Criticismul Junimist

Criticismul junimist

Studiu de caz

Medalionul Junimii

I.Introducere -Premisă.Definirea Problemei II.Etapele mişcării junimiste III.Perioada de glorie IV.Rolul lui Titu Maiorescu -“O cercetare critică asupra poeziei române” -“În contra direcţiei de astăzi în cultura română” -“Direcţia nouă în proza şi poezia română” V.Trăsăturile junimismului VI.Concluzie VII.Note bibliografice

Cuprins

Junimismul este un curent cultural şi literar din a două jumătate a secolului al XIX- lea, cuprinzând o întreagă pleiadă de scriitori, istorici şi filozofi care schimbă radical evoluţia literaturii şi a culturii române.Generaţia paşoptistă a fost prima care şi-a propus să reducă diferenţa enormă care separa, în acel moment, cultură română de cea europeană.Enciclopedismul,scria cândva Mircea Eliade ,a fost , poate, un destin al secolului al XIX-lea românesc, când trebuia să se creeze un stat şi să se adauge o cultură celorlalte culture “surori”din Europa. Câţiva oameni trebuiau să facă atunci tot şi jumătate de secol de megalomania română, când noi credeam în centrul atenţiei universal. Ceea ce caracterizează întreagă această epoca este setea de monumental, de grandios, orientarea creatorilor români către cei mai mari maeştri (izvorul şi modelul erau Biblia, Homer, Cervantes ,Shakespeare, Rafael). Apoi, un sincer sentiment de colaborare; oricine era chemat şi toţi erau aleşi, pentru că întregul popor român era un popor ales. Nu ţi se cerea decât să te hotărăşti; geniul şi virtuţile creatoare erau în ţine, întrucât fiecare făcea parte dintr-un popor excepţional. Dar nu se hotărau decât foarte puţini…

I.PREMISA. DEFINIREA PROBLEMEI

Momentul naşterii societăţii nu poate fi stabilit cu precizie. Se

ştie totuşi că începutul l-au făcut, prin luna februarie 1864, cinci tineri de curând sosiţi la Iaşi din străinătate, de la studii: Titu Maiorescu, P.P. Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi şi N. Burghele(un al şaselea, Vasile Pogor, lipseşte la această prima întâlnire).

Ei hotărăsc înfiinţarea unei societăţi literare , numită ulterior “Junimea” la sugestia lui Theodor Rosetti. Începutul îl făcuse însă Maiorescu în 1863, care ţinuse un număr de “prelectiuni” în sala Băncii Moldovei. Tinerii hotărăsc continuarea lor la Universitatea din Iaşi(la prima să apariţie în public, acelaşi Rosetti, gâtuit de emoţie, nu va reuşi să rostească decât “Societatea modernă, societatea modernă”, şi va coborî de la tribună. Asociaţii se strângeau apoi în casă lui Pogor pentru a discuta chestiunile tratate.

DESCRIEREA SI ANALIZA CAZULUI. IDENTIFICAREA SOLUŢIILOR

În anul 1866 este achiziţionată o tipografie al cărei

scop era să publice gratuit toate manuscrisele originale române, a căror valoare se va fi constatat mai întâi de un comitet ales dintre noi.

De asemenea, cărţi de şcoală la preţul cel mal modic cu putinţă, de a republica în edituni critice şi portative lucrări de valoare déjà imprimate, în fine de a complete lacunele literare şi ştiinţifice din ţară noastră prin traduceri bune de cărţi bune. Fiecare publicare va fi făcută cu litere latine.

Prima etapă de activitate a tinerilor junimişti se inscribe, cum

consemna Tudor Vianu în “Istoria literaturii române modern”(1944), în perioada ieşeană, până în 1874, ilustrată mai ales prin acţiuni de culturalizare, prin prelegeri populare cu o tematică diversă, apoi prin apariţia revistei ”Convorbiri literare” şi prin activităţi de cenaclu

A două faza a Junimii, urmează între anii 1874 sin 1885, şedinţele de cenaclu continuând la Iaşi, dar şi în casele lui Maiorescu de la Bucureşti

În 1885, Iacob Negruzzi se mută şi el la Bucureşti, luând şi revista, al cărei director este singur până în 1893, apoi asociindu-şi un comitet de redacţie până în 1903; între anii 1885-1900, Junimea îşi dezvoltă principiile estetice, în 1892-1893 având loc polemici aprige cu socialiştii lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, grupaţi în jurul revistei “Contemporanul”, dispută în care Titu Maiorescu este sprijinit de Petre Missir, P.P. Negulescu , Mihail Dragomirescu s.a;

