Proiect PHARE de înfrăţire instituţională RO/2007-IB/JH/01 Unificarea jurisprudenţei instanţelor şi parchetelor din România Culegere de practică relevantă în domenii de drept, care necesită o atenţie deosebită în ceea ce priveşte aplicarea consistentă şi unitară a legii Pentru utilizarea în scopuri didactice
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Proiect PHARE de înfrăţire instituţională RO/2007-IB/JH/01
Unificarea jurisprudenţei instanţelor şi parchetelor din România
Culegere de practică relevantăîn domenii de drept, care necesită o atenţie
deosebită în ceea ce priveşte aplicarea consistentă şi unitară a legii
Pentru utilizarea în scopuri didactice la Institutul Naţional al Magistraturii
Bucureşti, iulie 2010
Cuprins
I. Drept civil
1. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni, natura acţiunii şi criterii de măsurare a valorii obiectului unei acţiuni.
2. Modificarea obiectului acţiunii şi schimbarea competenţei de soluţionare a cauzei după noua valoare.
II. Drept comercial
1. Clauze abuzive
2. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni
3. Rolul activ al judecătorului
4. Alte decizii
III. Drept penal
1. Aprecierea probelor, jurisprudenţa
2. Individualizarea pedepselor
3. Infracţiuni economice
4. Mandatul european de arestare
IV. Drept administrativ
1. Actul administrativ
2. Exercitarea dreptului de apreciere de către autoritatea administrativă şi controlul judiciar al acesteia
3. Limitele controlului judiciar asupra exercitării dreptului de apreciere de către autoritatea publică
4. Impactul dreptului european asupra dreptului administrativ naţional şi asupra procedurii judiciare în domeniu
2
Cuvânt înainte
În cadrul proiectului PHARE de înfrăţire instituţională RO/2007-IB/JH/01 privind „Unificarea jurisprudenţei instanţelor şi parchetelor din România” au fost organizate 30 de seminarii pe teme alese din domeniile dreptului civil, dreptului comercial, dreptului penal şi dreptului administrativ, precum şi cu privire la relaţia cu dreptul european. Pentru fiecare dintre aceste domenii de drept, au fost organizate mai multe seminarii cu acelaşi conţinut.Iar la fiecare dintre acestea au fost prezenţi cel puţin 20 de magistraţi, reprezentând toate nivelurile de jurisdicţie din ţară.
Anterior, a avut loc un atelier de lucru, în cadrul căruia membrii grupului de lucru, constituit în acest sens, au selectat subiectele apreciate ca fiind deosebit de importante pentru asigurarea unei jurisprudenţe uniforme şi a unei practici uniforme la parchete, astfel încât necesită o atenţie specială.
În conformitate cu planul de lucru al proiectului, este prevăzut ca pentru subiectele dezbătute în cadrul seminarilor să fie întocmită o culegere de practică relevantă, care să fie pusă la dispoziţia Institutului Naţional al Magistraturii, pentru a fi utilizată în procesul de pregătire continuă a magistraţilor.
La realizarea acestei culegeri au colaborat:
pentru Drept Civil doamna Dana Tiţian, judecător la Curtea de Apel Alba Iulia,
pentru Drept Comercial doamna Nela Petrişor, judecător la Secţia Comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
pentru Drept Penal doamna Tamara Manea, inspector procuror în cadrul Inspecţiei Judiciare a CSM,
pentru Drept Administrativ doamna Gabriela Bogasiu, judecător la Secţia Contenciosului Administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Împreună cu colegii germani, aceste doamne au participat în calitate de co-moderator la seminarile mai sus menţionate şi au dezbătut temele alese cu magistraţii români. Pe baza acestor teme a fost mai apoi elaborată culegerea de faţă.
Pe această cale, le mulţumim călduros pentru sprijinul acordat, fără de care prezenta culegere nu s-ar fi putut materializa.
Sperăm ca această culegere, ce se bazează în principal pe jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să îşi găsească locul în programa Institutului Naţional al Magistraturii, şi astfel viitorii magistraţi să poată recunoaşte, încă din perioada studiilor, necesitatea unificării jurisprudenţei, precum şi a practicii de la parchete.
3
I. Drept civil
1. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni, natura acţiunii şi criterii de măsurare a valorii obiectului unei acţiuni.
2. Modificarea obiectului acţiunii şi schimbarea competenţei de soluţionare a cauzei după noua valoare.
4
1. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni şi natura acţiunii. Criterii de măsurare a valorii obiectului unei acţiuni. Practica judiciara. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
Curţi de Apel)
Pretenţia concretă reprezintă afirmarea dreptului a cărui protecţie se solicita, care totdeauna
este evaluabil în bani, dacă are caracter patrimonial şi poate fi protejat printr-o acţiune
personală (reală sau mixtă) în funcţie de natura sa – drept de creanţă sau drept real. Ori de
cate ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde la protejarea unui drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este necesară şi posibilă. Competenţa – reprezintă capacitatea unei autorităţi publice de a rezolva o problemă. În
privinţa instanţelor judecătoreşti, competenţa reprezintă capacitatea instanţei de a soluţiona
litigii sau de a rezolva cereri.
Cererea de chemare în judecată – ca element al acţiunii civile individualizează instanţa. Nu
interesează momentul stabilirii situaţiei juridice între părţi, ci acela al introducerii cererii de
chemare în judecată.
Concluzie – dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie transferă caracterul său
patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel litigiul va fi calificat evaluabil sau
neevaluabil în bani ori de cate ori există în structura dreptului substanţial dedus judecaţii un
drept patrimonial real sau de creanţă.
Art.112 alin.1 pct.3 Cod de Procedura Civilă - cererea de chemare în judecata trebuie să
cuprindă obligatoriu obiectul cererii şi valoarea lui după preţuirea reclamantului, dacă este
posibilă. În cazul în care evaluarea nu a fost făcută de către reclamant, este obligatorie
stabilirea valorii şi naturii obiectului acţiunii de către instanţa de judecată. Natura litigiului,
caracterizarea sa (exemplu - ca fiind de natură civilă sau comercială) trebuie făcută de către
instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată, în raport de normele juridice aplicabile
raporturilor juridice existente între părţi. Astfel, faptelor de comerţ le sunt aplicabile normele
juridice de drept comercial ori de câte ori raporturile juridice sunt între persoane care au
calitatea de comerciant, contractul comercial având un element definitoriu şi anume
comercialitatea, în timp ce dreptul civil are ca obiect toate celelalte raporturi patrimoniale,
precum şi raporturile procesuale nepatrimoniale.
Sub acest aspect : 1. Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că distincţia
contractelor comerciale rezultă dintr-un element definitoriu, respectiv comercialitate, în
sensul că potrivit legii, ele sunt acte de comerţ prin care se stabilesc raporturi juridice
comerciale şi din care izvorăsc obligaţii comerciale. De aceea în aprecierea caracterului
comercial sau nu al litigiului este irelevant faptul că imobilul în litigiu a fost cumpărat de
pârâţii - societate comercială - chemaţi în judecată şi formează fondul său de comerţ, fiind
înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii. Astfel, litigiul având ca obiect, acţiunea în nulitate
5
absolută a unui contract de vânzare-cumpărare - solicitată de o persoană fizică în
contradictoriu cu statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, o societate comercială şi
o altă persoană fizică, privind un apartament dintr-un imobil situat în Bucureşti pentru care se
invocă lipsa unui titlul valabil al statului român de preluare a imobilului şi prin care se solicită
repunerea părţilor în situaţia anterioară (din care nu izvorăşte obligaţii comerciale) – este de
natură civilă şi competenţa de soluţionare aparţine judecătoriei sau tribunalului în raport de
valoarea obiectului cererii – care se stabileşte potrivit dispoziţiilor art.2 alin.1 pct.1 lit.b din
Codul de Procedura Civilă, aşa cum au fost modificate prin Legea nr.219/2005. (ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.1776, din 17 martie 2008).
2. Odată ce a fost stabilită valoarea despăgubirilor printr-o hotărâre
judecătoreasca irevocabilă, partea care nu este de acord cu valoarea, respectiv întinderea
măsurilor reparatorii nu mai poate solicita reactualizarea sumei acordată ca despăgubiri pe
calea îndreptării, lămuririi sau completării hotărârii.
Sub acest aspect, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că dacă o persoană
nu este de acord cu valoarea despăgubirilor, stabilită printr-o decizie pronunţata în apel şi
menţinută în recurs, nu-i deschide calea procedurii prevăzute de art.281 indice 1 din Codul
de Procedura Civilă şi nu permite instanţei, ca în baza unei probe administrate ulterior, fără
respectarea principiului nemijlocirii şi a unor dispoziţii legale intrate în vigoare după
pronunţarea hotărârii, să schimbe dispozitivul acesteia şi să încalce astfel puterea lucrului
judecat. Aceasta deoarece printr-o astfel de cerere formulată, petentul nu urmăreşte
lămurirea dispozitivului, ci reactualizarea unei sume de bani menţionată în dispozitiv,
operaţiune care nu este posibilă printr-un astfel de mijloc procedural. Astfel, instanţa
supremă a statuat că acţiunea admisă reclamantului prin care i s-au acordat acţiuni sau titluri
de valoare corespunzătoare diferenţei de valoare a imobilului în suma concret stabilită de
către instanţă (în speţă 860.191.299 lei) în funcţie de opţiunea reclamantului din momentul
executării, nu poate fi modificată pe calea unei acţiuni de lămurire a întinderii dispozitivului deciziei, în sensul că valoarea actualizată a sumei respective este de 9.906.297.000 lei (întemeiată pe dispoziţiile art.281 indice 1 din Codul de Procedură Civilă).
Aceasta deoarece părţile pot cere instanţei lămuriri privind dispozitivul sau să înlăture
dispoziţiile potrivnice, ori în speţă nu s-a invocat existenţa unor neclarităţi ale dispozitivului.
Dacă prin cererea de îndreptare se urmăreşte în realitate schimbarea obiectului (aşa cum s-a
petrecut în cauză) aceasta trebuie respinsă ca lipsită de interes (obligarea a fost în sensul
acordării de titluri de valoare sau de acţiuni în funcţie de opţiunea reclamantului).
Reactualizarea unei creanţe se poate realiza în temeiul criteriilor stabilite potrivit normelor
internaţionale de evaluare, care pot avea în vedere valoarea de piaţă a imobilului, valoarea
stabilită în temeiul expertizei contabile administrate nemijlocit în faţa instanţei de judecată (şi
6
nu a unei expertize tehnice extrajudiciare). Faptul că reclamantul nu este de acord cu valoarea despăgubirilor nu-i deschide calea unei proceduri întemeiata pe dispoziţiile art.281 indice 1 Cod Procedură Civilă pentru că în realitate a urmărit reactualizarea unei
sume menţionate în dispozitiv. (ICCJ - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.536, din 1 februarie 2008) 3. Acţiunea pentru acordarea de daune materiale sau / şi morale
este de competenţa instanţei în funcţie de valoarea prejudiciului şi care se stabileşte
conform art.2 alin.1 pct.1 lit.b din Codul de Procedură Civilă, respectiv judecătorie sau
tribunal.
Sub acest aspect practica instanţei supreme a statuat că acţiunea pentru acordarea de
daune materiale sau / şi morale (pentru condamnarea pronunţată printr-o hotărâre),
întemeiată pe dispoziţiile art.998 cod civil, desfiinţată apoi pe calea revizuirii (caracterizată
drept eroare judiciară producătoare de prejudicii) nu este admisibilă când revizuirea unei
decizii a fost posibilă ca urmare a evoluţiei ştiinţifice, care a integrat în activitatea judiciară
noi mijloace de investigaţie, generatoare a unei certitudini în stabilirea paternităţii, aşa cum
este examinarea ADN. Desfiinţarea efectelor sentinţei exclude culpa statului care a fost
chemat să răspundă prin acţiunea promovată de reclamant, deoarece noile mijloace
ştiinţifice generate de progresul ştiinţific, necunoscute la data pronunţării au constituit în
temeiul art.322 pct.5 Cod Procedură Civilă, mijloace de probaţiune, imposibil de a fi înfăţişate
dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Astfel, acţiunea în daune îndreptată
împotriva statului prin care se solicita obligarea la plata sumei de 5.000.000 euro (stabilită ca fiind de competenţa tribunalului conform valorii) cu titlu de daune morale şi 5.000.000
cu titlu de daune materiale (sau echivalentul în lei) determinată de faptul că prin hotărâre
judecătoreasca irevocabilă s-a stabilit că este tatăl minorului I.G şi a fost obligat la plată
pensiei de întreţinere, hotărâre modificata urmare admiterii revizuirii – proba nouă fiind
examinarea ADN - care a concluzionat că nu este tatăl copilului, i-a cauzat un prejudiciu
material deoarece pe toată durată „valabilităţii hotărârii judecătoreşti” a suportat cheltuielile
inerente derulării procesului, pensia de întreţinere la care a fost obligat, la care s-a adăugat
diminuarea veniturilor, datorită reducerii capacitaţii de muncă, inclusiv unui soc nervos
cauzat de proces. În plus i-a fost lezată onoarea, demnitatea, prestigiul profesional, i-a fost
afectată familia în urma repetatelor invitaţii la politie pentru abandon. S- a reţinut de către
instanţa de fond, dar şi de către instanţele de control judiciar, inclusiv de către instanţa
supremă că nu este vorba de o eroare judiciară atunci când hotărârea de stabilire a
paternităţii a fost pronunţată în baza unui raport de expertiză, astfel cum se efectua până la
acel moment. Faptul ca ulterior reclamantul a avut posibilitatea efectuării examenului ADN,
necunoscut la data pronunţării hotărârii, nu este culpa statului. Evoluţia ştiinţei medicale a
7
permis în anul 2006 (hotărârea de stabilire a paternităţii este din 1982) ca reclamantul să
facă examenul ADN, care a stabilit cu precizie ca este exclus de la paternitatea copilului şi
nu reprezintă o culpa a statului. (ICCJ - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.5626, din 8 octombrie 2008)
4. Acţiunea în daune îndreptată împotriva statului pentru prejudicii
cauzate prin erori judiciare săvârşite într-un proces penal este de competenţa tribunalului,
potrivit prevederilor art.2 alin.1 lit.h din Codul de Procedură Civilă, art.52 alin.3 din
Constituţie. Dacă acţiunea în daune, respectiv în repararea prejudiciului îndreptată împotriva
statului priveşte prejudiciul produs prin neefectuarea de către organul de urmărire penală a
actelor de procedură necesare pornirii procesului, nu se încadrează în categoria prejudiciului
produs prin erori judiciare.
Astfel, instanţa supremă a statuat că dacă prin acţiune se solicită repararea pagubelor
produse prin faptul că procurorul nu s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea unor
infracţiuni (şi nu prin erori judiciare săvârşite în procese penale, în sensul art.504-507 Cod
Procedură Penală) suntem în prezenţa unei acţiuni în daune întemeiată pe răspundere civilă
delictuală, rezultate din neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu de către organul de urmărire
penală care a încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamantului. În acest sens, prin
acţiune, reclamantul a solicitat obligarea statului la plata sumei de 200.000 lei daune morale
pentru neîndeplinirea îndatoririlor legale de către procuror, acţiune întemeiată pe dispoziţiile
art.1000 alin.3 Cod Civil, art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, art.21 alin.1 şi art.52 alin.3 din Constituţie, art.54 alin.1 şi alin.2, art.56 din
Decretul nr.31/1954. S-a invocat, necesitatea reparării pagubelor produse prin faptul că
procurorul nu s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni. Reclamantul a
arătat că organul de urmărire penală nu s-a sesizat din oficiu cu privire la infracţiunile care
rezultau din declaraţiile martorilor audiaţi într-un dosar de revizuire, deşi există această
obligaţie potrivit dispoziţiilor art.221 alin.1 Cod Procedură Penală şi astfel i s-a încălcat
dreptul la un proces echitabil. După soluţionarea conflictului negativ de competenţă dintre
judecătorie şi tribunal, instanţa supremă a trimis dosarul spre soluţionare judecătoriei, ca
instanţă de fond competentă în raport cu obiectul cererii (şi valoarea acestuia).
Prin urmare, instanţa supremă distinge între acţiunile care au ca obiect solicitarea de
daune materiale şi morale, întemeiate pe dispoziţiile art.52 din Constituţie şi 504-507 din
Codul De Procedură Penală (indiferent de valoarea obiectului acţiunii) care sunt în
competenţa de soluţionare a tribunalului potrivit art.2 lit.h din codul de procedura penală
(care presupun deci existenţa unui proces penal) şi cele care au ca obiect solicitarea de
daune materiale sau morale întemeiate pe neîndeplinirea îndatoririlor legale de către organul
de urmărire penală, subsumate dispoziţiilor art.1 alin.1 din Codul De Procedură Civilă, care
8
sunt în competenţa judecătoriei sau a tribunalului, după valoarea obiectului acţiunii (adică
a sumei indicată de către reclamant drept prejudiciu). (ICCJ - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.2600, din 16 aprilie 2008)
5. Determinarea valorii reale a imobilului supus impozitării se face
având în vedere valoarea reală a imobilului potrivit scopului urmărit de obiectul demersului în
cauză. Pentru stabilirea valorii de impozitare se pot consulta toate documentele cu
importanţă asupra stabilirii bazei de impunere şi care reflecta o creştere efectivă a valorii
bunului imobil impozitat.
Sub acest aspect, prin sentinţa comercială nr.17, din 9.02.2007 a Tribunalului Bistriţa-
Năsăud s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta S.C. "S."S.A. BISTRIA şi
s-a anulat ca nelegală dispoziţia nr.3.077/23.12.2005, emisă de către Primarul Municipiului
Bistriţa precum şi procesul verbal de control nr.9.048/24.11.2004 întocmit de Primăria
Municipiului Bistriţa.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize contabile pentru a stabili dacă impozitele au
fost reţinute corect de către organul de control fiscal cu prilejul încheierii procesului verbal
contestat şi pentru a stabili care este valoarea corectă a clădirilor şi în raport de care trebuie
să se stabilească impozitul pe clădiri. În baza expertizei efectuate, instanţa de fond a
constatat ca reclamanta a plătit în totalitate impozitul pe clădiri pe anii 2001 – 2005, astfel
încât nu are restanţe în privinţa acestui impozit.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Bistriţa, solicitând
casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi a
menţinerii în întregime a actelor administrative cu caracter fiscal atacate în prezenta cauză.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că în mod greşit instanţa de fond a avut în vedere
concluzia expertizei tehnice efectuate în cauză, conform căreia valoarea stabilită prin raportul
de evaluare nu poate fi luată în considerare pentru stabilirea impozitului pe clădiri. Pârâtul a
arătat că în condiţiile art.6, 55 alin.1 şi art.63 din O.G. nr.92/2003 Cod Procedură Fiscală,
organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale în raport de actele
cu caracter contabil ce se află în posesia contribuabilului şi să stabilească astfel baza de
impunere. S-a mai susţinut că instanţa de fond a ignorat în totalitate prevederile deciziei de
casare prin care s-a stabilit necesitatea completării probatoriului în vederea stabilirii valorii
reale a clădirilor supuse impozitării, iar expertiza administrată nu face altceva decât să reţină
aceleaşi valori înscrise în contabilitate. În privinţa fondului, pârâta a solicitat respingerea
recursului susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii. Analizând recursul formulat din prisma
motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente:
instanţa trebuia să procedeze la suplimentarea probaţiunii cu orice mijloc de probă pentru a
se stabili valoarea reală a imobilelor supuse impozitării, fără a se acorda o preferinţa valorii
9
de înregistrare contabilă întrucât „înregistrările contabile sunt o simplă reflectare scriptică a
unor operaţiuni patrimoniale şi nu sunt de natură să creeze prin ele însele un drept în nici o
situaţie”. Rezultă deci cu puterea evidenţei că s-a dispus ca instanţa de fond să procedeze la
suplimentarea probaţiunii pentru determinarea valorii reale a imobilului şi deci implicit a se
verifica dacă baza de impozitare avută în vedere de către organul de control fiscal a fost sau
nu a fost corect stabilită. A rezultat din probele administrate în cauză că organul de control
fiscal a avut în vedere pentru stabilirea bazei de impozitare a imobilelor, suma menţionată în
raportul de evaluare a afacerii pentru stabilirea valorii de piaţă a unei acţiuni întocmit de către
2 experţi A.N.E.V.A.R.. Expertiza contabilă efectuată în cauză a procedat la identificarea
bazei de impozitare prin luarea în considerare a datelor înregistrate în contabilitatea
reclamantei, respectiv a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor supuse impozitării.
Expertul contabil a arătat că sumele menţionate în raportul de evaluare nu pot fi luate în
considerare ca bază de calcul având în vedere scopul întocmirii acelui raport, respectiv
pentru evaluarea afacerii în vederea stabilirii valorii de piaţă a unei acţiuni. În condiţiile art.55
alin.1 şi art.63 din O.G. nr.92/2003, organul fiscal are posibilitatea de a stabili baza de
impunere în raport de actele doveditoare existente în posesia contribuabilului şi prezentate
de către acesta. Reevaluarea imobilizărilor corporale, după cum se arată în art.1 alin.1 din
HG nr.1.553, din 18 decembrie 2003, privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea
valorii de intrare a mijloacelor fixe, se efectuează în vederea determinării valorii juste a
acestora, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi de preţul pieţei,
atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă, iar potrivit art.3 din
acelaşi act normative, la terminarea acţiunii de reevaluare, rezultatele acesteia se aprobă de
adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, respectiv de consiliul de administraţie în
cazul regiilor autonome, şi se reflectă în situaţiile financiare încheiate la data de 31
decembrie 2003, potrivit reglementarilor contabile aplicabile. Valoarea rezultată în urma
reevaluării, poate fi avută în vedere de organul fiscal, deoarece din prisma dispoziţiilor legale
menţionate anterior, respectiv art.55 alin.1 şi art.63 din O.G. nr.92/2003 organul fiscal poate
să consulte toate documentele cu importanţă asupra stabilirii bazei de impunere. Raportul de
evaluare deşi are calitatea de înscris nu îndeplineşte cea de a doua condiţie cerută de lege,
respectiv să dovedească valoarea reală a clădirilor sub aspectul stabilirii bazei de impozitare.
Raportul de evaluare în cauză nu este rezultatul reevaluării activelor societarii comerciale
reclamante. Evaluarea a fost efectuată de către reclamantă în scopul menţionat în
preambulul raportului de evaluare, respectiv pentru stabilirea valorii de piaţă pentru utilizarea
existentă a afacerii, în vederea cesionarii unor acţiuni deţinute de către acţionari către
potenţiali cesionari sau către societate. În acest context, aşa cum rezultă şi din capitolul I al
evaluării, imobilele reprezintă doar o parte a activelor deţinute de către societatea
comercială, în ele fiind montate mijloacele de producţie conform obiectului de activitate
10
principal al reclamantei. Evaluarea imobilelor s-a realizat în capitolul II al lucrării în partea
referitoare la „Evaluarea afacerii - Evaluarea activelor fixe tangibile”. Se mai poate constata
din finalul evaluării activelor fixe că experţii au avut în vedere mai multe criterii pentru
determinarea valorii acestora şi ele au în vedere, în principal, ansamblul activităţii comerciale
desfăşurată de către reclamantă, criterii justificate de scopul propus în privinţa evaluării. În
acest context, în mod corect s-a concluzionat atât în expertiza cât şi de către instanţa de
fond că sumele menţionate în raportul de evaluare nu pot fi avute în vedere ca bază de
calcul pentru stabilirea impozitului pe clădiri deoarece nu reprezintă valoarea reală a
imobilelor privite în individualitatea lor ca bunuri imobile întrucât în evaluarea realizată de
către societate imobilele au fost privite doar ca o parte componentă a întregului ce a fost
evaluat, respectiv afacerea propriu-zisă.
Într-adevăr din prisma dispoziţiilor art.63 din O.G. nr.92/2003, organul fiscal de control poate
să aibă în vedere şi alte înscrisuri, însă aşa cum s-a arătat anterior, valoarea menţionată în
înscrisurile avute în vedere de către acesta nu reprezintă valoarea reală sub aspectul
scopului urmărit de către organul fiscal, respectiv determinarea bazei de impozitare.
Reevaluarea activelor, în condiţiile H.G. nr.1.553/2003, se realizează însă potrivit anexei la
acest act normativ în care sunt cuprinse Normele privind reevaluarea imobilizărilor corporale,
cu luarea în considerare a criteriilor arătate în art.1 alin.4 şi art.3 alin.1 din Norme, cu scopul
concret al reevaluării şi pentru determinarea bazei de impunere. Are calitatea de act
doveditor, alături de reevaluarea realizată în condiţiile HG nr.1553/2003, şi contractul de
vânzare-cumpărare prin care dreptul de proprietate asupra acelor imobile a fost transmis în
patrimoniul reclamantei astfel încât mod corect s-a procedat la determinarea impozitului pe
clădiri în raport de acea bază de impozitare, de către expertul contabil (Curtea de Apel Cluj, decizia nr.977, din 10 mai 2007).
6. La nivelul comisiei de unificare a practicii judiciare, constituită din
judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Curţile de Apel s-au dezbătut acele
probleme de practică judiciară neunitară, care vizează inclusiv valoarea obiectului şi natura
acţiunii pentru a stabili competenţa instanţei de judecată.
Astfel, sub aspectul instanţei competente să soluţioneze acţiunile în pretenţii introduse
de Societatea de Radio Difuziune împotriva unei societăţi comerciale care nu a achitat taxa
pentru serviciul public de radio difuziune, s-au conturat opinii diferite.
Potrivit unei opinii s-a conchis că aceste litigii sunt în competenţa judecătoriei că instanţa
de fond, deoarece respectivă taxa reprezintă contravaloarea serviciului public prestat şi nu o
taxă datorată bugetului de stat sau local care ar fi atras competenţa secţiei de contencios
administrativ (art.1,10,40 din Legea nr.41/1994).
11
Potrivit unei alte opinii s-a conchis că aceste litigii sunt de competenţa secţiei de
contencios administrativ a tribunalului, deoarece sunt circumscrise dispoziţiilor art.10 alin.1
din Legea nr.554/2004 până la valoarea de 500.000 lei şi de competenţa secţiei de
contencios administrativ a curţilor pentru valori peste 500.000 lei dacă prin lege organică
specială nu se prevede altfel (ori în speţă nu există altă lege organică specială).
Opinia majoritară exprimată de participanţi a fost în sensul că aceste litigii sunt în competenţa materială a instanţelor de drept comun, fiind aplicabile în aceste cauze normele de procedură de drept comun. Fiind vorba de un serviciu prestat (ex-serviciu
de radio difuziune, furnizare de energie electrică) dovada raporturilor contractuale poate fi realizată cu chitanţele de plată ale unor astfel de servicii (facturi fiscale) anterior perioadei pentru care a fost chemat în judecată pârâtul (minuta întâlniri din data de 1 iulie
2009, publicată la data de 4 septembrie 2009 - juridice.ro).
7. La nivelul aceleiaşi comisii s-a analizat şi problema competenţei în
cauzele având ca obiect „obligaţia de a face” de exemplu acţiunile în instanţa prin care se
solicită obligarea unităţii administrativ teritoriale la încheierea contractului de vânzare-
cumpărare, având ca obiect bunuri aparţinând domeniului privat (acţiuni neevaluabile în bani,
conform calificări date prin recursul în interesul legii – decizia XXXII M.OF nr.830, din 10
decembrie 2008 – „sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă există sau nu petit accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare”).
Potrivit unei opinii astfel de acţiuni sunt asimilate unui contract administrativ, iar refuzul
autorităţii de a încheia un astfel de contract poate fi cenzurat pe calea contenciosului
administrativ.
Potrivit unei alte opinii s-a conchis că obiectul acţiunii nu este un contract administrativ
(potrivit dispoziţiilor art.2 din Legea nr.554/2004) chiar dacă pârâtul reprezintă o autoritate
publică, deoarece contractul la a cărui obligare se solicită a fi obligat prin hotărâre
judecătorească este de natură civilă şi competenţa aparţine judecătoriei. Opinia majoritară exprimată de participanţi a fost în sensul că acestor litigii le este aplicabilă competenţa de drept comun (minuta întâlniri din data de 1 iulie 2009, publicată
la data de 4 septembrie 2009 - juridice.ro).
8. În cadrul acestor dezbateri s-a analizat şi problema naturii juridice
a unor litigii cum ar fi: revendicări, servituţile de trecere, stabilirea dreptului de superficie, cele
12
întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.7/1996, purtate între comercianţi sau între comercianţi şi
necomercianţi.
Potrivit unei opinii astfel de acţiuni sunt calificate ca fiind de natură civilă deoarece
prezumţia de comercialitate, instituită prin art.4 din codul comercial este răsturnată de
caracterul necomercial al situaţiei de fapt dedusă judecaţii şi datorită faptului că nu se
identifică exercitarea unor fapte de comerţ în conţinutul raportului juridic dedus judecaţii. Potrivit unei alte opinii astfel de acţiuni sunt considerate comerciale datorită calităţii de
comerciant a cel puţin uneia dintre părţi şi datorită faptului că raportul juridic dedus judecaţii
antamează fondul de comerţ al comerciantului.
Nu a fost conturată o opinie majoritară asupra acestui tip de cauze. Existenţa unor opinii diferite creează „… conflicte de interpretare, climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică …” (cauza Tudor Tudor contra României, 24.03.2009).
2. Modificarea obiectului acţiunii nu determina schimbarea competentei de soluţionare a cauzei după noua valoare
referitoare la competenţă, după valoarea obiectului cererii rămâne competenţa să
judece, chiar dacă ulterior intervine modificarea privind cuantumul valorii aceluiaşi
obiect.
9. Competenţa de soluţionare a unei cauze se stabileşte prin
lege, fără ca părţile să aibă în principiu posibilitatea de a opta pentru soluţionare
litigiului dintre ele la o instanţă sau alta, legea instituind reguli ce permit o dublă
delimitare a atribuţiilor organelor judiciare, fata de alte organe ale statului şi intre
instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit. Dacă din expertiza
efectuată pe parcursul soluţionării cauzei a rezultat că valoarea imobilului ar fi mai mare decât cea prevăzută în antecontractul de vânzare-cumpărare, această împrejurare nu va schimba competenţa de soluţionare după valoare, deoarece
determinant în stabilirea competenţei este momentul investirii (sesizării) instanţei de
judecată.
Într-o speţă, determinantă este competenţa de soluţionare după valoare, deoarece
în funcţie de aceasta se stabileşte şi calea de atac potrivit normei procedurale expres
formulată. Faptul că pe parcursul soluţionării cauzei, din expertizele efectuate a
chitanţei, nu s-a răspuns la aceasta apărare. De asemenea, apelanţii au mai arătat
că instanţa nu putea soluţiona cauza prin administrarea probei cu martori pentru a
dovedi existenta şi conţinutul convenţiei. În plus, s-a menţionat prin motivele de apel,
că preţul de 3.000 dolari S.U.A. nu este serios faţă de valoarea reală a imobilului, instanţa de fond pronunţând hotărârea în baza unei situaţii de fapt greşit
reţinute şi cu administrarea unor probe inadmisibile.
Prin Decizia civilă nr.23 din 25 ianuarie 2008, Tribunalul Dolj a respins apelul
formulat de pârâţi, constatând că, intre reclamant şi autorul pârâţilor s-a încheiat o
convenţie, consemnată în forma unui înscris sub semnătură privată denumit
"chitanţă" prin care părţile înţelegeau, să cumpere, respectiv, să vândă, parterul
imobilului situat în Craiova şi terenul în suprafaţa de 278,76 mp., pentru preţul de
3.000 dolari, obiectul vânzării urmând a fi revendicat conform Legii nr.10/2001,
întrucât la momentul respectiv se afla în proprietatea statului. În acest scop, prin
procură specială, autentificată, reclamantul a fost împuternicit de autorul pârâţilor,
D.V. să îl reprezinte în faţa Primăriei Craiova, Prefecturii şi Judecătoriei Craiova în
vederea revendicării imobilului, situat în Craiova. A fost emisă de către Primăria
Oraşului Craiova, Dispoziţia nr.3836 prin care s-a aprobat restituirea în natură a
parterului imobilului. Întrucât titlul de proprietate pentru imobilul ce a făcut obiectul
convenţiei încheiate la 19 iulie 2001 a fost dobândit după decesul vânzătorului,
intervenit la data de 4 decembrie 2003, reclamantul a solicitat instanţei pronunţarea
unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, în contradictoriu cu succesorii săi în
drepturi, pârâţii D.S. şi S.A.D. O asemenea cerere este justificată de dispoziţiile art.2
alin.1 din Legea nr.54/1998 (modificată ulterior potrivit Legii nr.247/2005) potrivit
cărora terenurile, ad validitatem, pot fi înstrăinate prin acte între vii, numai dacă actul
este încheiat în formă autentică. Faţă de prevederea imperativă a legii, convenţia
încheiată în forma înscrisului sub semnătură privată reprezintă un antecontract care
nu produce efectul strămutării proprietăţii de la vânzător la comparator ci, reprezintă
un raport obligaţional pentru ambele părţi, natura juridică a acestei obligaţii fiind
aceea de „a face”, obligaţie care dacă nu este executată de bună voie poate fi
executată direct, dar atipic prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act
autentic. Este evident că pentru a apela la justiţie în scopul executării silite a
antecontractului trebuie să existe opunerea din partea uneia din părţile contractante
la perfectarea contractului în forma cerută de lege. Instanţa a apreciat că, prin
atitudinea procesuală a celor doi pârâţi (succesori ai promitentului-vânzător)
În considerentele Deciziei nr.32/2008 nu este enumerată şi obligaţia de a face.
Însă, enumerarea instanţei este exemplificativă, decizia având o aplicare mai larga
decât strict limitele în care instanţa supremă a fost sesizată. De fapt, decizia prevede, cu caracter imperativ, obligativitatea instanţelor de a stabili natura patrimonială sau nepatrimonială a oricărui litigiu şi de a determina competenţa prin raportare la art.1 şi 2 Cod Procedură Civilă.Obligaţia de a face (respectiv de demolare a unei împrejmuiri, are fără îndoială
caracter patrimonial), urmărind protejarea unui drept real, fără legătură cu drepturile
legate indisolubil de persoana titularului. Natura patrimonială a dreptului determină
natura litigiului. Înalta Curte reţine că a susţine că există acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică. Pe de altă parte,
valoarea împrejmuirii a fost determinată prin licitaţia publică prin care societatea
pârâtă a adjudecat bunul, valoarea de demolare fiind cu siguranţa sub valoarea
bunului. Valoarea de demolare nu poate fi raportată la valoarea clădirii pe care o
împrejmuieşte gardul, bunul a cărui demolare se cere având el însuşi o valoarea
distinctă.
Cum valoarea litigiului nu depăşeşte suma menţionată în normele procedurale care
reglementează competenţa judecătoriei, competenţa de soluţionare a acţiunii având
ca obiect „obligaţia de a face”, adică obligaţia de a demola împrejmuirea revine
judecătoriei, în a cărei rază teritorială de activitate se află situată aceasta.
În practica judecătorească s-au conturat soluţii diferite, astfel prin Sentinţa
nr.993, din 11.11.2009 pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia Comercială s-a admis
cererea formulată de reclamantul S.E.A. şi a fost obligată SC B. ART SRL, prin
administrator social, să ridice gardul denumit „împrejmuire Coşoreanu”, achiziţionat
prin actul de adjudecare nr.5796/2006, fiind totodată autorizat reclamantul să
efectueze lucrarea, pe cheltuiala pârâtului în caz de refuz a acestuia. Prin aceeaşi
sentinţă, s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi suspendarea judecăţii
acesteia, în temeiul art.244 Cod Procedură Civilă, până la soluţionarea cererii având
ca obiect „obligaţia de a face”. Instanţa de fond a reţinut că bunul denumit
„împrejmuire Coşoreanu”, a fost adjudecat de societatea pârâtă la o licitaţie
organizată de o societate aflată în faliment, că această împrejmuire se află
amplasată pe terenul proprietate a reclamantului şi că adjudecarea s-a făcut sub
rezerva obligaţiei de ridicare a împrejmuirii, la cererea proprietarului terenului.
18
Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
La termenul din 26 ianuarie 2010, Curtea a invocat din oficiu, ca motiv de nelegalitate
a sentinţei, de ordine publică, excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, faţă de
valoarea litigiului şi faţă de obligativitatea Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii. S-a acordat termen părţilor
pentru a-şi formula apărările pe aceasta excepţie. Intimatul reclamant a pus concluzii
de respingere a motivului de nelegalitate invocat, susţinând că Decizia nr.32/2008 a
ÎCCJ nu-şi găseşte aplicarea în cauză, întrucât acţiunile având ca obiect „obligaţia de
a face” nu sunt enumerate nici în dispozitivul, nici în considerentele deciziei
pronunţate în recursul în interesul legii. Pe de altă parte, invocă faptul că
împrejmuirea a cărei ridicare se solicită, protejează un imobil a cărei valoare
pe fondul cauzei. Apelanta a pus concluzii de admitere a apelului şi de anulare a
hotărârii, cu trimitere pentru soluţionare, instanţei competente şi anume Judecătoriei
Novaci.
Apelul este fondat. Potrivit art.1 pct.1 Cod Procedură Civilă, judecătoriile judecă în
primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în
competenta altor instanţe. Potrivit art.2 pct.1 lit. a, tribunalele judecă în primă instanţă
procesele şi cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste
500.000 RON precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este
neevaluabil în bani. Din interpretarea acestor texte, reiese ca în litigiile comerciale
patrimoniale judecătoria are plenitudine de competenţă, iar în cele nepatrimoniale
tribunalul are plenitudine de competenţă. Prin excepţie, în litigiile de natură
patrimonială, competenţa revine tribunalelor dacă valoarea litigiului depăşeşte
500.000 RON. Potrivit Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţata în recurs în interesul legii, acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic în timp ce, cele nepatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, fără conţinut economic.Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie transferă caracterul său patrimonial
sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel procesul va putea fi evaluabil în bani ori de
câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii intră un
drept patrimonial, real sau de creanţă.
În consecinţa, ori de câte ori, pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept
patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. Într-adevăr, în
19
considerentele deciziei pronunţate nu este enumerată şi „obligaţia de a face”, însă,
enumerarea instanţei de recurs în interesul legii este exemplificativă, decizia având o
aplicare mai largă decât strict limitele în care instanţa supremă a fost sesizată. De
fapt, decizia stabileşte cu caracter imperativ obligativitatea instanţelor de a stabili natura patrimonială sau nepatrimonială a oricărui litigiu şi de a determina competenţa prin raportare la art.1 şi 2 Cod Procedură Civilă.În cauză, „obligaţia de a face”, respectiv de demolare a unei împrejmuiri, are fără
îndoială caracter patrimonial, urmărind protejarea unui drept real, fără legătură cu
drepturile legate indisolubil de persoana titularului. Natura patrimonială a dreptului
determină natura litigiului, Înalta Curte reţinând că a susţine că există acţiuni
patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică. Pe de
altă parte, se reţine că valoarea împrejmuirii a fost determinată prin licitaţia publică prin care societatea a adjudecat bunul, aceasta fiind de 2.179 lei, valoarea de demolare neputând fi decât situată sub această valoare a bunului. Valoarea de demolare nu poate fi raportată la valoarea clădirii pe care o
împrejmuieşte gardul, bunul a cărui demolare se cere având el însuşi o valoarea
distinctă. Cum valoarea litigiului nu depăşeşte suma menţionată de art.1 Cod
Procedură Civilă, competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect „obligaţia de a
face”, adică obligaţia de a demola împrejmuirea revine judecătoriei, în a cărei rază
teritorială de activitate se află situată aceasta.
În aceste condiţii, în mod nelegal, cu încălcarea normelor de competenţă materială,
de ordine publică, acţiunea a fost soluţionată în primă instanţă de tribunal.
Astfel, în temeiul art.297 alin.2 Cod Procedură Civilă, Curtea va admite apelul, va
anula sentinţa pronunţată de tribunal şi va trimite cauza pentru soluţionare
Judecătoriei Novaci, competentă ca instanţă comercială. Aspectele de fond invocate
de părţi vor face obiectul dezbaterii la instanţa competentă material (Curtea de Apel
Craiova, decizia nr.345 din 29 ianuarie 2010).
1. Cauza Tudor Tudor împotriva Romaniei, cererea nr.21911/03, hotărârea din 24 martie 2009 Situaţia chiriaşului care a cumpărat imobilul în care locuia pe baza Legii nr.112/1995
– acţiune în revendicare – practica divergentă privind interpretarea noţiunii de bună
credinţa – epuizarea cailor interne de atac – caracterele cai de atac disponibile –
restituirea proprietarilor preluate de stat în perioada comunistă – Legea nr.10/2001 –
practica instanţelor naţionale.
ÎN FAPT
Reclamantul s-a născut în 1944 şi trăieşte în Bucureşti. Începând cu anul 1973 el a
locuit într-un apartament închiriat de la stat. În 1997 pe baza Legii nr.112/1995,
reclamantul a cumpărat apartamentul de la stat. Printr-o hotărâre definitivă din 23
mai 1997, Tribunalul Bucureşti a admis o acţiune în revendicare a fostului proprietar
al apartamentului, împotriva statului, asupra apartamentului cumpărat de reclamant.
Pe baza acestei decizii, fostul proprietar a pornit mai multe acţiuni pentru
recuperarea posesiei clădirii, acţiuni îndreptate împotriva persoanelor care au
cumpărat apartamente în aceea clădire.
Printr-o hotărâre definitivă din 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a ordonat
reclamantului să predea posesia apartamentului către fostul proprietar. Curtea de
Apel a ajuns la concluzia că titlul de proprietate a fostului proprietar este mai veche şi
prevalează asupra contractului de vânzare-cumpărare a reclamantului. Instanţa a
mai arătat că buna credinţa a reclamantului ar avea importanţă numai în ipoteza în
care reclamantul s-ar întoarce împotriva statului pentru compensaţii. Dar în acelaşi
timp, aceeaşi Curte de Apel a luat în considerare buna credinţo a altor chiriaşi din
aceeaşi clădire şi a respins acţiunea promovată de fostul proprietar împotriva
acestora. Astfel, la data de 28 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins
acţiunea fostului proprietar împotriva lui T.I. şi T.A., foşti chiriaşi în acel imobil, care
au cumpărat apartamentul lor pe baza Legii nr.112.
La 6 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecând un recurs în anulare
promovat de Procurorul General a casat hotărârea din 28 noiembrie 2002 şi a dispus
rejudecarea cauzei de către prima instanţă, iar la data pronunţării Curţii europene
instanţele naţionale încă nu au soluţionat cauza. În 2006, Înalta Curte a mai admis
încă un recurs în anular, în privinţa unui alt fost chiriaş. În ce priveşte reclamantul,
acţiunea în evicţiune pornită împotriva lui de către fostul proprietar este pendinte pe
rolul instanţelor naţionale.
21
Legislaţie şi practică naţională relevantă
Acţiunea în revendicare
În dreptul român acţiunea în revendicare este unul dintre principale remedii pentru
protejarea dreptului de proprietate. În practică acţiunea în revendicare înseamnă
apărarea unui drept în rem, prin care fostul proprietar deposedat pretinde
proprietatea sa care se află în posesia unei terţe persoane. În ipoteza în care atât
reclamantul cât şi pârâtul au un titlu valabil pentru bunul în cauza, instanţa decide
care dintre titluri prevalează. Finalitatea acţiunii în revendicare, dacă ea este admisă
este că instanţa recunoaşte (efect declarativ) titlul de proprietate a reclamantului, cu
efect retroactiv, obligând astfel pârâtul să restituie bunul. Dacă restituirea în natură
nu mai este posibilă, atunci se poate dispune obligarea pârâtului la plata de
despăgubiri.
Garanţia pentru evicţiune
Articolele 1337-1351 din Codul Civil instituie obligaţia în sarcina vânzătorului de a
garanta pentru evicţiune. Cumpărătorul evins poate pretinde restituirea preţului şi
plata de despăgubiri indiferent de buna sau reaua credinţă a vânzătorului.
Cumpărătorul are posibilitatea de a solicita introducerea vânzătorului în acţiunea
pornita de terţ împotriva lui, sau de a porni o nouă acţiune împotriva vânzătorului
după ce a fost evins. În acest din urma caz se aplica art.1351 care prevede că „dacă
cumpărătorul s-a judecat până la ultima instanţă cu evingătorul sau, fără să cheme în
cauză pe vânzător, şi a fost condamnat, vânzătorul nu mai răspunde de evicţiune, de
a proba că erau mijloace să câştige judecata.” Cumpărătorul de bună credinţă
continuă să beneficieze de prerogativele dreptului de proprietate până la momentul în
care nu mai este considerat ca fiind de bună credinţă, moment care intervine la când
terţul porneşte acţiunea în evicţiune împotriva cumpărătorului. În această ipoteză
cumpărătorul are posibilitatea de a cere despăgubiri de la vânzător.
Acţiune pentru restituirea preţului în baza Legii nr.10/2001
La timpul relevant pentru evenimentele cauzei art.51 a Legii 10, aşa cum a fost
modificată prin Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr.184/2002, prevedea pentru
persoanele interesate o acţiune pentru restituirea preţului de cumpărare, actualizată
la rata inflaţiei şi introdusă împotriva statului de către cumpărătorul al cărui contract a
22
fost anulat. Această acţiune nu trebuia timbrată şi sumele se plăteau de către
Ministerul Finanţelor dintr-un fond special.
Practica judiciara privind restituirea preţului
La cererea Curţii, Guvernul a prezentat practica judiciară relevantă în cauze similare
cu prezenta. Astfel, în 17 hotărâri au fost pronunţate între anii 2005 – 2008 împotriva
statului în cauze pornite de persoane care şi-au pierdut bunul imobil ca urmare a unei
acţiuni în revendicare. Pe baza Codului Civil instanţele judecătoreşti au dispus
restituirea preţului, adus la zi la nivelul inflaţiei, precum şi au stabilit despăgubiri şi
costuri acolo unde se impunea. Majoritatea instanţelor au considerat că Legea
nr.10/2001 nu este aplicabilă pentru acţiunile în revendicare atunci când contractul
de vânzare-cumpărare nu a fost anulat ca urmare a acţiunii în revendicare. Însă,
atunci când contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, instanţele române, în
mod coerent au aplicat Legea nr.10 şi au acordat cumpărătorului preţul indexat.
Evoluţii recente favorabile chiriaşilor
În Decizia nr.520/C din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa a decis în
favoarea cumpărătorului care a cumpărat imobilul de la stat cu bună credinţă, într-o
acţiune în revendicare pornită de fostul proprietar. Curtea de Apel Constanţa a decis
că restituirea imobilului în natură nu mai este posibilă pe baza art.1 din Protocolul 1 şi
pe baza jurisprudenţei care o interpretează (Pincová and Pinc v. Cehia, nr.36548/97,
ECHR 2002-VIII; Raicu v. România, nr.28104/03, 19 octombrie 2006 şi Pădurăru v.
România, nr.63252/00, ECHR 2005-XII) şi a ordonat statului să plătească preţul de
piaţă către fostul proprietar.
Într-o decizie similară, din 12 decembrie 2007, Înalta Curte a decis în favoarea unui
cumpărător (fost chiriaş) într-o acţiune în revendicare a fostului proprietar. Înalta
Curte a luat în considerare faptul că titlul cumpărătorului a fost confirmat într-o
acţiune adusă de fostul proprietar care solicită anularea contractului de vânzare-
cumpărare a imobilului în cauză. De asemenea, instanţa a considerat că
deposedarea cumpărătorului în aceste circumstanţe ar crea nedreptăţi noi şi
disproporţionate în încercarea de a îndrepta nedreptăţi mai vechi. Înalta Curte a mai
precizat că restituirea preţului de cumpărare indexat pe baza Legii nr.10/2001 nu
este în măsură să compenseze pe cumpărător deoarece nu reflectă preţul de piaţă a
imobilului.
23
Prin Decizia nr.1055 din 9 octombrie 2008, Curtea Constituţională a declarat
neconstituţional art.47 din Legea nr.10/2001 în măsura în care încalcă titlul de
proprietate a cumpărătorului. Articolul în cauză prevedea că persoanelor cărora
înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 li s-a respins acţiunea pe baza
Codului Civil să aibă posibilitatea încă o dată să solicite restituirea proprietăţii. Curtea
Constituţionala a considerat că persoanele cărora le-a fost confirmat titlul de
proprietate printr-o hotărâre judecătoreasca nu pot fi constrânse să predea imobilul
când nu există nici o justificare serioasă bazată pe considerente de ordine publică în
lumina art.44 alin.3 din Constituţie.
ÎN DREPT
Presupusa încălcare a art.6 para 1 considerat singur sau în coroborare cu art.14 din
Convenţie
Reclamantul se plânge că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 28 ianuarie 2003
este rezultatul unui proces care nu a fost echitabil, având în vedere că aceeaşi Curte
de Apel a adoptat decizii contradictorii în cauze identice împotriva altor cumpărători
din aceeaşi clădire.
Susţinerile părţilor
Guvernul a susţinut în fata Curţii că procesul a fost unul echitabil şi că instanţele care
au judecat cauza reclamantului au pronunţat hotărâri bine motivate. În opinia
Guvernului faptul că s-au pronunţat decizii contradictorii în cauze similare în sine nu
poate fi considerată o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei. Guvernul consideră că
problema controversată era interpretarea dată de instanţele naţionale noţiunii de
bună credinţă, dar deciziile contradictorii sunt justificate deoarece se bazează pe
interpretarea faptelor în fiecare cauză în parte. Reclamantul nu este de acord cu
asemenea susţineri, reiterând că Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat hotărâri
contradictorii în cauze identice.
Aprecierea Curţii
Curtea consideră că nici o prevedere din Convenţia europeană nu obligă statele părţi
să restituie bunurile confiscate, dar atunci când prin lege se prevede restituirea lor
aceasta trebuie implementată cu respectarea unei clarităţi rezonabile şi cu o anumită
24
coerenţă pentru a evita, pe cât posibil, incertitudinile şi ambiguităţile pentru
persoanele interesate de măsurile care urmează a fi implementate. În context,
trebuie menţionat că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau rezultatul
unor practici a autorităţilor de stat – este un factor important în analiza conduitei
statului.
Curtea notează că în contextul restituirii bunurilor trecute abuziv în proprietatea
statului în perioada comunistă în România, lipsa coerenţei legislative şi practica
judiciară contradictorie privind interpretarea anumitor aspecte ale legilor de restituire
a creat un climat general de lipsă de certitudine, lipsă care apare şi în prezenta
cauză datorită interpretării diferite a relevanţei bunei credinţe a cumpărătorului la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu statul.
În timp ce anumite divergenţe în interpretare sunt inerente oricărui sistem judiciar,
cum este şi cel român, bazat de o reţea de instanţe formată din trei grade de
jurisdicţie, Curtea totuşi subliniază că în prezenta cauză interpretarea divergentă a
venit din partea aceeaşi jurisdicţii (Curtea de Apel Bucureşti), care a fost şi ultima
instanţă care se pronunţa în cauză. De asemenea, Curtea Suprema de Justiţie de
atunci nu avea nici un mecanism efectiv la dispoziţie să corecteze jurisprudenţa
divergentă a instanţelor inferioare. Acţiunea Procurorului General privind cauzele
asemănătoare cu cea a reclamantului nu avea menirea de a corecta interpretarea
divergentă, ci mai degrabă de a aplica legea la cauze determinate, prin intermediul
unei căi de atac extraordinare, cale care în sine era contrară principiului securităţii
raporturilor juridice.
În final, Curtea observă că după mai mult de şapte ani de la adoptarea Legii
nr.10/2001, interpretarea privind aspectele esenţiale ale Legii încă este schimbătoare
şi că încă nu există o aşezare definitivă a interpretării aspectelor esenţiale ale Legii
nr.10/2001. Curtea nu contestă că instanţele naţionale au puterea de a-si schimba
propria practică, însă în contextul particular al restituirilor în România, recentele
evoluţii favorabile chiriaşilor pot reprezenta doar o etapă în practica judiciară
schimbătoare.
Curtea consideră că în absenţa unui mecanism care să asigure consistenţa practici
instanţelor naţionale, diferenţele de interpretare aşa de profunde şi de durată în timp
referitor la un subiect de o asemenea importanţă pentru societate, este în măsură să
creeze o situaţie de incertitudine continuă. Din aceste considerente, incertitudinea
explicată mai sus l-a privat pe reclamant de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel,
25
existând astfel o încălcare a art.6 para 1 pe aceste considerente. În aceste condiţii
Curtea consideră că nu mai este necesar examinarea cererii sub aspectul art.6
coroborat cu art.14.
Pretinsa încălcare a art.1 di Protocolul nr.1 luat separat sau în coroborare cu art.14
Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că prin faptul că instanţele naţionale au preferat
titlul fostului proprietar faţă de titlul său, el a fost privat de dreptul său la respectarea
proprietăţii. De asemenea el s-a plâns că a fost discriminat pe motiv că Curtea de
Apel a adoptat decizii contradictorii în cauze identice.
Susţinerile părţilor
Referitor la acest capăt de cerere, Guvernul a invocat neepuizarea căilor interne de
recurs, deoarece reclamantul nu a pornit o acţiune în răspundere pentru evicţiune
împotriva statului. Această acţiune i-ar fi permis reclamantului să recupereze preţul
de cumpărare, actualizat la rata inflaţiei.
Reclamantul a susţinut că nu a fost nevoie de introducerea statului în acţiunea în
evicţiune îndreptate împotriva lui datorită faptului că instanţa de fond şi cea de apel i-
a dat lui câştig de cauză, soluţia schimbându-se numai de către Curtea de Apel în
judecarea recursului.
Aprecierea Curţii
Curtea reaminteşte că în lumina art.35 din Convenţie, înainte de a se adresa Curţii,
persoana este obligată să apeleze la toate remediile care sunt disponibile şi
suficiente pentru a permite repararea pretinsei încălcări. Existenţa căilor de atac la
care se referă art.35 trebuie să fie certă nu numai în teorie ci şi în practică.
În cauza prezentă, instanţele interne au comparat titlurile de proprietate prezentate
de reclamant şi de fostul proprietar al apartamentului revendicat şi au decis ca titlul
fostului proprietar prevalează. Acţionând în acest fel, Curtea de Apel nu a declarat
nul titlul reclamantului şi nici nu i-a acordat vreo compensaţie pentru prejudiciul
suferit. Însă, reclamantul mai avea posibilitatea ca pentru evicţiune să se îndrepte
împotriva vânzătorului, adică împotriva statului, fie prin introducerea în cauză a
statului fie printr-o acţiune separată după ce fusese deja evins. Jurisprudenţa
prezentată de către Guvern arată că există o practică consistentă care indică
acordarea de despăgubiri în cauze similare celei prezente. Astfel, această cale de
26
atac este disponibilă atât în teorie, cât şi în practică şi mai trebuie determinat dacă
suma care putea fi obţinută prin exercitarea acestei căi era suficientă să permită
încălcarea pretinsă de reclamant. Curtea se arată conştienta de dificultăţile create de
compensarea proprietarii preluate abuziv de stat în perioada comunistă, dar
atenuarea injuriilor vechi nu trebuie să creeze noi disproporţionalitatea. Jurisprudenţa
prezentată de Guvern arată că persoane în situaţia reclamantului ar fi primit cel puţin
preţul la cumpărare, actualizat la rata inflaţiei şi ei aveau posibilitatea obţinerii de
despăgubiri şi returnarea cheltuielilor ocazionate.
Însă, Curtea nu poate specula în prezenta cauză care ar fi fost rezultatul unei
asemenea proceduri pentru restituirea preţului dacă reclamantul s-ar fi decis să
apeleze la asemenea proceduri. Cu toate că legea specială (Legea nr.10/2001) nu
prevede o procedură specială prin care persoanele aflate în situaţia reclamantului s-
ar putea îndrepta împotriva statului, Curtea consideră că remediul prevăzut de Codul
Civil este suficient pentru a remedia o situaţie precum cea a reclamantului. Astfel,
reclamantul ar fi trebuit să epuizeze această cale de atac. Nefăcând aşa, Curtea
respinge acest capăt de cerere pe baza art.35 para. 1 din Convenţie.
În aplicarea art.41, Curtea acordă reclamantului 5.000 EURO pentru daunele morale
suferite şi 2.200 EURO pentru costuri şi cheltuieli.
2. Natura civilă a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, în care una din părţi este o persoană juridică. Instanţa competentă .
Drept procesual civil. Competenta materiala.
Competenta materiala procesuala. Declinare. Persoana juridica. Contract de
vânzare-cumpărare. Natura civilă a cauzei.
Cod Procedură Civilă : art.2 lit. b
Caracterizarea unui litigiu ca fiind de natură civilă sau comercială trebuie făcută în
raport de normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părţi.
Contractele comerciale se disting printr-un element definitoriu: comercialitate, în
sensul că, potrivit legii, ele sunt acte de comerţ prin care se stabilesc raporturi
juridice comerciale şi din care izvorăsc obligaţii comerciale.
27
Litigiul având ca obiect, acţiunea în nulitate absolută a unui contract de vânzare-
cumpărare – din acest contract neizvorând obligaţii comerciale – este de natură civilă
şi competenţa de soluţionare aparţine judecătoriei în raport de valoarea obiectului
cererii.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.1776, din 17 martie 2008
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamantul P.D.A. a
chemat în judecată pe pârâţii N.S.R., S.C. B. T. S.R.L., Municipiul Bucureşti prin
Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să se
constate nulitatea actului de vânzare-cumpărare, din 15 septembrie 1999, privind un
apartament dintr-un imobil situat în Bucureşti, încheiat între pârâtul N.S.R., în calitate
de vânzător şi S.C. B.T. S.R.L., în calitate de cumpărător, cu repunerea părţilor în
situaţia anterioară; să se constate că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu; să
fie obligaţi pârâţii N.S.R. şi S.C. B. T. S.R.L. să-i lase în deplină proprietate şi liniştita
posesie apartamentul sus menţionat.
Prin Sentinţa civilă nr.4963, din 20 mai 2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a
admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia civilă, în conformitate cu prevederile
art.2 alin.(1) lit.b Cod Procedură Civilă, valoarea obiectului cererii fiind peste 1 miliard
de lei.
Prin Sentinţa civilă nr.1402, din 5 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a
civilă, a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenta de
soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
S-a reţinut că, întrucât valoarea apartamentului în litigiu fiind sub 500.000 RON, în
cauza sunt aplicabile prevederile art.2 alin.(1) pct.1 lit.b Cod Procedură Civilă, aşa
cum au fost modificate prin Legea nr.219/2005, potrivit cărora, tribunalul judecă în
prima instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de
peste 5 miliarde lei.
S-a mai reţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada că apartamentul aflat în litigiu face
parte din fondul de comerţ al pârâtei S.C. R.T.P. S.R.L. (fostă S.C. B.T. S.R.L.).
Fiind astfel investită, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.7678,
din 17 mai 2007, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat
28
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia
comercială, şi constatând conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul la Curtea
de Apel Bucureşti pentru soluţionare acestuia.
S-a reţinut că prezentul litigiu este de natură comercială, întrucât pârâta S.C. R.T.P.
S.R.L., parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat
a se constata, în calitate de cumpărător, este o persoană juridică cu statut de
societate comercială, astfel încât, sunt incidente prevederile art.2 pct.1 lit.a Cod
Procedură Civilă.
Prin Sentinţa nr.29 din 4 iulie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a
stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1
Bucureşti.
Instanţa care a soluţionat conflictul negativ de competenţă, a reţinut că pricina
dedusă judecăţii este de natură civilă şi nu comercială şi că valoarea obiectului
acţiunii fiind sub 5 miliarde lei vechi, sunt incidente prevederile art.2 lit.b Cod
Procedură Civilă.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs S.C. R.T.P. S.R.L. invocând prevederile
art.304 pct.7, pct.8 şi pct.9 Cod Procedură Civilă.
S-a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar
instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv contractul de vânzare-
cumpărare din 15 noiembrie 1999, considerându-l un act de natură civilă deşi acesta
este un act de natură comercială.
Mai susţine că imobilul în litigiu, cumpărat în vederea realizării activităţii comerciale,
formează fondul de comerţ şi este înregistrat în evidenţa contabilă a societarii, plătind
pentru acesta taxe şi impozite, astfel că, în această situaţie, competenţa de
soluţionare aparţinea secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti.
Recursul nu este fondat.
Caracterizarea unui litigiu ca fiind de natură civilă sau comercială trebuie făcută în
raport de normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părţi.
Dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la fapte de comerţ şi
comercianţi şi el priveşte raporturile juridice la care participă persoanele care au
calitatea de comerciant, dreptul civil având ca obiect toate celelalte raporturi
patrimoniale, precum şi raporturile procesuale nepatrimoniale.
Contractele comerciale se disting printr-un element definitoriu: comercialitate, în
sensul că, potrivit legii, ele sunt acte de comerţ prin care se
29
stabilesc raporturi juridice comerciale şi din care izvorăsc obligaţii comerciale.
În speţă, contractul de vânzare-cumpărare în discuţie nu se circumscrie raporturilor
din sfera comercialului, din acest contract neizvorând obligaţii comerciale.
De aceea, este irelevant faptul că imobilul cumpărat de recurenta-parată în baza
contractului de vânzare-cumpărare formează fondul său de comerţ şi că este
înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii.
Drept urmare, cum litigiul dedus judecăţii are ca obiect, în principal, acţiunea în
nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul N.S.R.,
în calitate de vânzător şi parata-recurentă, în calitate de cumpărătore, în mod just,
prin hotărârea atacată, s-a apreciat că litigiul este de natură civilă şi competenţa de
soluţionare aparţine judecătoriei în raport de valoarea obiectului cererii.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse şi constatând în legalitatea
hotărârii atacate, recursul a fost respins ca nefondat, în conformitate cu dispoziţiile
art.312 alin.(1) Cod Procedură Civilă.
---------------
3. Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Vaslui, T.V. a solicitat obligarea Statului Roman
reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 5.000.000 euro,
echivalent în lei cu titlu de daune materiale şi la suma de l5.000.000 euro echivalent în lei
cu titlu de daune morale.
Reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr.105/1982 a Judecătoriei Bârlad s-a
constatat că este tatăl minorului I.G., s-a încuviinţat ca acesta să poarte numele de T. şi
a fost obligat la plata pensiei de întreţinere.
În urma admiterii cererii de revizuire a sentinţei nr.105/1982,
prin sentinţa nr.2061/2006 a Judecătoriei Bârlad, rejudecându-se acţiunea pentru
stabilirea paternităţii, a fost respinsă constatându-se că revizuentul nu este tatăl copilului.
Reclamantul pretinde că hotărârea nr.105/1982 l-a prejudiciat material,
deoarece pe durata existenţei sentinţei a fost lipsit de o parte importanţa a veniturilor
băneşti, la început mai mari, deoarece a trebuit să suporte atât cheltuielile inerente
derulării procesului, cât şi pensia de întreţinere la care a fost obligat, la care s-a adăugat
diminuarea veniturilor, datorită reducerii capacităţii de muncă, în urma unui soc nervos
Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.5626 din 8 octombrie 2008
4. Răspunderea patrimoniala a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Instanţa competentăDrept procesual civil. Competenţa. Competenţa materială. Răspundere patrimonială.
Articolul 52 alin.(3) din Constituţie stabileşte răspunderea patrimonială a statului pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, indiferent de modul în care s-au produs, fără ca
textul să privească doar prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele
penale, la care se referă în mod expres.
Articolul 2 alin.(1) lit. h Cod Procedură Civilă
Acest text este de stricta interpretare şi nu priveşte prejudiciile produse prin neefectuarea
de către organul de urmărire penală a actelor de procedură necesare pornirii procesului
penal. Aplicarea sa presupune existenţa unui proces penal, în cursul căruia s-au săvârşit
erori judiciare prin care au fost cauzate prejudicii titularului cererii.
Astfel, acţiunea având ca obiect repararea pagubelor produse prin faptul că procurorul nu
s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, este, conform art.1 alin.(1)
Cod Procedură Civilă, de competenţa judecătoriei şi nu a tribunalului.
ICCJ - Secţia civila şi de proprietate intelectuală, decizia civila nr.2600 din 16 aprilie 2008Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Buzău, reclamatul C.G.E. a chemat în judecată
Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca pârâtul să fie obligat să-i
plătească suma de 200.000 lei RON, reprezentând daune morale pentru neîndeplinirea
îndatoririlor legale de către procuror.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art.1000 alin.(3) Cod civil, art.13 din
Convenţia pentru apărerea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art.21 alin.(1) şi
art.52 alin.(3) din Constituţia României, art.54 alin.(1) şi alin.(2) şi art.56 din Decretul
nr.31/1954.
Judecătoria Buzău, prin sentinţa civilă nr.4944, din 23 octombrie 2006, a declinat
competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Buzău, reţinând că, potrivit
art.52 alin.(3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial potrivit legii pentru prejudiciile
cauzate prin erori judiciare în procesele penale, că principiul responsabilităţii statului faţă
de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale
se aplică tuturor victimelor unor asemenea erori şi că, potrivit art.2 alin.(1) pct.1 lit.h Cod
Procedură Civilă, „tribunalul judecă în prima instanţă cererile pentru repararea
prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în dosarele penale”.
Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr.537, din 4 mai 2007, a respins excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a Statului Roman, precum şi acţiunea formulată de reclamant.
Prin decizia civilă nr.349, din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti a respins
apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe, reţinând că, iniţial, reclamantul a
cerut ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de 200.000 lei daune morale pentru
neîndeplinirea de către procuror a obligaţiei sale legale, constând în sesizarea din oficiu
cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, iar, ulterior, şi-a modificat acţiunea, precizând că
îşi întemeiază cererea pe art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale şi a cerut să se constate că procurorul nu şi-a îndeplinit
îndatoririle de serviciu, încălcându-i dreptul la un proces echitabil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, invocând art.304 pct.8 şi
pct.9 Cod Procedură Civilă, a arătat că instanţele au interpretat greşit actul juridic dedus
judecăţii, schimbându-i natura şi interesul lămurit şi vădit neîndoielnic, iar hotărârile sunt
lipsite de temei legal şi au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
A susţinut recurentul, că s-a adresat justiţiei, invocând art.21 din Constituţia României şi
art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
deoarece organul de urmărire penală nu s-a sesizat din oficiu cu privire la infracţiunile
care rezultau din declaraţiile martorilor audiaţi într-un dosar de revizuire, şi a precizat că
nu a sesizat instanţa pentru repararea pagubelor produse prin erori judiciare (art.504-507
Cod Procedură Penală).
Înalta Curte, din oficiu, a invocat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod
Procedură Civilă.
Analizând recursul în raport de susţinerile recurentului şi de motivul de recurs invocat din
oficiu, s-a constatat că este fondat.
34
Recurentul a invocat art.304 pct. 8 şi pct.9 Cod Procedură Civilă, însă susţinerile acestuia
privitoare la calificarea juridică a acţiunii (şi nu interpretarea actului juridic dedus judecăţii,
în sensul art.304 pct. 8 Cod Procedură Civilă) fac posibilă încadrarea în art.304 pct.5 Cod
Procedură Civilă, iar, faţă de obiectul acţiunii, aşa cum a fost determinat de reclamant şi
de prevederile art.1 şi urm. Cod Procedură Civilă, competenţa să soluţioneze pricina în
prima instanţă este judecătoria şi nu tribunalul.
Art.2 alin.(1) lit.h Cod Procedură Civilă stabileşte competenţa tribunalului pentru
soluţionare în prima instanţă a „cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori
judiciare săvârşite în procesele penale”.
În prezenta cauză, cererea cu care a fost investită prima instanţă nu are obiectul prevăzut
de textul citat.
Recurentul nu a invocat faptul că i s-a produs un prejudiciu „prin erori judiciare săvârşite
într-un proces penal”, pentru a fi incidente prevederile art.2 alin.(1) lit.h Cod Procedură
Civilă.
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Buzău şi prin cererea depusă la tribunal,
reclamantul a susţinut că există obligaţia procurorului, stabilită de art.221 alin.(1) Cod
Procedură Penală, constând în sesizarea din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunilor
care, în opinia sa, rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi la data de 2 decembrie 1998 şi
că prin neîndeplinirea acestei obligaţii de serviciu i-a fost încălcat dreptul la un proces
echitabil.
În acţiune, au fost invocate prevederile art.1000 alin.(3) Cod Civil, art.13 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art.21 alin.(1) şi art.52 alin.
(3) din Constituţie, art.54 alin.(1) şi alin.(2) şi art.56 din Decretul nr.31/1954, iar prin
cererea precizatoare s-a invocat art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale, făcându-se referiri şi la art.11 alin.(1) şi alin.(2) şi art.20 din
Constituţie şi art.998 Cod Civil.
Reclamantul nu a invocat art.504-507 Cod Procedură Penală, iar textele invocate de
acesta nu reglementează răspunderea statului numai pentru prejudiciile cauzate prin erori
judiciare săvârşite în procesele penale.
Articolul 52 alin.(3) din Constituţie stabileşte răspunderea patrimoniala a statului pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, indiferent de modul în care s-au produs, fără ca
textul să privească doar prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele
penale, la care se referă în mod expres art.2 alin.(1) lit.h Cod Procedură Civilă, text care
este de strictă interpretare şi care nu priveşte prejudiciile produse prin neefectuarea de
către organul de urmărire penală a actelor de procedură necesare pornirii procesului
35
penal.
Aplicarea acestui text presupune existenţa unui proces penal, în cursul căruia s-au
săvârşit erori judiciare prin care au fost cauzate prejudicii titularului cererii, iar în prezenta
cauză s-a cerut repararea pagubelor produse prin faptul că procurorul nu s-a sesizat din
oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni şi nu prin erori judiciare săvârşite în procese
penale, în sensul art.504-507 Cod Procedură Penală, aşa cum greşit s-a reţinut prin
sentinţa primei instanţe, păstrată prin decizia instanţei de apel.
De altfel, reclamantul a precizat că nu a sesizat instanţa pentru pagubele produse prin
erori judiciare, neinvocând art.504-507 Cod Procedură Penală.
Faţă de obiectul acţiunii formulate de reclamant, nu sunt incidente prevederile art.2 alin.
(1) lit.h Cod Procedură Civilă, iar, faţă de suma de 200.000 lei RON cerută ca daună
morală, competenţa soluţionării cererii aparţine, conform art.1 alin.(1) Cod Procedură
Civilă, judecătoriei.
Prin urmare, sentinţa primei instanţe, dată de tribunal cu încălcarea competenţei
judecătoriei, este nelegală. De asemenea, este nelegală şi decizia instanţei de apel, prin
care a fost păstrata sentinţa pronunţată de tribunal.
Pentru considerentele expuse, fiind incidente prevederile art.304 pct. 3 Cod Procedură
Civilă, conform art.312 alin.(3) Cod Procedură Civilă, a fost admis recursul declarat de
reclamant şi au fost casate hotărârile pronunţate de tribunal şi de instanţa de apel iar,
conform art.304 alin.(6) Cod Procedură Civilă, dosarul s-a trimis spre judecare,
Judecătoriei Buzău.
5. Cerere întemeiată pe dispoziţiile art.2811 C.pr.civ. prin care se solicita reactualizarea unei sume de bani acordata ca despagubiri. Inadmisibilitate.
Drept procesual civil. Procedura inaintea primei instante. Hotararile. Indreptarea,
lamurirea şi completarea hotărârii. Reactualizarea unei sume de bani acordata ca
despagubiri.Drept procesual civil.Despagubiri.Hotarare. Indreptarea, lamurirea şi
completarea hotărârii;Cerere
Codul de procedura civila: art.2811
Faptul ca o persoana nu este de acord cu valoarea despagubirilor - stabilita printr-
o decizie pronunţata în apel şi mentinuta în recurs – nu-i deschide calea procedurii
prevazute de art.2811 C.pr.civ. şi nu permite instanţei ca, în baza unei probe administrate
ulterior, fără respectarea principiului nemijlocirii şi a unor dispozitii legale intrate în
vigoare după pronuntarea hotărârii, sa schimbe dispozitivul acesteia şi sa incalce astfel,
36
puterea lucrului judecat.
În realitate, prin cererea formulata, petentul nu a urmarit lamurirea dispozitivului, ci
reactualizarea unei sume de bani mentionate în dispozitiv, operatiune care insa nu este
posibila prin mijlocul procedural ales de acesta.
ICCJ - Secţia civila şi de proprietate intelectuala, decizia nr.536 din 1 februarie 2008.Prin decizia civila nr.136/A din 9 februarie 2004, Curtea de Apel Galati, Secţia civila a
admis acţiunea formulata de reclamantul D.C., a anulat decizia nr.31 din 1 august 2003
emisa de parata S.C. „C.” S.A. Braila şi a obligat-o pe parata sa acorde acţiuni sau titluri
de valoare corespunzatoare diferentei de valoare imobilului în suma de 860.191.299 lei,
în funcţie de optiunea reclamantului din momentul executarii.
Prin incheierea din 18 aprilie 2007, aceeasi instanţa a admis cererea formulata de
D.C. în contradictoriu cu intimata S.C. „C.” S.A. Braila şi a dispus lamurirea intinderii
dispozitivului deciziei, în sensul ca valoarea actualizata a sumei de 860.191.299 lei, la
care a fost obligata parata este de 9.906.297.000 lei; a mentinut restul dispozitiilor
deciziei.
Pentru a pronunta aceasta incheiere, curtea de apel a avut în vedere urmatoarele:
Potrivit art.2811 C.pr.civ., în cazul în care sunt necesare lamuriri cu privire la
intelesul, intinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, părţile pot cere instanţei care a
pronunţat hotărârea sa lamureasca dispozitivul sau sa inlature dispoziţiile potrivnice.
În considerentele deciziei nr.136A din 9 februarie 2004 a Curţii de Apel Galati s-a
retinut ca, pentru stabilirea valorii corespunzatoare a imobilului, reclamantul nu a solicitat
efectuarea unei expertize tehnice, care sa tina seama de modul de calcul prevazut de
Legea nr.10/2001, ci a solicitat sa se ia în considerare valoarea stabilita în anul 1998 cu
ocazia solutionarii cererii intemeiate pe Legea nr.112/1995, care era de 1.362.694.320 lei
şi din care reclamantul a incasat în baza actului normativ mentionat suma de
502.503.021 lei.
Avand în vedere principiul Legii nr.10/2001 în forma initiala, care se refera la
criteriul valorii pe piata a imobilului, cat şi modificarile aduse prin Legea nr.247/2005,
conform carora valoarea de piata se stabileşte potrivit normelor internationale de
evaluare, curtea de apel a apreciat ca cererea reclamantului de reactualizare a
despagubirilor se incadreaza în aceste principii, cat şi în cazurile prevazute de art.2811
Cod procedura civila.
Potrivit raportului de expertiza depus la dosar, suma de 9.906.297.000 lei
reprezinta valoarea reactualizata a sumei de 860.191.299 lei.
Impotriva acestei incheieri a declarat recurs intimata S.C. C. S.A. Braila, criticand-
37
o pentru nelegalitate.
În motivarea cererii, recurenta arata ca procedura de lamurire a intinderii şi
intelesului dispozitivului aleasa de reclamant nu este cea legala.
Contestatia la executare formulata de reclamant a fost calificata gresit ca fiind o
cerere intemeiata pe dispoziţiile art.2811 C.pr.civ., instanţa schimband obiectul cererii.
O cerere cu acest temei juridic, ar fi trebuit respinsa ca lipsita de interes, deoarece
parata nu a fost obligata la plata unei sume de bani, ci la acordarea de titluri de valoare
sau de acţiuni, în funcţie de optiunea reclamantului, pe care acesta nu si-a exprimat-o nici
pana în prezent.
Daca cererea ar fi fost calificata ca fiind o contestatie la executare, aceasta ar fi
trebuit respinsa ca prescrisa, dreptul de a cere executarea silita nemaiputand fi exercitat
la data de 19 februarie 2007, cand s-a formulat cererea.
Incheierea instanţei este nelegala şi pentru faptul ca a reactualizat creanta în
baza unei expertize tehnice extrajudiciare şi nu în baza unei expertize contabile
administrate nemijlocit de către instanţa de judecata.
Recursul este fondat şi a fost admis în baza art.304 pct.9 Cod procedura civila,
pentru urmatoarele considerente:
Petentul D.C. a sesizat Curtea de Apel Galati cu o cerere intitulata
„contestatie în executare”, în cuprinsul careia s-a referit insa la necesitatea lamuririi
intelesului deciziei civile nr.136A din 9 februarie 2004 a aceleiasi instante şi la
aplicabilitatea, în drept, a dispozitiilor art.2811 Cod procedura civila.
În atare situaţie, nu se poate retine ca instanţa a dat o calificare gresita cererii sau
ca a schimbat obiectul acesteia.
În schimb, a admis în mod nelegal cererea, în conditiile în care aceasta nu
intrunea conditiile aplicarii art.2811 C.pr.civ.
Potrivit textului de lege mentionat, în cazul în care sunt necesare lamuriri cu
privire la intelesul, intinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, ori acesta cuprinde
dispozitii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea sa lamureasca
dispozitivul sau sa inlature dispoziţiile potrivnice.
În speta, nu s-a invocat existenta vreunei neclaritati a dispozitivului, a vreunor
lamuriri necesare cu ocazia aplicarii acestuia sau a unor dispozitii potrivnice, imposibil de
adus la indeplinire.
Nemultumirea petentului vizeaza intinderea masurilor reparatorii la care i s-a recunoscut
dreptul prin decizia curtii de apel, intindere care insa este clara şi nesusceptibila de nicio
lamurire.
Faptul ca petentul nu este de acord cu valoarea despagubirilor - stabilita prin decizia
pronunţata în apel şi mentinuta în recurs - nu-i deschide calea procedurii prevazute de
38
art.2811 C.pr.civ. şi nu permite instanţei ca, în baza unei probe administrate ulterior, fără
respectarea principiului nemijlocirii şi a unor dispozitii legale intrate în vigoare după
pronuntarea hotărârii, sa schimbe
dispozitivul acesteia şi sa incalce astfel, puterea lucrului judecat.
În realitate, prin cererea formulata, petentul nu a urmarit lamurirea dispozitivului, ci
reactualizarea unei sume de bani mentionate în dispozitiv,
operatiune care insa nu este posibila prin mijlocul procedural ales de acesta.
Pentru aceste considerente, în baza art.312 şi 304 pct.9 Cod procedura civila, Înalta
Curte a admis recursul, a modificat incheierea şi a respins cererea formulata de petent,
ca nefondata.
6. Competenta de solutionare se stabileşte prin lege, fără ca părţile sa aiba în principiu
posibilitatea de a opta pentru soluţionare litigiului dintre ele la o instanţa sau alta, legea
instituind reguli ce permit o dubla delimitare a atributiilor organelor judiciare, fata de alte
organe ale statului şi intre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit.
Faptul ca pe parcursul solutionarii cauzei, din expertizele efectuate a rezultat ca valoarea
imobilului ar fi mai mare decat cea prevazuta în antecontractul de vanzare-cumparare nu
este de natura a schimba competenta de solutionare după valoare, deoarece determinant
în stabilirea acestei competente este momentul investirii instanţei de judecata .
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr.12984 la data de 09 iunie
2005, nr.nou 131/215/2005, reclamantul F.C. a chemat în judecata pe pârâtul D.S.,
solicitand instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunta sa constate valabilitatea
conventiei de vanzare-cumparare a imobilului situat în Craiova, b-dul Carol 1 nr.130
(fosta Republicii nr.118), compus din parterul clădirii, având 8 incaperi şi suprafata de
teren de 278,76 m.p. şi hotărârea sa tina loc de act autentic de proprietate .
În motivarea acţiunii, reclamantul a aratat ca printr-un inscris sub semnatura privata a
cumpărat de la autorul pârâtului, D.V., la data de 19.07.2001, imobilul mentionat, cu
preţul de 3.000 dolari S.U.A., pe care l-a achitat şi a intrat în posesia imobilului după
emiterea dispozitiei nr.3836/07.10.2004 de către Primăria Craiova.
Ulterior, autorul pârâtului a decedat, motiv pentru care nu s-a putut incheia actul în forma
autentica.
