, 1977), vol. VIII (Bucureşti, 1979), vol. IX (Bucureşti, 1980), vol. X (Bucureşti,

1981), vol. XI (Roman, 1990), vol. XII (Bucureşti, 1991); reeditări: volumele I-IV (Bucureşti,

1992) ş.a.

Pomenim, apoi, colecţia: Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, iniţiată de patriarhul Iustin

Moisescu (1977-1986), şi proiectată în 90 de volume; până în prezent au apărut peste 50 de

volume.

Cei mai de seamă traducători ai acestei colecţii sunt: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,

Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Pr. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Pr. Prof.

Dr. Ioan Rămureanu, Prof. Dr. Nicolae Chiţescu, Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Prof.

David Popescu, Prof. Vasile Cojocaru, Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Zorica (Teodosia) Laţcu,

Prof. Dr. Nicolae Barbu, Pr. Drd. Ioan Buga, Radu Alexandrescu, Pr. Prof. Vasile Sibiescu,

Prof. N. Chirică, Lect. Dr. Dan Negrescu, Liana şi Anca Manolache ş.a.; de asemenea au fost

făcute traduceri parţiale din literatura patristică de către: Ioan G. Coman, Nicolae Cotos,

Aristide Geamănu, Gheorghe Tilea, Nicolae Donos, Dumitru Cristescu, Nicolae Petrescu,

Alexandru Moisiu şi alţii.

În acelaşi timp, îndeosebi, după Revoluţia din Decembrie 1989, anumite Centre

eparhiale din ţară au publicat, în editurile lor, lucrări din operele Sfinţilor Părinţi şi ale

Scriitorilor bisericeşti; de asemenea, aceeaşi nobilă acţiune este îndeplinită cu roade alese de

edituri bisericeşti sau particulare, sau în diferite colecţii şi anume: Colecţia "Scrieri filocalice",

Colecţia "Viaţa în Hristos", Colecţia "Metanoia", Colecţia "Ascetica", Editura "Anastasia",

Editura "Deisis", Editura Bizantină ş.a.

37

Scopul principal al editării şi reeditării operelor Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor

bisericeşti este de a aduce în epoca noastră duhul vieţii Bisericii primelor veacuri creştine, de a

reînvăţa drumul vieţii în Hristos, către viaţa veşnică.

La toate acestea se adaugă literatura teologică ortodoxă românească ce în mare parte a

fost alcătuită de către cadrele didactice din învăţământul teologic universitar şi seminarial din

Patriarhia Română.

38

5. Presa bisericească

Deşi învăţământul teologic din ţara noastră a început să prindă rădăcini încă din veacul

al XVIII-lea, presa bisericească ortodoxă a luat fiinţă abia la începutul veacului al XIX-lea . Cu

toate acestea, în cele ce urmează ne vom ocupa numai de presa bisericească reprezentativă

dintre anii 1885-2000.

a) În Ţara Românească şi Moldova (1885-1918)

Deşi trebuia să ne menţinem în limitele anilor pomeniţi nu putem să nu amintim faptul

că în timpul recunoaşterii autocefaliei Bisericii noastre (1885), fiinţau câteva serioase publicaţii

bisericeşti şi anume: Biserica Ortodoxă Română (înfiinţată în 1874), ca organ oficial al

Sfântului Sinod (iar mai târziu, ca buletin oficial al Patriarhiei Române), care apare până azi, cu

un număr pe fiecare lună, cu câteva întreruperi între anii 1878-1880 şi 1916-1921; în această

revistă s-au publicat valoroase studii de teologie, de istorie bisericească, predici, cronici

bisericeşti, documentare privind dezbaterile Sfântului Sinod ş.a.

Tot în această perioadă remarcăm revista de aleasă ţinută teologică: Ortodoxul, apărută

tot la Bucureşti, începând cu anul 1880, având ca redactor pe cunoscutul teolog grec, Prof. Dr.

Gheorghe Zottu (1842-1885) şi care a apărut şi după moartea lui, vreme de numai şase ani

(până la 24 august 1886); s-a evidenţiat prin serioase studii de teologie, de istorie bisericească,

de traduceri din Sfinţii Părinţi, de predici, de cronici din viaţa Bisericii noastre sau a altor

Biserici Ortodoxe surori ş.a.

Din încredinţarea Mitropolitului Iosif Naniescu al Moldovei (1875-1902), profesorii de

Teologie Constantin Erbiceanu şi Dragomir Demetrescu au înfiinţat la Iaşi publicaţia

39

bisericească: Revista teologică, care a apărut timp de patru ani (25 martie 1883-18 ianuarie

1887); era o publicaţie ce se voia drept răspuns la ziarul Deşteptarea de la Iaşi, scoasă de câţiva

preoţi ortodocşi nonconformişti, sub redacţia Prof. Univ. George Mârzescu, de la Facultatea de

Drept (din Iaşi); revista a publicat, de asemenea, importante studii de teologie şi de istorie

bisericească .

Spre sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea anumiţi profesori de

Teologie sau asociaţii de preoţi au întemeiat reviste şi ziare bisericeşti, publicaţii ce au fost de

mare folos atât teologilor cât şi preoţilor ortodocşi; între acestea amintim: Amvonul (1891-

1893), care a fost urmat de Amvonul şi Şcoala (1893-1894); Voinţa Bisericii Române (1891-

1894), Vocea Bisericii (un ziar bisericesc ilustrat, între 1894-1896), redactat de Prof. Univ. Dr.

Badea Cireşeanu; Teologul (1897-1898), iniţiat de un grup de studenţi de teologie, între care s-

a aflat şi Ioan Mihălcescu (mai târziu un remarcabil profesor de Teologie, iar, mai apoi,

mitropolit al Moldovei) ş.a. , Consolatorul, apărut la Bucureşti (între 1879-1880 şi 1898-1904);

din anul 1904 a apărut sub denumirea: Amvonul (1904-1916); Şcoala şi Biserica (1898-1914),

editată de Prof. D. Stănescu; Viitorul, revistă bisericească şi didactică (1898-1916), condusă de

prof. D. Boroianu; până în anul 1904 revista a apărut la Iaşi, iar apoi la Bucureşti; Revista

Ortodoxă (1912-1916), apărută la Bucureşti şi condusă de profesori iluştri de la Facultatea de

Teologie, în frunte cu Arhim. Iuliu Scriban, Ion Popescu-Pasărea, Ioan Mihălcescu ş.a.;

Biserica şi Şcoala, apărută la Galaţi între anii 1889-1897 (cu întreruperi); Menirea preotului

(1890-1898), Rm. Vâlcea, cu anumite întreruperi; Cuvântul adevărului (1902-1909), Rm.

Vâlcea; Revista Societăţii clerului argeşean "Frăţia" (1900), la Piteşti; din 1904 şi-a schimbat

denumirea în: Păstorul Ortodox (1904-1912); Calea Vieţii (1904-1912), la Curtea de Argeş;

Adevărul bisericesc (1912-1916), la Piteşti; Ortodoxul (1910-1913), la Iaşi; Cultura (publicaţia

cântăreţilor bisericeşti din România), între anii 1911-1915; Candela, revista Facultăţii de

40

Teologie din Cernăuţi (din 1882 până în 1946, cu o întrerupere începând cu primul război

mondial şi până în 1923) .

b) În Transilvania şi Banat (1885-1918)

Dacă "periodicele bisericeşti din Ţara Românească şi Moldova… aveau un pronunţat

caracter bisericesc-teologic, vom observa că cele din Transilvania aveau şi un caracter politic,

literar, pedagogic şi chiar economic" .

În anul 1885, cea mai reprezentativă publicaţie bisericească din Transilvania: Telegraful

Român (înfiinţat de mitropolitul Andrei Şaguna, la Sibiu în 1853) îşi câştigase, deja un renume

prin valoroasele sale articole cultural-naţionale şi bisericeşti; la conducerea sa a avut

personalităţi de seamă, şi anume: Aron Florian, Dr. Pavel Vasici, Visarion Roman, Zaharia

Boiu, Nicolae Cristea, Matei Voileanu, Remus [Eusebiu] Roşca, Nicolae Ivan (mai târziu

episcop la Cluj), Silvestru Moldovan, Elie Miron Cristea (mai apoi primul patriarh al

României), Teodor V. Păcăţianu; evidenţiem faptul că, după zece ani de la apariţie (din 1863),

Telegraful Român a apărut cu litere latine, fapt mult apreciat de cărturarii români, între aceştia

numărându-se şi marele poet Mihai Eminescu .

O altă publicaţie valoroasă a fost Biserica şi Şcoala, a Eparhiei Aradului, apărută la 30

ianuarie 1877; era o "foaie bisericească, şcolară şi economică", ce a avut la cârma ei redactori

de seamă: Vichentie [Vasile] Mangra (mai târziu mitropolit al Ardealului), Augustin Hamsea şi

Roman Ciorogariu (mai apoi episcop al Oradiei) .

La Eparhia Caransebeşului era Foaia Diecezană, ziar naţional şi cultural-şcolar, care a

apărut în 5 ianuarie 1886; între redactorii săi pomenim pe: Ioan Bartolomeu, Prof. Dr. Petru

Barbu şi Prof. Dr. Iuliu Iosif Olariu (de la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş) .