II.ETAPELE MIŞCĂRII JUNIMISTE

Animatorul mişcării este din 1903 Ion Bogdan, iar în 1907 comitetul trece sub conducerea lui Simion Mehedinţi, revista devenind una de importante cercetări istorice; este epoca marilor polemici ale lui N.Iorga cu A.D.Xenopol şi Grigore Tocilescu, ale lui I.Bogdan cu Ionescu-Gion, ale lui St.Orăşanu cu Pompiliu Eliade;

A cincea perioada începe în anul 1907, societatea fiind condusă de Simion Mehedinţi şi completându-se cu o secţiune de filozofie, la care participa I.Petrovici, Mircea Djuvara ,Mircea Florin; Eugen Lovinescu apare doar pentru scurt timp aici , el formându-şi propriul cenaclu literar; “Convorbiri literare” poartă polemici cu “Viaţă românească” şi cu “Vieaţa nouă”.

III. PERIOADA DE GLORIE A CRITICISMULUI JUNIMIST

 Epoca marilor clasici a fost şi este bine

reprezentată de cei patru scriitori, menţionaţi anterior, care, prin lucrările lor au ridicat literatura roamana la un nou nivel, în conformitate cu influenţele şi cerinţele perioadei respective. În cele ce urmează, îi vom prezenţa pe fiecare dintre aceştia prin raportare la acitvitatea şi la modul în care au fost implicaţi în cadrul Junimii.

1.Ion Luca Caragiale

De la debutul său în dramaturgie 1879 și până in 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii.Prima piesă a dramaturgului, „O noapte furtunoasa” bine primită de Junimea și publicată în 1879 în „Convorbiri literare” a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. La 9 mai 1892, Caragiale a prezentat însă la Ateneu o conferinţă cu titlul „Gâşte şi gaşte literare” împotriva Junimii, determinând, împreună cu articolul „Două note”, ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea colaborării la „Convorbiri literare”.

2. Ioan Slavici

Opera literară a lui Ioan Slavici este influenţată de viaţă satului ardelean. Scriitorul, deşi nu a fost un „om de o vastă cultură”, a fost considerat de criticul George Călinescu „un instrument de observaţie excelent” al mediului rural, oferind în nuvelele şi în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcţie de statificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ţinutei, îmbrăcămintei, vorbirii şi gesturilor. A devenit scriitor, îndrumat de Mihai Eminescu, iar la îndemnul acestuia, debutează cu comedia „Fata de birău” în anul 1871. Punţile de legătură cu mişcarea Junimea au fost reprezentate de activităţile desfăşurate de acesta. 

3. Ion Creangă

Recunoscut prin măiestria basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din copilărie”. Titu Maiorescu a stăruit pe lângă câţiva membri ai Societăţii Junimea, în special pe lângă Eminescu, să-l introducă printre membrii ei. Aşa a ajuns Creangă la Junimea, loc în care a fost bine primit şi asimilat cu uşurinţă datorită calităţilor sale care îl făceau dorit printre participanţii acestei mişcări. Comicul era trăsătura sa primordială iar mai târziu, când, la fel că oricare membru al Junimii, Creangă a ajuns să-şi prezinte cele mai noi lucrări în cadrul acesteia pentru a fi criticate şi îmbunătăţite, dacă mai era loc, reacţiile colegilor săi au fost explozive ca o adevărată desfătare. Creangă avea "poveşti scrise" şi "poveşti spuse".

4. Mihai Eminescu

Dintre cei patru piloni ai epocii marilor clasici, vom aprofunda analiza, acordând o atenţie sporită, „Luceafărului poeziei româneşti”, şi anume lui Mihai Eminescu prin studiul activităţii sale poetice, didactice şi profesionale cât şi a modului în care aceasta s-a întrepătruns cu preocupările societăţii Juniumea.

Studiul critic al lui Titu Maiorescu din 1889 „Eminescu şi poeziile lui”, memorabil prin previziunea finală asupra destinului poetic al lui Eminescu, este o prima încercare în critica literară românească de a contura un portret moral şi intelectual al lui Mihai Eminescu prin prisma activităţilor sale: poet şi membru al Junimii. Portretul sau inecepe a prinde contur astfel: „Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? Am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist.