În drept, au fost invocate prevederile art.111 Cod Procedura Civila, art.1073 şi art.1077
Cod Civil.
La data de 25 octombrie 2005, reclamantul a depus precizare la acţiune, solicitand
introducerea în cauza, în calitate de parata şi a numitei S.A.D., iar pârâtul a depus
intampinare şi cerere reconventionala, solicitand respingerea acţiunii ca neintemeiata şi
sa se constate nulitatea absoluta a conventiei de vanzare-cumparare a imobilului, pentru
neseriozitatea preţului.
S-au intocmit rapoartele de expertiza nr.1255/2006, de către expert topografic M.P. şi
nr.2141/2006, de către expert tehnic P.D. şi expert asistent D.D.
La 5 septembrie 2006, reclamantul a formulat obiectiuni la raportul de expertiza
nr.1255/2006, la care expertul topografic M.P. a raspuns, la 25.09.06, prin suplimentul
nr.1789/2006.
La termenul din 12.12.06, părţile au formulat obiectiuni la raportul de expertiza
nr.2141/06, la care expertul tehnic P.D. a raspuns, la 4 mai 2007, prin suplimentul
nr.831/2007.
Prin Sentinţa civila nr.6791 din 15 mai 2007, pronunţata de Judecatoria Craiova, în dosarul nr.131/215/2005, s-a admis în parte acţiunea precizata formulata de reclamantul F.C., împotriva paratilor D.S. şi S.A.D. S-a respins cererea reconventionala formulata de parati. S-a constatat valabila convenţia
incheiata intre reclamant şi autorul paratilor, D.V., având ca obiect imobilul situat în
Craiova, b-dul Carol 1 nr.130 (fosta Republicii nr.118), compus din parterul clădirii, având
8 incaperi şi suprafata de teren de 259,41 m.p., jud. Dolj, prezenta hotărâre tinand loc de
act de vanzare-cumparare.
Au fost obligati paratii sa plateasca reclamantului suma de 159,22 lei fiecare, cheltuieli de
judecata Impotriva acestei sentinte au formulat recurs paratii, calea de atac fiind calificata
de către instanţa ca fiind apel, prin incheierea din data de 18.01.2008.
În motivarea apelului, paratii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru faptul ca desi s-
a invocat faptul ca nu a fost indeplinita formalitatea multiplului exemplar la incheierea
chitantei, nu s-a raspuns la aceasta aparare.
De asemenea, apelantii au mai aratat ca instanţa nu putea solutiona cauza prin
administrarea probei cu martori pentru a dovedi existenta şi continutul conventiei.
În plus, s-a mentionat prin motivele de apel, ca preţul de 3.000 dolari S.U.A. nu este
serios fata de valoarea reala a imobilului, instanţa de fond pronuntand hotărârea în baza
unei situatii de fapt gresit retinute şi cu administrarea unor probe inadmisibile.
Prin Decizia civila nr.23 din 25 ianuarie 2008, pronunţata în dosarul nr.131/215/2005, Tribunalul Dolj a respins apelul formulat de parati. Analizand actele şi lucrarile dosarului instanţa a constatat urmatoarele:
Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2007 Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
46
Prin sentinţa civilă nr.719 din 20 iulie 2006, Judecătoria Dej a admis acţiunea formulată de reclamanta A.I. SRL DEJ împotriva pârâtei SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în secţiunea A pct. III lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare încheiat cu societatea pârâtă la 25 iulie 2005 cu poliţa de asigurare nr.2987431, a obligat pârâta la plata despăgubirilor în cuantum de 13.200 euro, sau echivalentul în lei la 13 iulie 2006 a acestei sume, 47.122,68 RON în dosarul de daune nr.06/225429/AAF deschis la SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj, precum şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.721 lei.
Pârâta a declarat recurs şi prin decizia comercială nr.296 din 30 octombrie 2006, Tribunalul Comercial Cluj a admis recursul, a casat hotărârea şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă, reţinând incidenţa dispoziţiilor art.2 alin.(1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ.
Rejudecând cauza, Tribunalul Comercial Cluj, prin sentinţa civilă nr.6299 din 4 decembrie 2006, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A.I. SRL împotriva pârâtei SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că nu se poate considera că sunt nule absolut clauzele din secţiunea A, cap. III, lit. v) a condiţiilor generale ale contractului de asigurare nr.2987431 din 25 iulie 2005, deoarece prin semnarea contractului înseamnă că au fost însuşite de către ambele părţi.
S-a considerat că nici prevederile art.4 alin.(1) şi (2) din Legea nr.193/2000 nu sunt aplicabile în speţă. Contractul încheiat între părţi nu poate fi considerat ca fiind unul standard, preformulat, el nefiind identic cu cel practicat de către toţi asigurătorii pe piaţa asigurărilor de daune auto.
Totodată, s-a mai reţinut că este normal ca să condiţioneze pârâta acordarea despăgubirilor de prezentarea actelor originale ale autovehiculului, întrucât în alte condiţii se prezumă grava neglijenţă a asiguratului, care nu a dat dovadă de o minimă diligenţă în a avea grijă de acele acte şi a nu le păstra în autovehiculul în care nu se afla.
Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta SC A. SRL şi prin decizia civilă nr.85 din 06 aprilie 2007 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin clauzele din secţiunea A, cap. III, lit. v) a condiţiilor generale ale contractului de asigurare nr.2987/431 din 25 iulie 2005 asigurătorul încearcă să se protejeze împotriva unei eventuale fraude a asiguratului, care să fie împiedicat a simula furtul autovehiculului sau a-l înstrăina succesiv.
Ca atare şi din această perspectivă, clauza în sine nu denotă nici un element de rea-credinţă din partea asiguratorului, ci simpla nevoie de protecţie.
S-a considerat că deţinătorul autovehiculului are obligaţia să aibă asupra sa actul de identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare sau de înregistrare şi după caz, atestatul profesional, precum şi celelalte documente prevăzute de legislaţia în vigoare în conformitate cu art.180 alin.(1) din O.G. nr.195/2002, numai atunci când acţionează în calitate de conducător auto, iar nu şi atunci când îşi ţine autoturismul în parcare, când nu îl conduce.
Prima facie Curtea a considerat că nu este o clauză nenegociată, asiguratul putând respinge contractul în această formă sau solicita adaptarea sa.
S-a concluzionat că chiar dacă se stabileşte caracterul nenegociat al clauzelor, acestea tot ar fi rămas licite prin lipsa dezechilibrului semnificativ şi a relei credinţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal prevăzut de art.301 C. proc. civ., reclamanta SC A.I. SRL DEJ invocând dispoziţiile art.304 pct. 7 şi 9 C.
47
proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă şi în consecinţă constatarea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în secţiunea A pct. III lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare încheiat cu societatea pârâtă, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 13.200 euro din dosarul de daune nr.06/225/429/AAF deschis la SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj şi a cheltuielilor de judecată în faţa instanţei de fond, în apel şi în recurs.
În dezvoltarea în fapt a motivelor de recurs s-a susţinut, în esenţă, că hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art.4 alin.(1) şi (2), art.6 din Legea nr.193/2000, art.1202 C. civ. şi art.2, 9 şi 24 din Legea nr.136/1995 în sensul că s-a apreciat greşit ca fiind inoperantă sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în secţiunea A, pct. III, lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare încheiat între părţi, care au un vădit caracter abuziv, fapt ce decurge din stipularea acestora în cuprinsul unui contract de asigurare standard şi preformulat, fără a oferi părţii lezate prin dispoziţiile contractuale abuzive posibilitatea negocierii acestora, că reclamanta nu trebuia să facă dovada caracterului abuziv al clauzelor fiind exonerată de această obligaţie conform art.1202 C. civ. şi că asiguratul are obligaţia de a plăti despăgubirea cuvenită recurentei pe baza documentelor prezentate de aceasta.
Intimata SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În cauză nu se constată existenţa cerinţelor necesare pentru reţinerea motivului de recurs prevăzute de art.304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel cuprinzând în considerente motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia dată, iar acestea nu sunt contradictorii, oferind posibilitatea verificării temeiniciei şi legalităţii ei.
Instanţa de apel s-a referit la probelor dosarului făcând o apreciere proprie asupra acestora, a concludentei şi utilităţii lor în lămurirea faptelor deduse judecăţii, respectând astfel prevederile art.261 alin.(1) pct. 5 C. proc. civ.
Motivarea hotărârii este clară, precisă, conducând în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt corectă în cauză pe baza probelor administrate şi a făcut o interpretare şi aplicare legală a dispoziţiilor art.4 alin.(1) şi (2), art.6 din Legea nr.193/2000, art.1202 C. civ., 966 C. civ., art.2, 9 şi 24 din Legea nr.136/1995.
Potrivit prevederilor art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Alin.(2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
48
Din analiza textului de lege rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăşi creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Astfel trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna credinţă.
În cauză se constată că acele clauze invocate de reclamantă nu pot fi considerate abuzive întrucât din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, acest dezechilibru s-ar crea însă, în detrimentul asigurătorului prin anularea clauzelor, iar din punct de vedere subiectiv asigurătorul nu a procedat cu rea credinţă, dimpotrivă asiguratul îşi invocă propria culpă prin nerespectarea unei reguli prudenţiale îndeobşte admisă şi pe care echitatea şi obiceiul o adaugă legii.
Amplu motivat şi bine argumentat instanţa de apel dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale a apreciat că, clauzele cuprinse în secţiunea A cap. III lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare nr.2987431 din 25 iulie 2005 sunt licite, prin lipsa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, a relei-credinţe şi nu a dat eficienţă prevederilor art.6 din Legea 193/2000, art.2, 9 şi 24 din Legea nr.136/1995.
În consecinţă, pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art.312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta SC A.I. SRL DEJ, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.I. SRL DEJ împotriva deciziei
civile nr.85 din 6 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2007.
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.267/2008 Dosar nr.2630/3/2006
Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa comercială nr.647 din 21 februarie 2006 pronunţată în dosar
nr.2630/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC B. SA Ploieşti împotriva pârâtului Ministerul
49
Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului cu obligarea acestuia la 374,42 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art.8 noiembrie 2 alin.(3) din contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr.18 din 21 decembrie 2001, ca fiind abuzivă deoarece prevede posibilitatea rezolvării de drept a contractului fără punere în întârziere şi fără nici o altă formalitate este nefondată.
Nulitatea absolută, ca sancţiune intervine doar pentru nerespectarea la încheierea actelor juridice, a normelor imperative ce ocrotesc un interes public, iar pe de altă parte faptul că Legea nr.469/2002 nu prevede expres sancţiunea desfiinţării contractului pentru neexecutarea obligaţiilor asumate, nu este de natură a demonstra caracterul abuziv al clauzei. De asemenea, nu sunt încălcate nici prevederile art.1 din Legea 80/2002 de modificare a art.2 alin.(4) din O.U.G. nr.50/2001, ci dimpotrivă reprezintă o inserare a acestora în convenţia părţilor.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr.160 din 21 martie 2007 pronunţată în dosar nr.2630/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Instanţa de control judiciar, reţinând justeţea argumentelor tribunalului în pronunţarea hotărârii, a reţinut în plus faptul că dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr.469/2002 şi Legea nr.80/2002 au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului din litigiu şi prin urmare nu sunt incidente în cauză.
De asemenea, susţinerea apelantei referitoare la vicierea acordului său de voinţă prin încheierea unui contract de adeziune, nefiind invocată în faţa primei instanţe, constituie o critică nouă în apel motiv pentru care nu a fost analizată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC B. SA Ploieşti criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct. 9 C. proc. civ., derivate din aplicarea greşită a prevederilor art.294 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor, recurenta invocă faptul că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, motivul de nulitate a clauzei cuprinse în art.8 noiembrie 2 din contractul părţilor determinată de impunerea abuzivă a acesteia nu a fost invocat pentru prima oară în apel ci dimpotrivă a fost indicat în cererea de chemare în judecată.
Astfel, arată recurenta motivul de nulitate invocat în acţiunea introductivă a fost impunerea în contractul de privatizare încheiat cu pârâta a unei clauze apreciate ca fiind abuzivă în raport cu Legea nr.469/2002 şi Legea nr.80/2002. Or, impunerea unei clauze abuzive, exclude posibilitatea negocierii şi prin urmare exprimarea liberă a consimţământului.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art.304 pct. 9 C. proc. civ., curtea constată că este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.
Temeiul de drept invocat de reclamantă în acţiunea introductivă a fost art.112 C. proc. civ., Legea nr.80/2002 şi Legea nr.469/2002 iar prin motivarea acestei cereri reclamanta a avut în vedere caracterul abuziv al clauzei contractuale în raport de prevederile legilor invocate, şi care spre deosebire de contract nu prevăd posibilitatea desfiinţării de drept a convenţiei pentru ipoteza nerespectării oricăreia dintre obligaţiile asumate.
Acest temei de drept nu a fost precizat ulterior, motiv pentru care tribunalul a examinat cauza cu care a fost investit şi conform încadrării făcute de reclamantă arătând în mod corect în motivare că părţile au deplina libertate ca prin acordul lor să prevadă condiţii mai riguroase de îndeplinire a obligaţiilor şi posibilitatea desfiinţării
50
contractului şi în alte situaţii decât cele prevăzute expres de lege, o atare clauză având în realitate valoarea unui pact comisoriu expres.
În acest context, instanţa de apel, justificat a respins, conform art.294 C. proc. civ., criticile referitoare la vicierea consimţământului reclamantei la încheierea contractului, având în vedere că o atare susţinere a fost invocată pentru prima oară în apel.
Cu alte cuvinte, motivul de nulitate invocat la fond a constat în contrarietatea clauzei pretins nulă cu dispoziţiile Legii nr.80/2002 şi 469/2002 iar critica nou formulată în apel se referea la existenţa unui viciu de consimţământ cu prilejul încheierii contractului, aspect care nu a făcut obiectul analizei tribunalului.
Din această perspectivă dispoziţiile art.294 alin.(1) C. proc. civ., conform cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi” a fost corect aplicat de instanţă deoarece chiar şi în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac nu este posibilă analizarea unor elemente noi, cu excepţia celor prevăzute de alin.(2) al aceluiaşi articol, dar care nu este incident în speţă.
De altfel, instanţa de apel analizând celelalte critici pe care întemeiat le-a respins a arătat că dispoziţiile cuprinse în Legea nr.80/2002 şi 469/2002 fiind ulterioare încheierii contractului din litigiu nu sunt aplicabile având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile.
În concluzie, reţinând că decizia recurată este legală, aceasta, va fi menţinută, ca atare, ca efect al respingerii recursului declarat de reclamantă, conform art.312 alin.(1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGIID E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SA Ploieşti împotriva deciziei
nr.160 din 21 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2008.
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.824/2008 Dosar nr.26520/3/2004
Şedinţa publică de la 29 februarie 2008 Asupra recursului de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 8 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost înregistrată acţiunea reclamantelor P.D. şi P.G. prin care au chemat în judecată pârâţii: SC A.I. SRL Bucureşti, C.E. şi T.I. pentru ca
51
prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 456.854,4 dolari S.U.A. din care 366.854,4 dolari S.U.A. contravaloare prejudiciu suferit urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâţi şi 90.000 dolari S.U.A. daune morale.
În motivarea acţiunii reclamantele au arătat că au comercializat produse din blană şi piele de ovine prin SC R.P. SRL Orăştie într-un spaţiu cu chirie în Bucureşti, pentru că în 1998 SC F.V. SA Orăştie nu avea magazin de reprezentare.
Pentru a realiza cele menţionate reclamantele au garantat cu bunuri imobiliare din moştenire iar P.G. a depus garanţie 9.200 mp teren intravilan la SC F.V. SA Orăştie în data de 22 septembrie 1998 pentru contractul de reprezentare din 1998 care se trece în contractul din 1999.
Reclamantele au mai susţinut că pentru contractarea unui spaţiu comercial cu chirie în Bucureşti în noiembrie 1999 au închiriat contractul de credit din 1999 şi un contract de garanţie imobiliară de ipotecă din 1999 a imobilului din Orăştie, proprietar P.D.
S-a încheiat cu societatea pârâtă un contract de închiriere în 15 noiembrie 1999 ce conţine clauze abuzive pentru chiriaşi, art.19 pct. 2 din contract şi pentru că s-au înregistrat debite la plata chiriei, chiriaşul a fost evacuat iar marfa reţinută în valoare de 12.857,744 dolari S.U.A.
În drept, reclamantele au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.999, art.998, art.1000, art.1156, art.977 - art.980, art.982, art.983, art.1429 C. civ., art.7 din Legea nr.193/2000, art.35, art.36, art.39, art.54 din Decretul nr.31/1954.
Prin încheierea din 20 mai 2004 reclamantele au fost scutite de plata taxei de timbru.
Reclamantele au chemat în garanţie SC F.V. SA Orăştie solicitând obligarea în solidar a sumelor solicitate şi precizate ulterior precum şi restituirea bunurilor ce reprezintă contravaloarea avizului de expediţie din 1999.
Prin întâmpinare pârâtul C.E. a solicitat declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti întrucât acţiunea are ca obiect pretenţii.
S-a ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât nu a existat un raport contractual sau de altă natură cu reclamanta.
Pârâta T.I. a ridicat aceiaşi excepţie cu aceleaşi argumente şi a invocat lipsa calităţii procesuale pasive pentru că între părţi nu au existat raporturi juridice.
Pârâta SC A.I. SRL a ridicat excepţia necompetenţei teritoriale faţă de dispoziţiile art.5 C. proc. civ.
Prin sentinţa nr.2156/CA/2004 din 28 septembrie 2004 Tribunalul Hunedoara, secţia comercială, contencios administrativ, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pârâta SC F.V. SA Orăştie prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată deoarece a încheiat cu SC R.P. SRL un contract de mandat comercial prin care aceasta, mandatar, a fost de acord cu suma datorată pentru marfa preluată fără plată are atributele unei creanţe certe, lichide şi exigibile la scadenţă şi a fost de acord cu constituirea unei ipoteci în favoarea SC F.V. SA Orăştie.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr.5901 din 29 iunie 2006 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor pentru cererea privind contractul din 1999 şi a respins cererea privind rezilierea contractului din 1999 ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.E. şi T.I.
A respins acţiunea precizată formulată de reclamantele P.D. şi P.G. în contradictoriu cu pârâţii: SC A.I. SRL Bucureşti, C.E. şi T.I. ca neîntemeiată.
52
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că:Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor pentru cererea privind
rezilierea contractului din 1999 este întemeiată deoarece acest contract s-a încheiat între două societăţi SC A.I. SRL şi SC R.P. SRL - societate radiată aşa cum rezultă din adresa O.R.C. de pe lângă Tribunalul Hunedoara.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.E. şi T.I. este întemeiată pentru aceleaşi considerente.
Acţiunea reclamantelor având ca obiect pretenţii este neîntemeiată deoarece reclamantele nu au depus la dosarul cauzei acte privind pretenţiile solicitate de la pârâţi.
În ceea ce priveşte cererea reclamantelor privind obligarea pârâţilor la plata de daune este neîntemeiată deoarece reclamantele nu au respectat prevederile art.1169 C. civ. şi nu au indicat cuantumul, modalitatea de calcul, ce reprezintă aceste daune conform art.1084 C. civ.
În cauză nu s-a probat îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art.998 C. civ. şi nici o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale asumate de pârâte de natură a atrage rezilierea contractului potrivit art.1020 - art.1021 C. civ. or încălcarea unor prevederi legale imperative care să justifice constatarea nulităţii absolute a contractului.
Apelurile declarate de reclamantele P.D. şi P.G. au fost respinse ca nefondate şi au fost respinse şi cererile reclamantelor privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin decizia comercială nr.20 din 17 iulie 2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut în esenţă că în mod greşit a reţinut prima instanţă că reclamanta P.D. nu are calitate procesuală activă deoarece ea a preluat drepturile şi obligaţiile SC R.P. SRL dizolvate, inclusiv pe cele ce decurg din contractul de închiriere din 1999.
Acest aspect nu impune schimbarea hotărârii primei instanţe de respingere a cererii de reziliere a contractului de închiriere din 1999 întrucât este întemeiată concluzia instanţei cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.E. şi T.I. în cadrul acestei acţiuni.
Pârâţii C.E. şi T.I. nu sunt părţi în contractul încheiat între SC A.I. SRL. în calitate de locator şi SC R.P. SRL în calitate de locatar, deci nu pot dobândi drepturi şi obligaţii ce ar decurge din contract.
Cererea de reziliere a contractului de închiriere din 1999 formulată de reclamanta P.D., care are calitate procesuală activă, în contradictoriu cu SC A.I. SRL a fost în mod întemeiat şi legal respinsă de către prima instanţă.
Clauzele invocate de reclamantă ca fiind clauze abuzive nu au acest caracter deoarece contractul de închiriere din 1999 este un contract negociabil între locator şi locatar deci nu cuprinde clauze care să nu fie negociate direct cu consumatorul în speţă cu locatarul SC R.P. SRL.
Referitor la nerespectarea contractului de închiriere prin evacuarea locatarului de către pârâţii C.E. şi T.I. instanţa de apel a reţinut că aceasta s-a realizat de către locator în conformitate cu prevederile contractuale, respectiv cu cele ale art.19 din contract, ca urmare a nerespectării de către locatar a obligaţiei de plată a chiriei.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs, în termen legal, motivat şi timbrat reclamantele P.D. şi P.G. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că prin hotărârea dată instanţa de apel a încălcat normele de
53
procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale au adus vătămări ce nu pot fi înlocuite decât prin anularea deciziei nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a comercială, şi a hotărârii nr.5901 din 29 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
I. Au invocat excepţia de litispendenţă prevăzută de art.163 C. proc. civ. „nu pot sta în instanţă pentru aceiaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi” excepţie ce a fost invocată oral şi la instanţa de fond, arătând că pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 s-a aflat dosar penal nr.3863/300/2006 iar în cadrul acestuia fiind aceleaşi părţi fiind solicitate aceleaşi pretenţii şi pentru aceleaşi motive.
II. Hotărârea nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, nu cuprinde toate motivele pe care s-a sprijinit cauza, îndreptarea erorilor materiale din hotărârea nr.5901 din 29 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, calitate procesuală activă a reclamantei P.D. de a rezilia contractul din 1990 cu SC A.I. SRL Bucureşti reprezentată de administrator/director general C.E., suspendarea cauzei din martie 2005, redeschiderea judecăţii din 29 septembrie 2005 cererea de chemare în judecată din 29 septembrie 2005 unde dovedeşte săvârşirea faptelor de furt şi fals şi cererea din 26, 28 septembrie 2006.
III. Nicio instanţă nu a efectuat cercetarea judecătorească a acţiunii iar în decizia comercială nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în mod greşit se arată că cererile formulate potrivit art.84 şi art.184 C. proc. civ. se fac în procesul penal şi nu în acest litigiu deoarece cererea a fost făcută în zona în care s-a primit comunicarea din 7 august 2006.
În consecinţă în temeiul art.304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. reclamantele P.D. şi P.G. au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în scris.
Casarea deciziei atacate şi judecarea cauzei sub toate aspectele în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a
dispoziţiilor legale incidente cauzei rezultă că instanţa de fond şi instanţa de apel în mod corect au apreciat actul juridic dedus judecăţii şi probatoriile administrate în cauză.
În mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel au respins excepţia de litispendenţă prevăzută de art.163 C. proc. civ., au efectuat cercetarea judecătorească iar hotărârea instanţei de apel cuprinde toate motivele pe care s-a sprijinit cauza.
Instanţa de apel în mod corect a stabilit că reclamanta P.D. are calitate procesuală activă deoarece aceasta a preluat drepturile şi obligaţiile SC R.P. SRL dizolvate inclusiv cele ce decurg din contractul de închiriere din 1999.
Cererea de reziliere a contractului de închiriere din 1991 formulată de reclamanta P.D. care are calitate procesuală activă în contradictoriu cu SC A.I. SRL a fost în mod întemeiat şi legal respinsă de instanţa de fond şi instanţa de apel deoarece potrivit prevederilor art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Alin.(2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a
54
da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
În cauză s-a constatat că acele clauze invocate de reclamantă ca fiind clauze abuzive, nu au acest caracter deoarece contractul de închiriere din 1999 este un contract negociat între locator şi locatar, deci nu cuprinde clauze care să nu fi fost negociate cu consumatorul, în speţă cu locatarul SC R.P. SRL.
În mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel referitor la nerespectarea contractului de închiriere prin evacuarea locatarului de către pârâţii C.E. şi T.I. au reţinut că aceştia nu au calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte rezilierea contractului de închiriere, întrucât nu sunt părţi în cadrul contractului.
Evacuarea locatarului din spaţiul închiriat s-a realizat de către locator în conformitate cu prevederile contractuale, respectiv cu cele ale art.19 din contract, ca urmare a nerespectării de către locatar a obligaţiei de plată a chiriei.
În mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut că motivele invocate de reclamante în susţinerea cererii de îndreptare a erorilor materiale, lămurire şi completare a sentinţei comerciale nr.5901 din 29 iunie 2006 nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.281 şi art.2811 C. proc. civ. deoarece nu se invocă erori materiale şi nu se solicită lămurirea şi completarea sentinţei în sensul prevederilor art.281, art.2811 şi art.2812 C. proc. civ., ci se invocă critici de fond a hotărârii prin care se tinde chiar modificarea hotărârii instanţei.
Faţă de cele ce preced, nefiind incidente dispoziţiile art.304 pct. 5, 7, 8, 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul conform art.312 alin.(1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGIID E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantele P.D., P.G. împotriva deciziei
comerciale nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2008.
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.833/2008 Dosar nr.1627/1285/2007
Şedinţa publică de la 29 februarie 2008 Asupra recursului de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa civilă nr.2438 din 19 aprilie 2007, pronunţată în dosarul
nr.1627/1285/2007, Tribunalul Comercial Cluj a anulat modificarea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de
55
reprezentant a avocatului G.L.M. şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta D.B. în contradictoriu cu pârâta SC I. SRL Dej.
Totodată, a fost respinsă şi cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedite.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat că obligaţiile pârâtei asumate prin contractul de prestări servicii şi bună execuţie din 17 iunie 2005 sunt obligaţii de diligenţă şi nu obligaţii de rezultat şi că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract.
În ceea ce priveşte primul petit al cererii de chemare în judecată, instanţa de fond analizând dispoziţiile Legii nr.193/2000 republicată împreună cu anexa acesteia care cuprinde, exemplificativ, lista cu clauzele considerate ca fiind abuzive, a constatat că nu sunt incidente faţă de art.4 din contract prin care reclamanta s-a obligat la plata unor penalităţi de întârziere în cazul în care nu va achita la termenul stabilit contravaloarea serviciilor prestate de pârâtă.
Referitor la caracterul abuziv al art.10 teza finală din contract care priveşte rezilierea contractului, instanţa de fond a constatat că aceasta nu contravine dispoziţiilor Codului Civil, principalele deosebiri între reziliere şi rezoluţiune se referă la efectele celor două sancţiuni, în sensul că prima afectează actul juridic numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că pretenţiile deja executate nu se mai restituie, iar cea de-a doua desfiinţează actul şi pentru trecut, părţile fiind obligate la restituirea prestaţiilor şi o altă deosebire se referă la faptul că, deşi se aplică ca sancţiune a contractelor sinalagmatice, prima afectează actul cu executare succesivă, iar cea de-a doua afectează actul cu exercitare uno ictu sau dintr-o dată.
Considerentele expuse au stat şi la baza respingerii petitului 2 al cererii de chemare în judecată şi implicit a petitului 3 a cărui admisibilitate depindea de anularea unora din clauzele contractuale, solicitată prin petitul 1 al acţiunii.
În ceea ce priveşte cererea formulată în subsidiar, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a invocat şi existenţa unui caz de forţă majoră, ci a făcut doar vorbire, într-un alt context, despre atentatele de la metroul londonez; că acest caz poate fi calificat ca fiind de forţă majoră şi ar fi putut constitui o cauză de neexecutare a contractului însă, dat fiind faptul că atentatele au avut loc la data de 7 iulie 2005, iar reclamantei i-au fost predate actele necesare plecării în Marea Britanie doar la data de 29 iulie 2006, precum şi împrejurarea că nu s-a făcut dovada vreunui refuz de acordare a vizei pentru cetăţenii români, o astfel de cauză nu poate constitui un motiv întemeiat pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii.
Modificarea cererii de chemare în judecată nu a făcut obiectul analizei instanţei de fond dat fiind faptul că, faţă de aceasta a fost admisă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului titular, respectiv avocat L.M.G. pentru redactarea şi susţinerea acesteia.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art.274 C. proc. civ., instanţa de fond a respins şi cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, nefiind făcută dovada vreunor cheltuieli avansate de pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta D.B., în termenul legal prevăzut de art.301 C. proc. civ., iar prin decizia civilă nr.149 din 2 iulie 2007 Curta de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ prin acordarea termenului necesar în vederea depunerii mandatului pentru redactarea şi susţinerea modificării cererii de chemare în judecată, care de altfel era
56
facultativ, iar amânarea soluţionării cauzei pentru depunere de concluzii scrise asupra unei excepţii care urma să fie soluţionată în baza înscrisurilor prezentate în termenul stabilit de lege şi cu luarea în considerare a dispoziţiilor exprese din textul legal, respectiv art.161 alin.(2) C. proc. civ., nu poate fi primită.
S-a reţinut că obligaţiile enumerate prin contract nu pot fi calificate altfel decât obligaţii de mijloace, că apelanta nu afirmă în mod explicit că obligaţiile ar fi unele de rezultat, ci doar critică împrejurarea că prima instanţă a analizat în principal obligaţia de a informa şi consilia clienţii privind programul omiţând o altă obligaţie, respectiv aceea de facilitare a întocmirii dosarului de prezentare şi a diligenţelor obţinerii vizei U.K., ori această critică nu poate fi primită, analiza realizându-se în ceea ce priveşte toate clauzele şi acestea primind calificarea de obligaţii de mijloace.
Facilitarea întocmirii dosarului şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei nu poate fi echivalentă cu întocmirea dosarului şi obţinerea vizei, în cuprinsul clauzei menţinându-se în mod expres faptul că este o obligaţie de a depune diligenţe, deci obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr.193/2000 şi anexa acesteia care defineşte şi determină clauzele ce pot fi calificate astfel, iar caracterul abuziv al penalităţilor stabilite în raport cu cuantumul acestora nu poate fi primit, clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părţi şi luând în considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea contraprestaţiei şi se raportează la aceasta.
Referitor la încetarea contractului, instanţa de apel a reţinut că deşi evenimentele care au avut loc la data de 7 iulie 2005 pot primi calificarea de forţă majoră, având în vedere că subsecvent acestui moment, respectiv la 29 iulie 2006 au fost predate documentele necesare plecării, acest caz nu poate constitui un motiv întemeiat pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii.
Împotriva acestei decizii în termenul legal prevăzut de art.301 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta D.B. invocând dispoziţiile art.304 pct. 9 în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost modificată.
În dezvoltarea, în fapt, a recursului, reclamanta a susţinut în esenţă că instanţa de fond în mod eronat a aplicat dispoziţiile art.68 alin.(1) C. proc. civ. şi art.161 C. proc. civ., în argumentarea admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului titular, că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.129 alin.(4) C. proc. civ. şi, a omis dispoziţiile alin.(3) ale art.68 C. proc. civ., care arată că mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii şi că instanţa de apel a omis că s-a depus contractul de asistenţă judiciară în apel, care demonstrează calitatea de reprezentant.
În privinţa respingerii cererii iniţiale de chemare în judecată, s-a susţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract de a ajuta clienţii, deci inclusiv pe reclamantă să întocmească un dosar pe baza căruia să se poată obţine viza, aspect care trebuia să conducă la rezoluţiunea contractului de prestări servicii, că instanţa de apel în mod eronat a reinterpretat natura obligaţiei contractuale şi anume aceea de a facilita întocmirea dosarului de prezentare şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei U.K., fără a avea în vedere şi informaţiile extrase de reclamantă de pe site-ul oficial al Ambasadei Britanice la Bucureşti şi depuse la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte problema penalităţilor, s-a susţinut că Legea nr.193/2000 [(art.4 alin.(1) şi (2)] este foarte clară în ceea ce priveşte clauzele abuzive, că art.4,
57
respectiv art.10 din contractul de prestări servicii încalcă aceste dispoziţii legislative, că penalităţile stabilite în cuantum de 0,5 % au în mod cert caracter abuziv şi trebuie pretinse raportat la obiectul şi la natura contractului pentru a nu crea un dezechilibru contractual în lumina art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000.
Recursul este nefondat şi se va respinge pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Examinând criticile invocate de reclamantă din perspectiva dispoziţiilor art.304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a stabilit în mod corect starea de fapt pe baza probelor administrate, a interpretat şi calificat obligaţiile contractuale în raport de conţinutul acestora şi a aplicat dispoziţiile art.68 C. proc. civ., art.161 C. proc. civ., art.4 alin.(1) şi (2) din Legea nr.193/2000 şi anexa acesteia în mod corespunzător.
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a fost corect admisă de instanţa de fond în condiţiile în care deşi s-a acordat termenul necesar în vederea depunerii mandatului pentru redactarea şi susţinerea cererii de chemare în judecată, o asemenea dovadă nu s-a făcut.
Contractul de asistenţă judiciară depus în apel şi declaraţia autentificată sub nr.2164 din 6 noiembrie 2007 de Biroul Notarului Public – D.C.L. Bistriţa nu sunt de natură a schimba soluţia de anulare a modificării cererii de chemare în judecată întrucât acestea nu au fost prezentate în termenul stabilit de art.161 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art.129 alin.(4) C. proc. civ., instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ prin acordarea termenului, care de altfel era facultativ. Amânarea soluţionării cauzei pentru depunerea de concluzii scrise asupra unei excepţii care urma să fie soluţionată în baza înscrisurilor prezentate în termenul stabilit de lege şi cu luarea în considerare a dispoziţiilor exprese din textul legal, respectiv art.161 alin.(2) C. proc. civ., nu poate fi primită, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Calificarea obligaţiilor asumate de către părţi în cuprinsul contractului se realizează exclusiv prin raportare la clauzele contractului şi la obiectul astfel cum a fost acesta determinat de către părţi.
Obligaţiile enumerate prin contractul de prestări servicii, pentru prestator nu pot fi calificate altfel decât obligaţii de mijloace, neexistând o clauză din cuprinsul căreia să reiasă că acestea sunt obligaţii de rezultat, informarea şi consilierea, facilitarea ori intermedierea unui acord sau monitorizarea neputând fi privite ca obligaţii de rezultat.
Facilitarea întocmirii dosarului şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei, nu poate fi echivalentă cu întocmirea dosarului şi obţinerea vizei, astfel că instanţa de apel a interpretat corect natura acestei obligaţii contractuale ca fiind de mijloace şi nu de rezultat.
Constatând că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile, stare de fapt necenzurabilă în recurs, se apreciază că soluţia de respingere a cererii iniţiale de chemare în judecată s-a făcut cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale şi clauzelor contractuale.
Potrivit prevederilor art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Alin.(2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei.
58
Din analiza textului de lege rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăşi creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Astfel trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna credinţă.
În cauză se constată că acele clauze invocate de reclamantă nu pot fi considerate abuzive întrucât din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar din punct de vedere subiectiv pârâta nu a procedat cu rea credinţă.
De altfel, în cauză nu există indicii că s-ar fi procedat la încheierea convenţiei fără o negociere prealabilă.
Caracterul abuziv al penalităţilor stabilite în raport cu cuantumul acestora nu poate fi primit, clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părţi şi luând în considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea contraprestaţiei şi se raportează la acestea, astfel că un just echilibru apare ca fiind stabilit în raport de obiectul şi natura contractului şi proporţional cu contraprestaţia părţii încât nu pot fi apreciate ca fiind disproporţionat de mari.
Pentru considerentele expuse în temeiul dispoziţiilor art.312 C. proc. civ., urmează a se respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGIID E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta D.B. împotriva deciziei civile nr.149
din 2 iulie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2008.
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1760/2008 Dosar nr.90/1/2008
Şedinţa publică de la 22 mai 2008
Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa civilă nr.650 din 21 decembrie 2005, Tribunalul Vrancea, secţia
civilă, a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta SC N.E. SRL şi a obligat pârâta P.M. Focşani şi C.L.M. Focşani să plătească, în solidar, reclamantei 171.784 lei (Ron) despăgubiri civile şi la 5619 lei (Ron) cheltuieli de judecată.
59
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin hotărârea nr.26 din 24 februarie 2000 a C.L.M. Focşani s-a aprobat asocierea dintre P.M. Focşani şi SC N.E.P. SRL Focşani, concretizată prin încheierea contractului nr.5990 din 10 mai 2000 al cărui obiect l-a constituit asocierea părţilor în vederea amplasării şi exploatării unor chioşcuri cu activitate de difuzare a presei pe terenul aparţinând domeniului privat al municipiului Focşani.
La data de 3 aprilie 2002 prin adresa nr.6417 pârâta P.M. Focşani a comunicat reclamantei că odată cu revocarea hotărârii Consiliului local nr.26 din 24 februarie 2000 prin hotărârea nr.84 din 26 martie 2002 a fost reziliat de drept contractul nr.5990 din 10 mai 2000.
În speţă, contractul în litigiu nu a fost reziliat în condiţiile legii, astfel că instanţa constată îndreptăţite condiţiile răspunderii civile contractuale.
Pretinsa notificare a concediului contractului pe un temei înlăturat a fost apreciată ca excedând clauzelor contractului care nu este unul de locaţiune, ci un contract de asociere a cărui reziliere trebuie să urmeze regulile convenite (art.VII contract) şi dispoziţiile legale. S-a apreciat astfel, că cererea de prelungire a contractului a operat în condiţiile art.XI contract, neexecutare obligaţiilor asumate fiind imputabilă pârâtelor.
Împotriva sentinţei civile nr.650 din 21 decembrie 2005 a Tribunalului Vrancea au declarat apel pârâtele C.L.M. Focşani şi P.M. Focşani criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin decizia civilă nr.313/ A din 25 septembrie 2006, a respins atât excepţia tardivităţii invocată de reclamanta SC N.E. SRL Focşani cât şi apelul pârâtelor constatând că în mod corect instanţa de fond a reţinut că durata contractului de asociere intervenit între reclamantă şi pârâtă s-a prelungit ca urmare a manifestării de voinţă exprimată în acest sens de către societatea reclamantă şi, în aceste condiţii pretenţiile reclamantei sunt pe deplin justificate.
Cum contractul a fost prelungit în mod legal instanţa de fond a obligat pe pârâte să-i plătească reclamantei suma de 171.784 lei cu titlu de despăgubiri civile, sumă stabilită prin expertiza efectuată în cauză, expertiza ale cărei concluzii nu au fost contestate de părţi.
Faţă de cererea formulată de parte de a se deduce din suma mai sus menţionată procentul de 10 % din profitul anual net rezultat din asociere, Curtea a constatat că cererea este o cerere nouă formulată cu încălcarea dispoziţiilor art.294 şi 295 C. proc. civ. şi nu poate fi primită.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele P.M. Focşani şi C.L.M. Focşani întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct. 9 C. proc. civ., recurs ce a fost înregistrat pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2007, secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre judecare secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constatând că secţia civilă nu este competentă să soluţioneze recursul în situaţia în care acesta vizează despăgubiri decurgând dintr-un contract comercial.
În recursul declarat pârâtele C.L.M. Focşani invocând dispoziţiile art.304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel pentru greşita interpretare a clauzelor contractuale privind durata contractului de asociere intervenit între reclamantă şi pârâte, considerând că „În opinia sa, prelungirea contractului de asociere se face la cererea reclamantei, dar cu acordul expres al P.M. Focşani, acord consemnat într-un
60
act adiţional şi nu era nicidecum lăsată la dispoziţia exclusivă a societăţii reclamante, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.
La termenul de astăzi, Înalta Curte, în temeiul art.306 alin.(2) C. proc. civ., a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei instanţelor civile în soluţionarea cauzei, excepţie ce urmează a fi analizată cu prioritate, fiind de ordine publică, în conformitate cu dispoziţiile art.136 şi art.137 C. proc. civ.
Potrivit art.4 C. com., în afara faptelor de comerţ enumerate în art.3 C. com., se socotesc ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul respectiv.
În speţă, obiectul litigiului de faţă îl constituie acordarea de despăgubiri decurgând dintr-un contract comercial încheiat între persoane juridice părţi în proces şi anume SC N.E. SRL Focşani intrată în procedura falimentului, potrivit sentinţei civile nr.246 din 14 septembrie 2006 a Tribunalului Vrancea urmând a fi reprezentantă prin lichidator SC C. SRL Focşani pe de o parte şi de cealaltă parte primăria şi C.L.M. Focşani.
Cum acţiunea are ca obiect acordarea de despăgubiri cu o valoare mai mare de 100.000 lei decurgând dintr-un contract comercial ce implică acte şi fapte de natură comercială, astfel cum sunt definite de art.4 C. com., iar titularii dreptului pretins au înţeles să se comporte ca subiecte de drept comercial, Înalta Curte apreciază că acţiunea de faţă are caracterul unei acţiuni comerciale şi nu civile aşa încât instanţele civile greşit s-au pronunţat în cauză.
În consecinţă, Înalta Curte va admite excepţia cu consecinţa admiterii recursului în conformitate de dispoziţiile art.312 C. proc. civ., coroborat cu art.304 pct. 3 C. proc. civ. şi art.306 alin.(2) C. proc. civ., şi va casa atât decizia din apel cât şi sentinţa de fond, cauza urmând a fi trimisă spre competentă soluţionare instanţei comerciale.
Întrucât dispoziţiile art.2 C. proc. civ., reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea proceselor şi cererilor în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabile în bani, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art.313 C. proc. civ., va trimite dosarul spre competentă soluţionare Tribunalului Vrancea ca instanţă comercială competentă să judece fondul acestui litigiu.
În atare situaţie criticile invocate de recurente nu mai pot fi analizate ele urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtele P.M. Focşani şi C.L.M. Focşani împotriva deciziei civile nr.313/ A din 25 septembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Casează decizia civilă nr.313/ A şi sentinţa civilă nr.650 din 21 decembrie 2005 a Tribunalului Vrancea.
Trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalului Vrancea, secţia comercială.
Irevocabilă.Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 22 mai 2008.
61
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2264/2008 Dosar nr.1011/1/2008
Şedinţa publică de la 20 iunie 2008 Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 11 octombrie 2005, reclamanta SC S.C. SRL societate aflată în lichidare prin lichidatorul judiciar SC V.C. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B.T. SA Timişoara să-i restituie un număr de 9 utilaje proprietatea sa bunuri aflate în custodia pârâtei şi pe care aceasta refuză să i le predea.
62
Judecătoria Râmnicu Vâlcea, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, calificată de natură comercială, în favoarea Tribunalului Vâlcea.
Tribunalul Vâlcea, astfel investit, şi-a declinat la rândul său competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Timiş, în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei.
Tribunalul Timiş, s-a considerat necompetent teritorial în raport de dispoziţiile art.5 şi art.10 C. proc. civ. şi de faptul că reclamantul are alegerea între două instanţe deopotrivă competente teritorial şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia comercială nr.997 din 6 martie 2007 a statuat asupra regulatorului de competenţă în cauză, stabilind competenţa teritorială de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Timiş.
Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.1203 din data de 7 septembrie 2007 a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâta şi pe fond a admis acţiunea formulată de reclamanta şi a obligat-o pe pârâta să-i restituie reclamantei cele 9 utilaje proprietatea acesteia sau contravaloarea lor de 66.199,81 lei reactualizată la data plăţii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat în ce priveşte excepţia de necompetenţă materială că, obiectul litigiului, constând într-o obligaţie de a face, determină competenţa materială a tribunalului ca primă instanţă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut din probele administrate că cele nouă utilaje sunt proprietatea reclamantei, fiind lăsate în custodia pârâtei vânzătoarea bunurilor până la îmbunătăţirea condiţiilor climaterice, la nivelul care să permită transportul lor în siguranţă, fără perceperea de taxe de depozitare.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia nr.284 din 10 decembrie 2007, în sensul anulării sentinţei fondului şi trimiterii cauzei spre competentă soluţionare la Judecătoria Timişoara.
Instanţa de control judiciar a constatat că soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială a tribunalului invocată de pârâtă în faţa Tribunalului Timiş, este greşită, faţă de prevederile art.1 C. proc. civ. şi obiectul cererii de chemare în judecată evaluabil în bani, respectiv restituirea bunurilor mobile identificate prin acţiune sau contravaloarea lor care se situează sub pragul de un miliard lei vechi.
Împotriva acestei decizii reclamanta prin lichidatorul judiciar desemnat, a declarat în termen legal recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate vizând încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art.304 pct. 9 C. proc. civ.) susţinând în dezvoltarea criticilor formulate că acţiunea introductivă are două capete de cerere, respectiv un capăt principal constând în obligaţia pârâtei la restituirea utilajelor şi un capăt subsidiar privind plata contravalorii utilajelor, competenţa materială de soluţionare a cauzei fiind determinată de capătul principal de cerere „neevaluabil în bani”, care impune aplicarea dispoziţiilor art.2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:1. Dispoziţiile legale care reglementează competente după materie sunt
cuprinse în cartea I, Competenţa instanţelor judecătoriei titlul I C. proc. civ.Potrivit art.2 pct. 1 din titlul sus menţionat tribunalul judecă în primă instanţă, în
materie comercială procesele şi cererile ale căror obiect are o valoare de peste un miliard lei vechi, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.
63
Prin urmare, stabilirea competenţei materiale trebuie apreciată în raport de obiectul cererii, de caracterul evaluabil sau neevaluabil şi cuantumul pretenţiilor în ipoteza cererilor evaluabile în bani.
Or, recurenta - reclamantă a solicitat prin acţiunea introductivă restituirea unor bunuri mobile a căror contravaloare a estimat-o la 66.199.881.000 lei vechi.
Rezultă aşadar, din preţuirea pe care însăşi recurenta - reclamantă a indicat-o în acţiune ca obiectul cererii este evaluabil în bani şi aceasta, distinct de capătul subsidiar prin care solicită în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtei - intimate la contravaloarea bunurilor.
Altfel spus, caracterul patrimonial al acţiunii rezultă din valoarea interesului litigios, din preţuirea pe care recurenta reclamantă o indică în cererea sa.
Cum, în cauză valoarea bunurilor a căror restituire se solicită este sub un miliard de lei vechi, rezultă că judecătoriei îi revine competenţa de atribuţiune potrivit art.1 pct. 1 C. proc. civ., respectiv Judecătoriei Timişoara, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.
Constatând aşadar, că hotărârea atacată nu este susceptibilă de critică pe aspectul invocat, Înalta Curte în temeiul art.312 alin.(1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC SC S.C. SRL, prin lichidator
judiciar SC V.C. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva Deciziei nr.284/R din 10 decembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2008.
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2442/2009 Dosar nr.5955/55/2008
Şedinţa publică de la 15 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa nr.7679 din 27 octombrie 2008, Judecătoria Arad a admis excepţia
necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad.
În argumentarea soluţiei pronunţate, Judecătoria Arad a reţinut că în raport de cuantumul pretenţiilor reclamantei, respectiv 238.552,81 lei, potrivit dispoziţiilor art.2
64
pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei, revine Tribunalului Arad.
Prin sentinţa nr.21 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul Arad, secţia comercială, a declinat la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad, a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi a trimis cauza Curţii de Apel Timişoara, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că obiectul prezentei cauze este obligaţia de a face, respectiv obligaţia pârâtei de predare a unor bunuri mobile, ca efect al contractului încheiat între părţi la 6 noiembrie 2007, având ca obiect vânzarea unei cantităţi de buştean de furnir până la limita sumei de 238.552,81 lei. Faţă de împrejurarea că din creanţa trecută în contractul de vânzare-cumpărare, de 238.552,81 lei, s-a achitat suma de 150.000 lei, rămânând de achitat 88.552,81 lei, în temeiul dispoziţiilor art.1 pct. 1 C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzei revine judecătoriei.
Prin sentinţa nr.6/ COM din 12 martie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad, reţinând în esenţă, că litigiul este de natură comercială, evaluabil în bani, valoarea fiind sub 100.000 lei, astfel încât competenţa revine Judecătoriei Arad, potrivit dispoziţiilor art.1 pct. 1 C. proc. civ.
Împotriva deciziei sus-menţionate, a declarat recurs reclamanta SC A.F. SRL VLADIMIRESCU, arătând că în mod greşit curtea de apel a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad, având în vedere că valoarea prezentului litigiu îl constituie valoarea bunurilor, respectiv 238.552,81 lei. A mai susţinut recurenta că potrivit clauzelor contractuale, părţile au stabilit ca în cazul neexecutării chiar şi parţiale a obligaţiilor pârâtei, reclamanta urmează să devină de drept şi fără plata vreunei sume de bani, proprietara bunurilor indicate prin acţiunea introductivă de instanţă.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:Potrivit art.2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă,
procesele şi cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei. Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la predarea bunurilor mobile, trei autotractoare şi trei semiremorci, intrate în proprietatea reclamantei, ca efect al contractului încheiat la data de 6 noiembrie 2007, valoarea bunurilor fiind de 238.552,81 lei. Prin acelaşi contract, părţile au convenit ca în cazul neexecutării, chiar şi parţiale a obligaţiilor pârâtei, bunurile sus menţionate vor intra în proprietatea reclamantei.
Prin urmare, obiectul cauzei îl constituie revendicare mobiliară, valoarea obiectului prezentului litigiu îl constituie valoarea bunurilor, respectiv 238.552,81 lei, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea achitării vreunei sume de bani de către pârâtă, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art.2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Arad.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.(2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica hotărârea atacată şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
65
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.F. SRL VLADIMIRESCU,
împotriva sentinţei nr.6/ COM din 12 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Modifică sentinţa recurată, în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad, secţia comercială.
Irevocabilă.Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 15 octombrie 2009.
2. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni
ROMÂNIAÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2209 Dosar nr.7179/325/2008
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2009
Completul compus din: Gheorghe Buta - Preşedinte
Daniela Elena Marta- Judecător
Maura Olaru - Judecător
66
Elena Niţă - Magistrat asistent
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda împotriva sentinţei civile nr.11 din 23 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia Comercială.
La apelul nominal nu s-au prezentat recurenta-reclamantă S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda şi intimata-pârâtă I.D.V..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent, care învederează instanţei că recursul este declarat şi motivat în termen şi legal timbrat şi că la dosar s-au depus: originalul dovezii de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei şi timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, aferente recursului, de către recurenta-reclamantă, prin poştă, înregistrate la data de 28 septembrie 2009; cerere formulată de recurenta-reclamantă S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda, prin care solicită conexarea prezentei cauze la dosarul nr.7177/30/2009, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Secţia Comercială, cu termen de judecată la data de 18 februarie 2010- prin fax, la data de 29 septembrie 2009.
Înalta Curte, deliberând asupra cererii de conexare formulată de către recurenta- reclamantă S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda, urmează a o respinge, ca nefondată, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art.164 alin.1 Cod procedură civilă, după care, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile sau alte cereri formulate, apreciază cauza în stare de judecată şi o reţine spre soluţionare.
ÎNALTA CURTE,
Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa civilă nr.14452 din 18 noiembrie 2008, pronunţată de Judecătoria
Timişoara în dosarul nr.7179/325/2008, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta S.C. E.Rom S.R.L. împotriva pârâtei I.D.V. în favoarea Tribunalului Timiş.
Iniţial, prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 6 mai 2008, sub nr.7179/325/2008, reclamanta S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda a chemat în judecată pe pârâta I.D.V., solicitând instanţei ca, în urma probatoriului administrat, să pronunţe o sentinţă civilă prin care să constate intervenirea de drept a rezoluţiunii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, precum şi să oblige pârâta la restituirea avansului primit ca urmare a încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, încheiată între părţi la data de 26 aprilie 2007, în cuantum de 12.500 Euro, în echivalent în lei la data plăţii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta I. V. a depus întâmpinare la dosar, la data de 23 iunie 2008, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din data de 4 noiembrie 2008, pârâta I.D.V., prin apărător, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara
67
privind soluţionarea prezentului litigiu, având în vedere litigiul comercial şi că valoarea convenţiei părţilor depăşeşte suma de 100.000 lei.
La termenul din 18 noiembrie 2008, Judecătoria Timişoara, în baza art.137 alin.1 Cod procedură civilă, a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Timişoara, invocată de pârâtă la termenul anterior, pe care, după ce a luat concluziile de admitere ale reprezentantului pârâtei şi, respectiv, de lăsare la aprecierea instanţei, ale reprezentantului reclamantei, prin sentinţa civilă nr.14452 din 18 noiembrie 2008, a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Timiş.
În motivarea hotărârii, Judecătoria Timişoara a reţinut că terenul din convenţie urma să facă parte din fondul de comerţ al reclamantei, în vederea realizării obiectului principal de activitate al acesteia de cumpărare şi vânzare de bunuri imobiliare (fila 55), astfel încât litigiul este unul comercial patrimonial în înţelesul art.3 pct.1, art.4 şi art.56 Cod Comercial, raportat la decizia nr.32/9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.
A mai apreciat instanţa că aceeaşi soluţie s-ar aplica şi în cazul în care litigiul ar fi calificat drept unul civil, deoarece valoarea de 208.800 euro a obiectului convenţiei părţilor depăşeşte şi valoarea de 500.000 lei prevăzută la dispoziţiile art.2 pct.1 lit. b Cod procedură civilă.
Primind cauza spre judecare, Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr.56/PI din 30 ianuarie 2009, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş şi, în consecinţă: a declinat competenţa soluţionării cererii formulate de reclamanta S.C. E.Rom S.R.L., în contradictoriu cu pârâta I.D.V., în favoarea Judecătoriei Timişoara; a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a înaintat cauza Curţii de Apel Timişoara, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr.11 din 23 martie 2009, Curtea de Apel Timişoara - Secţia Comercială, în baza art.22 Cod procedură civilă, raportat la art.1 pct.1 şi art.2 pct.1 lit. a Cod procedură civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, prin însuşi petitul doi al acţiunii reclamanta a evaluat obiectul litigiului ca fiind de 12.500 euro, contravaloarea avansului achitat la momentul încheierii convenţiei a cărei rezoluţiune se solicită.
De altfel, chiar dacă acţiunea formulată de reclamantă nu avea un petit secundar evaluabil în bani, în raport de obiectul principal al acţiunii, cauza ar fi fost tot de competenţa judecătoriei, deoarece conform deciziei nr.32 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr.830 din 10 decembrie 2008: „Dispoziţiile art.1 pct.1, art.2 pct.1 lit. a) şi b) şi art.2821 alin.1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare”.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda, solicitând admiterea recursului formulat şi, pe cale de
68
consecinţă: desfiinţarea sentinţei atacate, stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara şi stabilirea naturii litigiului ca fiind una comercială, şi nu o natură civilă; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În recursul său, care poate fi încadrat, în drept, în prevederile pct.9 al art.304 Cod procedură civilă, reclamanta a invocat, în esenţă, următoarele motive:
1. Sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât, în speţă, competenţa de soluţionare aparţine Judecătoriei Timişoara, însă, natura litigiului este una comercială, şi nu una civilă, aşa cum în mod greşit, s-a stabilit prin sentinţa atacată.
În concluzie, petitul principal privind constatarea rezoluţiunii promisiunii de vânzare-cumpărare nu intră în categoria obiectelor cererilor în materie comercială neevaluabile în bani, fiind considerat a fi evaluabil în bani.
2. Pe de altă parte, valoarea petitului secundar, valoare la care s-a raportat, de altfel, şi instanţa în vederea stabilirii taxei de timbru, nu depăşeşte valoarea de 100.000 lei pe care o prevede art.2 pct.1 lit. a Cod procedură civilă, pentru a deduce soluţionarea prezentei cauze în favoarea Tribunalului Timiş.
Din aceste considerente învederate, pe care instanţa le-a avut în vedere, anume aceea că obiectul cauzei deduse judecăţii are o valoare de până la 500.000 lei, practic se stabileşte şi natura litigiului, şi anume, ca fiind una civilă.
Însă, natura litigiului este evident una comercială, întrucât prin însuşi obiectul de activitate al societăţii reclamante-recurente, S.C. E.Rom S.R.L., se stabileşte că obiectul principal de activitate al acesteia este cumpărarea şi vânzarea de bunuri imobiliare proprii.
3. Mai mult decât atât, odată cu promovarea prezentei cauza în faţa Judecătoriei Timişoara, a mai fost promovat şi litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr.7177/325/2008.
Cauza ce a făcut obiectul dosarului nr.7177/325/2008 a parcurs aceleaşi stadii procesuale ca şi prezenta cauză, în sensul că a fost declinată de la Judecătoria Timişoara, iar Tribunalul Timiş a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr.8/COM/12 martie 2009, s-a pronunţat în sensul că a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Timiş - Secţia Comercială.
Examinând recursul reclamantei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept, indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
1. Primul motiv de recurs nu este fondat, instanţa soluţionând în mod corect conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Timişoara şi Tribunalul Timiş, prin stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Având în vedere calitatea de comerciant a reclamantei S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda, precum şi împrejurarea că imobilul ce formează obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare urma a fi afectat activităţilor comerciale desfăşurate de aceasta, obiectul său principal de activitate reprezentându-l cumpărarea şi vânzarea de bunuri imobiliare, litigiul dedus judecăţii are natură comercială, conform art.3, raportat la art.7, cu aplicarea art.890 din Codul comercial şi, din acest punct de vedere, este supus reglementărilor speciale în materie, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa teritorială.
Mai mult, rezoluţiunea actului care face obiectul litigiului, derivă dintr-o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a unui teren afectat activităţii comerciale
69
a reclamantei, urmând a face parte din fondul de comerţ al acesteia, promisiune care este, deci, şi ea, un contract comercial; aşadar, litigiul dedus judecăţii este un litigiu comercial, aflându-ne în prezenţa unei fapte de comerţ.
2. Nu este fondat nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat, în sensul că nu ne aflăm în situaţia prevăzută de art.1 pct.1 Cod procedură civilă, raportat la art.2 pct.1 lit. a Cod procedură civilă.
Astfel, obiectul cauzei deduse judecăţii îl formează o acţiune în constatarea intervenirii de drept a rezoluţiunii privind promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată între părţi la data de 26 aprilie 2007, în cuantum de 12.500 euro, în echivalent în lei la data plăţii, iar temeiul de drept invocat este cel prevăzut de art.969, 1020 şi 1320 Cod Civil.
Aşadar, în mod corect Curtea de Apel Timişoara a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art.1 pct.1 Cod procedură civilă, potrivit cu care: „Judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date de lege în competenţa altor instanţe”, cu referire la prevederile art.2 pct.1 lit. a Cod procedură civilă, conform cărora: „Tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei ...”, prin raportare la limita valorii legale de 100.000 lei.
3. Cea de-a treia critică formulată în motivarea recursului, în sensul că a mai fost promovat şi litigiul ce a format obiectul dosarului nr.7177/325/2008, litigiu cu privire la care Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr.8/COM/12 martie 2009 s-a pronunţat în sensul că a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Timiş - Secţia Comercială, nu poate fi primită, întrucât instanţa nu este ţinută de soluţiile pronunţate în alte cauze, ea fiind ţinută a soluţiona recursul cu care a fost învestită prin raportare strict la împrejurările de fapt şi de drept ale litigiului aflat în faţa sa.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, să respingă recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. E.ROM S.R.L. Chisoda împotriva sentinţei civile nr.11 din 23 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia Comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2009.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,Gh.Buta
D.E.MartaM.Olaru
MAGISTRAT ASISTENT, E.Niţă
70
Red. E.N.Dact. N.E./30.10.2009Ex. 5
Curtea de Apel Timişoara - Secţia Comercială
Judecător: Petruţa Micu
3. Rolul activ al judecătoruluiR O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIESECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.779/2008 Dosar nr.4359/85/2006
Şedinţa publică de la 27 februarie 2008 Deliberând asupra recursului de faţă,
Reclamanta SC M. SRL a solicitat obligarea Primăriei Cisnădie la plata sumei de 101.957,22 lei contravaloare lucrări de modernizare a drumului motivat de faptul că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile decurgând din contractul de execuţie din 2003 pentru lucrările de modernizare drum dar pârâta nu a achitat preţul nici după ce lucrările de remediere au fost recepţionate.
Tribunalul Sibiu, prin sentinţa civilă nr.948 din 3 aprilie 2007 a respins acţiunea reclamantei reţinând că, în lipsa procesului - verbal de remediere a lucrărilor
71
executate necorespunzător şi a neîndeplinirii obligaţiilor din art.13 din contract, respectiv a notificării pârâtei pentru recepţia finală nu poate fi admisă acţiunea.
În apelul reclamantei, Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr.42 din 6 iulie 2007 a respins ca nefondat acest apel.
S-a reţinut că reclamanta nu a făcut nicio dovadă că ar fi remediat deficienţele şi nici nu a notificat-o pe pârâtă pentru efectuarea recepţiei lucrărilor pretins remediate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând motivele prevăzute de art.312 alin.(5) C. proc. civ.
Se susţine că, în mod greşit instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii probei cu martori şi nu a stăruit în aflarea realităţii că lucrările necorespunzătoare au fost remediate.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:Din practicaua sentinţei civile nr.948 din 3 aprilie 2007 rezultă că reclamanta a
solicitat ca pârâta să depună procesul - verbal de recepţie finală care se află în posesia Primăriei dar instanţa de fond a respins această cerere.
În apel reclamanta a solicitat administrarea probei cu expertiză pentru a stabili dacă lucrările ce făceau obiectul contractului au fost executate, de ce calitate sau dacă au fost remediate cele apreciate ca necorespunzătoare.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi remediat deficienţele şi că nu a stăruit în efectuarea expertizei.
Potrivit dispoziţiilor art.129 alin.(5) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului putând ordona administrarea probelor necesare chiar dacă părţile se împotrivesc.
Reţinerea de către instanţa de apel ca fiind justificat refuzul de plată întemeiat pe excepţia neexecutării corespunzătoare a contractului nu s-a bazat pe suficiente elemente de fapt nestabilindu-se o situaţie de fapt clară care să permită aplicarea legii.
Hotărârea pronunţată astfel este nelegală şi potrivit art.314 C. proc. civ. va fi casată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Urmează a se dispune efectuarea unei expertize pentru a se stabili dacă lucrările au fost executate corespunzător sau remedierile s-au făcut şi dacă s-a întocmit proces - verbal de recepţie sau s-a făcut notificarea la Primărie pentru recepţia finală.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC M. SRL Sibiu şi pârâta Primăria
Cisnădie.Casează decizia nr.42A din 6 iulie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia
comercială, şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2008.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta S. A. S. Ş. şi pârâta SC A. A. G. SRL HORIA împotriva deciziei civile nr.172 A din 29 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara Secţia Comercială.
73
La apelul nominal au lipsit recurenta reclamantă S. A. S. Ş. şi recurenta pârâtă SC A. A. G. SRL HORIA.
Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a referit de către magistratul asistent că ambele recursuri sunt legal
timbrate, fiind motivate şi declarate în cadrul termenului procedural, şi că ambele recurente au depus la dosarul cauzei, prin serviciul registratură întâmpinare însoţită de acte, respectiv răspuns la întâmpinare , după care :
Înalta Curte, constatând dezbaterile închise, în temeiul art.150 raportat la art.297 şi 316 Cod procedură civilă Cod procedură civilă, apreciază cauza în stare de judecată şi reţine recursurile spre soluţionare, în ceea ce priveşte fondul cererilor de recurs, în condiţiile în care s-a solicitat judecarea pricinii în temeiul art.242 alin.1 pct. 2 Cod procedură civilă.
ÎNALTA CURTE
Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:I - Reclamanta S. A. S. Ş. a solicitat, prin acţiunea introductivă de instanţă,
înregistrată la data de 9 februarie 2006 pe rolul Tribunalului Arad, obligarea pârâtei SC A. A. G. SRL la plata diferenţei de arendă datorată în temeiul contractului de arendare încheiat cu pârâta la data de 3 martie 2004 precum şi rezilierea contractului urmare nerespectării obligaţiilor asumate de pârâtă.
Într-un prim ciclu procesual derulat în cauză, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca prematur introdusă prin sentinţa civilă nr.985 din 29 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Arad, sentinţa ce a fost desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare de Curtea de Apel Timişoara prin decizia nr.208 din 21 noiembrie 2006 care, a statuat că procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art.7201 Cod procedură civilă nu se impune a fi realizată, în raport de obiectul principal acţiunii introductive – rezilierea contractului de arendare.
II - În rejudecare, Tribunalul Arad – Secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa comercială nr.105 din 28 ianuarie 2008 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta, reţinând , în esenţă, că reclamanta societate agricolă constituită în baza Legii nr.36/1991, prin contractul de arendare nr.2 încheiat la data de 3 aprilie 2004 cu pârâta în calitate de arendaş a transmis acesteia spre folosinţă o suprafaţă de 98,05 ha teren agricol, pe care reclamanta, la rândul său îl avea în arendă de la Societatea A. P. Şiria, context faptic care, în raport de dispoziţiile art.22 din Legea nr.16/1994 - Legea arendei, potrivit cărora orice act de subarendare este nul, a impus, în opinia instanţei concluzia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii.
III Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe , a fost admis de Curtea de Apel Timişoara – Secţia comercială prin decizia civilă nr.172/A din data de 29 septembrie 2007, sentinţa apelată fiind schimbată în tot în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamanta, rezilierii contractului nr.2 din 5 aprilie 2004 şi obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 62.000 lei cu titlu de penalităţi şi 2.331 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, analizând probele administrate în cauză, în raport de susţinerile şi apărările formulate de părţi, a constatat că, contractul încheiat la 3 aprilie 2004 prin care au fost reglementate raporturile stabilite de părţi, având ca obiect exploatarea unei suprafeţe de teren şi obţinerea de beneficii, are natura juridică a unui contract de arendă.
74
În sensul acestei dezlegări, instanţa a avut în vedere faptul că reclamanta este o societate agricolă, înfiinţată în baza Legii nr.36/1991, terenurile agricole pentru care le deţine fiind aduse numai în folosinţa societăţii de asociaţii, care şi-au păstrat dreptul de proprietate asupra acestora, fapt confirmat de înscrisurile depuse la dosar, reprezentând cererile de înscriere în societate, titlurile de proprietate ale membrilor, tabelul nominal cu membrii asociaţi.
Apărarea pârâtei, în sensul că terenul a fost obţinut de reclamantă în baza unui contract de arendă încheiat cu societatea agricolă Podgoria a fost înlăturată de instanţă, în raport de înscrisurile care atestau titlul sub care reclamanta deţine terenul agricol şi de absenţa unui contract de arendă încheiat cu Societatea A. P. Şiria, în condiţiile în care, arendarea, ca operaţiune juridică impune încheierea advaliditatem a unui contract în formă scrisă.
Constatând totodată, că terenul ce a făcut obiectul contractului de fost predat reprezentanţilor pârâtei, că aceasta a achitat reclamantei o parte din drepturile ce i se cuveneau, refuzând să achite diferenţe potrivit clauzelor contractului. Instanţa reţine neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către pârâta şi consecinţa pe plan juridic a rezilierii contractului şi obligării pârâtei la sumele solicitate.
IV Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs, în termen legal.1 - Recurenta reclamantă Societatea Agricolă Speranţa Şiria a criticat decizia
instanţei de apel sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată ce i-au fost acordate, susţinând că, urmare admiterii acţiunii introductive, nu au fost avute în vedere şi cheltuielile efectuate în prima fază procesuală, cheltuieli constând în plata taxei judiciare de timbru, respectiv 1486 lei şi onorariu de avocat 600 lei, solicitând, admiterea recursului şi obligarea pârâtei, ca parte căzută în pretenţii şi la plata sumelor arătate.
2. Recurenta pârâtă a solicitat prin cererea de recurs, casarea deciziei atacate şi rejudecarea cauzei pe fond în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
- hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină în condiţiile în care instanţa a refuzat să cerceteze valabilitatea contractului şi să ţină seama de faptul că terenul nu a fost predat pentru a fi lucrat; concluzia instanţei este consecinţa răstălmăcirii sau interpretării greşite a probelor administrate şi lipsei de rol activ prin neadministrarea unor probe concludente pe aspectele contestate care au vizat nefolosirea terenurilor agricole ce au format obiectul contractului şi faptul că cele 50 ha lucrate în parcela A 689 nu aparţin reclamantei;
- hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea prevederilor art.129 Cod procedură civilă şi a dispoziţiilor care reglementează administrarea probelor;
V- Asupra recursurilorÎnalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în
raport de motivele de nelegalitate invocate constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
1. Critica recurentei-reclamante pe aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate nu relevă nici un aspect de nelegalitate, în raport de dispoziţiile legale prevăzute în codul de procedură civilă, art.274, care reglementează plata cheltuielilor de judecată de către partea căzută în pretenţii la cererea părţii adverse.
Or, cererea reclamantei apelante, astfel cum a fost formulată nu a vizat decât cheltuielile de judecată din faza procesuală a apelului, respectiv taxă de timbru şi onorariu de avocat, sume ce au fost acordate, potrivit dispoziţiilor procedurale susmenţionate, care au în vedere şi principiul disponibilităţii părţii, în sensul că plata
75
cheltuielilor de judecată se face în limita sumelor cerute şi în măsura în care au fost dovedite.
2. Cu privire la recursul declarat de recurenta pârâtă SC A. A. G. SRL, Înalta Curte constată sub un prim aspect că, deşi prin cererea de recurs sunt indicate motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, argumentele recurentei nu vizează ipotezele prevăzute de dispoziţiile legale pe care se întemeiază , aspectele criticate referindu-se la chestiuni de fapt şi de reapreciere a probatoriilor administrate, care nu pot face obiectul controlului de legalitate pe calea recursului, cale extraordinară de atac nedevolutivă.
Altfel spus, situaţiile evocate de recurentă nu se convertesc în motivele de nelegalitate indicate.
În acest sens Înalta Curte constată sub aspectul motivului prevăzut de art.304 pct.7 că niciuna din cele 2 teze la care se refera pct.7 din art.304, respectiv „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii de cauză” nu este demonstrată prin argumente concrete, distinct de faptul că hotărârea astfel cum este motivată îndeplineşte cerinţele prevăzute de art.281 Cod procedură civilă, motivele de fapt şi de drept care au dus la schimbarea soluţiei fondului fiind expuse clar şi explicit în considerentele hotărârii.
Pornind în analiza sa, de la stabilirea naturii juridice a contractului încheiat de părţi, hotărârea cuprinde nu numai concluzia instanţei ci şi raţionamentul logico juridic care a impus-o, cu referire la probatoriilor administrate, şi la dispoziţiile legale care definesc contractul de arendă, aspecte care nu sunt combătute în nici un mod prin motivele de recurs formulate.
Susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel a încălcat obligaţiile impuse de art.129 -130 Cod procedură civilă, care consacră principiul rolului activ al judecătorului, constituie numai opinia sa personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia din părţi.
Dispoziţiile art.129-130 astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de Urgenţă nr.138 din 14 septembrie 2000 au în vedere faptul că procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile, în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, a de a veghea la prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului se circumscrie respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi a principiilor care guvernează procesul civil.
Intervenţia judecătorului de a ordona probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, sau de a cere lămuriri şi explicaţii, constituie un drept al judecătorului, atunci când consideră necesar, fără ca prin această intervenţie să se substituie părţii care este datoare să îşi dovedească susţinerile, deoarece s-ar încălca grav cerinţa de imparţialitate în raporturile cu părţile procesului.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
76
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S. A. S. Ş. şi pârâta SC A. A. G. SRL HORIA împotriva deciziei civile nr.172/A din 29 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia Comercială.
Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2009.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul I. L. împotriva deciziei comerciale nr.531 din 5 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Comercială.
77
La apelul nominal s-au prezentat recurentul reclamant I. L. prin avocat Toia Petrică şi intimata pârâtă SC G. M. SA BUCUREŞTI prin avocat Zamfir Ştefan.
Procedură legal îndeplinită.S-a referit de către magistratul asistent ca recursul este timbrat.
Înalta Curte constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul părţilor prezente.
Avocatul recurentului reclamant a solicitat în principal admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, admiterea acţiunii sale.
Intimata pârâtă prin apărător a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat, avându-se în vedere şi notele scrise depuse la dosar, fără cheltuieli.
ÎNALTA CURTE
Asupra recursului de faţă ;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială prin sentinţa nr.8133 din 30
iunie 2008, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei interesului acţiunii şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul I. L. domiciliat în Bucureşti în contradictoriu cu pârâta SC G. M. SA cu sediul social în Bucureşti.
De asemenea a mai obligat reclamantul la cheltuieli de judecată.Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a respins excepţia lipsei interesului
acţiunii deoarece reclamantul a înţeles să se prevaleze de faptul că este asociat în SC M. I. G. SRL, acţionar majoritar al pârâtei, invocând un prejudiciu personal ce i s-a adus în calitate de creditor al acestui acţionar.
Acţiunea s-a formulat de reclamant în temeiul dispoziţiile art.974 din codul civil, acesta arătând expres în cuprinsul cererii că înţelege să solicite anularea hotărârii AGEA din 12 decembrie 2007, pe calea acţiunii oblice, nu în calitatea de acţionar al pârâtei, ci în calitatea de acţionar al unei alte societăţi comerciale, SC M. I. I. G. SRL, societate care la rândul ei este acţionar majoritar în SC G. M. SA.
Conform art.974 din codul civil, creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.
Legea specială în materia societăţilor comerciale prevede în art.132 din Legea nr.31/1990, că acţiunea în anularea hotărârii adunării generale a acţionarilor nu se poate promova decât de acţionari cu excepţia cazurilor în care se invocă motive de nulitate absolută şi când poate fi promovată de orice persoană interesată.
Reclamantul nu se poate prevala de prevederile dreptului comun, respectiv art.974 din codul civil, pentru a formula în numele persoanei juridice la care este acţionar, la SC G. M. SA, o asemenea acţiune.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Comercială prin decizia nr.531 din 5 decembrie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamantului I. L. împotriva sentinţei nr.8133 din 30 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială, fiind preluate în esenţă, toate argumentele primei instanţe.
78
Împotriva deciziei nr.531 din 5 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Comercială a promovat recurs reclamantul I. L., care în baza art.304 pct.5 şi 9 din codul de procedură civilă a criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie această hotărâre, solicitând admiterea recursului şi în principal casarea deciziei recurate sau consecinţa trimiterii cauzei la Tribunalul Bucureşti pentru soluţionarea motivelor de anulare a hotărârii nr.116/A din 12 decembrie 2007 iar în subsidiar modificarea hotărârii date în apel, şi anularea hotărârii nr.116/A din 12 decembrie 2007, având în vedere că a fost adoptată cu încălcarea Legii nr.31/1990.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat aspectul reglementat de art.304 pct.5 din codul de procedură civilă, prin aceea că în apel s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 din acelaşi cod. A fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie şi a dreptului la un proces echitabil, întrucât s-a trecut la analizarea motivelor de anulare a hotărârii adunării generale, invocate în acţiune, fără ca prima instanţă să se fi pronunţat pe fond.
De asemenea au fost greşit aplicate sau interpretate art.132 alin.2, art.101 alin.1 şi art.70 din Legea nr.31/1990.
În ultimul motiv de recurs s-a precizat că au fost încălcate şi dispoziţiile art.274 din codul de procedură civilă, fiind acordate pârâtei cheltuieli de judecată într-un cuantum exagerat, în raport de serviciile prestate de avocatul acestei părţi.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile aduse de reclamant prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul L. I., în contradictoriu cu SC G. M. SA, are ca obiect anularea hotărârii AGEA din 12 decembrie 2007 a SC G. M. SA, în condiţiile calităţii de asociat al SC M. I. I. G. SRL, care este acţionar majoritar al pârâtei, pe calea acţiunii oblice, în temeiul art.974 din codul civil.
Nu poate fi acreditată teza susţinută de recurent potrivit căreia în faza procesuală a apelului s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 din codul de procedură civilă.
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art.137 din codul de procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
De remarcat că prima instanţă, atât în considerente cât şi în dispozitiv, într-o deplină concordanţă, s-a pronunţat în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepţiei lipsei interesului acţiunii şi distinct a analizat sub aspect probatoriu fondul pricinii.
Nu au fost încălcate nici dispoziţiile art.297(1) din codul de procedură civilă care reglementează cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, deoarece aşa cum s-a expus anterior cererea reclamantului a fost examinată pe fond, fiind respinsă ca neîntemeiată.
Mai mult, din această perspectivă s-a respectat principiul dublului grad de jurisdicţie şi dreptul constituţional la un proces echitabil.
Este de necontestat că art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
79
caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.
Printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, instanţele au stabilit o corectă situaţie de fapt şi de drept, în esenţă fiind evidenţiat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de art.974 din codul civil vizând admiterea acţiunii oblice şi nici celor cuprinse în art.132 alin.1.
Pentru aceste raţiuni urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I. L. împotriva deciziei nr.531 din 5 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Comercială, nefiind îndeplinită nici o cerinţă prevăzută de dispoziţiile art.304 din codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul I. L. împotriva deciziei comerciale nr.531 din 5 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2009. PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,V. Rădulescu V. Popescu
Şt. Ciontu
Pentru domnul judecător Şt. Ciontu, pensionat, semnează domnul Preşedinte de secţie – G. Buta
MAGISTRAT ASISTENT,F. Ciocoveanu
Red. V.P.Dact. M.M./22.12.2009 ex. 5______________________Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a ComercialăJudecător E. RoşuJudecător G. Vinţanu
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC S. L. SA IAŞI, împotriva deciziei nr.233 din 9 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
81
La apelul nominal, se prezintă recurenta-reclamantă, prin avocat Elena Camelia Sava şi intimata-reclamantă SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI, prin împuternicit Radu Petru Leonard şi administrator M. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent, învederându-se că recursul este legal timbrat, declarat şi motivat în cadrul termenului procedural prevăzut de dispoziţiile art.301 Cod procedură civilă. Totodată, s-a mai referit că la data de 14.10.2009, s-a depus de către intimata-reclamantă, un înscris prin care învederează că renunţă la judecata capătului de cerere privind evacuarea pârâtei din imobilele proprietatea acesteia. Constatând că nu mai sunt alte cereri sau chestiuni prealabile de pus în discuţie, Înalta Curte acordă cuvântul pe fondul recursului.
Având cuvântul, reprezentantul recurentei-reclamante susţine oral motivele de recurs dezvoltate în scris şi în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.6,7,8 şi 9 Cod procedură civilă, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pârâtei şi în temeiul dispoziţiilor art.246-247 Cod procedură civilă, solicită a se lua act de cererea de renunţare la judecată formulată de reclamantă. Depune la dosarul cauzei, concluzii scrise şi nu solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta intimatei-reclamante, având cuvântul în continuare, arată că lasă la aprecierea instanţei soluţia ce se va pronunţa în cauză, iar mandatarul asociatului societăţii intimate arată că nu este de acord cu cererea de renunţare formulată.
ÎNALTA CURTE
Asupra recursului de faţă;Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:Judecătoria Buzău prin sentinţa civilă nr.5067 din 26 septembrie 2007 a admis
excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI şi pârâta SC S. L. SA IAŞI în favoarea Tribunalului Buzău – secţia comercială şi de contencios administrativ, cu motivarea că potrivit art.2 pct.1 lit.a din codul de procedură civilă tribunalele judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani.
Tribunalul Buzău – Secţia comercială şi de contencios administrativ prin decizia nr.547 din 26 iulie 2008 a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI în contradictoriu cu pârâta SC S. L. SA Iaşi şi a respins în totalitate cererea reconvenţională a pârâtei.
A fost dispusă evacuarea pârâtei reclamante din spaţiile comerciale proprietatea reclamantei pârâte, respectiv spaţiul comercial în suprafaţă de 148 mp situat în municipiul Buzău, strada Unirii bloc 01, parter şi spaţiul comercial în suprafaţă de 62,74 mp situat în municipiul Buzău str. Cuza Vodă nr.1-3 judeţul Buzău.
De asemenea a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei reclamante la daune privind lipsa de folosinţă a spaţiilor.