La Sibiu a apărut Foaia pedagogică (1897-1900), condusă de către Prof. Daniil

Popovici-Barcianu, sprijinit de Prof. Dimitrie Comşa, Prof. Petru Şpan şi Prof. Ioan Stroia de la

41

Academia Teologică din Sibiu; aici au fost publicate însemnate studii de pedagogie, necesare

atunci pentru şcolile româneşti din Transilvania; tot la Sibiu în 1907, Prof. Dr. Nicolae Bălan

(mai târziu mitropolit al Ardealului) a întemeiat prestigioasa Revistă Teologică, în care au fost

publicate studii de Teologie, de istorie bisericească, ştiri interne şi externe bisericeşti, recenzii,

fiind cea mai valoroasă publicaţie religioasă a timpului; la această revistă au colaborat, între

alţii, istoricii: Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Gh. Ciuhandu, teologii: Iuliu Scriban, Irineu

Mihălcescu ş.a.; tot aici (la Sibiu) a fost scoasă la lumină revista de pedagogie: Vatra şcolară

(1907-1914), înte¬meiată de Prof. Dr. Petru Şpan, care a condus-o până la moartea sa (în

1911), iar apoi de Prof. Vasile Stan (mai târziu episcop al Maramureşului) .

Tot reviste de pedagogie au publicat anumiţi învăţători, intitulate: Reuniunea

învăţătorilor români (1904-1914), din Eparhia Aradului şi Educatorul (1909-1914), din Eparhia

Caransebeşului .

În afară de aceste ziare şi reviste (mai ales cu caracter religios), clerici ortodocşi au

făcut să apară publicaţii pentru popularizarea culturii şi tradiţiilor româneşti; între acestea

amintim: Foaia ilustrată (în 1891), la Sibiu, redactată de Pr. Prof. Daniil Popovici-Barcianu;

Meseriaşul român (1886-1889), la Braşov, de Pr. Bartolomeu Baiulescu; Economul (adaos la

Foaia poporului din Sibiu) între 1892-1896 (cu sfaturi despre agricultură pentru ţăranii români);

Luminătorul (1880-1894), la Timişoara, condusă de Pr. Meletie Drăghici; Tribuna, din Sibiu

(1884-1903), editată de Ioan Slavici, la care au colaborat şi clerici ortodocşi; Tribuna poporului

(din 1897), intitulată mai târziu Tribuna (1903), de la Arad, a avut între redactorii ei pe Roman

Ciorogariu, rector al Institutului Teologic-Pedagogic din Arad (mai târziu, aşa după cum am

mai spus, episcop al Oradiei); Libertatea (1902-1933), de la Orăştie, care a apărut o vreme la

Bucureşti (1915-1916) şi chiar la Cleveland (S.U.A.); Gazeta poporului (în 1918), la Sibiu,

condusă de Prof. Dr. Nicolae Bălan, Prof. Dr. Silviu Dragomir şi Prof. Ioan Roşu, foaie ce a

militat pentru unirea Transilvaniei cu România ş.a.

42

c) Bucovina şi Basarabia (1885-1918)

În Bucovina, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost redactat Calendarul

(Almanahul) românesc bucovinean, la care a lucrat multă vreme viitorul mitropolit Silvestru

Morariu Andreevici, în vederea culturalizării maselor, pentru trezirea şi menţinerea

sentimentului religios şi naţional de aici. Către sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut revista

Candela (din 1882-1946, cu întrerupere de la începutul primului război mondial până în 1923) a

Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, în care s-au publicat prestigioase studii şi articole

de specialitate.

În ce priveşte Basarabia, în această perioadă de grea stăpânire rusească, pomenim doar

două periodice: primul în limba rusă: Kişinevskiie eparhialnâie viedomosti (cu text bilingv –

rus şi român între 1867-1881, iar apoi, până în 1918 numai în limba rusă); pe lângă problemele

„oficiale” ale Eparhiei Chişinăului au fost publicate o bună vreme şi teme istorice, teologice

ş.a.; cea de-a doua publicaţie, a fost în limba română şi s-a numit Luminătorul (apărută abia în

1908); în ea au fost imprimate articole teologice, istorice, pastorale, misionare şi chiar predici ;

mai apoi au apărut alte periodice româneşti precum: Basarabia, Viaţa Basarabiei, Moldoveanul,

Cuvânt mol¬dovenesc, Glasul Basarabiei, Calendarul Basarabiei, Calendarul moldovenesc .

d) Între anii 1918-1948

În timpul primului război mondial, mai ales între anii 1914-1916, o seamă de publicaţii

ortodoxe româneşti şi-au întrerupt ori şi-au încetat activitatea.

După încheierea războiului pomenit, dar mai ales după înfăptuirea idealului de veacuri a

poporului nostru: unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă-România (la 1 Decembrie 1918), unele

publicaţii şi-au reluat activitatea, dar, în acelaşi timp, au apărut altele noi.

43

De pildă, în anul 1921, apreciata revistă Biserica Ortodoxă Română şi-a reluat

activitatea; în 1929, cadrele didactice ale Facultăţii de Teologie a Universităţii din Bucureşti au

pus bazele revistei: Studii Teologice, în care au fost publicate materiale de înaltă ţinută

teologică; de asemenea, studenţii facultăţii pomenite au înfiinţat revista lor proprie întitulată:

Raze de lumină ; în Mitropolia Moldovei au mai apărut: Apostolul, Credinţa, Duminica

Ortodoxă, Vestea Bună, Foaia parohială, Tinerimea creştină, Cuvânt bun; în Eparhia

Râmnicului: Renaşterea (1922), Dumineca, Cuvântul parohiei; în Eparhia Buzăului: Buletinul

Eparhiei Buzăului, Lumină pentru toţi; în Episcopia Dunării de Jos: Vestitorul, Căminul,

Foaia parohială, Gazeta satelor; în Episcopia Constanţei: Tomisul şi Tomisul pentru popor .

În cadrul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, cadrele didactice au făcut să reapară

revista lor, Candela (1923-1946) .

La Academia Teologică din Sibiu, Revista Teologică şi-a reluat activi¬tatea în anul

1921, sub redacţia unor mari personalităţi ale timpului: Pr. Pompei Moruşca (mai târziu

episcop, sub numele de Policarp), între 1921-1923; Prof. Nicolae Colan (1923-1936, mai apoi

episcop şi mitropolit) şi Prof. Dr. Grigorie Marcu (1936-1947); Telegraful Român (Sibiu),

Lumina satelor, Oastea Domnului (Sibiu), Biserica şi Şcoala, Glasul Domnului (Arad), Biserica

Bănăţeană (Timişoara), Foaia Diecezană (Caransebeş) şi-au continuat activitatea; în două

Eparhii transilvănene s-au pus bazele unor publicaţii noi: Legea românească (1921), Duminica

Ortodoxă (Oradea) şi Renaşterea (1923, Cluj) .

În Mitropolia Moldovei au apărut periodicele: Mitropolia Moldovei (1925), Vestitorul

Satelor, Zorile, Calea Vieţii, Cronica Romanului (la Eparhia Romanului), Buletinul Eparhiei

Huşilor (la Huşi); în Mitropolia Bucovinei: Candela, Credinţa, Foaia Oficială a Mitropoliei,

Foaia ordonanţelor şi comunicărilor Consiliului Eparhial, Buletinul eparhiei Hotinului (la

Hotin); în Mitropolia Basarabiei: Luminătorul, Misionarul, Glasul adevărului, Misionarul

44

pentru popor, Foaia Misionară, Foaia Duminecală, Combaterea sectelor naţionale, Studentul,

Buletinul Eparhiei Cetăţii Albe-Ismail (la Ismail), Însemnări creştine (la Bălţi) .

În acelaşi timp, anumiţi profesori de Teologie sau preoţi au editat propriile lor publicaţii

bisericeşti; între acestea amintim: Duminica ortodoxă (Pr. Prof. Ioan Popescu-Mălăieşti);

Tinerimea creştină (Pr. Prof. Dr. Haralambie Rovenţa şi Pr. Prof. Mihai Bulacu); Predania (G.

Racoveanu); Noua revistă bisericească, Fântâna darurilor, Slova ortodoxă, toate editate la

Bucureşti; Păstorul ortodox, la Piteşti; Păstorul Tutovei, la Bârlad; Îngerul, la Buzău (1925-

1940); Căminul, Eparhia Dunării de Jos (Galaţi); Raza (Chişinău); Viaţa Ilustrată (editată de

Prof. Nicolae Colan, mai apoi Episcop), apărută la Sibiu şi Cluj; Duh şi adevăr (Timişoara,

1940); Glasul Bisericii, Bucureşti (1942); Revista de istorie bisericească, la Craiova (1943);

Altarul Banatului, Caransebeş (1944-1947) ş.a.

e) Între anii 1948-1989

Tăvălugul comunist, instaurat în ţara noastră la 6 martie 1945, a adus schimbări

profunde şi în viaţa Bisericii Ortodoxe Române; în anii ce au urmat, anumite Eparhii ortodoxe

au fost desfiinţate, ierahi înlăturaţi din scaun sau pensionaţi forţat, clerici arestaţi sau

întemniţaţi, tipografii închise, reviste şi ziare bisericeşti interzise să mai apară.

În "noul context de viaţă", din cadrul publicaţiilor ortodoxe româneşti, unele au mai

rămas în fiinţă, ori au fost întemeiate altele noi: Biserica Ortodoxă Română (din 1874),

Telegraful Român (din 1853), Studii Teologice (din 1949, serie nouă, a II-a); au fost înfiinţate

publicaţiile: Ortodoxia (din 1949), axată, mai ales pe teme teologice ortodoxe şi

interconfesionale; Glasul Bisericii (din 1942), organ oficial al Mitropoliei Ungrovlahiei;

Mitropolia Moldovei şi Sucevei (la Iaşi, din 1950); Mitropolia Ardealului (la Sibiu, din 1956);

Mitropolia Olteniei (la Craiova, din 1950) şi Mitropolia Banatului (la Timişoara, din 1951); din

anul 1971, apare la Bucureşti (trimestrial) un buletin informativ întitulat: Romanian Orthodox

45

Church (în Limba engleză şi Limba franceză), îndeosebi cu date privitoare la viaţa Bisericilor

din ţara noastră ; remarcăm, în mod deosebit, faptul că studiile, articolele şi toate materialele

publicate în presa noastră bisericească din perioada comunistă au fost de un înalt nivel teologic

şi ştiinţific. Ele sunt lucrări de referinţă nu numai pentru teologi, ci şi pentru oamenii de cultură

români şi străini.

f) Între anii 1989-2000

Revoluţia din Decembrie 1989 a creat Bisericii noastre şi condiţii de a putea reînvia

apariţia unor publicaţii interzise în perioada comunistă sau de a edita altele noi.

În acest context trebuie amintit faptul că, după revoluţie, publicaţiile centrale (Biserica

Ortodoxă Română, Studii Teologice, Ortodoxia, Glasul Bisericii, ultima a Mitropoliei

Munteniei şi Dobrogei şi Romanian Orthodox Church) precum şi cele mitropolitane

(Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Mitropolia Ardealului, Telegraful Român, Mitropolia

Olteniei şi Mitropolia Banatului) şi-au continuat existenţa şi de acum înainte.

Începând cu anul 1990, chiar unele reviste mitropolitane şi-au schimbat numele,

precum: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, într-o primă fază în: Mitropolia Moldovei şi

Bucovinei (în 1990), apoi în: Teologie şi Viaţă (din 1991), Mitropolia Ardealului în: Revista

Teologică (din 1991), în amintirea vechii reviste cu acelaşi nume, care a fiinţat până în 1947 şi

Mitropolia Banatului (din 1951) schimbată în: Altarul Banatului (din 1990).

De remarcat faptul că, tot din anul 1990, unele Centre eparhiale sau chiar protoierii

(protopopiate), mănăstiri, parohii, facultăţi de teologie au reluat publicarea periodicelor

interzise "sub comunişti ori au purces la editarea unor noi reviste şi ziare bisericeşti"; între

acestea pomenim: Candela Moldovei (Arhiepiscopia Iaşilor), Cuvânt şi suflet, Protopopiatul I

Iaşi; Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, mai apoi, Vestitorul Ortodoxiei şi Chemarea credinţei

(revistă pentru copii), editate de Patriarhia Română; Renaşterea (reapariţie), editată de

Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului; Învierea, publicată de Arhiepiscopia Timişoarei;

46

Renaşterea Ortodoxă, editată de Arhiepiscopia Craiovei; Tomisul Ortodox, publicată de

Arhiepiscopia Tomisului (Constanţa); Lumină pentru suflet, editată de Arhiepiscopia

Târgoviştei; Candela, publicată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor; Renaşterea (reapariţie),

editată de Episcopia Râmnicului; Glasul Adevărului, publicată de Episcopia Buzăului; Credinţa

străbună, editată de Episcopia Alba Iuliei; Lumină Lină, publicată de Episcopia Argeşului

(Curtea de Argeş); Călăuza Ortodoxă, editată de Episcopia Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului;

Legea românească (reapariţie), editată de Episcopia Oradiei; Graiul Bisericii noastre şi Graiul

Mara¬mureşului, publicate de Episcopia Maramureşului şi Sătmarului; Foaia Diecezană

(reapariţie), editată de Episcopia Caransebeşului; Chemarea credinţei, publicată de Parohia

Lucaci din Bucureşti; Credinţa Neamului, editată de Mănăstirea Bistriţa-Neamţ; Bunavestire,

publicată de Protopopiatul Beiuş ; Altarul Român şi Pâinea Vieţii, editate de Fundaţia "Sf.

Sava"-Buzău; Samarineanul milostiv, publicată de Capela Spitatului Judeţean Buzău; Păstorul

Tutovei, editată de Protopopiatul Bârlad; Maran-atha, publicată de Protopopiatul din Alba-

Iulia; Păstorul ortodox, editată de Episcopia Argeşului; Raţiunea Mistică, publicată de Parohia

"Sf. Gheorghe-Nou" din Bucureşti; Glasul adevărului, publicată de Episcopia Alexandriei şi

Teleormanului; Cronos, editată de Protopopiatul Tg. Mureş; Epifania, publicată de Mănăstirea

"Sf. Ioan Botezătorul" Alba Iulia; Revista de Teologie Sfântul Apostol Andrei, editată de

Arhiepiscopia Tomisului, Facultatea de Litere şi Teologie Ortodoxă Constanţa ; Grai

Românesc, publicată de Episcopia Covasnei şi Harghitei; în acelaşi timp şi unele Facultăţi de

Teologie Ortodoxă de la noi au publicaţiile lor proprii şi anume: Facultatea de Teologie

Ortodoxă din Cluj-Napoca are două publicaţii: Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia

Orthodoxa şi Anuarul Facultăţii; studenţii aceleiaşi facultăţi cu revista lor: Logos, schimbată

apoi în Itinerarii; Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, editează: Analale Universităţii

"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Seria Teologie; Facultatea de Teologie din Arad are

publicaţiile: Anuarul Facultăţii, Teologia şi Calea mântuirii (ziar); Facultatea de Teologie

47

Ortodoxă din Craiova: Analele Universităţii din Craiova. Seria Teologie. Facultatea de

Teologie Ortodoxă din Alba Iulia: Credinţa Ortodoxă; Facultatea de Teologie Ortodoxă din

Oradea: Orizonturi Teologice; Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Litere, Secţia

Teologie Ortodoxă: Ortodoxia Maramureşeană; Secţia de Teologie Ortodoxă-Litere Galaţi:

Analele Universităţii "Dunărea de Jos" Galaţi. Fascicula Teologie şi istorie la Dunărea de Jos.

Materialele publicate în revistele şi ziarele bisericeşti din ultimul deceniu (1990-2000)

se adresează nu numai teologilor şi oamenilor de cultură, ci şi maselor largi de credincioşi, toţi

beneficiind de bogăţia conţinutului lor.

48

6. Arta şi muzica bisericească

a) Arhitectura bisericească

Dacă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea s-a putut constata tutela stilului neoclasic

în arhitectura şi pictura noastră bisericească, curent artistic inspirat din academismul Şcolii de

bele-arte din Paris, din ultimul deceniu al aceluiaşi veac a început să se afirme "specificul

naţional în artă". Noul curent era rezultatul acţiunilor oamenilor de cultură progresişti, de după

revoluţia din 1848, care au socotit "că singura cale către o creaţie artistică proprie, specifică, nu

poate fi alta decât aceea a căutării unor forme noi sprijinite pe tradiţii autohtone". Iniţiatorul şi

promotorul noului curent a fost Alexandru Odobescu, care, adresându-se, îndeosebi,

arhitecţilor, milita pentru "formarea unor arte naţionale", şi că, pentru înfăptuirea acestor

deziderate, "au trebuinţă a pătrunde în spiritul arhitectural al vieţii, au trebuinţă a trage din

popor ideea unei arhitecturi nouă;" le sugera totodată ca surse de inspiraţie "monumentele

româneşti rămase din trecut", mai cu seamă bisericile, mănăstirile şi alte construcţii bisericeşti.

În urma acestor acţiuni, a luat fiinţă la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul

veacului al XX-lea "stilul naţional în arhitectura civilă", mai ales prin arhitecţi ca Ion Mincu,

precum şi cel "bizantino-românesc în arhitectura noastră bisericească, datorită arhitecţilor şi

istoricilor de artă grupaţi în jurul fostei Comisiuni a Monumentelor Istorice (N. Iorga, Gr.

Cerkez, N. Ghika-Budeşti ş.a.)".

De remarcat că "cel dintâi arhitect, care a încercat să opună eclectismului cosmopolit al

arhitecturii acelei vremi opere noi în ale căror forme se afirmau trăsături specific naţionale, a

fost Ion Mincu"; el a făcut "arhitectură în stil naţional românesc", numai după ce vreme de un

49

an a studiat cu atenţie "câteva mănăstiri şi case vechi de tip popular", surse serioase de

inspiraţie pentru opera sa de mai târziu.

În ce priveşte bisericile din Moldova din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la

unele dintre ele se poate constata "o influenţă a arhitecturii ruseşti, mai ales turlele în formă de

bulb de ceapă"; aceleaşi influenţe "ale stilului rusesc" se pot observa şi la alte biserici de la ţară

din părţile moldovene. Însă majoritatea bisericilor din localităţile rurale de aici au fost

construite "în stilul tradiţional românesc, cu reminiscenţe ale stilului lui Ştefan cel Mare în

Moldova (turle, contraforţi) sau ale stilului brâncovenesc în Ţara Românească (pridvorul

deschis la intrare)".

În Transilvania, din pricina condiţiilor istorice de până la 1918, nu s-a putut dezvolta un

stil arhitectonic similar cu cel din Ţările Române. Cu toate acestea, în ţinuturile maramureşene,

bihorene şi chiar hunedorene, îndeosebi în localităţile sărace s-au ridicat biserici din lemn,

caracteristice arhitecturii religioase româneşti din Transilvania. Ele erau, de obicei, construite

pe coline, ridicate pe o temelie (soclu) din piatră, sau, adeseori, aveau (drept temelie) tălpi

solide din stejar ori tisă. Construite "pe un plan de cele mai multe ori dreptunghiular (mai ales

treflat), corpul lor e alcătuit dintr-o singură navă, despărţită transversal în două încăperi

(pronaos sau tindă şi naos) şi terminată totdeauna spre răsărit printr-o absidă mai îngustă decât

nava, de formă dreptunghiulară ori poligonală (cu trei, patru sau mai multe laturi), rareori

circulară. Pereţii laterali sunt făcuţi din bârne solide, de stejar, carpen, frasin, fag, tisă sau

gorun, aşezate orizontal şi îmbinate la colţuri în mod ingenios şi solid; pe dinăuntru, acestea

sunt făţuite cu un strat de tencuială, spre a primi pictura. Pronaosul este acoperit cu tavan drept,

iar naosul, de obicei, cu boltă semicirculară în sensul lungimii, e făcut din bârne aşezate în lung

şi susţinute uneori de arcuri duble transversale. Un portic deschis, sprijinit pe stâlpi, se întinde

fie numai pe faţada de vest, fie pe cea de sud (unde în acest caz e şi intrarea), fie pe laturile de

sud şi vest, sau pe ambele faţade laterale. Acoperişurile din şindrilă sunt foarte înalte, în două

50

sau mai multe pante (feţe) repezi, spre a înlesni scurgerea apei şi a zăpezilor, şi cu streşini joase

şi largi, spre a proteja corpul clădirii (bisericile maramureşene au şi o poală continuă), sub

nivelul acoperişului principal, pentru a proteja ferestrele joase şi scunde”.

O caracteristică de seamă a bisericilor din lemn din Transilvania, şi care le deosebeşte

de alte lăcaşuri de cult (tot din lemn) din anumite zone ale ţării este turnul-clopotniţă înălţat

peste pronaos. De precizat că "aceste turnuri-clopotniţe sunt alcătuite dintr-o bază în formă de

turlă prismatică cu patru laturi, peste care se ridică un foişor deschis pe stâlpi (camera

clopotelor), terminat printr-un elegant coif piramidal, înalt şi ascuţit, ca o săgeată care vrea să

străpungă cerul, având în vârf o cruce de metal înfiptă în bulbi minusculi; uneori (mai ales în

Bihor, Cluj şi Sătmar) coiful acesta este încadrat, la bază, de patru mici turnuleţe". Aceste

turnuri "trădează o influenţă a artei culte occidentale de stil gotic, dar ele reprezintă de fapt

interpretări româneşti reuşite ale modelelor străine şi realizări meritorii ale artei constructive

populare. Există şi turnuri de tip baroc, mai scunde şi de o înfăţişare mai greoaie".

În Oltenia, Muntenia şi Moldova acest tip de biserică este mai rar întâlnit; ele au o

arhitectură mai arhaică, mai simplă şi fără turn-clopotniţă. Lăcaşurile de cult din aceste zone

ale ţării au "plan dreptunghiular, cu sau fără turlă în Oltenia şi Muntenia (Grămeşti-Vâlcea,

Ştefăneşti şi Zătrini-Vâlcea) şi plan mai des treflat în Moldova, unde ele caută să imite mai

mult arhitectura bisericilor de zid atât la exterior cât şi în interior (biserica de lemn de la Putna,

adusă de la Volovăţ, bisericile din Broşteni, Rediu, Itrineşti, Bistricioara-Neamţ, Brusturi,

Dragomireşti-Neamţ, Vama şi Horodnicul de Jos, judeţul Suceava".

În schimb, "bisericile din zid din Transilvania (din piatră sau cărămidă) sunt în general

influenţate de stilul lăcaşurilor de cult catolice şi protestante". În ce priveşte planul lor, în

general,ele sunt "în formă de biserică sală, cu latura de est semicirculară, iar deasupra

pridvorului de la intrare se ridică întotdeauna un turn-clopotniţă". Altele, însă, au plan triconc,

cu altarul semicircular în interior şi poligonal (de regulă) în exterior. Lăcaşurile de cult au, de

51

obicei, împărţirea clasică: altar, naos şi pronaos, la care (în unele cazuri) se mai află un pridvor

închis sau deschis. Inima arhitectonică a edificiului este bolta naosului, semisferică, ridicată pe

pandantivi şi tambur, la intersecţia planimetrică a celor două braţe ale crucii; uneori la diferite

lăcaşuri de închinare se găseşte o boltă şi pe pronaos.

În acelaşi timp, în Transilvania şi Banat au fost ridicate câteva biserici în stil baroc,

care se caracterizează prin monumentalitate şi mare bogăţie în ornamentaţia arhitecturala.

De amintit că, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a început o amplă acţiune de

restaurare a monumentelor istorice din Ţara Românească şi Moldova; din păcate însă, arhitecţii

fiind străini şi fără cunoştinţe privitoare la arta veche românească, au schimbat parţial sau total

înfăţişarea lăcaşurilor de cult din epoca medievală.

Abia în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, monumentele istorice au intrat în grija

unor oameni de cultură din ţara noastră şi anume: Pr. Grigorie Musceleanu din Bucureşti,

Episcopul Melchisedec Ştefănescu, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Grigore

Tocilescu, Alexandru Xenopol, Vasile Alexandrescu Urechia, iar mai apoi Nicolae Iorga. În

vederea ocrotirii monumentelor istorice şi de artă, în 1880 a fost înfiinţată Comisia

arheologică, sub îndrumarea lui Alexandru Odobescu. Mai târziu, în 1892, a fost votată Legea

pentru descoperirea monumentelor şi obiectelor antice, după care s-a dat un Regulament

privind conservarea şi restaurarea monumentelor publice.

În vederea susţinerii acţiunii de refacere a monumentelor istorice, dar, mai ales, pentru a

da publicităţii rezultatele cercetărilor în acest domeniu, din anul 1908 a apărut vreme de patru

decenii Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice. Câţiva ani mai târziu, în 1913, a fost

abrogată "Legea pentru descoperirea monumentelor şi obiectelor antice", promulgându-se una

nouă, prin care a luat fiinţă Comisiunea Monumentelor Istorice. Această Comisie avea

însărcinarea de a se îngriji de conservarea şi restaurarea monumentelor istorice. În anul 1919,

însă, intra în vigoare o altă Lege, privitoare la acest domeniu de activitate, prin care să se

52

impulsioneze procesul de refacere şi conservare a monumentelor publice; el era încetinit, ceea

ce a dus, pentru o vreme, la punerea în pericol a patrimoniului cultural naţional.

Dintre lăcaşurile de cult reprezentative de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

primele decenii ale secolului al XX-lea mai amintim: Catedrala mitropolitană din Iaşi (1833-

1887), o combinaţie dintre planul tradiţional moldovenesc şi cel al stilului romanic; Catedrala

arhiepiscopală din Sibiu (1902-1906), o îmbinare a stilului bizantin cu cel gotic; Catedrala

Reîntregirii din Alba Iulia (1921-1923), o sinteză a mai multor elemente de arhitectură

românească (din vremea lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu); Catedrala

arhiepiscopală ortodoxă din Cluj (1923-1933), înălţată într-un stil bizantin românesc şi

Catedrala mitropolitană din Timişoara (1936-1946), îmbină elemente din toate provinciile

româneşti cu cele bizantine.

După aceste scurte consideraţii privitoare la lăcaşurile de cult, dar şi la Instituţiile

ocrotitoare ale acestora, de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din veacul al XX-lea, în cele ce

urmează vom evidenţia doar câteva dintre realizările de seamă din domeniul arhitecturii

bisericeşti din ţara noastră.

Referindu-ne la această problemă, putem afirma că, în general, "ţările române au rămas

credincioase canonului arhitectonic bizantin şi că acest strâns ataşament n-a exclus totuşi

găsirile, soluţiile şi creaţiile locale autohtone, care i-au dat o notă specifică şi o coloratură

particulară, ce nu se întâlneşte în altă parte. Se poate spune că această «amprentă bizantină»,

venită la noi - cum se ştie - pe mai multe căi, alături de ceea ce s-a numit «sigiliul Romei», a

asigurat, în decursul istoriei, unitatea sufletească şi naţională a poporului nostru. Constructorii

români au impus, prelucrat, adâncit şi stilizat, cu pricepere şi rafinament, elementele

caracteristice ale vechii noastre arhitecturi".

În această perioadă s-au înălţat lăcaşuri de cult "cu planurile tradiţionale, ceea ce

reprezintă permanenţa artistică, adică în formă triconcă, trilobată sau în cruce înscrisă, fie cu

53

braţele egale, fie cu latura apuseană alungită, sau unele forme arhaizante româneşti, dar la care,

adăugându-se şi alte elemente noi, interpretative sau de viziune, … au dat… naştere unor

edificii de remarcabilă unitate, expresivitate şi monumentalitate".

b) Muzica bisericească

Dacă facem o privire generală asupra muzicii bisericeşti din Biserica noastră, din a doua

jumătate a veacului al XIX-lea până astăzi, se observă că ea a cunoscut o dezvoltare continuă.

Referindu-se aproximativ la această perioadă, unul dintre cei mai reprezentativi profesori de

Muzică bisericească de la noi afirmă următoarele: "Secolul al XIX-lea a fost o epocă de înnoiri

radicale în muzica bisericească: reforma muzicii psaltice şi aplicarea ei în toate provinciile

româneşti; organizarea şcolilor muzicale bisericeşti oficiale şi a Seminariilor; introducerea

masivă a cântării corale în biserică, alături de cea omofonă, apariţia corurilor bisericeşti, pe

lângă cele mitropolitane şi episcopale, şi în alte oraşe din toate provinciile româneşti; numărul

mare de tipărituri muzicale bisericeşti; numărul impresionant de manuscrise de genul acesta,

care se foloseau pe lângă tipărituri; specializarea unui număr tot mai mare de profesori,

protopsalţi, compozitori.

Tot ce s-a putut acumula în biserică pe linie muzicală s-a făcut în acest secol de plină

creaţie muzicală, ca în secolul al XX-lea să vină o epocă de sinteză a tot ce-i mai frumos, mai

echilibrat, mai clar, mai accesibil, ca şi de continuare pe anumite planuri a acţiunilor începute

acum; unificare şi uniformizare în cântare, prelucrare şi armonizare a tezaurului muzical

existent, valorificarea capodoperelor muzicale bisericeşti - omofone şi polifone - şi

consemnarea atâtor evenimente din viaţa muzical-bisericească în istoria muzicii bisericeşti la

români, lucrări, monografii, studii, eseuri, recenzii, ce se vor adăuga la dezvoltarea

muzicologiei bisericeşti…" Vorbind despre modul cum au lucrat compozitorii perioadei

amintite, acelaşi dascăl spune: "Secolul al XIX-lea a fost o perioadă de tatonare, când

54

compozitorii au lucrat, cu mici excepţii sub influenţa unor curente muzicale străine de spiritul

Bisericii noastre; secolul al XX-lea constituie epoca de cimentare a unui stil autohton. Acum se

depun eforturi în vederea unei direcţionări spre adevărata cale a prelucrării şi armonizării

cântărilor psaltice, moştenite din volume, prin filieră bizantină, de către toată suflarea

românească". Este un proces de durată care va reda Bisericii noastre întregul tezaur al

melosului bizantin autentic.

7. Societăţi şi Asociaţii culturale ortodoxe româneşti

Promovarea culturii naţionale şi universale s-a realizat în bună măsură, prin diferite

societăţi ce au avut atât caracter laic cât şi religios; este vorba despre anumite societăţi

ştiinţifice şi culturale, la care şi-au adus contribuţia, deopotrivă, laici şi clerici; în tema de faţă

ne interesează doar cele fiinţate de latura ortodoxă, în perioada 1885-2000.

În general, numărul societăţilor ştiinţifice şi culturale (implicit şi cele religioase) a

început să sporească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, toate având acelaşi scop:

promovarea spiritualităţii neamului românesc în circuitul naţional şi universal; referindu-ne la

cele ortodoxe, ele aveau ca obiectiv răspândirea culturii şi a credinţei străbune în rândul

poporului român şi ale Bisericii majoritare din provinciile ce aveau să alcătuiască, mai apoi,

România Mare; de precizat că, deşi unele societăţi aveau o misiune filantropică, ele purtau şi

un mesaj-cultural.

Societăţile şi asociaţiile ortodoxe au avut atât un caracter general, adică pentru întreaga

Patriarhie, cât şi unul local (pe ţinuturi româneşti, pe eparhii sau chiar localităţi); din prima

categorie pomenim: Asociaţia Generală a Clerului, cu sediul în Bucureşti; Societatea

Ortodoxă a Femeilor Române (tot în Bucureşti), Asociaţiunea studenţească creştină (pentru o

vreme tot la Bucureşti); din a doua categorie pomenim: în Arhiepiscopia Bucureştilor:

55

Asociaţiunea Generală a Preoteselor Ortodoxe din România (Bucureşti); Societatea "Ajutorul"

(în Bucureşti); Societatea Clerului din judeţul Prahova; Societatea Clerului din judeţul

Dâmboviţa; Asociaţia "Patriarhul Miron" (Bucureşti) şi Societatea "Solidaritatea" (Bucureşti).

În cadrul Mitropoliei Moldovei amintim: Societatea "Ocrotirea" (Iaşi).

În Mitropolia Transilvaniei: Asociaţia Clerului "Andrei Şaguna" (în Sibiu), cu cinci

secţiuni, în cele cinci Eparhii: Sibiu, Arad, Caransebeş, Oradea şi Cluj; Societatea "Sf.

Gheorghe"; Asociaţia "Oastea Domnului"; Frăţia Ortodoxă Română; Societatea de lectură

"Andrei Şaguna" a Institutului Teologic Pedagogic (respectiv Academia Teologică

"Andreiană") din Sibiu; Societăţile de lectură a "clericilor" de la Institutul Teologic din Arad şi

Caransebeş; Societatea studenţilor teologi "Credinţa ortodoxă" din Cluj.

La Eparhia Tomisului: Societatea "Ortodoxia"; Societatea "Episcopul Gherontie" şi

Societatea "Cuvioasa Paraschiva", la Constanţa.

În cadrul Eparhiei Dunării de Jos: Societatea "Solidaritatea", din Galaţi.

La Episcopia Râmnicului-Noul Severin: Societatea "Renaşterea", la Râmnicu Vâlcea.

În Basarabia amintim: Asociaţia Clerului din Basarabia; Societatea "Frăţimea

Naşterii lui Hristos", Societatea istorico-arheologico-bisericească din Basarabia, cu revistă

proprie: Revista Societăţii (în 9 vol., în limba română) şi Societatea "Frăţimea Profesorilor de

Religie".

În Bucovina pomenim: Asociaţia Clerului din Bucovina, Societatea Muzicală

"Armonia", Societatea literară a studenţilor teologi ai Academiei Ortodoxe şi Societatea

pentru cultura şi literatura română în Bucovina.

Majoritatea acestor asociaţii şi societăţi au funcţionat până în anul 1948, când au fost

desfiinţate de către regimul comunist din România.

Abia după 1989 au început să ia fiinţă alte societăţi culturale ortodoxe, care şi-au lărgit

sfera de activitate în domeniul misionar şi chiar ecumenist; între ele amintim pe cele mai

56

reprezentative şi anume: Liga Tineretului Ortodox Român; Asociaţia Studenţilor Creştini

Ortodocşi (cu filiale în toată ţara); şi-au reluat activitatea Oastea Domnului, Frăţia Ortodoxă

Română, Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe; Societatea Culturală-Bisericească

"Mitropolitul Varlaam", la Chişinău ş.a.

Înfiinţate "pentru ridicarea şi cultivarea tot mai desăvârşită a clerului ortodox… dar şi a

credincioşilor…, precum şi pentru a da posibilitate… să-şi strângă rândurile şi să aibă putinţa

unui sprijin reciproc…", societăţile culturale ortodoxe româneşti au sporit numărul instituţiilor

de spiritualitate ale neamului nostru; prin "munca lor" au contribuit la progres moral, la

statornicie în credinţă, la cultură şi civilizaţie în sânul poporului român.

8. Viaţa monahală

Cu solide rădăcini în veacurile creştine primare, monahismul românesc a beneficiat din

veacul al XIV-lea de influenţele binefăcătoare ale isihasmului, prin care se practică, până astăzi

virtuţi alese cum sunt: curăţia inimii, pocăinţa şi conştiinţa trează.

În decursul vremii, în toate provinciile româneşti au existat monahi care au dus o viaţă

morală aleasă, în duh isihast; poporul nostru i-a numit şihastri, adică persoane care trăiau în

locuri retrase, departe de valurile vieţii de fiecare zi. Se pare că acest fel de viaţă retrasă, în

natură, e specifică poporului român, înclinat mai mult spre meditaţie, linişte şi pace. Călugării

români "s-au îndeletnicit fără contenire cu rugăciunea şi munca pentru a nu da răgaz cugetului

şi trupului de a se abate de la chemarea cea sfântă. Pe lângă alte trudnice îndeletniciri, monahii

din mănăstirile noastre s-au străduit şi în domeniul scrisului; au scris şi au transcris manuscrise

şi cărţi, diferite antologii de texte sfinte, cronici, manuscrise psaltice. Au pictat icoane şi au

zugrăvit biserici, au sculptat în piatră, în lemn şi în metal, au realizat miniaturi, de aleasă

valoare artistică. În diferite momente ale istoriei poporului nostru, în cadrul unor evenimente

cruciale din viaţa acestuia, monahi luminaţi, ierarhi ridicaţi din rândurile lor, au participat activ

la lupta poporului, au îndeplinit misiuni diplomatice şi adesea s-au aflat în chip direct în fruntea

mişcărilor populare pentru drepturi sociale, pentru o viaţă mai demnă, pentru independenţa şi

57

libertatea Patriei. Strădaniile lor spirituale şi culturale s-au îngemănat totdeauna cu iubirea de

neam şi ţară".

Dacă în Moldova şi în Ţara Românească, viaţa monahală şi-a urmat cursul firesc de

înflorire, viaţa călugărească din Transilvania a fost suprimată din ordinul Curţii din Viena, de

către generalul Adolf Bukow, care a distrus peste 150 de schituri şi mănăstiri, pentru că

românii ortodocşi s-au opus acţiunii uniate, catolice, din a doua jumătate a veacului al XVIII-

lea. Aşa putem înţelege mai bine prezenţa în număr aşa de mare a monahilor transilvăneni în

mănăstirile din Moldova şi Ţara Românească, în perioada pomenită.

Un secol mai târziu, însă, viaţa monahală din Moldova şi Ţara Românească a fost

puternic lovită de secularizarea averilor mănăstireşti din 1863. În urma acestei legi peste "200

de mănăstiri şi schituri au fost transformate în parohii…, iar altele au rămas în paragină sau au

fost folosite ca închisori şi spitale, precum: Văcăreşti, Cotroceni, Mâslea, Bisericani, Pângăraţi

şi altele".

Menţionăm că, dintr-un Anuar al Bisericii noastre pe anul 1909, reiese că existau atunci

în România (în afară de Transilvania, Bucovina şi Basarabia), "33 mănăstiri şi schituri de

monahi, cu un număr de 912 vieţuitori şi 25 mănăstiri şi schituri de maici, cu un număr de 2176

călugăriţe şi surori".

Mai apoi, în vremea primei conflagraţii mondiale "monahismul românesc a suferit,

alături de întreaga ţară, toate urmările războiului. Tinerii fraţi din mânăstiri erau luaţi la război,

sute de călugăriţe lucrau ca surori de caritate pe front şi în spitale de răniţi; unele schituri şi

chiar mânăstiri au fost jefuite, distruse de incendii sau au fost abandonate, iar o parte dintre

preoţii călugări slujeau prin sate, la bisericile rămase fără slujitori".

În urma înfăptuirii Unirii Transilvaniei cu România (la 1 decembrie 1918) s-a dat un

nou impuls vieţii mănăstireşti; au fost reorganizate unele mănăstiri şi schituri, iar mulţi tineri au

îmbrăţişat viaţa călugărească. Se poate afirma că, în perioada interbelică, viaţa monahală

românească a fost cea mai înfloritoare din veacul nostru.

Remarcăm faptul că, în această perioadă, pe lângă viaţa mănăstirească de obşte, a luat

un deosebit avânt şi duhul isihast în diferite sihăstrii şi schituri şi anume: Sihăstria, Sihla,

Icoana, Agapia Veche, Sihastru, Măgura, Tarniţa, Poiana Mărului, Rogoz, Peştera

Ialomicioarei, Frăsinei ş.a.

În general, în munţi au dus o viaţă isihastă călugări şi chiar călugăriţe "care citeau zilnic

psaltirea întreagă şi primeau o singură masă pe zi, seara, fără untdelemn. Numai sâmbăta şi

Duminica mâncau brânzeturi şi ulei"; de obicei, unii coborau din munţi la diferite mănăstiri

înspre duminici şi sărbători, pentru a se mărturisi şi apoi pentru a primi Sfânta Euharistie.

58

În perioada interbelică exista un însemnat număr de monahi cu viaţă îmbunătăţită, care

au contribuit atât la formarea duhovnicească a călugărilor mai tineri, precum şi la reînviorarea

vieţii spirituale a credincioşilor ortodocşi români; între aceştia, pomenim pe: arhimandritul

Ambrozie Nechifor, arhimandritul Mina Prodan, de la Mănăstirea Neamţ; protosinghelul

Vichentie Mălău, protosinghelul Antim Găină, protosinghelul Eftimie Tănase, protosinghelul

Nicodim Măndiţă, renumiţi duhovnici din Mănăstirile Secu, Agapia şi Văratec; arhimandritul

Nicodim Sachelarie, arhimandritul Benedict Ghiuş, arhimandritul Ioanichie Grădinaru şi

arhimandritul Gherontie Ghenoiu, care au îndrumat sufletele multor tineri seminarişti, studenţi

teologi sau intelectuali, în anumite mănăstiri şi în mari oraşe ca: Bucureşti, Iaşi, Sibiu ş.a. de

asemenea, protosinghelul Porfirie Bucurescu, stareţul Mănăstirii Frăsinei, protosinghelul

Ioanichie Moroi, stareţul Mănăstirii Sihăstria, protosinghelul Visarion Toia, stareţul Mănăstirii

Lainici, arhimandritul Roman, stareţul Mănăstirii Cernica, arhimandritul Gherasim Cucoşel,

stareţul Mănăstirii Putna, arhimandritul Vasian Scripcă, stareţul Mănăstirii Secu, monahia

Agafia Velase, stareţa Mănăstirii Agapia, monahia Pelaghia Amilcar, stareţa Mănăstirii Văratec

ş.a., care au avut multă experienţă în trăirea duhovnicească.

În cursul celui de-al doilea război mondial, deşi viaţa monahală avea "acelaşi nivel

duhovnicesc", numărul călugărilor n-a sporit, deoarece, mulţi tineri doritori să intre în

mănăstire au fost recrutaţi pentru front.

După încheierea celui de-al doilea război mondial (1945) şi până în jurul anului 1950,

un impresionant număr de tineri (peste 2000) au îmbrăţişat viaţa monahală, dar, majoritatea

dintre aceştia au preferat locurile retrase, probabil pentru o viaţă mai liniştită, într-o lume în

care se prefigura o "grea furtună" împotriva Bisericii româneşti. Această situaţie a dus la o

slăbire duhovnicească a marilor mănăstiri: Neamţ, Secu, Bistriţa (Moldova), Putna, Suceviţa,

Dragomirna, Căldăruşani, Ciolanu, Snagov, Tismana, Cocoş ş.a., îndeosebi, din pricina vârstei

înaintate a majorităţii monahilor şi monahiilor din mănăstirile pomenite; în acelaşi timp, însă,

s-au evidenţiat, "pe plan duhovnicesc, alte mănăstiri mai tinere" (de asemenea, prin monahi şi

monahii de vârstă tânără), dar cu o viaţă trăită în spirit isihast cum ar fi: mănăstirile Frăsinei,

Vâlcea, Sihăstria, Agapia Veche, Sâmbăta de Sus-Făgăraş, Râmeţ-Alba, Lainici, Turnu-Vâlcea

ş.a.

Numărul monahilor şi monahiilor a fost în continuă creştere, mai ales, între anii 1950-

1958; în acelaşi timp şi viaţa duhovnicească a cunoscut o profundă înnoire. Menţionăm că, în

1958, funcţionau în ţara noastră 254 mănăstiri şi schituri cu peste 6.500 călugări şi călugăriţe.

Se pare că aceasta era o atitudine firească la acţiunile regimului comunist-ateu împotriva

Bisericii Ortodoxe. Viaţa înfloritoare în rândurile monahismului ortodox românesc "a dus la o

59

puternică şi violentă reacţie ateist-comunistă împotriva Bisericii Ortodoxe Române", fapt care a

dus la emiterea Decretului 410/1959, prin care s-a urmărit distrugerea vieţii călugăreşti din ţara

noastră. Pe baza decretului pomenit "care prevedea excluderea în masă a monahilor, până la 55

de ani şi a călugăriţelor până la 50 de ani, dacă nu … aveau… teologie sau şcoală monahală -

au fost scoşi din mânăstiri circa 5.000 de călugări, maici şi fraţi tineri, fiind obligaţi să aibă

domiciliu forţat în satele natale, să intre cu totul în viaţa civilă, să primească serviciu, să nu mai

slujească cele sfinte şi să fie permanent sub controlul poliţiei locale". Aceasta a fost o atitudine

unică a autorităţilor de stat comunist-ateu faţă de monahism din întreaga istorie a neamului

nostru.

Într-o astfel de situaţie, un mare număr de mănăstiri şi schituri au fost transformate în

parohii, altele au devenit muzee sau locuri turistice, iar unele "au rămas în paragină sau au fost

distruse şi profanate".

În perioada 1959-1964 s-a constatat o "adevarată teroare ateistă" împotriva

monahismului ortodox românesc, etapă în care nu s-a permis oficial primirea în mănăstiri a noi

şi tineri călugări şi călugăriţe, întreaga viaţă mănăstirească fiind "supravegheată" cu multă

atenţie de către organele de securitate ale statului comunist.

În întreaga ţară funcţionau, în această perioadă, aproximativ 90 de mănăstiri şi schituri

cu circa 1750 de călugări şi călugăriţe, în majoritate cu vârstă înaintată sau bolnavi. Tot acum,

unele mănăstiri au fost transformate în azile de bătrâni, pentru călugări şi călugăriţe şi anume:

în Moldova, la Mănăstirea Sihăstria, pentru călugări bătrâni, iar la Mănăstirea Slatina, pentru

călugăriţele vârstnice; în Muntenia, la Mănăstirea Dealu, pentru călugări şi preoţi de mir

bătrâni, iar la Mănăstirea Viforâta, pentru maicile şi preotesele văduve în vârstă; în Oltenia,

acelaşi rol l-a avut şi Mănăstirea Sărăcineşti-Vâlcea.

De prigoana comunistă n-au scăpat nici monahii ortodocşi români de frunte, îndeosebi,

în perioada 1948-1964, între care pomenim pe: Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Dosoftei

Murariu, Gherontie Ghenoiu, Bartolomeu Anania, toţi de la Patriarhie; din Moldova:

Haralambie Vasilache şi Vasile Vasilache (fraţi), Antonie Plămădeală, de la Slatina, Roman

Braga, de la Iaşi; Iustin Pârvu, de la Durău, Adrian Făgeţeanu, de la Putna, Sandu Daniil

Tudor, de la Rarău-Suceava; dintre aceştia, Haralambie Vasilache şi Sandu Daniil Tudor,

datorită bătăilor şi schingiuirilor suferite au murit ca martiri în închisoare.

Tot aşa de şocant este şi faptul că, în aceeaşi perioadă de represiune, majoritatea

mănăstirilor ortodoxe româneşti au fost restaurate cu fonduri alocate de către statul comunist;

era o atitudine politică, prin care se demonstra apusului Europei că Biserica din România nu era

persecutată, ci, mai mult, sprijinită de către statul român.

60

În mod concret, din 1964 "monahismul românesc a început a progresa din an în an, prin

restaurări şi consolidări de biserici şi chilii, cât şi spiritual, prin primirea de noi tineri şi prin

misiunea duhovnicească pe care o făceau toate mânăstirile în ţară, mai ales prin slujbe, prin

cărţi sfinte şi prin duhovnici. Mânăstirile erau singurele limanuri de linişte, de întărire

sufletească, de rugăciune şi mângâiere, unde alergau credincioşii de toate vârstele, de la sate şi

oraşe, spre a vorbi cu Dumnezeu şi cu călugării, mai ales cu duhovnicii. Au fost numeroase

cazurile, când intelectualii, în special cei cu funcţii de răspundere, veneau noaptea pe la

mânăstiri să-şi cunune fiii, să se mărturisească în posturi, să ceară sfaturi duhovniceşti şi chiar

să se împărtăşească. Aceasta a fost o adevărată minune dumnezeiască pentru poporul român

binecredincios. Că, în timp ce în celelalte ţări ortodoxe bisericile şi mai ales mânăstirile erau

desfiinţate şi transformate în magazii şi localuri publice sau în închisori, mânăstirile româneşti

lăsate în funcţiune, mai numeroase decât în celelalte ţări ortodoxe vecine, făceau discret

misiune creştină de masă; iar celelalte închise erau restaurate şi folosite în circuitul turistic, ca

monumente istorice de artă".

Un real progres material, spiritual şi numeric s-a înregistrat în cadrul mănăstirilor

ortodoxe româneşti, începând cu anul 1975. De atunci încoace un mare număr de tineri şi tinere

au fost primiţi în monahism, hirotoniţi fără restricţii şi acceptaţi să urmeze cursurile

Seminariilor Teologice şi ale Institutelor Teologice Ortodoxe din ţară. Prin urmare, s-au creat

condiţii optime pentru a avea un monahism ortodox cultivat, cum, de fapt, a existat în decursul

istoriei pe meleagurile noastre. Această atitudine de deschidere a statului comunist faţă de

monahism, de neînţeles pentru mulţi dintre noi, a făcut ca numărul mănăstirilor şi schiturilor

ortodoxe româneşti să se dubleze în 1985, faţă de anul 1962. De pildă, dintr-o lucrare privitoare

la Biserica Ortodoxă Română, publicată la Atena, în 1985, cu titlul: O diporicó tis ortodóxu

rumanikís ekklisías, în paginile 291-299, se arată că existau atunci în România: 112 mănăstiri

ortodoxe cu 4193 călugări şi călugăriţe. Era o situaţie bună, faţă de trista perioadă 1959-1961,

când s-a aplicat cu multă duritate Decretul 410/1959. Deşi etapa 1985-1989 a fost cea mai grea

pentru Biserică din perioada dictaturii ceauşiste, prin îngrădiri şi lipsuri de tot felul, numărul

monahilor şi monahiilor a sporit de la un an la altul; se pare că era, deja, o stare scăpată de sub

controlul statului ateu, sau poate o situaţie căreia nu i s-a mai dat atenţia cuvenită. La această

stare, de fapt, au contribuit şi mulţi demnitari de stat români, care, frecventând, adesea,

mănăstirile ortodoxe din ţara noastră s-au convins că ele erau mai degrabă adevărate focare de

spiritualitate românească, decât adversare ale stăpânirii comuniste atee.

Cu toate greutăţile şi restricţiile prin care a trecut Biserica noastră în "lumea" comunistă

putem afirma că în această perioadă Dumnezeu ne-a învrednicit să avem călugări şi călugăriţe

61

cu o viaţă aleasă, care au dus pe mai departe cu cinste şi demnitate stindardul monahismului

ortodox românesc. Pentru acest motiv ne simţim obligaţi moraliceşte să le pomenim măcar

numele, fiindcă prin faptele lor sunt pomeniţi deja în Istoria Bisericii Ortodoxe Române; din

numărul mare de monahi şi monahii de seamă amintim pe: arhimandritul Hrisostom

Postolache, de la Schitul Bucium-Iaşi, schimonahia Pelaghia Amilcar, Mănăstirea Văratec,

monahia Eufrosina Hreniuc, Mănăstirea Văratec, monahia Filofteia Ghiţă, Mănăstirea

Ţigăneşti, monahia Arcadia Rădulescu, Mănăstirea Pasărea, protosinghelul Ioachim Spătaru,

Mănăstirea Neamţ, monahia Agafia Moisa, Mănăstirea Slatina-Fălticeni, protosinghelul

Ghervasie Hulubaru, Mănăstirea Agapia Veche, protosinghelul Isaia Cotârleţ, Catedrala

Episcopiei Romanului, Monahul Vasian Oprişan, Mănăstirea Cernica, arhimandritul Grigore

Uriţescu, Schitul Trivale-Piteşti, Monahul Leonida Barbu, Mănăstirea Agapia, Ierodiaconul

Ghenadie Honciuc, Mănăstirea Sihăstria, arhimandritul Ghervasie Creţu, Mănăstirea Dealu,

protosinghelul Calistrat Barbu, Schitul Trivale-Piteşti, arhimandritul Simeon Combei,

Mănăstirea Frăsinei, monahia Epifania Gâdioi, Mănăstirea Agapia, protosinghelul Climent

Cucu, Mănăstirea Sihastru-Adjud, monahia Achilina Mincu, Mănăstirea Dintr-un lemn-Vâlcea,

Ieroschimonahul Paisie Olaru, Schitul Sihla-Neamţ, monahia Haritina Gavril, Mănăstirea

Agapia, protosinghelul Teofan Crăciun, Mănăstirea Tarcău-Neamţ, protosinghelul Teodul

Varzare, Mănăstirea Agapia, Monahul Gamaliil Păvăloiu, Mănăstirea Neamţ, monahia Vitalia

Cimpoca, Mănăstirea Ţigăneşti, protosinghelul Marchian Ciubotaru, Mănăstirea Bistriţa-

Neamţ, arhimandritul Nicodim Sachelarie, Mănăstirea Măldărăşti-Bacău, protosinghelul

Valerie Diaconu, Mănăstirea Secu, arhimandritul Benedict Ghiuş, Mănăstirea Cernica,

monahia Varvara Cozma, Mănăstirea Ţigăneşti, protosinghelul Pangratie Drăguţu, Mănăstirea

Vorona, Monahul Damian Guţea, Mănăstirea Cernica, protosinghelul Vitimon Niţoiu, Schitul

Slănic-Muscel, protosinghelul Calinic Prisecaru, Mănăstirea Văratec, protosinghelul Calinic

Cărăvan, Mănăstirea Lainici, protosinghelul Arcadie Stratulat, Mănăstirea Sinaia,

protosinghelul Vasian Iosub, Schitul Icoana-Neamţ, protosinghelul Ioil Gheorghiu, Mănăstirea

Sihăstria, protosinghelul Ironim Gagea, Schitul Bucium-Iaşi, arhimandritul Iustinian Creţu,

Mănăstirea Răteşti, protosinghelul Daniil Băicuş, Mănăstirea Cozia, ieromonahul Varsanufie

Lipan, Mănăstirea Râmeţ, monahia Agata Ciuciu, Mănăstirea Sihastru, arhimandritul

Gherontie Ghenoiu, Catedrala Patriarhală din Bucureşti, protosinghelul Teodosie Solomonea,

Mănăstirea Hodoş-Bodrog, monahia Doroteia Bărbieru, Mănăstirea Pasărea, ieromonahul

Casian Frunză, Mănăstirea Sihăstria, arhimandritul Ilie Cleopa, Mănăstirea Sihăstria,

arhimandritul Sofian Boghiu, Mănăstirea Antim-Bucureşti, arhimandritul Serafim Popescu,

Mănăstirea Brâncoveanu, schimonahia Nicodima Vasilache, Mănăstirea Tismana, monahia

62

Pavelina Aciubotăriţei, Mănăstirea Agapia, Monahiile Evdochia şi Arsenia Creţu, Mănăstirea

Văratec, monahia Laurenţia Mititelu, Mănăstirea Agapia, arhimandritul Dosoftei Murariu,

Mănăstirea Slatina, protosinghelul Arsenie Papacioc, Mănăstirea "Sf. Maria"-Techirghiol,

protosinghelul Damian Bogdan, Schitul Sitaru, monahia Teodora Mărunţelu, Mănăstirea

Ciorogârla, monahia Alexandrina Sumanaru, Mănăstirea Moldoviţa, arhimandritul Nifon

Cordureanu, Mănăstirea Neamţ, protosinghelul Sofronie Ungureanu, Mănăstirea Secu,

protosinghelul Vasile Pleşcan, Mănăstirea "Sf. Ioan cel Nou"-Suceava, protosinghelul Sava

Părăscan, Mănăstirea Dragomirna, arhimandritul Zenovie Ghidescu, Mănăstirea Horaiţa,

protosinghelul Filaret Puţ, Mănăstirea "Sf. Ilie"-Topliţa, arhimandritul Timotei Iftimie,

Mănăstirea Hodoş-Bodrog, monahia Chiriachia Rotaru, Mănăstirea Agapia Veche, monahia

Pelaghia Tudor, Mănăstirea Ghighiu, monahia Vichentia Pârvan, Mănăstirea Râmeţ, iero-

monahul Arsenie Boca, Mănăstirea Prislop, arhimandritul Iachint Unciuleac, Mănăstirea Putna,

arhimandritul Serafim Man, Mănăstirea Rohia, ieromonahul Teofil Părăian, Mănăstirea

Brâncoveanu, arhimandritul Chesarie Gheorghescu, Mănăstirea Dintr-un lemn, arhimandritul

Cleopa Nanu, Mănăstirea Nicula, arhimandritul Dometie Manolache, Mănăstirea Râmeţ,

arhimandritul Gamaliil Vaida, Mănăstirea Cozia, monahia Ierusalima Gligor, Mănăstirea

Tismana, monahia Ierusalima Ghibu, Mănăstirea Râmeţ, ieromonahul Ioachim Popa,

Mănăstirea Râmeţ, arhimandritul Ioan Iovan, Mănăstirea Recea-Mureş, arhimandritul Grigorie

Halciuc, Mănăstirea "Sf. Ioan cel Nou"- Suceava ş.a.; există, de asemenea, călugări români cu

viaţă îmbunătăţită la Muntele Athos şi la Locurile Sfinte.

Din simpla prezentare a monahilor şi monahiilor de seamă de la sfârşitul veacului XIX

şi din veacul XX remarcăm faptul că ei au fost răspândiţi pe tot teritoriul României, fiind

adevărate exemple şi forţe spirituale, care au iradiat lumină duhovnicească pentru credincioşii

ortodocşi din întreaga ţară.

După înlăturarea regimului de dictatură ceauşistă (în Decembrie 1989), viaţa monahală

a luat un nou avânt. Mănăstiri şi schituri lăsate în paragină, monahi şi monahii uitaţi de semeni

şi de vremi au început să reînnoade şirul continuităţii monahale în spiritualitatea ortodoxă,

readucând la viaţă vetre călugăreşti de odinioară.

Îndată după Revoluţie, începând cu anul 1990, tot mai mulţi tineri, unii cu pregătire

medie sau superioară au luat drumul mănăstirilor, înregistrându-se în "categoria" urmaşilor lui

Hristos. Păcat, însă, că ne-au rămas puţini duhovnici de renume: Arhimandriţii Ilie Cleopa,

Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Iachint Unciucleac, Teofil Părăian, Ioan Ivan ş.a. şi numărul

lor scade cu fiecare zi.

63

În vederea pregătirii personalului monahal au fost înfiinţate Seminarii Teologice

monahale (pentru călugări şi călugăriţe) la mănăstirile Agapia, Prislop şi Pasărea (pentru

călugăriţe), iar la: Căldăruşani, Cernica şi în cadrul Seminarului Teologic Liceal de la Neamţ

(o secţie), pentru călugări.

Din 1990 numărul mănăstirilor a crescut mereu. Dintr-o Dare de seamă a Cancelariei

Sfântului Sinod, de la sfârşitul anului 1994, reiese faptul că existau atunci, în cadrul Bisericii

Ortodoxe Române, 451 de aşezăminte monahiceşti şi anume: 149 mănăstiri, 61 schituri şi 6

metocuri (total 216), pentru călugări şi 119 mănăstiri, 13 schituri şi 3 metocuri pentru

călugăriţe (total 135); în ele vieţuiau 2244 călugări şi 3937 călugăriţe (în total 6181);

majoritatea dintre aceştia erau cu studii medii şi superioare în Teologie sau în alte domenii,

doctoranzi sau doctori în Teologie, după cum urmează: 250 absolvenţi de seminar, 262

licenţiaţi în Teologie; 86 cu studii universitare în alte domenii; 350 în curs de şcolarizare la

Seminariile Teologice Liceale din ţară; alţi,i la gimnazii şi licee de stat; unii, în curs de obţinere

a doctoratului în Teologie.

De remarcat că, dintre aşezămintele monahale, tot în 1994, 89 dintre ele adăposteau

muzee sau colecţii muzeale, bine organizate (la care adăugăm peste 30 la Centrele eparhiale),

în majoritate cu muzeografi, ghizi, custozi de sală din rândul personalului monahal (în număr

de peste 200).

Desigur că, de atunci încoace, numărul aşezămintelor monahale, precum şi cel al

vieţuitorilor acestora, a crescut an de an. De pildă, în anul 2000 pe cuprinsul Patriarhiei

Române existau "401 mănăstiri, 130 de schituri şi 9 metocuri", în care vieţuiau 2483 de

călugări şi 4123 de călugăriţe, în total 6606 monahi şi monahii. Prin creşterea în număr a

mănăstirilor şi al vieţuitorilor lor, s-a îmbogăţit, oare şi viaţa duhovnicească? Este greu de a da

un răspuns corect la această întrebare. Unii dintre marii duhovnici ai epocii noastre (Părintele

Ilie Cleopa şi Părintele Ioanichie Bălan), referindu-se la această problemă au afirmat:

"Construim întâi biserici şi mănăstiri şi apoi căutăm preoţi şi monahi duhovnici. Dar de unde

să-i găsim, dacă nu ne ostenim să-i formăm? Ar trebui mai întâi să creştem oameni de jertfă,

preoţi devotaţi şi monahi de rugăciune, şi apoi să construim locaşuri sfinte. Atunci alta ar fi

starea de fapt a monahismului şi preoţimii noastre.

Deci, pentru a realiza această schimbare duhovnicească vitală, strict necesară unei

adevărate înnoiri spirituale, trebuie să pornim mai întâi cu Duhul şi apoi cu materia; întâi cu

rugăciunea şi apoi cu cuvântul şi cu fapta. Adică, se cade să ne înnoim noi mai întâi în Hristos,

prin împlinirea poruncilor Lui, şi apoi să ajutăm la înnoirea celor ce vor să urmeze lui Hristos.

64

Altfel ratăm o ocazie unică de înnoire a Bisericii, a tineretului nostru, a monahismului

românesc".

Propunerile vestiţilor duhovnici amintiţi sunt adevărate norme de vieţuire

duhovnicească pentru cinul monahal, izvorâte din Sfânta Scriptură, din operele Sfinţilor Părinţi

şi ale Scriitorilor bisericeşti, dar şi din trăirea ostenitorilor

călugări cu viaţă îmbunătăţită. Ele au drept scop reînnoirea "duhovnicească profundă şi

statornică a monahismului românesc", dar şi menţinerea lui şi a creştinilor (mireni) în credinţa

şi în evlavia ortodoxă.

După afirmaţia unui mare ierarh şi teolog român contemporan, monahismul românesc

reprezintă "adâncime şi înălţime; adâncime în trecut… şi … înălţime pe scara valorilor

spirituale şi mistice…", o adevărată scară către cer, ce duce spre mântuirea cea veşnică.

Bibliografie generală

BIBLIOGRAFIA românească modernă, 1831-1918, vol. I, Bucureşti, 1984.

CATALOGUL apariţiilor la principalele edituri de carte religioasă, în "Vestitorul Ortodoxiei", X

(1998), nr. 209-210, p. 7-10.

COSTESCU, Chiru C., Colecţiune de legi, regulamente, acte, deciziuni, circulări, instrucţiuni,

formulare şi programe privitoare la Biserică, culte, cler, învăţământ religios bunuri

bisericeşti, etc., vol. I, Bucureşti, 1916.

DECRET organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei

române, Bucureşti, 1865.

ENCICLOPEDIA istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978.

IONAŞCU, I., Material documentar privitor la istoria Seminarului din Buzău 1836-1936,

Bucureşti, 1937.

IONESCU, Gheorghe C., Lexicon al celor care de-a lungul veacurilor s-au ocupat cu muzica de

tradiţie bizantină în România, Bucureşti, 1994.

65

LEGEA şi statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1925.

LEGIUIRILE Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1953.

MARINESCU, Adrian, Catalogul apariţiilor la principalele edituri de carte religioasă, în "

Vestitorul Ortodoxiei ", Bucureşti, X (1998), nr. 209-210, p. 7-10.

MORARU, Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune.

Cultură, Vol. III, Tom. I, Bucureşti, 2006.

PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Ed. a II-a, Bucureşti, 1997,

PĂCURARIU, Mircea, Dicţionarul Teologilor Români, Ed. I, Bucureşti, 1996; Ed. a II-a,

Bucureşti, 2002.

RUSU, Dorina N., Membrii Academiei Române, 1866-1999, Dicţionar, Bucureşti, 1999.

STATUTUL Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din România, în "Biserica Ortodoxă

Română", CVIII (1990), nr. 7-10, p. 220-221.

STATUTUL Ligii Tineretului Ortodox Român, în "Biserica Ortodoxă Română", CVIII (1990), nr.

7-10, p. 215-219.

STATUTUL Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1869.

STATUTUL pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1948.

STATUTUL Societăţii Naţionale a Femeilor Ortodoxe din România, în "Biserica Ortodoxă

Română", CVIII (1990), nr. 7-10, p. 221-222.

66