IV.TITU MAIORESCU

Primul mare critic literar modern , cu o formaţie teoretică solidă , o concepţie estetică întemeiată pe filozofia clasică germană , dar cu filiaţii până în Antichitatea greacă, având o ideologie culturală explicită şi militantă, este TITU MAIORESCU (1840-1917), mentorul de necontestat al societăţii ,,Junimea”şi al ,,Convorbirilor literare”. Preocupările sale pentru pentru ortografia limbii române sunt de durată; încep în 1856-1866,prin elaborarea studiului „Despre scriere limbii române ”, şi se prelungesc înca patruzeci de ani , Titu Maiorescu aflându-se în aproape toate comisiile hotărâtoare pentru acest disputat domeniu de la sfârşitul veacului al XIX-lea în dezbaterile de la Academie din 1880 şi 1903.

Prima ieșire a lui Titu Maiorescu în câmpul criticii litereare

stă sub semnul comprehensiunii.După cum menționează criticul în prefața de la ediția întâi,

,,O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” se dezvoltă în paralel cu intenția societății Junimea de a alcătui o antologie poetică românească, neîmplinită însă, fiind că ,,din miile de poezii cetite, societatea nu a putu alege un număr suficient pentru a compune un volum”, ,,dintr-o colecțiune de poezii frumoase”, ieșind o ,,critică de poezii rele”. ,,O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” este o lecție de estetică aplicată pe text, o perfectă ilustrare a teoriilor kantiene și hegeliene (Hegel, ,,Despre artă și poezie”) asupra conținutului și rolului artei în raportul dintre om și lumea înconjurătoare.

O CERCETARE CRITICĂ ASUPRA POEZIEI ROMÂNE DE LA 1867

1.CONDIȚIUNEA MATERIALĂ A POEZIEI

  ,,Poetul nu este și nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată: dar nou și original trebuie să fie în veșmântul sensibil cu care o invălește și pe care îl reproduce în imaginațiunea noastră. ”-Titu Maiorescu

2.CONDIȚIUNEA IDEALĂ A POEZIEITrecând de la partea a doua a cercetării noastre,

ne propunem a analiza care este în privința ideilor exprimate de poet condițiunea fără a cărei împlinire nici nu poate exista poezia. Frumoasele arte, și poezia mai întâi, sunt repaosul inteligenței.

Articolul , apărut în anul 1868 , este o analiză lucidă asupra

civilizaţiei româneşti ,întemeiată , de la începuturile ei de modernitate , pe un neadevăr care a cuprins toate sferele vieţii materiale şi culturale : „Vitirul radical în ele , şi , prin urmare , în toată direcţia de astăzi a culturei noastre , este neadevărul , pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai colorat , neadevăr în aspirări , neadevăr în politică , neadevăr în poezie ,neadevăr până în gramatică , neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.”

Teoria formelor fără fond , elaborată de critic şi devenită , pentru multă vreme trăsătura dominantă a societăţii româneşti , se observă tocmai în neconcordanţă dintre principiu şi formă : „în aparenţă , după statistica formelor dinafară , românii posed astăzi aproape întreaga civilizaţie occidentală.

În contra direcţiei de astăzi în cultura română

Avem politică şi ştiinţă , avem jurnale şi academii , avem scoli şi

literatură , avem muzee , conservatorii , avem teatru , avem chiar o constituţiune”. Însă aparenţele sunt înşelătoare , pentru că toate aceste infrastructuri sunt „pretenţii fără fundament, stafii fără trup ,iluzii fără adevăr , şi astfel cultură claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare”. Singură realitate tangibilă în lumea de astăzi este „ţăranul român” , aflat mereu într-o continuă suferinţă . Eroarea , fundamentală în viziunea lui Maiorescu , căci prin imitaţie românii „ au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne: , este exprimată într-o retorică a argumentării perfecte şi de mare efect: „înainte de avea partid politic , care să simtă trebuinţa unui organ , şi public iubitor de ştiinţă , care să aibă nevoie de lectură , noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispretuir jurnalistica . înainte de a avea învăţători săteşti , am făcut şcoli prin sate , şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instructiunea publică..”.