În final a fost obligată pârâta reclamantă la 7373 lei cheltuieli de judecată.Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut, în principal că prin contractul nr.7 din 24
octombrie 2000, încheiat între reclamanta pârâtă SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI şi
82
pârâta reclamantă SC S. L. SA IAŞI a fost închiriat acesteia din urmă spaţiul comercial situat în Buzău , strada Unirii, bloc O1, parter în suprafaţă de 148 mp, pentru o perioadă de 3 ani. Contractul a fost modificat succesiv prin acte adiţionale, iar prin actul adiţional nr.3/2006 s-a convenit ca durata contractului să fie prelungită până la 31 decembrie 2006.
De asemenea, prin contractul de închiriere nr.6329 din 20 decembrie 2005, încheiat între reclamanta-pârâtă SC L. 2000 SRL şi pârâta reclamantă SC S. L. SA Iaşi, pârâtei reclamante i s-a închiriat suprafaţa de 103,50 mp spaţiu comercial situat în Buzău, strada Cuza Vodă nr.1-3 pe o perioadă de 7 ani începând cu data de 1 ianuarie 2006, până la data de 13 decembrie 2013.
Ulterior, ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr.2455 din 6 mai 2005 a Judecătoriei Buzău şi a deciziei nr.806 din 6 mai 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care o parte din spaţiul situat în Buzău, strada Cuza Vodă nr.1-3 a fost retrocedat foştilor proprietari, s-a încheiat actul adiţional nr.1/2006 prin care a fost modificat art.2 din contractul iniţial în sensul că SC L. 2000 SRL închiriază SC S. L. SA 62,84 mp din spaţiul comercial, conform schiţei anexate, precum şi art.nr.4 în sensul că termenul de închiriere este de 1 an începând de la 1 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2006 şi că acesta poate fi prelungit cu acordul ambelor părţi.
Începând cu adresa nr.23 din 12 octombrie 2006, emisă de către reclamanta pârâtă SC L. 2000 SRL Bucureşti, între părţi a fost purtată corespondenţa în vederea prelungirii celor două contracte de închiriere vizând spaţiile din Buzău, strada Cuza Vodă nr.1-3 şi respectiv Buzău, strada Unirii, bloc O1, parter, finalizată prin solicitarea reclamantei-pârâte de evacuare a pârâtei-reclamante formulată prin adresele nr.3 din 13 ianuarie 2007 şi nr.4 din 26 februarie 2007 din spaţiile ocupate ca urmare a expirării contractelor de închiriere pe anul 2006 şi a refuzului pârâtei de închiriere a unor noi contracte pentru anul 2007 la preţurile solicitate de SC L. 2000 SRL Bucureşti.
Nu a intervenit tacit relocaţiunea potrivit art.1437 din codul civil, aşa cum susţine pârâta reclamantă deoarece prin adresele nr.3 din 31 ianuarie 2007, nr.4 din 21 februarie 2007 şi nr.5 din 8 martie 2007 reclamanta pârâtă a cerut eliberarea spaţiilor, iar textul legal expus anterior precizează că atunci când s-a notificat concediul, locatarul chiar daca ar fi continuat a se servi de obiectul închiriat sau arendat nu poate opune relocaţiunea făcută.
Al doilea capăt de cerere al reclamantei pârâte nu a fost dovedit, astfel că s-a dispus respingerea lui.
Referitor la cererea reconvenţională, s-a reţinut că pârâta-reclamantă ocupă spaţiile în litigiu, începând cu 1 ianuarie 2007 fără nici un drept, ca urmare a încetării contractelor de închiriere.
Reînnoirea locaţiunii şi practicarea unui anumit nivel al chiriei nu constituie o obligaţie pentru proprietar, iar în cauză nu a intervenit tacita relocaţiune.
Nu poate fi obligată reclamanta-pârâtă la plata contravalorii actualizate a unor lucrări de îmbunătăţire deoarece în contractul de închiriere s-a menţionat că toate acestea se fac numai cu acordul SC L. 2000 SRL şi rămân bunuri câştigate spaţiului închiriat.
Curtea de Apel Ploieşti – secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr.233 din 9 decembrie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC S. L. SA IAŞI împotriva sentinţei nr.547 din 26 iulie 2008 pronunţată de Tribunalul Buzău – secţia comercială şi de contencios administrativ, fiind preluate în esenţă argumentele primei instanţe.
83
Împotriva deciziei nr.213 din 9 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a promovat recurs pârâta SC S. L. SA IAŞI care a criticat această hotărâre pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând în temeiul art.304 pct.6, 7, 8 şi 9 din codul de procedură civilă admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi admiterea apelului cu consecinţa modificării în parte a sentinţei fondului, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamanta pârâtă SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI. În subsidiar se solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
De asemenea s-au adus critici şi încheierii de şedinţă din 7 octombrie 2008, fiind încălcată regula repartizării aleatorie a dosarului, repartizarea iniţială fiind la un complet care soluţiona recursuri, precum şi încheierii de şedinţă din 2 decembrie 2008 prin care au fost respinse probele propuse de SC S. L. SA IAŞI, încălcându-se dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a evocat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat, în considerentele reţinute, cu privire la motivele de apel care privesc în parte soluţia dată pe cererea introductivă a reclamantei şi anume evacuarea. Greşit s-a apreciat că nu operează tacita relocaţiune, nu au fost analizate motivele de apel în legătură cu cererea reconvenţională, nu a fost suplimentat probatoriul şi nu au fost examinate condiţiile dobândirii proprietăţii celor 2 spaţii de către SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI.
De asemenea instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la valoarea cheltuielilor de judecată în raport cu pretenţiile admise, greşit fiind obligată pârâta la valoarea totală a cheltuielilor de judecată în sumă de 7.373 lei. Mai mult nu s-a pronunţat nici cu privire încheierea de şedinţă a instanţei de fond, prin care au fost respinse excepţiile invocate şi nici a încheierii prin care s-a respins suspendarea judecăţii în condiţiile art.244 alin.1 pct.1 din codul de procedură civilă.
Intimata reclamantă SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI, a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat, în raport de criticile aduse în cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S. L. SA Iaşi pentru următoarele considerente.
Printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, instanţele judecătoreşti anterioare, au stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părţi cu reala întindere a drepturilor şi obligaţiilor aşa cum se regăsesc stipulate în contractele de închiriere nr.7/2000 şi nr.6329/2000, cu modificările aduse prin actele adiţionale corespunzătoare.
În faza procesuală a apelului, dosarul a fost repartizat aleatoriu informatizat, fiind soluţionat de un complet de judecată competent, iar prin procesul verbal din 3 noiembrie 2008 a fost schimbată componenţa completului de judecată cu respectarea art.98 alin.4 din Regulamentul de Organizare a Instanţelor, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea CSM nr.614/2008 (filele 2 şi 3 Dosar nr.5776/114/2007 Curtea de Apel Ploieşti).
Astfel, prin cererea de apel motivată cât şi prin cererea de probe depusă la termenul din 14 noiembrie 2008 pârâta SC S. L. SA IAŞI a solicitat proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică în construcţii având ca obiectiv determinarea contravalorii cheltuielilor efectuate pentru realizarea lucrărilor de separare şi aducere a spaţiului comercial la stadiul propriu de utilizare şi a realizării unei căi de acces în
84
acest spaţiu. S-a mai cerut şi proba cu interogatoriu şi expertiza contabilă în scopul determinării perioadei pentru care operează dreptul de retenţie.
Corect s-a apreciat că probele descrise anterior nu sunt concludente, pertinente şi utila cauzei, ele fiind respinse cu această motivare.
De remarcat că alăturat cererii de probatorii, pârâta a depus mai mult înscrisuri, iar la termenul din 2 decembrie 2008 când s-a pus în vedere apelantei să individualizeze înscrisurile precum şi ce se dovedesc cu ele, reprezentantul legal al SC S. L. SA IAŞI a precizat că înscrisurile sunt numeroase şi nu pot fi indicate.
În principiu, admiterea sau respingerea probelor este lăsată la aprecierea instanţei şi ele pot fi încuviinţate numai dacă pot duce la dezlegarea pricinii. Ori în speţă, instanţa a dat dovadă de rol activ şi a administrat suficiente probe care au condus la stabilirea unei corecte situaţii de fapt şi de drept.
Este de necontestat că art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate cât şi al egalităţii armelor în procesul civil.
Dreptul la apărare a fost respectat în egală măsură ambelor părţi, care au formulat cereri, întâmpinări, răspunsuri la acestea, amânări justificate şi acordate amânări de pronunţare pentru depunerea de note scrise.
Amplu documentat şi bine argumentat a fost respinsă teza acreditată de pârâtă vizând tacita relocaţiune, iar dispoziţiile din art.8 al contractului de închiriere au precizat că orice îmbunătăţire efectuată de locatar devine un bun câştigat spaţiului închiriat, toate aceste împrejurări conducând la respingerea cererii reconvenţionale.
Şi cuantumul cheltuielilor de judecată a fost just reţinut, prin aceea că potrivit art.274 din codul de procedură civilă partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Pentru aceste raţiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S. L. SA IAŞI împotriva deciziei nr.233 din 9 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, nefiind îndeplinită nici o cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art.304 din codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC S. L. SA IAŞI, împotriva deciziei nr.233 din 9 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2009.
PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
85
V.Rădulescu V.Popescu Eg.Lohan
MAGISTRAT ASISTENT
R.Petre
Red.VPDact.MM/5 exp.03.02. 2010Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscalJud. Niţu TeodorJud. Tănăsică Elena
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2567/2009 Dosar nr.46948/3/2007
Şedinţa publică de la 23 octombrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Reclamanţii D.I. şi D.C. i-au chemat în judecată pe pârâţii U.A., U.C.E. şi SC
T.A.A. SA şi au solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr.346 din 18 iunie 2008 cu motivarea că acest contract a fost încheiat cu o persoană care nu avea capacitatea juridică legală de a contracta şi că se întemeiază pe o cauză falsă
86
întrucât, pe de o parte, pârâţii U.A. şi U.C.E. încheiaseră un precontract de tranzacţie judiciară prin care renunţau la recurs în favoarea intimaţilor reclamanţi P.A. şi P.M., de la care ei, reclamanţii, au dobândit drepturile litigioase, iar pe de altă parte pentru că au devenit complici la un mecanism juridic iniţiat pentru întoarcerea drepturilor litigioase anterior cesionate tot la familia R. sau la firmele acestora.
Litigiul a fost soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, care prin sentinţa nr.7498 din 17 iunie 2008, a admis excepţia lipsei de interes invocată de pârâta SC T.A.A. SA şi în consecinţă a respins, ca lipsită de interes, acţiunea formulată de reclamanţii D.I. şi D.C. precum şi cererea de intervenţie formulată în interesul reclamanţilor de intervenienţii P.A. şi P.M.
Instanţa de fond pentru a hotărî astfel, a pus în discuţie lipsa de interes a reclamanţilor de a promova şi susţine acţiunea motivat de faptul că nu au făcut dovada unui folos practic, personal şi direct născut şi actual. De asemenea, a reţinut prima instanţă că reclamanţii nu au făcut dovada prejudiciului la care s-ar expune dacă acţiunea nu ar fi admisă. În ipoteza admiterii acţiunii promovată de reclamanţi şi a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase, potrivit instanţei, efectele nulităţii s-ar produce exclusiv între părţile contractante U.A. şi U.C.E. fără ca reclamanţii să obţină un profit material sau moral.
Instanţa a avut în vedere şi faptul că, în dosarul nr.22143/3/2005, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii au dobândit calitatea de intimaţi-reclamanţi ca urmare a dobândirii drepturilor litigioase de la P.M. şi P.A., iar pârâta SC T.A.A. SA a dobândit calitatea de recurentă pârâtă ca urmare a dobândirii drepturilor litigioase de la pârâţii U.A. şi U.C.E. prin contractul de vânzare de drepturi litigioase a cărui nulitate absolută se solicită a se constata. În lipsa dovezilor referitoare la interesul personal şi direct pentru promovarea acţiunii instanţa a citat art.1169 C. civ., pentru a respinge acţiunea şi art.49 – art.55 C. proc. civ., pentru respingerea cererii de intervenţie formulată de P.M. şi P.A. în interesul reclamanţilor.
Împotriva sentinţei nr.7498 pronunţată la data de 17 iunie 2008 de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, au declarat apel reclamanţii D.I. şi D.C. şi pârâta SC T.A.A. SA.
Apelanţii reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel în partea care priveşte constatarea lipsei de interes în promovarea şi susţinerea acţiunii prin care au solicitat tribunalului să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase nr.346/2007 încheiat de pârâţii chemaţi în judecată. Au susţinut apelanţii, motivându-şi interesul, că au încheiat la rândul lor contractul de vânzare cumpărare de drepturi litigioase cu familia P. pe baza proiectului de tranzacţie judiciară încheiat la data de 25 mai 2006 între familia U. şi familia P. şi că interesul lor rezultă din aceste convenţii.
La rândul său pârâta SC T.A.A. SA a criticat sentinţa primei instanţe pentru neacordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 79.500 lei, motivat de faptul că reclamanţii sunt părţi în proces căzute în pretenţii.
Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţa de control judiciar investită să judece apelurile declarate împotriva sentinţei fondului, a pronunţat decizia nr.589 din 8 decembrie 2008, prin care a respins apelul reclamanţilor ca nefondat şi admiţând apelul pârâtei SC T.A.A. SA a schimbat în parte sentinţa în sensul obligării reclamanţilor la plata sumei de 79.500 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă.
În privinţa apelului reclamanţilor, Curtea a apreciat că prima instanţă s-a oprit corect asupra excepţiei lipsei de interes în condiţiile în care apelanţii reclamanţi nu au făcut dovada folosului pe care l-ar obţine într-o eventuală constatare pe cale judecătorească a nulităţii acestui contract de cesiune a drepturilor litigioase. Interesul
87
ca şi condiţie pentru promovarea acţiunii, potrivit instanţei de apel, trebuie demonstrat în raport de persoana juridică sau fizică în contradictoriu cu care se poartă litigiul. A mai reţinut instanţa de apel că reclamanţii apelanţi nu au demonstrat consecinţele cesiunii drepturilor litigioase asupra modului de soluţionare a litigiului care formează obiectul dosarului nr.22143/3/2005 şi că proiectul de tranzacţie judiciară încheiat la data de 25 mai 2006 între familia U. şi familia P. poate fi analizat în dosarul nr.22143/3/2005.
Pentru admiterea celui de-al doilea apel declarat de SC T.A.A. SA, Curtea a apreciat faţă de dovezile depuse în xerocopie, contractele de asistenţă juridică, facturi fiscale şi ordin de plată, că reclamanţii sunt datori, conform art.274 C. proc. civ., să-i plătească pârâtei suma de 79.500 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei nr.589 pronunţată, la data de 8 decembrie 2008, de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii D.I. şi D.C., motivate separat de fiecare dintre cei doi reclamanţi.
Prin recursul său D.C. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 alin.(5) şi (9) C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare motivând că pentru termenul din data de 8 decembrie 2008 când s-au dezbătut apelurile nu a fost citată la adresa indicată fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare întrucât nu a fost reprezentată în instanţă de un apărător ales deşi i se încuviinţase o astfel de cerere la data de 10 noiembrie 2008. Pe excepţia lipsei de interes reţinută de prima instanţă şi confirmată în apel, recurenta a susţinut că s-a făcut o greşită aplicare a legii. Reclamanta recurentă a criticat şi acordarea cheltuielilor de judecată pârâtei intimate considerându-le fără justificare în fapt şi în drept.
Recurentul D.I. a invocat prin recursul său motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat Înaltei Curţi, admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
În argumentarea pct. 7 al art.304 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină că nu respectă cerinţele art.261 alin.(5) C. proc. civ., întrucât motivele de fapt şi de drept nu au fost evidenţiate în cuprinsul acesteia. A mai susţinut autorul recursului că simpla afirmaţie din cuprinsul considerentelor că un fapt nu rezultă din probele dosarului nu este suficientă dacă nu s-a arătat în concret în ce constau aceste probe prin aceasta instanţa derobându-se de obligaţia prevăzută de lege de a motiva decizia.
Cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, art.304 pct. 9 C. proc. civ., a fost argumentat invocându-se încălcarea art.129 alin.(5) C. proc. civ., care obligă instanţa să stăruie pentru aflarea adevărului pentru ca pe baza stabilirii faptelor să aplice corect legea.
Potrivit recurentului probele de la dosar erau utile, pertinente şi concludente pentru ceea ce s-a cerut prin acţiune. A mai susţinut că nulitatea absolută a contractului nr.346/2007 de vânzare a drepturilor litigioase a fost cerută pentru motivul că societatea comercială nu a fost legal reprezentată la încheierea contractului, şi-a depăşit specialitatea capacităţii de folosinţă şi a urmărit reîntoarcerea drepturilor litigioase dobândite pe două căi, la familia R. prin interpuşi sau firmele controlate de R. Şt.
În continuare, recurentul a desfăşurat etapele vânzării drepturilor litigioase cu referire la contractele care au fost încheiate, fie cu foştii proprietari care şi-au revendicat dreptul asupra apartamentului, fie cu foştii chiriaşi arătând că la rândul său a cumpărat în anul 2006 prin contractul nr.617 aceleaşi drepturi litigioase.
88
Prin ultima critică s-a invocat aplicarea greşită a legii prin faptul că s-au acordat pârâtei cheltuieli de judecată nejustificate în raport de obiectul cauzei şi de prestaţia apărătorilor, concluzionând că cheltuielile de judecată acordate depăşesc ca valoare obiectul cauzei.
Intimata, SC T.A.A. SA prin concluziile scrise a combătut ambele recursuri invocând pentru recursul formulat de reclamanta D.C. tardivitatea declarării acestuia şi încălcarea art.301 raportat la art.310 C. proc. civ., în condiţiile în care prevederile art.98 C. proc. civ., nu au fost respectate.
Pe fondul recursului declarat de reclamantul D.I., intimata a invocat lipsa de interes pe care în opinia sa instanţele au reţinut-o în mod corect. În esenţă, intimata a învederat că nu s-a dovedit de către recurenţi existenţa unei vătămări, că nu şi-au justificat folosul practic pe care l-ar obţine şi în fine că nu au în vedere ipoteza introducerii bunului în patrimoniul pârâţilor U.A. şi U.C.E. dacă reclamanţii ar obţine câştig de cauză.
În continuare s-a susţinut că scopul societăţii este de a obţine profit prin dobândirea drepturilor litigioase şi că nu s-a încălcat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Precontractul de tranzacţie invocat de recurenţi a fost considerat de intimată ca fiind întocmit procauza, apreciind totodată că la acest moment precontractul încheiat de P.M. şi P.A. cu recurenţii şi-a încetat efectele pentru că nu a fost întocmit un contract autentic de vânzare-cumpărare.
Intimata a solicitat şi respingerea criticilor vizând plata cheltuielilor de judecată argumentând că la dosar se află ordinele de plată şi împuternicirile avocaţiale. A precizat ca obiectul pricinii este de 185.000 Euro în timp ce cheltuielile de judecată acordate sunt de numai 79.500 lei. Apreciind că instanţa şi-a argumentat soluţia şi că nu au fost prezentate probe de către reclamanţi în susţinerea acţiunii, intimata a solicitat respingerea recursurilor şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte va lua în examinare recursurile reclamanţilor şi va reţine:Recursul reclamantului D.I. este fondat1. Motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 alin.(7) C. proc. civ., potrivit căruia
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia. Pentru analiza criticilor privind acest motiv trebuie precizat că obligaţia de a arăta raţiunile pentru care s-a ajuns la soluţie motivând în fapt şi în drept hotărârea îi revine mai întâi instanţei de fond care are obligaţia să înfăţişeze considerentele de fapt şi de drept care au condus la o anumită concluzie. Cea de-a doua instanţă în faţa căreia se pot repune în discuţie faptele sau chestiunile de drept dezlegate în primă instanţă, criticate în calea de atac a apelului, este Curtea de Apel.
Revenind la speţă în raport de aceste precizări se constată că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel s-au mărginit să se pronunţe asupra excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor de a promova şi susţine acţiunea în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase nr.346/2007 intervenit între U.A., U.C.E. şi SC T.A.A. SA, fără ca soluţia să se bazeze pe analiza mijloacelor de probă, pe care reclamanţii au înţeles să-şi sprijine acţiunea. Motivarea primei instanţe preluată fără nicio analiză a contextului acţiunii, a legăturii cu celelalte contracte care s-au încheiat pentru vânzarea drepturilor litigioase şi expunerea unei concluzii ca finalitate ipotetică a unei eventuale admiteri a acţiunii echivalează cu o insuficientă motivare care are ca efect imediat imposibilitatea realizării controlului judiciar în recurs unde se reiterează chestiuni de fapt neanalizate pentru fundamentarea soluţiei. Observând considerentele deciziei pronunţată de Curtea de Apel se poate constata că instanţa s-a limitat să afirme că reclamantul recurent nu a dovedit
89
legătura şi consecinţa judecării acestui litigiu asupra litigiului din dosarul nr.22143/3/2005 în care aceştia sunt parte fără o analiză a condiţiilor de exerciţiu a acţiunii comerciale şi a interesului în promovarea acţiunii din acest dosar. În final a apreciat instanţa că încheierea unui proiect de tranzacţie la data de 25 mai 2006 poate fi analizată în dosarul nr.22143/3/2005. Se mai poate observa din considerentele deciziei, omisiunea Curţii de a examina excepţia lipsei de interes ca pe o excepţie de fond. Dacă într-adevăr, obligaţia pe care o impune art.6 paragraf 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Cauza V.H.), pentru a fi în prezenţa unui proces echitabil este necesar ca prin hotărârile pronunţate în cauză, instanţele anterioare să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză, aceasta constituind o obligaţie căreia trebuie să i se dea curs. Nerăspunzând acestor exigenţe soluţiile anterior pronunţate intră sub incidenţa art.304 alin.(7) C. proc. civ., motiv care se dovedeşte întemeiat.
2. Motivul prevăzut de art.304 alin.(9) C. proc. civ., se impune a fi examinat în raport de teza 1 care priveşte lipsa de fundament a soluţiilor prin violarea unor principii de drept. Din acest punct de vedere aşa cum s-a arătat, dreptul la un proces echitabil este la nivel de principiu şi, ca urmare, trebuia urmărit atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de apel. Este neîndoielnic faptul că pentru declanşarea unui proces trebuie să se formuleze, potrivit art.109 C. proc. civ., o cerere înaintea instanţei competente în scopul de a fi protejat dreptul subiectiv. Pentru aceasta, în speţă, recurentul reclamant s-a prevalat de o situaţie juridică pe care a supus-o judecăţii. În concret, a cerut nulitatea absolută a contractului de vânzare a drepturilor litigioase cu nr.346 din 18 iunie 2007 argumentând că se întemeiază pe o cauză falsă pentru motivul că U.A. şi U.C.E. care sunt parte în acest contract au încheiat un precontract de tranzacţie prin care renunţau la recurs în favoarea intervenienţilor P.M. şi P.A. în condiţiile în care aceştia din urmă încheiaseră cu D.I. şi D.C. un contract de vânzarea drepturilor litigioase autentificat sub nr.617 din 25 mai 2006.
Aceste susţineri nu puteau fi desprinse din contextul faptic din care rezultă că între chiriaşii U.A., U.C.E. şi urmaşii foştilor proprietari (P.) s-a purtat un litigiu prin care a fost anulat contractul de vânzare cumpărare al chiriaşilor în baza legii nr.112/1995 şi că acest proces face obiectul dosarului nr.22143/3/2005 (în recurs la C.A.B.). În aceste împrejurări procesuale, drepturile litigioase au fost vândute de surorile P., către R. Şt. şi R.M. prin contractul nr.3131 din 17 iunie 2004 şi în continuare cei doi R. către P.M. şi P.A. iar aceştia la rândul lor au vândut drepturile litigioase către D.I. şi D.C. Paralel cu aceste vânzări, foştii chiriaşi, recurenţi în dosarul numit mai sus au vândut drepturile litigioase societăţii de T.A.A. SA.
Faţă de rezumatul aspectelor de fapt care trebuiau analizate de instanţele anterioare se observă că excepţia lipsei de interes nu putea fi examinată ipotetic cu argumentul că o eventuală desfiinţare a contractului nr.346/2007 nu ar avea nicio eficienţă asupra reclamanţilor ci, dimpotrivă, fiind o excepţie de fond, absolută, instanţa trebuia să examineze folosul practic urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii numai după analiza actelor dosarului.
Numai răspunzând cerinţei de a verifica dacă interesul este juridiceşte proteguit, cu alte cuvinte, dacă este sau nu în conflict cu legea, ceea ce presupune şi o analiză a contextului de fond al pretenţiei, soluţia poate fi considerată fundamentată.
Cum aceste chestiuni nu au fost analizate critica întemeiată pe acest motiv este întemeiată aşa încât raportând prevederile art.304 alin.(9) la art.312 alin.(3) şi art.314 C. proc. civ., recursul se va admite, cele două hotărâri vor fi casate iar cauza trimisă pentru rejudecare, instanţei de fond.
90
Nu este lipsită de relevanţă în reanalizarea acţiunii a chestiunilor care rezultă din dosarul de fond legate de procesele care s-au derulat în legătură cu anularea sau nulitatea contractelor de vânzare – cumpărare de drepturi litigioase încheiate succesiv, măsura în care acestea mai subzistă raportat la contractul nr.617/2006 în care sunt parte P.M. şi P.A. în calitate de vânzători iar D.I. şi D.C. în calitate de cumpărători, influenţa tranzacţiei aflată la dosarul de fond asupra raporturilor juridice actuale şi a interesului de a susţine şi promova acţiunea în nulitatea contractului nr.346/2007.
Cu ocazia rejudecării va fi observată şi legătura dintre contractul nr.346/2007 şi contractul nr.256/2007 prin încheierea cărora intimata SC T.A.A. SA a dobândit şi calităţile procesuale din dosarul nr.22143/3/2005 atât de la recurenţii U.A. şi U.E.C. chemaţi în judecată şi în acest proces cât şi de la intimatele proprietare P. realizând astfel o confuziune de calităţi care are ca scop stingerea obligaţiilor prin întrunire calităţilor incompatibile de recurent şi intimat, iar din punct de vedere juridic prin acest procedeu se ajunge în sfera retractului litigios.
3. Dispoziţiile art.304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurent vizează şi aplicarea greşită a legii. Din acest punct de vedere s-a criticat obligarea sa la plata unei sume cu titlu de cheltuieli de judecată care, în raport de obiectul litigiului şi de prestaţia efectuată, este nejustificat de mare.
În adevăr, dispoziţiile art.274 alin.(1) şi (3) C. proc. civ., prevăd că, partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii potrivit alin.(3) au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori vor constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Rezultă din dispoziţiile amintite că aprecierea instanţei cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată trebuie subsumată cuantumului acestora de vreme ce legiuitorul a introdus noţiunea „nepotrivit de mici sau de mari”. Această apreciere nu a fost realizată în conformitate cu cerinţele legii de vreme ce nu s-a observat evoluţia litigiului în sine, iar acordarea cheltuielilor de judecată, nu a ţinut seama de ceea ce face ca o sumă să fie rezonabilă.
În practica C.E.D.O., respectiv cazurile României aduse în faţa acestei Curţi s-a stabilit constant că „rambursarea” cheltuielilor de judecată trebuie să se facă numai în măsura în care se stabileşte realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului.
În caz contrar, s-ar admite că dreptul părţilor de a se adresa instanţelor pentru valorificarea unor pretenţii este îngrădit de conştienţa faptului că pierderea procesului poate fi mai înrobitoare decât pretenţia dedusă judecăţii, iar acest lucru poate fi cauzat de solicitarea abuzivă a unor cheltuieli de judecată nejustificat de mari care nu se înscriu în noţiunea de real şi rezonabil. Calitatea apărării trebuie integrată în cheltuieli rezonabile pe care instanţa le poate examina în temeiul art.274 alin.(3) C. proc. civ. Mai trebuie reţinut că aprecierea asupra onorariului priveşte relaţia dintre părţile în proces şi nu stânjeneşte în niciun mod executarea contractului de asistenţă juridică pe care nu îl controlează direct sau indirect şi cu atât mai puţin nu îl modifică în tot sau în parte.
În consecinţă şi această critică este fondată urmând ca în rejudecare instanţa să aibă în vedere şi acest aspect.
Recursul declarat de reclamanta D.C.Potrivit art.301 C. proc. civ., raportat la art.310 C. proc. civ., termenul de recurs
este de 15 zile şi curge de la data comunicării hotărârii dacă legea nu dispune altfel. În speţă, se constată că tardivitatea a fost invocată legal şi că în raport de data de 13
91
februarie 2008 când a fost comunicată decizia pronunţată de Curtea de Apel, recursul a fost introdus la data de 12 martie 2009 cu depăşirea termenului de 15 zile. În consecinţă, recursul reclamantei D.C. va fi respins ca tardiv declarat.
Analiza excepţiei tardivităţii recursului a avut în vedere şi susţinerea recurentei potrivit căreia şi-ar fi schimbat domiciliul, susţinere care a fost înlăturată pe considerentele că nu au fost respectate de către aceasta prevederile art.98 C. proc. civ., prin care este reglementată procedura de urmat în cazul schimbării domiciliului.
În consecinţă, faţă de ceea ce preced, conform art.312 raportat la art.301 C. proc. civ., recursul reclamantei D.C. va fi respins ca tardiv declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta D.C. împotriva deciziei comerciale
nr.589 din 8 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca tardiv.
Admite recursul declarat de reclamantul D.I., împotriva deciziei comerciale nr.589 din 8 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează decizia recurată şi sentinţa comercială nr.7498 din 17 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi trimite cauza Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, pentru rejudecarea cauzei.
Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2009.
4. Prezumţia de comercialitate
R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2319 Dosar nr.10397/325/2008
Şedinţa publică de la 7 octombrie 2009Completul compus din:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII Bucureşti împotriva sentinţei civile nr.2 din Camera de Consiliu de la 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia Comercială.
La apelul nominal a răspuns recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin consilier juridic Sabina Mureşan lipsind intimaţii-reclamanţi O. S. I. şi S. I. şi intimaţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Mureş şi SN Aeroportul Internaţional Traian Vuia.
Procedura legal îndeplinită.Magistratul asistent referă că recursul a fost declarat şi motivat în termen,
după care constatând că recursul este în stare de judecată acordă cuvântul părţii prezente în susţinerea recursului.
Recurenta-pârâtă prin reprezentant pune concluzii de admitere a recursului, modificarea în tot a sentinţei şi stabilirea competenţei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
ÎNALTA C U R T E
Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin cererea înregistrată iniţial
la Judecătoria Timişoara reclamanţii O. S. I. şi S. I. au chemat în judecată paraţii S.N. Aeroportul Internaţional "Traian Vuia" Timişoara, Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Timiş şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâţilor S.N. Aeroportul Internaţional "Traian Vuia" Timişoara şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului la ridicarea gardului împrejmuitor de pe proprietăţile lor, înscrise în C.F. nr.2096 şi nr.2097 Remetea Mare, de îndată şi necondiţionat, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei pe zi de întârziere, obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pe perioada 26 iunie 2005 şi până la eliberarea completă a imobilelor, iar dacă din motive obiective gardul menţionat nu poate fi ridicat să se constate că reclamanţii au fost expropriaţi de facto în mod abuziv, cu obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a unei despăgubiri juste la valoarea de circulaţie a terenului, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii.
Prin sentinţa civilă nr.10945 din 16 septembrie 2008 Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a cererii reclamanţilor în favoarea Tribunalului Timiş apreciind că acţiunea conţine doua petite principale: unul constând într-o obligaţie a face, iar celalalt de acordare a despăgubirilor ca urmare a constatării exproprierii.
Prima instanţă învestită a considerat ca solicitarea reclamanţilor de a obliga pârâta S.N. Aeroportul Internaţional "Traian Vuia" Timişoara de a ridica un gard amplasat pe proprietăţile lor constituie o obligaţie comercială, potrivit dispoziţiilor art.4 din Codul comercial, neevaluabila în bani, competenţa de soluţionare revenind, faţă de dispoziţiile art.2 pct.1 lit.a) teza a II-a din Codul de procedura civila, tribunalului în primă instanţă.
93
Cu privire la acordarea despăgubirilor juste la valoarea de circulaţie a imobilului ca urmare a constatării exproprierii de facto, raportat la dispoziţiile Legii nr.33/1994, judecătoria a reţinut că şi aceasta reprezintă o cerere dată spre soluţionare în primă instanţă tribunalului, instanţa care are o competenţa exclusivă, ce nu poate fi înlăturată prin voinţa părţilor. Tribunalul, fiind competent să soluţioneze petitele principale ale acţiunii, va soluţiona şi cererile accesorii, cum ar fi cea de acordare a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor, potrivit art.17 din Codul de procedura civilă.
Prin declinare s-a format la Tribunalul Timiş dosarul nr.10397/325/2008, în care, prin sentinţa civilă nr.1064 din 7 noiembrie 2008 această instanţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că judecătoria a în mod corect a constatat că obiectul acţiunii nu este evaluabil în bani, însa a considerat în mod eronat că litigiul ar avea natură comercială. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea unei societăţi comerciale şi a unui minister la ridicarea gardului împrejmuitor de pe proprietatea a doua persoane fizice. Potrivit art.4 din Codul comercial, se socotesc, în afară de cele obiective, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă din însuşi actul nu rezultă contrariul. Această normă instituie o prezumţie relativa de comercialitate tuturor actelor comerciantului, prezumţie ce poate fi răsturnată în cazurile limitativ prevăzute de acelaşi text de lege.
S-a apreciat că natura obligaţiei de a face este civilă, pentru că, deşi parata S.N. Aeroportul Internaţional "Traian Vuia" Timişoara S.A. este comerciant, prestaţia la care reclamanţii solicită a fi obligată este străină comerţului, ridicarea gardului nefiind cerută în virtutea activităţii comerciale a acesteia, neavând legătură cu fondul său de comerţ. Referitor la capătul de cerere privind constatarea exproprierii s-a reţinut că acesta este formulat ca fiind unul eventual, în situaţia în care, din motive obiective, gardul nu poate fi ridicat de pe proprietatea reclamanţilor. In consecinţa, s-a considerat de către tribunal că litigiul are natură civilă, iar cum obiectul principal al procesului este neevaluabil în bani, competenţa soluţionării cauzei în prima instanţa revine judecătoriei, conform art.1 pct.1 raportat la art.2 pct.1 lit.b) din Codul de procedură civilă.
Examinând conflictul negativ de competenţă apărut între Judecătoria Timişoara şi Tribunalul Timiş, Curtea de apel, prin sentinţa civilă nr.2 din camera de consiliu de la 13 ianuarie 2009, a constatat că în prezenta cauză competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Timiş, cauza fiind una comercială.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii care a susţinut caracterul civil al pricinii.
Analizând decizia atacată din perspectiva criticii formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art.2 pct.1 lit.a) din Codul de procedură civilă tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste un miliard lei (ROL), precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.
Ambele instanţe aflate în conflict în mod just au reţinut că obiectul litigiul pendinte, cel puţin în aceasta faza procesuală, nu este unul evaluabil în bani. Totuşi, doar judecătoria a calificat corect natura litigiului, ca fiind una comerciala. Prin capătul de cerere principal reclamanţii au solicitat obligarea paratei S.N. Aeroportul Internaţional "Traian Vuia" Timişoara la ridicarea, de îndată şi necondiţionat, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere, a gardului
94
împrejmuitor de pe proprietatea lor, însa, desfiinţarea acestui gard a fost cerută de reclamanţi tocmai în virtutea activităţii comerciale întreprinse de pârâtă, împrejmuirea fiind realizată de societate în stricta legătură cu "comerţul" desfăşurat - prestarea de activităţi aeronautice civile, respectiv pentru asigurarea unei zone de protecţie ca urmare a aplicării normelor de siguranţă aeroportuara cuprinse în Codul aerian şi în Programul naţional de securitate aeronautică.
Pe de alta parte, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, printre altele, şi pe dispoziţiile art.998-999 din Codul civil. Or, art.4 din Codul comercial statuează ca "se socotesc ( ... ) ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul". De asemenea, potrivit art.7 din acelaşi cod, "sunt comercianţi ( ... ) societăţile comerciale", iar art.890 stabileşte fără echivoc la pct.1 că aparţin jurisdicţiei comerciale "toate contestaţiunile relative la faptele de comerţ între orice persoane".
Aşadar, legiuitorul a socotit obligaţii de natură comercială şi acele angajamente ce rezultă pentru persoana ce exercită un comerţ din săvârşirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerţului. Altfel spus, în raport de prezumţia de comercialitate instituită de art.4, vor constitui fapte de comerţ nu numai obligaţiile contractuale, ci şi obligaţiile derivând din fapte licite sau din săvârşirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului, cum este cazul de faţă, unde, răspunderea pe care reclamanţii o atribuie societăţii pârâte are un caracter vădit comercial. Aceasta, întrucât printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligaţii, alături de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză, se regăseşte şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsit de relevanţă împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art.3 din Codul comercial.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei civile nr.2 din Camera de Consiliu de la 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia Comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei civile nr.2 din Camera de Consiliu de la 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia Comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 7 octombrie 2009.
PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTORA. Motea I. Dragomir N. Petrişor
Pentru dna. judecător I. Dragomir, pensionată, semnează Domnul Preşedinte de Secţie Gh. Buta
95
MAGISTRAT ASISTENTM. Lupulescu
Pentru doamna magistrat asistent M. Lupulescu, pensionată, semnează doamna magistrat asistent şef M. Iliescu
Red. N.P.Dact. G.E./15.12.2009Ex. 5______________________________________ Curtea de Apel Timişoara – Secţia ComercialăJudecător: Csaba Bela Nasz
ROMÂNIAÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2543 Dosar nr.6187/105/2007
Şedinţa publică de la 22 octombrie 2009Completul compus din:
Brânduşa Ştefănescu - PreşedinteEmilia Ezer - Judecător
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. N. C. SRL Ploieşti împotriva deciziei nr.197 din 20 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ.
La apelul nominal s-au prezentat recurenta-pârâtă S.C. N. C. SRL Ploieşti prin avocat Mihai Popa, intimaţii-pârâţi B. W.-G., D. C. şi N. R. prin avocat Plăiaşu Tănase, lipsă fiind intimata-reclamantă S.C. D. M. SRL Ploieşti.
Procedura legal îndeplinită.S-a referit de către magistratul asistent că recursul este legal timbrat, declarat
şi motivat în cadrul termenului procedural.Reprezentantul recurentei-pârâte solicită, ca o chestiune prealabilă,
aprobarea cererii în probaţiune cu înscrisuri noi.Apărătorul intimaţilor-pârâţi se opune admiterii acestei probaţiuni întrucât
aceste acte puteau fi oricând administrate în instanţă.Înalta Curte, deliberând, respinge cererea de probaţiuni formulată de
recurenta-pârâtă şi, nemaifiind alte chestiuni prealabile, apreciază cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor asupra cererii de recurs.
Reprezentantul recurentei-pârâte solicită admiterea recursului întrucât instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art.105 alin.2 Cod procedură civilă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 punctul 5 Cod procedură civilă, deoarece nu a verificat şi analizat toate motivele de apel invocate. De asemenea, arată reprezentantul recurentei-pârâte, instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia necompetenţei materiale întrucât cauza nu este o cauză comercială având în vedere izvorul obligaţional; îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Apărătorul intimaţilor-pârâţi pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat şi arată că la calificarea comercialităţii cauzei nu s-a avut în vedere calitatea părţilor ci faptul că spaţiile comerciale sunt incluse în fondul de comerţ al societăţii; cu cheltuieli de judecată conform actelor doveditoare.
ÎNALTA CURTE,
Asupra recursului de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin acţiunea înregistrată la 2 octombrie 2007 reclamanta S.C. D. M. SRL
Ploieşti cheamă în judecată pe pârâta S.C. N. C. SRL Ploieşti solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la demontarea ferestrelor termopan amplasate pe peretele din spate al imobilului reclamantei şi a materialelor de ornament amplasate pe peretele de la stradă, iar în caz de refuz abilitarea reclamantei de a efectua lucrările pe cheltuielile pârâtei, precum şi să oblige pe pârâtă să aducă pereţii la stadiul existent anterior efectuării lucrărilor menţionate, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr.586 din 16 iunie 2008 Tribunalul Prahova-Secţia comercială şi de contencios administrativ respinge excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâtă, admite acţiunea reclamantei şi obligă pârâta să demonteze ferestrele termopan amplasate pe peretele din spate al imobilului în litigiu şi să aducă peretele la stadiul anterior efectuării lucrărilor, iar în caz de refuz abilitează reclamanta să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei, cu 4020,30 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei.
97
Reţine instanţa, pentru a decide astfel, că în litigiu fiind spaţii comerciale în care societăţile comerciale în cauză îşi desfăşoară activitatea şi care fac parte din fondul lor de comerţ, iar obiectul litigiului constând într-o obligaţie de a face, neevaluabilă în bani, pricina este de competenţa tribunalului conform art.2 alin.1 lit.a Cod procedură civilă. Mai reţine instanţa că ferestrele termopan au fost montate de pârâtă fără a deţine o autorizaţie de construcţie în acest sens şi fără acordul reclamantei, căreia i se produce un prejudiciu prin închiderea ferestrei de aerisire a spaţiului de depozitare alimente, fiind incidente dispoziţiile art.1075 Cod civil.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe este respins ca nefondat prin decizia nr.197 din 20 octombrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti-Secţia comercială şi de contencios administrativ,care reţine, pentru a decide astfel, că hotărârea atacată nu este lovită de nulitate, întrucât a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor procedurale ce reglementează competenţa materială a instanţelor, litigiul fiind corect calificat ca litigiu comercial neevaluabil în bani, precum şi că expertiza contestată de apelantă s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor art.208 Cod procedură civilă, expertul făcând dovada convocării părţilor care au şi fost prezente la faţa locului împreună cu consilierii desemnaţi de instanţă la cererea lor, nedepunerea de către expertul consilier, desemnat la cererea apelantei, a unui punct de vedere cu privire la raportul de expertiză, solicitat de instanţă, neputând conduce la concluzia că s-a produs apelantei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; mai reţine instanţa de apel că apelanta pârâtă a adus modificări spaţiului în litigiu fără acordul reclamantei intimate, fără autorizaţie de construcţie şi de natură a o prejudicia pe reclamantă cât priveşte ventilaţia depozitului de alimente.
Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art.304 pct.3,5 şi 9 Cod procedură civilă, admiterea acestuia şi, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Ploieşti şi, în subsidiar, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea analizării motivului de apel de ordine publică, ori pentru refacerea raportului de expertiză cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.208 Cod procedură civilă, sau modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul respingerii cererii introductive de instanţă ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În fundamentarea recursului său, în limitele motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă, recurenta critică instanţa de apel pentru a fi pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de ordine publică privind competenţa după materie, instanţa respingând neîntemeiat motivul de apel privitor la necompetenţa materială a tribunalului în soluţionarea cauzei, reţinând eronat caracterul comercial al pricinii, în condiţiile în care, faţă de dispoziţiile art.4 Cod comercial raportat la art.3 Cod comercial, obiectul cauzei este de natură civilă, fiind de competenţa judecătoriei în primă instanţă.
Invocând prevederile art.304 pct.5 Cod procedură civilă, recurenta reproşează instanţei de apel neexaminarea motivului de apel de ordine publică, invocat la termenul de judecată din data de 13 octombrie 2008 şi privind lipsa capacităţii procesuale a intimatei reclamante S.C. Dealul Mare SRL, care fusese radiată conform încheierii nr.4936/19 mai 2008 a judecătorului delegat la ORC Prahova, decizia recurată fiind astfel pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art.295 alin.1 Cod procedură civilă.
Recurenta critică instanţa de apel şi pentru greşita apreciere a regularităţii raportului de expertiză faţă de încălcarea dispoziţiilor art.208 alin.1 Cod procedură civilă, expertul neprocedând la convocarea regulată a părţilor litigante, astfel că, prin
98
neparticiparea expertului consilier la desfăşurarea lucrărilor de expertiză, recurentei i s-a ştirbit dreptul fundamental la apărare şi prin aceasta, i s-a produs o vătămare.
Recurenta mai critică instanţa de apel şi pentru ignorarea realităţii că nu sunt întrunite condiţiile de fond ale acţiunii în răspundere civilă delictuală în raport la situaţia de fapt reţinută eronat de instanţă, imobilul în litigiu fiind construit de Municipiul Ploieşti, iar recurenta operând doar schimbarea geamurilor şi a tâmplăriei de fier, anterioară, cu geamuri termopan şi tâmplărie PVC, lucrare ce nu necesită autorizaţie de construire conform dispoziţiilor legale aplicabile în materie.
Examinând recursul recurentei pârâte prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta este fondat.
Între motivele invocate de recurentă urmează a se examina cu prioritate cel întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.3 Cod procedură civilă vizând necompetenţa materială a instanţelor comerciale.
Într-adevăr, obiectul litigiului este de natură civilă şi nu de natură comercială cum eronat a stabilit instanţa de fond şi a confirmat instanţa de apel.
Faţă de concepţia obiectivă reţinută de codul comercial în vigoare în calificarea actelor juridice ca fiind comerciale, considerarea unui act juridic drept comercial dacă acesta vizează un bun ce face parte din fondul de comerţ este profund eronată şi fără suport legal. Calificarea unui act juridic ca fiind comercial, chiar dacă este încheiat între doi comercianţi - ca în cauza de faţă, trebuie făcută în lumina dispoziţiilor art.4 Cod comercial, coroborat cu art.3 Cod comercial care procedează la enumerarea faptelor juridice – lato sensu – considerate a fi comerciale, enumerare în care nu se încadrează operaţii referitoare la lucrări asupra spaţiului comercial ce face parte din fondul de comerţ, cum eronat au stabilit instanţele criticate.
Conform art.4 Cod comercial au caracter comercial şi „celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”, dispoziţie legală care – raportată la pricina de faţă – nu permite calificarea litigiului dintre părţile litigante ca fiind comercial chiar dacă acestea au calitate de comercianţi, întrucât nu are legătură - prin natura sa - cu obiectul de activitate al menţionatelor societăţi comerciale, respectiv cu specialitatea capacităţii lor de folosinţă, în speţă fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru un fapt juridic de natură civilă.
Faţă de natura civilă a litigiului dedus judecăţii, neevaluabil în bani, competenţa de judecată în primă instanţă revenea judecătoriei, conform art.1 pct.1 raportat la art.2 alin.1 lit.b Cod procedură civilă, cum fondat a arătat recurenta.
Constatarea caracterului fondat al primului motiv de recurs - motiv de ordine publică, vizând necompetenţa materială a tribunalului ca instanţă de fond - şi a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei instanţei de apel, care a confirmat soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei necompetenţei materiale a instanţei comerciale, invocată de pârâtă, face inutilă examinarea celorlalte motive invocate de recurentă în recursul său.
Astfel fiind, recursul recurentei pârâte urmează a fi admis şi, cu aplicarea dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod procedură civilă, decizia recurată urmează a fi modificată în sensul că urmează a fi admis apelul pârâtei împotriva sentinţei primei instanţe care urmează a fi desfiinţată şi cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti ca instanţă civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
99
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta S.C. N. C. SRL Ploieşti împotriva deciziei nr.197 din 20 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de S.C. N. C. SRL Ploieşti împotriva sentinţei nr.586 din 16 iunie 2008 a Tribunalului Prahova - Secţia comercială şi de contencios administrativ pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti ca instanţă civilă.
Irevocabilă.Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2009.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,B. Ştefănescu E. Ezer M. Isailă
MAGISTRAT ASISTENT,F. Mocanu
Red. B.Ş.Dact. R.F./2.11.2009 Ex. 5
Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativJudecători: Alexandrina Urleţeanu
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S.C. M. P. SRL Târgu Mureş, împotriva deciziei nr.83/A din 20 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
La apelul nominal, se constată lipsa părţilor, atât a recurentei-reclamante, cât şi a intimatului-pârât M. L.. Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent, învederându-se că recursul este legal timbrat, declarat şi motivat în cadrul termenului procedural prevăzut de dispoziţiile art.301 Cod procedură civilă, după care, constatând pricina în stare de judecată, Înalta Curte reţine cauza spre soluţionare.
ÎNALTA CURTE,
Asupra recursului de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa civilă nr.1490 din 26 octombrie 2007 a Tribunalului Comercial
Mureş a fost admisă în parte acţiunea reclamantului M. L. iar pârâta S.C. M. P. SRL a fost obligată ca până la 19 mai 2008 să îşi îndeplinească obligaţia asumată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1156 din 19 mai 2005 de BNP N. G., constând în asigurarea accesului separat la imobilul dobândit prin cumpărare.
Prin aceeaşi sentinţă s-au respins celelalte cereri, respectiv cererea reconvenţională a pârâtei de a fi obligată reclamanta la suportarea a ½ din cheltuielile avansate pentru separarea furnizării energiei electrice, precum şi la respectarea dreptului de servitute de trecere, reclădirea zidului şi să permită racordarea la reţeaua de canalizare.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către pârâta S.C. M. P. SRL Miercurea Nirajului a fost respins ca nefondat prin decizia nr.83/A din 20 octombrie 2008 a Curţii de Apel Tg. Mureş - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, complinind argumentarea instanţei de fond pe aspectele asupra cărora nu se pronunţase (mutarea streşinii, luarea de apă din fântâna din curtea imobilului şi racordarea la reţeaua de apă şi canalizare) în virtutea efectului devolutiv al apelului.
În urma analizei, instanţa de apel a reţinut că parte din aceste servituţi (racordarea la reţeaua de apă şi canalizare şi dreptul de a lua apă din fântână) nu au format obiectul clauzelor contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi iar celelalte servituţi (zidul despărţitor, picătura streşinii) au format obiectul unei cercetări locale din partea judecătorilor, iar în urma constatărilor s-a apreciat reconvenţionala formulată pe aceste aspecte ca nefondată.
În rest, s-a apreciat că instanţa de fond a interpretat corect clauzele contractului şi situaţia părţilor aşa încât toate criticile pârâtei, reclamantă în cererea reconvenţională au fost respinse.
Nemulţumită de această decizie pârâta a declarat recurs solicitând casarea ei pentru nelegalitate, iar în subsidiar, rejudecarea pricinii în fond şi respingerea cererii reclamantului.
În dezvoltarea criticilor recurenta, invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă invocă nulitatea hotărârilor pronunţate cu încălcarea normelor de competenţă materială, susţinând că obligaţiile contractuale a căror nerespectare formează obiectul litigiului sunt obligaţii civile şi nu contractuale, aşa încât competenţa soluţionării pricinii revenea în primă instanţă judecătoriei şi nu tribunalului.
101
Pe fondul litigiului apreciază că servitutea de trecere ce a format obiectul cererii principale a fost o obligaţie contractuală care însă nu era exigibilă dată fiind perioada scursă de la data încheierii vânzării-cumpărării imobilului, termenul stabilit de instanţă pentru realizarea ei fiind irealizabil datorită relaţiilor tensionate şi şicanatorii dintre părţi. Soluţia dată pe acest aspect este criticabilă şi pentru faptul că reclamantul nici măcar nu a solicitat fixarea unui termen pentru realizarea servituţii de trecere, aşa cum s-a pronunţat instanţa.
Pe aspectul reconvenţionalei recurenta critică soluţia dată în legătură cu edificarea zidului despărţitor, cercetarea locală efectuându-se în absenţa sa sau a avocatului său şi consemnând aspecte ce nu corespund realităţii.
La dosar recurenta a ataşat fotografii ale imobilului în litigiu. Prin întâmpinare intimatul reclamant M. L. a solicitat respingerea recursului ca
nefondat, iar pentru termenul de astăzi recurenta, prin administratorul său a depus la dosar copia unei expertize ordonată într-o cauză penală existentă între părţi în legătură cu folosinţa imobilului.
Recursul pârâtei reclamante este întemeiat pentru următoarele considerente:Potrivit art.304 pct.3 Cod procedură civilă coroborat cu art.312 al.3 şi 6 Cod
procedură civilă se poate cere casarea unei hotărâri atunci când ea este dată cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Critica recurentei întemeiată pe acest motiv de recurs este întemeiată deoarece litigiul de faţă are ca obiect îndeplinirea unor obligaţii asumate de părţi printr-un contract civil de vânzare-cumpărare şi vizează anumite servituţi civile ce vizează raporturile de vecinătate create urmare vânzării-cumpărării.
Chiar dacă una dintre părţile contractului de vânzare-cumpărare pe care reclamantul l-a invocat în cererea sa este un comerciant, obiectul litigiului vizează îndeplinirea unor obligaţii civile, constituirea servituţilor asumate prin contract sau cele invocate de părţi şi solicitate a fi recunoscute prin hotărârea ce se va da în cauză, neconstituind acte sau fapte de comerţ enumerate în art.3 şi 4 Cod comercial, ci vizează raporturi civile de vecinătate între proprietari.
În consecinţă Curtea apreciază că greşit tribunalul comercial a soluţionat cauza în primă instanţă, competenţa aparţinând, în temeiul art.2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă coroborat cu art.1 pct.1 Cod procedură civilă Judecătoriei Târgu Mureş, ca instanţă civilă.
Apreciind întemeiată această critică Curtea va admite recursul pârâtei şi în temeiul art.312 al.1 şi 3 Cod procedură civilă va casa decizia din apel şi sentinţa tribunalului, cauza urmând a fi trimisă, în temeiul al.6 din acelaşi text, instanţei competente, această instanţă urmând a avea în vedere şi celelalte critici invocate de recurentă pe fondul pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta S.C. M. P. SRL Târgu Mureş, împotriva deciziei nr.83/A din 20 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi sentinţa nr.1490 din 26 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Comercial Mureş, trimite cauza spre rejudecare în primă instanţă la Judecătoria Tg. Mureş, ca instanţă civilă.
Irevocabilă.
102
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2009.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,M. Isailă B. Ştefănescu E. Ezer
MAGISTRAT ASISTENT,R. Petre
Red. E.E.Dact. R.F./26.11.2009 Ex. 5
Curtea de Apel Tg. Mureş - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscalJudecători: Horatius Dumbravă
Zoiţa Milăşan
ROMÂNIAÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3194 Dosar nr.2639/118/2007
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2009Completul compus din:
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanţii S. I. D., M. A. B. şi pârâta S.C. T., H., R. M. N. SA Eforie Nord împotriva deciziei civile nr.178/COM din 3
103
noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
La apelul nominal s-au prezentat recurenţii reclamanţi S. I. D. şi M. A. B. prin avocat Maria Zaharia Prelipceanu, lipsă fiind recurenta pârâtă S.C. T. H. R. M. N. SA Eforie Nord.
Procedura de citare legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent învederând instanţei că
ambele recursuri sunt legal timbrate, declarate şi motivate în cadrul termenului procedural.
Înalta Curte, din oficiu, pune în discuţie excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale în soluţionarea cauzei.
Având cuvântul pe excepţia invocată, reprezentantul recurenţilor reclamanţi arată că obiectul litigiului este un raport juridic civil şi solicită admiterea excepţiei şi trimiterea cauzei spre soluţionare la instanţa civilă.
ÎNALTA CURTE,
Asupra recursurilor de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului
Constanţa au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei S.C. T. H. R. M. N. SA la plata sumei de 150.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Eforie Sud, parcelele 31 şi 37 pentru perioada celor trei ani anteriori introducerii acţiunii, la plata sumei de 1.200 euro/lună (echivalent în lei la data plăţii) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului începând cu data introducerii acţiunii şi până la data încetării ocupării abuzive, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta S.C. T.H.R.M. N. SA a solicitat, în contradictoriu cu reclamanţii S. I. D. şi M. A. B., constatarea existenţei unui drept de superficie gratuit asupra terenului în suprafaţă de 417 mp. proprietatea reclamanţilor, pe care este edificat, în parte, Hotelul Ancora, proprietatea S.C. T.H.R.M. N..
Prin sentinţa civilă nr.1895/COM din 1 iulie 2008 Tribunalul Constanţa - Secţia comercială a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii S. I. D. şi M. A. B., a fost obligată pârâta S.C. T. H. R. M. N. SA să plătească reclamanţilor suma de 16.714 lei reprezentând daune echivalente lipsei de folosinţă a terenului în perioada celor trei ani anteriori introducerii acţiunii, s-au respins, ca nefondate, celelalte pretenţii.
A fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. T. H. R. M. N. SA şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2.291 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. sunt în posesia unui titlu, reprezentat de o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentinţa nr.5305/13 aprilie 1998 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr.4161/1998) prin care S.C. Carmen Silva SA, a cărei succesoare este pârâta, a fost obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită folosinţă loturile nr.31 şi 37 situate în Eforie Sud, în suprafaţă totală de 600 mp.
104
Amplasarea Hotelului Ancora, proprietatea pârâtei, pe suprafaţa de 417 mp. din cele două loturi şi afectarea diferenţei de 183 mp. pentru folosirea aceleiaşi construcţii (terasă, trotuare şi spaţiu verde) i-a lipsit pe reclamanţi de posibilitatea de a se bucura ei înşişi de bunul proprietatea lor.
Totodată reclamanţii au fost privaţi şi de posibilitatea de a percepe o sumă echivalentă folosinţei terenului, fiind întrunite în mod cumulativ condiţiile instituite prin normele art.998-999 Cod civil pentru antrenarea răspunderii S.C. T. H. R. M. N. SA sub forma daunelor.
Instanţa a reţinut că, deşi pârâta, la rândul său, a invocat un drept de proprietate reprezentat de Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr.1114/11 noiembrie 2002, acesta este emis ulterior admiterii acţiunii în revendicare şi într-o procedură administrativă, în care reclamanţii nu au fost parte.
Daunele echivalente lipsei de folosinţă a terenului, în perioada celor trei ani anteriori introducerii acţiunii, la primirea cărora sunt îndreptăţiţi reclamanţii, au o valoare de 16.714 lei, stabilită prin raportul de expertiză contabilă suplimentat cu răspunsul la obiecţiunile părţilor.
Faţă de absenţa caracterului cert al prejudiciului invocat de reclamanţi în cel de-al doilea capăt de cerere, atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţii de evaluare, văzând şi că, în mod eronat, daunele în continuare pretinse vizează lipsa folosinţei terenului şi construcţiilor, instanţa a constatat nefondate celelalte pretenţii ale reclamanţilor.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de fond a reţinut că, deşi a invocat constituirea dreptului de superficie în temeiul legii, pârâta nu a probat că, printr-un act normativ, i-a fost recunoscut atributul folosinţei terenului ai cărui proprietari sunt reclamanţii.
De altfel, în mod contradictoriu, pârâta şi-a fundamentat pretenţiile şi apărările fie pe un drept de folosinţă gratuită asupra terenului, al cărui izvor reprezentat de lege nu l-a dovedit, fie pe un drept de proprietate asupra terenului aferent hotelului.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de reclamanţii S. I. D., M. A. B. şi S.C. T. H. R. M. N. SA au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Constanţa prin decizia nr.178/COM din 3 noiembrie 2008.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, din probatoriul administrat în cauză - înscrisuri, expertize tehnice - că reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. au făcut dovada titlului lor de proprietate, reprezentat de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care S.C. Carmen Silva SA, a cărei succesoare este pârâta, a fost obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită folosinţă loturile nr.31 şi 37 situate în oraşul Eforie Sud, în suprafaţă totală de 600 mp. (teren pe care este amplasat Hotelul Ancora – 417 mp. – precum şi terasa, trotuarele, spaţiul verde aferente acestuia ce de asemenea ocupă diferenţa de 183 mp.), condiţii în care reclamanţii au fost lipsiţi de prerogativele dreptului lor de proprietate, celelalte înscrisuri obţinute într-o procedură administrativă specială nefiindu-le opozabile.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii S. I. D., M. A. B. şi pârâta S.C. T. H. R. M. N. SA.
Reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. în recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, au susţinut că deşi au solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă asupra imobilului, li s-a acordat o sumă mai mică decât cea stabilită prin raportul de expertiză, iar instanţa de apel nu a motivat în fapt şi în drept soluţia la care s-a ajuns. De asemenea, susţin recurenţii, atât instanţa de fond cât şi curtea de apel au stabilit preţul de 0,208 euro/mp. în baza unui sistem stabilit pe baza
105
prevederilor Ordonanţei nr.40/1999, ordonanţă care s-a aplicat domeniului protecţiei chiriaşilor şi stabilirii chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţă, ordonanţă care nu îşi mai produce efecte din data de 8 aprilie 2004, şi în consecinţă, hotărârile care au fost date de cele două instanţe în baza argumentelor juridice prevăzute de un act normativ inexistent sunt vădit nelegale.
Pârâta S.C. T.H.R.M.N. SA, întemeindu-şi recursul pe dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, a susţinut, în esenţă, că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au trecut cu uşurinţă peste faptul că pentru terenul afectat de construcţia Hotelului Ancora au titlu de proprietate valabil, ce nu a fost contestat şi că nu s-a apreciat corect situaţia juridică a terenului în sensul că atributul folosirii a fost dobândit prin efectul legii, în cadrul procesului de privatizare.
Înalta Curte a luat în examinare, în conformitate cu dispoziţiile art.137 Cod procedură civilă, excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale în soluţionarea litigiului.
Examinând recursurile în raport de motivul de ordine publică, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.3 Cod procedură civilă, invocat din oficiu, în condiţiile art.306 alin.(2) Cod procedură civilă, al necompetenţei în primă instanţă a tribunalului în soluţionarea cauzei, Înalta Curte a constatat următoarele:
Obiectul litigiului este de natură civilă şi nu de natură comercială, cum eronat a stabilit instanţa de fond şi a confirmat instanţa de apel.
Calificarea unui act juridic ca fiind comercial, chiar dacă este încheiat cu un comerciant, ca în cauza de faţă, trebuie făcută în lumina dispoziţiilor art.4 Cod comercial, coroborat cu art.3 Cod comercial care procedează la enumerarea faptelor juridice – lato sensu – considerate a fi comerciale, enumerare în care nu se încadrează pretenţiile pentru lipsa de folosinţă a terenului pe care este amplasat imobilul, cum eronat au stabilit instanţele criticate.
Conform art.4 Cod comercial au caracter comercial şi „celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”, dispoziţie legală care – raportată la pricina de faţă – nu permite calificarea litigiului dintre părţile litigante ca fiind comercial.
Calitatea de comerciant a pârâtei nu schimbă natura civilă a obligaţiilor acesteia, invocate în cauză, care reprezintă temeiul chemării în judecată a pârâtei, natura civilă fiind avută în vedere, ca excepţie, şi de dispoziţiile art.4 Cod comercial.
Faţă de natura civilă a litigiului dedus judecăţii, competenţa de judecată în primă instanţă revenea judecătoriei, conform art.1 pct.1 raportat la art.2 alin.1 lit.b Cod procedură civilă.
Constatarea caracterului fondat al motivului de ordine publică, vizând necompetenţa materială a tribunalului ca instanţă de fond şi a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei instanţei de apel, face inutilă examinarea recursurilor.
Astfel fiind, urmează a fi admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale şi, în consecinţă, cu aplicarea dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod procedură civilă, vor fi admise recursurile, se va casa decizia recurată şi sentinţa primei instanţe şi cauza va fi trimisă spre competentă soluţionare la Judecătoria Constanţa ca instanţă civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale.
106
Admite recursurile declarate de reclamanţii S. I. D., M. A. şi pârâta S.C. T. H. R. M. N. SA Eforie Nord împotriva deciziei civile nr.178/COM din 3 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi sentinţa civilă nr.1895/COM din 1 iulie 2008 a Tribunalului Constanţa şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Constanţa ca instanţă civilă.
Irevocabilă.Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2009.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,B. Ştefănescu E. Ezer M. Isailă
MAGISTRAT ASISTENT,F. Mocanu
Red. Fl.M.Dact. R.F./7.01.2010 Ex. 5
Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscalJudecători: Kamelia Vlad
Erol Geli
ROMÂNIAÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.213 Dosar nr.39621/3/2008
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2010 Completul compus din :
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE BUCUREŞTI, pârâta SC A. C. SRL BUCUREŞTI şi
107
recurentul chemat în garanţie T. S. împotriva sentinţei comerciale nr.10 din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a comercială.
La apelul nominal s-au prezentat recurentul-reclamant SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE BUCUREŞTI prin consilier juridic Bădescu Claudiu şi recurentul chemat în garanţie T. S. prin avocat Simona Bărăscu, lipsind recurenta-pârâtă SC A. C. SRL BUCUREŞTI.
Procedura legal îndeplinită.S-a referit de către magistratul asistent că recursul reclamantei este declarat
şi motivat în cadrul termenului procedural, fiind legal timbrat, recursul pârâtei este nemotivat şi netimbrat, iar recursul chematului în garanţie este netimbrat şi netimbrat, după care:
înalta Curte, constatând că părţile nu au formulat alte cereri şi chestiuni prealabile, apreciază cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor prezente asupra cererii de recurs formulată de către reclamantă şi asupra excepţiei de netimbrare a recursurilor declarate de pârâtă şi chematul în garanţie, invocate din oficiu de către instanţă.
Reprezentantul recurentei reclamantă solicită admiterea recursului, în raport de motivul de nelegalitate invocat, respectiv art.304 pct.9 Cod procedură civilă. Punctează aspectul referitor la faptul că reclamanta a formulat o acţiune în grăniţuire şi nu în revendicare, competenţa de soluţionare a cauzei fiind în favoarea judecătoriei şi nu a tribunalului. În consecinţă, solicită admiterea recursului propriu, modificarea deciziei recurată, în sensul admiterii acţiunii. In ceea ce priveşte celelalte recursuri solicită anularea acestora.
Reprezentantul recurentului chemat în garanţie solicită respingerea recursului reclamantei şi anularea recursurilor declarate de pârâtă şi chematul în garanţie ca netimbrate.
ÎNALTA CURTE
Asupra recursurilor de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin acţiunea înregistrată la 16 mai 2008 în dosarul nr.7931/299/2008 al
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti reclamantul SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE a chemat în judecată pârâta SC A. C. SRL BUCUREŞTI, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună: grănituirea şi stabilirea liniei de hotar dintre cele două proprietăţi învecinate, anume terenul aflat în proprietate publică a statului şi administrarea Serviciului de Informaţii Externe, în suprafaţă de 163.288 mp situat în Bucureşti, Şoseaua Bucureşti-Ploieşti nr.280-284, sector 1, nr.cadastral 4748/1/1 şi terenul proprietatea pârâtei în suprafaţă de 28.812 mp situat în Bucureşti , Şos. Bucureşti-Ploieşti nr.172-178, sector 1, nr.cadastral 6451-12921/2; urmare a grăniţuirii, pârâta să fie obligată să respecte posesia reclamantului asupra suprafeţei de teren de 1661 mp care face obiectul suprapunerii dintre cele două terenuri, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat o cerere de chemare în garanţie împotriva lui T. S. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5.979.600 lei reprezentând valoarea terenului în suprafaţă de 1661 mp, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa nr.10981 din 19 septembrie 2008 cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia comercială, reţinându-se că imobilul pârâtei face parte din fondul său de comerţ, că litigiul este unul comercial, rezultând dintr-un
108
fapt de comerţ ce poate fi calificat atât subiectiv, cât şi conex, în strânsă legătură cu activitatea comercială, cu punerea în valoare a fondului de comerţ al pârâtei.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a comercială, care a pronunţat sentinţa nr.13897 din 16 decembrie 2008 prin care, la rândul său, s-a dezinvestit cu soluţionarea acţiunii căreia i-a atribuit caracter civil, competenţa fiind declinată în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti şi constatându-se ivirea conflictului negativ de competenţă.
Prin regulator de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a comercială a pronunţat sentinţa nr.10 din 2 februarie 2009 şi, în temeiul art.22 alin.2 Cod procedură civilă a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia civilă.
în motivarea soluţiei, Curtea a reţinut că prezumţia de comercialitate dată de calitatea de comerciant a pârâtei are caracter relativ, iar aceasta este răsturnată de caracterul exclusiv civil al obligaţiei, decurgând din necesitatea grăniţuirii proprietăţilor învecinate, potrivit art.584 Cod civil, care constituie temeiul juridic al acţiunii.
Prezumţia de comercialitate este răsturnată nu numai de caracterul de bunuri imobile al celor două terenuri învecinate, dar şi de caracterul civil al acţiunii în grăniţuire, care decurge din caracterul perpetuu şi real al dreptului de proprietate imobiliară. Cum prin acţiunea în grăniţuire se apără însuşi dreptul de proprietate asupra terenurilor învecinate, rezultă că aceasta are caracter de acţiune reală privind dreptul de proprietate imobiliară.
Reţinând însă că acţiunea este patrimonială, privind două terenuri din care, numai imobilul pârâtei rezultă că ar avea o valoare situată în jurul sumei de 2.148.250 lei, competenţa în primă instanţă aparţine tribunalului, ca instanţă civilă, cu atât mai mult cu cât, este posibil ca, în cadrul operaţiunii de grăniţuire să se constate suprapuneri ale celor două terenuri, sub acest aspect acţiunea îmbrăcând parţial forma unei acţiuni în revendicare.
Împotriva acestei sentinţe părţile au declarat recurs.Reclamantul solicită prin cererea de recurs stabilirea în mod irevocabil a
competenţei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, susţinând că hotărârea atacată s-a dat cu aplicarea greşită a legii, în speţă, a art.l pct. 1 şi art.2 pct. 1 l i t .b Cod procedură civilă, precum şi Deciziei nr.32/2008 în interesul legii.
În motivare susţine că acţiunea pe care a formulat-o este în grăniţuire, întemeiată pe art.584 Cod civil, şi are natură civilă, patrimonială, fiind de competenţa în primă instanţă a judecătoriei. Prin aceasta s-a cerut instanţei de judecată să stabilească hotarul dintre două proprietăţi. Precizează că nu a formulat o acţiune în revendicare imobiliară, pentru care nici nu avea calitate procesuală activă, şi nici nu a pretins vreun drept de proprietate asupra terenului aflat în proprietatea pârâtei.
În privinţa Deciziei nr.32/2008 susţine că aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial la o dată ulterioară promovării acţiunii, motiv pentru care cererea a fost socotită, şi prin raportare la dispoziţiile cuprinse în art.3 lit.i din Legea nr.146/1997, ca o cerere neevaluabilă în bani.
Pe de altă parte, recurenta susţine că valoarea obiectului litigiului nu poate fi constituită din însumarea valorii terenurilor supuse grăniţuirii (28.812 mp proprietatea pârâtei + 168.192 mp aflaţi în administrarea reclamantei), ci doar prin raportare la valoarea suprafeţei de suprapunere de 1661 mp, ceea ce dă o valoare sub plafonul de 500.000 lei stabilit de lege.
Pârâta şi chematul în garanţie au declarat recurs, însă tară a fi depuse motivele de nelegalitate şi tară a se face dovada legalei timbrări, deşi părţile au fost
109
citate în acest sens şi cu această menţiune, motiv pentru care, în privinţa lor urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, în sensul anulării celor două recursuri, ca netimbrate.
Cât priveşte recursul declarat de reclamant se vor reţine următoarele:Acţiunea promovată de reclamant este o acţiune civilă în grăniţuire, pentru
stabilirea hotarului, a liniei despărţitoare, prin semne exterioare, între două proprietăţi învecinate, întemeiată pe art.584 Cod civil şi nu are caracterul unei acţiuni în revendicare imobiliară decât după precizarea corespunzătoare a titularului cererii, potrivit principiului disponibilităţii.
Acest tip de acţiune nu poate avea natură comercială, deoarece nu este generată nici de o faptă de comerţ obiectivă, nici de una subiectivă ori unilaterală sau mixtă.
Faptele de comerţ obiective sunt actele juridice şi operaţiunile prevăzute , în principal, în art.3 Cod comercial, considerate ca atare datorată naturii lor şi pentru motive de ordine publică, independent de calitatea persoanei care le săvârşeşte.
În temeiul art.4 Cod comercial, actele şi operaţiunile săvârşite de comerciant sunt considerate fapte de comerţ subiective. Astfel , inclusiv actele de natură civilă devin comerciale pentru că ele sunt făcute de un comerciant cu ocazia exercitării comerţului său, legea instituind o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, dacă acestea nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul. Aşadar, prezumţia are caracter relativ ea putând fi răsturnată, combătută, în condiţiile art.4 Cod comercial.
Acţiunea juridică în grăniţuire nu este generată, ea nu are la bază o faptă de comerţ subiectivă, adică un act juridic (manifestare de voinţă în scopul producerii de efecte juridice) ori o operaţiune săvârşită de comerciant (societatea pârâtă), cu ocazia exercitării comerţului său.
Nu sunt incidente nici dispoziţiile art.3, nici cele ale art.4 din Codul comercial, ori ale art.56 Cod comercial care reglementează faptele de comerţ unilaterale sau mixte, în care „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale", deoarece, aşa cum s-a reţinut mai sus, nu a avut Ioc nici un act sau operaţiune săvârşită de pârâtă, în calitate de comerciant şi în exerciţiul comerţului său.
Fiind stabilită natura civilă a acţiunii, urmează a se determina caracterul patrimonial ori neevaluabil în bani a cererii, acest lucru prezentând interes, deoarece, Codul de procedură civilă prevede reguli de competenţă diferite în funcţie de acest criteriu.
Independent de poziţia oscilantă a reclamantei din cererea de recurs, care califică acţiunea când nepatrimonială (introdusă anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr.32/2008 şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr.146/1997 referitoare la timbraj cu taxă fixă), când patrimonială (oferind şi o variantă de calcul a valorii suprafeţei de 1661 mp raportat la un preţ de 137,5 lei/mp), se va reţine că în acţiunea în grăniţuire părţile nu sunt obligate să dovedească existenţa dreptului de proprietate, obiectul cererii în speţă nefiind evaluabil în bani, iar, pe de altă parte, prin raportare la Decizia nr.32/2008 reţinută de instanţa care a pronunţat regulatorul de competenţă, urmează a se constata că acţiunea de faţă a fost promovată anterior publicării acesteia în Monitorul Oficial.
Prin urmare, în raport de prevederile art.312 alin.l şi 2 precum şi art.l pct.l coroborat cu art.2 pct.l lit.b Cod procedură c iv i lă se va admite recursul reclamantului, cu consecinţa modificării sentinţei recurate şi trimiterii cauzei spre soluţionare la Judecătoria Sector 1 Bucureşti, ca instanţă civilă.
110
PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE BUCUREŞTI, împotriva sentinţei civile nr.10 din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a comercială, modifică sentinţa recurată în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ca instanţă civilă.
Anulează recursurile declarate de pârâta SC A. C. SRL BUCUREŞTI şi chematul în garanţie T. S. împotriva aceleiaşi sentinţe ca netimbrate.
Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTORA. Chioseaua D. Toacă L. Brehar
Critica referitoare la imposibilitatea folosirii ca probe a declaraţiilor denunţătorului
este nefondată.
Noţiunea de martor – după cum în mod just a argumentat şi prima instanţă poate
avea - după cum rezultă şi din jurisprudenţa CEDO – un sens larg, iar prin raportare
la dispoziţiile art. 78 Cod procedură penală denunţătorul poate fi audiat ca martor,
având cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea
adevărului.
Relativ la caracterul acestei persoane de „persoană interesată” în cauză, apărarea
nu poate fi reţinută având în vedere că, potrivit art. 80 Cod procedură penală şi art.
82 Cod procedură penală, se prevede posibilitatea audierii şi a altor categorii de
persoane care direct sau indirect pot fi interesate în cauză, legea neprevăzând lipsa
de efecte juridice, sub aspect probator, a acestor declaraţii.
Referitor la încălcarea art. 261 din Legea 78/2000 se va constata că şi această critică
este nefondată. Modalităţile prevăzute în textul invocat nu sunt limitative, astfel că
folosirea în cauză a martorului denunţător, a fost dispusă legal; de altfel, probele
administrate în această modalitate nu au constituit unicul temei al condamnării, iar
dreptul la apărare, inclusiv prin prisma egalităţii armelor a fost respectat, inculpatul
având posibilitatea să interogheze acest martor.
3. Greşita condamnare în condiţiile în care nu existau probe suficiente şi certe
de vinovăţie a inculpatului L.I.
Critica este nefondată şi va fi respinsă având în vedere împrejurarea că prima
instanţă a realizat o amplă analiză a probelor administrate în etapa urmăririi penale,
169
administrând în condiţiile art. 289 Cod procedură penală probele utile, pertinente şi
concludente şi respingând, motivat, pe cele ce nu îndeplineau aceste condiţii.
Convorbirile interceptate, declaraţiile martorilor, ale inculpaţilor, înscrisurile depuse la
dosar, confirmă aspectele reţinute de către prima instanţă cu privire la starea de fapt
şi vinovăţia inculpatului. În mod evident, în baza înţelegerii prealabile avută cu
inculpatul S T M, acesta a pretins şi apoi primit o sumă importantă de bani, în 2
tranşe, în scopul pronunţării unei soluţii favorabile denunţătorului într-o cauză penală
cu soluţionarea căreia fusese învestit.
Eventuala neexprimare expresă a inculpatului cu privire la primirea/pretinderea unor
sume de bani nu este de natură a conduce la concluzia insuficienţei probelor,
acestea fiind îndestulătoare spre a răsturna prezumţia de nevinovăţie ce opera în
favoarea inculpatului.
Activitatea magistratului de coroborare a probelor şi formularea de concluzii logice nu
poate echivala cu judecarea cauzei pe bază de supoziţii după cum invocă apărarea,
ci constituie o modalitate legală şi firească de apreciere a complexului unei cauze
date.
III. Referitor la critica invocată în recursul declarat de inculpatul S.T.M. – cazul de
casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 Cod procedură penală – se constată că aceasta
este nefondată.
Pedeapsa aplicată inculpatului reflectă elementele şi criteriile prevăzute de art. 72
Cod penal şi, prin cuantumul şi modalitatea de executare este aptă a conduce la
realizarea scopurilor acestei sancţiuni, după cum ele sunt reglementate de art. 52
Cod penal.
Prima instanţă a dat o justă aplicare dispoziţiilor art. 74 lit. c Cod penal raportat la art.
76 lit. c Cod penal, valorificând suficient circumstanţa atenuantă indicată, astfel că
sancţiunea aplicată a fost redusă corespunzător în limitele impuse de necesitatea
atingerii scopurilor pedepsei.
Cu privire la nereţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. a Cod
penal, se constată că dispoziţiile art. 74 Cod penal prevăd, exemplificativ,
circumstanţe atenuante judiciare a căror reţinere şi aplicare este lăsată la latitudinea
instanţei, care, în speţa de faţă, a apreciat că doar circumstanţa atenuantă prevăzută
de art. 74 lit. c Cod penal îşi găseşte aplicarea, elementele ce puteau proba buna
conduită anterior săvârşirii faptei neavând relevanţă în sensul producerii efectelor
prevăzute de art. 76 Cod Penal.
170
Pentru considerentele ce preced se va reţine că, în ansamblul lor, cazurile de casare
invocate de inculpaţi şi Ministerul Public sunt nefondate.
Hotărârea recurată este legal, temeinic, riguros motivată, stabilind corect, în baza
analizei probelor legal administrate, situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, astfel că
se impune menţinerea ei, constatându-se totodată că nu există cazuri de casare ce
pot fi avute în vedere din oficiu.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct.1 lit. b Cod procedură penală
recursurile vor fi respinse ca nefondate.
Potrivit art. 88 Cod penal se va deduce arestarea preventivă la zi pentru inculpatul
L.I.
Vor fi obligaţi recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul
avocatului din oficiu desemnat pentru inculpatul L.I. urmând a se avansa din fondul
Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de MINISTERUL PUBLIC -
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE -
DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE şi inculpaţii L.I. şi S.T.M. împotriva sentinţei
nr.1114 din 3 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia
Penală în dosarul nr.5314/1/2008.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului L.I. reţinerea şi arestarea preventivă de la
30 mai 2008 la zi.
Obligă pe recurentul inculpat L.I. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului
desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul
Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Obligă pe inculpatul S.T.M. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare
către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2009.
171
Administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale
Asupra constituţionalităţii art.63 alin.(2) şi art.65 alin.(1) din Codul de
procedură penală s-a mai pronunţat prin Decizia nr.343 din 21 septembrie 2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.980 din 25 octombrie 2004.
Cu acel prilej Curtea a constatat că prerogativele încredinţate procurorului de
către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale,
reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public, stabilit de prevederile art.131 din
Constituţie, republicată, iar nu o încălcare a acestor dispoziţii constituţionale, aşa
cum neîntemeiat susţine autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit
Constituţiei României, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii
judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice. În calitatea sa de
reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina
ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care
servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea
172
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa
soluţionare a cauzei.
Curtea a mai constatat că nu poate reţine nici critica dispoziţiilor art.63 alin.(2)
şi ale art.65 alin.(1) din Codul de procedură penală, în raport de prevederile
constituţionale care consacră dreptul părţii la un proces echitabil, întrucât dreptul
învinuitului sau inculpatului de a propune probe şi de a cere administrarea lor se
păstrează în tot cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecăţii, când acesta
poate să solicite respingerea probelor cerute de procuror şi de părţi, ca o consecinţă
a dreptului său la apărare.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să
determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus amintite
îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
Cât priveşte critica referitoare la prevederile art.262 din Codul de procedură
penală, Curtea constată că nu se poate susţine că acestea aduc atingere dreptului la
apărare, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a
pronunţat în mod discreţionar una dintre soluţiile menţionate în textul legal criticat,
aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în
ce constă nelegalitatea comisă, cât şi, în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de
sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula,
potrivit art.278 şi 2781 din Codul de procedură penală, plângere contra actelor
procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecată, după caz.
646 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006.
173
Accesul neîngrădit al oricărei persoane la justiţie. Consemnarea şi certificarea autenticităţii convorbirilor înregistrate şi a redării integrale a acestora
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale
criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art.15 alin.(1) referitoare la
drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, ale art.16 alin.(2) referitoare la supremaţia legii, ale
art.20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art.21 alin.(1)
şi (2) privind accesul neîngrădit al oricărei persoane la justiţie, ale art.23 alin.(11)
referitoare la prezumţia de nevinovăţie, ale art.24 alin.(1) privind garantarea dreptului
la apărare, ale art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi, ale art.124 alin.(2) referitoare la unicitatea, imparţialitatea justiţiei, precum şi
ale art.6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, ale art.17 referitoare la
interzicerea abuzului de drept şi ale art.60 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
174
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege
atacat conţine norme de procedură judiciară, pe care legiuitorul le poate adopta
potrivit competenţei sale stabilite prin art.126 alin.(2) din Constituţie.
De asemenea, asupra constituţionalităţii art.913 alin.(3) din Codul de procedură
penală, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr.539 din 7 decembrie 2004, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 18 ianuarie 2005. Cu acel prilej
Curtea a constatat că prevederile art.911 - 916 din Codul de procedură penală, deci
inclusiv articolul care constituie obiectul prezentei excepţii, sunt constituţionale,
întrucât, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi
a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a consemnării şi certificării autenticităţii
convorbirilor înregistrate şi a redării integrale a acestora, se prevăd suficiente garanţii
procesuale specifice procesului echitabil, cu respectarea dreptului la apărare şi a
prezumţiei de nevinovăţie consacrate de Constituţie şi de celelalte prevederi
convenţionale invocate.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să
mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
În plus, nu se poate susţine că dispoziţiile legale criticate aduc atingere
prevederilor art.124 alin.(2) din Legea fundamentală, deoarece judecătorul sesizat de
organul de urmărire spre a hotărî care dintre informaţiile culese prezintă interes în
cercetarea şi soluţionarea cauzei nu se antepronunţă, nefiind învestit cu judecarea
pe fond, ci cu o simplă certificare a valabilităţii unor fapte juridice.
648 din 29 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 23 ianuarie 2006
175
2. Individualizarea pedepselor
Circumstanţe agravante legale. Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei. Omor calificat săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea
pedepselor. Circumstanţele agravante
Indice alfabetic: Drept penal
- circumstanţe agravante legale
- săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei
- omor calificat săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate
C. pen., art. 75 alin. (1) lit. b), art. 175 alin. (1) lit. c)
176
Infracţiunea de omor săvârşită asupra soţului se încadrează în prevederile art.
175 alin. (1) lit. c) C. pen. În acest caz, este nelegală reţinerea circumstanţei
agravante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen. referitoare la săvârşirea
infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei, întrucât aceeaşi împrejurare nu
poate atrage o dublă agravare a răspunderii penale.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2992 din 11 mai 2006
Notă: Decizia nr. 2992 din 11 mai 2006 este în sensul Deciziei nr. IV din 26
septembrie 2005, a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în
M. Of. nr. 15 din 9 ianuarie 2006.
Prin sentinţa penală nr. 1 din 18 ianuarie 2006, Tribunalul Sălaj a condamnat
pe inculpatul B.I. la 7 ani şi 10 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în
art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 4 ani, pentru săvârşirea tentativei la
infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin.
(1) lit. c) şi i) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 2 septembrie 2005, inculpatul B.I. i-a aplicat
mai multe lovituri în cap soţiei sale, în timp ce se aflau în locuinţă. Aceasta a reuşit să
fugă, însă inculpatul a ajuns-o în curtea locuinţei şi a continuat să o lovească, a
legat-o cu un lanţ de picioare şi apoi de un cal, târând-o pe stradă. Ajuns la o
intersecţie, inculpatul s-a oprit, timp în care martorul M.G. a anunţat organele de
poliţie, iar partea vătămată a fost transportată la spital.
Prin decizia penală nr. 67 din 7 martie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins
apelul declarat, între alţii, de inculpat.
Recursul inculpatului este fondat cu privire la greşita reţinere a circumstanţei
agravante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen.
Constatându-se că inculpatul a săvârşit o tentativă la infracţiunea de omor
calificat asupra soţiei sale, fapta trebuia încadrată în prevederile art. 20 raportat la
art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen. Dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. b) din
acelaşi cod penal au fost greşit reţinute, aceasta reprezentând o dublă agravare a
răspunderii penale pentru aceeaşi faptă.
177
Împrejurarea prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. are în raport cu
circumstanţa prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. un caracter special,
astfel că ea exclude aplicarea normei cu caracter general.
Prin urmare, sub aspectul reţinerii dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen.
hotărârile date sunt nelegale şi netemeinice.
În consecinţă, recursul declarat de inculpat a fost admis, iar decizia atacată, precum
şi sentinţa penală nr. 1 din 18 ianuarie 2006 a Tribunalului Sălaj au fost casate numai
cu privire la circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen., care a
fost înlăturată.
Individualizarea pedepselor. Circumstanţe atenuante judiciare Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele.
În cazul în care instanţa reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante,
indicarea în hotărâre a împrejurării care constituie circumstanţă atenuantă, motivarea
reţinerii acesteia prin referire la probe şi încadrarea împrejurării care constituie
circumstanţă atenuantă în prevederile art. 74 alin. (1) lit. a), b) sau c) ori ale art. 74
180
alin. (2) C. pen. sunt obligatorii, potrivit art. 79 din acelaşi cod. Prin urmare, este
nelegală hotărârea prin care instanţa nu motivează sau motivează prin exprimări
generale împrejurările reţinute ca circumstanţe atenuante şi le încadrează generic în
prevederile art. 74 C. pen.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2253 din 26 aprilie 2007
Prin sentinţa penală nr. 793 din 22 decembrie 2006 a Tribunalului Timiş,
inculpatul G.C. a fost condamnat la un an închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie
prevăzută în art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 74-76 C.
pen.
Prima instanţă a reţinut că inculpatul, la 17 iunie 2006, orele 22.00, în timp ce
se deplasa pe o stradă, s-a apropiat şi a smuls de la gâtul părţii vătămate O.I.
telefonul mobil legat cu un şnur.
Săvârşirea faptei, observată de martora G. N., care îl cunoştea pe inculpat, a
fost recunoscută de către acesta în cursul urmăririi penale.
Prin decizia penală nr. 43/A din 19 februarie 2007 a Curţii de Apel Timişoara,
a fost respins ca nefondat apelul procurorului, prin care s-a solicitat înlăturarea
circumstanţelor atenuante şi majorarea pedepsei.
Împotriva acestei decizii, procurorul a declarat recurs, invocând cazul de
casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., cu motivarea că instanţele
nu au indicat concret care sunt împrejurările ce au fost reţinute ca circumstanţe
atenuante şi nici nu au motivat reţinerea acestora, precum şi că actele şi lucrările
dosarului nu justifică reţinerea tuturor circumstanţelor atenuante prevăzute în art. 74
C. pen., inculpatul având antecedente penale, iar prejudiciul nefiind reparat.
Recursul este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., hotărârile
sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu
prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Circumstanţele atenuante constituie, potrivit art. 76 C. pen., împrejurări care
atenuează răspunderea penală.
Împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante sunt prevăzute în art.
74 C. pen., iar potrivit art. 79 din acelaşi cod orice împrejurare reţinută ca
circumstanţă atenuantă trebuie arătată în hotărâre.
181
Obligaţia instituită prin art. 79 C. pen. îşi are raţiunea în caracterul de excepţie
al unor astfel de împrejurări ce au ca efect reducerea obligatorie a pedepsei aplicate
sub minimul special prevăzut de textul incriminator al faptei.
În sensul art. 79 C. pen., a arăta în hotărâre împrejurările reţinute ca
circumstanţe atenuante impune instanţei atât indicarea expresă a textului legal care
prevede respectiva circumstanţă atenuantă, după caz, art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c)
C. pen. ori art. 74 alin. (2) C. pen., cât şi menţionarea expresă a împrejurării
respective şi motivarea acesteia prin trimiterea la probele, actele şi lucrările
dosarului.
Exprimările generale, nemotivarea sau motivarea generică a împrejurărilor
reţinute ca circumstanţe atenuante şi neîncadrarea acestora în textul legal în care se
regăsesc, nu sunt de natură a răspunde exigenţelor art. 79 C. pen.
În motivarea sentinţei se menţionează că inculpatul a săvârşit fapta din cauza
lipsei mijloacelor materiale, dar şi a lipsei unor preocupări utile din punct de vedere
social, că nu a beneficiat de nicio protecţie socială din partea statului şi că a
recunoscut şi regretat fapta comisă, astfel că se impune a se acorda circumstanţele
atenuante prevăzute în art. 74 C. pen.
Pretinsa lipsă a mijloacelor materiale şi a unor preocupări utile din punct de
vedere social nu sunt împrejurări care justifică săvârşirea infracţiunilor, cu atât mai
puţin a infracţiunii de tâlhărie, şi nu sunt de natură a justifica reţinerea lor ca
circumstanţe atenuante.
În lipsa unei argumentări bazată pe dispoziţii legale, care să depăşească limita
unei simple afirmaţii, este fără temei legal şi reţinerea ca circumstanţă atenuantă a
pretinsei lipsiri a inculpatului de protecţie socială din partea statului.
Prima instanţă reţine şi sinceritatea inculpatului. Recunoaşterea faptei de către
inculpat a avut loc numai în cursul urmăririi penale, însă în cursul judecăţii inculpatul
a refuzat să dea declaraţii.
Nefavorabile inculpatului sunt şi aspectele menţionate în referatul de evaluare
întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş.
Sinceritatea inculpatului în cursul procesului penal (parţială - numai în cursul
urmăririi penale), care va fi reţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu este de natură a justifica o reducere
importantă a pedepsei în condiţiile în care acesta, potrivit fişei de cazier, este
cunoscut cu antecedente penale.
182
Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc.
pen., recursul declarat de procuror a fost admis, iar în rejudecare a fost majorată
pedeapsa aplicată inculpatului la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 74
alin. (1) lit. c) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen.
Circumstanţe agravante legale. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Constituirea unui grup infracţional organizat. Infracţiune continuă
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea
pedepselor
Indice alfabetic: Drept penal
- circumstanţe agravante legale
- săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună
- constituirea unui grup infracţional organizat
- infracţiune continuă
C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a)
Legea nr. 39/2003, art. 7 alin. (1)
183
1. Circumstanţa agravantă legală prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.,
referitoare la săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, presupune
ca făptuitorii să acţioneze împreună în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, întrucât
numai în acest caz fapta prezintă o periculozitate sporită, pentru că făptuitorii se
ajută reciproc, iar cooperarea la săvârşirea faptei le măreşte forţa de acţiune şi le
creează condiţii de natură să îngreuneze descoperirea faptei şi identificarea lor. În
consecinţă, această circumstanţă agravantă nu poate fi reţinută în cazul în care
persoanele inculpate pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi nu au
acţionat împreună, ci separat, în locuri şi în perioade de timp diferite.
2. Infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, referitoare la
constituirea unui grup infracţional organizat, implică o acţiune de constituire a
grupului, activitatea infracţională prelungindu-se în mod natural până în momentul
intervenţiei unei acţiuni contrare care o întrerupe, fără a fi necesară o hotărâre
pentru prelungirea acţivităţii infracţionale şi, prin urmare, îmbracă forma unei
infracţiuni continue.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1981 din 3 iunie 2008
Prin sentinţa penală nr. 294 din 2 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul
Mehedinţi, în baza art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001, cu aplicarea art. 41 alin.
(2) C. pen., au fost condamnaţi inculpaţii C.D. şi M.F.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., au fost
achitaţi inculpaţii pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr.
39/2003, cu aplicarea art. 41 - 42 C. pen.
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, a
fost condamnat inculpatul M.A.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în cursul lunii
martie 2007, inculpatul M.F. a fost contactat telefonic de către cetăţeanul străin H.S.,
căruia inculpatul i-a propus să acţioneze împreună, în vederea scoaterii ilegale a
unor cetăţeni străini, din România în Ungaria.
Inculpatul M.F. a luat legătura, tot telefonic, cu coinculpatul C.D., agent de
poliţie la punctul de trecere a frontierei Cenad, care a acceptat şi el propunerea
217 alin. (2) - (4), art. 218 alin. (1) şi art. 276 alin. (3) C. pen. Sub aspectul laturii
obiective, infracţiunea prevăzută în art. 262 C. pen. constă în inacţiunea aceluia
care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni grave, la care se referă
acest text de lege, omite să o denunţe de îndată.
Verificarea măsurii în care obligaţia de denunţare a fost îndeplinită de
îndată se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze, întrucât,
numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care
făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 96 din 19 ianuarie 2009
Prin sentinţa nr. 197 din 10 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul
Sibiu, Secţia penală, s-a dispus, în baza art. 104 alin. (1) C. pen., internarea
inculpatului S.P. într-un centru de reeducare, pentru săvârşirea infracţiunilor de
omor calificat şi deosebit de grav, prevăzute în art. 174 alin. (1) coroborat cu art.
175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. şi tâlhărie, prevăzută în art.
211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 99 C. pen.
234
În baza art. 221 alin. (1) C. pen., a fost condamnată inculpata D.A. pentru
săvârşirea infracţiunii de tăinuire, la o pedeapsă de 6 luni închisoare.
Potrivit art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatei, cu titlul de
pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b)
şi c) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării
pedepsei aplicate inculpatei, pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 6 luni,
conform art. 82 C. pen.
Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei
accesorii, pe durata suspendării executării pedepsei închisorii.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,
au fost achitaţi inculpaţii M.A. şi M.L. sub aspectul infracţiunii prevăzute în art.
262 alin. (1) C. pen. (nedenunţarea unor infracţiuni).
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în seara
zilei de 21 iunie 2006, inculpaţii S.P., M.A., M.L. şi D.A., intenţionând să facă
unele cumpărături, au ajuns în apropierea hotelului C., unde au întâlnit-o pe
victima G.V.
În intenţia de a-l deposeda pe G.V. de bunurile pe care le avea asupra sa,
inculpatul S.P. a lovit victima cu o piatră în cap, aceasta căzând la pământ, în
urma loviturii primite.
Imediat, inculpatul i-a sustras victimei punga pe care aceasta o avea
asupra sa, după care s-a alăturat celorlalţi inculpaţi, care se aflau în apropierea
locului faptei. Cu toţii s-au deplasat apoi la locuinţa inculpaţilor M., unde
verificând conţinutul pungii au constatat că aceasta conţinea un pachet de
pampers pentru copii.
A doua zi, inculpata M.L. i-a dat punga cu pampers inculpatei D.A., care
avea un copil mic.
La puţin timp după incident, victima a fost descoperită în stare de
inconştienţă, la locul faptei, de către martorii C.E. şi S.R., fiind transportată la
Spitalul Municipal M. Ulterior, victima a fost dusă la Spitalul Clinic Judeţean S.,
unde a încetat din viaţă la data de 25 iunie 2006. Din concluziile raportului de
autopsie a rezultat că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei
meningo-cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral, cu fractură de
235
boltă şi bază craniană. S-a stabilit, totodată, că leziunile pot data din 21 iunie
2006 şi s-au putut produce prin lovire cu un corp dur şi cădere pe un plan dur.
Prima instanţă a reţinut că inculpatul minor S.P. se face vinovat de
săvârşirea infracţiunilor de omor calificat şi deosebit de grav, prevăzută în art.
174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen.
şi tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., în concurs real.
În raport cu prevederile art. 100 C. pen., prima instanţă a apreciat că, faţă
de inculpatul minor, se impune luarea unei măsuri educative, respectiv cea a
internării într-un centru de reeducare, considerată ca fiind suficientă pentru
îndreptarea acestuia. Astfel, s-a reţinut că minorul avea cu puţin peste vârsta de
14 ani la data comiterii infracţiunilor, s-a născut şi a trăit într-un mediu sărac, iar
din raportul de evaluare a rezultat că în ultimul timp a suferit influenţa negativă a
inculpaţilor M.A. şi M.L.
Referitor la inculpata D.A., prima instanţă a reţinut că din declaraţiile date
de aceasta în timpul urmăririi penale, menţinute în cursul cercetării judecătoreşti,
coroborate cu declaraţiile celorlalţi inculpaţi şi cu cele ale martorei R.C., a
rezultat că primind punga cu pampers a ştiut că aceasta provine din săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală. Drept urmare, s-a reţinut că inculpata a
săvârşit, în modalitatea arătată mai sus, infracţiunea de tăinuire prevăzută în art.
221 alin. (1) C. pen.
În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii M.A. şi M.L., prima instanţă a dispus
achitarea acestora, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C.
proc. pen., constatând lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii de
nedenunţare a unor infracţiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen. S-a
apreciat că, în cauză, nu s-a putut demonstra că a existat intenţia acestora de a
omite denunţarea infracţiunilor comise de inculpatul S.P., atâta timp cât ambii
inculpaţi au fost audiaţi în ziua imediat următoare săvârşirii faptelor, relatând
despre acestea tot ce ştiau.
Prin decizia nr. 24/A din 5 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel
Alba Iulia, Secţia pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul
declarat de procuror împotriva sentinţei penale nr. 197 din 10 octombrie 2007
pronunţată de Tribunalul Sibiu şi, în consecinţă:
A fost desfiinţată sentinţa penală atacată, numai sub aspectul soluţionării
laturii penale privind pe inculpaţii M.A. şi M.L., al individualizării sancţiunii penale
236
aplicate inculpatului minor S.P. şi al aplicării pedepsei accesorii, prevăzută în
art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. în ce o priveşte pe inculpata D.A. şi, procedându-se
la o nouă judecată în fond a cauzei, în aceste limite:
I. A fost condamnat inculpatul M.A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii de nedenunţarea unor infracţiuni, prevăzută în art.
262 alin. (1) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 99 şi art. 109 C. pen.,
dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui
termen de încercare de un an şi 6 luni, format din durata pedepsei aplicate, la
care s-a adăugat un interval de timp de un an.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării
drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile şi pe
durata prevăzută în art. 71 C. pen.
În baza dispoziţiilor art. 71 alin. ultim C. pen., pe durata suspendării
condiţionate a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatului, a fost
suspendată şi executarea pedepsei accesorii.
II. A fost condamnată inculpata M.L. la o pedeapsă de 2 ani închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii de nedenunţarea unor infracţiuni, prevăzută în art.
262 alin. (1) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
S-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării
drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile şi pe
durata prevăzută în art. 71 C. pen.
În baza dispoziţiilor art. 61 alin. (1) C. pen. a fost menţinut beneficiul
liberării condiţionate, privind restul de pedeapsă de 559 zile, rămas neexecutat
din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatei prin sentinţa penală nr.
177/2002 a Tribunalului Sibiu, modificată prin decizia penală nr. 319/A/2002 a
Curţii de Apel Alba Iulia.
III. A fost condamnat inculpatul minor S.P. la pedepsele de:
- 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi
deosebit de grav, prevăzută în art. 174 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 175
alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 99 şi
art. 109 C. pen;
- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în
art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 99 şi art.
109 C. pen.
237
În baza dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost
contopite pedepsele aplicate inculpatului minor, în pedeapsa cea mai grea de 8
ani închisoare.
S-a aplicat inculpatului S.P. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării
drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile şi pe
durata prevăzută în art. 71 alin. (1) C. pen., după împlinirea vârstei de 18 ani.
IV. A fost înlăturată pedeapsa accesorie prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. c)
C. pen. aplicată inculpatei D.A., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei
penale atacate.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că
inculpaţii M.A. şi M.L. se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de nedenunţarea
unor infracţiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., atâta vreme cât au avut
posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile, lucru pe care însă nu l-au făcut.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul minor S.P., s-a reţinut că prima instanţă
nu a avut în vedere toate criteriile menţionate în textul art. 100 C. pen., ci numai
pe cele legate strict de persoana inculpatului minor, lăsând la o parte, în mod
nejustificat, gradul de pericol social al faptelor săvârşite, precum şi urmarea
produsă, astfel că s-a apreciat că numai o pedeapsă cu privare de libertate este
de natură să asigure îndreptarea minorului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.P.
care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a invocat cazul de casare prevăzut în
art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., susţinând că instanţa de apel a greşit,
aplicându-i inculpatului pedepse pentru faptele săvârşite, cu executare prin
privare de libertate şi că sancţiunea stabilită de prima instanţă, respectiv
internarea într-un centru de reeducare, era cea corectă, temeinică,
corespunzătoare datelor care caracterizează persoana inculpatului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând atât motivele de recurs
invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3)
C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 C. proc. pen., constată
că prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia
inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând
faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanţa de apel a efectuat o justă individualizare a
pedepselor aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului
238
acestora, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale
prevăzute în art. 72 C. pen.
Deşi instanţa de fond a luat faţă de inculpatul S.P. măsura educativă a
internării într-un centru de reeducare pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie
şi de omor calificat şi deosebit de grav, considerând că luarea măsurii este
suficientă pentru îndreptarea minorului, cu toate acestea, în alegerea sancţiunii,
s-a argumentat doar că inculpatul avea puţin peste vârsta de 14 ani la data
săvârşirii faptelor, provine dintr-o familie numeroasă care îşi asigură cu greu
traiul, prezintă tulburări de conduită şi că a abandonat şcoala, absolvind trei
clase, până la vârsta de 16 ani.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că alegerea sancţiunii de către
instanţa de fond nu s-a făcut conform art. 100 C. pen., fiind exclus criteriul
gradului de pericol social al faptelor comise şi urmărilor pe care acestea le-au
produs.
Prin săvârşirea celor două infracţiuni s-a adus atingere nu doar
patrimoniului persoanei atacate, dar şi vieţii acesteia, fiind în mod direct afectată
şi familia victimei.
Relevantă este şi modalitatea de comitere a faptelor, care dovedeşte nu
doar un comportament de o extremă violenţă, dar şi indiferenţă faţă de viaţa
victimei. Astfel, nu poate fi ignorat faptul că, după ce inculpatul a lovit victima în
cap, cu putere, cu o piatră, pentru a-i sustrage punga de pampers pe care
aceasta o avea asupra sa, a lăsat-o în stare de inconştienţă în stradă.
Alegerea unei măsuri educative pentru inculpatul minor era cu atât mai
puţin indicată cu cât după punerea sa în libertate în prezenta cauză, a săvârşit
alte infracţiuni - furt calificat şi tâlhărie - pentru care s-a luat din nou măsura
arestării preventive a acestuia.
Toate aceste aspecte, combinate cu atitudinea oscilantă adoptată de
inculpat pe parcursul cercetărilor, prin prezentarea mai multor variante ale
săvârşirii faptelor, din care ultima exclude orice participare a sa şi a inculpatei
M.L., incriminându-l doar pe inculpatul M.A., în pofida probelor administrate în
cauză, demonstrează că inculpatul prezintă un real pericol pentru ordinea
publică şi că este predispus să comită şi alte fapte antisociale. De aceea, o
măsură educativă, care durează până la împlinirea vârstei de 18 ani şi care ar
239
putea fi prelungită pe o durată de cel mult doi ani, după împlinirea acestei vârste,
nu este de natură să asigure îndreptarea minorului.
Având în vedere şi faptul că partea civilă G.I. a suferit o severă traumă
psihică prin pierderea soţului său şi, respectiv, a tatălui minorului rezultat din
căsătoria sa, precum şi faptul că inculpatul S.P. a comis o infracţiune de o
gravitate deosebită, sancţionată în toate timpurile şi tipurile de societate sub
forma paricidului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel
a efectuat o corectă individualizare în cauză, atât sub aspectul naturii sancţiunii
aplicate inculpatului, cât şi a modalităţii de executare a acesteia.
Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată,
de asemenea, că instanţa de apel, în mod legal, a dispus condamnarea
inculpaţilor M.A. şi M.L.
Cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de
nedenunţare a unor infracţiuni prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., constând în
aceea că, deşi au fost de faţă când inculpatul S.P. a comis faptele, au omis să le
denunţe de îndată.
Obligaţia de a denunţa de îndată săvârşirea unei infracţiuni apare ca o
excepţie de la regula potrivit căreia, în legislaţia penală, nu este stabilită
obligaţia generală de denunţare a infracţiunilor.
În raport cu infracţiunile ce trebuiau denunţate, fapta de nedenunţare
apare ca o infracţiune subsecventă, dar autonomă.
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea cuprinde, ca element material, o
inacţiune ce se înfăţişează sub forma unei atitudini pasive a celui care, luând
cunoştinţă de săvârşirea unor infracţiuni grave, omite a le denunţa de îndată.
Nedenunţarea unor infracţiuni implică aşadar săvârşirea, în prealabil, de
către o anumită persoană a uneia dintre infracţiunile expres prevăzute în art. 262
alin. (1) C. pen.
Pentru realizarea laturii obiective este suficient ca subiectul activ să fi
omis a denunţa una dintre infracţiunile enumerate de textul legal.
Verificarea măsurii în care obligaţia de denunţare a fost îndeplinită, de
îndată, se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze, deoarece,
numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care
făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile.
240
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că probele administrate în
cauză au relevat faptul că despre săvârşirea de către inculpatul S.P. a
infracţiunii de tâlhărie au avut cunoştinţă, din momentul comiterii ei, atât
inculpatul M.A., cât şi inculpata M.L., aceştia fiind de faţă atunci când inculpatul
a luat victimei, căzută la pământ, punga pe care aceasta o avea asupra sa şi
care conţinea mai multe bucăţi de pampers.
Cu toate acestea, inculpaţii nu au încunoştinţat organele de poliţie, nici în
noaptea săvârşirii faptei şi nici a doua zi dimineaţa, când - conform declaraţiei
date de inculpata M.L. în faţa instanţei de fond - au fost opriţi de doi poliţişti în
târgul de animale şi întrebaţi unde se află inculpatul S.P.
Primele declaraţii au fost date de către inculpaţi abia în după amiaza zilei
de 22 iunie 2006, când au fost convocaţi la poliţie.
În raport cu aceste circumstanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că obligaţia denunţării
de îndată a infracţiunii de tâlhărie nu a fost îndeplinită de către cei doi inculpaţi,
deşi aceştia aveau posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile în acea
noapte sau în dimineaţa zilei următoare. Sub aspectul laturii subiective, forma de
vinovăţie cu care inculpaţii au săvârşit infracţiunea este intenţia.
În acest sens se poate observa că inculpaţii nu numai că nu au anunţat
organele de poliţie despre comiterea faptei de tâlhărie de către inculpatul S.P.,
dar au şi lăsat victima căzută la pământ.
Ca atare, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut lipsa intenţiei de a omite
denunţarea infracţiunii de tâlhărie, atâta vreme cât inculpaţii au avut posibilitatea
reală de a încunoştinţa autorităţile, lucru pe care nu l-au făcut, implicarea lor în
procesul penal, într-un interval relativ scurt de timp, datorându-se doar diligenţei
organelor de urmărire penală.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.
241
Individualizarea pedepselor. Detenţiunea pe viaţă. Contopirea pedepsei cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente pentru care există o condamnare definitivă
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele.
Individualizarea pedepselor
Indice alfabetic: Drept penal
- individualizarea pedepselor
C. pen., art. 72, art. 85
1. În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii, cum este infracţiunea de omor deosebit de
grav prevăzută în art. 176 C. pen., dacă prima instanţă a aplicat pedeapsa închisorii,
instanţa de apel care apreciază că se impune aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă
trebuie să motiveze alegerea pedepsei alternative a detenţiunii pe viaţă în raport cu
criteriile prevăzute în art. 72 C. pen.
242
2. În conformitate cu Decizia nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007 a Secţiilor
Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de control judiciar nu pot
dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care
a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care
există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către
prima instanţă. Din considerentele deciziei rezultă că, prin excepţie de la regula
instituită prin dispozitiv, instanţa de control judiciar poate dispune direct în calea de
atac contopirea pedepselor, dacă prima instanţă, fiind legal învestită, a omis să se
pronunţe în această privinţă.
Prin urmare, dacă necontopirea pedepselor nu reprezintă o omisiune a primei
instanţe, instanţa de apel nu poate dispune direct în calea de atac a apelului
anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei conform art. 85 C. pen. şi
contopirea pedepselor aplicate pentru infracţiunile care au făcut obiectul judecăţii cu
pedepsele aplicate infracţiunilor concurente pentru care există o condamnare
definitivă cu suspendarea condiţionată a executării.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 487 din 10 februarie 2010
A. Prin sentinţa penală nr. 182 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Mureş au fost
condamnaţi inculpaţii:
1. M.A. la pedepsele de:
- 18 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav,
prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., cu
aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. c) şi cu
aplicarea art. 80 C. pen.;
- în baza art. 65 alin. (2) raportat la art. 175 alin. (1) teza finală şi art. 176 alin.
(1) teza finală C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii
exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., pe o
perioadă de 4 ani;
- 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută în art. 197 alin.
(1) şi (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., cu reţinerea art. 74
alin. (1) lit. c) şi cu aplicarea art. 80 C. pen.;
243
- în baza art. 65 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (2) teza a ll-a C. pen., s-a
aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor
prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., pe o perioadă de 4 ani;
- 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu,
prevăzută în art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 34 alin. (1) lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C. pen., s-au contopit
pedepsele principale stabilite, aplicându-se inculpatului pedeapsa cea mai grea de 18
ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare, urmând ca acesta să
execute pedeapsa rezultantă de 21 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei
închisorii, exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen.
În baza art. 35 alin. (3) C. pen., alături de pedeapsa rezultantă de 21 ani
închisoare, s-a aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului
drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., pe o perioadă de 4 ani.
2. T.V. la pedepsele de:
- 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav,
prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., cu
aplicarea art. 99 şi urm. şi art. 109 alin. (1) C. pen., cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. c)
şi cu aplicarea art. 80 C. pen.;
- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută în art. 197
alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., cu reţinerea art. 74
alin. (1) lit. c) şi cu aplicarea art. 80 C. pen.;
- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu,
prevăzută în art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
În baza art. 34 alin. (1) lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C. pen., s-au contopit
pedepsele principale stabilite, aplicându-se inculpatului pedeapsa cea mai grea de 8
ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani închisoare, urmând ca acesta să
execute pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. şi a Decizie nr. LI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei închisorii, exerciţiul
drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen.
În baza mijloacelor de probă instrumentate în cauză, prima instanţa a reţinut că
inculpaţii au consumat băuturi alcoolice la bufetul din comuna S., începând cu după
amiaza zilei de 14 martie 2008. Seara, s-a aşezat cu ei la masă şi victima K.Z., la
244
invitaţia inculpatului M.A., după ce victima i s-a plâns că o persoană vrea să-l bată.
Înainte de ora închiderii, victima a plecat înspre casă, apoi şi inculpaţii. Ajungând-o pe
drum, inculpatul M.A. a lovit victima, fiind oprit de inculpatul T.V., care l-a prins de
haină. Victima a reuşit să ajungă şi să intre în curtea locuinţei sale, însă a fost urmată
de cei doi inculpaţi. Aceştia au început să o lovească cu pumnii şi picioarele, în
reprize, timp de aproximativ 30 de minute. Au călcat-o în picioare, apăsând-o
puternic în zona gâtului.
În aceeaşi seară, la bufetul din sat a fost şi cea de-a doua victimă, V.M.
Victima V.M., trecând prin dreptul curţii numitului K.Z., a auzit gălăgie şi a
intrat să vadă ce se întâmplă. În acel moment, tot inculpatul M.A. a fost primul care a
lovit-o cu pumnul peste faţă, iar femeia s-a dezechilibrat şi a căzut, lovindu-se cu
capul de zidul casei. A fost luată de inculpatul M.A. şi aşezată pe scări, a fost
dezbrăcată, după care acesta a întreţinut cu ea raport sexual. Femeia era conştientă,
însă, din cauza loviturilor şi de frică, nu s-a putut opune. La propunerea lui M.A., şi
inculpatul T.V. a întreţinut raport sexual cu victima V.M. În momentul în care cel de-al
doilea inculpat s-a ridicat de pe femeie, aceasta nu mai mişca.
În acest timp, victima K.Z. nu mai reacţiona, iar inculpaţii au sesizat că nu mai
putea vorbi, ci doar horcăia.
La propunerea lui M.A., cei doi inculpaţi au luat mai întâi victima K.Z. de mâini şi
picioare, au scos-o din curte, au traversat drumul şi au aruncat-o peste digul de piatră
de la marginea şoselei, în râul Mureş. Victima a fost aruncată de la o înălţime de
aproximativ 2,60 m, căzând pe malul apei. Inculpaţii au coborât pe o scară de lemn
improvizată, au apucat din nou victima de mâini şi de picioare şi au aruncat-o în apă,
inculpatul M.A. urmărind să vadă dacă o duce apa. S-au întors în curte, au lovit-o din
nou pe victima V.M. şi, fără să ştie dacă aceasta mai era sau nu în viaţă, au procedat
la fel ca prima dată, aruncând-o peste parapet de la 2,60 m înălţime, coborând pe
malul Mureşului şi aruncând-o în apele râului, după care au plecat acasă.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpaţilor M.A. şi T.V. de a aplica multiple lovituri
cu pumnii şi picioarele victimelor K.Z. şi V.M. (în curtea victimei K.Z.), iar apoi de a le
arunca de pe şosea, de la înălţime de peste 2 m, peste un parapet până la malul
Mureşului, iar de acolo în apele râului, cu intenţia de a le suprima viaţa, urmare care
s-a şi produs, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de
grav, faptă prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C.
pen.;
245
- fapta aceloraşi inculpaţi de a întreţine (cu aceeaşi ocazie) raport sexual cu
victima V.M., profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra şi de a-şi exprima
voinţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, faptă prevăzută în art.
197 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen.;
- fapta aceloraşi inculpaţi de a pătrunde fără drept - împreună şi pe timp de
noapte - în curtea victimei K.Z., fără consimţământul acesteia, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 alin. (1) şi (2)
C. pen.
B. Prin decizia nr. 82/A din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de
procuror împotriva sentinţei penale nr. 182 din 22 iunie 2009, care a fost desfiinţată în
parte şi, rejudecând cauza, a dispus următoarele:
I. A descontopit pedeapsa rezultantă de 21 ani închisoare şi 4 ani interzicerea
exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen. aplicată
inculpatului M.A. în pedepsele componente şi a dispus înlăturarea faţă de acesta a
aplicării circumstanţelor atenuante reţinute şi prevăzute în dispoziţiile art. 74 alin. (1)
lit. c) C. pen. şi, implicit, a dispoziţiilor art. 80 C. pen. şi, pe cale de consecinţă, a
majorat pedepsele aplicate acestui inculpat la:
- detenţiunea pe viaţă şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., pentru
comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de
dispoziţiile art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., cu
aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.;
- 10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., pentru săvârşirea
infracţiunii de viol, faptă incriminată în dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen.,
cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.;
- 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, faptă
prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art.
75 alin. (1) lit. c) C. pen.
Conform dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. a) raportat la art. 33 lit. a) C. pen., a
contopit pedepsele aplicate, stabilind ca, în final, inculpatul M.A. să execute
pedeapsa cea mai grea - a detenţiunii pe viată şi pedeapsa complementară a
246
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen. pe o
perioadă de 4 ani.
II. A descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare aplicată
inculpatului T.V. în pedepsele componente şi a dispus înlăturarea faţă de acesta a
aplicării circumstanţelor atenuante reţinute şi prevăzute în dispoziţiile art. 74 alin. (1)
lit. c) C. pen. şi, implicit, a dispoziţiilor art. 80 C. pen. şi, pe cale de consecinţă, a
majorat pedepsele aplicate acestui inculpat la:
- 15 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav,
faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176
alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.;
- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, incriminată în
dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.;
- 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, faptă
prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art.
99 şi urm. C. pen.
Conform dispoziţiilor art. 85 C. pen., a anulat suspendarea condiţionată a
pedepsei rezultante de 5 luni închisoare aplicată inculpatului minor T.V., prin sentinţa
penală nr. 435 din 24 septembrie 2008 a Judecătoriei Reghin, definitivă prin
neapelare, pedeapsă pe care a descontopit-o în pedepsele componente - 3 pedepse
de câte 5 luni închisoare, aplicate pentru comiterea a trei infracţiuni de furt calificat şi
3 pedepse de câte 200 lei amendă penală, aplicate aceluiaşi inculpat minor pentru
săvârşirea a trei infracţiuni de distrugere.
Conform dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C. pen., a
contopit pedepsele stabilite inculpatului minor T.V. prin prezenta decizie cu cele
stabilite prin sentinţa penală nr. 435 din 24 septembrie 2008 a Judecătoriei Reghin, în
pedeapsa cea mai grea, cea de 15 ani închisoare.
A menţinut toate celelalte dispoziţii ale sentinţei penale criticate.
A respins, ca nefondate, apelurile declarate de către inculpaţii M.A. şi T.V.
împotriva aceleaşi sentinţei penale.
C. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs procurorul,
criticând-o pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 85 C.
pen. faţă de inculpatul minor T.V., precum şi pentru greşita obligare a acestui
inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în solidar cu părţile responsabile
civilmente.
247
Împotriva aceleiaşi decizii, în termen legal, au declarat recurs şi inculpaţii M.A.
şi T.V., criticând-o, primul, pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei condamnări
pentru infracţiunea de viol ce a fost comisă asupra victimei V.M. doar de către
coinculpatul T.V., care a exercitat şi violenţele asupra acestei victimei; pe cale de
consecinţă, inculpatul M.A. a solicitat achitarea pentru infracţiunea prevăzută în art.
197 alin. (1) şi (2) C. pen. şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută
în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. în cea prevăzută în
art. 174 şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Totodată, a solicitat menţinerea pedepsei de
18 ani aplicate de instanţa de fond.
Cel de-al doilea inculpat, T.V., a criticat decizia instanţei pentru netemeinicie,
solicitând reducerea pedepsei.
Examinând hotărârile recurate prin prisma cazurilor de casare prevăzute în art.
3859 alin. (1) pct. 17, 171, 18 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că recursurile sunt întemeiate pentru următoarele motive:
1. Referitor la grava eroare de fapt ce ar fi avut drept consecinţă pronunţarea
unei hotărâri greşite de condamnare a inculpatului M.A. pentru infracţiunile de viol şi
omor deosebit de grav, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această critică
este nefondată, activitatea infracţională a inculpatului, sub aceste aspecte,
stabilindu-se pe baza autodenunţului formulat la data de 6 mai 2008 şi a declaraţiilor
de recunoaştere date la urmărirea penală, ce se coroborează cu autodenunţul
formulat de celălalt inculpat la aceeaşi dată şi cu declaraţia de recunoaştere dată de
acesta în aceeaşi fază. În acest fel, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond,
recunoaşterile referitoare la agresiunea sexuală se coroborează reciproc, inclusiv cu
relatările făcute lucrătorilor serviciului de probaţiune care au efectuat evaluarea
dispusă de instanţă, căpătând astfel veridicitate şi constituindu-se în probe certe ale
comiterii respectivelor infracţiuni. De altfel, inculpatul M.A. a revenit asupra
declaraţiei date la urmărirea penală abia în faza de recurs, după ce a fost condamnat
de instanţa de apel la detenţiune pe viaţă. Cum potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C.
proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar în speţă instanţele
anterioare au făcut o examinare complexă a tuturor probelor administrate în cauză,
reţinându-le pe cele care concordă şi care, în concret, sunt în sensul existenţei
faptelor şi a săvârşirii lor cu vinovăţie de către inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată că simplele susţineri ale inculpatului, M.A. în sensul că nu a violat-o
pe victima V.M. şi nici nu a exercitat violenţe asupra acesteia, nu sunt de natură să
248
probeze lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie expuse mai sus, analizate
detaliat de instanţa de fond, aceasta evaluând corespunzător materialul probator
administrat în cauză, cu respectarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69 C. proc.
pen., pe baza căruia a stabilit fără echivoc împrejurările comiterii faptelor, încadrarea
juridică dată acestora şi vinovăţia inculpatului, soluţia fiind menţinută sub aceste
aspecte şi de instanţa de apel.
Totodată, în raport cu aceste considerente, cererea subsidiară de schimbare a
încadrării juridice dată faptei de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174, art. 175
alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., în infracţiunea de omor calificat
prevăzută în art. 174 şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., nu este întemeiată, întrucât
inculpatul a săvârşit uciderea a două persoane în aceeaşi împrejurare.
2. Critica formulată de inculpatul M.A., în ceea ce priveşte greşita
individualizare a pedepsei aplicată de către instanţa de apel, este întemeiată, pentru
următoarele considerente:
În primul rând, instanţa de apel a încălcat tehnica de individualizare, deoarece,
cum pentru infracţiunea prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1)
lit. b) C. pen. pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, alternativ cu
închisoarea de la 15 la 25 de ani, instanţa de apel trebuia să argumenteze alegerea
pedepsei alternative a detenţiunii pe viaţă, iar nu să motiveze simplist că, în raport cu
criteriile expuse în considerente, se impune majorarea pedepsei, întrucât în speţă nu
este vorba de o majorare a pedepsei de 18 ani închisoare aplicată de instanţa de
fond, ce putea atinge maxim 25 de ani, ci de alegerea altei pedepse alternative
prevăzute de lege.
În al doilea rând, indiferent de modalitatea în care a ajuns să aplice pedeapsa
respectivă - a detenţiunii pe viaţă -, instanţa de fond a făcut o individualizare greşită,
întrucât, deşi circumstanţele de fapt sunt corect reţinute, iar gravitatea faptelor este
de necontestat, în raport cu circumstanţele personale ale inculpatului - care a
recunoscut, nu neapărat formal, faptele şi este la prima încălcare a legii penale -
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu se justifică aplicarea pedepsei
detenţiunii pe viaţă, aceasta nefiind în măsură să asigure reeducarea inculpatului, în
vârstă de doar 22 de ani la momentul comiterii faptei, practic acesta nemaiîntrevăzând
nicio perspectivă socială.
Ca atare, considerând critica întemeiată pentru motivele mai sus arătate, după
descontopirea pedepsei rezultante aplicate de instanţa de apel şi repunerea
249
pedepselor componente în individualitatea lor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va
schimba pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată pentru comiterea infracţiunii de omor
deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 174, art. 175 alin.
(1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., în
pedeapsa închisorii în cuantumul maxim, de 25 ani închisoare, menţinând pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a),
b) şi e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
3. Referitor la motivul de critică al procurorului ce vizează greşita aplicare a
dispoziţiilor art. 85 C. pen. faţă de inculpatul minor T.V., direct de către instanţa de
apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este întemeiat, cu
următoarele precizări:
În motivarea recursului procurorului s-au invocat dispoziţiile Deciziei nr. LXX
din 15 octombrie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit
căreia instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea
pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse
aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul
în care contopirea nu a fost dispusă de prima instanţă. Examinând considerentele
acestei decizii se poate observa că există şi excepţii de la regula instituită prin
dispozitiv, respectiv în cazul în care prima instanţă a omis să se pronunţe cu privire la
contopire, în condiţiile în care a fost legal sesizată. În speţă, instanţa de apel a aplicat
în mod greşit dispoziţiile art. 85 C. pen. faţă de inculpatul minor T.V. - dispunând
anularea suspendării condiţionate a pedepsei rezultante de 5 luni închisoare aplicată
inculpatului minor T.V. prin sentinţa penală nr. 435 din 24 septembrie 2008 a
Judecătoriei Reghin, definitivă prin neapelare, pedeapsă pe care, după descontopire,
a contopit-o conform dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. b) raportat la dispoziţiile art. 33 lit.
a) C. pen. cu pedepsele stabilite inculpatului minor T.V. prin prezenta decizie -
întrucât la momentul sesizării instanţei - 4 septembrie 2008 - condamnarea pentru
fapta concurentă încă nu fusese dispusă. De altfel, copia sentinţei penale nr. 435 din
24 septembrie 2008 a Judecătoriei Reghin a fost depusă la dosar pentru prima oară
la instanţa de apel, odată cu motivele de apel.
Ca atare, constatând că nepronunţarea cu privire la anularea pedepsei 5 luni
închisoare aplicată inculpatului minor T.V. prin sentinţa penală nr. 435 din 24
septembrie 2008 a Judecătoriei Reghin şi necontopirea cu pedeapsa din prezenta
cauză nu reprezintă o omisiune a instanţei de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
250
după descontopirea pedepsei rezultante aplicate de instanţa de apel şi repunerea
pedepselor componente în individualitatea lor, va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 85
C. pen.
4. Recursul procurorului este întemeiat şi sub aspectul criticii vizând greşita
obligare a inculpatul minor T.V. la plata cheltuielilor judiciare către stat, în solidar cu
părţile responsabile civilmente, în condiţiile în care nu a existat şi o obligare a
aceloraşi părţi la repararea pagubei.
Potrivit dispoziţiilor art. 191 alin. (3) C. proc. pen., partea responsabilă
civilmente, în măsura în care este obligată în solidar cu inculpatul la repararea
pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare
avansate de stat. În cauză, niciunul dintre inculpaţi nu a fost obligat la despăgubiri
civile, întrucât singura parte civilă - K.M., a renunţat la pretenţiile civile, poziţie de
care instanţa de fond a luat act.
Ca atare, obligarea inculpatului minor T.V. la plata cheltuielilor judiciare către
stat, în solidar cu părţile responsabile civilmente, de către instanţa de fond şi de către
cea de apel, în temeiul art. 191 alin. (3) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., este greşită
şi urmează a fi înlăturată, menţinându-se doar obligarea inculpatului la plata acestor
cheltuieli.
5. Sub un ultim aspect, recursul inculpatului T.V., ce a criticat decizia instanţei
pentru netemeinicie, solicitând reducerea pedepsei, este neîntemeiat, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie apreciind că instanţa de apel a făcut o justă individualizare, în
conformitate cu criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen. şi cu
scopul pedepsei, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 52 C. pen.
Aceasta, întrucât, pe de o parte, pedeapsa nu trebuie să constituie doar un
mijloc de reeducare al condamnatului, ci şi o măsură de constrângere
corespunzătoare valorii sociale încălcate prin săvârşirea infracţiunii. În concret, la
individualizarea judiciară a pedepsei s-a ţinut cont de gradul de pericol social concret
ridicat al faptei, relevat de modalitatea de săvârşire a faptei, de împrejurările acesteia,
precum şi de persoana inculpatului, care nu este la prima confruntare cu legea penală
şi prezintă perspective medii de reintegrare în societate, astfel că modalitatea de
executare stabilită şi cuantumul pedepsei corespund scopului acesteia. Totodată,
circumstanţele personale ale inculpatului şi atitudinea lui procesuală nu justifică
reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., în
251
sensul solicitării inculpatului, pentru considerentele deja expuse şi, pe cale de
consecinţă, nici reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis
recursurile declarate de procuror şi inculpaţii T.V. şi M.A. împotriva deciziei nr. 82/A
din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu
minori şi de familie, a casat decizia atacată numai în ceea ce priveşte pedepsele
principale aplicate inculpaţilor T.V. şi M.A., precum şi cheltuielile judiciare către stat la
care a fost obligat inculpatul T.V., sub acest ultim aspect casându-se şi sentinţa
penală nr. 182 din 22 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Mureş.
Rejudecând, în fond:
I. A descontopit pedeapsa rezultantă a detenţiunii pe viaţă şi pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a),
b) şi e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani, aplicate inculpatului M.A. în pedepsele
componente, a schimbat pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată pentru comiterea
infracţiunii de omor deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art.
174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin.
(1) lit. c) C. pen., în pedeapsa de 25 ani închisoare, menţinând pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a),
b) şi e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit
pedepsele stabilite prin prezenta decizie, dispunând ca, în final, inculpatul M.A. să
execute pedeapsa cea mai grea, de 25 ani închisoare şi pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen. pe
o perioadă de 4 ani.
II. A descontopit pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare aplicată inculpatului
T.V. în pedepsele componente şi a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 85 C. pen.
privind anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei rezultante de 5 luni
închisoare aplicată inculpatului minor T.V. prin sentinţa penală nr. 435 din 24
septembrie 2008 a Judecătoriei Reghin, definitivă prin neapelare.
Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit
pedepsele aplicate inculpatului minor T.V. în prezenta cauză, în pedeapsa cea mai
grea, cea de 15 ani închisoare.
252
A înlăturat obligarea părţilor responsabile civilmente la plata cheltuielilor
judiciare către stat, în solidar cu inculpatul minor T.V., menţinând obligarea la sumele
ocazionate de soluţionarea fondului şi apelului doar a acestui din urmă inculpat.
A menţinut restul dispoziţiilor hotărârilor atacate.
Luare de mită. Funcţionar cu atribuţii de control. Elemente constitutive. Individualizarea pedepsei
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc
atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege.
Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul
Indice alfabetic: Drept penal
- luare de mită
C. pen., art. 254
Legea nr. 78/2000, art. 6, art. 7 alin. (1)
Faptele persoanei, care are calitatea de comisar al Gărzii Financiare, de a
pretinde şi primi o sumă de bani de la administratorul unei societăţi comerciale,
precum şi de a pretinde şi primi foloase care nu i se cuvin de la administratorul unei
253
alte societăţi comerciale, în scopul de a nu efectua controale la aceste societăţi, de a
anunţa controalele şi de a nu aplica sau de a aplica la limita minimă legală sancţiuni
contravenţionale, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de luare de
mită, în forma agravată referitoare la săvârşirea faptei de către un funcţionar cu
atribuţii de control, prevăzute în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art.
7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, aflate în concurs real de infracţiuni. În acest caz,
executarea pedepsei rezultante prin privare de libertate şi înlăturarea dispoziţiilor
privind suspendarea acesteia sub supraveghere este justificată, în raport cu gradul
de pericol social ridicat al faptelor, relevat în special de folosirea funcţiei în scopuri
ilicite.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 148 din 19 ianuarie 2010
1. Tribunalul Brăila, Secţia penală, prin sentinţa nr. 131 din 20 mai 2008, a
condamnat pe inculpatul D.V. pentru săvârşirea a două infracţiuni concurente de
luare de mită în forma agravată prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. („de un
funcţionar cu atribuţii de control”) raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr.
78/2000, cu aplicarea art. 74, art. 76 C. pen., la pedepsele de câte un an şi 6 luni
închisoare, aplicându-i-se în final prin contopire, în baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1)
lit. b) C. pen. şi stabilirea unui spor de 6 luni închisoare, pedeapsa rezultantă
principală de 2 ani închisoare (a cărei executare a fost suspendată condiţionat pe un
termen de încercare de 4 ani, în conformitate cu dispoziţiile art. 81 şi urm. C. pen. şi
art. 359 C. proc. pen.).
Potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa
accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C.
pen., a cărei executare a fost, de asemenea, suspendată în baza art. 71 alin. (5) C.
pen.
În temeiul art. 254 alin. (3) C. pen., a fost obligat inculpatul către stat, cu titlu
de confiscarea specială, la suma totală de 6.500 lei, reprezentând bani ori alte
foloase ce au făcut obiectul luării de mită.
Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul nr. 7/P/2007 din 28 mai 2007 al
raportat la art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis
recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi împotriva deciziei nr. 29/A
din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală, a casat decizia penală
menţionată numai cu privire la modalitatea de executare a pedepsei rezultante de 2
ani şi 6 luni închisoare, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 861 şi urm. C. pen. şi a
dispus executarea pedepsei principale rezultante în regim de detenţie, menţinând
restul dispoziţiilor deciziei atacate, şi a respins, ca nefondat, recursul declarat de
inculpatul D.V. împotriva aceleiaşi decizii penale.
261
3. Infracţiuni economice
Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi
speciale. Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată
Indice alfabetic: Drept penal
- infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată
- punerea în mişcare a acţiunii penale
Legea nr. 31/1990, republicată, art. 155, art. 2821
262
În cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată, acţiunea
penală se exercită din oficiu, potrivit art. 2821 din aceeaşi lege, iar nu la plângere
prealabilă. Prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată - conform
cărora acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor sau a
membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau
auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea
îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale - nu sunt aplicabile în
cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată, ci numai în cazul
infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3332 din 20 iunie 2007
Notă: Art. 2821, potrivit căruia, pentru infracţiunile prevăzute în Titlul VIII, acţiunea
penală se exercită din oficiu, a fost introdus în Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale prin Legea nr. 441/2006, publicată în M. Of. nr. 955 din 28 noiembrie
2006.
Prin contestaţia în anulare formulată la 4 aprilie 2007, condamnatul M.S. a
atacat decizia penală nr. 1462 din 15 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
solicitând desfiinţarea hotărârii atacate, rejudecarea recursului şi, în final, încetarea
procesului penal pentru infracţiunea prevăzută în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.
31/1990, republicată.
Motivând în fapt cererea, contestatorul a susţinut, în esenţă, că în cauză
punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea prevăzută în art. 272 din
Legea nr. 31/1990 impunea o condiţie de sesizare specială, la cererea organului
competent - adunarea generală a acţionarilor - şi cum aceasta nu a fost realizată, în
cauză trebuia pronunţată o soluţie de încetare a procesului penal pentru infracţiunea
prevăzută în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
În drept au fost invocate în susţinerea contestaţiei în anulare prevederile art.
386 lit. c) C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând cererea condamnatului în raport
cu prevederile art. 391 C. proc. pen., prin încheierea din 9 mai 2007 a admis în
principiu contestaţia în anulare formulată şi a fixat termen la 20 iunie 2007 pentru
judecarea în fond a contestaţiei în anulare.
263
Procedând la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare, aceasta se constată
a fi nefondată, pentru considerentele ce urmează:
Este adevărat că termenii generali în care este redactat art. 155 din Legea nr.
31/1990 proclamă că acţiunea în răspundere contra administratorilor aparţine
adunării generale. Dar, dispoziţia amintită nu poate avea în vedere acţiunea penală
care se exercită din oficiu, şi aceasta din considerente de raţiune şi de text.
Astfel, procesul penal are la bază, între alte principii, şi principiul oficialităţii
înscris în art. 2 C. proc. pen.
În acest sens, art. 2 alin. (2) C. proc. pen. prevede că actele necesare
desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege
se dispune altfel. Cu alte cuvinte, acţiunea penală va putea fi exercitată întotdeauna
de Ministerul Public, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede că ea se pune în
mişcare la plângerea prealabilă.
Infracţiunile reglementate în Legea nr. 31/1990 şi care se referă la
administratori (între care şi cea în discuţie) nu fac parte din categoria celor pentru
care acţiunea penală se porneşte la plângerea prealabilă şi când adunarea generală
este în măsură să decidă promovarea plângerii împotriva administratorilor, situaţie în
care numai aceasta poate aprecia dacă este cazul să se tulbure activitatea socială
prin urmărirea administratorilor sau este de preferat ca problemele să fie soluţionate
în cadrul intern.
Cât priveşte infracţiunea în discuţie, acţiunea penală se porneşte şi se exercită
din oficiu de Ministerul Public, fără a avea nevoie de autorizarea adunării generale.
Prin prisma prevederilor art. 223 C. proc. pen., adunarea generală poate
sesiza organul de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, dar
această posibilitate legală nu echivalează cu o condiţie de sesizare sau de autorizare
obligatorie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi în lipsa căreia urmărirea
penală să nu poată începe.
De altfel, prin dispoziţiile ulterioare ale art. 2821 din Legea nr. 31/1990 (text
introdus prin art. I pct. 189 din Legea nr. 441/2006) se precizează expres că pentru
infracţiunile cuprinse în Titlul VIII acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
În consecinţă, nefiind încălcate dispoziţii imperative privind sesizarea,
autorizarea organului competent ori alte condiţii necesare pentru punerea în mişcare
a acţiunii penale, nu se poate discuta despre un caz de împiedicare a exercitării
264
acţiunii penale, care să conducă la o soluţie de încetare a procesului penal în temeiul
art. 11 pct. 2 lit. b) combinat cu art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Prin urmare, instanţei de recurs nu i se poate imputa omisiunea pronunţării
asupra unei cauze de încetare a procesului penal şi, în consecinţă, contestaţia în
anulare a fost respinsă ca nefondată.
Folosirea, cu rea-credinţă, a creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia. Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Elemente constitutive
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi
speciale. Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată
Indice alfabetic: Drept penal
- folosirea, cu rea-credinţă, a creditului de care se bucură societatea, într-un
scop contrar intereselor acesteia
- fals în înscrisuri sub semnătură privată
Legea nr. 31/1990, republicată, art. 272 alin. (1) pct. 2
C. pen., art. 290
265
1. Fapta administratorului unei societăţi comerciale, de a folosi creditul bancar
acordat societăţii pentru realizarea unui contract comercial, în scopul achitării unor
datorii proprii şi al unor datorii ale societăţii - unele dintre acestea către o altă
societate comercială în care îndeplinea tot funcţia de administrator - punând astfel
societatea în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin contract şi de a
funcţiona, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 272 alin.
(1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, constând în folosirea, cu rea-credinţă,
de către fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii, a
creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau
în folosul propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau
indirect.
2. În conformitate cu prevederile art. 290 raportat la art. 288 C. pen., falsificarea
unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau
prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl
încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe
juridice, constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Prin
urmare, întocmirea de facturi proformă în care sunt consemnate operaţiuni
comerciale fictive, fără ca facturile să fie falsificate prin contrafacerea scrierii ori a
subscrierii sau prin alterarea lor în orice mod, nu întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C.
pen.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 564 din 18 februarie 2008
Prin sentinţa penală nr. 121/P din 5 iunie 2006, Tribunalul Neamţ a dispus, între
altele, condamnarea inculpatului H.I. la o pedeapsă de un an închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990,
republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a)
raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru
săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art.
290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Prima instanţă a reţinut că partea vătămată C.P., unchiul lui C.D., fiind
interesată de importarea unei cantităţi mari de cherestea, prin intermediul acestuia, a
266
cunoscut pe inculpatul H.I., administrator la societăţile comerciale H. şi Y., având ca
obiect de activitate exploatarea şi prelucrarea lemnului, respectiv fabricarea de
cherestea.
La 2 iulie 2003, partea vătămată, în calitate de persoană fizică şi societatea
comercială H., prin administrator H.I., au încheiat un contract de vânzare-cumpărare
a unei cantităţi de 25.000 mc cherestea la preţul de 112 euro/mc, contract în care se
insera, între altele, faptul că înainte de prima livrare se va emite o scrisoare de
garanţie conform cerinţelor bancare, în valoare de 100.000 de euro, din partea
băncii cumpărătorului în favoarea băncii vânzătorului, durata contractului fiind de 12
luni cu posibilitatea de prelungire.
De asemenea, părţile au încheiat o convenţie care stipula ca partea vătămată
să emită pe termen de un an o scrisoare de garanţie bancară de 100.000 de euro
către banca R., pentru ca, în baza acestei garanţii, banca să acorde un credit
corespunzător pentru societatea comercială H., în vederea realizării contractului
comercial încheiat.
La 8 iulie 2003, Banca Landului Bayern - Sucursala Nurenberg a emis o
scrisoare de garanţie în valoare de 100.000 de euro către banca română, comitent
fiind C.D. pentru asigurarea creditului ce urma a fi contractat de inculpatul H.I., care,
în calitate de administrator al societăţii ce încheiase contractul de vânzare-
cumpărare, a încheiat un contract de facilitate de credit pe termen scurt cu banca R.
Facilitatea a fost acordată pentru suma de 98.000 de euro, pe 12 luni, scadenţa fiind
la 15 iulie 2004.
După încheierea contractului, inculpatul a emis, în perioada 1 august 2003 - 21
august 2003, note de tragere cu diferite sume de bani, până la concurenţa sumei de
84.004,68 de euro, în baza mai multor facturi fiscale, în care inculpatul a înscris că
societatea comercială H. a cumpărat material lemnos pentru fabricarea de
cherestea, însumând 3.149 mc, când, în realitate, cu creditul obţinut, inculpatul a
achitat contravaloarea unor facturi către furnizorii săi.
Contractul comercial cu partea vătămată nu s-a realizat, iar inculpatul nu a
achitat conform graficului de rambursare prima rată a creditului, motiv pentru care
banca l-a somat şi a trecut la executarea scrisorii de garanţie emisă de banca
germană.
Tribunalul a reţinut în sarcina inculpatului H.I. săvârşirea infracţiunii prevăzute
în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu aplicarea art. 41 alin.
267
(2) C. pen., dat fiind că a folosit cu rea-credinţă creditul societăţii la bancă, într-un
scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu al administratorului societăţii,
adică nu a respectat destinaţia creditului declarată băncii, societatea transformând
valuta în lei şi achitând o datorie către societatea comercială Y., societate
administrată de inculpat.
La rândul său, C.D. a extras din suma totală transformată în lei, suma de
47.690 de lei, în baza împuternicirii date de inculpatul H.I., în contul unei datorii
personale.
În lunile august şi septembrie 2003, din suma de bani plătită către societatea
comercială Y., inculpatul H.I. a făcut alte plăţi cu ordine de plată, facturi şi bilete la
ordin, care nu făceau obiectul creditului.
De asemenea, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât nu rezultă din
probele administrate existenţa vreunei modalităţi de săvârşire a faptei, aşa cum ea
este reglementată de art. 288 coroborat cu art. 290 C. pen., facturile emise de
inculpatul H.I. pentru societatea comercială H. nefiind falsificate în modalităţile
prevăzute în art. 288 C. pen. pentru obţinerea creditului şi neinfluenţând veniturile
datorate bugetului de stat de inculpat, ele fiind întocmite proforma, pentru că în lipsa
acestor documente nu se putea deschide creditarea.
Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul şi inculpatul H.I.
În apelul procurorului, se critică, între altele, greşita achitare a inculpatului H.I.
pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Inculpatul H.I. a criticat sentinţa pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie
vizând greşita condamnare a sa pentru infracţiunea prevăzută în art. 272 alin. (1)
pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,
arătând că nu a folosit creditul cu rea-credinţă sau în scop personal ori al altor
societăţi comerciale şi solicitând achitarea.
Prin decizia penală nr. 373 din 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bacău a
respins apelurile, ca nefondate.
Împotriva deciziei au declarat recurs procurorul şi inculpatul H.I., criticând-o
pentru aceleaşi motive de nelegalitate şi netemeinicie ca şi cele invocate în apel,
procurorul pentru greşita achitare a inculpatului H.I. pentru săvârşirea infracţiunii de
fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar inculpatul H.I. pentru greşita sa
268
condamnare pentru infracţiunea prevăzută în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.
31/1990, republicată.
Examinând hotărârile, prin prisma criticilor recurenţilor, care se circumscriu
cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., ca şi, din oficiu,
pentru cazurile enunţate de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Menţiunile din facturile proformă întocmite de inculpatul H.I. nu au fost realizate
prin acţiuni care să constituie unul din elementele materiale ale infracţiunii prevăzute
în art. 290 C. pen.
Potrivit acestui text de lege, este sancţionată falsificarea unui înscris sub
semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în
orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei
persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Actele materiale infracţionale ce reprezintă elementul material al infracţiunii de
fals în înscrisuri sub semnătură privată sunt contrafacerea scrierii ori a subscrierii
sau alterarea înscrisului în orice mod.
Alterarea adevărului în cazul infracţiunilor de fals material în înscrisuri, deci şi în
cazul înscrisurilor sub semnătură privată, se realizează asupra materialităţii
înscrisului însuşi, a formei materiale, a scrierii (instrumentum), şi nu a asupra
conţinutului, substanţei sale, a împrejurărilor şi faptelor despre care trebuie să facă
probă (negotium).
A contraface înseamnă a imita, a plăsmui, a reproduce ceva în mod fraudulos,
atribuindu-i caracter de autenticitate. A contraface o scriere înseamnă a reproduce
fraudulos scrierea unei persoane pentru a face să se creadă că scrierea este cea
originală şi exprimă voinţa persoanei la care face referire actul.
Alterarea înseamnă modificarea materială a redactării textului înscrisului prin
adăugiri, înlocuiri, ştergeri de cuvinte, cifre.
În cauză, inculpatul H.I. a întocmit facturi proformă cerute de sistemul bancar,
la cererea băncii, cu caracter comercial de ofertare, în lipsa lor neputându-se încasa
suma depusă de beneficiar drept garanţie. În materialitatea lor, aceste facturi nu au
fost alterate sau contrafăcute. Numai operaţiunile comerciale consemnate sunt
fictive, simulate sau, poate, numai viitoare, dar acest procedeu, care ar putea fi
caracterizat ca nepermis, nu se înscrie între actele materiale interzise de art. 290 C.
pen.
269
Instanţele anterioare au reţinut, în mod justificat, în sarcina inculpatului H.I.
săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990,
republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Potrivit art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie
infracţiune fapta fondatorului, administratorului, directorului sau reprezentantul legal
al societăţii, care foloseşte, cu rea-credinţă, bunurile sau creditul de care se bucură
societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori
pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect.
Este de observat că răspunderea penală este condiţionată de existenţa relei-
credinţe în utilizarea bunurilor sau creditelor societăţii.
Chiar şi în situaţia în care asociatul unic este şi administratorul societăţii şi
există premisele unei confuziuni a patrimoniilor, deturnarea bunurilor şi creditelor
afectează finalitatea constituirii societăţii ca entitate juridică de natură comercială,
acela al obţinerii de profit.
Nu se poate apăra de răspundere penală acela care afectează funcţionalitatea
societăţii pe care o administrează dacă foloseşte bunurile şi creditele în scopul
acoperirii unor datorii proprii, pentru că rolul administratorului este de a eficientiza
activitatea societăţii, şi nu de a acoperi datorii proprii sau ale altor persoane fizice ori
juridice.
Din probele administrate în cauză rezultă fără echivoc faptul că inculpatul a
folosit cu rea-credinţă creditul societăţii la bancă, într-un scop contrar intereselor
acesteia şi în folosul propriu.
După ce, pe baza scrisorii de garanţie bancară, inculpatul H.I., în calitate de
reprezentant al societăţii comerciale H., folosindu-se de facturi proformă emise de o
societate pe care o reprezenta, a obţinut creditul pentru suma de 98.000 de euro,
acesta nu a respectat destinaţia creditului. Inculpatul a transformat suma
împrumutată în lei şi a achitat sume de bani către asociaţia familială F., societatea
comercială Y., al cărei asociat şi administrator era tot inculpatul, societatea
comercială F. şi Ocolul Silvic M.
Din acelaşi credit s-a retras şi suma de 47.690 de lei de către C.D., în baza
împuternicirii date de inculpatul H.I., în contul unei datorii personale.
Observăm, deci, că prin diferite operaţiuni inculpatul a lipsit societatea pe care
o administra şi care era parte contractantă în relaţia cu partea vătămată, dar care
270
era şi beneficiara creditului bancar acordat, de orice posibilitate de a mai funcţiona,
nemaivorbind de posibilitatea îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract.
În consecinţă, apreciind ca legale şi temeinice hotărârile pronunţate, în baza
art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca
nefondate, recursurile declarate în cauză.
4. Mandatul european de arestare
Extrădare activă. Computarea arestării
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi
speciale. Extrădarea
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- extrădare
- computarea arestării
Legea nr. 302/2004, art. 18 alin. (1)
271
În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, durata
arestului executat în străinătate în îndeplinirea unei cereri de extrădare formulate de
autorităţile române se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române. În
raport cu aceste prevederi, numai durata măsurilor preventive privative de libertate
dispuse de autorităţile judiciare străine se compută din durata pedepsei aplicate de
instanţele române, iar nu şi durata măsurilor preventive neprivative de liberate
dispuse de aceste autorităţi, cum este măsura de obligare a persoanei extrădate de
a-şi stabili locuinţa într-o localitate, cu interzicerea îndepărtării din locuinţă într-un
anumit interval orar.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4990 din 4 septembrie 2006
Prin sentinţa penală nr. 77 din 8 februarie 2006, Tribunalul Braşov a admis
contestaţia la executare împotriva sentinţei penale nr. 291 din 24 mai 2001 a
Tribunalului Iaşi, formulată de condamnatul H.M. şi, în baza art. 461 alin. (1) lit. d) C.
proc. pen. raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a computat din
pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului, durata arestării
provizorii în vederea extrădării, de la 13 aprilie 2004 până la 11 iulie 2005 inclusiv.
Instanţa a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 291 din 24 mai 2001, rămasă
definitivă prin decizia penală nr. 48 din 14 februarie 2002 a Curţii de Apel Iaşi,
condamnatului H.M. i s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, iar la 8
martie 2002 Tribunalul Braşov a emis mandatul de executare nr. 372/2001,
condamnatul fiind dat în urmărire naţională şi internaţională. La 13 aprilie 2004,
condamnatul a fost localizat în Italia şi arestat provizoriu în vederea extrădării către
România.
Prima instanţă a reţinut că, potrivit adresei nr. 69212/AD/BCR din 17 ianuarie
2006 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Centrul de Cooperare
Poliţienească Internaţională, Biroul Naţional Interpol, condamnatul a fost arestat
provizoriu în vederea extrădării către România, de la 13 aprilie 2004 până la 11 iulie
2005, când a fost predat autorităţilor române.
În raport cu această situaţie, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Legea nr.
302/2004, prima instanţă a admis contestaţia la executare formulată de condamnat şi
a computat durata arestării provizorii pe care acesta a executat-o în străinătate.
272
Prin decizia nr. 139/AP din 10 mai 2006 a Curţii de Apel Braşov, Secţia
penală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de procuror.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs procurorul, care a
invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. şi a
criticat decizia sub aspectul greşitei computări din pedeapsa ce urmează a fi
executată de condamnat a perioadei cuprinse în intervalul 29 iulie 2004 - 11 iulie
2005.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând atât motivele de recurs
invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3)
combinate cu art. 3856 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de
procuror este fondat.
Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal, puse la dispoziţia
organelor judiciare şi constau în anumite privaţiuni sau constrângeri, personale sau
reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.
Potrivit legislaţiei române, măsurile preventive sunt reglementate în Titlul IV
din Partea generală a Codului de procedură penală, Capitolul I, şi constau în reţinere,
obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea
preventivă.
Deşi, în ansamblu, grupul măsurilor preventive prezintă, sub anumite
aspecte, omogenitate, analitic apar însă unele deosebiri care impun o subdivizare a
grupului în măsuri preventive privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă)
şi măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea şi
obligarea de a nu părăsi ţara). Spre deosebire de reţinere şi arestare preventivă,
obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara sunt măsuri
preventive restrictive de libertate care constau în îndatorirea impusă învinuitului sau
inculpatului de a nu părăsi localitatea sau ţara în care locuieşte, fără încuviinţarea
organului care a dispus această măsură. Rezultă că, în cazul acestor din urmă
măsuri preventive, restricţionarea este susceptibilă de atenuări prin acordarea de
încuviinţări.
În esenţă, se poate observa că măsurile preventive restrictive de libertate
prevăzute în legislaţia română au un efect direct asupra stării de libertate a
persoanei, aceasta fiind împiedicată să-şi manifeste liber capacitatea de circulaţie.
Pe de altă parte, legislaţia română nu cunoaşte o măsură mai laxă de limitare
a libertăţii de mişcare, cum ar fi cea impusă condamnatului prin ordonanţa din 29 iulie
273
2004 a Curţii de Apel din Torino. Se poate vorbi, însă, de o similitudine între măsura
dispusă de autorităţile judiciare italiene (măsura coercitivă de obligare a stabilirii
locuinţei în localitatea R., cu interzicerea îndepărtării din locuinţa proprie în intervalul
orar 2230-700) şi măsurile preventive prevăzute în art. 145 şi art. 1451 C. proc. pen.
(obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara).
Dacă există această similitudine în materia consecinţelor faţă de persoana
condamnatului, şi anume limitarea libertăţii de mişcare, pe cale de consecinţă trebuie
recunoscută şi similitudinea privind introducerea ori neintroducerea duratei acestei
măsuri în calculul executării efective a unei părţi din pedeapsă, cu ocazia deducerii
operate potrivit art. 88 C. pen.
Această dispoziţie din legislaţia penală română, conform căreia timpul reţinerii
şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate, are
corespondent în conţinutul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind computarea
arestării, care se referă la durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei
cereri formulate de autorităţile române.
Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să se deducă din pedeapsa de executat şi
alte perioade privind măsuri preventive neprivative de libertate luate faţă de
condamnat, ar fi arătat-o în mod explicit.
Interpretarea dată în cauză de instanţa de apel noţiunii de arest la care face
referire Legea nr. 302/2004 constituie o adăugare la lege, deoarece nici din textul art.
88 C. pen. şi nici din textul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 nu rezultă că s-ar
putea admite şi alte interpretări, care să asimileze lipsirea efectivă de libertate prin
deţinerea într-un loc special celor privaţi de libertate, cu măsurile ce limitează ori
restrâng libertatea de mişcare.
Interzicerea îndepărtării de locuinţa proprie între anumite ore, dispusă de
Curtea de Apel din Torino, nu poate echivala cu instituirea unui arest, deoarece
condamnatul rămâne în continuare în sfera socială a familiei ori a apropiaţilor săi,
fapt care dimpotrivă, în situaţia arestului preventiv, este unul din obiectivele
interdicţiei, şi anume ruperea relaţiilor sociale pentru prevenirea unor activităţi de
natură a periclita ancheta.
Pe de altă parte, deducerea sau computarea se referă la termene calculabile
în zile, măsurile preventive privative de libertate fiind stabilite pe zile întregi.
274
Măsura coercitivă dispusă de Curtea de Apel din Torino se referă la o
perioadă orară din zi (între orele 2230 - 700) ce nu poate fi dedusă (computată) după
regulile stabilite de legislaţia română.
Mai mult, între orele 700 - 2230 ale fiecărei zile, din perioada 29 iulie 2004 - 11
iulie 2005, condamnatul a avut deplină libertate de mişcare, aşa-zisul arest la
domiciliu neincluzând şi acest interval orar, conform ordonanţei Curţii de Apel din
Torino.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul
declarat de procuror, a casat decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr.
77 din 8 februarie 2006, iar în rejudecare a modificat dispoziţia privind durata arestării
provizorii în vederea extrădării ce urmează a fi computată, în sensul că această
perioadă este cuprinsă între 13 aprilie 2004 şi 29 iulie 2004, iar nu între 13 aprilie
2004 şi 11 iulie 2005, computând această ultimă perioadă din pedeapsa de 2 ani şi 6
luni închisoare aplicată condamnatului.
Mandat european de arestare. Arestarea persoanei solicitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi
speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- arestarea persoanei solicitate
Legea nr. 302/2004, art. 89
275
În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis de autoritatea
judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene în cursul urmăririi
penale, arestarea persoanei solicitate se dispune, potrivit art. 89 alin. (3) din Legea
nr. 302/2004, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, prevederile art. 146 alin.
(4) şi art. 1491 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la arestarea învinuitului sau a
inculpatului în cursul urmăririi penale fiind aplicabile în temeiul art. 7 din Legea nr.
302/2004.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 855 din 15 februarie 2007
Prin încheierea din 7 februarie 2007, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală,
în baza art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a dispus în Camera de Consiliu, cu
pronunţare în şedinţă publică, arestarea numitului C.S. pe o perioadă de 29 de zile,
începând cu data de 7 februarie 2007, până la 7 martie 2007 inclusiv.
Recursurile declarate de procuror şi de persoana solicitată C.S., prin care s-a
susţinut, între altele, că încheierea este nelegală, întrucât judecarea cauzei nu s-a
făcut în şedinţă publică, sunt nefondate.
În legea specială - Legea nr. 302/2004 - nu sunt prevăzute dispoziţii exprese
privind procedura în şedinţele de judecată, în cauzele având ca obiect emiterea sau
punerea în executare a mandatului european de arestare, caz în care, potrivit
dispoziţiilor art. 7 din aceeaşi lege, se aplică regulile de procedură penală înscrise în
Codul de procedură penală român.
Cum mandatul european de arestare a fost dispus, în speţă, în cursul
urmăririi penale, măsura arestării potrivit art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004
trebuie dispusă prin încheiere motivată dată în Camera de Consiliu, astfel cum
prevăd dispoziţiile art. 146 alin. (4) şi art. 1491 alin. (4) C. proc. pen.
În consecinţă, recursurile declarate de procuror şi de persoana solicitată au
fost respinse.
276
Mandat european de arestare. Hotărâre prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei solicitate la predare. Recurs. Inadmisibilitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi
speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- hotărâre prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei solicitate la
predare
- recurs
- inadmisibilitate
277
Legea nr. 302/2004, art. 93
Potrivit art. 93 din Legea nr. 302/2004, hotărârea prin care instanţa ia act de
consimţământul persoanei solicitate la predare este definitivă. Prin urmare, recursul
declarat împotriva hotărârii prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei
solicitate la predare este inadmisibil, inclusiv în cazul în care prin această hotărâre se
dispune şi arestarea persoanei solicitate în temeiul art. 89 din Legea nr. 302/2004.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1275 din 7 martie 2007
Prin sentinţa penală nr. 19/PI din 16 februarie 2007, Curtea de Apel
Timişoara, în temeiul prevederilor art. 89 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, în baza mandatului european de arestare
emis de judecătorul pentru investigaţii preliminare de pe lângă Tribunalul din Reggio
Calabria pe numele urmăritului internaţional cetăţean român C.C., a dispus arestarea
acestuia pe o durată de 29 de zile, începând cu 16 februarie 2007.
Totodată, instanţa a constatat, în temeiul prevederilor art. 90 alin. (2) din
Legea nr. 302/2004, că cetăţeanul român urmărit internaţional C.C. a consimţit la
predarea sa către autorităţile judiciare din Republica Italia şi a constatat că acesta a
renunţat la drepturile conferite de regula specialităţii.
Recursul declarat de C.C. este inadmisibil.
Potrivit dispoziţiilor art. 93 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care
persoana solicitată consimte la predare, hotărârea instanţei prin care se ia act de
consimţământul acesteia este definitivă.
Examinându-se actele şi lucrările dosarului se constată că, între acestea, se
află procesul-verbal întocmit la 16 februarie 2007 prin care C.C. a consimţit să fie
predat către autorităţile judiciare din Republica Italia, renunţând totodată la drepturile
conferite de regula specialităţii.
Aşa fiind, sentinţa penală nr. 19/PI din 16 februarie 2007 pronunţată de
Curtea de Apel Timişoara, este definitivă, iar recursul declarat împotriva unei astfel
de hotărâri este inadmisibil.
Faţă de considerentele ce preced, recursul a fost respins ca inadmisibil.
278
Mandat european de arestare. Compunerea completului. Complet de divergenţă. Arestarea persoanei solicitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri
prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- compunerea completului
- complet de divergenţă
- arestarea persoanei solicitate
C. proc. pen., art. 308 alin. (5)
279
Legea nr. 302/2004, art. 881, art. 89
1. În procedura de executare a unui mandat european de arestare, completul
de judecată este format, potrivit art. 881 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, din doi
judecători. Dacă, în cadrul procedurilor prealabile reglementate în art. 881 din Legea
nr. 302/2004, unanimitatea nu poate fi întrunită cu privire la solicitarea de informaţii
suplimentare autorităţii judiciare emitente a mandatului european de arestare,
această chestiune se soluţionează în complet de divergenţă, potrivit art. 308 alin. (5)
C. proc. pen., format din trei judecători. În acest caz, după soluţionarea divergenţei
din cadrul procedurilor prealabile, cauza privind executarea mandatului european de
arestare se soluţionează pe fond în complet format din doi judecători, iar nu în
complet de divergenţă.
2. Instanţa română dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere
motivată, în temeiul art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, fără a emite un mandat
de arestare, întrucât arestarea se dispune în procedura de executare a unui mandat
european de arestare emis de autoritatea judiciară din statul solicitant.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1451 din 14 martie 2007
Prin sentinţa nr. 22 din 2 martie 2007, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală,
a dispus executarea mandatelor europene de arestare emise de Curtea de Apel Lyon
- Tribunalul de Mare Instanţă Lyon pe numele persoanelor solicitate I.S. şi P.A. şi
predarea acestora către statul solicitant sub condiţia prevăzută în art. 87 alin. (2) din
Legea nr. 302/2004, menţinând starea de arest în vederea predării.
Recursurile declarate de persoanele solicitate, prin care s-a susţinut, între
altele, că hotărârea este lovită de nulitate absolută deoarece completul de divergenţă
format din trei judecători care s-a pronunţat cu privire la procedurile prealabile trebuia
să se regăsească şi la judecata pe fond a cauzei, iar judecătorul care a emis
mandatul de arestare este incompatibil să judece cauza pe fond, sunt nefondate.
Prin încheierea din 22 februarie 2007, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală,
având pe rol soluţionarea cererii de executare a mandatelor europene de arestare
emise pe numele persoanelor solicitate I.S. şi P.A., cu ocazia deliberărilor, a
constatat existenţa unei divergenţe referitoare la completarea informaţiilor cu date
suplimentare de la Tribunalul de Mare Instanţă Lyon şi a procedat conform
280
dispoziţiilor art. 308 alin. (5) C. proc. pen., în sensul că a repus cauza pe rol pentru
soluţionarea în complet de divergenţă.
După repunerea pe rol a cauzei, la 22 februarie 2007, în complet de
divergenţă, s-a amânat cauza la 26 februarie 2007, pentru studierea dosarului.
La 26 februarie 2007, în urma deliberărilor, efectuate în completul de
divergenţă, s-a decis că se impun relaţii suplimentare de la autorităţile franceze
privind împrejurările în care au fost săvârşite infracţiunile, cu indicarea momentului,
locului, rolului concret şi a gradului de participare a fiecăruia, motiv pentru care s-a
repus cauza pe rol.
La 27 februarie 2007, Tribunalul de Mare Instanţă Lyon a transmis informaţiile
solicitate. Ca urmare, cauza s-a reluat la 2 martie 2007, dată la care completul de
judecată, format din doi judecători, s-a pronunţat.
Încheierea nu este lovită de nulitate absolută, aşa cum susţin apărătorii
recurenţilor, deoarece completul a fost format din trei judecători numai datorită stării
de divergenţă. Or, fiind depăşită această stare, s-a revenit la componenţa
completului de judecată îndrituit cu soluţionarea cauzei pe fond.
Referitor la susţinerea că judecătorul care a emis mandatul de arestare este
incompatibil, se constată că aceasta este nefondată, deoarece mandatul de arestare
a fost emis de autorităţile judiciare din Lyon, iar nu de un judecător român.
Instanţa română este investită numai cu cererea de executare a mandatelor
europene de arestare emise pe numele persoanelor solicitate. În acest sens, instanţa
a verificat conţinutul mandatelor europene de arestare emise pe numele recurenţilor
şi a constatat că acesta corespunde cerinţelor art. 79 alin. (1) din Legea nr.
302/2004.
Faţă de aceste considerente, recursurile persoanelor solicitate au fost
respinse.
281
Mandat european de arestare. Mandat emis de un stat membru al Uniunii Europene înainte de 1 ianuarie 2007
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri
prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- mandat emis de un stat membru al Uniunii Europene înainte de 1 ianuarie
2007
Legea nr. 302/2004, Titlul III
282
Mandatele europene de arestare emise de autorităţile judiciare competente
din statele membre ale Uniunii Europene înainte de 1 ianuarie 2007 se execută de
către autorităţile judiciare române ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege, întrucât dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 108 alin. (1) din Legea nr.
302/2004, potrivit cărora prevederile Titlului III se aplică mandatelor europene de
arestare şi predare care se emit ulterior datei de 1 ianuarie 2007, chiar dacă se
referă la fapte anterioare acestei date, nu privesc mandatele europene de arestare şi
predare emise de autorităţile judiciare competente din alte state membre ale Uniunii
Europene, ci mandatele europene de arestare şi predare emise de autorităţile
judiciare române.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1517 din 19 martie 2007
Prin sentinţa nr. 24 din 5 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Craiova,
secţia penală, s-a dispus executarea mandatului european de arestare emis de
autorităţile judiciare italiene privind persoana solicitată C.S. şi predarea acesteia
către autorităţile solicitante, menţinându-se starea de arest în vederea predării.
Prima instanţă a reţinut că, la 19 ianuarie 2007, Biroul Naţional Interpol a
solicitat să se dispună asupra arestării preventive a cetăţeanului român C.S., faţă de
care Interpol Roma, Italia a dispus la 15 decembrie 2006 urmărirea internaţională, pe
numele său fiind emis un mandat de arestarea preventivă şi un mandat european de
arestare.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a înaintat Curţii de Apel
Craiova, la 7 februarie 2007, conform dispoziţiilor art. 881 alin. (5) din Legea nr.
302/2004, mandatul european de arestare emis împotriva numitului C.S., faţă de
care, la aceeaşi dată, procurorul a dispus prin ordonanţa nr. 3 reţinerea pe timp de
24 de ore.
Prin încheierea din 7 februarie 2007, Curtea de Apel Craiova a dispus, în
temeiul art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, arestarea persoanei solicitate C.S.,
pe o perioadă de 29 de zile, începând cu 7 februarie 2007. Instanţa a constatat că
împotriva acesteia s-a emis, la 3 noiembrie 2006, de către Tribunalul din Udine -
Biroul judecătorului pentru Cercetări Preliminare, un mandat european de arestare
pentru săvârşirea a trei infracţiuni prevăzute în art. 416 C. pen. italian, întrucât s-a
asociat cu alte persoane cu scopul de a săvârşi o serie nedeterminată de infracţiuni
283
materializate în instalarea de aparatură destinată a intercepta comunicări de tip
informatic şi telematic şi în falsificarea şi utilizarea fără drept de cărţi de credit
electronic, fapte pedepsite de legea penală italiană cu închisoarea de la 1 an şi 6 luni
la 6 ani şi 8 luni, aceste fapte fiind incriminate şi în legea penală română.
Prin decizia nr. 855 din 15 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia penală, a respins recursurile declarate de procuror şi persoana solicitată
împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea.
Sentinţa a fost atacată cu recurs de persoana solicitată. În motivarea
recursului, s-a susţinut, între altele, că hotărârea este nelegală, întrucât mandatul
european de arestare a fost emis la 3 noiembrie 2006, moment la care România nu
era membră a Uniunii Europene, iar prevederile Legii nr. 302/2004 referitoare la
mandatul european de arestare nu au intrat în vigoare decât la 1 ianuarie 2007.
Recursul nu este fondat.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, este lipsit de relevanţă că mandatul
european de arestare a fost emis, de autorităţile competente din statul solicitant, la o
dată la care România nu era membră a Uniunii Europene. Esenţial este faptul că
mandatul a fost transmis spre executare după data de 1 ianuarie 2007, când a fost
dobândit acest statut şi au intrat în vigoare, între altele, prevederile Titlului III din
Legea nr. 302/2004.
Prevederile din Legea nr. 302/2004, Titlul III, Capitolul II reglementează
exclusiv emiterea mandatului european de arestare de către autorităţile române
competente.
Aşa fiind, dispoziţiile tranzitorii prevăzute în art. 108 alin. (1) din Legea nr.
302/2004, potrivit cărora prevederile din acest titlu se aplică mandatelor europene de
arestare şi predare care se emit ulterior intrării sale în vigoare, chiar dacă se referă la
fapte anterioare acestei date, nu au în vedere mandatele europene de arestare
emise de un alt stat membru al Uniunii Europene.
De altfel, aceste dispoziţii tranzitorii reglementează situaţia faptelor comise
anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor din Titlul III al Legii nr. 302/2004, în sensul că
şi pentru acestea poate fi emis sau executat un mandat european de arestare.
În consecinţă, recursul declarat de persoana solicitată a fost respins.
284
Mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale. Conţinutul hotărârii privind executarea mandatului european de arestare
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi
speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale
- conţinutul hotărârii privind executarea mandatului european de arestare
Legea nr. 302/2004, art. 87 alin. (2)
285
Potrivit art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările
ulterioare, dacă mandatul european de arestare a fost emis de autoritatea judiciară
competentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene în vederea efectuării urmăririi
penale, cetăţeanul român poate fi predat în baza unui astfel de mandat cu condiţia
ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana
predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei. Prin urmare,
hotărârea privind executarea unui mandat european de arestare emis în vederea
efectuării urmăririi penale, prin care instanţa a dispus predarea cetăţeanului român,
fără a cere autorităţii judiciare emitente îndeplinirea condiţiei ca, în cazul în care se
va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în
România pentru executarea pedepsei, este nelegală.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2492 din 8 mai 2007
Prin sentinţa nr. 45/PI din 24 aprilie 2007, Curtea de Apel Timişoara, Secţia
penală, în temeiul art. 89 şi urm. din Legea nr. 302/2004, a admis sesizarea
Tribunalului Penal şi Civil din Teramo, Biroul Judecătorului de Investigaţii înainte de
Proces, a dispus predarea cetăţeanului român urmărit internaţional D.C. către
autorităţile judiciare din Republica Italia şi a menţinut măsura arestării acestuia pe o
perioadă de 30 zile, începând cu data de 24 aprilie 2007, ora 11,00.
Prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată la Curtea de Apel
Timişoara sub nr. 754/59/2007, Ministerul de Justiţie din Republica Italia, Tribunalul
Penal şi Civil din Teramo, Biroul Judecătorului de Investigaţii înainte de Proces, a
transmis mandatul european de arestare şi a solicitat arestarea în vederea predării
cetăţeanului român urmărit internaţional D.C. La dosar a fost depus mandatul
european de arestare din care rezultă că cetăţeanul român D.C. este urmărit
internaţional şi că acesta a săvârşit infracţiunea de extorcare prevăzută în art. 110 şi
art. 629 C. pen. italian, infracţiune care are corespondent în dispoziţiile art. 194 C.
pen. român.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs procurorul. Prin
motivele de recurs, procurorul a criticat hotărârea pronunţată pentru nelegalitate sub
aspectul neaplicării condiţiei imperative prevăzute în art. 87 alin. (2) din Legea nr.
302/2004 referitoare la transferarea în România a persoanei urmărite pentru
286
executarea pedepsei, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de
libertate.
Recursul este fondat.
Biroul Judecătorului de Investigaţii înainte de Proces de pe lângă Tribunalul
Penal şi Civil din Teramo a transmis spre executare autorităţii române mandatul
european de arestare nr. 7773/05 RGNR din 3 aprilie 2007 privind pe D.C., cetăţean
român, solicitând arestarea şi predarea acestuia în vederea efectuării urmăririi
penale pentru săvârşirea în Italia, în luna iulie 2005, a infracţiunii de extorcare
prevăzută în Codul penal italian, infracţiune ce are corespondent infracţiunea de
şantaj în Codul penal al României.
În procedurile de la Curtea de Apel Timişoara şi de la Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Timişoara persoana solicitată a fost identificată, reţinută şi arestată.
D.C. nu a consimţit la predare şi, fiind audiat, nu a recunoscut imputările penale din
mandatul european de arestare, susţinând că nu ar fi săvârşit nicio infracţiune pe
teritoriul Italiei.
Prin sentinţa penală atacată, Curtea de Apel Timişoara a hotărât executarea
mandatului european de arestare şi predarea persoanei solicitate autorităţii judiciare
emitente a mandatului.
Hotărârea a fost pronunţată cu neobservarea dispoziţiilor normative care
reglementează soluţionarea mandatelor europene de arestare în ipoteza în care
persoana solicitată este cetăţean român şi în raport cu faza procesului penal în statul
membru emitent al mandatului european de arestare.
D.C. este cetăţean român, iar mandatul european de arestare a fost emis în
vederea efectuării urmăririi penale de către autoritatea judiciară competentă din Italia.
Potrivit art. 5 (Garanţii oferite de statul membru emitent în cazuri particulare)
paragraf 3 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene (2002/584/JAI) din 13
iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al Comunităţilor Europene din 18 iulie 2002,
„executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de
executare poate fi subordonată conform legislaţiei statului membru următoarele
condiţii: (...) când persoana pe numele căreia s-a emis mandatul european de
arestare în scopul urmăririi este cetăţean sau rezident al statului membru de
executare, predarea poate fi supusă condiţiei conform căreia persoana, după ce a
fost audiată, să fie predată statului membru de executare pentru a-şi executa
287
pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate pronunţată împotriva sa în
statul membru emitent.”
Parlamentul României, adoptând Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr.
224/2006, valorificând textul normativ comunitar precitat, a prevăzut în art. 87
(Condiţii speciale) alin. (2) din această lege că „cetăţenii români sunt predaţi în baza
unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a
judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de
libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea
pedepsei.”
Condiţia este, deci, specială şi imperativă.
Or, hotărârea de executare a mandatului european de arestare şi de predare a
cetăţeanului român D.C. a fost pronunţată fără ca această condiţie să fi fost avută în
vedere la adoptarea soluţiei, omiţându-se ca autorităţii judiciare emitente a
mandatului european de arestare să i se ceară îndeplinirea condiţiei arătate, deşi art.
881 alin. (3) şi art. 95 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 oferă cadrul legal pentru
asigurarea respectării acestei condiţii.
În consecinţă, recursul procurorului a fost admis, hotărârea atacată a fost
casată în parte şi s-a făcut aplicarea art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, în sensul că în cazul în care se va pronunţa o
pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată pentru
executarea acesteia în România, menţinându-se celelalte dispoziţii ale hotărârii
atacate.
Rejudecare în caz de extrădare. Persoană judecată şi condamnată în lipsă Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri
speciale. Asistenţa judiciară internaţională. Rejudecarea în caz de extrădare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- rejudecare în caz de extrădare
C. proc. pen., art. 5221
288
Prevederile art. 5221 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cazul în care persoana
condamnată a fost prezentă la judecata în primă instanţă şi, la primele termene, la
judecata în apel, chiar dacă a lipsit la termenele ulterioare de judecată în apel şi la
toate termenele de judecată în recurs, întrucât a fost arestată în străinătate. Într-un
astfel de caz, dreptul la apărare al persoanei condamnate este asigurat, dacă
aceasta a fost asistată sau, după caz, reprezentată prin apărător pe parcursul
întregului proces penal.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2517 din 9 mai 2007
Prin sentinţa nr. 557/D din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Bacău, Secţia penală,
a respins ca nefondată cererea formulată de condamnatul D.S. privind rejudecarea
după extrădarea de către autorităţile judiciare germane, în temeiul art. 5221 C. proc.
pen., a cauzei penale ce a format obiectul dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului
Bacău în care i-a fost aplicată în mod definitiv pedeapsa de 12 ani închisoare.
Instanţa a reţinut că petiţionarul condamnat a invocat în cerere dispoziţiile art.
5221 C. proc. pen., care statuează că „în cazul în care se cere extrădarea unei
persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către
instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.”
Sintagma „judecate şi condamnate în lipsă” se referă exclusiv la persoanele
care au lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare, pe întreaga
durată a procedurii penale în faţa instanţelor judecătoreşti (judecata în primă
instanţă, în apel şi în recurs).
Din verificarea dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău s-a constatat că
situaţia petiţionarului-condamnat excede câmpului de aplicare a dispoziţiilor art. 5221
C. proc. pen., întrucât acesta a fost prezent personal la judecata în primă instanţă şi
în apel, după cum urmează:
Inculpatul D.S. a fost prezent pe tot parcursul cercetării judecătoreşti în primă
instanţă - cu excepţia unui singur termen - asistat de apărător ales, şi a fost prezent
la pronunţarea sentinţei, luând cunoştinţă de pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată
pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe
deosebit de grave.
289
Inculpatul a declarat apel în cauză, fiind prezent în faţa instanţei de control
judiciar la primele termene, asistat de apărător ales, după care a plecat din proprie
iniţiativă în Germania, ţară pe teritoriul căreia a comis fapte penale. Apelul a fost
soluţionat în lipsă - susţinut oral prin apărătorul ales, fiind respins ca nefondat prin
decizia nr. 446 din 19 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală.
Recursul declarat în termen în numele inculpatului de apărătorul ales în apel a
fost susţinut oral în faţa instanţei supreme în lipsa inculpatului de alţi doi apărători
aleşi, fiind respins ca nefondat prin decizia nr.1889 din 18 martie 2005 a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.
Procedura în recurs a cuprins o perioadă de 2 ani, respectiv 7 martie 2003 -
18 martie 2005, întrucât din verificările întreprinse de instanţa supremă pe relaţia
Biroul Naţional Interpol România - Interpol Wiesbaden din Germania s-a stabilit că
inculpatul se afla în detenţie cu începere de la 10 octombrie 2002 în închisoarea
judiciară Oldenburg. Instanţa română a formulat cerere de acordare a asistenţei
juridice, în baza Convenţiei Europene de Asistenţă Juridică în materie penală -
Strasbourg 1959, privind înmânarea către inculpat a citaţiilor în dosarul de recurs nr.
861/2003 pentru termenele de judecată din 10 septembrie 2004 şi 18 martie 2005 la
închisoarea judiciară Oldenburg. Ca răspuns la cererea amintită prin comunicarea
Ministerului de Justiţie al Landului Niedersachen s-a atras atenţia că inculpatul este
arestat în Germania şi din acest motiv participarea sa la dezbateri se poate asigura
numai prin procedura extrădării. Scrisoarea expediată de apărătorul din Germania al
inculpatului către omologul acestuia din România - în faza de recurs - a comunicat
faptul că inculpatul a fost condamnat în Germania, avansându-se data probabilă a
întoarcerii în România pentru 29 iulie 2005. Ca atare, instanţa supremă a procedat la
judecarea recursului.
Apelul declarat în cauză de petiţionarul condamnat, cu motivarea că în
procedura penală ce a format obiectul dosarului nr. 6355/2001 a fost judecat şi
condamnat în lipsă la pedeapsa de 12 ani închisoare, fiindu-i încălcat dreptul de a fi
prezent în propriul proces, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 34 din 13
februarie 2007 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală.
Recursul declarat de petiţionarul condamnat, prin care a reiterat motivele de
nelegalitate din apel, este nefondat.
Soluţia privind respingerea cererii de rejudecare a cauzei ce a format obiectul
dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău este legală şi temeinică.
290
În conformitate cu dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., a căror aplicare este
solicitată de petiţionarul condamnat, rejudecarea după extrădare, la cererea
condamnatului, are loc numai în cazul persoanelor judecate şi condamnate în lipsă.
Pentru a fi respectată voinţa legiuitorului, interpretarea corectă din punct de
vedere gramatical şi sistematic a sintagmei amintite nu poate fi decât aceea ce
include în sfera de aplicare exclusiv pe inculpaţii condamnaţi ce au lipsit pe întreaga
durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii (atât la
judecata şi pronunţarea în primă instanţă, cât şi la judecata în apel şi recurs, în
măsura în care au fost exercitate în cauză aceste căi ordinare de atac).
Din examinarea lucrărilor dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău se
constată, astfel cum în mod corect au reţinut şi instanţele anterioare, că inculpatul
D.S. a fost prezent pe tot parcursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, asistat
de apărător ales, inclusiv la pronunţare.
Inculpatul a luat cunoştinţă de condamnare şi a declarat apel, fiind prezent
personal în faţa instanţei de control judiciar la primele termene de judecată, ocazie cu
care a luat termen în cunoştinţă pentru celelalte amânări ulterioare până la
soluţionarea cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 291 alin. (3) C. proc. pen.
Lipsa ulterioară a acestuia din motive particulare nu a împiedicat soluţionarea în
condiţii legale a apelului, prin reprezentarea sa de apărătorul ales.
La judecarea recursului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inculpatul a
lipsit, fiind arestat în Germania din motive imputabile acestuia, astfel încât s-a dispus
citarea sa la locul de deţinere în străinătate, soluţionarea căii de atac având loc
numai după ce s-a constatat imposibilitatea aducerii sale în România, în prezenţa
apărătorilor aleşi.
Ca atare, dreptul la apărare al inculpatului a fost asigurat în cauză prin
audierea şi prezenţa sa nemijlocită în cursul urmăririi penale, în faza de judecată în
primă instanţă, precum şi parţial în cadrul judecăţii în apel şi, în permanenţă, prin
apărători aleşi, pe parcursul întregii proceduri penale până la definitivarea acesteia,
fiindu-i inaplicabile dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen.
Luând în calcul faptul că dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este
recunoscut în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi că art. 6
paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale recunoaşte celui acuzat „dreptul de a se apăra el însuşi” şi „dreptul de
a interoga martorii”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezenţa
291
inculpatului este în principiu obligatorie la soluţionarea cauzei. Curtea este constantă
în a afirma că în cazul procedurii în apel sau în recurs art. 6 din Convenţie se aplică
cu mai puţină stricteţe, admiţându-se chiar regularitatea unor asemenea proceduri în
care audienţa se desfăşoară fără prezenţa celui acuzat (Hotărârea Ekbatani). Se
admit excepţii de la regula prezenţei inculpatului atunci când asigurarea acestei
condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă această
situaţie a fost verificată şi constatată şi dacă inculpatul are o culpă în absenţa sa,
astfel cum s-a întâmplat şi în cauza privind pe petiţionarul condamnat D.S. la
judecata în recurs (Hotărârea Colozza şi Rubinat).
Ca atare, soluţia adoptată în cauză este în concordanţă şi cu jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În consecinţă, recursul a fost respins, ca nefondat, potrivit art. 38515 pct. 1 lit.
b) C. proc. pen.
Mandat european de arestare. Amânarea predării. Condiţii
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi
speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- amânarea predării
Legea nr. 302/2004, art. 97
292
Conform art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, numai când persoana
solicitate este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o
faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, instanţa de
judecată, ca autoritate judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus
executarea mandatului, poate amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până
la executarea pedepsei. Prin urmare, în cazul în care împotriva persoanei solicitate
autorităţile judiciare române nu au dispus începerea urmăririi penale, instanţa de
judecată nu poate dispune amânarea predării.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2904 din 30 mai 2007
Prin sentinţa penală nr. 38 din 15 mai 2007, Curtea de Apel Bacău a respins
ca nefondată cererea de predare amânată formulată de persoana solicitată L.C.
În motivarea cererii, L.C. a precizat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art.
97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, deoarece este urmărit penal în dosarul nr.
2359/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău pentru infracţiunea de
lovire.
Analizând cererea formulată, instanţa de fond a constatat că, prin sentinţa
penală nr. 31 din 27 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, rămasă
definitivă la 2 mai 2007, s-a dispus în temeiul art. 94 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,
admiterea cererii pentru executarea mandatului european de arestare emis la 5
martie 2007 de Procuratura Kaiserlautern, privindu-l pe L.C.
Prin încheierea nr. 24 din 3 aprilie 2007, Curtea de Apel Bacău a dispus,
potrivit art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, arestarea persoanei solicitate pentru o
perioadă de 29 de zile.
În ceea ce priveşte cererea ce face obiectul prezentei cauze, s-a reţinut că art.
97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 prevede că atunci când persoana urmărită este
urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de
cea care motivează mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de
executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna
predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei.
Analizând actele efectuate în cadrul dosarului nr. 2359/P/2007 al Parchetului
de pe lângă Judecătoria Bacău, instanţa de fond a constatat că la 4 mai 2007 numitul
B.A. a formulat plângere penală împotriva numiţilor L.S. şi L.C. sub aspectul comiterii
293
infracţiunii de lovire, în prezent efectuându-se acte de cercetare penală, fără să se fi
dispus începerea urmăririi penale faţă de persoana solicitată L.C.
Or, în aceste condiţii nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 97 alin. (1)
din Legea nr. 302/2004, care foloseşte noţiunea de persoană urmărită penal.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs persoana solicitată, care a criticat-
o pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei respingeri a cererii sale de predare
amânată, în condiţiile în care în România are un dosar penal în care este acuzat de
lovire şi în care trebuie să-şi facă apărările pe care le va considera necesare.
Recursul nu este întemeiat.
Instanţa de fond a constatat în mod corect că plângerea penală împotriva
persoanei solicitate a fost formulată la 4 mai 2007, după pronunţarea hotărârii de
executare a mandatului european de arestare şi predare a acesteia, iar până la data
judecării cererii de predare amânată nu a fost începută urmărirea penală împotriva
persoanei solicitate, pentru ca aceasta să fie o persoană urmărită penal, în sensul
art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.
Totodată, se constată că dispoziţiile art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 nu
au caracter imperativ, lăsând la latitudinea instanţei aprecierea oportunităţii amânării
predării. În raport cu datele concrete ale cauzei - obiectul şi momentul formulării
plângerii penale împotriva persoanei solicitate - instanţa de fond a apreciat în mod
corect că nu se impune amânarea predării persoanei solicitate.
Pentru aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.
Mandat european de arestare. Motive de refuz al executării. Prescripţia răspunderii penale. Încadrare juridică
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi
speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- motive de refuz al executării
- prescripţia răspunderii penale
- încadrare juridică
294
Legea nr. 302/2004, art. 88 alin. (2) lit. g)
1. În temeiul art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, instanţa de judecată, ca autoritate judiciară română de
executare, poate refuza executarea mandatului european de arestare când, conform
legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul
european de arestare s-a prescris. Refuzul executării mandatului european de
arestare constituie o facultate a instanţei de judecată şi, prin urmare, aceasta poate
dispune executarea mandatului european de arestare chiar dacă termenul de
prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea pe care se întemeiază s-a împlinit
potrivit legii penale române.
2. În procedura de executare a mandatului european de arestare, instanţa de
judecată, ca autoritate judiciară română de executare, are competenţa de a stabili
prevederile din legea penală română în care se încadrează fapta descrisă în mandat
şi de a constata, în raport cu această încadrare, dacă termenul de prescripţie a
răspunderii penale pentru fapta pe care se întemeiază mandatul european de
arestare s-a împlinit conform legii penale române.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3141 din 12 iunie 2007
Prin sentinţa penală nr. 56/PI/18 mai 2007, Curtea de Apel Timişoara a
dispus, în baza art. 94 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006,
predarea cetăţeanului român M.A. autorităţilor judiciare germane competente, în
baza mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof la 23 aprilie 2007
în dosarul nr. 292 Js 543/99.
În baza art. 89 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, a
dispus arestarea preventivă a susnumitului, pe o durată de 29 zile, începând cu 18
mai 2007 până la 15 iunie 2007 inclusiv.
În baza art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr.
224/2006, a dispus ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de
libertate, persoana urmărită să fie transferată pentru executarea acesteia în
România.
295
Prima instanţă a reţinut că, sub nr. 867/59/2007, a fost înregistrată pe rolul
Curţii de Apel Timişoara sesizarea Autorităţii Federale de Criminalistică din Germania
referitoare la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura din
Hof pe numele cetăţeanului român M.A.
Potrivit mandatului european de arestare, persoana solicitată a comis 6 fapte
penale în calitate de conducător al unei bande de trafic de persoane în perioada
1997 - 1998, facilitând intrarea ilegală a unor persoane de cetăţenie română în
Franţa şi Belgia, prin Germania. Aceste fapte se sancţionează în legislaţia germană
cu pedeapsa închisorii de 10 ani pentru fiecare infracţiune, pedeapsa totală putând
atinge 15 ani închisoare.
Persoana solicitată a arătat, între altele că, potrivit legii române, a intervenit
prescripţia răspunderii penale, faptele reţinute încadrându-se în dispoziţiile art. 67
alin. (2) din Legea nr. 56/1992, în prezent abrogată.
Instanţa a avut în vedere împrejurarea că, şi în situaţia invocată de persoana
solicitată, respectiv aceea a prescripţiei răspunderii penale, care reprezintă un motiv
al refuzului predării persoanei solicitate, aceasta este o opţiune a instanţei de
judecată.
Argumentându-şi opţiunea acordului la executarea mandatului european de
arestare, curtea de apel a reţinut că faptele ce se impută persoanei solicitate prin
mandatul european de arestare sunt fapte grave potrivit legislaţiei germane, iar
această legislaţie nu reglementează instituţia prescripţiei răspunderii penale, invocată
de persoana solicitată. Totodată s-a apreciat şi că legislaţia din ţara noastră a devenit
mai aspră în ceea ce priveşte regimul sancţionator al unor astfel de fapte, ele
pedepsindu-se cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
În concluzie, curtea de apel a apreciat că se impune predarea persoanei
solicitate către autorităţile germane ca modalitate eficientă de realizare a unei
cooperări judiciare transfrontaliere în materie penală.
Recursul declarat de M.A., prin care a arătat, între altele, că prima instanţă
avea posibilitatea refuzului executării mandatului european de arestare, având în
vedere că, potrivit legii române aplicabilă faptelor reţinute în sarcina sa, a intervenit
prescripţia, este nefondat.
Potrivit art. 77 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, mandatul
european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară
296
competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării
către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi
penale, a judecaţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative
de libertate.
Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii
şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr.
2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.
Art. 90 alin. (6) din aceeaşi lege prevede că persoana solicitată poate formula
opoziţie la predare numai pentru existenta unei erori cu privire la identitatea acesteia
sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, în
dovedirea cărora trebuie să existe probe concludente.
Definiţia dată acestui act procesual şi normele care conturează instituţia
mandatului european de arestare degajă un principiu fundamental pentru cooperarea
judiciară între statele membre ale Uniunii Europene care au formulat declaraţii în
sensul aplicării deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii
Europene, acela al obligativităţii punerii în executare a mandatelor europene de
arestare
Numai în situaţiile expres prevăzute de lege autoritatea judiciară de
executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare.
Pornind de la aceste reguli de bază, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că în mod justificat prima instanţă a dispus predarea persoanei solicitate
către autorităţile judiciare germane.
Cu privire la critica recurentului în legătură cu intervenţia prescripţiei
răspunderii penale potrivit legii penale române, este de constatat că art. 67 alin. (2)
din Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sancţionează fapta
persoanei care racolează, îndrumă sau călăuzeşte o altă persoană în scopul trecerii
frauduloase a frontierei de stat cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta
săvârşită priveşte un grup de persoane ori a urmărit obţinerea de foloase materiale
sau de alta natură, pedeapsa este închisoare de la un an la 5 ani. Aceasta ar
reprezenta încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina persoanei solicitate, potrivit
legii penale române, dacă acuzarea s-ar rezuma numai la activitatea de racolare,
297
îndrumare sau călăuzire a unui grup de persoane în scopul trecerii frauduloase a
frontierei de stat a României.
Mandatul european de arestare face, însă, referire la calitatea persoanei
solicitate, de conducător de bandă de trafic de persoane, împrejurare caracteristică
infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 323 C. pen.
român, text de lege în vigoare la data la care se reţin a fi săvârşite infracţiunile şi
care prevede o pedeapsă de la 3 la 15 ani închisoare.
În raport cu această încadrare juridică şi cu data săvârşirii infracţiunii nu se
poate reţine împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale
prevăzută în art. 124 C. pen. român.
Constatările de mai sus nu reprezintă o agravare a situaţiei recurentului în
propria cale de atac, ci o fundamentare mai exactă a soluţiei juste de punere în
executare a mandatului european de arestare cu privire la persoana solicitată.
Dacă s-ar fi reţinut în cuprinsul mandatului european de arestare că persoana
solicitată ar fi acţionat singură sau nu ar fi constituit un grup organizat în vederea
trecerii frauduloase a frontierei de stat, încadrarea juridică ar fi fost cea oferită de art.
67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 şi termenul de prescripţie specială a răspunderii
penale s-ar fi împlinit, situaţie în care, potrivit art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr.
302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, instanţa ar fi putut refuza executarea
mandatului european.
Refuzul executării mandatului ar fi fost, însă, nejustificat şi din perspectiva
celorlalte prevederi ale legii privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, dar şi a raţiunii recurgerii la instituţia mandatului european de arestare.
Astfel Capitolul III1 intitulat “Dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor
instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene”,
introdus în sistemul Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 224/2006 urmăreşte
simplificarea procedurii de extrădare în relaţia cu acele state membre ale Uniunii
Europene care au formulat declaraţii în sensul neaplicarii deciziei-cadru a Consiliului
din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare
între statele membre ale Uniunii Europene.
În acest capitol în cuprinsul art. 763 alin. (1) se arată că în ceea ce priveşte
prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt aplicabile numai
dispoziţiile din legislaţia statului solicitant, neinteresând, deci prevederile în materie
ale legislaţiei statului solicitat.
298
În raport cu extrădarea, procedura mandatului european de arestare simplifică
şi mai mult modalitatea de urmărire internaţională a unor persoane care au săvârşit
fapte penale şi obligă la celeritate, astfel că
pentru se a da eficienţă cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii
Europene şi a se asigura o ripostă rapidă infracţionalităţii transfrontaliere, instanţele
de judecată trebuie să manifeste prudenţă în a refuza executarea mandatului
european de arestare.
În cauză, se reţin a fi săvârşite infracţiuni deosebit de grave de către M.A.,
acesta fiind acuzat că este conducătorul unei bande de trafic de persoane şi că a fost
implicat în calitate de organizator în 6 operaţiuni de trecerea ilegală a numeroşi
cetăţeni români în Franţa, Belgia prin Germania.
Faptele imputate, regimul sancţionator al acestora şi amploarea fenomenului
criminalităţii transfrontaliere impun cooperarea judiciară a autorităţilor tuturor statelor
implicate.
Din aceste considerente, şi în situaţia în care fapta persoanei solicitate s-ar
circumscrie dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 şi ar fi intervenit
Prima instanţa a constatat că în cauză sunt îndeplinite exigenţele Legii nr.
302/2004, mandatul înaintat spre executare conţinând datele şi informaţiile
obligatorii, iar din examinarea coroborată a acestora nu rezultă incidenţa vreunui
motiv de refuz, din cele menţionate de legea română.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, între alţii, procurorul. În motivarea
recursului, procurorul a criticat hotărârea primei instanţe în sensul că aceasta nu a
335
dat curs solicitării de luare a măsurii arestării preventive, deşi pe numele persoanei
solicitate a fost emis la 12 septembrie 2007 mandatul de arestare de către
judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona.
Procurorul a mai susţinut în motivele de recurs că, prin aplicarea unei alte
măsuri preventive, respectiv cea prevăzută în art. 1451 C. proc. pen., se înţelege că
cererea a fost respinsă conform alin. (111) al art. 146 C. proc. pen., iar în aceste
condiţii instanţa avea obligaţia ca, în temeiul art. 137 alin. (3) C. proc. pen., să indice
temeiurile concrete care au determinat luarea unei alte măsuri preventive, însă în
considerentele hotărârii nu s-a făcut nicio referire la motivele pentru care instanţa de
fond a constatat că în cauză se impune aplicarea dispoziţiilor art. 1451 C. proc. pen.
Examinând recursul declarat în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 9 C.
proc. pen., se constată că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează:
Verificând actele dosarului se reţine că, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, a
fost înregistrată cererea de predare a cetăţeanului român M.E. către autorităţile
judiciare spaniole, în baza mandatului european de arestare emis de judecătorul
Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona, cererea fiind transmisă prin intermediul
Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol.
La 16 noiembrie 2007, instanţa de fond a luat în examinare sesizarea
judecătorului Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona privind persoana solicitată
M.E.
Prin încheierea din aceeaşi dată s-a constatat că mandatul de arestare din 12
septembrie 2007 emis de judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona
îndeplineşte condiţiile impuse de Decizia-cadru nr. 2002/584/J.A.I. din 13 iunie 2002
a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare şi procedurile de predare
între statele membre ale Uniunii Europene.
Prin aceeaşi încheiere s-a dispus, în baza art. 881 alin. (5) din Legea nr.
302/2004, înaintarea mandatului de arestare menţionat Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Constanţa pentru identificarea persoanei solicitate.
La termenul de judecată din 11 decembrie 2007, reprezentantul Ministerului
Public a solicitat admiterea sesizării formulate de judecătorul Judecătoriei de
Instrucţie nr. 2 din Barcelona şi, pe fondul cauzei, să se dispună executarea
mandatului european de arestare, fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege. De
asemenea, a mai solicitat ca până la executarea mandatului să se aplice măsura
arestării preventive pentru 30 de zile.
336
Deşi prin hotărârea pronunţată s-a admis executarea mandatului european de
arestare privind persoana solicitată, emis de judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr.
2 din Barcelona şi, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată, s-a
aplicat acesteia măsura obligării de a nu părăsi tara, în considerentele hotărârii
instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care nu s-a dat curs solicitării
procurorului de luare a măsurii arestării preventive faţă de persoana solicitată.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. pen., actul prin care se ia măsura
preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de
lege în care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul obligării de a nu părăsi localitatea
sau ţara, actul prin care se ia această măsură trebuie să indice temeiurile care au
determinat luarea măsurii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză există neconcordanţă
între considerentele hotărârii atacate şi dispozitivul acesteia, întrucât instanţa de fond
nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii procurorului de a se lua
faţă de persoana solicitată măsura arestării preventive şi, de asemenea, nu a făcut
vreo referire la motivele care i-au format convingerea că se impune aplicarea măsurii
preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de aceeaşi persoană.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., recursul a
fost admis, hotărârea atacată a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru
rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.
337
Mandat european de arestare. Arestarea persoanei solicitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri
prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- arestarea persoanei solicitate
Legea nr. 302/2004, art. 77 alin. (2), art. 89
1. Potrivit art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de
arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în
conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie
2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie
2002. În raport cu textul de lege menţionat, precum şi cu celelalte prevederi din
338
Legea nr. 302/2004 care reglementează mandatul european de arestare, instanţa
română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competenţa de a verifica
temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-
un stat membru al Uniunii Europene şi nu poate constata că arestarea persoanei
solicitate este dispusă de către autorităţile competente din statul membru al Uniunii
Europene emitent cu încălcarea art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, cu consecinţa luării faţă de persoana solicitată,
prin încheiere motivată, a unei măsuri preventive neprivative de libertate.
2. În cazul în care informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt
insuficiente, instanţa are obligaţia de a solicita acestuia informaţii suplimentare,
necesare pentru a permite luarea unei hotărâri privind predarea. Necesitatea
comunicării informaţiilor suplimentare nu împiedică, însă, punerea în executare a
mandatului european de arestare în condiţiile prevăzute în art. 89 din Legea nr.
302/2004.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 581 din 18 februarie 2008
Prin încheierea din Camera de Consiliu din 24 ianuarie 2008 a Curţii de Apel
Braşov s-a dispus, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004 raportat la art. 145
C. proc. pen., luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea faţă de persoana
solicitată K.Z., fără încuviinţarea acestei instanţe.
Prin aceeaşi încheiere, s-a dispus a se solicita Judecătoriei oraşului Dabas
informaţii cu privire la stadiul procesului, dacă persoana solicitată a mai fost arestată
preventiv în această cauză, respectiv pentru aceleaşi fapte şi pentru ce durată şi să
comunice actele de procedură întocmite în acest sens, inclusiv hotărâri judecătoreşti.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (3) din
Decizia-cadru (2002/584/JAI) a Consiliului din 13 iunie 2002, raportat la art. 77 alin.
(2) din Legea nr. 302/2004, dispoziţiile privitoare la emiterea şi executarea
mandatului european de arestare nu pot avea ca efect modificarea obligaţiei de
respectare a drepturilor fundamentale şi a principiilor juridice fundamentale, astfel
cum acestea sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că Uniunea va
respecta drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului semnată la Roma la 5.11.1950 şi cum ele rezultă
339
din tradiţiile constituţionale ale statelor membre, ca principii generale ale legii
comunitare.
Faţă de aceste prevederi, curtea este datoare să verifice, întotdeauna, dacă
punerea în executare a unui mandat european de arestare este în conformitate cu
garanţiile cerute de prevederile art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului, atât cu privire la arestarea preventivă, cât şi cu privire la
garantarea unui proces corect şi echitabil pentru cetăţeanul român.
Din informaţiile aflate la dosar, respectiv declaraţiile persoanei cercetate şi
unele acte pe care le-a depus aceasta, rezultă că persoana solicitată a fost arestată
preventiv în acest dosar pe o durată de 3 ani şi 4 luni, respectiv de la 31 iulie 2003 la
14 decembrie 2006 şi a fost pusă în libertate de sub puterea mandatului de arestare
înainte de soluţionarea cauzei, în faza de judecată.
Persoana solicitată a depus acte în sensul că după eliberare, în anul 2006,
fiind pe teritoriul Ungariei, s-a prezentat, periodic, la poliţie pentru a fi verificată, iar în
ianuarie 2007 a fost expulzată din Ungaria. În prezent are domiciliul în locuinţa
proprietate personală, este căsătorită, are un copil minor şi nu există niciun fel de
indicii în sensul că nu ar putea fi solicitată de către autorităţile judiciare maghiare
pentru a se prezenta la proces.
Din hotărârea pronunţată de către Judecătoria oraşului Dabas şi mandatul
european de arestare eliberat de această instanţă rezultă că, în prezent, arestarea şi
predarea persoanei solicitate se cere numai cu motivarea că există suspiciuni vădite
că, în calitate de coautor, ar fi săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, aceleaşi fapte
pentru care persoana solicitată mai fusese arestată preventiv pe o durată de 3 ani şi
4 luni. Nu sunt arătate alte date sau motive, apărute ulterior, pe care să se
întemeieze o astfel de cerere. Persoana cercetată a depus şi un act care pare a fi o
hotărâre de casare a hotărârii primei instanţe şi rejudecare a cauzei, rejudecare
aflată în curs de desfăşurare.
Faţă de o asemenea situaţie, curtea este datoare să constate că arestarea
persoanei solicitate este cerută cu încălcarea exigenţelor art. 5 din Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care reprezintă o protecţie împotriva
atingerilor arbitrare aduse libertăţii, în scopul reducerii riscului arbitrariului şi al
340
preeminenţei dreptului, nefiind îndeplinite cerinţele art. 5 paragraf 1 lit. c) şi paragraf
3.
Curtea de Strasbourg a subliniat că existenţa şi persistenţa unor indicii
serioase cu privire la vinovăţia persoanei acuzate, precum şi gravitatea infracţiunii
săvârşite nu justifică, în sine, o detenţie îndelungată (Cauza Tomasi contra Franţei,
1992). Or, din datele aflate la dosar rezultă că persoana solicitată a fost pusă în
libertate de sub puterea măsurii arestării preventive în cursul procedurii, ceea ce
înseamnă că s-a apreciat că judecata poate fi continuată cu inculpatul în stare de
libertate.
Rearestarea unui inculpat, la 5 ani de la data săvârşirii faptelor, după ce a fost
arestat preventiv şi pus în libertate, după o durată de 3 ani şi 4 luni de arestare
preventivă, iar maximum special al pedepsei prevăzute de legea maghiară este de 8
ani, este în flagrantă contradicţie cu cerinţele art. 5 din Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului, atât sub aspectul necesităţii sale, cât şi al respectării
principiului proporţionalităţii. Aşa cum s-a arătat în Cauza Neumeister contra Austriei,
arestarea persoanei acuzate încetează să mai fie rezonabilă din moment ce s-a
impus punerea în libertate.
De asemenea, trebuie examinate şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât un proces corect şi echitabil presupune
şi judecarea sa într-o anumită durată rezonabilă, cu limitarea perioadei privării de
libertate.
Din datele puse la dispoziţie de autorităţile judiciare maghiare, din actele şi din
declaraţia dată de către persoana solicitată, rezultă că pentru faptele care fac
obiectul mandatului (săvârşite la 5/6 septembrie 2002 şi 27 iulie 2003) cel în cauză
se află în curs de cercetare şi de judecată de circa 5 ani de zile, iar procesul nu este
încă finalizat.
Casarea hotărârii în recurs şi reluarea procedurii de judecare în primă instanţă
reprezintă o prelungire a procedurilor care nu este imputabilă celui în cauză,
arestarea nemafiind în acord cu cerinţele art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului (Cauza Wemhoff contra Germaniei).
Curtea are obligaţia să se conformeze atât cerinţelor Deciziei-cadru, cât şi
celor impuse de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului pentru a
341
garanta respectarea drepturilor fundamentale ale omului cu ocazia punerii în
executare a mandatului european de arestare. Din această perspectivă, arestarea
persoanei solicitate, la acest moment, nu asigură respectarea obligaţiilor prevăzute în
art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru (2002/584/JAI).
Pe de altă parte, dat fiind că autoritatea judiciară din Ungaria nu a comunicat
toate actele care să confirme cu exactitate informaţiile privitoare la arestarea
preventivă a persoanei solicitate, durata acestei măsuri, motivele rearestării şi durata
procesului penal, văzând prevederile art. 881 alin. (3) din Legea nr.302/2004, curtea
constată că informaţiile comunicate de autorităţile judiciare maghiare sunt insuficiente
pentru a se putea dispune în legătură cu arestarea şi predarea persoanei solicitate şi
se impune completarea lor urgentă.
De asemenea, trebuie efectuată traducerea din limba maghiară a actelor
prezentate de persoana solicitată.
Pentru a se preveni sustragerea persoanei solicitate, în raport cu prevederile
art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, raportat la art. 143 şi art. 145 C. proc. pen.,
până la obţinerea informaţiilor suplimentare, curtea va dispune faţă de aceasta
măsura obligării de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea instanţei, neexistând în
prezent suficiente date pentru a se putea dispune cu privire la arestare.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs procurorul, solicitând casarea
încheierii pronunţate de instanţa de fond şi, în cadrul rejudecării, luarea măsurii
arestării preventive a persoanei solicitate K.Z. În motivele scrise procurorul a arătat,
între altele, că dispoziţiile art. 89 alin. (3) din legea specială sunt imperative şi nu
permit o interpretare disjunctivă cu privire la măsurile ce se pot lua.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul formulat prin prisma
criticilor invocate, dar şi din oficiu potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că
acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor Legii nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a
fost modificată prin Legea nr. 224/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că
persoana solicitată K.Z. este urmărită internaţional în baza mandatului european de
arestare emis de Judecătoria oraşului Dabas - Ungaria, pentru comiterea a două
infracţiuni de tâlhărie şi o faptă de vătămare corporală gravă, în calitate de autor,
prevăzute în art. 321 alin. (1), art. 170 alin. (1) şi art. 20 alin. (2) C. pen. al Republicii
Ungaria, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 2 la 8 ani.
342
Prin rechizitoriul Parchetului Dabas s-a dispus trimiterea în judecată a
persoanei solicitate, cauza aflându-se pe rolul instanţei, fiind incidente dispoziţiile art.
32 alin. (1) din Legea nr. XXXVIII/96 a Republicii Ungaria.
La data de 17 ianuarie 2008, pe rolul Curţii de Apel Braşov a fost înregistrată
sesizarea nr. 1797674/BEL din 16 ianuarie 2008, formulată de Ministerul
Administraţiei şi Internelor - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională -
Biroul Naţional Interpol, privind punerea în executare a mandatului european de
arestare, emis la data de 8 octombrie 2007 de către Judecătoria oraşului Dabas.
Curtea de Apel Braşov, prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2008, a
solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, în temeiul dispoziţiilor art.
881 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, identificarea persoanei solicitate, în vederea
reţinerii sale şi prezentarea în faţa instanţei pentru punerea în executare a
mandatului european de arestare.
Potrivit dispoziţiilor art. 881 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, instanţa are
obligaţia să verifice dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile
prevăzute în art. 79 alin. (1), şi anume:
a) identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;
b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail
ale autorităţii judiciare emitente;
c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de
arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi
efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 81 şi art. 85 din prezenta lege;
d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de
prevederile art. 85;
e) o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;
f) pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa
prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;
g) dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
Alin. (3) al art. 881 statuează că, dacă informaţiile comunicate de statul
membru emitent sunt insuficiente pentru luarea unei hotărâri privind predarea,
instanţa solicită de urgenţă autorităţii judiciare emitente informaţiile suplimentare
necesare şi fixează un termen limită pentru primirea acestora, ţinând cont de
termenele maxime prevăzute la art. 95.
343
Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior, precum şi din economia
celorlalte dispoziţii din legea specială care reglementează executarea unui mandat
european de arestare, rezultă că rolul instanţei române, în această procedură, se
rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului - aspectele legate de
existenţa faptelor imputate, respectiv temeinicia măsurii deţinerii provizorii exced
analizei impuse de dispoziţiile Legii nr. 302/2004 -, la soluţionarea eventualelor
obiecţiuni privind identitatea ridicate de persoana solicitată şi a motivelor de refuz al
predării pe care aceasta le poate invoca.
Raţiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se
asigura că infractorii nu se pot sustrage justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene,
el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa justiţiei statului
emitent pentru instrumentarea procedurilor penale.
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că mandatul european
de arestare se execută, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 77 alin. (2) din Legea nr.
302/2004, pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu
dispoziţiile Decizie-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată
în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.
Cât priveşte respectarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
reţine că, potrivit textului, privarea de libertate a unei persoane este considerată ca
fiind legitimă dacă a fost arestată sau deţinută în vederea aducerii sale în faţa
autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a
săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de
a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Prin dispoziţiile anterior invocate, se recunoaşte dreptul de a reţine o persoană
pe baza unei suspiciuni rezonabile de a fi comis o infracţiune recunoscută ca atare
de legea internă.
Nu există, însă, o definiţie a noţiunii de motive verosimile sau motive plauzibile,
Curtea statuând că acestea urmează a fi examinate de statele naţionale în raport cu
circumstanţele fiecărui caz în parte.
În atare condiţii, existând un mandat european de arestare, se impunea ca
instanţa de fond să se conformeze dispoziţiilor art. 89 şi următoarele din Legea nr.
302/2004 şi să fixeze un termen în condiţiile în care aprecia că informaţiile sunt
insuficiente pentru luarea unei hotărâri privind predarea persoanei solicitate.
344
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul
dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., a admis recursul declarat de
procuror, a casat încheierea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la
aceeaşi instanţă, respectiv la Curtea de Apel Braşov.
Mandat european de arestare. Dreptul la apărare
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri
prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- dreptul la apărare
C. proc. pen., art. 6
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6
În procedura de executare a mandatului european de arestare, dacă instanţa
a respins cererea apărătorului ales de amânare a judecării cauzei şi a desemnat un
apărător din oficiu, procedând la judecarea cauzei şi pronunţarea hotărârii cu privire
la executarea mandatului european de arestare, instanţa a încălcat dreptul la apărare
al persoanei solicitate, garantat de art. 24 din Constituţie, art. 6 din Codul de
procedură penală şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
345
libertăţilor fundamentale, întrucât simpla desemnare a unui apărător din oficiu, fără a-
i da acestuia posibilitatea efectivă de a studia actele dosarului, nu conduce la
îndeplinirea obligaţiei de asigurare a asistenţei juridice şi constituie o lipsire a
persoanei solicitate de o apărare efectivă, de natură a încălca dreptul la apărare al
acesteia.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 945 din 14 martie 2008
Prin sentinţa nr. 6 din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală, a fost
admisă cererea formulată de autorităţile judiciare italiene cu privire la executarea
mandatului european de arestare emis la 11 octombrie 2007 de către Biroul
Procurorului Republicii de pe lângă Tribunalul din Milano sub nr. EA/652/99/ST pe
numele cetăţeanului român P.L., în vederea executării pedepsei de 7 ani şi 5 luni
închisoare aplicată prin sentinţa nr. 2827 din 15 martie 2002 a Tribunalului din
Milano, sentinţă rămasă definitivă la 1 octombrie 2002. Totodată, s-a constatat că
prin încheierea penală nr. 93 din 6 noiembrie 2007 s-a dispus arestarea preventivă a
persoanei solicitate P.L. pe o perioadă de 30 de zile, începând cu 6 noiembrie 2007,
şi a fost menţinută starea de arest a acesteia.
În partea introductivă a acestei hotărâri s-a dispus amendarea apărătorului
ales, avocat N.M., cu suma de 5.000 de lei, în baza art. 198 alin. (3) C. proc. pen.,
constatând că nu se dovedeşte motivul obiectiv al lipsei apărătorului ales şi că acesta
nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a asigura substituirea.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs persoana
solicitată P.L., care a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând
admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare
pe considerentul încălcării dreptului la apărare al acesteia.
Recurentul avocat N.M. a criticat hotărârea sub aspectul dispoziţiei referitoare
la amendarea sa, precizând că la 3 martie 2008 a absentat în mod justificat, cererea
sa de amânare neavând un caracter abuziv, fiind determinată de motive obiective
precizate instanţei de fond.
Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, conform dispoziţiilor art.
3856 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile
declarate în cauză sunt fondate, urmând a fi admise pentru considerentele care
urmează:
346
Examinând cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de
fond a procedat în mod corect dispunând arestarea persoanei solicitate P.L., reţinând
că, din documentele anexate dosarului cauzei, rezultă că persoana solicitată a fost
condamnată la pedeapsa de 7 ani şi 5 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 2827
din 15 martie 2002 a Tribunalului din Milano, sentinţă rămasă definitivă la 1
octombrie 2002.
Judecând cauza în fond, instanţa a respins cererea apărătorului angajat, de
amânare a cauzei pe considerentul că are de susţinut o cauză la Tribunalul Mureş,
cu motivarea că cererea nu este justificată. În această situaţie, instanţa a desemnat
un apărător din oficiu şi a procedat la judecarea cauzei.
Procedând astfel, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor
legale privind garantarea dreptului la apărare, consfinţit şi garantat de art. 24 din
Constituţie, de art. 6 din Codul de procedură penală şi de art. 6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum a fost amendată
prin Protocolul nr. 11 din 1 noiembrie 1998.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere dispoziţiile art. 171 alin.
(41) C. proc. pen., care prevăd: “Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă
apărătorul ales nu se prezintă nejustificat (…) la termenul de judecată fixat şi nici nu
asigură substituirea (…) instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din
oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea
apărării.”
Simpla desemnare a unui apărător din oficiu, fără a-i da acestuia posibilitatea
efectivă de a studia actele dosarului, nu duce la îndeplinirea obligaţiei de asigurare a
asistenţei juridice. Numirea unui apărător din oficiu, în modalitatea arătată, nu
asigură nici necesitatea respectării dispoziţiilor art. 6 paragraf 3 lit. c) din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Potrivit art. 6 paragraf 3 lit. b) din Convenţie, orice acuzat are dreptul să
dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, iar conform art. 6 alin.
(4) C. proc. pen., orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul
procesului penal. Corelativ acestui drept, alin. (5) al art. 6 stabileşte obligaţia
organelor judiciare de a lua măsurile necesare pentru asigurarea asistenţei juridice a
inculpatului sau învinuitului, numai dacă acesta nu are apărător ales.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere în acelaşi sens şi Hotărârea
Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Criossant c. Germaniei (25
347
septembrie 1992), în considerentele căreia s-a reţinut că relaţia confidenţială client -
avocat nu poate fi considerată una absolută, fiind supusă anumitor limite, în cazul în
care instanţa trebuie să decidă dacă interesele justiţiei impun ca acuzatul să fie
apărat sau nu de avocatul ales de el. Instanţa trebuie să ţină cont de intenţia
acuzatului, dar poate şi trece peste această intenţie, dacă există motive relevante şi
suficiente pentru a considera că aceasta este în interesul justiţiei.
În speţă, măsura dispusă, de natură a încălca dreptul la apărare al persoanei
solicitate, prin lipsirea acesteia de o apărare efectivă, este departe de a fi în interesul
bunei soluţionări a cauzei.
Apreciind că măsura arestării preventive luată faţă de persoana solicitată P.L.
se impune a fi menţinută, pentru a preveni orice impediment de natură a aduce
atingere soluţionării cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 90 alin.
(9) din Legea nr. 302/2004, va menţine măsura arestării persoanei solicitate pe o
perioadă de 30 de zile.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că lipsa apărătorului ales
al persoanei solicitate, avocat N.M., la termenul din 3 martie 2008 a fost justificată
pe considerentul că are de susţinut o cauză la Tribunalul Mureş, motiv pentru care a
arătat că este în imposibilitate de prezentare, dispoziţia instanţei de fond de
amendare fiind nefondată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, calificând cererea
acestuia de scutire de plata amenzii ca recurs împotriva hotărârii prin care s-a dispus
amendarea, va înlătura dispoziţia de amendare a apărătorului ales N.M., ca urmare a
admiterii recursului declarat de acesta.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de persoana solicitată P.L. şi de avocat N.M., în nume propriu, împotriva sentinţei nr. 6 din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală, a casat sentinţa penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Curtea de Apel Cluj, în ceea ce priveşte persoana solicitată P.L., a înlăturat dispoziţia de amendare a apărătorului ales N.M. şi a menţinut starea de arest a persoanei solicitate.
348
Emiterea mandatului european de arestare. Instanţa competentă
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri
prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare Indice alfabetic: Drept procesual penal
- emiterea mandatului european de arestare
- instanţa competentă
Legea nr. 302/2004, art. 81 alin. (1)
În conformitate cu prevederile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, instanţa
română competentă să emită mandatul european de arestare este instanţa care a
emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, dacă
mandatul european de arestare se emite în vederea efectuării urmăririi penale ori a
judecăţii, sau instanţa de executare, dacă mandatul european de arestare se emite în
vederea executării pedepsei. În consecinţă, în cazul în care mandatul de arestare
preventivă a fost emis în cursul urmăririi penale de către instanţa competentă să
judece cauza în primă instanţă, care ulterior l-a condamnat pe inculpat, această
instanţă este competentă să emită mandatul european de arestare, chiar dacă la
momentul emiterii unui astfel de mandat cauza se află în cursul judecăţii în apel.
349
I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 1054 din 2 iunie 2008
Prin încheierea din 10 martie 2004 a Tribunalului Buzău, pronunţată în dosarul
nr. 428/2004, s-a admis propunerea parchetului şi s-a dispus arestarea preventivă în
lipsă a inculpatului R.D., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane
prevăzută în art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, pe o durată de 30 zile,
începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare.
Inculpatul a fost trimis în judecată, iar prin sentinţa penală nr. 7 din 29 ianuarie
2008 a Tribunalului Buzău a fost condamnat la 5 ani şi 4 luni închisoare şi 3 ani
interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.,
pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, cauza fiind trimisă spre
competentă soluţionare la Curtea de Apel Ploieşti, la data de 10 martie 2008.
La 6 martie 2008, Tribunalul Buzău a fost sesizat prin adresa Centrului de
S-au depus la dosar: sesizarea Parchetului; sesizarea Biroului Naţional
Interpol; sesizarea Biroului Naţional Interpol Wiesbaden; proces-verbal de
identificare, declaraţiile luate persoanei urmărite la Parchet; ordonanţa de reţinere;
copia actului de identitate.
Persoana urmărită a fost identificată şi audiată de instanţa de fond, care a
reţinut că aceasta a săvârşit într-adevăr două infracţiuni de furt, dar din declaraţiile
sale rezultă că pentru aceste fapte a fost judecată şi condamnată de autorităţile
germane şi că a executat o parte din pedeapsă, fiind liberată condiţionat.
Cum din actele depuse la dosar nu rezultă că persoana urmărită ar prezenta
pericol pentru ordinea publică (locuind cu mama sa chiar la adresa comunicată
autorităţilor germane), că nu a săvârşit infracţiuni de pericol deosebit sau infracţiuni
cu violenţă şi că nu există indicii că ar avea intenţia de a se sustrage, instanţa de
fond a dispus, în baza art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, luarea măsurii obligării
de a nu părăsi localitatea de domiciliu faţă de persoana urmărită pe o perioadă de 5
zile, de la 11 februarie 2009 la 16 februarie 2009.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Târgu Mureş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că prin
măsura luată se lasă posibilitatea de neexecutare pe viitor a mandatului, neexistând
certitudinea că persoana urmărită se va prezenta la termenul fixat de instanţă. Se
apreciază că luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă numai
în situaţia existenţei unui dubiu asupra mandatului european, ceea ce nu e cazul în
speţă.
În plus, hotărârea este criticată pentru modul de calcul al termenului de 5 zile
prevăzut în art. 90 alin. (2) din lege.
Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu sub
toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, dacă persoana solicitată a fost
reţinută potrivit art. 883, judecătorul poate dispune, prin încheiere motivată, pe baza
semnalării transmise prin Interpol, arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a
nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile. În acest caz, instanţa amână cauza şi
fixează un termen de 5 zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului
european de arestare, însoţit de traducerea în limba română.
371
Este vorba, aşadar, de o excepţie de la procedura standard prevăzută de lege
pentru executarea unui mandat european de arestare, care permite ca în caz de
urgenţă să se dispună faţă de persoana solicitată o măsură preventivă (mai întâi
reţinerea, iar apoi arestarea sau obligarea de a nu părăsi localitatea) doar în baza
semnalării transmise prin Interpol, până la prezentarea mandatului european de
arestare.
În tăcerea legii, fiind sesizat într-o asemenea ipoteză, judecătorul va aprecia în
funcţie de particularităţile cauzei dacă se impune arestarea persoanei urmărite sau
este suficientă luarea faţă de aceasta a unei măsuri preventive neprivative de
libertate, cum este obligarea de a nu părăsi localitatea.
Din datele aflate la dosarul cauzei rezultă că persoana urmărită P.O. a fost
condamnată în Germania, la 19 noiembrie 2008, la o pedeapsă de un an şi 6 luni
pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt, fiind arestată preventiv 86 de zile.
În cursul aceluiaşi an, la data de 14 februarie 2008, persoana solicitată ar fi
comis o altă infracţiune de furt, pentru care la data de 21 ianuarie 2009 a fost emis
mandatul european de arestare a cărui punere în executare urmează a se discuta în
prezenta cauză.
Rezultă, aşadar, că deşi fapta a fost comisă în februarie 2008, iar în acelaşi an
persoana urmărită a mai fost privată de libertate tot în Germania pentru o infracţiune
similară (fiind ulterior eliberată), autorităţile judiciare din acest stat au emis un mandat
european de arestare la circa un an de la data comiterii faptei.
Având în vedere aceste considerente şi ţinând seama că persoana în cauză a
fost depistată chiar la adresa unde îşi are domiciliul legal, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată că instanţa de fond a apreciat în mod corect că în cauză nu se
impune privarea de libertate a persoanei urmărite, fiind suficientă instituirea unei
măsuri restrictive de drepturi, cum este obligarea de a nu părăsi localitatea.
Pe de altă parte, având în vedere că această din urmă măsură şi-a produs
aproape în totalitate efectele de la data luării ei (11 februarie 2009) şi până la
soluţionarea prezentului recurs (15 februarie 2009), arestarea persoanei solicitate nu
ar mai fi oportună (termenul stabilit pentru continuarea procedurii de executare a
mandatului european fiind pe 16 februarie 2009) şi nici posibilă (în condiţiile în care
s-ar ajunge astfel la cumularea unor măsuri preventive pe care legea le prevede
alternativ).
372
Recursul este, însă, fondat sub aspectul modului de calculare a termenului de
5 zile prevăzut în art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
Fiind vorba de o măsură preventivă pe zile, în stabilirea duratei pentru care a
fost dispusă se iau în calcul atât ziua de la care începe, cât şi cea la care se
sfârşeşte, potrivit art. 188 C. proc. pen. În consecinţă, cum măsura a fost dispusă pe
11 februarie 2009, cele 5 zile prevăzute de lege se împlinesc pe 15 februarie, iar nu
pe 16 februarie 2009, aşa cum greşit a stabilit prima instanţă.
Faţă de considerentele ce preced, recursul declarat de Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Târgu Mureş împotriva încheierii penale nr. 1/ME din 11 februarie
2009 a fost admis, încheierea atacată a fost casată în parte şi, rejudecând, s-a
dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea faţă de persoana urmărită
P.O. pe o durată de 5 zile, de la 11 februarie 2009 la 15 februarie 2009 inclusiv,
menţinându-se celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Mandat european de arestare. Publicitatea şedinţei de judecată
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi
speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- publicitatea şedinţei de judecată
Legea nr. 302/2004, art. 90
În conformitate cu dispoziţiile art. 90 alin. (14) din Legea nr. 302/2004, astfel
cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008, în procedura de
executare a mandatului european de arestare, şedinţa de judecată este publică,
afară de cazul în care, la cererea procurorului, a persoanei solicitate sau din oficiu,
373
judecătorul apreciază că se impune judecarea cauzei în şedinţă secretă. Dispoziţiile
art. 90 alin. (14) din legea menţionată sunt aplicabile atât în cazul în care mandatul
european de arestare este emis în scopul efectuării urmăririi penale, cât şi în cazul în
care acesta este emis în scopul judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei
măsuri de siguranţă privative de libertate.
Prevederile art. 146 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la soluţionarea propunerii
de arestare preventivă în camera de consiliu, în cursul urmăririi penale, nu sunt
aplicabile în temeiul art. 7 din Legea nr. 302/2004 în cazul mandatului european de
arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale, întrucât, conform art. 7 din Legea
nr. 302/2004, cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de
această lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal,
numai dacă prin legea specială privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală nu se prevede altfel, iar art. 90 alin. (14) din Legea nr. 302/2004 prevede
explicit că şedinţa de judecată este publică.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 586 din 18 februarie 2009
Prin sentinţa penală nr. 2 din 13 februarie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş
a admis cererea de executare a mandatului european de arestare nr. 1 Bk 90/2009,
emis de Judecătoria Capitalei Budapesta la 22 ianuarie 2009, privind pe cetăţeanul
S.E.
A constatat legalitatea şi temeinicia mandatului european de arestare
menţionat şi a dispus arestarea preventivă a lui S.E. pe o perioadă de 29 de zile,
începând cu 13 februarie 2009 şi până la 13 martie 2009, inclusiv.
S-a dispus emiterea mandatului de arestare în conformitate cu art. 90 alin.
(13) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008.
S-a dispus predarea persoanei urmărite S.E. autorităţilor judiciare maghiare
sub condiţia îndeplinirii cerinţei prevăzute în art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,
modificată şi completată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, la 13 februarie
2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a solicitat executarea
mandatului european de arestare emis, la 22 ianuarie 2009, de Judecătoria Capitalei
Budapesta pe numele cetăţeanului român S.E., cercetat de autorităţile judiciare
374
maghiare pentru infracţiunea de omor, prevăzută în C. pen. maghiar, paragraful 166
alin. (1) şi (2) pct. a), b), d) şi f).
În termen legal, împotriva acestei soluţii a declarat recurs persoana solicitată
S.E., care, atât personal, cât şi prin apărător a formulat critici de nelegalitate şi
netemeinicie, în esenţă, sub următoarele aspecte:
- încălcarea normelor imperative privind şedinţa de judecată care impuneau în
materia mandatului european de arestare derularea procedurii în camera de consiliu,
conform dispoziţiilor art. 146 alin. (4) şi art. 1491 alin. (4) C. proc. pen., şi nu în
şedinţă publică, aşa cum s-a procedat în speţă;
- nu s-a făcut o corectă traducere a mandatului din limba maghiară, în
traducerea corectă fiind un mandat de aducere şi nu unul de arestare, aşa cum greşit
a interpretat prima instanţă; aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul, pe parcursul
judecării cauzei, a încercat să lămurească, prin producerea unor acte, că nu este
vinovat şi la momentul când se pretinde săvârşirea faptelor se afla în Germania;
- şi, în fine, s-a criticat hotărârea atacată pentru că nu cuprinde referiri şi
menţiuni cu privire la regula specialităţii.
Examinând criticile formulate în raport cu prevederile art. 3856 C. proc. pen.
combinate cu art. 7 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, se constată că
recursul persoanei solicitate este nefondat pentru următoarele considerente de fapt şi
de drept:
Prima instanţă a pronunţat o hotărâre care respectă condiţiile şi cerinţele
stabilite printr-o procedură specială care priveşte cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, cu referire în cauză la instituţia mandatului european de arestare.
Cât priveşte critica vizând încălcarea unor dispoziţii procesuale privind
publicitatea şedinţei de judecată se impun anumite precizări.
Este adevărat că potrivit art. 146 alin. (4) C. proc. pen., propunerea de arestare
preventivă se soluţionează în camera de consiliu.
Dar, art. 7 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, referindu-se la
norma de drept procesual aplicabilă, menţionează imperativ că cererile adresate
autorităţilor judiciare române în domeniile reglementate de prezenta lege se
îndeplinesc potrivit normelor de drept procesual român, numai în măsura în care prin
legea specială nu se prevede altfel.
Ori, art. 90 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, stabileşte
procedura de executare a mandatului european de arestare, arătând la alin. (14) că
375
şedinţa de judecată este publică, afară de cazul în care, la cererea procurorului, a
persoanei solicitate sau din oficiu, judecătorul apreciază că se impune judecarea în
şedinţă secretă, ceea ce nu a fost însă cazul în speţă.
Şi având în vedere atât dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 302/2004, modificată şi
completată, cât şi prevalenţa normei procesuale din legea specială, faţă de cea
generală, se constată că prima instanţă a procedat corect la soluţionarea cauzei în
şedinţă publică, aspect sub care critica formulată de persoana solicitată este
nefondată.
Tot nefondată este şi critica referitoare la traducerea mandatului european de
arestare.
Pe lângă faptul că traducerea mandatului european de arestare s-a făcut, în
condiţiile legii, de către un traducător autorizat, prima instanţă a elucidat această
chestiune contestată de avocaţii persoanei solicitate prin audierea traducătorului de
limbă maghiară, în şedinţa din 13 februarie 2009.
În raport cu conţinutul acestei declaraţii, prima instanţă a clarificat aspectele
contestate şi a dispus continuarea judecăţii.
De altfel, declanşarea procedurii speciale în baza Legii nr. 302/2004 nu se
poate, printre altele, decât pentru executarea unui mandat european de arestare,
nicidecum pentru un mandat de aducere, instituţie care nu este reglementată în
cadrul cooperării judiciare internaţionale.
Pe de altă parte, în cadrul acestei proceduri reglementată printr-o lege specială,
instanţa de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice
apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu
vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competenţa să se
pronunţe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară
emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.
Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte
prin prisma dispoziţiilor art. 77, art. 88, art. 89, art. 90 şi art. 94 din Legea nr.
302/2004, modificată şi completată, asupra arestării şi predării persoanei solicitate,
după ce în prealabil a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, la
identificarea persoanei solicitate, a dublei incriminări a faptelor penale ce se impută
acesteia sau dacă există situaţii ce se constituie în motive de refuz, făcând incidente
dispoziţiile art. 88 din lege.
376
A proceda altfel, ar însemna să se încalce principiul recunoaşterii şi încrederii
reciproce, ce stă la baza executării mandatului european de arestare emis de o
autoritate judiciară competentă, de către instanţa română, în temeiul art. 77 alin. (2)
din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată.
Şi în fine, în soluţionarea unei cereri de executare a unui mandat european de
arestare, instanţa s-a conformat şi dispoziţiilor art. 90 alin. (3) din Legea nr.
302/2004, modificată şi completată, în sensul că, procedând la ascultarea persoanei
solicitate, în prealabil s-a asigurat că acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului
de arestare şi i s-au adus la cunoştinţă drepturile prevăzute în art. 91, i s-a prezentat
conţinutul mandatului european de arestare, i s-au adus la cunoştinţă efectele regulii
specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predare şi la care persoana
solicitată a refuzat.
Faţă de considerentele ce preced, recursul declarat de persoana solicitată a fost
respins, ca nefondat.
Mandat european de arestare. Obligarea de a nu părăsi localitatea
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi
speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- obligarea de a nu părăsi localitatea
Legea nr. 302/2004, art. 90 alin. (11)
În conformitate cu dispoziţiile art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, în cazul
în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de aceasta
măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziţiile art. 145 C. proc. pen.
aplicându-se în mod corespunzător. Prin urmare, în procedura de executare a
377
mandatului european de arestare, în cazul în care persoana solicitată este pusă în
libertate, instanţa poate dispune numai măsura obligării de a nu părăsi localitatea,
prevăzută în art. 145 C. proc. pen., iar nu şi măsura obligării de a nu părăsi ţara,
prevăzută în art. 1451 din acelaşi cod, şi nici nu poate înlocui măsura obligării de a nu
părăsi localitatea dispusă în condiţiile art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 cu
măsura obligării de a nu părăsi ţara.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1358 din 10 aprilie 2009
Prin încheierea nr. 8 din 1 aprilie 2009 a Curţii de Apel Suceava, Secţia
penală, s-a dispus, în baza art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, prelungirea
măsurii obligării de a nu părăsi localitatea prevăzută în art. 145 C. proc. pen. faţă de
persoana solicitată C.M. pe o durată de 30 zile începând cu data de 9 aprilie 2009
până la data de 8 mai 2009, măsură dispusă prin încheierea din 10 decembrie 2008
a aceleiaşi instanţe.
Totodată, s-a stabilit ca persoana solicitată să respecte obligaţiile prevăzute
de art. 145 alin. (11) C. proc. pen. şi s-a dispus respingerea cererii de revocare a
aceleiaşi măsuri.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că anterior a fost învestită
cu o cerere de predare a persoanei solicitate către autorităţile judiciare germane în
vederea efectuării urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la
crimă, jaf şi rănire gravă, că pe parcursul procedurii s-a invocat o excepţie de
neconstituţionalitate, fiind sesizată Curtea Constituţională a României, că în lipsa
deciziei acestei curţi cauza nu poate fi soluţionată şi că pentru a asigura predarea în
bune condiţii a persoanei arătate, în cazul în care se va hotărî astfel, se justifică
prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea. Pe cale de consecinţă, s-a
apreciat ca nefondată cererea de revocare a aceleiaşi măsuri.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs persoana solicitată C.M., care a
solicitat casarea încheierii şi înlăturarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea,
deoarece această măsură o împiedică să desfăşoare activitatea comercială în care
sunt angrenate firmele sale, precum şi înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi
ţara.
A mai susţinut că în cauză operează prescripţia răspunderii penale.
Recursul declarat nu este întemeiat.
378
În conformitate cu dispoziţiile art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, în cazul
în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de aceasta
măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziţiile art. 145 C. proc. pen.
aplicându-se în mod corespunzător.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că instanţa de fond a
fost sesizată cu o cerere de predare către autorităţile germane în vederea efectuării
urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la crimă, jaf şi rănire
gravă, că în baza mandatului european de arestare emis la 12 noiembrie 2008 s-a
dispus iniţial arestarea pe timp de 5 zile şi că prin încheierea Curţii de Apel Suceava
din 10 decembrie 2008 această măsură a fost înlocuită cu cea a obligării de a nu
părăsi localitatea, stabilindu-se ca respectiva persoană să respecte dispoziţiile art.
145 alin. (11) C. proc. pen.
Prin aceeaşi încheiere a fost admisă cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77
- 100, art. 102, art. 105 şi art. 106 din Legea nr. 302/2004.
Întrucât această excepţie nu a fost soluţionată, măsura obligării de a nu părăsi
localitatea a fost prelungită succesiv, inclusiv prin încheierea atacată cu prezentul
recurs.
Rezultă deci, în raport cu dispoziţiile legale evocate, că măsura prelungirii
obligării de a nu părăsi localitatea este pe deplin justificată şi de natură a asigura
predarea în bune condiţii a persoanei solicitate, în cazul în care se va dispune astfel.
Privitor la solicitarea din recurs de înlocuire a măsurii luate cu cea a obligării
de a nu părăsi ţara, se constată că această cerere nu este admisibilă, textul arătat
prevăzând o unică măsură alternativă arestării, aceea a obligării de a nu părăsi
localitatea, corect dispusă în cauză.
În legătură cu susţinerea din recurs a persoanei solicitate în sensul că potrivit
legii române răspunderea penală s-ar fi prescris, această chestiune ţine de fondul
procedurii speciale de executare a mandatului european şi nu poate fi examinată în
această fază procesuală.
Faţă de considerentele ce preced, constatând nefondate criticile formulate,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a
respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată C.M. împotriva
încheierii nr. 8 din 1 aprilie 2009.
379
Mandat european de arestare. Motiv de refuz al executării prevăzut în art. 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr. 302/2004. Termenul de transmitere a unei copii certificate a hotărârii de condamnare şi a oricăror alte informaţii necesare
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi
speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- motiv de refuz al executării prevăzut în art. 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr.
302/2004
- termenul de transmitere a unei copii certificate a hotărârii de condamnare şi
a oricăror alte informaţii necesare
C. proc. pen., art. 186 alin. (2) şi (4)
Legea nr. 302/2004, art. 88
380
În conformitate cu art. 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr. 302/2004, modificată
prin Legea nr. 222/2008, autoritatea judiciară română de executare poate refuza
executarea mandatului european de arestare, în cazul în care acesta a fost emis în
scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă
privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi declară că
refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent. În
acest caz, potrivit art. 88 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară
română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii
certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, în
vederea recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare pe cale incidentală.
Dacă autoritatea judiciară de emitere nu transmite o copie certificată a
hotărârii de condamnare şi orice alte informaţii necesare, solicitate în vederea
recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare pe cale incidentală, în termenul
de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară
română de executare refuză executarea mandatului european de arestare.
Termenul de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004,
fiind un termen procedural, se calculează conform dispoziţiilor art. 186 alin. (2) C.
proc. pen. şi, prin urmare, la calcularea sa nu se socoteşte ziua de la care începe să
curgă termenul şi nici ziua în care acesta se împlineşte. Aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 186 alin. (4) C. proc. pen., termenul pe zile expiră la sfârşitul zilei în
care se împlineşte.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3436 din 26 octombrie 2009
Prin încheierea din 8 septembrie 2009, Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală,
a admis cererea autorităţii judiciare italiene şi a dispus punerea în executare a
mandatului european de arestare emis la data de 22 iulie 2009 în dosarul de
referinţă nr. 655/2008 Registru executări P de către Procuratura Republicii de pe
lângă Tribunalul din Roma - Italia, pe numele persoanei solicitate D.C.
În baza art. 12 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a
Consiliului Uniunii Europene şi art. 90 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, modificată prin Legea nr. 222/2008, a
dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate pe o durată de 29 de zile, cu
începere de la data de 8 septembrie 2009 până la 6 octombrie 2009.
381
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că mandatul european de
arestare sus-arătat a fost emis de autorităţile judiciare italiene în vederea executării
restului de pedeapsă de 4 ani, 5 luni şi 20 de zile închisoare, din pedeapsa de 10 ani
închisoare aplicată prin decizia nr. 655/2008 a Curţii de Apel din Roma, rămasă
definitivă prin decizia din 7 februarie 2008 a Curţii de Casaţie, pentru săvârşirea de
către persoana solicitată a infracţiunilor de furt organizat şi armat şi viol, fapte
prevăzute în art. 609 bis, art. 626, art. 582-585 şi art. 81 C. pen. italian.
Constatând că faptele săvârşite fac parte din categoria celor care, potrivit art.
85 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008, dau loc la predare,
fiind, de altfel, prevăzute ca infracţiuni şi de legea română, prima instanţă a apreciat
că se impune arestarea provizorie a persoanei solicitate.
Totodată, având în vedere declaraţia persoanei solicitate, care a refuzat să
execute pedeapsa în statul membru emitent, instanţa de fond a apreciat că în cauză
sunt aplicabile dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr. 302/2004 şi, în
conformitate cu prevederile art. 88 alin. (3) din acelaşi act normativ, a solicitat
autorităţii judiciare italiene transmiterea unei copii certificate a hotărârii de
condamnare, precum şi alte informaţii în vederea recunoaşterii hotărârii penale
străine de condamnare pe cale incidentală, precizând ca actele solicitate să-i fie
remise în termen de 20 de zile de la data primirii adresei.
Ulterior, prin sentinţa nr. 158/F din 30 septembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi,
Secţia penală, judecătorul fondului a respins cererea autorităţii judiciare italiene de
punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 22 iulie
2009 în dosarul de referinţă nr. 655/2008 Registru executări P pe numele persoanei
solicitate D.C. şi a dispus punerea de îndată în libertate de sub puterea mandatului
de arestare provizorie nr. 31/E din 8 septembrie 2009 emis de Curtea de Apel
Galaţi, dacă nu este arestat în altă cauză.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că autorităţile judiciare
emitente, respectiv Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul din Roma - Italia,
nu au răspuns cererii formulate de către instanţă, depăşind termenul de 20 de zile
acordat, impunându-se astfel aplicarea sancţiunii prevăzute în art. 88 alin. (4) din
Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008, şi anume refuzul executării
mandatului european de arestare.
Totodată, prima instanţă a apreciat că în momentul în care se hotărăşte că
într-o cauză pot fi aplicate dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr. 302/2004,
382
declanşându-se procedura recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare, nu
se mai poate reveni asupra acestei hotărâri şi să se dispună punerea în executare a
mandatului european de arestare.
Împotriva sentinţei penale sus-arătate a declarat recurs Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Galaţi, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, în sensul că
termenul de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 nu era
împlinit, ultima zi fiind chiar data de 30 septembrie 2009, iar autorităţile judiciare
emitente au transmis, prin fax, actele solicitate, în data de 29 septembrie 2009 orele
18,54 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi care, la data de 1 octombrie
2009, le-a înaintat Curţii de Apel Galaţi, astfel că în cauză se impunea acordarea
unui nou termen de judecată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs, precum şi
întreaga cauză conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că
recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Opinia instanţei de fond, conform căreia odată aleasă varianta recunoaşterii
hotărârii penale străine de condamnare pe cale incidentală, nu se mai poate reveni
asupra ei, iar în cazul în care autoritatea judiciară de emitere nu transmite
documentele solicitate în termenul de 20 de zile singura soluţie posibilă este cea de
refuzare a punerii în executare a mandatului european de arestare este una corectă,
fiind în deplină concordanţă cu voinţa legiuitorului care decurge din textul de lege.
Numai că în prezenta cauză nu ne aflăm într-o astfel de situaţie, nefiind
incidente dispoziţiile art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea
nr. 222/2008, instanţa considerând, în mod eronat, că termenul prevăzut de lege a
fost depăşit la data judecăţii.
Astfel, termenul de 20 de zile, fiind un termen procedural, se calculează
conform dispoziţiilor cuprinse în art. 186 alin. (2) C. proc. pen., nesocotindu-se ziua
de la care începe să curgă termenul şi nici ziua în care acesta se împlineşte.
De asemenea, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 186 alin. (4) C. proc. pen.,
termenul pe zile expiră la sfârşitul zilei în care se împlineşte.
În speţa de faţă, adresele către Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul
din Roma - Italia şi către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul
Naţional Interpol Bucureşti, prin care au fost solicitate informaţii conform art. 88 alin.
(3) din Legea nr. 302/2004, au fost expediate prin fax la data de 9 septembrie 2009,
la orele 7,57 şi respectiv 7,54.
383
În aceste condiţii, termenul de 20 de zile se împlinea la data de 30
septembrie 2009, la sfârşitul zilei, şi nu cu o zi înainte, cum, în mod greşit, a reţinut
instanţa de fond.
În plus, autoritatea judiciară emitentă a respectat solicitarea instanţei de fond
de a remite documentele în termen de 20 de zile de la data primirii adresei,
transmiţându-le prin fax, la data de 29 septembrie 2009, Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Galaţi.
Aşa fiind, instanţa de fond avea obligaţia de a amâna judecarea cauzei până
după împlinirea termenului de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr.
302/2004, urmând a hotărî în funcţie de răspunsul autorităţii judiciare emitente.
Având în vedere cele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursul declarat de Parchetul de
pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei nr. 158/F din 30 septembrie 2009
a Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală, privind pe persoana solicitată D.C., a casat
sentinţa penală menţionată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi
instanţe, menţinând actele procedurale îndeplinite în faţa instanţei până la data de 30
septembrie 2009.
Curtea Constituţionala
Decizia 443 din 10 mai 2007 (Decizia 443/2007)
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4), art. 88 alin. (2) lit. a), art. 881 alin. (1) şi art. 89 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internaţionala în materie penală
Publicat în Monitorul Oficial 318 din 11 mai 2007 (M. Of. 318/2007)
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.
79 alin. (4), art. 88 alin. (2) lit. a), art. 881 alin. (1) şi art. 89 din Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, excepţie ridicată de
Andrei Sever Mureşean în Dosarul nr. 3.245/1/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Completul de 9 judecători.
La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, apărătorul ales, cu
delegaţie la dosar. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu
dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
privind stabilirea soluţiei ce trebuie dată de către instanţă în cazul solicitării deducerii
arestului la domiciliu executat în străinătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din
Legea nr. 302/2004.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului
general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 18 alin. 1 din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se
interpretează în sensul deducerii duratei arestului la domiciliu, executat în străinătate,
din pedeapsa închisorii aplicată de instanţele române.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în cazul solicitării de a se
deduce, din pedeapsa aplicată de instanţă, durata arestului la domiciliu efectuat în
străinătate de persoana condamnată.
Astfel, unele instanţe au respins contestaţiile la executare întemeiate pe acest
motiv, considerând că arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă restrictivă
de libertate ce nu intră sub incidenţa prevederilor art. 18 din Legea nr. 302/2004. S-a
motivat, în acest sens, că arestarea preventivă şi arestul la domiciliu sunt două
402
măsuri distincte, care restrâng în mod diferit drepturile persoanei, astfel încât, în
accepţiunea reglementării date în art. 357 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură
penală, ar putea fi deduse din pedeapsă doar duratele reţinerii şi arestării preventive,
deoarece numai prin luarea lor se restrâng atât libertatea de mişcare a persoanei
vizate, cât şi exercitarea de către ea a anumitor drepturi.
Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că, faţă de prevederile art. 5 din
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, care au prioritate de aplicare în raport cu legea internă, precum şi faţă
de dispoziţiile cuprinse în art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie
2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi
procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, arestul la
domiciliu constituie măsură privativă de libertate în sensul reglementat în art. 18 din
Legea nr. 302/2004, astfel că trebuie computat din durata pedepsei aplicate de
instanţele române.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.
Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 18 alin. (1) din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea juridică internaţională în materie penală că „durata
arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile
române în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale
române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române”.
Dispoziţiile art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din
13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între
statele membre stipulează că statul membru emitent compută din durata totală a
privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele
de detenţie (fără a se distinge între diferitele tipuri de detenţie) ce au rezultat din
executarea unui mandat european de arestare.
România a ratificat prin Legea nr. 30/1994 Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la această
convenţie, care împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au
devenit drept intern, formând un bloc de convenţionalitate cu aplicabilitate directă în
sistemul de drept român, potrivit art. 20 din Constituţia României.
Art. 5 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale reglementează dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei. Nimeni nu
poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor limitativ prevăzute la lit. a)-f).
403
Prin dreptul la libertate, Curtea Europeană înţelege dreptul la libertate fizică al
persoanei, ce constă în posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în mod
liber.
În jurisprudenţa Curţii Europene nu rezultă o definiţie a noţiunii de „privare de
libertate”, analiza acesteia fiind făcută în mod concret, în funcţie de particularităţile
fiecărei cauze, avându-se în vedere natura şi durata măsurii, efectele acesteia sau
modalităţile de executare.
Astfel, incidenţa noţiunii de „privare de libertate” a fost analizată de Curtea
Europeană, prin raportare la spaţiul ce nu a putut fi părăsit, la constrângerea fizică
sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea autorităţilor (cauzele De
Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei) sau la timpul în
care nu a putut fi părăsit în mod liber un spaţiu (Cauza Amuur contra Franţei), în
cazuri vizând: arestul preventiv, detenţia ca urmare a condamnării la executarea unei
pedepse (Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele
Mancini contra Italiei, Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents
contra Letoniei), internarea pentru motive medicale într-o clinică psihiatrică (cauzele
Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii), conducerea la sediul
poliţiei în vederea audierii (Cauza X şi Y contra Germaniei).
Totodată este de evidenţiat faptul că în conţinutul art. 5 din Convenţie se
utilizează atât termenul de „arestare”, cât şi acela de „deţinere”, acestea fiind
concepte care au un caracter autonom, ce pot dobândi un înţeles compatibil cu
scopurile Convenţiei, faţă de sensurile lor din dreptul intern al statelor contractante.
Curtea Europeană, chiar dacă analizează sensurile şi domeniul de aplicare a
celor două noţiuni prin raportare la sistemele naţionale, nu este ţinută de o asemenea
calificare, ea urmând să aibă în vedere ca obiectiv principal ca lipsirea de libertate a
unei persoane să nu fie arbitrară.
În unele legislaţii europene este prevăzută ca măsură preventivă arestul la
domiciliu şi în acest sens cu titlu exemplificativ este şi legislaţia italiană.
Astfel, dispoziţiile art. 284 din Codul de procedură penală italian prevăd că,
„prin prevederea care dispune arestul la domiciliu, judecătorul ordonă inculpatului să
nu se îndepărteze de propria locuinţă sau de o altă locuinţă privată sau de un loc
public de îngrijiri sau de asistenţă. Când este necesar, judecătorul impune limite ori
interdicţii dreptului inculpatului de a comunica cu alte persoane decât cele care
convieţuiesc cu el sau care îl asistă. Dacă inculpatul nu se poate ocupa altfel de
404
cerinţele sale de viaţă indispensabile sau dacă are o situaţie materială extrem de
precară, judecătorul îl poate autoriza să lipsească în cursul zilei de la arest pentru
perioada strict necesară pentru a se ocupa de cerinţele de mai sus, pentru a munci.
Procurorul sau poliţia judiciară, chiar şi din proprie iniţiativă, pot controla în orice
moment respectarea ordinelor impuse inculpatului. Inculpatul aflat în arest la
domiciliu se consideră a fi în stare de arest preventiv”.
De asemenea, prevederile art. 384 alin. 5 din Codul de procedură penală
italian statuează că persoana care se află în arest la domiciliu este considerată a fi în
stare de arest preventiv.
În cauzele Giulia Manzoni contra Italiei, Hotărârea din 1 iulie 1997, §22,
Mancini contra Italiei, Hotărârea din 2 august 2001, § 17, Vachev contra Bulgariei,
Hotărârea din 8 iulie 2004, § 64, Lavents contra Letoniei, Hotărârea din 28 februarie,
§ 63, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că gradul de constrângere
impus de o asemenea măsură a arestului la domiciliu este suficient pentru ca
aceasta să fie considerată „o privare de libertate” în sensul art. 5 din Convenţia
europeană a drepturilor omului.
În actualul Cod de procedură penală român sunt reglementate în mod concret
măsurile preventive în partea generală, titlul IV cap. I, acestea fiind reţinerea,
obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea
preventivă, iar doctrina a evidenţiat o clasificare a acestora în două subdiviziuni, şi
anume măsuri preventive privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi
măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea şi
obligarea de a nu părăsi ţara).
Aşadar, în legislaţia procesual penală română nu este reglementată măsura
preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu, care însă se regăseşte în
mod expres prevăzută în proiectul Codului de procedură penală în dispoziţiile art.
218-222.
Mai mult, în mod accesibil şi previzibil se prevede în proiectul Codului de
procedură penală român, în conţinutul art. 222 alin. 9 teza I, că un inculpat aflat în
stare de arest la domiciliu este considerat în stare de arest preventiv.
Totodată, conform art. 72 alin. 1 teza I din noul Cod penal se prevede că
perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri privative de libertate se scade
din durata pedepsei închisorii pronunţate.
405
Astfel, cu ocazia judecării cauzelor de către instanţele române privind
persoane care au fost cercetate în străinătate şi cărora le-a fost aplicată măsura
preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu ce corespunde accepţiunii art.
5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, aceasta trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi în
mod concret dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele române, în condiţiile
art. 18 din Legea nr. 302/2004, chiar dacă această măsură nu este reglementată de
actualul Cod de procedură penală român, având însă în vedere incidenţa Convenţiei
şi a jurisprudenţei Curţii Europene, prin procesul de ratificare, acestea constituind
drept intern, precum şi dispoziţiile Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a
Consiliului Uniunii Europene.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se stabileşte
că:
Durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, măsură preventivă
privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie luată în calcul în cadrul
procedurii penale române şi dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele
române.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.
406
5. Revizuirea
Revizuire. Art. 394 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen. Dovedirea cazului de revizuire
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Căile extraordinare de atac. Revizuirea
Indice alfabetic: Drept procesual penal- revizuire- art. 394 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen.
407
- dovedirea cazului de revizuire
C. proc. pen., art. 394 alin. (1) lit. b) şi lit. d), art. 395 alin. (2)
Situaţiile care constituie cazuri de revizuire potrivit art. 394 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen., cum sunt săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către martorii audiaţi în cauza a cărei revizuire se cere şi a celei de neglijenţă în serviciu de către persoana care a efectuate cercetarea penală, dacă nu pot fi dovedite prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, se constată în procedura de revizuire. Situaţiile menţionate constituie cazuri de revizuire, atunci când nu au fost cunoscute de instanţa de judecată la soluţionarea cauzei a cărei revizuire se cere, nefiind invocate cu ocazia soluţionării acesteia.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 128 din 11 ianuarie 2006
Prin sentinţa penală nr. 29 din 9 februarie 2005, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a respins cererea de revizuire formulată de condamnatul O.I. împotriva sentinţei penale nr. 33 din 6 martie 1997 a aceleiaşi instanţe, rămasă definitivă prin decizia nr. 1475 din 20 aprilie 1999 a Secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie, prin care O.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art. 174 C. pen. Prin decizia penală nr. 26 din 15 iunie 2005, Curtea Militară de Apel a respins apelul condamnatului. Recursul declarat de condamnat este fondat. În cererea formulată, condamnatul a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 33 din 6 martie 1997 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 1475 din 20 aprilie 1999 a Secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie, cu motivarea că aceste hotărâri s-au bazat pe declaraţiile mincinoase ale martorilor audiaţi în cauză, iar organele de cercetare penală nu au respectat dispoziţiile procedurale cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului. Revizuientul a ataşat cererii plângerea penală îndreptată împotriva martorilor N.O., V.M., S.L., H.C., B.A. şi V.V. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 260 C. pen. şi împotriva lucrătorului de poliţie S.C. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută în art. 249 din acelaşi cod, precum şi copia adresei Parchetului de
408
pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin care i s-a comunicat petentului că s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale, întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Constatarea primei instanţe şi a instanţei de apel, în sensul că motivele de revizuire au fost cunoscute în timpul judecăţii, nefiind descoperite ulterior acesteia şi că au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei a cărei revizuire se cere nu este reală, întrucât cu ocazia soluţionării cauzei nu s-a invocat în mod expres faptul că martorii audiaţi în cauză au dat declaraţii mincinoase sau că un lucrător de poliţie care a efectuat acte de cercetare penală ar fi comis infracţiunea de neglijenţă în serviciu, astfel că instanţa investită cu judecarea cererii de revizuire trebuia să cerceteze aceste cazuri de revizuire în cadrul procedurii în faţa instanţei, conform art. 395 alin. (2) C. proc. pen., întrucât răspunderea penală pentru infracţiunile prevăzute în art. 249 şi art. 260 C. pen. s-a prescris şi, ca atare, procurorul nu s-a putut pronunţa pe fond asupra plângerilor penale formulate de petent. În consecinţă, recursul a fost admis, sentinţa penală nr. 29 din 9 februarie 2005 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi decizia penală nr. 26 din 15 iunie 2005 a Curţii Militare de Apel au fost casate şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. XVII
din 19 martie 2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 542 din 17/07/2008
409
Dosar nr. 35/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu
dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu
privire la admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii împotriva hotărârilor
judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de
procedură penală.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr.
304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 aflaţi în
funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia în sensul de a se stabili că cererile de revizuire îndreptate
împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit.
a) şi b) din Codul de procedură penală, sunt inadmisibile.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii împotriva
hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din
Codul de procedură penală, instanţele nu au un punct de vedere unitar.
Astfel, unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri cererile de revizuire sunt
admisibile, pronunţându-se, atunci când nu sunt întemeiate, în sensul respingerii
acestora ca nefondate.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asemenea cereri de revizuire
nu sunt admisibile, deoarece revizuirea este o cale de atac extraordinară ce priveşte
exclusiv hotărârile prevăzute în art. 393 din Codul de procedură penală, care conţin o
410
rezolvare a fondului procesului şi se referă la cazurile arătate limitativ în art. 394 din
Codul de procedură penală.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Potrivit art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală, "hotărârile judecătoreşti
definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la
latura civilă".
În art. 394 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt reglementate cazurile de
exercitare a acestei căi de atac, prevăzându-se că "revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la
soluţionarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie
mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost
declarat fals;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat
acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire
se cere;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia".
Atât din conţinutul prevederilor menţionate, cât şi din precizările făcute în alin. 2-4
ale aceluiaşi articol cu privire la condiţiile în care cazurile reglementate la art. 394
alin. 1 din Codul de procedură penală constituie motive de revizuire, rezultă că sunt
supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei,
adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanţial,
pronunţându-se o soluţie de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului
penal.
În acest sens, este de observat că prin art. 394 alin. 2 din Codul de procedură
penală se limitează invocarea primului caz de revizuire numai la situaţia când "pe
baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de
achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare".
Tot astfel, prin art. 394 alin. 3 din Codul de procedură penală, făcându-se referire
la următoarele două cazuri, se prevede că acestea "constituie motive de revizuire,
dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice".
411
În fine, pentru cazul "când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu
se pot concilia", s-a prevăzut, în art. 394 alin. 4 din Codul de procedură penală, că
"toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii".
Din aceste reglementări de ansamblu ale cazurilor de revizuire şi ale condiţiilor pe
care fiecare dintre acestea trebuie să le îndeplinească pentru a constitui motive de
revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive rezultă, deci, că hotărârile
judecătoreşti prin care nu se rezolvă fondul cauzei nu pot fi supuse revizuirii.
Or, în raport cu soluţiile ce pot fi pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b)
din Codul de procedură penală de către judecătorul care examinează plângerea
împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu se
poate considera că într-o astfel de etapă procesuală s-ar rezolva fondul cauzei,
deoarece niciuna dintre aceste soluţii nu implică stabilirea existenţei faptei şi a
vinovăţiei în accepţiunea prevederilor art. 345 din Codul de procedură penală,
respectiv prin condamnarea, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.
Pe de altă parte, cât timp prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii
exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii şi împotriva hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în soluţionarea plângerilor formulate în temeiul art. 2781 din Codul de
procedură penală, o atare cale de atac nu este admisibilă, întrucât în situaţia contrară
s-ar contraveni principiului instituit prin art. 129 din Constituţia României, potrivit
căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile [...] pot exercita căile de atac, în
condiţiile legii".
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se
admite recursul în interesul legii şi a se stabili că este inadmisibilă cererea de
revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată în aplicarea dispoziţiilor
art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
412
Stabilesc că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti
definitive, pronunţată în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură
penală, este inadmisibilă.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei
Revizuire. Hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile
extraordinare de atac. Revizuirea
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia
413
C. proc. pen., art. 394 alin. (1) lit. e)
Revizuirea întemeiată pe prevederile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.,
referitoare la existenţa a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive care nu
se pot concilia, poate fi exercitată numai împotriva a două sau mai multe hotărâri
penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Prin urmare, revizuirea pentru
cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu poate fi exercitată împotriva
unei hotărâri prin care instanţa s-a desesizat şi a restituit cauza procurorului pentru
refacerea urmăririi penale şi a unei hotărâri prin care s-a soluţionat fondul cauzei,
pentru inconciliabilitate între acestea.
I.C.C.J., secţia penală, sentinţa nr. 40 din 15 ianuarie 2007
Prin referatul nr. 812/III/13/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Braşov s-a solicitat admiterea cererii de revizuire privind pe condamnaţii V.P. şi I.G.
şi anularea deciziei nr. 2011 din 15 aprilie 2004 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri în
recursul declarat de inculpaţi şi părţile civile împotriva deciziei de restituire nr. 292/Ap
din 17 octombrie 2003 a Curţii de Apel Braşov.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., în
cauză pronunţându-se două hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia.
În motivarea referatului s-a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 161/S din 4
aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Braşov, s-a dispus condamnarea inculpaţilor
V.P. şi I.G. pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi a celei de
tâlhărie.
Prin aceeaşi hotărâre s-au admis, în parte, acţiunile civile formulate de părţile
civile C.M., M.C., C.E., I.V. şi T.A., inculpaţii fiind obligaţi în solidar la despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii şi părţile civile, cauza
fiind înregistrată la Curtea de Apel Braşov. Prin decizia penală nr. 292/Ap din 17
octombrie 2003 s-au admis apelurile declarate de inculpaţi şi de părţile civile,
dispunându-se restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, conform
art. 333 C. proc. pen., în vederea completării urmăririi penale.
Această decizie a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Braşov şi părţile civile.
Prin decizia nr. 2011 din 15 aprilie 2004 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, s-a dispus admiterea recursurilor declarate de
414
parchet şi părţile civile, casarea deciziei penale nr. 292/Ap din 17 octombrie 2003 a
Curţii de Apel Braşov şi menţinerea sentinţei penale nr. 161/S/2003 a Tribunalului
Braşov.
În opinia parchetului, decizia nr. 2011 din 15 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, este nelegală, întrucât admiţând recursurile, trebuia
să caseze decizia pronunţată de instanţa de apel în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct.
2 lit. c) C. proc. pen. şi să dispună trimiterea cauzei la instanţa de apel, respectiv
Curtea de Apel Braşov, pentru continuarea judecăţii. Această soluţie se impunea,
întrucât apelul soluţionat de instanţa de control judiciar a vizat incidente de procedură
şi nu a rezolvat fondul cauzei.
În raport cu aceste elemente, parchetul a apreciat că decizia penală nr.
292/Ap din 17 octombrie 2003 a Curţii de Apel Braşov şi decizia nr. 2011/2004 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, nu se pot concilia, întrucât prima nu
evocă fondul cauzei, iar cea de-a doua a atribuit caracter definitiv unei hotărâri care
nu a fost examinată în apel.
Cererea de revizuire este nefondată.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea are ca obiect numai hotărârile
penale definitive, trecute în puterea lucrului judecat, scopul ei fiind acela de reparare
a erorilor judiciare, de anulare a hotărârilor care au consacrat eroarea judiciară şi
pronunţarea unei noi hotărâri care să reflecte adevărul.
Cum revizuirea este un remediu procesual menit să înlăture erorile de fapt pe
care le conţin hotărârile judecătoreşti, nu pot fi supuse revizuirii decât hotărârile prin
care s-a rezolvat fondul cauzei, instanţa soluţionând atât acţiunea penală -
pronunţând o hotărâre de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului
penal - cât şi acţiunea civilă alăturată raportului juridic de drept penal.
Per a contrario, nu conţin o rezolvare a fondului cauzei şi deci nu sunt
susceptibile de revizuire hotărârile pronunţate în materia conflictelor de competenţă,
încheierile prin care se admite sau se respinge o cererea de abţinere ori de recuzare,
hotărârile de dezinvestire - în rândul acestora intrând hotărârile prin care instanţa
restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale ori pentru completarea
urmăririi penale (dispoziţiile art. 333 C. proc. pen. fiind abrogate prin intrarea în
vigoare a Legii nr. 356/2006) - hotărârile pronunţate în faza de executare, hotărârile
pronunţate în căile extraordinare de atac şi care nu implică o rezolvare a fondului.
415
În ceea ce priveşte revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e)
C. proc. pen. - când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti nu se pot concilia -
trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: să existe două sau mai multe hotărâri
definitive şi hotărârile să nu se poată concilia.
Cu privire la prima condiţie, aceasta se consideră realizată numai dacă este
vorba de două sau mai multe hotărâri penale definitive care conţin o rezolvare a
fondului cauzei.
Pe cale de consecinţă, nu pot forma obiectul unei cereri de revizuire, pentru
caz de inconciliabilitate, o hotărâre de desesizare prin restituirea cauzei procurorului
şi o hotărâre care a rezolvat fondul cauzei.
Cât priveşte cea de-a doua condiţie, starea de inconciliabilitate poate exista
în următoarele ipoteze: hotărârile se referă la aceeaşi faptă şi la făptuitori diferiţi,
hotărârile se referă la acelaşi făptuitor şi la fapte diferite sau hotărârile se referă la
fapte şi făptuitori diferiţi.
În cauza de faţă, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile expuse anterior.
Astfel, prin decizia penală nr. 292/Ap din 17 martie 2003 pronunţată de
Curtea de Apel Braşov s-a dispus admiterea apelurilor declarate de inculpaţi şi de
părţile civile, desfiinţarea sentinţei şi, în temeiul art. 333 C. proc. pen., restituirea
cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, întrucât din administrarea probelor
şi din dezbateri a rezultat că urmărirea penală nu este completă.
Această hotărâre nu a rezolvat fondul cauzei, fiind o hotărâre de desesizare
care nu poate forma - aşa cum s-a arătat - obiectul unei cereri de revizuire întemeiată
pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.
Pe cale de consecinţă, cum în speţă nu au fost pronunţate două hotărâri
judecătoreşti definitive care să rezolve fondul unei cauze - nefiind astfel îndeplinite
cele două condiţii cerute de legea procesual penală - cererea de revizuire a fost
respinsă ca nefondată.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. LX (60)
din 24 septembrie 2007
416
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 574 din 30/07/2008
Dosar nr. 31/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu
dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu
privire la modul de soluţionare a cererii de revizuire în cazul în care motivul invocat
nu se încadrează în cazurile prevăzute expres şi limitativ de art. 394 din Codul de
procedură penală.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr.
304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în
funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul
de a se stabili că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât
cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală este inadmisibilă.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu modul de soluţionare a cererilor de revizuire în cazul în care motivul
invocat nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură
penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în
mod diferit.
Astfel, unele instanţe au respins cererea de revizuire ca fiind nefondată, apreciind
că absenţa cazurilor prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală
caracterizează ca neîntemeiată critica ce se tinde a fi adusă hotărârilor judecătoreşti
definitive pe calea acestei acţiuni în justiţie, iar alte instanţe au respins cererea de
417
revizuire ca inadmisibilă atunci când cazul invocat de revizuient nu se regăseşte în
cele prevăzute expres şi limitativ de art. 394 din Codul de procedură penală.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 393 din Codul de procedură penală, hotărârile judecătoreşti definitive
pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.
Din prevederile art. 394 din Codul de procedură penală rezultă că "revizuirea poate
fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la
soluţionarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie
mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost
declarat fals;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat
acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire
se cere;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia".
Din conţinutul prevederilor menţionate rezultă caracterul de cale extraordinară de
atac al revizuirii, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare comise cu privire
la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii
de către instanţă a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri
conforme cu legea şi adevărul.
Cererea de revizuire se soluţionează în mai multe etape, prima dintre acestea
fiind, conform art. 403 din Codul de procedură penală, admiterea în principiu, etapă
în care instanţa verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale, respectiv
al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi
atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere.
Această fază a admiterii în principiu priveşte examinarea admisibilităţii exercitării
unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării
acelui drept.
Cum în etapa admiterii în principiu instanţa nu se implică în niciun fel în verificarea
fondului cauzei deduse judecăţii, soluţia dată de aceasta nu poate fi decât de
respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire în cazul în care ea nu se întemeiază
pe vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 394 din Codul de procedură penală.
418
Din reglementările de ansamblu cuprinse în art. 393-406 din Codul de procedură
penală rezultă că soluţionarea cererii de revizuire parcurge două etape, respectiv cea
a admiterii în principiu, atunci când aceasta îndeplineşte condiţiile cerute de lege, şi
aceea a rejudecării cauzei după admiterea în principiu.
De aceea, a considera că în procedura admiterii în principiu, prevăzută în art. 403
din Codul de procedură penală, în ipoteza absenţei cazurilor prevăzute de art. 394
din acelaşi cod, ar trebui pronunţată o soluţie de respingere a cererii ca nefondată ar
echivala cu crearea unui paralelism nepermis cu soluţiile ce se pot pronunţa după
rejudecare potrivit art. 406 alin. 4 din Codul de procedură penală.
Or, soluţia de respingere a cererii de revizuire ca nefondată nu ar putea fi adoptată
decât în etapa a doua, aceea a rejudecării după admiterea în principiu, întrucât altfel
ne-am afla în faţa unei contradicţii lipsite de sens între cele două etape ale revizuirii,
care s-ar reduce astfel la una singură.
De altfel, din întreaga reglementare privind soluţionarea cererii de revizuire în faţa
instanţei rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de a contopi cele două faze
menţionate.
Prin urmare, în etapa admiterii în principiu ca judecată de admisibilitate, soluţiile ce
pot fi pronunţate sunt fie admiterea în principiu a cererii de revizuire, prin încheiere,
conform art. 403 alin. 3 teza I din Codul de procedură penală fie respingerea cererii
ca inadmisibilă, prin sentinţă, conform art. 403 alin. 3 teza a II-a din acelaşi cod.
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează
a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că este inadmisibilă cererea de
revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute în art. 394 din
Codul de procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
419
Stabilesc că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile
prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală este inadmisibilă.
Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei
Revizuire. Cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile
extraordinare de atac. Revizuirea
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- revizuire
420
- cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.
C. proc. pen., art. 394 alin. (1) lit. e)
Revizuirea pentru cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.,
referitor la existenţa a două sau mai multor hotărâri judecătoreşti definitive care nu
se pot concilia, poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin
care s-a rezolvat fondul cauzei. În consecinţă, revizuirea întemeiată pe dispoziţiile
art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu poate fi exercitată împotriva unei hotărâri
penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei şi a unei rezoluţii de neîncepere
a urmăririi penale, întrucât rezoluţiile procurorului de neîncepere a urmăririi penale
nu constituie hotărâri penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3835 din 21 noiembrie 2008
Prin sentinţa penală nr. 212 din 19 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a
respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de condamnatul D.I.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, prin cererea sa,
condamnatul a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 24/2006 a Tribunalului Dolj,
definitivă prin decizia penală nr. 5631/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, invocând că prin rezoluţia nr. 129/P/2005, Direcţia Naţională Anticorupţie a
dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D.I., V.M. şi T.I., această soluţie vizând
aceleaşi fapte pentru care s-a dispus condamnarea sa prin sentinţa a cărei revizuire
o solicită. De asemenea, a invocat că în cauză este vorba de fapte şi împrejurări noi,
potrivit cazului de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece
martora R.A. a dat o declaraţie notarială din care rezultă că s-a împăcat cu
revizuientul, iar acesta nu-i datorează nicio sumă de bani.
Instanţa de fond a reţinut că cererea de revizuire nu este fondată, rezoluţia
Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizând alte fapte, iar declaraţia notarială a martorei
fiind irelevantă.
Prin decizia nr. 99 din 11 iulie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova,
Secţia penală, s-a respins ca nefondat apelul declarat de revizuientul condamnat.
Recursul declarat de revizuientul condamnat este neîntemeiat.
421
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând actele şi lucrările dosarului, reţine
că în mod corect ambele instanţe au respins ca nefondată cererea de revizuire
formulată.
În ceea ce priveşte incidenţa cazului prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.
pen., s-a constatat, corect, că în cauză nu poate fi vorba de descoperirea unor fapte
sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţe la soluţionarea cauzei, care să
poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.
Declaraţia notarială a numitei R.A. nu conduce la concluzia că revizuientul nu a
solicitat şi nu a primit de la această denunţătoare suma de 20.000 de euro, aspect
pe deplin dovedit de probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării
judecătoreşti, ci atestă numai împrejurarea că în momentul autentificării actului
notarial, respectiv la 13 decembrie 2006, acesta nu datora nicio sumă de bani
numitei R.A.
Nici motivul de revizuire vizând cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc.
pen. nu este fondat, cum corect au apreciat şi argumentat instanţele de fond şi apel.
Astfel, s-a reţinut că revizuirea este un remediu procesual menit să înlăture
erorile de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti. Prin urmare, nu pot fi supuse
revizuirii decât hotărârile prin care s-a rezolvat fondul cauzei, instanţa soluţionând
atât acţiunea penală, pronunţând o hotărâre de condamnare, de achitare sau de
încetare a procesului penal, cât şi acţiunea civilă alăturată acesteia.
Nu conţin o rezolvare a fondului cauzei şi, deci, nu sunt susceptibile de
revizuire, rezoluţiile procurorului prin care se dispune neînceperea urmăririi penale,
acestea nefiind „hotărâri penale definitive” în sensul prevederilor art. 394 C. proc.
pen.
În ceea ce priveşte revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C.
proc. pen. - când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot
concilia - trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: să existe două sau mai multe
hotărâri definitive şi hotărârile să nu se poată concilia.
Cu privire la prima condiţie, aceasta se consideră realizată numai dacă este
vorba de două sau mai multe hotărâri penale definitive care conţin o rezolvare a
fondului cauzei.
Revizuientul a invocat neconcilierea dintre sentinţa penală nr. 24/2006 a
Tribunalului Dolj, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi
422
penale din 29 mai 2007 dată în dosarul nr. 129/P/2005 al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acesta pentru
infracţiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000.
Soluţia adoptată prin rezoluţia menţionată vizează, însă, alte fapte de corupţie,
pentru care s-a dispus disjungerea prin rechizitoriul întocmit la data de 7 iulie 2005,
iar această rezoluţie nici nu îndeplineşte condiţiile unei hotărâri penale definitive,
care să conţină o rezolvare a fondului cauzei.
În mod corect, s-a apreciat că nu pot forma obiectul unei cereri de revizuire,
pentru cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., o hotărâre prin care a
fost soluţionat fondul cauzei şi o rezoluţie a procurorului prin care s-a dispus
neînceperea urmăririi penale.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b)
C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul condamnat.
Revizuire. Hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia. Condiţii
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile
extraordinare de atac. Revizuirea
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- revizuire
423
- hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia
C. proc. pen., art. 394 alin. (1) lit. e)
Cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., referitor la
existenţa a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot
concilia, presupune pronunţarea a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti
definitive care se exclud. Nu este incident cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin.
(1) lit. e) C. proc. pen., în situaţia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de
achitare şi a unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, pentru infracţiuni
de luare de mită, săvârşite de aceeaşi persoană, la aceeaşi dată, dar în exercitarea
atribuţiilor de control la persoane juridice diferite, întrucât hotărârile judecătoreşti
definitive - de achitare şi de condamnare - nu se exclud, nereferindu-se la aceeaşi
faptă, ci la fapte diferite.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4043 din 3 decembrie 2009
Prin sentinţa penală nr. 153 din 9 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul
Olt au fost respinse cererile de revizuire formulate de revizuientul condamnat M.I., ca
neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Tribunalul Olt, prin sentinţa penală nr. 66 din 26 martie 2007, în baza art. 10
alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului M.I. şi aplicarea unei
amenzi administrative în cuantum de 1.000 lei pentru infracţiunea de luare de mită
prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Curtea de apel Craiova, prin decizia nr. 201 din 1 noiembrie 2007, a admis
apelul declarat de procuror, a desfiinţat în parte sentinţa atacată cu privire la
revizuientul M.I. şi, în baza art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.,
l-a condamnat pe inculpat la un an închisoare.
În baza art. 864 C. pen., s-a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a
pedepsei de un an aplicată prin sentinţa penală nr. 1053 din 9 septembrie 2003 a
Judecătoriei Slatina, urmând ca revizuientul să execute şi această pedeapsă prin
privare de libertate.
424
În total, s-a dispus ca revizuientul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală nr. 1459 din 21 aprilie
2008, a respins, ca nefondat, recursul declarat, între alţii, de revizuientul M.I.
Condamnatul M.I. a formulat 5 cereri de revizuire penală.
În cererea de revizuire din 6 noiembrie 2008, a fost invocat, în sensul
dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., motivul de revizuire că prin două
hotărâri judecătoreşti definitive s-au pronunţat soluţii contradictorii, respectiv s-a
dispus achitarea inculpatului, iar prin alta condamnarea acestuia.
Examinând cererile de revizuire prin prisma sentinţei instanţei de fond şi în baza
dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., instanţa a apreciat că motivele invocate de
revizuient nu se regăsesc în motivele strict prevăzute în art. 394 C. proc. pen. şi, în
consecinţă, au fost respinse.
Sub aspectul motivului de revizuire invocat de condamnat în sensul că există
două hotărâri judecătoreşti definitive unde s-au pronunţat soluţii contradictorii,
instanţa a reţinut că, prin decizia penală nr. 203 din 6 noiembrie 2007, Curtea de
Apel Craiova a admis apelul declarat de revizuientul M.I. şi a dispus achitarea
acestuia în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea unei alte
infracţiuni de luare de mită, respectiv la data de 30 iunie 2006 - denunţător F.M.
Neexistând identitate între infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea şi
fapta pentru care s-a dispus achitarea, nu s-a putut reţine existenţa motivului de
revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., astfel că cererile de
revizuire formulate de inculpat au fost respinse.
Prin decizia nr. 99 din 8 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, a fost respins apelul declarat de revizuientul M.I. împotriva sentinţei
penale nr. 153 din 9 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Olt, ca nefondat.
În privinţa cazului de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.,
invocat de revizuient, instanţa de apel a constatat că, prin decizia penală nr. 35 din
29 februarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 6072/104/2006 al Curţii de Apel Craiova,
definitivă prin decizia penală nr. 3331 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi decizia penală nr. 203 din 6 noiembrie 2007 pronunţată în
dosarul nr. 6071/104/2006 al Curţii de Apel Craiova, definitivă prin decizia penală nr.
2638 din 5 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuientul a fost
achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi,
425
respectiv, art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru
infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 78/2000.
Cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu este
incident în cauză, întrucât nu s-a constatat existenţa mai multor hotărâri judecătoreşti
definitive care nu se pot concilia.
Cele două decizii penale menţionate, precum şi decizia penală prin care
revizuientul a fost condamnat, nu au privit aceeaşi faptă care să fi fost eventual
săvârşită de revizuient, ci fapte diferite, aşa cum a rezultat din motivarea deciziilor
penale.
Având în vedere considerentele de mai sus, curtea de apel, în temeiul art. 379
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins apelul formulat, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs revizuientul
condamnat M.I.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul revizuient condamnat a solicitat,
în esenţă, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) raportat la art. 407 C. proc. pen., admiterea
recursului, casarea sentinţei penale nr. 153 din 9 decembrie 2008 pronunţată de
Tribunalul Olt şi a deciziei penale nr. 99 din 8 mai 2009 pronunţată de Curtea de
Apel Craiova şi a se dispune rejudecarea de către instanţa de fond, Tribunalul Olt, a
cererii de revizuire.
Potrivit prevederilor art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., revizuirea poate fi
cerută când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Până în prezent nici legiuitorul şi nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au
definit noţiunea de hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia.
Dreptul de a cere revizuirea hotărârii definitive este exercitat în condiţiile dispoziţiilor
prevăzute în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., pentru asigurarea pronunţării unor
hotărâri legale, care să certifice interpretarea unitară, stabilă a legii. Faţă de această
împrejurare, a solicitat să se constate că există două hotărâri judecătoreşti definitive,
contradictorii, cu privire la situaţii de fapt identice, care au fost rezolvate în mod
diferit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin interpretarea diametral opusă a
textelor legale în vigoare, ceea ce nu este permis de logica juridică şi de principiile
procedurale.
426
Examinând recursul declarat de recurentul revizuient condamnat M.I. împotriva
deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie apreciază recursul ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la
soluţionarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie
mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost
declarat fals;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a
efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei
revizuire se cere;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi motivat instanţa de apel şi-a
însuşit, la rândul ei, argumentele primei instanţe, constatând că motivul referitor la
existenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive unde s-au pronunţat soluţii
contradictorii nu a putut fi reţinut, întrucât nu există identitate între infracţiunea pentru
care s-a dispus condamnarea şi fapta pentru care s-a dispus achitarea inculpatului
M.I., aşa încât nu s-a putut reţine cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e)
C. proc. pen., astfel că cererile de revizuire formulate de revizuient au fost respinse.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că instanţa de apel a făcut un
examen propriu asupra cererilor revizuientului şi a motivelor invocate de acesta în
apel, constatând, în privinţa cazului de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C.
proc. pen., că prin decizia penală nr. 35 din 29 februarie 2008 pronunţată în dosar nr.
6072/104/2006 al Curţii de Apel Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 3331 din
21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia penală nr. 203 din 6
noiembrie 2007 pronunţată în dosar nr. 6071/104/2006 al Curţii de Apel Craiova,
definitivă prin decizia penală nr. 2638 din 5 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, revizuientul a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la
art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi, respectiv, art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) şi (2) C.
pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
427
În raport cu cele arătate, prima instanţă de control judiciar a stabilit că
dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză, întrucât nu
a constatat existenţa mai multor hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot
concilia, precum şi faptul că cele două decizii penale şi decizia penală prin care
revizuientul a fost condamnat nu au privit aceeaşi faptă care să fi fost eventual
săvârşită de revizuient, ci fapte diferite, aşa cum a rezultat din motivarea deciziilor
penale.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza propriului examen
asupra motivelor invocate, în recurs, de către recurentul revizuient condamnat M.I.,
constată nu pot fi avute în vedere apărările invocate de acesta, referitoare la cazul
de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. privind inconciliabilitatea
a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive, în contextul cauzei, deoarece
nu sunt îndeplinite condiţiile pentru incidenţa acestui caz de revizuire.
Potrivit cazului de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.,
acesta vizează hotărâri definitive ale instanţelor penale privind fondul cauzei, în
sensul unor pronunţări diferite asupra existenţei faptei, a săvârşirii ei de către
inculpat şi a vinovăţiei acestuia, iar inconciliabilitatea hotărârilor definitive înseamnă
că se exclud una pe alta.
Altfel spus, inconciliabilitatea unor hotărâri definitive se referă la faptul că printr-o
hotărâre se constată existenţa unei fapte, iar printr-o altă hotărâre se neagă expres
existenţa acesteia, deci aceeaşi faptă cu inculpaţi diferiţi sau într-o cauză este
condamnat ca autor unic al faptei un inculpat, iar în altă cauză este condamnat tot ca
unic autor un alt inculpat pentru aceeaşi faptă, ori chiar şi în cazul unui singur
inculpat, dar cu privire la fapte diferite, în sensul condamnării inculpatului pentru o
faptă săvârşită într-o anumită zi şi la o anumită oră, care face inconciliabilă
condamnarea sa pentru o altă faptă, săvârşită într-o altă localitate, în aceeaşi zi şi
oră, deoarece nu este posibilă prezenţa aceleiaşi persoane în acelaşi moment în
localităţi aflate la distanţe apreciabile.
Din examinarea cauzei rezultă că prin sentinţa nr. 66 din 26 martie 2007 a
Tribunalului Olt, Secţia penală, ce a fost modificată prin decizia nr. 201 din 1
noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală, prin această din urmă
decizie inculpatul M.I. a fost condamnat la o pedeapsă principală de un an
închisoare, pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen.
raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (faptă comisă la 30 iunie 2006 ca
428
urmare a unui control la societatea comercială C.), fiind revocată suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere de un an închisoare aplicată prin sentinţa
penală nr. 1053 din 9 septembrie 2003 a Judecătoriei Slatina - hotărâre rămasă
definitivă prin decizia nr. 1459 din 21 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţia penală, prin respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate în cauză.
Prin sentinţa nr. 65 din 26 martie 2007 a Tribunalului Olt, Secţia penală,
pronunţată în dosarul nr. 6071/104/2006, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.
10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. şi art. 181 C. pen., a fost achitat inculpatul M.I. pentru
infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea
nr. 78/2000 (fapta pretins a fi comisă la data de 3 iulie 2006 ca urmare a controlului
efectuat la magazinul societăţii comerciale M.), sentinţă ce a fost modificată prin
decizia nr. 203 din 6 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală, în
sensul admiterii apelului declarat de inculpatul M.I., al desfiinţării sentinţei şi, în baza
art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., al achitării
inculpatului pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7
alin. (1) din Legea nr. 78/2000 - hotărâre rămasă definitivă prin decizia nr. 2638 din 5
septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în sensul
respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de procuror.
Prin sentinţa nr. 176 din 26 octombrie 2007 a Tribunalului Olt, Secţia penală,
pronunţată în dosarul nr. 6072/104/2006, inculpatul M.I. a fost condamnat pentru
infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare
(fapta comisă la 3 iulie 2006 de inculpat ca urmare a controlului efectuat la
magazinul societăţii comerciale B.) şi în condiţiile art. 864 raportat la art. 83 C. pen. a
fost revocată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de un an
închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1053 din 9 septembrie 2003 a
Judecătoriei Slatina, inculpatul având de executat 4 ani închisoare ca pedeapsă
principală, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.
pen., a fost achitat inculpatul M.I. pentru fapta prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen.
raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (faptă pretins comisă de inculpat la
30 iunie 2006 ca urmare a controlului efectuat la societatea comercială E.), sentinţă
ce a fost modificată prin decizia nr. 35 din 29 februarie 2008 a Curţii de Apel Craiova,
Secţia penală, în sensul admiterii apelului inculpatului M.I., al desfiinţării în parte a
sentinţei şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,
429
al achitării inculpatului M.I. pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) şi (2) C.
pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 - hotărâre rămasă definitivă prin
decizia nr. 3331 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de procuror.
Or, aşa cum rezultă din considerentele celor trei sentinţe pronunţate, rămase
definitive, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie pentru existenţa cazului de
revizuire, prevăzută în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., şi anume aceea
referitoare la inconciliabilitatea hotărârilor rămase definitive, întrucât inculpatul M.I. a
fost condamnat şi, respectiv, achitat pentru fapte diferite, fie că aceea care a fost
comisă, fie că acelea care au fost pretins a fi săvârşite - aşa cum s-a evidenţiat mai
sus - s-au realizat ca urmare a unor controale efectuate la magazine aparţinând unor
societăţi diferite, ceea ce conferă unicitate fiecărei fapte; chiar dacă aceste controale
au fost efectuate în aceeaşi zi, ele s-au realizat succesiv la firme diferite, şi nu în
acelaşi timp, aşa încât nu se pot exclude unele pe altele.
Mai mult, controlul judiciar efectuat de către instanţe, ca urmare a exercitării
căilor ordinare de atac, a constatat în mod concret, potrivit considerentelor reţinute în
hotărârile pronunţate, fapta comisă sau faptele pretins a fi comise, în mod efectiv, de
către inculpat, arătând detaliat data fiecărei fapte şi societăţile comerciale la care s-
au efectuat controale, iar soluţiile adoptate, în fiecare din hotărârile pronunţate, s-au
circumscris limitelor învestirii instanţelor, aşa încât analiza mijloacelor de probă
administrate, faţă de criticile invocate, s-au referit strict la faptele cu care au fost
învestite, ceea ce înlătură susţinerea că prin hotărârile pronunţate au fost examinate
aceleaşi fapte, iar soluţiile au fost diferite, întrucât - aşa cum s-a precizat - faptele au
fost diferite şi succesive, neexistând inconciliabilitatea între hotărârile pronunţate.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art.
38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de
recurentul revizuient condamnat M.I. împotriva deciziei nr. 99 din 8 mai 2009 a Curţii
de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
430
IV. Drept administrativ
1. Actul administrativ
2. Exercitarea dreptului de apreciere de către autoritatea administrativă şi controlul judiciar al acesteia
3. Limitele controlului judiciar asupra exercitării dreptului de apreciere de către autoritatea publică
4. Impactul dreptului european asupra dreptului administrativ naţional şi asupra procedurii judiciare în domeniu
1. Actul administrativ
431
I. Act administrativ. Capacitatea administrativă a autorităţii emitente. Irelevanţa personalităţii juridice
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3092 /15 iunie 2007 Dosar nr.2692/1/2007
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. 1063/Com /2006, reclamanta S.C. „Transbus” S.A. a formulat plângere împotriva deciziilor nr. 2154; 2155; 2156; 2158; 2159/20.032006 şi Decizia nr.2157/20.03.2006 emise de pârâta Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Braşov.
În motivare reclamanta a arătat că prin deciziile sus menţionate, Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Braşov a hotărât suspendarea unei copii conforme a licenţei de transport pentru o perioadă de 30 de zile.
Reclamanta a mai arătat că fiecare copie conformă a licenţei de transport este asociată unui anumit vehicul şi că acel vehicul este asociat unui traseu, iar vehiculul nu poate circula fără copia conformă a licenţei de transport, astfel că pârâta Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Braşov, considerând că nu mai sunt îndeplinite condiţiile legale, a dispus suspendarea licenţei de transport potrivit art. 11 şi art.20 din Ordinul nr. 1987/2005.
Reclamanta, prin acţiunea formulată, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Ordinul 1987/2005 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi activităţilor conexe acestora raportat la art. 20 alin.2 din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere.
Prin sentinţa civilă nr.868/15 mai 2006 Tribunalul Braşov a admis excepţia competenţei materiale a acestei instanţe, şi pe cale de consecinţă s-a înaintat dosarul la Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Curtea de Apel, fiind sesizată cu soluţionarea cauzei după declinare, a pus în discuţia părţilor admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate şi prin încheierea de şedinţă din 22 august 2006, instanţa a sesizat Curtea Constituţională în vederea soluţionării acestei excepţii.
Prin decizia nr.912/5 decembrie 2006, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate.
Prin încheierea din 22 ianuarie 2007, instanţa de fond a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale a A.R. R. - Agenţia Braşov şi a lipsei calităţii procesuale pasive, acestea rămânând fără obiect, faţă de introducerea în cauză şi a pârâtei Autoritatea Rutieră Română .
Prin sentinţa nr. 11/F din 29 ianuarie 2007, Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâta A.R.R. Bucureşti şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.C. „Transbus” S.A. Braşov.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că din actele dosarului, rezultă că nu s-a efectuat acest demers necesar şi obligatoriu conform prevederilor art.7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
S-a reţinut că nu există niciun înscris şi nicio dovadă privind efectuarea plângerii prealabile de către reclamantă către Autoritatea Rutieră Română Bucureşti
432
sau către A.R.R.- Agenţia Braşov, cu privire la cele 8 decizii atacate, emise de pârâtă în 20 martie 2006, aspect recunoscut de apărătorul reclamantei în şedinţa publică la data de 23 octombrie 2006.
S-a apreciat că înserarea în alin.5 din decizia atacată a menţiunii că reclamanta „se poate adresa instanţei de contencios administrativ conform Legii nr. 554/2004”, conduce fără dubii la concluzia că se impune respectarea procedurii prevăzute de Legea specială 554/2004, cu privire la obiectul cererii, termenul de formulare, plângerea prealabilă, modalitatea de soluţionare, executarea hotărârilor etc.
A concluzionat Curtea de Apel Braşov, că obiectul cererii îl constituie anularea unor acte administrative, respectiv deciziile emise de A.R.R.-Agenţia Braşov, iar reclamanta nu a precizat expres nici un articol din legea nr. 554/2004 , ca temei de drept, ci legea în întregul său, ceea ce înseamnă că, inclusiv dispoziţiile art. 7 sunt aplicabile în speţă, în acest sens fiind şi practica unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C.”Transbus” S.R.L., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, fără a încadra în drept criticile formulate.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că sentinţa a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, în raport cu prevederile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, întrucât actul atacat a fost emis de o autoritate publică judeţeană.
Recurenta- reclamantă a criticat sentinţa şi în ceea ce priveşte admiterea excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile, arătând, în esenţă, că în materia contenciosului administrativ există şi reglementări speciale care derogă de la cadrul general instituit prin Legea nr.554/2004.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 3 mai 2007, intimata-pârâtă Autoritatea Rutieră Română a arătat că recurenta-reclamantă şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat lărgirea cadrului procesual, înţelegând să se judece şi cu Autoritatea Rutieră Română - autoritate centrală cu personalitate juridică, atrăgând incidenţa art.3 pct.1 Cod procedură civilă.
A mai arătat că sentinţa civilă nr.868 din 15 mai 2006, prin care Tribunalul Braşov şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Braşov, nu a fost atacată cu recurs în condiţiile art.158 alin.3 Cod procedură civilă, astfel încât a rămas irevocabilă.
Totodată, a arătat că potrivit H.G.nr.625/1998 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Rutiere Române, aceasta este o instituţie publică, având personalitate juridică, organism tehnic specializat al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului în domeniul transportului rutier. Agenţiile teritoriale sunt structuri fără personalitate juridică, organizate pentru îndeplinirea atribuţiilor în teritoriu, prin efectuarea de formalităţi administrative, dar aceasta nu înseamnă că le-au fost transferate responsabilităţile şi atribuţiile instituţiei centrale cu personalitate juridică, menţionate expres în H. G.nr.625/1998.
În susţinerea apărărilor sale, intimata-pârâtă a invocat, ca practică judiciară, Decizia nr.130 din 11 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care, într-un litigiu similar, s-a stabilit competenţa curţii de apel, în considerarea calităţii Autorităţii Rutiere Române de autoritate publică centrală.
Referindu-se la soluţia pronunţată de instanţa de fond, intimata-pârâtă a arătat că reflectă aplicarea corectă a art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004, în condiţiile
433
în care art.64 din O.U.G.-nr.109/2005 privind transporturile rutiere face trimitere expresă la prevederile Legii contenciosului administrativ.
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică al necompetenţei materiale a instanţei de fond, ce poate fi încadrat în prevederile art.304 pct.3 Cod procedură civilă, Înalta Curte îl consideră întemeiat, examinarea celeilalte critici devenind astfel inutilă.
Actele administrative supuse controlului de legalitate sunt decizii prin care Agenţia A.R.R.- Braşov a suspendat copiile conforme ale licenţei de transport Seria LP nr.0001912, în temeiul art.20 alin.2 din O.U.G.nr.109/2005 privind transporturile rutiere , coroborat cu prevederile art.11 din Normele privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora, aprobate prin OMTCT nr.1987/2005.
Potrivit art.11 alin.1 din Normele menţionate mai sus, sancţiunea suspendării copiei conforme a licenţei de transport se aplică de către agenţia teritorială a Autorităţii Rutiere Române.
Prin urmare, agenţiei teritoriale, structură deconcentrată a Autorităţii Rutiere Române, organizată conform art.7 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Autorităţii Rutiere Române, aprobat prin H.G.nr.625/1998, i-a fost conferită printr-un act normativ atribuţia de a aplica sancţiuni pentru abaterile grave de la reglementările în vigoare privind transportul rutier şi/sau protecţia mediului, enumerate în art.11 alin.2 din Normele aprobate prin OMTCT nr.1987/2005.
Autoritatea publică este definită de art.2 alin.1 lit.b din Legea nr.554/2004 ca fiind orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. În materia contenciosului administrativ nu este relevantă personalitatea juridică a autorităţii publice astfel definite, ci capacitatea ei de drept administrativ, constând în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, asigurând organizarea executării şi executarea în concret a legii.
Transpusă în plan procesual, capacitatea administrativă conferă capacitatea autorităţii publice de a sta în proces, indiferent dacă are sau nu personalitate juridică şi deci capacitate juridică în sensul civil al noţiunii, fapt ce produce efecte asupra modului de aplicare a criteriului rangului autorităţii emitente în determinarea instanţei competente.
Faptul că sentinţa prin care tribunalul a declinat competenţa către curtea de apel nu a fost recurată nu exclude incidenţa, în prezenta fază procesuală, a motivului de ordine publică prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă, aşa cum de altfel nu excludea nici admiterea, de către curtea de apel, a excepţiei de necompetenţă invocate de reclamantă şi declanşarea procedurii conflictului de competenţă.
Totodată, Curtea constată că existenţa unor decizii de speţă, în sens contrar, care produc efecte doar între părţile litigiului, nu constituie un argument consistent pentru respingerea recursului de faţă. În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar, important fiind să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă, concretizat în divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp, din cauza lipsei unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare (cauza Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii împotriva Franţei, nr.24846/1994, citată în hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în cauza Păduraru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr.514 din 14 iunie 2006).
434
În materia supusă analizei, decizia invocată în întâmpinare a fost urmată de o practică judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că agenţiile teritoriale ale A.R.R. sunt autorităţi publice potrivit art.2 alin.1 lit.b din Legea nr.554/2004 şi au capacitatea de a sta în nume propriu în instanţă în calitate de autorităţi emitente ale actelor contestate, în virtutea capacităţii lor de drept administrativ.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul şi în temeiul art.312 alin.6 Cod procedură civilă, va casa sentinţa, cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Braşov , care urmează să analizeze toate celelalte susţineri şi apărări ale părţilor.
II. Emiterea actului administrativ. Durata procedurii administrative. Termenul rezonabil. Criterii
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.939/19 februarie 2010 Dosar nr.4032/2/2009
A. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţePrin sentinţa civilă nr. 3264 din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul..., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, pe cale de consecinţă , a obligat pârâţii să procedeze la desemnarea evaluatorului conform procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, aşa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acestora din urmă la desemnarea unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că, deşi Legea nr. 247/2005 nu stabileşte un termen pentru finalizarea procedurii administrative, acest fapt nu poate constitui un impediment în nesoluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererii sale privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în ... şi transmiterea dosarului la un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive iar pârâta, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
435
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prima instanţă a constatat că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, această excepţie va fi analizată ca o apărare de fond întrucât, cererea reclamantului a fost adresată acestei autorităţi având astfel legitimitate procesuală în cauză.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că autorităţile pârâte au primit din luna aprilie 2009 dispoziţia însoţită de întreaga documentaţie , în vederea evaluării şi acordării titlului de despăgubire.
A mai reţinut instanţa că de la data înregistrării dosarului şi până la data soluţionării prezentei cauze a trecut un interval de 6 luni în care autorităţile pârâte nu au repartizat dosarul unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, potrivit procedurii premergătoare acordării de despăgubiri, reglementată de Legea nr.247/2005.
2. Recursurile pârâţilorÎmpotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, pârâţii
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
2.1. Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a criticat sentinţa în temeiul art.3041 Cod procedură civilă, solicitând modificarea ei în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În dezvoltarea motivului invocat, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a arătat că în cadrul procedurii administrative reglementate de Titlul VII din Legea nr.247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, competenţa emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi a efectuării operaţiunilor administrative prealabile – printre care se numără şi desemnarea evaluatorului – revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
2.2. Recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii formulate împotriva sa ca neîntemeiată, pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă.
În esenţă, recurenta-pârâtă a făcut o expunere rezumativă a principalelor etape care trebuie parcurse în cadrul procedurii administrative prevăzute de titlul VII al Legii nr.247/2005 şi a arătat că în cauza supusă judecăţii, cu ocazia analizării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului s-a constatat că dosarul trebuie completat cu un act de proprietate al autorilor reclamantului, în lipsa căruia nu se poate trece la etapa evaluării.
Recurenta-pârâtă a făcut referire şi la prevederile Deciziei nr.2815 din 16 septembrie 2009, conform cărora dosarele privind acordarea de despăgubiri, în măsura în care se constată că sunt complete, vor fi transmise spre evaluare în ordinea înregistrării acestora la Secretariatul Comisiei Centrale şi a arătat că în speţă nu a fost încălcat termenul rezonabil calculat în funcţie de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente ori importanţa litigiului pentru reclamant.
436
B. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilorExaminând cauza prin prisma motivelor invocate în cele două cereri de recurs
şi a prevederilor art.3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că numai recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor este fondat, aşa cum rezultă din considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante.
1.1. În ceea ce priveşte recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Acţiunea reclamantului are ca temei refuzul nejustificat de efectuare a unei operaţiuni administrative premergătoare deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în cadrul procedurii administrative reglementate de Titlul VII din Legea nr.247/2005.
Potrivit art.13 alin.(1) din acest act normativ, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit legii se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are ca principale atribuţii, pe acelea de a dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire şi de a lua măsurile legale necesare în acest sens.
Totodată, art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 prevede, în alineatele (4)-(6), că pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale verifică legalitatea respingerii cererii de restituire în natură şi trimite dosarele la evaluatorul sau la societatea de evaluatori desemnată, în vederea întocmirii raportului de evaluare care va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire şi în baza căruia Comisia Centrală va emite titlu de despăgubire, conform alineatului (7) al aceluiaşi articol.
Rezultă de aici că entitatea titulară de drepturi şi obligaţii în raportul de drept administrativ dedus judecăţii este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor iar nu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care are atribuţii distincte, de coordonare a procesului de acordare a despăgubirilor şi de emitere a titlurilor de plată şi titlurilor de converse în etapa valorificării titlurilor de despăgubire, potrivit art.131 şi art.181- 189 din actul normativ menţionat mai sus.
Prin urmare, motivul de recurs privind lipsa calităţii procesuale pasive a Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este fondat.
1.2. În ceea ce priveşte recursul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Calitatea intimatului-reclamant de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin dispoziţia nr.9228 din 11 decembrie 2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, care a fost înaintată, împreună cu documentaţia aferentă, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, primind numărul de înregistrare 43603/CC . Cu toate acestea, până la data sesizării instanţei dosarul nu fusese trimis încă unui evaluator, conform art.16 alin.(5) din Titlul VII al Legii nr.247/2005.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv conferă consistenţă soluţiei pronunţate de instanţa de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art.6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
437
Împrejurarea că Legea nr.247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidenţa acestui principiu, pentru că, având în vedere dispoziţiile art.20 din Constituţia României , normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanţie a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât şi în cadrul procedurii administrative.
Apărarea recurentei-pârâte, în sensul că dosarul cu propunere de despăgubiri era incomplet, nu poate fi reţinută, pentru că nu se bazează pe argumente solide, adresa nr.43603/CC din 15 iulie 2009, prin care Primarul Municipiului Bucureşti i-au fost solicitate unele înscrisuri în completare, fiind întocmită după înregistrarea acţiunii la instanţa de fond şi după primirea citaţiei pentru primul termen de judecată (dovada de îndeplinire a procedurii de citare poartă data de 10 iunie 2009, fila 21 dosar fond), având deci un evident caracter pro causa.
Mai mult, din conţinutul adresei respective rezultă că neclarităţile identificate de Comisie vizau, pe de o parte, o suprafaţă de numai 11,67 mp teren (diferenţa dintre cei 61.67 mp prevăzută în dispoziţia nr.9228 din 11 decembrie 2007 a Primarului Municipiului Bucureşti şi cei 50 mp menţionaţi într-o adresă cu nr.2904 din 27 iunie 2006 a S.C.”Titan AL” SA) şi, pe de altă parte, o pretinsă inadvertenţă între despăgubirile stabilite pentru apartamentul demolat prin procesul verbal de evaluare nr.599 din 8 iulie 1985, în cuantum de 79.975 lei (vechi) şi suma de 8 RON (exprimată în lei noi) menţionată în aceeaşi adresă nr.2904/2006 a S.C.”Titan AL” SA. În vederea eliminării neclarităţilor, prin declaraţie autentificată cu nr.601 din 28 iulie 2009 la BNPA Talomir Cristina şi Drăguţ Reli şi prin adresa înregistrată cu nr.220571 din 30 iulie 2009, intimatul-reclamant a precizat că a încasat despăgubirea de 79.975 lei vechi (aproximativ 8 RON) la data de 30 august 1985 şi că, din dorinţa de a nu mai întârzia finalizarea dosarului, renunţă la despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit pentru cei 11,67 mp teren în discuţie.
Aceste elemente, la care se adaugă vârsta înaintată a intimatului – reclamant, sunt relevante în analiza îndeplinirii criteriilor cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care tocmai autoritatea pârâtă le invocă în recurs - complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente şi importanţa litigiului pentru reclamant – şi constituie argumente pentru păstrarea sentinţei fondului sub aspectul obligării Comisiei la desemnarea evaluatorului.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recursAvând în vedere toate considerentele menţionate, în temeiul art.20 alin.(3) din
Legea nr.554/2004 şi al art.312 alin.(1) şi (3) Cod procedură civilă, Înalta Curte va admite recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii în contradictoriu cu aceasta pentru lipsa calităţii procesuale pasive, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei şi respingând totodată, ca nefondat, recursul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
3. a. Act administrativ emis de o persoană juridică de drept privat autorizată să presteze un serviciu public. Autoritate publică asimilată. b. Revocarea actului administrativ de către autoritatea emitentă. Limitele marjei de apreciere.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
438
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3319/29 iunie 2007 Dosar nr.6586/2/2006
Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa civilă nr.178 din 22 ianuarie 2007 Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C.”Băneasa Developments”, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA , a anulat adresa nr.93/5688 din 19 aprilie 2006, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, prin intrarea în vigoare a autorizaţiei nr.178 din 5 aprilie 2006.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că actul administrativ examinat a fost emis de pârâtă cu depăşirea limitelor puterilor sale discreţionare, ignorând dispoziţiile art.10 din autorizaţia nr.178/2006 emisă, de asemenea, de pârâtă, precum şi cele cuprinse în art.47 alin.5 şi 6 din O.G.nr.43/1997.
Chiar dacă legiuitorul a conferit expres un caracter revocabil actelor prin care se acceptă edificarea unei construcţii în zona drumului public, justificat prin interesul public major legat de exploatarea acestuia, totuşi, conchide judecătorul fondului, autoritatea pârâtă nu poate dispune intempestiv demolarea construcţiilor autorizate şi amenajarea de către reclamantă într-un timp foarte scurt (o zi), la standarde legale, a unui nou drum pentru accesul publicului. De altfel, se mai arată în sentinţă, pârâta nu a dovedit că măsura dispusă era necesară pentru finalizarea traficului pe DN.1 şi, în lipsa unei documentaţii corespunzătoare, invocarea nemulţumirii populaţiei nu poate constitui o justificare legală.
Anterior, prin încheierea din data de 20 noiembrie 2006, instanţa de fond a respins cele două excepţii invocate de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA prin întâmpinare, referitoare la inadmisibilitatea acţiunii şi la necompetenţa materială a curţii de apel.
Referitor la prima excepţie, instanţa de fond a considerat că este irelevantă calitatea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA de societate comercială pe acţiuni, atâta timp cât îi este îngăduit potrivit O.U.G. nr.84/2003 să emită acte în regim de drept public. Adresa nr.93/2006 reprezintă tocmai o manifestare de voinţă a pârâtei în vederea executării atribuţiilor ce-i revin ca administrator al drumurilor naţionale şi emitent, prin D.R.D.P. Bucureşti, al autorizaţiei nr.178 din 5 aprilie 2006.
Cât priveşte excepţia de necompetenţă materială, curtea de apel a respins-o indicând prevederile art.10 alin.1 teza a 2-a din Legea nr.554/2004.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs în termen legal pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA , invocând prevederile art.304 pct.4, 8 şi 9 Cod procedură civilă, precum şi art.3041 Cod procedură civilă.
Recurenta critică atât modul în care au fost soluţionate cele două excepţii invocate, cât şi fondul cauzei.
Arată că este o societate comercială cu capital de stat, potrivit O.U.G.nr.84/2003, neputând fi asimilată unei autorităţi publice, conform art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004. În aceste condiţii adresa atacată nu poate fi calificată ca fiind act administrativ.
439
Susţine că este o instituţie aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, şi de aceea nu poate fi considerată ca fiind o autoritate publică centrală, prevederile art.10 din Legea nr.554/2004 nefiind aplicabile.
Pe fondul cauzei, recurenta invocă depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond, prin aceea că statuând asupra măsurii dispuse iar nu asupra legalităţii actului, s-a subrogat în drepturile administratorului drumurilor naţionale, luând o serie de măsuri fără a avea atribuţii în domeniu.
Într-o critică distinctă recurenta arată că instanţa de fond a dat mai mult decât s-a cerut, analizând şi autorizaţia nr.178/2006 deşi aceasta nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.
În fine, într-un ultim motiv de recurs se invocă ignorarea principiului simetriei actelor juridice, în sensul că la momentul emiterii autorizaţiei nr.178/2006, intimata-reclamantă nu a cerut instanţei emiterea unei hotărâri judecătoreşti prin care acordarea autorizaţiei să-i fie justificată de emitent, cu atât mai mult cu cât nici nu avea calitatea de solicitant.
Or, la momentul revocării, în opinia recurentei, nu i se mai acceptă marja de apreciere şi i se impută nejustificat nemotivarea actului nr.93/5688 din 19 aprilie 2006, deşi acesta nu are altă menire decât să aducă la cunoştinţă o situaţie prevăzută în autorizaţie, în acord cu dispoziţiile art.52 din O.G.nr.43/1997.
În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi şi nu s-a formulat întâmpinare de către intimata S.C.”Băneasa Developments”.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum şi sub toate aspectele, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Prin autorizaţia nr.178 din 5 aprilie 2006 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA – Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, intimata-reclamantă S.C.”Băneasa Developments” a fost îndrituită să efectueze lucrarea „amplasarea şi/sau executarea lucrării Acces temporar din DN.1 spre incinta Centrului Comercial Băneasa în zona DN.1 Km.8+928 dreapta şi Km.9+285 dreapta”, aferentă Soluţiei de acces temporar la Centrul Comercial Băneasa (care includea şi accesul de ieşire în dispută).
Necontestat, având şi toate celelalte avize şi autorizaţii cerute de lege (între care acordul prealabil comun al C.N.A.D.N.R. şi al Direcţiei Poliţiei Rutiere din cadrul I.G.P., exprimat prin adresa nr.92/7504/2006, respectiv nr.16925/3/2006 şi acordul de principiu al D.G.P.M.B.- Brigada de Poliţie Rutieră dat prin adresa nr.633044 din 7 aprilie 2006), începând cu data de 11 aprilie 2006 a fost pusă în funcţiune instalaţia de semaforizare prevăzută în soluţia de acces temporar, fiind deschis accesul de intrare dinspre DN.1 către Centrul Comercial Băneasa şi de ieşire dinspre Centrul Comercial Băneasa în DN.1 înspre Bucureşti şi înspre Ploieşti.
După numai 8 zile, la data de 19 aprilie 2006 este emis de către recurentă actul atacat, adresa nr.93/5688/2006 prin care intimata este somată ca începând din aceeaşi zi: 19 aprilie 2006, să desfiinţeze instalaţia automată de semaforizare şi să dirijeze circulaţia, prin indicatoare rutiere, spre drumul existent în spatele centrului comercial, care debuşează în Aleea Privighetorilor.
Analizând cu prioritate, potrivit art.316 raportat la art.298, cu referire la art.137 alin.(1) – toate din Codul de procedură civilă – motivul de recurs referitor la soluţionarea excepţiilor invocate prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:
Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, astfel cum a fost concepută de recurentă, este motivată pe ideea că actul atacat nu este act administrativ, nefiind emis de o autoritate publică. Soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei, cu
440
motivarea că pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, este asimilată unei autorităţi publice, întrucât a fost autorizată să presteze un serviciu public, este corectă.
Într-adevăr, potrivit art.2 alin.(1) lit.b) teza a 2-a din Legea nr.554/2004 „sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.
Or, potrivit art.1 alin.6 din O.U.G.nr.84/2003 privind reorganizarea Administraţiei Naţionale a Drumurilor, „C.N.A.D.N.R. desfăşoară în principal activităţi de interes public naţional în domeniul administrării drumurilor naţionale”, respectiv este, potrivit art.9 din aceeaşi ordonanţă „administratorul drumurilor de interes naţional”.
De asemenea, potrivit art.6(3) din Statutul C.N.A.D.N.R., prevăzut în Anexa nr.1 a ordonanţei, în scopul realizării obiectului său de activitate, C.N.A.D.N.R. desfăşoară, între altele, următoarele activităţii: „pct.3.13. emite acorduri şi autorizaţii pentru instalaţiile, construcţiile şi panourile care se execută în zona drumurilor de interes naţional, în condiţiile legii”.
Coroborând toate aceste prevederi din O.U.G.- nr.84/2003 se poate concluziona, după cum a făcut-o şi judecătorul fondului, că recurenta este o persoană juridică de drept privat (societate pe acţiuni) autorizată să presteze serviciul public al administrării drumurilor naţionale, serviciu de interes naţional, fiind-i conferită prin lege puterea de a emite acte în regim de drept public, adică acte administrative.
Şi în ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă materială a curţii de apel, soluţia adoptată de instanţa de fond este legală.
Teza potrivit căreia aflându-se sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, recurenta nu poate fi considerată o „autoritate centrală” şi prin urmare nu poate fi atrasă competenţa curţii de apel, potrivit art.3 pct.1, Cod procedură civilă şi art.10 alin.(1) din Legea nr.554/2004, este lipsită de orice fundament.
Serviciul public de interes naţional al administrării drumurilor este prestat de recurentă pe întreg teritoriul ţării, iar Statutul acesteia, în art.1 alin.2, califică C.N.A.D.N.R. drept „persoană juridică română de interes strategic naţional”. Din perspectiva examinată este irelevantă împrejurarea că recurenta îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministerului de resort, ceea ce interesează fiind întinderea competenţelor sale de nivel naţional, după cum arată chiar denumirea sa: „companie naţională”.
Referitor la motivele ce vizează fondul cauzei, se constată că şi acesta sunt vădit nefondate.
În concepţia autorului motivelor de recurs, statuând asupra măsurii comunicate prin actul administrativ atacat instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă.
Instanţa de fond nu s-a „subrogat” în drepturile recurentei şi nu a dispus măsuri care intră în competenţa acesteia, ci, verificând legalitatea actului administrativ, potrivit art.18 alin.(1) şi (2) din Legea nr.554/2004 a constatat că este nelegal pentru motivele expuse, în principal pentru încălcarea art.47 alin.(5) şi (6) din O.G.nr.43/1997, privind regimul drumurilor, republicată, şi pentru exercitarea abuzivă a dreptului de apreciere, conferit prin art.10 din autorizaţia nr.178/2006.
De altfel, recurenta nu indică măsurile luate de instanţă, ci doar le afirmă generic. În condiţiile în care dispozitivul sentinţei se referă doar la anularea actului
441
administrativ şi la repunerea în situaţia anterioară, Înalta Curte consideră că acest motiv este străin de pricina examinată.
La fel, şi în ceea ce priveşte motivul prevăzut de art.304 pct.6 Cod procedură civilă, referitor la faptul că, analizând şi autorizaţia nr.178/2006 instanţa a dat mai mult decât a cerut reclamanta, se constată că nu are suport în soluţia pronunţată de instanţa de fond.
După cum s-a arătat deja în analiza motivului precedent instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii sale, fixate prin cererea de chemare în judecată.
Analizând probele administrate, inclusiv autorizaţia în discuţie – care, de fapt, a creat situaţia premisă, modificată prin actul administrativ atacat – instanţa de fond nu a făcut altceva decât să verifice condiţiile emiterii adresei nr.93/5688 din 19 aprilie 2006.
După raţionamentul recurentei, practic, orice act administrativ ar trebui examinat ut singuli, fără nici o corelaţie cu contextul legal şi faptic în care a fost emis ori adoptat, ceea ce este în mod evident contrar atât dispoziţiilor cuprinse în art.13 din Legea nr.554/2004 dar şi regulilor generale care guvernează administrarea probelor în procesul civil, prevăzut de art.167-171 Cod procedură civilă, aplicabile, în baza art.28 din Legea nr.554/2004 şi în materia contenciosului administrativ.
În fine, în cadrul ultimului motiv de recurs este greu de decelat o critică propriu-zisă. Consideraţia referitoare la principiul simetriei actelor juridice, cu trimitere directă la motivarea („justificarea” emiterii) autorizaţiei nr.178/2006 excede cauzei de faţă.
Cât priveşte susţinerea referitoare la ignorarea dreptului de apreciere al recurentei se constată că instanţa de fond a reţinut explicit în considerentele sentinţei existenţa acestui drept, numai că a considerat în mod just că prin emiterea actului administrativ examinat s-au depăşit limitele prevăzute de lege, intrându-se în sfera excesului de putere, astfel cum este acesta definit prin art.2 alin.(1) lit.m) din Legea nr.554/2004.
Este de necontestat că recurenta are dreptul de a modifica sau chiar revoca autorizaţia nr.178/2006, dar aşa cum se indică în chiar art.10 invocat, acest drept trebuie exercitat „în condiţiile legii”. Legea, în speţă, este art.47 alin.5 şi 6 din O.G.nr.43/1997, potrivit cu care administratorul drumului poate să ceară deţinătorului unei construcţii autorizate în zona drumurilor publice să o demoleze dacă măsura este impusă de „construirea, modernizarea, modificarea, întreţinerea sau exploatarea drumului public, precum şi de asigurarea condiţiilor pentru siguranţa circulaţiei” dar este obligat să-l înştiinţeze „cu cel puţin 3 luni înainte de începerea lucrărilor la drum, în cazul construcţiilor şi instalaţiilor acceptate cu caracter provizoriu”.
Este greu de conceput şi, în orice caz, nu a fost probat că într-un interval de timp foarte scurt (14 zile de la emiterea autorizaţiei şi 8 zile de la realizarea efectivă a accesului temporar) s-au schimbat datele tehnice şi faptice care au impus acordarea autorizaţiei nr.178/2006. Sintagma utilizată de recurent, „nemulţumirea populaţiei” faţă de valorile de trafic de pe DN.1, nu poate, în sine, să justifice emiterea actului administrativ în discuţie, întrucât nefiind însoţită de o documentaţie adecvată, studii specifice etc., este imposibil de verificat de instanţa de contencios administrativ.
În plus, şi recurenta nu a criticat acest considerent al instanţei de fond, nu a existat temei pentru desfiinţarea intempestivă (a doua zi de la comunicarea adresei nr.93/2006) a lucrărilor provizorii efectuate, deşi legea impunea înştiinţarea deţinătorului lucrării cu trei luni înainte.
442
Pentru aceste considerente, constatând că nu există motive pentru admiterea recursului de faţă, în temeiul art.312 alin.(1) va fi respins ca nefondat.
4. Motivarea actului administrativ. Rolul motivării. Coordonatele motivării. Repere ale jurisprudenţei comunitare.
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1580/11 aprilie 2008 Dosar nr.7070.3/42/2006
Prin acţiunea înregistrată la data de 9 iunie 2006, reclamantul..., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat a se anula actul numit „Fişa de evaluare a activităţii profesionale pe anul 2005” şi a se dispune acordarea calificativului „Foarte bine” în conformitate cu performanţele profesionale obţinute în anul 2005.
În motivarea acţiunii sale reclamantul a arătat că, prin actul atacat, emis de Curtea de Conturi – Camera de Conturi Buzău, a primit calificativul „satisfăcător”, la aprecierea subiectivă a directorului , calificativ care nu corespunde realităţii, fiind acordat netemeinic şi nelegal.
Reclamantul a susţinut că, începând cu anul 1993, a fost angajat de pârâtă, a primit numai calificative „F.B.”, iar ca urmare a actelor de control pe care le-a întocmit au fost recuperate la bugetul statului sau la bugetele locale sume importante.
A mai arătat reclamantul că toate actele de control întocmite în cursul anului 2005 au fost apreciate tot cu acelaşi calificativ, cu excepţia actului de control de la Primăria Buzău care a fost notat cu „nesatisfăcător” precum şi a altor două acte care au fost apreciate cu calificativul „bun” (la Primăria Municipiului Râmnicu Sărat şi Primăria Buda). A mai arătat că a fost şi sancţionat disciplinar cu avertisment, dar Tribunalul Buzău s-a pronunţat în sensul anulării deciziei de sancţionare, în consecinţă aceasta neputând fi luată în considerare.
În opinia reclamantului, notarea sa cu calificativul „satisfăcător” este nelegală în condiţiile în care colegi ai său au fost apreciaţi cu calificativul „foarte bine” deşi în anul 2005 nu au constatat nici un prejudiciu.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.Tribunalul Buzău- Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin
sentinţa nr.17209 din 2 octombrie 2006, în temeiul art.20 alin.(1) teza a II-a din Legea nr.554/2004 coroborat cu dispoziţiile art.3 pct.1 şi art.158 alin.(1) şi (3) din Codul de procedură civilă, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, reţinând, în esenţă, că reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că înţelege să conteste şi Hotărârea nr.66 din 3 mai 2005 prin care Curtea de Conturi a României a menţinut calificativul acordat de Camera de Conturi Buzău (instituţie fără personalitate juridică conform dispoziţiilor Legii nr.94/1992).
Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.19 din 8 februarie 2007, a admis în parte acţiunea reclamantului, a anulat fişa de evaluare a acestuia precum şi Hotărârea nr.66/2006 şi a respins ca
443
inadmisibil capătul de cerere privind acordarea calificativului „foarte bine” pentru anul 2005.
Ulterior, prin decizia nr.2826 din 31 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr.19 din 8 februarie 2007, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că este necesară administrarea unor noi probe, instanţa de fond pronunţându-se asupra acţiunii în lipsa unor înscrisuri esenţiale.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că deşi s-a invocat împrejurarea participării reclamantului la 13 acţiuni de control în cursul anului 2005, la dosar nu s-au depus acte doveditoare în acest sens. Nu au fost depuse constatările acestor controale şi evaluarea lor. De asemenea, aprecierile asupra contribuţiei sau lipsei de contribuţie a reclamantului la efectuarea controalelor nu au fost susţinute de probe, nu s-au depus la dosar constatările scrise ale celor care aveau obligaţia de a le efectua. S-a omis a se descrie în concret, pentru fiecare act în parte concluzia legată de nivelul cunoştinţelor profesionale ale reclamantului. S-a mai reţinut că, în speţă, nu s-a depus întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii actului atacat, urmând ca la rejudecarea cauzei, instanţa de fond să o aibă în vedere.
Rejudecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr.134 din 18 septembrie 2007, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nici în raport cu probatoriul suplimentar prezentat, reclamantul nu a reuşit să dovedească că pentru anul 2005 calificativul obţinut nu corespunde activităţii desfăşurate.
Instanţa de fond a mai reţinut că evaluarea activităţii reclamantului în anul 2005, controlor financiar la Camera de Conturi Buzău, a avut la bază atât Normele metodologice de evaluare emise sub nr. 15539/2005 cât şi evaluarea constatărilor echipelor de control din care făcea parte şi reclamantul, acte noi depuse la dosarul cauzei, după casare. Până în luna august 2005 inclusiv, rapoartele de control ale reclamantului au primit aviz favorabil din partea fostei conduceri a Camerei de Conturi Buzău, care, de fiecare dată, a dispus descărcarea de gestiune, situaţie confirmată atât prin actele depuse la dosar cât şi prin depoziţia martorului Popescu Marian, fost coleg de serviciu cu reclamantul. Martorul însă, şi-a încetat activitatea la Camera de Conturi Buzău în luna septembrie 2005, dată de la care nu mai avea cunoştinţă de calitatea activităţii profesionale desfăşurate de reclamant.
Din cuprinsul notelor cuprinzând aprecierea calităţii actului de control, întocmite la rapoartele de control începând cu luna septembrie 2005, rezultă însă o serie de deficienţe în ceea ce priveşte activitatea profesională a reclamantului, consemnându-se la 04.10.2005 de către directorul adjunct faptul că controlorii financiari nu au precizat legea sau altă reglementare legală încălcată pentru abaterea constatată în raportul de control întocmit la 16.09.2005, pentru Primăria municipiului Râmnicu Sărat, privind cheltuielile de aprovizionare în sumă de 31.524,14 RON, achitate nelegal către diverşi prestatori de servicii, fapt ce contravine normelor de control financiar ulterior şi de valorificare a constatărilor aprobate de plenul Curţii de Conturi prin hotărârea nr. 33/2003, pct. 48.1 lit.b.
Instanţa de fond a mai constatat că în aceeaşi notă, al doilea punct, se reţine că raportul anual privind finanţele publice pe 2004, nu respectă cadrul de raportare cu privire la finanţele publice transmis de S.C.F.U. cu adresa nr. 14224/31.05.2004. De asemenea, nota de apreciere din 23.11.2005, întocmită la raportul de control
444
din 31.10.2005 al echipei de control din cadrul căreia făcea parte şi reclamantul, consemnează 4 deficienţe majore în derularea controlului, incluzând încălcări de acte normative, stabilirea unui prejudiciu nereal, fără corespondent în actele existente la instituţia controlată, stabilirea răspunderii materiale în sarcina altor persoane fizice decât cele culpabile, încălcări de reglementări în vigoare la data efectuării plăţilor, evidenţierea existenţei unor pagube majore în patrimoniul instituţiei controlate, deşi era vorba doar de o reglare de sume interbugetare. Echipa de control constituită pentru verificarea activităţii Regiei Autonome Municipale Buzău, care-1 include şi pe reclamant întocmeşte la 21.12.2005 un raport care primeşte un calificativ foarte bun în nota de apreciere, dar cu două critici: prima, vizând neurmărirea tematicii specifice de control stabilită prin art. 27 din Legea nr. 94/1992, modificată şi completată, iar cea de a doua, privind neexaminarea ultimului act de control încheiat de entitatea verificată, precum şi neconsemnarea despre aceasta de către controlorii financiari.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa a solicitat ca probatoriu suplimentar copiile actelor de control întocmite de recurentul-reclamant în anul 2005 din care, în sine, nu rezultă nimic suplimentar faţă de probele administrate anterior, rezultatele acţiunilor de control precum şi modul de apreciere al acestora de către conducerea Camerei de Conturi fiind deja cunoscute de către instanţă.
Se mai susţine că motivaţiile invocate de instanţă în susţinerea sentinţei nr.134/18.09.2007 fac referire la aprecierile actelor de control formulate de directorul adjunct al Camerei de Conturi Buzău (care au făcut parte din probatoriul iniţial asupra căruia instanţa se pronunţase corect prin sentinţa nr. 19/08.02.2007) şi nu la probatoriul solicitat suplimentar, aşa cum ar fi fost legal.
În opinia recurentului, instanţa a reţinut în mod superficial că martorul audiat, „fost coleg cu reclamantul”, neglijând faptul ca acesta a fost directorul Camerei Conturi Buzău de la înfiinţarea instituţiei (mai 1993) şi până în luna decembrie 2005, calitate care îi conferă dreptul să emită o părere mult mai autorizată asupra activităţii profesionale a recurentului, decât a directorului adjunct care a întocmit aprecierea şi care a fost numit în această funcţie în luna octombrie 2005; deşi, în declaraţia sa, martorul a avut numai aprecieri pozitive la adresa recurentului, subliniind faptul că se clasează printre cei mai buni controlori financiari, instanţa nu a reţinut niciunul din aceste aspecte.
Se mai arată că instanţa a avut în vedere în expunerea de motive numai actele de control incriminate de pârâtă (care au fost întocmite în perioada septembrie - decembrie 2005, după schimbarea conducerii Camerei de Conturi Buzău) neglijând faptul că actele de control întocmite de recurent în perioada ianuarie - septembrie 2005 au fost toate apreciate cu calificativul F.B.; se consideră că un calificativ anual trebuie sa reflecte activitatea desfăşurată pe întregul an şi nu cea desfăşurata pe o perioada de trei luni.
Printr-un alt motiv de recurs se susţine că instanţa a reţinut în mod eronat faptul că recurentul-reclamant a încălcat Normele de control cu ocazia întocmirii actelor de control la Primăria Rm.Sarat, Primăria Buzău şi R.A.M.Buzau, întrucât:
- niciunul din cele trei acte de control nominalizate mai sus nu a fost restituit pentru refacere sau completare, aşa cum prevăd Normele de control în cazul când actele de control sunt întocmite în mod defectuos. Acest aspect este confirmat prin
445
conţinutul încheierilor pronunţate de completele care au analizat şi valorificat aceste acte de control şi care se găsesc anexate la dosarul cauzei;
- din cele trei acte de control, două au fost apreciate cu calificativul „F.B.” respectiv cele întocmite la Primăria Rm. Sarat şi R.A.M. Buzau;
- ca urmare a acestor trei controale, au fost recuperate efectiv importante sume bani reprezentând prejudicii, astfel: la Primăria Rm. Sarat peste 40.000 RON recuperaţi, în timpul controlului, la Primăria Buzău peste 180.000 RON recuperaţi în lunile decembrie 2005 şi ianuarie 2006, la R.A.M. Buzău peste 40.000 Ron recuperaţi în urma controlului, iar prejudiciul de peste 2.200.000 RON (constatat de recurent şi un alt coleg , din echipa de 4 controlori) face şi în prezent obiectul unei cercetări penale aflate pe rolul D.N.A. Ploieşti;
- deşi cele trei controale au fost efectuate în echipă (la Primăria Rm. Sarat -2 controlori, la Primăria Buzău - 3 controlori şi la R.A.M. Buzau - 4 controlori), numai recurentul-reclamant şi controlorul G. F. care a făcut parte din echipa de la Primăria Buzău au fost sancţionaţi disciplinar şi apreciaţi cu calificativul „satisfăcător”, ceilalţi controlori fiind apreciaţi cu calificativul „F.B.”; de altfel, instanţa nu a avut în vedere faptul că sancţiunea de „avertisment scris” pe care au primit-o recurentul-reclamant şi controlorul financiar G. F. pentru actul întocmit la Primăria Buzău, a fost anulată definitiv şi irevocabil de instanţa de judecată, hotărârile judecătoreşti doveditoare fiind anexate la dosarul cauzei;
- calificativele parţiale şi calificativul general acordate prin Fişa de evaluare, cât şi Hotărârea nr. 66/03.05.2006 a Comitetului de Conducere a Curţii de Conturi a României nu sunt motivate în vreun fel, deşi motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind o dubla funcţie - o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarului actului, care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, şi a instanţei pentru a realiza controlul său jurisdicţional verificând elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului. Pe cale de consecinţă, aşa cum corect a reţinut instanţa Î.C.C.J.- Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr.2454/11.05.2007 pronunţată în dosarul nr.7069/42/2006 (prin care s-a anulat Fişa de evaluare a activităţii profesionale pe anul 2005 a controlorului financiar..), sancţiunea pentru nemotivarea actului administrativ nu poate fi decât anularea lui.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, apreciind că acordarea calificativului „satisfăcător” este corectă şi legală, fiind în exclusivitate o prerogativă a angajatorului, singurul în măsură să aprecieze activitatea profesională a salariatului său, cu respectarea normelor legale aplicabile în domeniu şi a regulamentului intern.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi apărările formulate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art.3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Într-adevăr, Înalta Curte constată că, astfel cum intimata-pârâtă a arătat în întâmpinare, acordarea calificativelor este o prerogativă a angajatorului, motiv pentru care instanţa nu are competenţa de a acorda ea însăşi vreun calificativ. Prin urmare capătul de cerere prin care se solicită acordarea acestuia de către instanţă este inadmisibil.
Numai că procedura de acordare a calificativului, este supusă controlului judiciar, puterea discreţionară a angajatorului neputând depăşi limitele legalităţii, acest ultim aspect fiind de altfel recunoscut şi de intimata-pârâtă în întâmpinarea sa (fila 19 dosar recurs).
446
În cauză, Înalta Curte constată că nici în fişa de evaluare (filele 6-7 dosar nr.1619/2006) şi nici în Hotărârea nr.66 din 03 mai 2006 nu se motivează în detaliu calificativul acordat în baza criteriilor de evaluare din Normele Metodologice de evaluare a activităţii profesionale a salariaţilor Curţii de Conturi (nr.15539 din 27 octombrie 2000) . De asemenea, Înalta Curte constată că, în ipoteza în care se hotărăşte a se utiliza şi criterii suplimentare, acestea trebuie, pe de o parte, să fie clar precizate şi folosite în evaluarea activităţii tuturor angajaţilor pentru a înlătura orice posibilitate de discriminare, iar, pe de altă parte, să fie aduse la cunoştinţa angajaţilor la începutul perioadei evaluate.
Se mai constată că motivările concrete privind evaluările s-au formulat doar ulterior, în faţa instanţelor, în întâmpinările depuse la dosarele cauzei, dar iniţial, la emiterea actelor atacate nu s-a procedat la o descriere a constatărilor care au determinat calificativele pentru criteriile din fişă.
Aceasta în condiţiile în care este cunoscut că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută şi fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie sau de lege constituie exces de putere conform dispoziţiilor art.2 lit.m din Legea nr.554/2004.
Aşadar, Înalta Curte reţine că orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenţei de a emite acel act administrativ, ci şi din perspectiva posibilităţii persoanei şi a societăţii de a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării graniţelor dintre puterea discreţionară şi arbitrariu. A accepta teza potrivit căreia angajatorul nu trebuie să-şi motiveze deciziile, echivalează cu golirea de conţinut a esenţei democraţiei, a statului de drept bazat pe principiul legalităţii.
De altfel, şi în jurisprudenţa comunitară se reţine că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competenţa să efectueze revizuirea actului (cazul C -367/1995).
Astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. Mai mult, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrag nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (C-41/1969).
O detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi, în acelaşi timp, permite exercitarea de către Curte a controlului jurisdicţional (C-509/1993).
Postura participativă a cetăţeanului este astfel obligatoriu legată de principiile generale comunitare printre care şi cel al transparenţei, or, cea mai importantă cale de a conferi viabilitate acestor principii, inclusiv cel al justiţiei, este tocmai instituirea obligativităţii motivării actelor autorităţilor publice.
Şi Constituţia României prevede, în art.31 alin.(2), obligaţia autorităţilor publice de a asigura informarea corectă a cetăţeanului asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
447
Aceasta cu atât mai mult cu cât în speţă, astfel cum s-a arătat, efectele actului administrativ privesc dreptul la muncă, drept ce nu poate fi vătămat printr-un act nemotivat în sensul celor mai sus arătate.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond trebuia să reţină aspectul nemotivării actelor atacate, motivarea, reprezentând, astfel cum s-a arătat în cele ce preced o obligaţie generală a autorităţii publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela de transparenţă în profitul beneficiarului actului care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat precum şi acela de a conferi instanţei un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.
Cum în cauză instanţa de fond nu a avut în vedere aceste aspecte esenţiale, deşi este cunoscut că sancţiunea pentru nemotivarea actului administrativ nu poate fi decât anularea acestuia, Înalta Curte, în urma admiterii recursului, în baza prevederilor art.312 şi 314 Cod procedură civilă coroborate cu cele ale art.20 şi 28 din Legea nr.554/2004, rejudecând pricina va modifica sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantului, a anulării actelor atacate şi a obligării pârâtei să întocmească o nouă fişă de evaluare a activităţii reclamantului pentru anul 2005, având în vedere considerentele mai sus arătate. Se va respinge capătul de cerere privind acordarea calificativului anual ca inadmisibil.
5. Motivarea actului administrativ. Rolul motivării. Coordonatele motivării.
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1553/ 9 aprilie 2008 Dosar nr.10926/1/2007
Prin cererea adresată Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantul ...a formulat cerere de numire în funcţia de judecător la Judecătoria Slatina, iar ulterior a revenit asupra cererii solicitând numirea în funcţia de judecător la Judecătoria Constanţa .
Prin Hotărârea nr.748 din 7 noiembrie 2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii cererea de numire în funcţia de judecător a fost respinsă.
Pentru a hotărî în sensul arătat, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a avut în vedere înscrisurile prezentate, avizele instanţelor implicate, dispoziţiile legale în materie şi prestaţia la interviu a reclamantului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs .....criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală, netemeinică şi discriminatorie.
Recurentul susţine că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul nerespectării procedurii prevăzute de legislaţia incidentă în cauză.
Din analiza prevederilor art.61 din Legea nr.303/2004 republicată şi a art.23 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.193/2006 rezultă că, în vederea soluţionării unei cereri de tipul celei pe care a formulat-o recurentul, se susţine un singur interviu în faţa Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
448
În cauză susţine recurentul, pentru soluţionarea cererii de numire în funcţia de judecător a fost impus un al doilea interviu, în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii , procedură neprevăzută de lege şi în consecinţă nelegală.
Hotărârea atacată este nelegală sub aspectul nemotivării sale, conform art.29 alin.4 din Legea nr.317/2004.
Recurentul apreciază că sub aspectul raportării la un criteriu de apreciere neprevăzut de lege, respectiv prestaţia la interviul susţinut în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a greşitei aprecieri a criteriilor prevăzute de lege pentru soluţionarea unei cereri de numire în funcţia de judecător, hotărârea este netemeinică.
În motivarea cererii, recurentul arată că Hotărârea nr.748/2007, este discriminatorie, la situaţii identice fiind adoptate soluţii diferite, nejustificate de un interes legitim.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. A arătat că la adoptarea hotărârii s-au avut în vedere atât interesul procurorului solicitant, cât şi interesul instanţei la care se propune numirea, iar prevederile art.61 alin.1 din Legea nr.303/2004, nu exclud posibilitatea susţinerii unui alt interviu în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Aceste prevederi legale sunt supletive în sensul că recomandarea dată de Secţia pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu implică automat numirea în funcţia de judecător, fiind necesară întrunirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de art.23 din Regulament.
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs formulate şi sub toate aspectele, conform art.3041 Cod procedură civil, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.748 din 7 mai 2007 au fost respinse cererile de numire în funcţia de judecător formulată de un număr de 54 procurori, printre care şi recurentul, în baza dispoziţiilor art.61 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată, art.22 – 23 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procurori şi a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.193/2006 şi a art.35 lit.a din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii republicată şi modificată.
În partea expozitivă a actului s-a făcut trimitere la Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.738 din 1 mai 2007 prin care a fost aprobată lista posturilor vacante de judecători destinate procedurii de soluţionare a cererilor formulate de procurori pentru numirea în funcţia de judecător.
Prin Hotărârea nr.448 din data de 7 mai 2007- Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a constatat că un număr de 62 procurori îndeplinesc condiţiile de numire în funcţia de judecători, printre care şi recurentul.
Pentru a examina modul în care Consiliul Superior al Magistraturii îşi exercita dreptul de apreciere în privinţa îndeplinirii cerinţelor legale pentru numirea în funcţia de judecător, este obligatoriu potrivit art.29 alin.(4) din Legea nr.317/2004, republicată, modificată şi completată ca hotărârea atacată să fie motivată. Motivarea conferă actului administrativ, transparenţa, fiind importantă atât pentru cel vizat cât şi pentru instanţa de judecată care înfăptuieşte controlul de legalitate.
Din perspectiva instanţei de judecată, motivarea este decisivă pentru a face demarcaţia dintre actul administrativ adoptat în cadrul marjei de apreciere conferite de lege autorităţii publice şi cel adoptat prin exces de putere, astfel cum
449
este definit acest termen în art.2 alin.1 lit.n) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, modificată şi completată.
Deşi Hotărârea nr.748 din 8 mai 2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii este succint şi generic motivată, totuşi raţiunea pentru care cererea formulată de un număr de 54 procurori pentru care şi recurentul, a fost respinsă, poate fi uşor decelată, fiind menţionate criteriile avute în vedere la adoptarea acesteia respectiv avizele date de conducerile parchetelor şi instanţelor în cazurile prezentate privind traseul profesional precum şi prestaţia avută în cadrul interviului în faţa Plenului.
Se constată astfel ca nefondată critica recurentului privind nemotivarea hotărârii atacate.
În privinţa procedurii prevăzută de legislaţia în materie, se constată că formal recurentul îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru a fi numit în funcţia de judecător, însă dispoziţiile art.61 alin.1 din Legea nr.303/2004 republicată şi modificată prevăd şi obligativitatea susţinerii unui interviu în faţa Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii în cazul procurorilor care solicită numirea ca judecător.
În cadrul marjei de apreciere pentru verificarea condiţiilor de numire în funcţia de judecător, nu se poate reţine că susţinerea unui interviu în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, reprezintă un abuz de drept, în condiţiile în care interviul susţinut în faţa Secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu exclude posibilitatea susţinerii interviului şi în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii care are atribuţia de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor conform art.61 alin.1 din Legea nr.303/2004.
De altfel, recurentul nu critică hotărârea atacată ca fiind arbitrară ori adoptată cu exces de putere sub aspectul prestaţiei avute la interviul din faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii astfel că intervievarea acestuia alături de ceilalţi procurori care au solicitat numirea în funcţia de judecător, apare ca fiind legitimă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează nelegalitatea hotărârii atacate, apreciată ca fiind discriminatorie, se constată ca fiind nefondat întrucât principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitate de soluţii pentru situaţii identice, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Mai mult, referirea la situaţii similare de numire a unor procurori în funcţia de judecători, Înalta Curte constată că o practică administrativă nelegală, nu poate constitui fundamentul juridic al unei soluţii pronunţate în cadrul controlului de legalitate exercitat în temeiul art.29 alin.7 din Legea nr.317/2004.
Totodată, Curtea constată că nu s-a dovedit o situaţie asemănătoare cu cazul procurorilor ce au fost numiţi ca judecători în raport de cerinţele prevăzute de art.23 din Regulament printre care şi de interviul susţinut separat de către candidaţi în faţa autorităţii competente să le evalueze în concret şi să facă propunerea către Preşedintele României.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând legalitatea hotărârii atacate.2. Exercitarea dreptului de apreciere de către autoritatea administrativă şi controlul judiciar al acesteia
I. Marja de apreciere. Limite. Aplicarea unei sancţiuni în sarcina unui operator de telefonie mobilă. Principiul proporţionalităţii
450
R O M A N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.335/22 ianuarie 2009 Dosar nr.4595/1/2008
Prin sentinţa civilă nr.400 din 6 februarie 2008 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate acţiunile conexe formulate de S.C. „..” SA (fostă S.C. „..” SA) în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei, având ca obiect anularea deciziei nr.1194 din 14 septembrie 2004 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr.1194 din 14 septembrie 2004 a Preşedintelui A.N.R.C., a fost aplicată reclamantei, începând cu data de 15.09.2004, sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 15.000.000 lei/ zi de întârziere, până la data executării obligaţiei de a transmite în mod complet şi corect documentaţia solicitată prin notificarea prevăzută la art.1. Dispoziţiile art.1 din decizie se referă la documentaţia aferentă modelului de tip „top down” de calculaţie a costurilor medii incrementale pe termen lung solicitată prin notificarea transmisă de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei cu nr.16529 din 12 iulie 2004.
Instanţa de fond a constatat că decizia a fost emisă în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr.79/ 2002, O.G. nr.34/2002 şi a Regulamentului privind realizarea modelului de tip „top down” de calculaţie a costurilor medii incrementale pe termen lung de către reclamantă.
Potrivit art.12.1 din Regulamentul privind realizarea modelului de tip „top down” de calculaţie a costurilor incrementale pe termen lung de către S.C. „Mobifon” SA aprobat prin Decizia preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei nr.1382/EI din 18.12.2003, până la data de 31.02.2004, operatorul va pune a dispoziţia acestei autorităţi documentaţia modelului de calculaţie a costurilor care va conţine cel puţin elementele prevăzute în prezentul regulament.
S-a mai reţinut că, urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii, a fost emisă decizia contestată, în conformitate cu dispoziţiile art.19 alin.1 lit.a) din O.G. nr.34/2002 potrivit cărora autoritatea de reglementare poate obliga operatorii la plata unor amenzi administrative în sumă de până la 300.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculată de la data stabilită prin decizie, pentru a-i determina să furnizeze, în mod complet şi corect, în conformitate cu solicitarea scrisă a autorităţii de reglementare, informaţiile care le-au fost cerute în conformitate cu prevederile art.11 alin.3, art.13 alin.3 sau de art.17 alin.1, precum şi orice informaţii cerute în mod neechivoc de autoritatea de reglementare, în aplicarea prevederilor ordonanţei.
Instanţa de fond a reţinut că sancţiunea aplicată prin decizia contestată nu este una contravenţională, ci una administrativă aplicată pentru netransmiterea documentaţiei solicitate prin notificarea nr.16529/2004, această obligaţie încadrându-se, contrar opiniei reclamantei, în ipotezele precizate de art.19 din O.G. nr.34/2002.
Astfel, netransmiterea în mod complet şi corect a acestei documentaţii a determinat aplicarea sancţiunii administrative contestate.
451
Instanţa a mai reţinut că neîndeplinirea de către Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei a obligaţiei privind realizarea sistemului contabil de tip „bottom up” la care face referire reclamanta, nu constituie o împrejurare de natură să înlăture vinovăţia reclamantei, în condiţiile în care îndeplinirea obligaţiei de transmitere a documentaţiei nu este condiţionată de îndeplinirea de către A.N.R.C. a obligaţiei anterior menţionate.
Mai mult, reclamanta nu precizează în mod concret care au fost demersurile pe care le-a făcut în vederea îndeplinirii obligaţiei de transmitere a documentaţiei, care au fost eforturile depuse pentru dezvoltarea modelului, conform cerinţelor Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei. la care face referire în adresa nr.11655 din 14.05.2004.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. „..” SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 şi 3041 Cod procedură civilă, după cum urmează:
1. Sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii (art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă).
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta – reclamantă a arătat că instanţa de fond a ignorat principiul dreptului la apărare şi rolul activ, respingând în mod greşit o probă utilă, pertinentă şi concludentă în soluţionarea cauzei – proba cu expertiză tehnică de specialitate, solicitată la termenul din 30 ianuarie 2008.
În opinia recurentei – reclamante, în raport cu specificul cauzei şi în considerarea prevederilor art. 13 şi 28 din Legea contenciosului administrativ, pe de o parte, administrarea probei era esenţială pentru legala soluţionare a pricinii şi pe de altă parte, instanţa de contencios administrativ era obligată să-şi manifeste rolul activ şi să dispună administrarea probelor necesare în verificarea legalităţii actului administrativ dedus judecăţii.
2. Netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei de fond (art. 304 pct. 9 şi 3041 Cod procedură civilă.
Recurenta – reclamantă a subsumat acestui motiv de recurs următoarele argumente:
2.1. Lipsa menţiunilor privind informaţiile netransmise sau a celor menite a modifica în mod cert în ce constă executarea necorespunzătoare a obligaţiei de a depune documentaţia încalcă principiul motivării a actului administrativ – condiţie de legalitate consacrată în doctrină şi rezultată din interpretarea art. 31 din Constituţie, a cărei neîndeplinire nu a fost sancţionată de către instanţa de fond.
2.2. Lipsa menţiunilor indicate mai sus nu permite verificarea respectării principiului proporţionalităţii – condiţie de legalitate a actului administrativ care impune echilibrul între faptă şi măsura administrativă aplicată, neregularitate a cărei nesancţionare atrage nelegalitatea sentinţei.
2.3. Instanţa de fond a ignorat modificarea legislativă survenită cu privire la conţinutul art. 19 din O.G. nr. 34/2002, care la data soluţionării cauzei făcea referire la informaţiile cerute conform prevederilor art. 11 alin. (3) sau ale art. 13 alin. (3) – înregistrări contabile, inclusiv date provenind de la terţi privitoare la venituri şi informaţii care stau la baza determinării unor tarife.
Informaţiile contabile nu se confundă însă cu documentaţia însăşi, care impune crearea unui program contabil de determinare a costurilor, iar comunicarea
452
lor nu poate fi asimilată unei obligaţii de construire a unui model matematic de calculaţie a costurilor – obligaţie pe care recurenta – reclamantă susţine că îi este imposibil să o îndeplinească, din cauza standardelor diferite de contabilitate utilizate anterior promovării actului normativ în discuţie.
2.4. Instanţa de fond a răsturnat sarcina probei şi a pretins dovada unui fapt negativ nedefinit, constând în incapacitatea fizică de realizare a obligaţiei impuse de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii, în condiţiile în care autorităţii publice îi revenea obligaţia de a face dovada că imposibilitatea realizării modelului este culpabilă şi exclusiv subiectivă.
În concluzie, recurenta – reclamantă a solicitat, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii, anularea deciziei contestate şi exonerarea de plata amenzii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar , intimata – pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând amplu şi detaliat fiecăreia dintre criticile aduse hotărârii instanţei de fond.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Recurenta – reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ decizia nr. 1194/14 septembrie 2004 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii, prin care a fost sancţionată cu o amendă administrativă de 15.000.000 lei vechi pe zi de întârziere începând cu data de 15 septembrie 2004 şi până la data executării obligaţiei de a transmite în mod complet şi corect documentaţia aferentă modelului de tip „top-down” de calculaţie a costurilor medii incrementale pe termen lung, solicitată prin notificarea nr. 16529/12 iulie 2004.
Decizia a fost emisă în temeiul art. 38 alin. (1), (3) şi (5) din O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 591/2002 şi al art. 19 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 34/2002 privind accesul la reţelele publice de comunicaţii electronice şi la infrastructura asociată, precum şi interconectarea acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 527/2002.
De asemenea, au fost avute în vedere dispoziţiile pct. 12.1 din Regulamentul privind realizarea modelului de tip „top – down” de calculaţie a costurilor medii incrementate pe termen lung de către S.C. ..S.A. aprobat prin decizia nr. 1382/EI din 18 decembrie 2003 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii, care fixa data limită de 31 martie 2004 până la care operatorul urma să depună documentaţia modelului de calculaţie a costurilor, care să conţină cel puţin elementele prevăzute în regulament.
Sancţiunea administrativă aplicată recurentei – reclamante este reglementată de art. 19 alin. 1 lit. a) din O.G. nr. 34/2002, aprobată prin Legea nr. 527/2002, având următorul conţinut:
„(1) Autoritatea de reglementare poate obliga, prin decizie, operatorii la plata unor amenzi administrative în sumă de până la 30.000.00 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculată de la data stabilită prin decizie, pentru a-i determina:
a) să furnizeze în mod complet şi corect, în conformitate cu solicitarea scrisă a autorităţii de reglementare, informaţiile care le-au fost cerute conform prevederilor art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (3) sau ale art. 17 alin. (1), precum şi orice alte informaţii
453
cerute în mod neechivoc de autoritatea de reglementare în aplicarea prevederilor prezentei ordonanţe”.
Această prevedere legală a fost supusă controlului de constituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 24 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, dar excepţia de neconstituţionalitate invocată în acest sens de recurenta – reclamantă în faţa instanţei de fond, a fost respinsă prin Decizia nr. 160/28 februarie 2006. Curtea Constituţională a reţinut că posibilitatea unei autorităţi publice de a aplica sancţiuni administrative nu contravine dispoziţiilor constituţionale, reprezentând o manifestare firească a autorităţii de care dispune aceasta, iar sancţionarea cu amendă pentru neîndeplinirea unor obligaţii de către operatorii de reţele de comunicaţii electronice dă expresie preocupării statului de a proteja interesele naţionale şi de a descuraja comportamentul contrar acestora, fără a aduce atingere principiilor proclamate de Legea fundamentală.
O a doua excepţie de neconstituţionalitate a aceleiaşi prevederi legale, invocată de recurenta – reclamantă cu referire la normele constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (1) şi (2), 23 alin. (11) şi 136 alin. (5) din Legea fundamentală a fost respinsă prin decizia nr. 789/27 septembrie 2007.
Sentinţa pronunţată de instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a cadrului normativ astfel configurat, iar amploarea şi detalierea motivării constituie expresia analizei aprofundate a tuturor probelor administrate în cauză, această concluzie a instanţei de recurs fiind fondată pe considerentele ce vor vi expuse în continuare:
1. Prima critică adusă hotărârii recurate vizează o încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, încălcarea constând, în opinia recurentei - reclamante, în ignorarea principiului dreptului la apărare şi rolului activ al instanţei, prin respingerea unei probe utile, pertinente şi concludente în soluţionarea cauzei.
Într-adevăr, nesocotirea unor principii fundamentale, în măsura în care nu se încadrează în alte motive de recurs, ar putea fi subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, dar nu se poate vorbi despre o ignorare a principiului dreptului la apărare în condiţiile în care pe tot parcursul procesual derulat în faţa instanţei de fond pe o durată de mai mult de 3 ani partea a beneficiat de asistenţă calificată, care a făcut uz de instrumentele procedurale pe care le-a considerat adecvate apărării intereselor sale. Procesul judiciar este supus însă unor forme şi termene procedurale, reglementate prin norme care au tocmai rolul de a organiza exercitarea actului de justiţie şi de a garanta părţilor caracterul echitabil al procedurii şi derularea ei într-un termen rezonabil.
În speţă, acţiunile conexe au fost înregistrate în cursul lunii octombrie 2004, probele au fost încuviinţate de instanţa competentă la data de 17 ianuarie 2005, când reclamanta a solicitat numai înscrisuri şi interogatoriu, iar proba cu expertiză contabilă a fost solicitată abia la termenul din 30 ianuarie 2008.
Partea a susţinut, în faţa instanţei de fond, că nevoia dovezii ar fi reieşit din dezbateri, fiind revelată prin răspunsurile date de pârâtă la unele întrebări din interogatoriu, dar răspunsul la interogatoriu fusese depus la dosar încă din data de 14 martie 2005, dată de la care se scurseseră aproape trei ani, timp în care au fost invocate şi cele două excepţii de neconstituţionalitate succesive.
În aceste condiţii, instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu sunt întrunite condiţiile art. 138 alin. (1) pct. 2 Cod procedură civilă, făcând, totodată, şi o analiză adecvată a utilităţii, pertinenţei şi concludentei probe prin prisma obiectului şi
454
specificului cauzei cu care a fost învestită şi considerând suficiente probele cu înscrisuri şi interogatorii, deja administrate.
Rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 Cod procedură civilă nu poate fi exercitat altfel încât că creeze un dezechilibru între părţi în folosirea drepturilor procedurale, iar împrejurarea că instanţa nu a încuviinţat o probă în afara cadrului legal instituit prin art. 112, 115 şi 138 Cod procedură civilă ori că nu a dispus-o din oficiu nu poate constitui prin ea însăşi un temei al reformării sentinţei.
2. Cu privire la netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă.
2.1. Motivarea actului administrativ constituie, într-adevăr, o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice. Standardele privind amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului şi de circumstanţele cauzei, scopul obligaţiei de motivare fiind acela de a evita abuzurile administraţiei, prin indicarea transparentă a mecanismului emiterii sau adoptării deciziei administrative, de a permite destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile şi efectele deciziei şi de a face posibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate.
Decizia de sancţionare a recurentei – reclamante face trimitere la Regulamentul privind realizarea modelului de tip top-down de calculaţie a costurilor incrementale pe termen lung de către S.C. ...S.A., aprobat prin decizia nr. 1382/EI/ 18 decembrie 2003. Acest regulament cuprinde prevederi privind scopul, definiţiile termenilor relevanţi, descrierea modelului de calculaţie a costurilor, serviciile şi incrementele modelate, costul activelor imobilizate, structura şi optimizarea pieţei, tratamentul cheltuielilor operaţionale, procesul de alocare şi determinare a costurilor, transparenţa şi rezultatele modelului de calculaţie – elemente expuse într-o manieră clară şi detaliată, de natură a face posibilă, într-un mod rezonabil, orientarea conduitei destinatarului, fie şi prin recurgerea la consultanţă de specialitate. De asemenea emiterea deciziei a fost precedată de o amplă corespondenţă purtată între părţi cu privire la modelul de calculaţie a costurilor.
În aceste condiţii, împrejurarea că emitentul deciziei de sancţionare nu a reluat in extenso elementele prevăzute în regulament nu poate justifica sancţiunea extremă a anulării actului administrativ.
2.2. În dezvoltarea criticilor referitoare la nerespectarea principiului proporţionalităţii şi nesancţionarea de către instanţa de fond a acestei neregularităţi, recurenta – reclamantă a invocat în principal tot argumente legate de fundamentarea şi motivarea deciziei de sancţionare, analizate pe larg în considerentele privind punctul 2.1.
În plus, se impune menţiunea că sancţiunea aplicată S.C. ... S.A. este una administrativă, iar nu contravenţională, astfel că nu este supusă condiţiilor prevăzute în art. 16 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Raportul de drept administrativ este şi el guvernat de principiul proporţionalităţii între măsura dispusă în fiecare caz individual şi interesul public ocrotit, impunând ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate.
În speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, din corespondenţa purtată între părţi rezultă că autoritatea emitentă şi-a manifestat disponibilitatea de a prelungi termenele de elaborare a modelului de tip „top – down”, dar recurenta – reclamantă nu a menţionat o altă dată la care ar fi urmat să depună documentaţia, ea pledând în fapt pentru un alt model de calculaţie, cel de tip „bottom up”. De asemenea, este de reţinut că amenda aplicată se situează la jumătatea limitei
455
maxime prevăzute de lege, astfel încât, pe baza elementelor expuse mai sus, nu se poate vorbi despre o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere al autorităţii emitente.
2.3. Nici motivul privind ignorarea, de către instanţa de fond, a modificării legislative survenite cu privire la conţinutul art. 19 din O.G. nr. 34/2002 nu este fondat, pentru că invocata modificare legislativă nu este de natură să atragă concluzia nelegalităţii deciziei de sancţionare.
De regulă, motivele de nulitate a actului administrativ se analizează în raport cu situaţia existentă în momentul emiterii lui, ceea ce nu exclude însă în totalitate evaluarea unor împrejurări intervenite ulterior, pentru a se verifica dacă actul administrativ îşi menţine aptitudinea de a răspunde scopului pentru care a fost emis, cu păstrarea echilibrului între interesul public şi drepturile şi interesele legitime ale destinatarului actului.
Dar nici privită din această perspectivă, evoluţia legislativă invocată de recurenta – reclamantă nu-i susţine punctul de vedere, pentru că documentaţia privind modelul de calculaţie a costurilor poate fi încadrată în categoria informaţiilor, care stau la baza determinării unor tarife, „informaţia” fiind legată de suportul prin care este transmisă.
2.4. În fine, sentinţa a fost criticată pentru răsturnarea sarcinii probei şi impunerea obligaţiei de dovedire a unui fapt negativ nedefinit, susţineri care nu pot fi însă acceptate.
Actul administrativ se bucură de prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate, iar în speţă autoritatea emitentă a prezentat temeiurile care au fundamentat măsura dispusă şi a depus la dosar documentaţia care a stat la baza acesteia, revenind recurentei – reclamante sarcina de a face dovada contrară, pentru a răsturna acele prezumţii.
Incidenţa în răspunderea administrativă a prezumţiei de nevinovăţie, invocată în dezvoltarea acestui motiv de recurs, a fost analizată şi de Curtea Constituţională în decizia nr. 789/27 septembrie 2007, prin care a soluţionat cea de-a doua excepţie de neconstituţionalitate a art. 19 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 34/2002 invocată de recurenta – reclamantă.
În considerentele deciziei s-a reţinut că principiul prezumţiei de nevinovăţie nu poate fi desprins de contextul său constituţional, care îl leagă de libertatea individuală a persoanei şi de soluţionarea procesului penal până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Or, articolul 19 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 34/2002 nu vizează situaţii care să aducă atingere libertăţii individuale şi nu reglementează un raport de drept penal, ci instituie o sancţiune de drept administrativ, care are deschisă calea accesului la justiţie în cadrul procedurii specifice contenciosului administrativ.
Scopul probei cu expertiză contabilă solicitate de recurenta – reclamantă şi respinse de instanţa de fond conform celor expuse mai sus (punctul 1) consta în verificarea existenţei informaţiilor în contabilitatea proprie, în condiţiile în care principiile şi obligaţia de organizare a contabilităţii financiare şi de gestiune erau reglementate încă din anul 1991, prin Legea contabilităţii nr. 82/1991.
În notele scrise, recurenta – reclamantă a făcut referire şi la caracterul nedefinit şi nelimitat în timp al amenzii, ce îi conferă, în opinia sa, un caracter perpetuu, continuu, invocând hotărârea CJCE din 21 septembrie 1989 (Hoechst AGc. Comisia CE, cauzele conexe C – 46/87 şi C-227/88).
Între aceste cauze nu se poate face însă o analogie în sensul către care tinde recurenta – reclamantă, pentru că jurisdicţia comunitară a avut de verificat condiţiile
456
de legalitate ale aplicării unei sancţiuni, reglementate de un anumit regulament comunitar, făcând distincţie între o primă decizie de sancţionare a unei întreprinderi care s-a opus efectuării unei verificări la sediul său, cu o amendă exprimată într-un număr de unităţi de cont pe zi de întârziere, până la efectuarea verificării şi decizia finală de fixare definitivă a amenzii, CJCE reţinând că aceasta din urmă este supusă obligaţiei de audiere a părţii interesate şi de consultare a organismului consultativ în materia supusă analizei.
Contrar susţinerilor recurentei – reclamante, CJCE nu a declarat nelegală impunerea unui mijloc de constrângere a întreprinderii în vederea conformării acesteia faţă de obligaţiile legale, mijloc de constrângere constând în amenda stabilită într-o sumă pe zi de întârziere, ci dimpotrivă, a respins acţiunile şi a afirmat că refuzul reclamantei de a pune în aplicare şi de a recunoaşte deplina eficacitate a unor acte valide ale instituţiilor comunitare este incompatibil cu obligaţia de respectare a forţei executorii a acestora şi nu poate fi justificat prin invocarea unor interese juridice pretins a fi superioare, corespunzătoare garantării unei proceduri de instrumentare legale şi constituţionale.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, menţinând sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică.
2. Principiile conduitei fiscale. Marja de apreciere de care dispune autoritatea fiscală. Principiul proporţionalităţii
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.5680/10 decembrie 2009 Dosar nr.909/43/2007
A. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul acţiuniiReclamanta S.C. „...” SA a chemat în judecată Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta să dispună anularea deciziei nr.232 din 15 august 2007 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea parţială a Deciziei de impunere nr.22 din 5 mai 2007 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi exonerarea societăţii de la plata sumei de 742.007 lei, prevăzută în Raportul de inspecţie fiscală, compusă din 525.104, impozit pe profit; 214.966 lei majorări şi 2.007 lei penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamata a arătat că la soluţionarea contestaţiei nu au fost avute în vedere efectele juridice ale contractului de prestări servicii încheiat de reclamantă la 24 august 2000, cu Societe ... , în virtutea căruia reclamantei trebuia să i se asigure asistenţă şi experienţă tehnică necesară îmbunătăţirii gestiunii sale, şi că aceste efecte au fost prorogate anual, ca urmare a nedenunţării contractului de către părţi.
457
S-a mai susţinut şi că potrivit motivării deciziei de soluţionare a contestaţiei, contractul nu ar conţine elementele prevăzute de H.G.nr.859/2002 şi H.G. nr.44/2004, deşi acesta cuprinde atât obligaţiile asumate de societatea străină cât şi modalitatea de plată a serviciilor de consultanţă.
Reclamanta a solicitat suspendarea actului administrativ (Decizia nr.22/2007) a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Mureş, până la soluţionarea pe fond a acţiunii, justificând urgenţa cauzei şi prejudicierea intereselor societăţii: creanţa pretinsă nu este certă, executarea silită a acesteia îi poate bloca activitatea, datorită lipsei de lichidităţi, precum şi disponibilizarea angajaţilor, astfel că s-ar anula efectele privatizării. În plus, deşi instanţa s-a pronunţat deja pe o asemenea cerere, prin sentinţa nr.69 din 31 iulie 2007, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a început o nouă executare silită, ceea ce contravine legii.
Repusă pe rol cauza în vederea clarificării acestui petit, reclamanta a susţinut că renunţă la soluţionarea lui, instanţa fiind chemată să se pronunţe doar cu privire la nelegalitatea actelor administrative atacate.
2. Hotărârea primei instanţeCurtea de Apel Târgu Mureş - Secţia comercială, de contencios administrativ
şi fiscal, prin sentinţa nr.50 din 17 martie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, dispunând anularea în parte a deciziei nr.232 din 15 august 2007 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor precum şi a deciziei de impunere nr.22 din 5 mai 2007 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Mureş, în sensul exonerării reclamantei de plata impozitului pe profit suplimentar aferent perioadei 1 iulie 2002 – 31 decembrie 2006.
De asemenea, a luat act de renunţarea reclamantei la soluţionarea petitului privind suspendarea efectelor actelor atacate şi a obligat pârâta la cheltuieli de judecată, în cuantum de 49.624 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut privitor la fondul pricinii că deductibilitatea cheltuielilor cu servicii de natura celor în litigiu este reglementată de mai multe acte normative în vigoare de-a lungul întregii perioade supuse controlului, dar condiţiile care se regăsesc în toate reglementările aplicabile în speţă sunt:
a) cheltuielile cu servicii (inclusiv consultanţă sau management) să fie justificate de un contract scris;
b) posibilitatea verificării prestatorilor, în legătură cu natura serviciilor şi verificarea prestaţiei prin analiza documentelor justificative;
c) contribuabilii să poată justifica necesitatea prestării serviciilor în scopul desfăşurării activităţii proprii;
d) contractul trebuie să cuprindă suficiente elemente necesare verificării modului de executare a contractului: date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate şi a tarifelor percepute, valoarea totală a contractului, defalcarea cheltuielilor să se facă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului, şi
e) pentru perioada 01.01.2002 - 30.06.2002, plata acestor servicii să nu determine pierderi la nivelul unui exerciţiu financiar.
Având în vedere aceste condiţii, pentru a beneficia de deductibilitatea cheltuielilor aferente serviciilor, instanţa a reţinut că, pentru perioada 01.01.2002 - 30.06.2002, era necesar ca plata serviciilor să nu determine pierderi la nivelul unui exerciţiu financiar; or, în prezenta cauză, pentru anul 2002, societatea a înregistrat,
458
potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, pierderi, astfel că, pentru primul semestru, cheltuielile aferente serviciilor nu pot fi deduse, întrucât deducerea ar contribui la mărirea pierderii pentru acest an.
Concluzionând, instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată pentru restul perioadei, iar decizia atacată şi actele subsecvente sunt întocmite cu încălcarea legii, urmând ca prin admiterea acţiunii, acestea să fie anulate.
3. Recursul autorităţii fiscaleÎmpotriva acestei sentinţe a declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală prin reprezentat Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Mureş, criticând sentinţa pentru nelegalitatea şi netemeinicie în baza art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond s-a prevalat, în adoptarea soluţiei date, doar de susţinerile reclamantei, ignorând apărările fundamentate ale autorităţii fiscale şi actele depuse la dosar şi că societatea nu a prezentat documente din care să rezulte prestarea efectivă a serviciilor de asistenţă tehnică, în baza unui contract care să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege şi a cărui durată de valabilitate să se încadreze în perioada supusă verificărilor.
A mai arătat că soluţia dispusă de autorităţile fiscale prin decizia de impunere şi prin decizia de soluţionare a contestaţiei este în deplină concordanţă cu prevederile succesive ale art.9 alin.(7) din Legea nr.414/2002 privind impozitul pe profit şi art.21 alin.(4) din Codul fiscal, care impun anumite condiţii cumulative pentru deductibilitatea cheltuielilor:
- serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate, precum şi tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare;
- contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.
În plus, a arătat că pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 30 iunie 2002, O.G.nr.70/1994, atunci în vigoare, prevedea explicit nedeductibilitatea cheltuielilor cu serviciile facturate de persoane fizice şi juridice nerezidente, dacă plata acestora determina pierderi la nivelul unui exerciţiu financiar sau mărea pierderea deja înregistrată.
Un alt aspect pe care – în opinia recurentei-pârâte – instanţa de fond nu l-a analizat suficient a fost cel referitor la forma contractului încheiat cu Societe ... (Franţa) la data de 24 august 2000, contract care nu conţine elementele expres prevăzute de H.G. nr.859/2002 şi H.G.nr.44/2004: termenul de execuţie, tarifele percepute, valoarea totală a contractului şi modul de defalcare a cheltuielilor.
În concluzie, a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.
B. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
459
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art.3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1.Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocatePrin actele administrativ - fiscale deduse judecăţii potrivit art.218 alin.(2) Cod
procedură fiscală s-a reţinut în sarcina intimatei-pârâte un debit fiscal în cuantum de 742.077 lei, reprezentând impozit pe profit aferent perioadei 1 ianuarie 2002 – 31 decembrie 2006, în sumă de 525.104 lei şi majorări de întârziere accesorii în sumă de 216.973 lei.
Izvorul obligaţiilor fiscale suplimentare a constat în stabilirea nedeductibilităţii unor cheltuieli cu prestări servicii de management şi asistenţă tehnică, în privinţa cărora autorităţile fiscale au reţinut că nu au fost efectuate în temeiul unui contract întrunind toate cerinţele legii, nu s-a făcut dovada caracterului lor necesar şi nu au fost însoţite de documente justificative care să dovedească realizarea efectivă a prestaţiilor.
În perioada supusă inspecţiei fiscale, deductibilitatea cheltuielilor de natura celor deduse judecăţii a fost reglementată, succesiv, de următoarele prevederi legale:
Pentru perioada 01.01.2002 - 30.06.2002, art.4 alin.(6) dinOrdonanţa Guvernului nr.70/1994:
„în înţelesul alin. (1) cheltuielile nedeductibile sunt:[...] r) cheltuielile cu serviciile, inclusiv de management sau consultantă(în situaţia în care nu sunt justificate de un contract scris şi pentru care nu pot fi verificaţi prestatorii în legătură cu natura acestora). Nu sunt deductibile serviciile facturate de persoane fizice şi juridice nerezidente, în situaţia în care plata acestora determină pierdere la nivelul unui exerciţiu financiar sau în situaţia în care aceste servicii nu sunt aferente activităţii entităţii din România”, şi următoarele prevederi din Hotărârea Guvernului nr.402/2000 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind metodologia de calcul al impozitului pe profit:
„în baza acestor prevederi este necesar ca serviciile prestate să se facă în baza unui contract scris să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate şi a tarifelor percepute, respectiv valoarea totală a contractului.”
Pentru perioada 01.07.2002 - 31.12.2003, art.9 alin.(7) din Legea nr.414/2002:
„Potrivit prezentei legi, cheltuielile nedeductibile sunt:[...] s) cheltuielile cu serviciile de management, consultantă, prestări de servicii sau asistentă, în situaţia în care nu sunt încheiate contracte în formă scrisă şi pentru care beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată”, şi pct.9.14 din Hotărârea Guvernului nr.859/2002 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind metodologia de calcul al impozitului pe profit:
„în baza acestor prevederi este necesar ca serviciile să fieefectiv prestate, să fie executate în baza unui contract scris care săcuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizareaserviciilor prestate, precum şi a tarifelor percepute, respectiv valoareatotală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să sefacă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe duratarealizării obiectului contractului.
460
Verificarea prestaţiei se realizează prin analiza documentelor justificative care atestă efectuarea serviciilor - situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare”.
Pentru perioada 01.01.2004 - 31.12.2006,art.21 alin.(4) din Legea nr.571/2003:
„Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:[…] m) cheltuielile cu serviciile de management, consultantă, asistentă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfăşurării activităţii proprii si pentru care nu sunt încheiate contracte” si pct.48 din Normele de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004:
„Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- serviciile trebuie sa fie efectiv prestate, sa fie executate în baza unui contract care sa cuprindă date referitoare la prestatori,termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate, precum si tarifele percepute, respectiv valoarea totala a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de aceasta natura sa se facă pe întreaga durata de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectiva a serviciilor se justifica prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare;
- contribuabilul trebuie sa dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.”
Cheltuielile a căror deductibilitate este supusă analizei au fost efectuate în temeiul unui contract de prestări servicii încheiat la data de 24 august 2000 între Societe ... (Franţa) şi S.C. „...” SA Luduş, prin care societatea franceză, „în calitate de acţionar indirect la S.C. „...” SA Luduş … este dispusă să aducă acestei societăţi asistenţa şi experienţa tehnică de care ar putea avea nevoie pentru îmbunătăţirea gestiunii sale”, scop în care urma să pună la dispoziţia partenerului român „proprii săi ingineri, cadrele de conducere şi experţii săi pentru a o asista la sarcinile sale de conducere, îndeosebi în următoarele domenii: strategie, chimie, sfeclă de zahăr, financiar, fabricarea zahărului”. În concret, activitatea preconizată constă în vizite periodice a acestor persoane la S.C. „...” SA Luduş, „pentru a se întâlni cu responsabili locali şi pentru a examina cu ei problemele legate de activitatea întreprinderii”.
Durata de valabilitate a contractului a fost stabilită până la data de 31 decembrie 2000, cu posibilitatea reînnoirii de comun acord pe perioade de câte un an, cu excepţia cazului când una dintre părţi renunţa cu cel puţin trei luni înainte.
Pentru perioada 01 ianuarie 2002 – 30 iunie 2002 instanţa de fond a reţinut corect nedeductibilitatea cheltuielilor în raport cu prevederile art.4 alin.(6) din O.G.nr.70/1994, nefiind îndeplinită condiţia ca plata serviciilor să nu determine pierderi la nivelul exerciţiului financiar.
În ceea ce priveşte perioada ulterioară, deşi a reţinut că din contractul de prestări servicii lipsesc unele dintre elementele impuse de prevederile art.9 alin.(7) din Legea nr.214/2002 şi apoi ale art.21 alin.(4) din Codul fiscal, cu detalierile cuprinse în normele de aplicare ale acestora, curtea de apel a considerat că neregularităţile nu sunt de natură să lipsească de efecte contractul analizat şi să ducă în mod automat la sancţiunea legală a imposibilităţii deducerii cheltuielilor.
461
Este adevărat că, în virtutea principiilor generale de conduită în administrarea creanţelor fiscale, prevăzute de Capitolul II din Codul de procedură fiscală, autorităţile competente au dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia pe care o presupune o bună administrare, de a aprecia în ansamblu relevanţa stărilor de fapt fiscale şi de a analiza în profunzime, iar nu în mod formal, toate circumstanţele edificatoare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului.
La rândul său, în cadrul controlului de legalitate pe care îl exercită, instanţa de contencios administrativ şi fiscal, are de analizat conţinutul şi obiectul juridic fiscal prin prisma unui just echilibru între interesul public pe care îl are de îndeplinit autoritatea fiscală şi drepturile subiective ori interesele legitime private cu care acesta poate veni în concurs, întrucât măsurile dispuse prin actele administrativ-fiscale nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil pentru atingerea obiectivelor propuse.
Documentele pe care contribuabilul îşi fundamentează susţinerile trebuie să fie însă de natură să ofere elemente consistente şi credibile în conturarea necesităţii reale a operaţiunilor şi a unui conţinut economic efectiv, care să poată constitui temei al instituirii unui anumit regim fiscal.
Expertiza contabilă dispusă potrivit art.201 alin.(1) Cod procedură civilă are rolul de a oferi instanţei o opinie de specialitate asupra documentaţiei financiar-contabile supuse analizei, dar concluziile ei pot fi înlăturate, motivat, întrucât în aprecierea probelor intervine raţionamentul judecătorului, care o poate corela cu toate celelalte probe administrate şi o analizează prin prisma normelor juridice aplicabile în materie.
Or, în speţă, conţinutul sumar al contractului de prestări servicii, lipsa unor documente specifice din care să rezulte efectiv aportul societăţii franceze la retehnologizarea societăţii şi la îmbunătăţirea calităţii managementului, termene de execuţie, tarife, defalcarea cheltuielilor pe operaţiuni prestate în concret şi a celorlalte elemente datorate în motivele de recurs conferă consistenţă soluţiei adoptate de autorităţile fiscale în raport cu cerinţele impuse de prevederile legale enunţate mai sus.
2.Soluţia pronunţată în recursAvând în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul şi
în temeiul art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004 şi al art.312 alin.(3) Cod procedură civilă, va modifica sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca nefondată.
462
3. Limitele controlului judiciar asupra exercitării dreptului de apreciere de către autoritatea publică
I. Separaţia puterilor statului. Obiectul şi limitele contenciosului administrativ
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIESECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1257/28 februarie 2007 Dosar nr.48001/3/2005
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 9223/LM/2005 pe rolul Tribunalului
Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios
administrativ şi fiscal, reclamantul Ministerul Educaţiei şi Cercetării a solicitat, în
contradictoriu cu Sindicatele din Învăţământ încetarea grevei declanşate la 7
noiembrie 2005 de către sindicate ca fiind ilegală.
Prin încheierea din data de 2 decembrie 2005, Tribunalul a luat act de renunţarea la judecata solicitată de reclamant şi a disjuns cererea reconvenţională care face obiectul prezentei cauze.
Prin această cerere, Federaţia Educaţiei Naţionale a chemat în judecată Administraţia Prezidenţială, prin Preşedintele României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca Preşedintele României în baza art.20 din Constituţia României şi art.32 din acelaşi act normativ să ceară Guvernului României să respecte dispoziţiile art.102 alin.1 din Constituţia României, iar Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să respecte art.47 din Constituţia României. A mai solicitat ca autorităţile pârâte cu care înţelege să se judece să fie obligate să elaboreze măsurile necesare identificării surselor de finanţare în vederea asigurării 6 % din PIB pentru educaţie conform programului politic adoptat.
Tribunalul Bucureşti a constatat caracterul administrativ al cererii reconvenţionale şi prin sentinţa civilă nr. 631/6 februarie 2006 a declinat soluţionarea cererii reconvenţionale în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal.
În urma declinării, cauza a fost înregistrată sub nr. 48001/3/2005 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti –Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
În această fază procesuală reclamanta – Federaţia Educaţiei Naţionale a declarat că înţelege să renunţe la judecata faţă de pârâţi Instituţia Prezidenţială şi Ministerul Educaţiei Naţionale.
Prin sentinţa civilă nr. 1845 din 14 septembrie 2006 , Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale şi a respins cererea reconvenţională formulată de reclamanta – Federaţia Educaţiei Naţionale, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în fapt, ceea ce se solicită prin formularea cererii reconvenţionale este obligarea autorităţilor pârâte de a
463
îndeplini anumite promisiuni electorale, neputându-se reţine existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege în favoarea reclamantei.
A concluzionat prima instanţă că cererea reconvenţională este inadmisibilă şi în raport de dispoziţiile art.1 alin.4 din Constituţia României, care garantează principiul separaţiei puterilor în stat, fiind inadmisibil a solicita ca în baza Legii nr.554/2004, instanţa de contencios administrativ să oblige autoritatea executivă să-şi îndeplinească o promisiune politică cuprinsă în programul de guvernare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Federaţia Educaţiei Naţionale invocând prevederile art. 304 pct.7, 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă respectiv hotărârea cuprinde elemente contradictorii sub aspectul lămuririi admisibilităţii acţiunii şi competenţei instanţei în contencios administrativ şi reprezintă o denegare de dreptate întrucât nu s-a cerut respectarea unor promisiuni electorale, ci materializarea unor dispoziţii obligatorii din lege care prevăd că pentru învăţământ se va aloca un minim 6% din PIB.
Recurenta arată în esenţă că s-au încălcat prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004 respectiv dreptul persoanelor de a se adresa instanţelor de judecată în situaţia în care sunt lezate de o autoritate publică prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri şi respectiv a dispoziţiilor constituţionale referitoare la rolul şi modalitatea de exercitare a puterii executive de către Guvern.
Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de Federaţia Educaţiei Naţionale, se constată că recursul este nefondat şi a fost respins pentru următoarele considerente:
Conform art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ ori prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.
Recurenta a formulat în cauză cerere reconvenţională prin care a investit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de a obliga Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze măsurile necesare identificării surselor de finanţare în vederea asigurării a 6%din PIB, procent la care sau obligat în programul politic adoptat şi în acest sens s-au invocat prevederile art. 102 alin.1 şi 2 din Constituţia României şi art. 1 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.
Instanţa de fond în mod corect sesizată în contencios administrativ a constatat că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004 întrucât invocarea unor principii constituţionale şi a prevederilor Constituţiei României, nu pot suplini obligaţia legală a reclamantului de a se conforma dispoziţiilor art. 1 din Legea contenciosului administrativ, respectiv ca în cauză să existe un act administrativ vătămător pentru reclamant sau un refuz de soluţionare a unei cereri în termenul legal.
De asemenea, corect s-a reţinut pe baza prevederilor constituţionale ce consacră principiul separării puterilor în stat că este inadmisibilă cererea de obligare a autorităţii executive să îndeplinească promisiunile electorale din programul politic adoptat.
Cererea este inadmisibilă şi sub aspectul obligării autorităţii administrative, în speţă Guvernul României, să emită un act normativ cu conţinut special de identificare a surselor de finanţare, pe baza aceluiaşi principiu constituţional întrucât
464
competenţa de legiferare revine exclusiv Parlamentului. Sub acest aspect rezultă că sunt nefondate criticile de nelegalitate ale hotărârii instanţei de fond conform art. 304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă.
Constatând că cererea este inadmisibilă în contencios administrativ conform Legii nr. 554/2004, raportat la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 115/1999 respectiv a respectării programului de guvernare sau emiterea unor acte normative cu caracter special, competenţa de legiferare revenind Parlamentului, recursul declarat în cauză este nefondat şi în baza art. 312 Cod procedură civilă a fost respins.
II. Procedură de selecţie a practicienilor în insolvenţă. Contestarea punctajului acordat unui candidat. Limitele controlului judiciar
R O M A N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3294/7 octombrie 2007 Dosar nr.6347/2/2007
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta „...” S.P.R.L. Bacău a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze în parte Ordinul nr. 1022/5.12.2006 privitor la neagreearea societăţii reclamante, să se constate îndeplinirea criteriilor de determinare corectă a punctajului obţinut de societatea reclamantă şi înscrierea pe lista practicienilor agreaţi de M.F.P.
S-a mai solicitat obligarea în solidar a M.E.F. şi persoanelor fizice care se fac vinovate de repararea pagubei cauzate societăţii în sumă de 44400 lei şi daune morale de 10500 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a depus oferta nr.697/29.08.2006, la sediul pârâtei, fiind înregistrată sub nr. 78379/14.09.2006, învederând că societatea a efectuat peste 100 de lucrări de lichidare judiciară şi voluntară şi are în derulare peste 60 de proceduri cu diverşi debitori pe raza Tribunalelor Bacău, Braşov, Vaslui si Botoşani. S-a mai arătat că oferta sa a îndeplinit condiţiile art. 3 din Ordinul nr. 697/2006, fiind calificată conform prevederilor procesului verbal al şedinţei din 20.09.2006, dar, în final, i-au fost acordate 16 puncte, fiind descalificată deoarece au fost scăzute 20 de puncte, din care 10 considera ca-i puteau fi acordate.
Susţine că depunctarea nu este corectă, deoarece în cadrul procedurii de insolvenţă a S.C. „...” S.A. Bacău, reclamanta, în calitate de administrator judiciar, a îndeplinit legal procedurile şi a distribuit în avans sumele datorate bugetului de stat, in special D.G.A.M.C.
A formulat contestaţie împotriva ordinului contestat, însă i s-a răspuns peste termenul legal. Astfel, reclamanta nu a mai putut participa la licitaţii, selecţii de oferte şi alte proceduri, pentru contractarea de noi lucrări de lichidare.
Prin sentinţa civilă nr. 250 din 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta „...” S.P.R.L. Bacău, a anulat parţial Ordinul A.N.A.F. nr. 1022 din 5 decembrie 2006, în ceea ce priveşte neagrearea reclamantei, a constatat îndeplinirea de către reclamantă a punctajului minim pentru selecţia ca practician în
465
insolvenţă agreat de MEF-ANAF şi a obligat pârâta să procedeze la înscrierea reclamantei în Lista practicienilor agreaţi de MEF-ANAF.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin ordinul contestat nr. 1022/5.12.2006 s-a aprobat lista cu practicienii în insolvenţă agreaţi de MFP-ANAF între care nu a figurat şi reclamanta. Ulterior ordinul a fost completat prin ordinul nr. 1365/12.09.2007 în sensul adăugării unor poziţii, iar la poziţia nr. 328 apare reclamanta ca fiind descalificată.
S-a mai reţinut că din adresa de răspuns la contestaţia reclamantei nr. 555944/21.05.2007 reiese că societăţii reclamante i-au fost scăzute 20 de puncte, deoarece a avut o colaborare defectuoasă cu organele fiscale în dosarul de insolvenţă cu S.C. „...” S.A..
A constatat prima instanţă că punctajul a fost calculat potrivit Ordinului nr. 799/2006 al Ministrului Finanţelor, însă problema care se pune în speţă este dacă reclamantei i-au fost aplicate, în mod corect, criteriile de selecţie.
In acest sens, a reţinut Curtea de Apel că din actele depuse de reclamantă, privind dosarul de faliment al S.C. „...” S.A., reiese că reclamanta nu are nici o culpă privind încasarea la bugetul de stat a sumelor, abia în octombrie 2005.
Astfel a constatat că din tabelul de la fila 74 rezultă că în sarcina reclamantei s-a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 121 din Legea nr. 85/2006, precum şi existenţa unor probleme în colaborarea cu organele fiscale, deşi contractul de vânzare cumpărare, în urma căruia au fost obţinute sume ce urmau a fi distribuite creditorilor şi implicit şi statului, prin organele fiscale competente, a fost încheiat în iulie 2005 şi a fost autentificat de judecătorul sindic abia la 29.09.2005, conform încheierii din acea dată, depusă la dosar.
Prin urmare, a apreciat instanţa de fond, anterior acestei date reclamanta în calitate de administrator judiciar nu putea efectua nici o distribuire de sumă, astfel încât, în mod netemeinic i s-a scăzut reclamantei din punctajul obţinut, 20 de puncte pentru motivul că a avut o colaborare defectuoasă cu organele fiscale in ceea ce priveşte dosarul de insolvenţă al S.C. „...” S.A..
A concluzionat instanţa că punctajul minim de calificare este de 25 de puncte potrivit alin. 2 al art. 1 din Ordinul nr. 799/2006 şi adunând cele 16 puncte acordate de pârâtă cu cele 20 scăzute nejustificat reclamantei, se constată că reclamanta a realizat, potrivit criteriilor de selecţie un număr de 36 de puncte, care-i conferă dreptul de înscriere pe lista practicienilor de insolvenţă agreaţi de A.N.A.F..
Referitor la daunele materiale si morale s-a reţinut că reclamanta nu a avut dovada nici a întinderii prejudiciului material şi nici a existenţei raportului de cauzalitate între fapta pârâtei şi scăderea veniturilor sale şi nici existenţa unei situaţii care să fi relevat un prejudiciu moral nu poate fi reţinută.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs A.N.A.F. şi S.C. „...” S.P.R.L. Bacău.
Recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia a susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 era abilitată doar să oblige autoritatea să reanalizeze cererea sub aspectul punctajului acordat.
În speţă, susţine recurenta, instanţa de fond s-a substituit Comisiei constituită la nivelul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală potrivit Ordinului nr. 697/2006 şi s-a pronunţat cu privire la punctarea ofertei.
S-a susţinut, de asemenea, că atât în cadrul primei selecţii, cât şi pentru soluţionarea contestaţiei au fost avute în vedere datele comunicate de Direcţia
466
Generală a Finanţelor Publice Bacău din care a rezultat derularea cu probleme a colaborării reclamantei cu organele fiscale, aceasta fiind depunctată în mod corect cu cele 20 puncte la criteriul nr. 4 de evaluare.
În ceea ce priveşte cazul concret la care s-a făcut referire în justificarea acestei colaborări defectuoase, s-a apreciat că prima instanţă a concluzionat în mod greşit că nu poate fi reţinută culpa lichidatorului judiciar în distribuirea cu întârziere a sumelor obţinute ca urmare a vânzării bunurilor, întrucât, în considerarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 64/1995, în vigoare la acea dată, acestuia îi revenea obligaţia de a se solicita autentificarea contractului de vânzare-cumpărare imediat ce acestea a fost încheiat şi nu cu o întârziere de cca 2 luni, registratura instanţei funcţionând şi pe perioada vacanţei judecătoreşti.
Pentru aceste considerente, această recurentă a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă.
Recurenta a criticat hotărârea atacată pentru netemeinicie, sub aspectul soluţionării capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la repararea pagubei cauzate în cuantum de 54.900 lei, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acestuia.
În motivarea recursului, această recurentă a susţinut că neagrearea reclamantei de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a avut o mare influenţă negativă asupra societăţii şi salariaţilor săi, întrucât acesteia nu i-au mai fost repartizate dosare, fiind exclusă din procesul de selecţie prin licitaţie, pe bază de ofertă, realizat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin direcţiile judeţene ale finanţelor publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, pentru desemnarea practicianului care va fi propus de organul fiscal în cazul unor debite de peste 3.000.000 lei.
Pentru a proba prejudiciile societăţii, a anexat recursului situaţia economică din care rezultă scăderea veniturilor, comparativ cu cele realizate anterior emiterii actului contestat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct.8,9,art. 305 şi următoarele Cod procedură civilă şi dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispoziţiilor legale invocate de acesta şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, impunându-se adoptarea soluţiei de admitere a recursului declarat de pârâta-recurentă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu consecinţa modificării hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată şi, respectiv, de respingere a recursului declarat de reclamantă, pentru considerentele în continuare arătate.
Prin Ordinul nr. 697/29 august 2006, emis de Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală , s-a stabilit procedura de selecţie a practicienilor în insolvenţă agreaţi de MEF – A.N.A.F..
Prin art. 1 din acest ordin s-a aprobat anunţul prevăzut la art. 10 din OMFP nr. 1186/2006 privind deschiderea procedurii insolvenţei de către organele fiscale competente şi propunerilor de numire a lichidatorilor, prevăzut în anexa nr. 1.
Potrivit art. 5 al aceluiaşi Ordin, ori de câte ori se pune problema propunerii sau agreării numirii unui administrator judiciar sau a unui lichidator de către organele fiscale, în cazul în care debitorul are o obligaţie fiscală mai mare de 3.000.000 lei, Comisia din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală , la solicitarea scrisă a
467
organului fiscal care are calitatea de creditor fiscal, va efectua o selecţie pentru desemnarea practicianului care va fi propus de organul fiscal, pe bază de cerere de ofertă adresată practicienilor înscrişi în lista practicienilor în insolvenţă agreaţi de MEF Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru zona respectivă, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 7, procedura generală se repetă trimestrial sau semestrial, după caz.
Procedura de selecţie în discuţie se desfăşoară în două etape, conform art. 3 şi 4 din acest ordin, respectiv cea de selecţie şi calificare a ofertelor şi cea de punctare a acestora.
Modalitatea de acordare a punctajelor în cadrul procedurii de selecţie a practicienilor de insolvenţă agreaţi de Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a practicienilor ce urmează a fi propuşi de către organele fiscale a fost stabilită prin Ordinul nr. 749/26 septembrie 2006.
Criteriul nr.4 stabilit prin art. 1 al acestui ordin vizează experienţa în colaborarea cu organele fiscale, în zona pentru care a depus documentaţia , stabilindu-se un punctaj de 10 în cazul în care colaborarea a decurs fără probleme, depunctarea cu 20 pct. în ipoteza înregistrării unor probleme în colaborarea cu organele fiscale într-un dosar şi, respectiv, cu încă maxim 5 pct. pentru fiecare dosar suplimentar.
Spre deosebire de toate celelalte criterii strict obiective, a căror verificare implică doar examinarea documentaţiei depusă de solicitant, acest criteriu implică şi o componenţă subiectivă, organul fiscal având o anumită marjă de apreciere asupra experienţei acumulate în colaborarea cu acesta, respectiv a problemelor ivite în această colaborare, circumscrisă scopului instituirii unei astfel de proceduri - acela de a fi agreaţi acei practicieni care, din punctul de vedere al organelor fiscale, pot asigura un grad cât mai mare de acoperire a creanţelor înregistrate.
Prin Ordinul nr. 1022/5 decembrie 2006 a fost aprobată lista cu practicienii în insolvenţă agreaţi de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală printre care nu a figurat şi reclamanta.
Ulterior, ordinul contestat a fost completat prin Ordinul nr. 1365/12 septembrie 2007, în sensul adăugării unor poziţii, dar la poziţia nr. 328 reclamanta apare ca fiind descalificată.
Reclamanta a contestat, în principal, punctajul criteriului 4, susţinând că în mod tendenţios a fost depunctată cu 20 puncte, fiind îndreptăţită a i se acorda cele 10 puncte, întrucât distribuirea cu întârziere a sumelor obţinute din vânzarea unor active în dosarul indicat nu este imputabilă.
Or, în exercitarea controlului de legalitate a acestui ordin, raportat la specificul lui şi circumstanţele speţei, prima instanţă era abilitată să verifice doar respectarea procedurii de selecţie, fără a se putea substitui Comisiei constituite la nivelul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în acordarea celor 20 puncte (ordinul 799/2006 stabilind, de altfel, pentru criteriul contestat, un punctaj de maxim 10 puncte), ca urmare a examinării activităţii desfăşurate de solicitantă într-un dosar instrumentat de un judecător sindic.
Prin urmare, criticile aduse hotărârii, sub acest aspect, de recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sunt justificate, prima instanţă putând dispune, cel mult, obligarea acesteia să reanalizeze cererea reclamantei ce vizează greşita acordare a punctajului.
Raportat la caracterul criteriului nr. 4, anterior arătat, şi având în vedere faptul că oferta reclamantei a fost reanalizată în procedura de soluţionare a contestaţiei sale, prin prisma informaţiilor suplimentare transmise de Direcţia
468
Generală a Finanţelor Publice Bacău, Înalta Curte constată că nu se impunea însă adoptarea unei astfel de soluţii, ci aceea de respingere a acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă, Înalta Curte va admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală , modificând hotărârea atacată în această modalitate şi va respinge recursul ca fiind nefondat.
III. Concurs organizat pentru numirea în funcţia de judecător sau de procuror. Contestarea baremului de punctare. Limitele controlului judiciar.
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1086/ 25 februarie 2010 Dosar nr.6129/1/2009
A. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea Plenului Consiliul Superior al MagistraturiiPrin Hotărârea nr. 1231 din 9 iulie 2009, Plenul Consiliului Superior al
Magistraturii a validat rezultatele obţinute de candidaţii care au participat la concursul pentru promovarea pe loc la Curtea de Apel Bucureşti, conform anexei, parte integrantă din hotărâre; a suplimentat cu un post numărul de posturi scoase la concurs pentru promovarea pe loc la Curtea de Apel Bucureşti şi a promovat pe loc la Curtea de Apel Bucureşti pe judecătorii expres menţionaţi în articolul 3 al hotărârii.
Pentru a adopta această hotărâre, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut ,în ceea ce priveşte validarea rezultatelor concursului şi promovarea în funcţii de execuţie a candidaţilor declaraţi admişi la concurs, în raport de numărul posturilor vacante la Curtea de Apel Bucureşti scoase la concurs pentru promovare pe loc, următoarele:
Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 546/26.03.2009, în temeiul art. 43 alin. (1) şi (2) şi art. 45 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi în baza Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 621/21.09.2006, cu modificările şi completările ulterioare, a fost aprobată organizarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie efectivă şi pe loc, la data de 31 mai 2009.
S-a mai reţinut că la Curtea de Apel Bucureşti au fost scoase la concurs pentru promovare pe loc nouă posturi de judecător, la examen prezentându-se 65 candidaţi, în privinţa cărora comisia de organizare a concursului a constatat îndeplinirea condiţiilor de participare la concurs, prevăzute la art. 44 din legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
469
Conform art. 16 şi 17 alin. 1 din Regulament, concursul constă în susţinerea unei probe scrise tip grilă pentru verificarea cunoştinţelor teoretice şi a unei probe scrise tip grila pentru verificarea cunoştinţelor practice.
Baremele definitive stabilite în urma soluţionării contestaţiilor la baremele de evaluare şi notare au fost publicate la data de 3 iunie 2009, pe paginile de internet ale Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii.
Pe baza baremelor de evaluare şi notare definitive, în conformitate cu art. 23 din Regulament, rezultatele obţinute de candidaţi la probele scrise au fost publicate pe paginile de internet ale Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii şi transmise în vederea afişării la sediile curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor la data de 9 iunie 2009.
În conformitate cu dispoziţiile art.24 din Regulament, împotriva rezultatelor obţinute la proba scrisă au fost formulate contestaţii la punctaj, de către candidaţii judecători şi procurori, toate fiind respinse ca neîntemeiate, întrucât nu au existat diferenţe faţă de punctajul iniţial, cu excepţia contestaţiei formulate de un candidat, care din eroare a completat grila nr. 2 la disciplina drept penal, Proba practică - Tribunal, pe grila nr.2 la disciplina dreptul familiei, Proba practică - Tribunal.
S-a mai reţinut că unele contestaţii formulate de către candidaţi au fost respinse ca inadmisibile deoarece vizau aspecte legate de baremul de evaluare şi notare, în legătură cu care comisiile de soluţionare a contestaţiilor se pronunţaseră anterior.
Rezultatele finale ale concursului de promovare, după soluţionarea contestaţiilor la punctaj, au fost publicate pe paginile de internet ale Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii şi au fost transmise spre afişare la sediile instanţelor şi parchetelor, în conformitate cu dispoziţiile art.26 alin, (2) din Regulament, la data de 16 iunie 2009.
Plenul a reţinut că aspectele referitoare la modul de soluţionare a contestaţiilor la barem evidenţiate în memoriile formulate de unii candidaţi au fost avute în vedere cu ocazia soluţionării contestaţiilor la baremele de evaluare şi notare, în regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor nefiind prevăzută posibilitatea reexaminării contestaţiilor la baremul de evaluare şi notare de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii sau o altă comisie, decât comisia de soluţionare a contestaţiilor.
Conform dispoziţiilor art. 27 din Regulament, pentru a fi declarat admis la concurs, candidatul trebuie sa obţină cel puţin media generală 7 şi nu mai puţin de 5 la fiecare dintre probele de concurs menţionate la art. 17 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) - d), iar potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (3) şi (4) din Regulament promovarea în funcţii de execuţie vacante a candidaţilor declaraţi admişi la concurs se face în ordinea mediilor obţinute, în limita numărului de posturi aprobate, în raport de opţiunea candidaţilor.
Potrivit art. 29 din Regulamentul privind organizare şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor: „La medii egale au prioritate, în următoarea ordine: candidaţii care au gradul ştiinţific de doctor în drept, cei care au calitatea de doctorand, cei care au vechime mai mare în funcţia de judecător sau de procuror, candidaţii care au absolvit cursuri de masterat sau care au absolvit cursuri postuniversitare ori candidaţii care au activitate publicistică în specialitate.”
Pe baza tuturor acestor considerente, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a dispus validarea rezultatelor finale ale concursului pentru promovarea pe loc la Curtea de Apel Bucureşti.
470
2.Recursul formulat împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Împotriva acestei hotărâri, în temeiul art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, au declarat recurs ..şi..., judecători în cadrul Tribunalului Bucureşti – Secţia I Penală.
În motivarea cererii lor, recurenţii au arătat că au participat la concursul de promovare desfăşurat la data de 31 mai 2009, optând pentru promovarea pe loc la Curtea de Apel Bucureşti, specializarea drept penal.
În urma publicării baremului de notare au formulat contestaţii cu privire la mai multe subiecte, atât în cadrul probei teoretice, cât şi în cadrul celei practice, dar contestaţiile privind întrebarea nr.24 (G.1)- proba teoretică şi întrebarea nr.3 (G.1) – proba practică au fost respinse de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, contrar practicii şi doctrinei juridice profund înrădăcinate, dând unor chestiuni de drept un sens vădit contrar unor noţiuni juridice fundamentale.
Recurenţii au mai arătat că prin validarea rezultatelor concursului, Consiliul Superior al Magistraturii ar efectua o omologare a unor erori vădite ale Comisiei de elaborare a subiectelor şi Comisiei de soluţionare a contestaţiilor, soluţie profund inechitabilă care ar avea ca efect transformarea criteriilor pe baza cărora este apreciată cariera magistraţilor în elemente pur aleatorii, inapte să asigure o departajare obiectivă a candidaţilor şi sustrase oricărei cenzuri.
În dovedirea susţinerilor lor, recurenţii au anexat înscrisuri constând în: contestaţia la barem formulată de..., decizia nr.2336 din 26 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală pe baza căreia a fost elaborată întrebarea contestată din cadrul probei practice, procesul-verbal de motivare a respingerii contestaţiilor şi tabelul privind propunerile de validare a rezultatelor concursului pentru candidaţii judecători – promovare pe loc.
3.Apărările intimatuluiPrin întâmpinarea depusă la dosar, Consiliul Superior al Magistraturii a
solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând criticilor formulate de cei doi recurenţi.
În esenţă, a făcut referire la normele regulamentare privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare şi a arătat că demersul judiciar al recurenţilor tinde către o reanalizare a contestaţiilor la barem, ceea ce ar echivala cu o substituire nepermisă a instanţei în atribuţiile comisiilor de soluţionare a contestaţiilor.
B. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursuluiEvaluând legalitatea hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii
prim prisma criticilor formulate de recurenţi şi a normelor juridice aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Hotărârea nr.1231 din 9 iulie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost adoptată în cadrul procedurii de promovare a judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie, reglementată prin art.43 – 47 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi prin Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.621 din 21 septembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare la data respectivă.
471
Având natura juridică a unei hotărâri privind cariera judecătorilor şi procurorilor, ea este supusă controlului judecătoresc pe calea prevăzută de art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
În cadrul controlului de legalitate pe care îl exercită, instanţa de contencios administrativ nu poate verifica însă decât respectarea prevederilor legale referitoare la procedura de concurs şi la atribuţiile comisiilor de elaborare a subiectelor şi de soluţionare a contestaţiilor, iar nu înseşi aspectele privind conţinutul subiectelor de concurs şi al baremelor de notare, punctajele acordate candidaţilor şi soluţiile date contestaţiilor la barem sau la punctaj.
În exercitarea atribuţiilor lor, entităţile administrative dispun de o marjă de apreciere, astfel că, în situaţia în care nu pot fi identificate motive de nelegalitate formală ori elemente din care să rezulte că emitentul actului administrativ, prin conduita lui, s-a îndepărtat de la scopul legii ori a încălcat principiul proporţionalităţii între interesul public şi cel privat, o evaluare a substanţei măsurilor dispuse, făcută de instanţa de contencios administrativ însăşi, ar constitui o ingerinţă nepermisă în atribuţiile administraţiei publice.
O atare abordare se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a decis că atunci când litigiul priveşte verificarea legalităţii procedurii în faţa unei comisii de admitere şi reexaminarea îndeplinirii de către candidaţi a condiţiilor prevăzute de lege pentru o activitate profesională, aspectele care pot fi cenzurate pe cale jurisdicţională sunt arbitrariul, deturnarea de putere şi viciile de procedură. Evaluarea cunoştinţelor şi a experienţei profesionale sunt însă elemente similare unui examen de tip şcolar sau universitar şi se îndepărtează atât de mult de la sarcina normală a judecătorului, încât garanţiile prevăzute de art.6 din Convenţie nu ar putea viza litigii într-o asemenea materie (cazul Van Marle şi alţii contra Olandei, hotărârea Plenului Curţii din 26 iunie 1986, în Vincent Berger, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a 6-a în limba română, pag.204 – 205).
Analizând conţinutul actului administrativ atacat în cadrul coordonatelor astfel configurate, Înalta Curte constată că hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii respectă limitele şi scopul prevederilor legale în executarea cărora a fost adoptată, iar măsurile dispuse sunt amplu şi adecvat motivate, neexistând elemente pe baza cărora să poată fi decelată o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere în sensul art.2 alin.(1) lit.n) din Legea nr.554/2004.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recursAvând în vedere toate considerentele expuse, precum şi dispoziţiile art.52 din
Constituţia României şi ale art.1 alin.(1) din Legea nr.554/2004, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, ca nefondat.
4. Mijloace de probă în contenciosul administrativ. Forţa probantă a dovezilor administrate în faţa instanţei.
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.5559/4 decembrie 2009 Dosar nr. 3634/85/2006
472
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 noiembrie 2006, pe rolul Tribunalului Sibiu – Secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamantul Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr.70 din 6 octombrie 2006 emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, Piaţa Mică nr.12, înscris în CF Sibiu nr.562 nr. top 578, iar, în caz de refuz, hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată să ţină loc de decizie.
În motivarea cererii, organizaţia reclamantă arată că imobilul în litigiu a aparţinut Grupului Etnic German, ultima organizaţie reprezentativă a minorităţii germane din România înainte de instaurarea puterii comuniste, iar Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu este succesorul în drepturi al Grupului Etnic German, aşa cum rezultă din Statutul aprobat de instanţa judecătorească, conform prevederilor art.6 alin.(3) din O.U.G. nr.83/1999, astfel cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr.66/2004, şi ale art.6 alin.(1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă în forma modificată prin Legea nr.247/2005.
Reclamantul susţine că în mod nelegal pârâta a respins cererea sa de restituire a imobilului în litigiu pentru motivul că nu s-a făcut dovada faptului că Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul recunoaşterii de către instanţa judecătorească în condiţiile art.3 alin.(1) din Legea nr.10/2001, a continuităţii entităţii juridice de drept privat care se pretinde succesoarea în drepturi a fostului titular al dreptului de proprietate asupra bunului.
Mai susţine reclamantul că, în cursul procesului, urmează a demonstra, prin hotărâre judecătorească, faptul că are calitatea de succesor al Grupului Etnic German.
Prin sentinţa civilă nr.347/CA din 27 mai 2008, Tribunalul Sibiu – Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că în cauză este contestat un act emis de o autoritate publică centrală, astfel că aparţine Curţii de apel în a cărei rază teritorială se află imobilul revendicat competenţa materială şi teritorială de soluţionare, conform art.2 alin.(2) din O.U.G. nr.83/1999, republicată în 2005, cu referire la art.10 alin.(1) din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
2. Hotărârea Curţii de apelÎnvestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Curtea de Apel
Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr.76/CA/2009 din 24 martie 2009, a respins acţiunea formulată de Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Sub un prim aspect, din probatoriul administrat rezultă că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul Grupului Etnic German cu titlu de donaţie în baza încheierii nr.1817 din 01.05.1942 şi, ulterior, în baza Decretului-lege nr.1836/1944 a fost trecut în proprietatea Statului Român prin Comisariatul general pentru administrarea şi lichidarea patrimoniului Grupului Etnic German, fiind înscris în cartea funciară prin încheierea nr.804/20.03.1945.
473
Cererea de restituire în natură a imobilului, formulată la 29.09.2004 de către Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu, a fost respinsă prin Decizia nr.70 din 06.10.2006 pentru motivul că petentul nu a făcut dovada, în condiţiile legii, că are calitatea de continuator, succesor al Grupului Etnic German.
A constatat Curtea de apel că, prin sentinţa civilă nr.2790 din 28 mai 2007 a Judecătoriei Sibiu, rămasă irevocabilă la data de 20 iulie 2007, s-a reţinut, în contradictoriu cu Municipiul Sibiu, că Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu este succesor în drepturi al Grupului Etnic German (Deutsche Volksgruppe).
Faţă de prevederile art.1 alin.(3) din O.U.G. nr.88/1999 şi ale art.3 alin.(1) lit.c) din Legea nr.10/2001, Curtea de apel a reţinut că reclamantul, cu ocazia soluţionării cererii sale de restituire în natură a imobilului, nu a făcut dovada în faţa Comisiei pârâte a calităţii sale de continuator al Grupului Etnic German, ci a făcut această dovadă abia la data de 12 august 2008, la aproximativ 4 ani de la data formulării cererii de retrocedare şi la 1 an şi jumătate de la data emiterii deciziei contestate.
În concluzie, Curtea de apel a reţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii la momentul emiterii sale, iar complinirea lipsurilor constatate de Comisia pârâtă, ulterior emiterii deciziei contestate, nu este de natură a atrage nulitatea acesteia, întrucât validitatea actului administrativ se apreciază la data emiterii.
Sub un al doilea aspect, Curtea de apel a reţinut că O.U.G. nr.88/1999 se referă la imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 12.03.1945 – 22.12.1989, pe când imobilul ce formează obiectul litigiului a fost preluat la data de 8 octombrie 1944, data publicării în Monitorul Oficial a Decretului-Lege nr.1836/1944, astfel că situaţia juridică dedusă judecăţii nu se încadrează în ipoteza legii. A mai reţinut instanţa că, în stabilirea momentului preluării imobilului, nu prezintă relevanţă împrejurarea că operaţiunea juridică de preluare a fost intabulată în cartea funciară la data de 20.03.1945.
3. Recursul declarat de Forumul Democrat al Germanilor din SibiuÎmpotriva sentinţei civile nr.76/CA/2009 din 24 martie 2009 a Curţii de Apel
Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recurentul a combătut soluţia fondului prin formularea a două motive, corespunzătoare celor două considerente care au determinat soluţia de respingere a acţiunii, după cum urmează.
1) Prima instanţă nu a avut în vedere faptul că legea nu stabileşte un termen limită pentru depunerea actelor în probaţiune.
În esenţă, recurentul susţine că cererea de retrocedare a fost formulată în termen dar, din motive obiective, hotărârea judecătorească prin care se face dovada continuităţii nu a putut fi prezentată decât în faza judecăţii.
Această împrejurare nu putea atrage respingerea acţiunii, câtă vreme legea nu stabileşte un termen de decădere. În plus, învederează jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în materia Legii nr. 10/2001 a statuat că termenul pentru depunerea actelor doveditoare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu este unul de decădere iar principiul realizării dreptului prevalează în raport cu cel al respectării procedurii.
2) Instanţa a ignorat modificarea adusă O.U.G. nr. 88/1999 prin Titlul III al Legii nr. 247/2005.
474
Dezvoltând acest motiv, recurentul arată că legiuitorul a extins sfera de aplicare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, începând cu data de 6 septembrie 1940, adică începând cu data venirii la putere, în calitate de prim-ministru a generalului Ion Antonescu.
4. Apărările formulate de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 1 octombrie 2009 intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a formulat apărări numai în privinţa primului motiv de recurs, arătând că recurentul a avut suficient timp pentru obţinerea hotărârii judecătoreşti de dovedire a calităţii sale de continuator, în intervalul cuprins între data înregistrării cererii de retrocedare: 29 septembrie 2004 şi data emiterii deciziei: 6 octombrie 2006.
A mai arătat că nu i se poate reţine nicio culpă în privinţa modului în care a soluţionat cererea de retrocedare, cu atât mai mult cu cât a acordat recurentului un termen de 6 luni pentru completarea documentaţiei.
B. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
1. Argumente de fapt şi de drept relevanteRecurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de
contencios administrativ Decizia nr. 70 din 6 octombrie 2006 prin care intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România i-a respins cererea de retrocedare a imobilului compus din construcţii şi terenul aferent situat în municipiul Sibiu, str. Piaţa Mică nr. 12, judeţul Sibiu, nr. top 578.
Motivul pentru care s-a adoptat această soluţie, indicat în cuprinsul art. 1 al deciziei, se referă la faptul că recurentul-reclamant nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită printr-o hotărâre judecătorească.
În drept, s-au indicat dispoziţiile art. 1 alin.(3) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată.
Curtea de apel, pentru considerentele expuse la pct.I.2 a considerat că actul administrativ atacat este legal.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în întâmpinare cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed.
1) Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin.(3) din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România:
„Prin comunitatea minorităţilor naţionale se înţelege entitatea juridică de drept privat, constituită şi organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi naţionale ce a deţinut în proprietate imobile preluate în mod abuziv şi care dovedeşte că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către
475
stat. Recunoaşterea continuităţii entităţii juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate se face de către instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea acesteia, în condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare”.
Într-adevăr, la data emiterii Deciziei nr. 70 din 6 octombrie 2006, la dosarul Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România întocmit în baza cererii de retrocedare nr. 1852 din 29 septembrie 2004, nu exista dovada că Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu este continuatorul Grupului Etnic German de la care s-a preluat imobilul vizat de cerere.
Această dovadă s-a făcut în cadrul probei prin înscrisuri administrată în faţa instanţei de fond, fiind depusă la dosar sentinţa civilă nr. 2790/28 mai 2007 a Judecătoriei Sibiu, irevocabilă la data de 20 septembrie 2007 prin care se admite cererea formulată de petentul Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu şi se constată calitatea acestuia de succesor în drepturi al Grupului Etnic German (Deutsche Volksgruppe).
Contrar opiniei instanţei de fond, Înalta Curte consideră că neluarea în considerare a unei probe administrate în etapa judiciară a unui litigiu ar însemna o lipsire de conţinut a controlului judecătoresc, îngrădindu-se astfel nejustificat dreptul constituţional de liber acces la justiţie, ca şi dreptul la un proces echitabil. Controlul legalităţii unui act administrativ nu se poate limita numai la aspectele formale, anterioare judecăţii şi, în orice caz, nu poate face abstracţie de probatoriul administrat în condiţii procedurale, care relevă o situaţie de fapt diferită de cea reţinută de organul administrativ.
De altfel, în cauza de faţă, prin încheierea pronunţată la data de 27 martie 2007 s-a dispus suspendarea soluţionării pricinii în temeiul art. 244 alin.(1) pct.1 Cod procedură civilă, tocmai în vederea soluţionării dosarului având ca obiect constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire a recurentului, apreciindu-se asupra raportului de dependenţă dintre soluţiile din cele două dosare.
S-a creat astfel recurentului o aşteptare legitimă asupra finalităţii demersului său judiciar care nu poate fi ignorată.
În plus, după cum arată şi recurentul în cuprinsul primului motiv de recurs, nu există argumente consistente pentru a accepta o diferenţă de tratament, sub aspectul termenului de depunere a actelor doveditoare pentru cereri de retrocedare formulate în termen legal, între persoanele care se prevalează de dispoziţiile Legii nr.10/2001 şi cele care invocă O.U.G. nr. 83/1999, ambele acte normative fiind de natură reparatorie.
2) Motivul al doilea de recurs este vădit fondat.Din chiar art. 1 alin.(1) al O.U.G. nr. 83/1999 rezultă că: „ Imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România
şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă”.
Prin urmare, spre deosebire de alte acte normative reparatorii, O.U.G. nr. 83/1999, în considerarea unor evenimente istorice, are în vedere şi imobilele preluate abuziv anterior datei reper de 6 martie 1945, respectiv de la 6 septembrie 1940.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptatePentru toate considerentele expuse la pct.II.1, în temeiul art. 312 alin.(1) – (3)
Cod procedură civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/204 va admite recursul şi va modifica sentinţa în sensul admiterii acţiunii şi anulării actului administrativ atacat urmând ca pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România să emită o nouă decizie prin care să soluţioneze cererea de retrocedare formulată de Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu.
4. Impactul dreptului european asupra dreptului administrativ naţional şi asupra procedurii judiciare în domeniu
I. Principiul priorităţii dreptului comunitar. Cerere de adresare a unei întrebări preliminare către CJCE. Cazul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Netemeinicie
R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4722/12 decembrie 2008 Dosar nr.2889/1/2008
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. „P..” S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale anularea Adresei nr. 3545 emisă de A.N.R.G.N. la 1 august 2006, anularea Ordinului nr. 102136/25 mai 2006 privind valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale.
477
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de A.N.R.G.N., a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că adresa nr.3545/1 august 2006 reprezintă un act administrativ, întrucât emiterea acesteia a produs efecte juridice.
S-a mai reţinut că au fost respectate dispoziţiile art.100 alin.5 din Legea nr.351/2004, iar obiectul de reglementare al ordinului nu vizează instituirea unor forme de control al preţurilor la gazele naturale, ci respectarea de către toţi consumatorii de gaze naturale a regulilor privind obligativitatea consumului de gaze naturale în amestec.
Nu a fost reţinută susţinerea reclamantei conform căreia, prin adoptarea Ordinului s-au încălcat principiile libertăţii comerţului şi al accesului liber al persoanei la o activitate economică, întrucât exercitarea acestor drepturi constituţionale este garantată numai în condiţiile respectării dispoziţiilor legale.
Prin instituirea obligativităţii titularilor de acorduri petroliere de a disponibiliza întreaga producţie de gaze naturale pentru asigurarea componentelor din producţia internă în structura gazelor naturale nu a fost împiedicată în niciun fel formarea liberă a preţurilor, pe baza cererii şi a ofertei, în acest sens s-a considerat că nu era necesar avizul conform prealabil din partea Consiliului Concurenţei.
Nu a fost reţinută nici susţinerea potrivit căreia, emiterea Ordinului, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr.52/2003, având în vedere că la solicitarea pârâtei ANRGN, prin adresa nr.3549/2005, reclamanta şi-a desemnat un candidat pentru poziţia de membru în Consiliul Consultativ al ANRGN, iar în şedinţa din 16 mai 2006 proiectul actului normativ a fost dezbătut şi în prezenţa unui reprezentant al societăţilor de producţie şi înmagazinarea gazelor naturale.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat de către S.C. „P...” S.A. Bucureşti fiind invocate motivele prevăzute de art. 304 pct.9 şi art. 3041 Cod procedură civilă, recurs care a fost respins prin Decizia n. 452/7 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea soluţiei de respingere a recursului, Înalta Curte a reţinut că prin ordinul contestat nu sunt lezate drepturile recurentei izvorând din acordul petrolier şi din Legea gazelor pentru că scopul legii gazelor, din perspectiva dispoziţiilor art. 100 alin.5 a fost acela de a asigura cadrul legal pentru ca toţi furnizorii licenţiaţi să beneficieze de un tratament nediscriminatoriu cu privire la accesul la sursele interne de gaze naturale, iar acordul petrolier, aşa cum este definit de art. 2 alin.1 pct.2 din legea petrolului, este un contract de concesiune şi se referă la producţie, ori ordinul atacat priveşte comercializarea gazelor naturale, sau o operaţiune comercială.
Nu s-a reţinut nici încălcarea principiilor constituţionale privind libertatea comerţului şi a accesului liber al unei persoane la o activitate economică pentru că limitarea exerciţiului drepturilor este permisă.
Împotriva acestei decizii s-a declarat revizuire de către S.C. „Petrom” S.A. solicitându-se modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii recursului, admiterea acţiunii şi anularea ordinului atacat.
Este criticată soluţia instanţei de recurs pentru că nu se poate considera că transpunerea Directivei nr. 2003/35/CE în legislaţia internă ar exonera statul de obligaţia de a respecta dispoziţiile comunitare diferite faţă de cele pe care se fundamentează, iar revizuenta apreciază că efectele produse de ordinul comun contravin prevederilor art. 28-30 din TCE.
S-a invocat faptul că ordinul atacat este incompatibil cu prevederile art. 28-30 din TCE, norme comunitare care reglementează libera circulaţie a bunurilor,
478
respectiv interdicţia statelor membre de a institui limitări sau restricţii cantitative la import şi la export şi pentru că România este stat membru al Uniunii Europene, judecătorul naţional este judecătorul comunitar de drept comun, el trebuie să garanteze şi să asigure aplicarea dreptului comunitar, prioritatea acestuia faţă de normele interne contrare. Judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor comunitare lăsând la nevoie neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale.
Este criticată şi soluţia instanţei de recurs prin care s-a refuzat cererea de trimitere a cauzei la CEJ pentru pronunţarea unei întrebări preliminare deşi erau îndeplinite toate condiţiile: cererile de adresare a întrebărilor preliminare se referă la un litigiu real, cererile de adresare a unor întrebări preliminare au fost pertinente, cererile au fost motivate şi oferă informaţiile necesare cu privire la situaţia de fapt care a determinat promovarea lor.
Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin.2 din Legea nr. 554/2004.
Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii de revizuire.
Şi Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii de revizuire.
S-a formulat o cerere de adresare a unor întrebări preliminare către Curtea Europeană de Justiţie iar prin Încheierea din 30 octombrie 2008 a fost respinsă această cerere cu motivarea că posibilitatea ca instanţele naţionale să adreseze întrebări Curţii de Justiţie privind interpretarea sau validitatea unei norme comunitare este dată de art. 234 TCE.
Paragraful 2 al art. 234 TCE stabileşte că instanţa naţională, în faţa căreia se cere adresarea unei întrebări preliminare, poate să ceară Curţii să se pronunţe numai dacă apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.
Chiar şi instanţele naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.
În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiţie a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.
Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.
Având în vedere particularităţile cauzei, respectiv faptul că cererea de adresare a întrebărilor preliminare se face în cadrul unei căi extraordinare de atac, chiar dacă hotărârea dată nu mai este supusă niciunei căi de atac, Înalta Curte a respins cererea pentru că întrebările preliminare nu prezintă relevanţă în cauză şi nu pot duce la soluţionarea litigiului, respectiv a cererii de revizuire formulată.
479
În privinţa cererii de revizuire formulată, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:
Potrivit art.21 alin.2 din Legea nr. 554/2004, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin.2, coroborat cu art. 20 alin.2 din Constituţia României, republicată.
Revizuirea prevăzută de art. 21 alin.2 din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 Cod procedură civilă, numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de Codul de procedură civilă şi are menirea de a asigura respectarea principiului priorităţii normelor dreptului comunitar, faţă de norma internă, principiul care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin.2 din Constituţia României, republicată, de către instanţele de contencios administrativ.
Prioritatea normelor comunitare faţă de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar şi are o consacrare legală dar şi jurisprudenţială comunitară. Ea s-a dezvoltat şi a fost afirmată constant de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).
Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate şi ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre şi vor fi aplicabile de autorităţile şi instanţele naţionale.
Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin.2 din Legea n. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin2 din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs.
După analizarea modului în care instanţa de recurs a interpretat normele dreptului comunitar, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar şi nici ale jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.
Aşa cum s-a reţinut şi de către instanţa de recurs, problema ce a trebuit să fie dezlegată este dacă pentru anularea Ordinului atacat şi care se referă la valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale sunt aplicabile dispoziţiilor art. 29-30 TCE care se referă la libera circulaţie a mărfurilor şi de interzicere a restricţiilor cantitative în operaţiunile comerciale sau incidente ar fi prevederile ar. 47, 55 TCE care se referă la libera circulaţie a serviciilor.
Înalta Curte consideră că, într-adevăr dispoziţiile art. 29-30 TCE, invocate de revizuentă nu au incidenţă în cauză, având în vedere că domeniul în discuţie este un serviciu.
Nu pot fi reţinute susţinerile revizuentei potrivit cărora menţionarea art. 47 alin.3, art. 55 şi art. 95 din TCE în preambulul Directivei 2003/55/CE nu a fi avut ca scop înlăturarea de la aplicare a celorlalte prevederi comunitare.
Prin această susţinere se neagă faptul că reglementările, chiar dacă principiile sunt aceleaşi, sunt totuşi diferite. Astfel, în cadrul Tratatului şi, ulterior, în cadrul
480
legislaţiei secundare, este reglementată, în capitole separate, libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor.
În cadrul liberei circulaţii a serviciilor, un stat membru poate impune restricţii libertăţii de circulaţie a serviciilor fie în temeiul art. 45 TCE (autoritatea publică), fie în cel al art. 46 TCE (politici publice, ordine publică, sănătate publică).
Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut şi ea limitarea libertăţilor de furnizare a serviciilor dar numai justificată de cerinţe imperative privind interesul public, care poate fi legat şi de protecţia consumatorilor [Cauza Comisia c Franţa (1986, ECR – 3663), Comisia c Danemarca (1986, ECR 31713)].
În cauză, nu pot fi invocate prevederile art. 28-30 TCE pentru că nu este în discuţie o „marfă”, ci un „serviciu”, iar prin emiterea ordinului atacat s-a avut în vedere tocmai dreptul consumatorilor de a fi alimentaţi cu gaze naturale în aceeaşi structură internă/import a surselor, corelativ cu obligaţia furnizorilor licenţiaţi de a asigura cantităţile de gaze naturale în aceeaşi structură intern/import, asigurându-se accesul nediscriminatoriu la sursele interne de gaze naturale.
Prin ordinul atacat s-a pus în executare o dispoziţie din legea gazelor, lege care a fost emisă prin transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2003/55/CE privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale. La rândul său, Directiva nr. 2003/55/CE are ca temei art. 47 alin.2 TCE, art. 55 şi art. 95 TCE.
Cum şi art. 47 şi art. 55 TCE se referă la circulaţia serviciilor nu se pot invoca încălcări ale art. 29-30 TCE care reglementează circulaţia bunurilor.
Apreciind că instanţa de recurs nu a pronunţat o soluţie care să fie dată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, cererea de revizuire va fi respinsă.
II. Principiul priorităţii dreptului comunitar. Cazul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în dreptul comunitar
R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2615/14 mai 2009 Dosar nr.10392/1/2008
Prin decizia nr. 3820 din 30 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de S.C. „...” S.A. împotriva sentinţei civile nr. 167 din 11 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal. Prin aceeaşi decizie a fost admis recursul declarat împotriva hotărârii menţionate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj şi de Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Cluj, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi, în fond, respingerea acţiunii societăţii reclamante, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Cu privire la recursul declarat de reclamanta S.C. „...” S.A., că reclamanta nu s-a achitat de obligaţie, nici anticipat, nici în urma citării cu menţiunea timbrării, astfel că au devenit incidente dispoziţiile art. 20 alin.(3) din Legea nr. 146/1997, cu consecinţa anulării recursului.
481
Referitor la recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj şi de Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii Cluj.
S-a reţinut că recursul este fondat, toate părţile fiind de acord că principala problemă controversată este aceea de a se stabili în ce măsură s-au respectat obligaţiile de plată a TVA-ului scadent după data de 1 septembrie 2006, atât intimata-reclamantă, cât şi instanţa de fond neavând în vedere dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 26/2004 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul APAPS şi consolidarea unor privatizări.
Înalta Curte a constatat că textele legale invocate în legătură cu regularizarea şi rambursarea TVA şi evidenţa operaţiunilor impozabile şi depunerea decontului nu sunt relevante în cauză, prin Ordinul comun nr. 12/836 din 24 mai 2006 al Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi Ministerului Finanţelor Publice nefăcându-se distincţie între categoriile de obligaţii bugetare, semnificative în această privinţă fiind dispoziţiile art. 6 din ordinul menţionat.
S-a reţinut în acest sens că intimata-reclamantă a înţeles să procedeze la stingerea sumei de 117.509 lei reprezentând TVA prin compensare din suma negativă a TVA cumulată prin decontul nr. 77122 din 22 decembrie 2006, însă depunerea acestui decont în vederea stingerii obligaţiei de plată curente putea fi făcută, potrivit ordinului comun menţionat, până la 20 decembrie 2006, iar nu până la 25 decembrie 2006, sancţiunea nerespectării termenului de plată fiind prevăzută de art. 4 din ordinul menţionat.
Instanţa de recurs a mai avut în vedere poziţia oscilantă manifestată de intimata-reclamantă, legat şi de împrejurarea internării în spital a directorului economic al societăţii, în sarcina căruia cădeau obligaţiile fiscale (ale societăţii).
Totodată, s-a reţinut că demersurile făcute a Oficiul Poştal Cluj-Napoca nu au primit un răspuns concludent în raport cu prevederile legale incidente şi cu data înregistrării decontului TVA pentru luna noiembrie 2006.
Faţă de susţinerile intimatei – reclamante, potrivit cărora sancţiunea aleasă de organul fiscal este neproporţională, argumentându-se cu hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în „afacerea Albert Collée contra Finanzant Limburg an der Lahn” s-a mai reţinut că situaţiile vizate sunt diferite, iar în cauză nu se pune problema deductibilităţii TVA, ci a respectării unei legalităţi speciale şi a unor reguli specifice, limitative şi riguroase.
Aceeaşi instanţă se recurs a concluzionat că normele speciale aplicate în cauză nu sunt contrare normelor comunitare şi că dispoziţiile art. 148 alin.(2) şi (3) din Constituţia României nu determină aplicarea automată a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a actelor comunitare în alte cauze şi chestiuni juridice decât cele cărora le sunt destinate.
Împotriva deciziei nr. 3820 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de revizuire în termen legal reclamanta S.C. ..S.A. Cluj-Napoca, prin care s-a solicitat admiterea cererii de revizuire şi modificarea hotărârii atacate în sensul menţinerii sentinţei de fond de admitere a acţiunii în contencios administrativ.
A învederat revizuenta reclamantă S.C. ..S.A. Cluj-Napoca, prin motivele cererii de revizuire, că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, prevăzut de art. 148 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României. Mai precis, s-a arătat, prin admiterea recursului şi respingerea cererii reclamantei de constatare a nulităţii Deciziei nr. 1/11.06.2007 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, de constatare a nelegalităţii adresei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj nr.
482
22/I/G/20.02.2007 şi, drept consecinţă, a somaţiei nr. 12/35/1/2007/2962 şi de obligare a pârâtei la eliberarea Certificatului de obligaţii bugetare pentru S.C. „..” S.A., s-a încălcat principiul eficienţei stării de fapt reale, consacrat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene şi de către Directiva 2006/112/CE în materie de T.V.A. (art. 167 şi urm., 178 şi urm., 250 şi urm.).
Conform dreptului comunitar (hotărârea din 27 septembrie 2007, cauza C-146/05, Albert Collee c. Finanzamt Limburg an der Lahn) organul fiscal are obligaţia de a da eficienţă stării de fapt reale, adică în speţă faptului că T.V.A.-ul datorat aferent lunii octombrie a fost compensat la data de 30 noiembrie cu T.V.A.-ul de rambursat aferent acestei luni datoria fiind astfel stinsă anterior datei de 20 decembrie 2006. De asemenea prin modul de interpretare al regulilor de colectare a T.V.A. s-au încălcat regulile şi principiile stabilite în materie prin Regulamentul Consiliului din 17 octombrie 2005, de stabilire a măsurilor de punere în vigoare a Directivei 77/388/CEE, privind sistemul comun de T.V.A., intrat în vigoare la 1 iulie 2006. norme cuprinse în prezent de către Directiva 2006/112/CE.
Nu în ultimul rând, s-a precizat, decizia încalcă principiul respectării dreptului la apărare: potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sancţiunile fiscale (pierderea facilităţilor acordate prin Ordinul Comun nr. 12/836/24.05.2006, în cazul revizuentei) reprezintă „acuzaţii în materie penală” şi intră în sfera de aplicabilitate a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Cauzele Bendedoun c. Franţa, hotărârea din 24 februarie 1994; Miailhe c. Franţa, hotărârea din 26 septembrie 1996; Le Meignen c. Franţa, hotărârea din 11 ianuarie 2000).
Pe cale de consecinţă, contribuabilul trebuie să beneficieze, inclusiv în procedura administrativă, de două garanţii fundamentale; respectarea principiului contradictorialităţii şi respectarea garanţiei speciale conferite de art. 6 pentru materia penală, dreptul la apărare. în cauză, s-a arătat, organul fiscal care a emis actul administrativ fiscal atacat nu a solicitat niciodată punctul de vedere al reclamantei încălcând principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare: de altfel, menţiunea privind audierea contribuabilului lipseşte şi din cuprinsul actelor administrative atacate, aspecte care ar fi trebuit să atragă nulitatea acestora.
În drept s-a invocat art. 322 şi următoarele din Codul de procedură civilă raportat la art.21 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, art. 148 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Ulterior revizuenta a procedat la dezvoltarea motivelor de revizuire, în sensul precizării următoarelor împrejurări:
Decizia atacată evocă fondul cauzei şi respinge acţiunea reclamantei, pe motiv că în speţă ar fi incidente dispoziţiile speciale cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004, iar aplicarea acestor norme la starea de fapt din speţă ar atrage retragerea înlesnirilor acordate prin intermediul Ordinului Comun. De asemenea se reţine că aplicarea acestor norme speciale nu este influenţată de dispoziţiile legale incidente în materie de T.V.A..
Însă, din punct de vedere logico-juridic, aplicarea normei speciale, reţinute ca incidenţă în cuprinsul deciziei atacate, presupune existenţa unei obligaţii de plată de T.V.A. a reclamantei la data de 20 decembrie 2006 care să nu fi fost executată. Chestiunea dezbătută în speţă este una privitoare la existenţa şi îndeplinirea obligaţiei de plată a T.V.A., care fără îndoială intră sub incidenţa reglementărilor comunitare.
Sub acest aspect, s-a menţionat, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, prevăzut de art. 148 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României. Prin modul de
483
interpretare al regulilor de colectare a T.V.A. s-au încălcat regulile şi principiile stabilite în materie prin Directiva 77/388/CEE (art. 19 alin. (4) şi 22 alin. (4) în speţă) - în vigoare în anul 2006, norme cuprinse în prezent de către Directiva 2006/112/CE (art. 183 şi 252). Aceste norme, au fost transpuse în dreptul intern prin dispoziţiile Codului Fiscal anterior anului 2006 şi implică obligativitatea pentru Statul membru de a rambursa T.V.A. deductibilă care depăşeşte suma datorată şi de a respecta termenul de depunere a decontului stabilit prin actul normativ fiscal, adică în speţă termenul de 25 decembrie 2006. Greşit s-a reţinut în motivarea deciziei faptul că aceste norme comunitare prioritare nu ar fi în vigoare şi nu ar fi transpuse în dreptul intern, fapt şi mai straniu pentru că această chestiune nu a făcut obiectul recursului sau a concluziilor părţilor.
Respectarea priorităţii dreptului comunitar nu reprezintă doar aplicarea unor norme şi respectarea modalităţilor de interpretare a acestora stabilit de către instanţele comunitare strict pe domeniul asupra cărora acestea s-au pronunţat, ci preluarea acestor principii în interpretarea textelor legale interne care aplică dreptul comunitar, pentru că formează un tot unic, fără de care sistemul nu poate avea coerenţă. în acest sens, refuzul de a ţine seama de principiul respectării stării de fapt reale, pe motiv că instanţele comunitare nu s-au pronunţat pe o stare de fapt identică, ci doar pe una similară (condiţii de fond şi formă referitoare la deductibilitatea T.V.A. respectiv condiţii de fond şi formă referitoare la stingerea obligaţiei de plată a T.V.A.), constituie o încălcare a dreptului comunitar.
S-a relevat că principiul prevalentei stării de fapt reale poate fi aplicat în speţă întrucât, în concret, prin admiterea recursului şi respingerea cererii reclamantei de constatare a nulităţii Deciziei nr. 1/11.06.2007 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, de constatare a nelegalităţii adresei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj nr. 22/1/G/20.022007 şi, drept consecinţă, a somaţiei nr. 12/35/1/2007/2962 şi de obligare a pârâtei la eliberarea Certificatului de obligaţii bugetare pentru S.C. „UNIREA” S.A., s-a încălcat principiul eficienţei stării de fapt reale, consacrat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene şi de către Directiva 2006/112/CE în materie de T.V.A. (art. 167 şi urm., 178 şi urm., 250 şi urm.).
Conform dreptului comunitar (hotărârea din 27 septembrie 2007, cauza C-146/05, Albert Collée c. Finanzamt Limburg an der Lahn) organul fiscal are obligaţia de a da eficienţă stării de fapt reale, adică în speţă faptului că T.V.A.-ul datorat aferent lunii octombrie a fost compensat la data de 30 noiembrie cu T.V.A.-ul de rambursat aferent acestei luni datoria fiind astfel stinsă anterior datei de 20 decembrie 2006. În consecinţă, chiar ipoteza de aplicare a art. 3 lit. b) din Ordinul Comun, nu este îndeplinită în speţă.
Potrivit interpretării Înaltei Curţi, „în cauză nu ne aflăm în prezenţa unei chestiuni de deductibilitate TVA, ci a unei chestiuni de respectare a unei legislaţii speciale şi a unor specifice, limitative şi riguroase, iar nu rigide ale unor înlesniri la plată acordate într-o situaţie de excepţie”. Pentru acest motiv, instanţa a apreciat că jurisprudenţa Collée nu ar putea fi aplicată. Insă aplicarea normei speciale presupune existenta unei obligaţii de plată de T.V.A. a reclamantei la data de 20 decembrie 2006 care să nu fi fost executată.
În opinia revizuentei, soluţia Curţii sub acest aspect este pronunţată cu încălcarea dreptului comunitar şi are ca punct de plecare interpretarea eronată a jurisprudenţei Collée. Astfel, prin hotărârea pronunţată la 27 septembrie 2007 în cauza C-l46/05. „Curtea de Justiţie Europeană a decis că „art. 28c(A) lit. (a) primul paragraf din Directiva a şasea trebuie interpretat în sensul că nu permite ca
484
administraţia fiscală a unui stat membru să refuze scutirea de taxa pe valoarea adăugată a unei livrări intracomunitare, care a avut loc în mod efectiv, numai pentru motivul că proba unei astfel de livrări nu a fost făcută în timp util”.
Hotărârea menţionată reprezintă practic o consacrare a faptului că înalta instanţă comunitară înţelege să dea substanţă unui principiu: prevalenta fondului asupra formei. Curtea a arătat astfel că din moment ce este incontestabil faptul că a fost efectuată o livrare intracomunitară, principiul neutralităţii fiscale impune ca scutirea de TVA să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de către persoanele impozabile.
În mod cu totul evident, s-a arătat, acest principiu poate fi aplicat şi în speţă, a cărei ipoteză de lucru este următoarea:
Potrivit art. 26 alin. (9) din O.U.G. nr. 26/2004, pentru a beneficia în continuare de înlesnirile la plată acordate, contribuabilul trebuie să stingă datoriile curente, scadente după data de 1 septembrie a anului fiscal în curs, până la data de 20 decembrie.
Comparând decontul de TVA aferent lunii octombrie 2006 şi decontul de TVA aferent lunii noiembrie 2006, se poate constata că la data de 20.12.2006 contribuabilul nu datora în mod obiectiv nimic bugetului de stat (nu avea nicio datorie neachitată), ci dimpotrivă putea să-şi exercite dreptul de deducere ai unei sume consistente reprezentând TVA, aspect care rezultă cu certitudine din Raportul de inspecţie fiscală întocmit de către recurentă (depus la dosar fond), în baza căreia a fost emisă Decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. 119/25.01.2007.
Raportat la această ipoteză, aplicarea corectă a principiului prevalentei fondului asupra formei în speţă duce la următorul raţionament; din moment ce la data de 20.12.2006 contribuabilul nu avea în mod real vreo obligaţie scadentă neachitată, nu i se poate refuza acestuia un drept (păstrarea înlesnirilor la plată) pentru simplul motiv că nu a reuşit să facă în timp util proba acestei realităţi.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la apărare, s-au învederat următoarele:
Prin decizia atacată Înalta Curte se pronunţă şi asupra faptului că dreptul la apărare al societăţii reclamante nu ar fi fost încălcat, deşi cu ocazia retragerii înlesnirilor de plată nu a fost cerut punctul de vedere al contribuabilului, întrucât: - dreptul la un proces echitabil se aplică numai în cazul procedurilor administrativ-jurisdicţionale; - Curtea Constituţională a decis că procedura contestaţiei din Codul de procedură fiscală este o procedură administrativă; - oricum, este aplicabil art. 9 alin. 2 lit d) din Codul de procedură fiscală, organul fiscal urmând să ia măsuri de executare silită.
Cu privire la primele două chestiuni, s-a observat faptul că în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se face o asemenea distincţie între procedurile administrative şi procedurile administrativ-jurisdicţionale, cu consecinţa că art. 6 din Convenţie s-ar aplica doar în procedurile administrativ-jurisdicţionale.
Relevante în speţă sunt prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia normele interne mai favorabile se aplică cu prioritate faţă de prevederile convenţionale. Cu alte cuvinte, chiar dacă art. 6 din Convenţie nu ar fi aplicabil, pentru că nu s-ar referi la proceduri administrative ci doar la proceduri administrativ-jurisdicţionale, art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală trebuie considerat o ,norma internă mai favorabilă, astfel încât contribuabilului trebuie să-i fie recunoscut în tot procedurii fiscale dreptul la apărare şi implicit componenta acestuia în discuţie, dreptul de a fi ascultat.
485
Interpretarea oferită de Înalta Curte cu privire la respectarea dreptului la apărare s-a considerat a fi fundamental greşită: astfel, instanţa apreciază că pierderea înlesnirilor la plată echivala automat în speţă cu luarea unor măsuri de executare silită. Or, acest lucru este nereal, neexistând un asemenea mecanism de trecere automată în faza executării silite. S-a invocat nerespectarea dreptului la apărare, protejată de sistemul juridic european, cu privire la emiterea adresei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj nr. 22/I/G/20.02.2007, prin care au fost retrase înlesnirile la plată, şi nu cu privire la somaţia nr. 12/35/1/2007/2962 prin care au fost luate măsuri de executare silită.
Înalta Curte a ignorat faptul că a fost nevoie de emiterea unui nou act administrativ pentru executarea silită şi că, odată pierdute înlesnirile la plată, cel puţin teoretic s-ar fi putut produce două evenimente: i) contribuabilul să achite benevol sumele datorate; ii) organul fiscal să nu ia măsuri de executare silită. Interpretarea înaltei Curţi, s-a mai precizat, goleşte practic de conţinut dreptul contribuabilului de a fi ascultat, protejat de către dreptul comunitar. Sub protecţia Înaltei Curţi, orice organ fiscal poate pretinde de acum încolo că nu a respectat dreptul la apărare şi că şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, urmând ca la un moment dat, în cursul procedurii fiscale, să ia măsuri de executare silită.
În opinia revizuentei, în măsura în care normele convenţionale în materia drepturilor omului sunt receptate la nivel comunitar ca principii generale ale dreptului comunitar, aplicabile cu prevalenţă, decizia Înaltei Curţi a fost pronunţată cu încălcarea dreptului comunitar, prin încălcarea dreptului la apărare.
Cu privire la încălcarea de către decizia atacată a principiului securităţii juridice, consacrat pe cale jurisprudenţială la nivel european, s-au relevat cele ce urmează:
Curtea de Justiţie Europeană a indicat faptul că principiul securităţii juridice face parte din ordinea juridică comunitară şi trebuie respectat atât de instituţiile comunitare, cât şi de statele membre, atunci când acestea exercită prerogativele conferite de directivele comunitare: Curtea a indicat faptul că o măsură comunitară trebuie să fie certă, neechivocă, iar aplicarea ei trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează. Pentru materia fiscală prezintă o importanţă deosebită o constatare a Curţii de Justiţie Europene: asigurarea securităţii juridice trebuie observată cu mai mare stricteţe în cazul regulilor susceptibile să producă consecinţe financiare, astfel încât cei vizaţi de aceste reguli să cunoască precis întinderea obligaţiilor impuse de asemenea reguli.
În materia drepturilor omului, principiul securităţii juridice este analizat, de obicei, în contextul dreptului de acces la o instanţă şi este considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului.
În speţa, soluţionând problema centrală a litigiului, Înalta Curte a apreciat că prevederile O.U.G. nr. 26/2004 au caracterul unor dispoziţii speciale care prevalează faţă de dispoziţiile conţinute în Codul fiscal. Astfel, termenul de depunere al decontului TVA ar fi termenul prevăzut de art. 26 alin. (9) din O.U.G. nr. 26/2004 pentru stingerea obligaţiilor fiscale scadente după data de 1 septembrie (20 decembrie), iar nu termenul prevăzut de art. 156 alin. (2) din Codul fiscal (forma în vigoare la data de 20.12.2006) pentru depunerea decontului TVA, adică data de 25 decembrie pentru decontul aferent lunii noiembrie 2006.
În opinia reclamantei revizuente, o asemenea interpretare încalcă flagrant principiul securităţii juridice. Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, „în materie
486
fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal. în consecinţă, lecturând atât dispoziţiile art. 26 alin. (9) din O.U.G. nr. 26/2004, cât şi dispoziţiile art. 156 alin. (2) şi art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, orice contribuabil nu putea ajunge decât la o singură concluzie în speţă: decontul TVA pentru luna noiembrie 2006 trebuia depus până la data de 25.12.2006, iar ca efect al depunerii în termen a decontului suma datorată cu titlu de T.V.A. este compensată cu T.V.A. de restituit aferentă lunii noiembrie.
Încălcarea în mod grav a principiului securităţii juridice s-a realizat, în cauză, întrucât; interpretarea legii făcută de organul fiscal şi de înalta Curte nu era previzibilă, ea reprezentând o derogare clară de la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Codul fiscal; în aceste condiţii, încrederea legitimă a contribuabilului în dispoziţiile legii este serios zdruncinată şi nu se mai poate vorbi practic despre securitate juridică; mai ales în materie fiscală, acolo unde asigurarea securităţii juridice trebuie observată cu mai mare stricteţe tocmai datorită consecinţelor importante ce se pot produce (în speţă, pierderea unor facilităţi fiscale de 134 miliarde lei vechi, cu consecinţa garantării falimentului societăţii şi a concedierii angajaţilor), analiza Înaltei Curţi trebuia să ţină cont şi de predictibilitatea unei astfel de interpretări; situaţia de fapt nu a fost analizată prin prisma regulilor de drept aplicabile conform art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, organul fiscal şi înalta Curte aplicând, în mod greşit, dispoziţiile art.26 alin. (9) din O.U.G. 26/2004 şi în chestiunea existenţei unei datorii de T.V.A. şi a modului de îndeplinire a plăţii T.V.A.- ului, deşi acel text nu se referă evident la aşa ceva.
Cererea de revizuire este întemeiată şi va fi admisă, cu consecinţa schimbării în parte a deciziei nr. 3820 din 30 octombrie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul respingerii recursului declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 167 din 11 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal şi a menţinerii celorlalte dispoziţii ale hotărârii atacate, pentru considerentele ce urmează.
Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, se reţine că sunt întrunite cerinţele legii pentru introducerea acestei căi extraordinare de atac, întrucât decizia atacată este o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă prin care s-a evocat fondul cauzei (în condiţiile în care prin ea s-a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj şi de Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii Cluj, s-a casat sentinţa atacată şi rejudecând cauza în fond s-a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată), iar prin cererea de revizuire se invocă încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată, ca urmare a aderării României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. De asemenea, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,
487
şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Cât priveşte examinarea, în concret, a motivelor de revizuire invocate de reclamanta SC „...” SA Cluj-Napoca, se constată că, instanţa de recurs s-a pronunţat, prin decizia sa, cu putere de lucru judecat, asupra chestiunii inaplicabilităţii în cauză a principiului comunitar al prevalentei stării de fapt reale, întemeiat pe dispoziţiile Directivei 77/388/CEE, ale Regulamentului CE nr. 1777/2005 al Consiliului din 17 octombrie 2005 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a Directivei 77/388/CEE privind sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată şi pe hotărârea din 27 septembrie 2007 în cauza C-146/05, Albert Collée c. Finanzamt Limburg an der Lahn. În aceste condiţii, motivul de revizuire prin care se reiterează, practic, în calea extraordinară de atac a revizuirii, acelaşi principiu al prevalentei stării de fapt reale nu poate fi primit, pe de o parte întrucât acest lucru este incompatibil cu natura căii extraordinare de atac în discuţie, de retractare şi nu de reformare, şi pe de altă parte pentru că s-ar încălca principiul autorităţii lucrului judecat şi cel al securităţii juridice.
În schimb, prin raportare la circumstanţele cauzei, poate fi invocat, în calea extraordinară de atac a revizuirii, motivul constând în încălcarea principiului comunitar al respectării dreptului la apărare, instanţa de recurs a cărei decizie este atacată în condiţiile art. 21 alin (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, examinând temeinicia acestui motiv numai prin prisma dreptului convenţional, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu şi prin prisma dreptului comunitar, a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene (care constituie un izvor semnificativ de drept comunitar).
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene recunoaşte ca principii generale ale dreptului comunitar, printre altele, principiul proporţionalităţii, principiul nediscriminării, principiul certitudinii (siguranţei) raporturilor juridice, principiul protecţiei aşteptărilor legitime, principiul protejării drepturilor fundamentale ale omului, principiul dreptului la apărare. De aceea, regula potrivit căreia dreptul naţional trebuie interpretat în lumina dreptului comunitar este unul larg. ea aplicându-se nu numai directivelor, ci şi prevederilor Tratatului CE, principiilor generale ale dreptului comunitar, acordurilor internaţionale încheiate de CE şi altor forme de drept comunitar neobligatorii.
Instanţa comunitară a precizat, referitor la respectarea dreptului la apărare, că acest principiu reprezintă o regulă fundamentală a dreptului comunitar, care trebuie să fie asigurat în cadrul oricărei proceduri introduse împotriva unei persoane şi care poate conduce la un act de sesizare, chiar în absenţa unei reglementări specifice (CJCE, hotărârea din 14 februarie 1990, Franţa c. Comisia, cauza C-301/87; CJCE, hotărârea din 12 februarie 1994, Ţările de Jos şi alţii c. Comisia, cauze conexate C-48/90 şi 66/90; CJCE, TPICE, hotărârea din 16 februarie 2000, Procter&Gamble, cauza T-122/99). S-a afirmat că o procedură care poate conduce la pronunţarea unor sancţiuni împotriva agenţilor economici trebuie aşadar să respecte dreptul la apărare; astfel, în mod progresiv, judecătorul comunitar a impus respectarea dreptului la apărare în cadrul oricărei proceduri şi în toate fazele procedurii aduse în discuţie (TPICE, hotărârea din 10 mai 2001, Kaufring şi alţii, cauze conexate T-122/99). Comunicarea obiecţiilor, fiind un act formal, s-a considerat a fi esenţială în măsura în care permite întreprinderilor organizarea apărării lor în mod eficace (TPICE, hotărârea din 23 februarie 1994, Groupement des cartes bancaire c. Comisiei, cauze conexate T-39/92 şi T-40/92); de asemenea, trebuie să se
488
precizeze acuzaţiile reţinute, termenul pentru a răspunde şi documentele considerate ca probe, şi mai este necesar, în plus. ca o nouă comunicare să fie realizată în cazul în care obiecţiile au fost modificate (CJCE, hotărârea din 29 octombrie 1980, Van Landewick c. Comisiei, cauze conexate 209/78-215/78).
Printr-o interpretare oferită relativ recent, Curtea de Justiţie Europeană a confirmat faptul că dreptul la apărare se numără printre principiile generale de drept comunitar recunoscute şi protejate la nivel comunitar şi a descris şi condiţiile pe care trebuie să le respecte legislaţiile naţionale şi administraţiile fiscale naţionale pentru a se putea constata că exercitarea dreptului de a fi ascultat recunoscut contribuabilului a fost efectivă (C.J.E, hotărârea din 18 decembrie 2008, afacerea C-349/07, Soprope - Organizações de Calçado Lda c. Fazenda Pública). Mai multe elementele esenţiale pot fi desprinse din argumentarea Curţii. Astfel, în primul rând, drepturile fundamentale sunt parte integrantă a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de către Curte, iar respectarea dreptului la apărare constituie un principiu general al dreptului comunitar care este aplicabil atunci când administraţia îşi propune să adopte faţă de o persoană un act care îi cauzează un prejudiciu. Apoi, în temeiul acestui principiu, destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele trebuie să li se dea posibilitatea de a-şi face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administraţia intenţionează să îşi întemeieze decizia; în acest scop, ei trebuie să beneficieze de un termen suficient pentru a-şi prezenta observaţiile. în ceea ce priveşte punerea în aplicare a acestui principiu al dreptului la apărare, şi, în special, a termenelor de exercitarea a dreptului la apărare, atunci când acestea nu sunt stabilite de dreptul comunitar, acestea intră în sfera dreptului naţional în măsura în care, pe de o parte, sunt de aceeaşi natură ca şi cele de care beneficiază particularii sau întreprinderile în situaţii de drept naţional comparabile şi, pe de altă parte, nu fac practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la apărare conferit de ordinea juridică comunitară. Este de competenţa statelor membre să determine, pentru normele naţionale care intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar, termenele de exercitare a dreptului la apărare, în raport, printre altele, cu importanţa pentru persoanele interesate a deciziilor care trebuie adoptate, cu complexitatea procedurilor şi a legislaţiei care trebuie aplicată, cu numărul de persoane susceptibile de a fi vizate şi cu celelalte interese publice sau private care trebuie luate în considerare. Atunci când o legislaţie sau o reglementare naţională stabileşte la un anumit interval de timp termenul pentru depunerea observaţiilor de către persoanele interesate, revine instanţei naţionale sarcina să se asigure că termenul acordat astfel în mod individual de administraţie corespunde situaţiei specifice a persoanei sau a întreprinderii în cauză şi că le-au permis să îşi exercite dreptul la apărare cu respectarea principiului efectivităţii. în fine, pentru a se putea considera că beneficiarul dreptului la apărare are posibilitatea de a-şi face cunoscut punctul de vedere în mod util, respectarea dreptului la apărare presupune ca administraţia să ia cunoştinţă, cu toată atenţia necesară, de observaţiile persoanei sau ale întreprinderii vizate; numai instanţei naţionale îi revine sarcina să verifice dacă, ţinând cont de intervalul de timp scurs între momentul în care administraţia vizată a primit observaţiile şi data la care aceasta a adoptat decizia, este sau nu este posibil să se considere că a ţinut seama în mod adecvat de observaţiile care i-au fost transmise.
În dreptul naţional român, Codul de procedură fiscală a fixat, prin art. 9 alin. (1), regula potrivit căreia organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului, înaintea luării unei decizii, posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevate în luarea deciziei. Organul fiscal nu este obligat să
489
aplice prevederile alin. (1) când: a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege; b) situaţia de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanţelor fiscale; c) se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere, d) urmează să se ia măsuri de executare silită (art. 9 alin. (2) din Codul de procedură fiscală).
Lipsa dovezii privind ascultarea contribuabilului, în condiţiile art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, duce, datorită nerespectării principiului dreptului la apărare, care este un principiu nu numai de drept naţional ci şi de drept comunitar, la anularea actului administrativ fiscal emis de autoritatea fiscală competentă.
În speţă, administraţia fiscală a decis, fără ascultarea prealabilă a revizuentei, anularea unor înlesniri la plata obligaţiilor fiscale anterior acordate contribuabilului reclamant, prin Ordinul comun nr. 12/836/24 mai 2006 emis de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice, comunicând acest lucru printr-o simplă adresă a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj - Activitatea de Metodologie şi Administrarea Veniturilor Statului, Serviciul Administrare Mari Contribuabili, prin care reclamanta a fost înştiinţată că nu a achitat până la data de 20 decembrie 2007 TVA de plată în sumă de 117.509 lei ce a făcut obiectul decontului nr. 49972/25 octombrie 2006 şi că înlesnirile la plată prevăzute în ordinul comun şi-au pierdut valabilitatea începând cu data de 20 decembrie 2006, se anulează şi se repun în sarcina revizuentei prin redebitare cu data transferului dreptului de proprietate 27 august 2004 (urmând ca soldul neîncasat al obligaţiilor datorate la bugetul general consolidat să devină scadent în totalitate, cu actualizarea corespunzătoare a accesoriilor). Nu sunt incidente în cauză prevederile art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, care exceptează organul fiscal de la obligaţia de a asculta contribuabilul, anterior luării unei decizii de natură fiscală, dacă urmează să se ia măsuri de executare silită, întrucât adresa prin care reclamanta a fost încunoştinţată despre pierderea înlesnirilor la plată are, datorită consecinţelor de ordin juridic pe care le produce, valoarea unui act administrativ fiscal, şi nu valoarea unui act de executare silită De altfel, se observă, nerespectarea dreptului la apărare, protejată de sistemul juridic comunitar, s-a invocat de către reclamantă cu privire la modul de emitere a adresei nr. 22/I/G din 20 februarie 2007 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj prin care au fost retrase înlesnirile la plată, şi nu cu privire la somaţia nr. 12/172007/2962 prin care au fost luate măsuri de executare sil ită împotriva contribuabilului.
Sub aspectul fondului, este necontestat că, în esenţă, problema de drept rezidă în aceea de a stabili în ce măsură s-au respectat obligaţiile de plată ale taxei pe valoarea adăugată datorată de reclamantă şi scadentă după data de 1 septembrie 2006. Sub acest aspect, prevederile art. 26 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul Autorităţii pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului şi consolidarea unor privatizări, cu modificările şi completările ulterioare, dispun că „înlesnirile la plata obligaţiilor bugetare care fac obiectul ordinului comun îşi pierd valabilitatea în situaţia în care societatea comercială nu îşi achită obligaţiile bugetare curente ale fiecărui an fiscal cu termene scadente începând cu data emiterii ordinului comun.
În cazul în care societatea comercială nu achită la scadenţă obligaţiile bugetare curente, poate efectua plata acestora în cel mult 90 de zile, împreună cu penalităţile de întârziere aferente. Obligaţiile cu termen de plată după data de 1
490
septembrie a fiecărui an fiscal vor fi achitate până cel târziu la data de 20 decembrie a anului respectiv”.
Din punct de vedere logico-juridic, aplicarea normei speciale, cuprinsă în art. 26 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi reluată în prevederile art. 3 din Ordinul comun privind acordarea de înlesniri la plata obligaţiilor bugetare datorate şi neachitate de S.C. „...” S.A. Cluj-Napoca, înregistrat sub nr. 12/24.05.2006 la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi sub nr. 836/24.05.2006 la Ministerul Finanţelor Publice, presupune existenţa unei obligaţii de plată a reclamantei la data de 20 decembrie 2006, care să nu fi fost executată.
În cazul reclamantei, rezultă din actele depuse la dosarul cauzei că taxa pe valoarea adăugată de plată cuprinsă în decontul de T.V.A. aferent lunii septembrie 2006 trebuia achitată, potrivit interpretării coroborate a dispoziţiilor art. 157 alin. (1) din Codul fiscal, a art. 26 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi a art. 3 din Ordinul comun, cel mai târziu la data de 20 decembrie a anului respectiv. Organul fiscal emitent al actului administrativ atacat prin acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă recunoaşte că stingerea obligaţiei de plată constând în taxa pe valoarea adăugată de plată cuprinsă în decontul nr. 49978/25.10.2006 s-a efectuat prin compensare cu taxa pe valoarea adăugată de rambursată prin decontul de T.V.A. aferent lunii noiembrie 2006 depus la Direcţia Generală a Finanţelor Publice sub nr. 77122/22 decembrie 2006, dar da o interpretare formală momentului la care a operat stingerea obligaţiei de plată respective, apreciind că această operaţie a intervenit la 22 decembrie 2006, data depunerii decontului de T.V.A aferent lunii noiembrie 2006, după expirarea termenului prevăzut de art. 26 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi de art. 3 din Ordinul comun privind acordarea de înlesniri la plata obligaţiilor bugetare datorate şi neachitate de S.C. „...” S.A. Cluj-Napoca, înregistrat sub nr. 12/24.05.2006 la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi sub nr. 836/24.05.2006 la Ministerul Finanţelor Publice.
În cauză, compensarea, ca modalitate de stingere a obligaţiilor bugetare, în modalitatea în care a fost realizată, îşi produce efectele prin raportare la perioadele pentru care au fost întocmite cele două deconturi de T.V.A, respectiv perioada lunilor septembrie şi noiembrie 2006, iar concluzia raţională care se impune este aceea că la data de 20 decembrie 2006, reclamanta în calitate de contribuabil nu mai datora, în sens obiectiv şi raţional, bugetului de stat suma trecută în decontul nr. 49978/25.10.2006 privind taxa pe valoarea adăugată aferentă lunii septembrie 2006, ea fiind compensată cu taxa pe valoarea adăugată de rambursat aferentă lunii noiembrie 2006. Împrejurarea că decontul de ramburs T.V.A aferent lunii noiembrie 2006 a fost depus de reclamantă la data de 22 decembrie 2006 nu poate duce la o altă concluzie, cu atât mai mult cu cât potrivit dispoziţiilor art. 156 alin. (2) din Codul fiscal, în forma în vigoare la data de 20 decembrie 2006, termenul pentru depunerea decontului T.V.A. era data de 25 decembrie 2006 pentru decontul aferent lunii noiembrie 2006.
În raport de cele mai sus arătate, se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, împrejurare faţă de care se va dispune, în temeiul dispoziţiilor 327 alin. (1) din Codul de procedură civilă, admiterea cererii de revizuire formulată de revizuenta S.C. ..S.A. Cluj-Napoca şi schimbarea în parte a deciziei nr. 3820 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţia
491
de contencios administrativ şi fiscal, în sensul respingerii recursului declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj şi de Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 167 din 11 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal şi a menţinerii soluţiei de anulare ca netimbrat a recursului declarat de S.C... S.A. Cluj-Napoca împotriva aceleiaşi sentinţe.
III. Principiul priorităţii dreptului comunitar. Cazul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Raportul dintre dreptul comunitar şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1432/11 martie 2010 Dosar nr.8796/1/2009
A. Circumstanţele cauzei
1.Decizia pronunţată în recursPrin decizia nr.3478 din 23 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Galaţi, în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor, împotriva sentinţei civile nr.970/CA din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal şi a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul că, a respins pe fond acţiunea reclamantei S.C. „...” SRL ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, în urma inspecţiei fiscale desfăşurată în luna mai 2008 la societatea reclamantă, ce are ca obiect principal de activitate transport naval şi operare portuară de mărfuri, organele de control au constatat că în perioada anilor 2004 – 2008, societatea reclamantă s-a aprovizionat cu motorină în regim de scutire directă de la plata accizelor, în conformitate cu dispoziţiile art.201 alin.(1) lit.c) din Codul fiscal, o parte din cantitatea aprovizionată, respectiv 314.716 litri motorină, fiind utilizată pentru consum la macaralele plutitoare, în vederea manipulării de mărfuri.
Contrar însă celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte a apreciat că raportat la prevederile art.201 din Codul fiscal, constatările organelor de control sunt corecte, în sensul că reclamanta nu putea beneficia de regimul de scutire de la plata accizelor pentru cantităţile de motorină folosite în exploatarea macaralelor plutitoare, întrucât acestea nu au un sistem de propulsie propriu şi drept consecinţă nu pot naviga.
Astfel, s-a apreciat că societatea reclamantă nu poate beneficia de regimul de scutire de la plata accizelor pentru motorina utilizată, deoarece nu este îndeplinită condiţia impusă de art.201 alin.(1) lit.b) din Codul fiscal, care precizează că produsele energetice trebuie utilizate „drept combustibil de motor pentru navigaţie în apele comunitare şi pentru navigaţie pe căile navigabile interioare, în cauză,macaralele plutitoare neavând motoare de propulsie proprie, pentru a naviga pe căile navigabile interioare”.
492
Ca atare, instanţa de control judiciar a constatat că produsele energetice (motorina) au fost consumate în alt scop, aspect reţinut şi în actele de control fiscal şi, în aceste condiţii, nu poate beneficia de regimul de scutire de la plata accizelor aferente acestor produse.
Apărarea intimatei-reclamante, întemeiată pe conţinutul adresei emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor către un alt agent economic, ulterior soluţionării contestaţiei reclamantei, în care se exprimă o opinie contrară celei din cuprinsul recursului, a fost înlăturată, Înalta Curte constatând că din respectiva corespondenţă nu a rezultat tipul de activităţi desfăşurate de acel agent economic, pentru a stabili identitatea sau similitudinea situaţiilor .
Cu privire la criticile recurentei-pârâte, ce au vizat modalitatea de soluţionare a celui de-al doilea aspect contestat, al cantităţii de motorină achiziţionată de la S.C.”...”SRL, Înalta Curte a apreciat că în lipsa dovezii că societatea mai sus-amintită este un distribuitor agreat, în sensul art.23 alin.(1), (4) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobat prin H.G. nr.44/2004, în vigoare la data achiziţionării produsului energetic de către intimata-reclamantă, argumentele primei instanţe nu au decât un caracter prezumtiv şi nu pot fi reţinute.
Mai mult, intimata-reclamantă trebuia să deţină autorizaţie de utilizator final pentru a putea beneficia de regimul de scutire de la plata accizelor pentru motorina achiziţionată, iar împrejurarea că în factura de achiziţie a fost înscrisă o menţiune referitoare la existenţa unei autorizaţii, ce ar fi putut aparţine S.C.”...”SRL, nu este de natură a acoperi cerinţa legală referitoare la obţinerea autorizaţiei de utilizator final de către societatea reclamantă, în calitate de distribuitor agreat.
2.Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuiriiÎmpotriva deciziei menţionate, intimata-reclamantă S.C. „..” SRL a formulat
cerere de revizuire în temeiul art.21 alin.(2) din Legea nr.554/2004 şi art.322 pct.5 Cod procedură civilă, arătând, în esenţă, următoarele:
2.1.În cauză a fost încălcat principiul priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art.148 alin.(2), coroborat cu art.20 din Constituţia României, precum şi dispoziţiile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul cărora judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice prevedere contrară din legislaţia naţională, fără a fi nevoie să aştepte abrogarea acesteia (hotărârea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cauza Dumitru Popescu împotriva României, Monitorul Oficial nr.830 din 5 decembrie 2007).
Revizuenta a mai arătat că problema de drept supusă litigiului, referitoare la calificarea macaralelor plutitoare ca fiind nave sau nu în sensul art.23 lit.b) din O.G. nr.42/1997, pentru a beneficia de scutirea de accize, a fost tranşată diferit în alte cauze identice (e.g. decizia nr.659 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa) şi sunt întrunite condiţiile pentru a putea fi invocată puterea lucrului judecat a unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu valoare de precedent judiciar, edificatoare în acest sens fiind hotărârile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cauza Beian contra României şi în alte cauze în care s-a pus problema încălcării principiului securităţii juridice ca dimensiune a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 din Convenţie. Puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci se întinde şi asupra considerentelor, care susţin în mod necesar dispozitivul, făcând corp comun cu acesta.
2.2. Înscrisul nou în accepţiunea art.322 pct.5 Cod procedură civilă este decizia nr.389 din 24 noiembrie 2008, emisă de Agenţia Naţională de Administrare
493
Fiscală într-o cauză identică, în care a anulat decizia de impunere emisă iniţial, întemeindu-se pe un punct de vedere al Direcţiei de legislaţie în domeniul accizelor, care, în urma reanalizării legislaţiei naţionale ce reglementează regimul accizelor, corelată cu legislaţia în domeniul transporturilor şi cu liniile directoare ale Comitetului de Accize la nivelul Comisiei Europene, a stabilit că produsele energetice utilizate pentru desfăşurarea activităţii respective intră sub incidenţa scutirii de la plata accizelor, în temeiul art.201 alin.(1) lit.b) din Codul fiscal, macaralele plutitoare, cu sau fără propulsie, fiind considerate nave conform art.23 lit.b) din O.G.nr.42/1997.
În dezvoltarea acestui motiv, revizuenta a făcut din nou referire la obligaţia judecătorului naţional de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară în legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (hotărârea CEDO pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicată în M.Of. nr. 830/05.12.2007).
De asemenea, a arătat că prin hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-388/06 şi C-385/06, Curtea de Justiţie de la Luxembrug a reţinut (în materia dreptului administrativ) cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând în măsura necesară un act normativ naţional precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice si protecţiei încrederii în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare.”
În dovedirea susţinerilor sale, revizuenta a depus la dosar înscrisuri constând în decizia nr.659/2009 a Curţii de Apel Galaţi şi mai multe acte emanând de la autoritatea fiscală, menţionate în nota de probatorii formulată la data de 10 ianuarie 2010.
3. Apărările intimatelorPrin întâmpinarea depusă la dosar, Direcţia Regională pentru Accize şi
Operaţiuni Vamale Constanţa, în numele său şi al celorlalte două intimate, a formulat, în esenţă, următoarele apărări:
3.1. Cu privire la motivul de revizuire constând în încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, a arătat că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate, şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii, bucurându-se de o anumită marjă de apreciere în această privinţă.
O soluţie definitivă a unei instanţe nu poate fi repusă în discuţie, măcar atâta vreme cât circumstanţele în care a fost luată nu s-au schimbat.
A mai arătat că în Decizia nr. 3478/23.06.2009 Înalta Curte a reţinut în mod corect aprecierile şi constatările organelor de control în sensul că societatea nu putea beneficia de regimul de scutire de la plata accizelor pentru cantităţile de motorină folosite în exploatarea macaralelor plutitoare, deoarece în sensul art. 201, alin. 1, lit. b din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, macaralele, nu au un sistem propriu de propulsie şi drept consecinţă nu pot naviga. Textul prevede „ Sunt scutite de ia plata accizelor: ... b) produsele
494
energetice livrate in vederea utilizării drept combustibil pentru motor pentru navigaţia in apele comunitare si pentru navigaţia pe căile navigabile interioare, inclusiv pentru pescuit, altele decât pentru navigaţia ambarcaţiunilor private de agrement. ...”
Referitor la macaralele plutitoare, autoritatea vamală nu contestă faptul că acestea sunt nave, ci dreptul de a beneficia de scutire de la plata accizei pentru combustibilul pe care îl consumă la desfăşurarea activităţii de încărcare/descărcare în porturi.
Mai mult, în susţinerea acestui punct de vedere prin adresa nr.285276/19.03.2008 Direcţia de legislaţie în domeniul accizelor din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor precizează că „motorina utilizată de macaralele plutitoare pentru desfăşurarea unor activităţi comerciale, nu intră sub incidenţa prevederilor art. 201 Cod fiscal şi pct. 23 din H.G. nr. 44/2004 şi astfel nu beneficiază de scutire de la plata accizelor.
În ceea ce priveşte regimul de taxare a produselor energetice utilizate drept combustibil de către structurile plutitoare la nivel comunitar, menţionăm că, în acest sens Comitetul de accize a prezentat în cadrul reuniunii din 31 ianuarie - 1 februarie 2008 o soluţie (linie directoare) aferentă problemei în cauză”.
Astfel, pornind de la premiza că şi dragele care efectuează operaţiuni de dragare sunt nave, iar activitatea de dragare face parte din activităţile conexe transportului naval, ar rezulta faptul că aceste structuri plutitoare ar beneficia de scutirea directă de la plata accizelor prevăzută de art. 201, lit.b), Cod fiscal. În acelaşi timp, acestea beneficiază şi de scutirea indirectă prevăzută de art. 201, lit. g), lucru absurd în contextul în care pentru aceeaşi activitate nu pot exista concomitent două regimuri de scutire acordate.
În mod corect a reţinut Înalta Curte şi condiţia impusă prin textul incident în sensul că produsele energetice, pentru a fi scutite de la plata accizelor trebuie „să fie utilizate drept combustibil pentru motor pentru navigaţia în apele comunitare şi pentru navigaţia pe căile navigabile interioare”. Or, atâta timp cât navele în discuţie (macaralele plutitoare) nu aveau propulsie proprie, deci nu aveau motoare pentru realizarea propulsiei, care să utilizeze produse energetice (motorină) reiese în mod evident că acele produse energetice utilizate la bordul acestor nave au fost consumate în cadrul altor activităţi desfăşurate la bordul navelor pentru care legea nu poate acorda scutire de la plata accizelor aferente produselor energetice achiziţionate.
De altfel, din analiza „Memorandumului de Raportare” aprobat de conducerea M.E.F. privind reuniunea Comitetului de Accize din 31 ianuarie-01 februarie 2008 , reiese că faţă de cele trei opţiuni prezentate la reuniunea din 05-06 iulie 2007, statele şi-au exprimat adeziunea, urmând să se încerce elaborarea unui proiect de linie directoare unitară.
Din vizualizarea celor trei opţiuni, se remarcă faptul că nici una nu face referire la structuri plutitoare fără propulsie, ci numai la structuri plutitoare cu autopropulsie şi la cele care remorchează structuri plutitoare fără propulsie (opţiunea nr.1 - scutire totală, opţiunea nr.2 - scutire totală pentru activităţi comerciale, industriale sau profesionale) sau strict la structurile plutitoare propulsate prin mijloace proprii (opţiunea nr.3).
Astfel, în propunerea Comisiei (CED 603) se menţionează faptul că statele membre au căzut de acord cu acordarea regimului de scutire pentru produsele energetice utilizate drept combustibil de către structurile plutitoare cu autopropulsie, cât şi de către vasele care remorchează structuri plutitoare fără propulsie, conform art. 14.1.C) din Directiva 2003/ 96/ CEE.
495
Pentru produsele energetice utilizate atât la bordul structurilor plutitoare autopropulsante, cât şi al structurilor plutitoare fără autopropulsie în alte scopuri decât navigaţie şi manevrare şi în principal pentru desfăşurarea activităţii lor comerciale, industriale etc., acciza trebuie taxată potrivit prevederilor din Directiva 2003/ 96/ CEE şi în principal cele de la art. 8, par.2b).
Ca atare, justificarea privind liniile directoare emise de Comitetul de accize, adusă în sprijinul revizuirii acordării regimului de scutire pentru structurile plutitoare fără propulsie, nu îşi are corespondenţa în conţinutul „de facto” al prevederilor actelor comunitare clamate în adresa Direcţiei de legislaţie în domeniul accizelor.
Punerea în aplicare în legislaţia naţională a regimului fiscal instituit reprezintă, conform prevederilor Directivei 2003/ 96/ CEE a Consiliului Europei, apanajul fiecărui stat membru, acest regim fiscal fiind susţinut de prevederi exprese şi explicite ale legii fiscale.
3.2. Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe prevederile art.322 pct.5 Cod procedură civilă, intimata a arătat că din interpretarea textului reiese că revizuirea unei hotărâri date de instanţa de recurs atunci când evoca fondul se mai poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Pentru a se putea invoca acest motiv şi a se admite revizuirea, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: înscrisul să fie nou, să fi existat la data la care a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită, înscrisul să nu fi putut fi prezentat în proces fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii, înscrisul să fie determinant în soluţionarea cauzei şi înscrisul să fie prezentat de partea care cere revizuirea, neputându-se pretinde instanţei să-l administreze din oficiu.
Din examinarea motivelor şi a actelor depuse de revizuentă rezultă că nu sunt întrunite cumulativ toate cerinţele mai sus evocate.
B. Considerentele Înaltei Curţi asupra revizuirii
Analizând motivele invocate de revizuent prin prisma prevederilor art.326 alin.(3) Cod procedură civilă, potrivit cărora în cadrul acestei căi de atac, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că pentru niciunul dintre cele două cazuri de revizuire supuse examinării nu sunt întrunite cerinţele impuse de prevederile legale care le reglementează.
1.Argumente de drept relevante
1.1. Motivul de revizuire prevăzut de art.21 alin.(2) din Legea nr.554/2004.Potrivit textului legal menţionat, „constituie motiv de revizuire, care se adaugă
la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art.148 alin. (2), coroborat cu art.20 alin.(2) din Constituţia României”.
Conceput ca un ultim remediu intern menit să asigure preeminenţa prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, motivul de revizuire instituit prin art.21 alin.(2)
496
din Legea nr.554/2004 nu poate fi interpretat însă ca un instrument de repunere în discuţie a fondului litigiului în afara cadrului general al procedurii căii de atac extraordinare, de retractare, a revizuirii, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).
În concret, revizuenta nu invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile raportului de drept fiscal supus evaluării instanţei de contencios administrativ, ci încălcarea principiului securităţii juridice dedus din interpretarea prevederilor art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spaţiul comunitar prin art.6 paragraful (2) al Tratatului privind Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar. În urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art.6 paragrafele (2) şi (3) din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins:
„(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”.
Principiul securităţii juridice constituie un element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţată în preambulul convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti (cauza Brumărescu c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999, M.O. nr.414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr.48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002).
Dar în argumentarea insecurităţii juridice produse ca efect al deciziei atacate revizuenta nu face referire la o jurisprudenţă constantă, prin care să fi fost clarificată aplicabilitatea prevederilor art.201 alin.(1) lit.b) din Codul fiscal în cazul combustibililor folosiţi în exploatarea macaralelor plutitoare, ci menţionează, cu titlu de precedent judiciar, o singură decizie contrară cele pronunţate de Înalta Curte, şi anume decizia nr.659 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Galaţi.
Existenţa unor divergenţe în jurisprudenţă a fost acceptată în lumina Convenţiei europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicţii, important fiind să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă, concretizat în divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp , mai cu seamă la nivelul jurisdicţiei supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare (Beian c. România, Păduraru c. România, Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii c. Franţa).
Dintr-o altă perspectivă, se impune menţiunea că reglementarea accizelor intră în competenţa statelor membre ale Uniunii Europene, nefiind supusă unor norme comunitare general obligatorii şi că regimul combustibililor utilizaţi pentru
497
navigaţie a format obiectul unor reuniuni ale Comitetului pentru Accize al Comisiei Europene, în scopul armonizării legislaţiilor naţionale.
Conform extrasului din Memorandumul privind reuniunea Comitetului de Accize din 31 ianuarie – 1 februarie 2008, anexat întâmpinării, proiectul de linii directoare a propus scutirea de plata accizelor a combustibilului utilizat în scopuri de navigaţie de structurile plutitoare cu autopropulsie şi de vasele care remorchează structuri plutitoare fără autopropulsie. Produsele energetice utilizate la bordul structurilor plutitoare în alte scopuri decât navigaţia şi manevrarea, în principal pentru desfăşurarea activităţilor comerciale, industriale sau altor activităţi profesionale, trebuie taxate potrivit prevederilor Directivei 2003/96/CEE.
Toate aceste considerente converg către concluzia că, în raport cu elementele cauzei, argumentele utilizate de revizuentă nu pot fundamenta revizuirea deciziei atacate în temeiul art.21 alin.(2) din Legea nr.554/2004.
2. Motivul de revizuire prevăzut de art.322 pct.5 Cod procedură civilăConform prevederii legale menţionate, constituie motiv de revizuire
descoperirea, după darea hotărârii, a unor înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică ori care nu au putut fi înfăţişate din motive mai presus de voinţa părţilor.
Printre condiţiile de admisibilitate a acestui caz de revizuire se numără aceea ca înscrisul să nu fi fost cunoscut şi folosit în proces, pentru că, în caz contrar, cercetarea lui în cadrul revizuirii ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii .
De asemenea, este necesar ca înscrisul să fie determinant, adică apt să conducă la pronunţarea unei soluţii contrare celei atacate.
Revizuenta a indicat, ca înscris nou în accepţiunea art.322 pct.5 Cod procedură civilă, o adresă prin care Direcţia de legislaţie în domeniul accizelor a arătat că în urma reanalizării legislaţiei naţionale care reglementează regimul accizelor, în corelare cu legislaţia în domeniul transporturilor şi cu liniile directoare ale Comitetului de Accize la nivelul Comisiei Europene, s-a stabilit că produsele energetice utilizate pentru desfăşurarea activităţii respective intră sub incidenţa scutirii de la plata accizelor prevăzută la art. 201 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003. Înscrisul mai atestă că, în conformitate cu art. 23 lit. b) din O.G. nr. 42/1997, „sunt considerate nave şi instalaţiile plutitoare, cum ar fi: drage, elevatoare plutitoare, macarale plutitoare, grai fere plutitoare şi altele asemenea, cu sau fără propulsie.”
Înscrisul respectiv nu a fost identificat prin număr şi dată în cuprinsul revizuirii, dar elementele de conţinut indicate se regăsesc atât în adresa nr.285.924 din 15 octombrie 2008 a Ministerului Economiei şi Finanţelor – Direcţia legislaţie în domeniul accizelor (filele 28-29 dosar revizuire), cât şi în adresa nr.285763 din 16 octombrie 2008 a aceluiaşi emitent, aflată la fila 58 a dosarului de fond format la Curtea de Apel Constanţa. Punctul de vedere exprimat a fost, aşadar, cunoscut instanţei de recurs, care a făcut referire la el în motivarea deciziei: „nu poate fi reţinută apărarea intimatei-reclamante întemeiată pe conţinutul unei adrese emisă către un alt agent economic, la o dată ulterioară soluţionării contestaţiei reclamantei, de către Ministerul Economiei şi Finanţelor în care se exprimă o opinie contrară celei din cuprinsul recursului de faţă câtă vreme rezultă cu certitudine tipul de activităţi desfăşurate de acel agent economic. În plus, dată fiind formularea evidentă a textului de lege, aplicarea acestuia nu poate fi înlăturată pe temeiul arătat de intimată”.
Considerentul hotărâtor pe care s-a fundamentat decizia din recurs nu a fost acela al încadrării macaralelor plutitoare fără motor în categoria navelor în sensul
498
art.23 lit.b) din O.G.nr.42/1997, încadrare care nu a fost negată, ci destinaţia combustibilului utilizat, care în optica instanţei de recurs nu a fost navigaţia, ci alte activităţi desfăşurate cu macaraua plutitoare.
Rezultă, aşadar, că în cauză nu a fost îndeplinită niciuna dintre condiţiile menţionate mai sus pentru admisibilitatea revizuirii în temeiul art.322 pct.5 Cod procedură civilă.
3. Temeiul legal al soluţiei pronunţate asupra revizuiriiAvând în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art.326 şi art.328
Cod procedură civilă şi al art.21 alin.(2) din Legea nr.554/2004, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.