"Direcţia nouă în poezia şi proza română" (1872) reprezintă, în

concepţia culturală şi estetică a lui Titu Maiorescu etapa construcţiei, a afirmării noilor valori, deşi negativismul radical din articolul anterior, "În contra direcţiei de astăzi în cultura română" (1868), se aplică şi literaturii, Maiorescu vorbind şi aici de "lipsa de valoare a celor mai mulţi contimporani ai lui Alecsandri şi Bolintineanu", nefiind recunoscuţi în câmpul literelor nici Bălcescu, nici Kogălniceanu, abia Costache Negruzzi fiind preţuit pentru meritele limbii sale.

Jurnalele române nu şi-au îndeplinit încă datoria lor faţă cu colecţia de poezii populare publicată de dl. Alecsandri. Mai toate foile noastre periodice însemnează în rubrica intereselor, de care promit să se ocupe, şi cuvântul de literatură, însă mai toate sunt de o negligenţă remarcabilă pentru această parte a vieţei noastre publice.

Direcţia nouă în poezia şi proza română

D. Alecsandri împarte poeziile, culese şi întocmite

de d-sa din gura poporului, în balade (cântece bătrâneşti), doine şi hore. În ele găsim poezia aproape a întregului popor: Moldova şi Ţara Muntenească, Transilvania şi Basarabia sunt deopotrivă reprezentate.

Stilul transilvănenilor, cu puţine excepţii, este dictat de şcoala etimologică. Însă stilul etimologiilor, chiar al celor mai buni, este pedant şi greoi, şi ceea ce la magistri s-ar putea numi uneori nebăgare de seamă devine la şcolari un sistem întrebuinţat înadins, oarecum un principiu de întunecare a limbei.

I. Spiritul filozofic al grupării,constituită din filologi,filozofi,esteticieni de mare erudiţie,care,la şedinţele Junimii,preferau referatele istorice sau filologice,discuţii pe teme generale, cu implicaţii filozofice II. Spiritul oratoric,cultivat cu asiduitate de junimişti în multele polemice susţinute în paginile “Convorbiri literare”,în activitatea juridical,şi mai târziu,în lupta parlamentară;fiecare dintre cei prezenţi stăpânea bine artă discursului şi a compoziţiei,oratorul fiind preocupat de toate detaliile care îi asigura succesul de la amvon,ţinută,gestică,elocinţă;III. Clasicismul grupării:”Gustul junimiştilor este clasic şi academic” afirmă Tudor Vianu,relevând faptul că membrii Junimii erau “oameni de formative universitară,stăpânind umanitatile vechi şi modern,înclinaţi a judecă după modele şi a crede în valoarea canoanelor în artă.”;

V.Trăsături ale criticismului junimist 

IV. Ironia celebra,”zeflemea junimistă”,este o altă calitate a grupării,exersată mai întâi în memorabilele şedinţe,dar îndeosebi revărsată cu virulentă în polemicele susţinute de-a lungul timpului;apanaj al unor spirite superioare,independente,cu o indiscutabilă mobilitate intelectuală,ironia produce sintagme şi anecdote celebre,care alimentează din plin scrierile memorialistice ale vremii,cele mai gunoscute fiind ale lui Gh.Panu şi Iacob Negruzzi;V. Spiritul critic este trăsătură cea mai importantă a Junimii ,constând într-o evaluare de ansamblu a societăţii româneşti şi a noilor instituţii ale statului român,cuprinsă în celebra teorie a formelor fără fond,care stipulează că întreagă evoluţie de după 1848, poate chiar mai devreme,de pe la 1820,stă sub semnul unei inautenticităţi funciare care a falsificat întregul spirit public românesc.

Prin faptul că i-a adunat pe mai toţi marii scriitori ai epocii şi

personalităţi remarcabile din ştiinţe, că a avut un program ideologic şi cultural care a promovat valorile artistice autentice şi exigenţă în procesul de creaţie, îndrumandu-l spre desăvârşire, Junimea reprezintă un fenomen complex, cea mai importantă mişcare literară din a două jumătate a secolului al XlX-lea.

Junimea și Convorbiri literare au avut un rol decisiv în cultura și literatura română. După cum este unanim recunoscut și după cum au subliniat cei mai reprezentativi monografi și exegeți ai activității Junimii, trebuie să recunoaștem că, spiritul junimist a făcut să triumfe ideea conform căreia, în evaluarea operei de artă, este imperios necesar să primeze valoarea estetică, indiferent de ideea tematică. 

VI. Concluzie

VII.Note bibliografice

Antal Ionela Balean Rares Cimpoies George Pop Stanca Popa Betuel

Proiect realizat de: