This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Regimul juridic al societăţilor comerciale, reglementat prin Legea nr. 31/1990, cu
modificările şi completările ulterioare si prin Codul Civil a făcut obiectul a numeroase lucrări
de specialitate: manuale şi cursuri universitare, monografii, comentarii şi adnotări, articole de
revistă etc.
Societățile pe acțiuni sunt forma cea mai complexă și mai evoluată a societaților
comerciale, în care contează mai mult aportul de capital, decat calitățile personale ale
asociaților. Din cauza estompării calităților personale ale asociaților, acest tip de societate
purta anterior denumirea de “societate anonimă”, care se menține și in prezent in legislațiile
altor state.
Societatea pe acțiuni funcționează ca un organism democratic, in care, minoritatea se
supune hotararilor majorității in adunările generale, administratorii și directorii gestionează
societatea in baza unui mandat, iar cenzorii controlează legalitatea gestionării.
Importanța societatii pe acțiuni este dată de rolul acesteia in economia modernă, fiind
concepută să atragă economiile modeste, micul capital, prin valoarea nominală minimă a
acțiunilor, aceste societăți permițând concentrarea de capitaluri considerabile și dezvoltarea
unor mari intreprinderi moderne;
De asemenea durata lor nedeterminată creează societății pe acțiuni posibilitatea să
funcționeze și să se dezvolte pană la atingerea scopului pentru care au fost constituite,
indiferent de calitățile personale ale celor care posedă acțiunile.
Societatea pe acțiuni, prin puterea sa de a concentra capitalurile fragmentate, constituie
unul dintre principalii factori de producție și, in același timp, de mobilizare a resurselor, in
vederea realizării unor investiții de anvergură. In acest scop, societatea face, adesea, apel la
subscripție publică, determinand persoane fizice și juridice, in special societăți bancare, sa-și
plaseze pentru fructificare, capitalul lor. Societatea pe acțiuni joacă, astfel, un rol de stimulent
al circulației bunurilor și chiar in realizarea exportului de capital;
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 3 ~
Analiza constituirii societății comerciale pe acțiuni presupune cercetarea atât a unor
instituții de drept civil , particularizarea la specificul societăților comerciale. Am încercat pe
parcursul lucrării o analiză cât mai completă a procesului constituirii societății pe acțiuni, în
limitele prevederilor legale și acolo unde legea nu a dispus sau a fost neclară, a interpretării ei
din prespectiva tradiției a dreptului comparat și a practicii judecătorești aflată în formare. O
atenție sporită a solicitat analiza aporturilor, ca element specific al contractului de societate, a
particularităților unor categorii de aporturi: terenuri, find de comerț, bunuri comune ca și a
procedurii de evaluare a aportului în natură, în general.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 4 ~
Capitolul I. Consideraţii generale
Secţiunea 1. Definiţii şi caracterele societăţii pe acțiuni
În conformitate cu dispoziţiile Codului civil roman, societatea este un contract prin
care două sau mai multe persoane se se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei
activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănesti, in bunuri, in cunoștințe specifice sau
prestații, cu scopul de a impărți benefiiciile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
Societatea trebuie să aibă un obiect determinat și licit şi să fie contractată spre folosul comun
al părţilor (art. 1881 şi art.1882). Orice societate are un scop lucrativ. Asociaţii pot urmări atât
realizarea unor beneficii, cât şi foloase de altă natură1.Spre deosebire de reglementarea în
materie civilă, societatea comercială are personalitate juridică proprie. În raporturile cu terţii,
precum şi faţă de asociaţi, societatea comercială este o personalitate juridică distinctă2.
Societatea constituită prin asocierea a mai multor persoane,care contribuie la formarea
capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin titluri, numite acțiuni,
pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care
răspunde pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor3.
Societatea pe acțiuni este forma cea mai complexă şi, totodată, cea mai evoluată a
societăţii comerciale4.
În această formă de societate contează mai mult aporturile asociaţilor decât calităţile
personale ale acestora. În general, asociaţii contribuie cu aporturile lor la formarea capitalului
social, fără să desfăşoare o activitate în societate. Aceste aporturi prezintă interes şi pentru
terţi, deoarece răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale se limitează la aceste aporturi.
Datorită importanţei aporturilor la formarea capitalului social şi a estompării calităţilor
personale ale asociaţilor, societatea pe acțiuni mai este cunoscută şi sub denumirea de
societate anonimă5. Această formă de societate este destinată realizării marilor afaceri, care
1 Ioan Macovei, Dreptul comertului international vol I, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006, p.97
2 Art. 1 alin. (2) al Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.
3 St.Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a IV –a, Editura All-Beck, Bucureşti,2010,p. 51.
4 St.Cărpenaru,Drept comercial român, ediţia a V – a, Editura All-Beck, Bucureşti, 2010,p. 298.
5 În dreptul francez, societatea pe acţiuni este o noţiune generică şi are trei forme: societatea anonimă, societatea
în comandită pe acţiuni şi societatea pe acţiuni simplificată. Asupra societăţii pe acţiuni simplificate, a se vedea
C.Corondan,Societatea simplificată pe acţiuni, în „Revista de drept comercial” nr. 3/2000, p.119-120.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 5 ~
necesită capitaluri însemnate. Societatea este astfel concepută ca să dreneze contribuţiile
băneşti modeste pentru formarea unor capitaluri mari, necesare realirării unor investiţii de
anvergură. În acest scop, societatea este autorizată să facă apel la subscripţia publică.
Societatea pe acţini este organizată şi funcţionează pe principii democratice. Ea are anumite
organe cu competenţe bine delimitate, bazate pe principiul separaţiei puterilor:organe de
deliberare şi decizie; organe de administrare şi reprezentare; organe de supraveghere şi
control6.
Dispoziţiile legale privind regimul juridic al societăţilor comerciale au, în general, un
caracter imperativ. Acest lucru se datorează faptului ca, aşa cum se va arăta, societatea
comercială nu este numai un contract, ci şi o persoana juridică7.
Legea nr. 31/1990 nu cuprinde nici o definiţie a societăţii comerciale. Într-o asemenea
situaţie trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului civil, care reglementează contractul de
societate, adică societatea civilă8.
Societatea comercială poate fi privită cel puţin în două sensuri: ca o instituţie juridică
în sine, considerată a fi un organism constituit pe baze asociative, cu scopul obţinerii unui
anumit profit de către cei care s-au asociat, şi în vederea realizării unei activitaţi comerciale;
sau ca un contract cu caracteristici proprii, determinate de specificul scopului pentru care s-a
realizat acordul de voinţa9.
Concepţia contractuală privind societatea comercială a fost multă vreme unanim
acceptată, deoarece ea constituia expresia teoriei autonomiei de vointă. În numele libertătii
contractuale, această concepţie a permis recunoaşterea unor largi posibilităţi de constituire a
societăţilor comerciale şi de adaptare a lor la nevoile comerţului10
.
Caracterele societatii pe actiuni au in vedere constituirea acesteia dint-un numar
minim de asociati (denumiti si actionari), divizarea capitalului social in actiuni (care sunt
titluri negociabile si transmisibile) si raspunderea limitata a asociatilor pentru obligatiile
sociale, ei raspunzand numai pana la concurenta capitalului social subscris.
Potrivit art 5 din Legea nr. 31/1990, natura juridică a societăţilor pe acțiuni se
constituie prin contract de societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate
6 Cornelia Rotaru, Principalele reglementări privind societăţile comerciale pe acţiuni din unele ţării ale Uniunii
Europene şi din România, în „Revista de drept comercial” nr. 10/1997, p. 18-19. 7 St. Cărpenaru, Drept comercial roman, editia a-VIII-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010,p. 140. 8 Marian Bratiş, Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti,2008, p.101.
9 S. Angheni, Drept comercial, ed. a IV-a, Ed. All Beck, 2008, Bucuresti, p. 85
10 St. Carpenaru, op. cit., p.147
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 6 ~
şi sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Actul constitutiv se desemnează de
către toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică de către fondatori.
Secţiunea 2.
2.1. Evoluţia societăţii comerciale pe acțiuni
Născută din ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători animaţi de intenţia de a
realiza împreună activităţi economice de amploare, societatea comercială pe acțiuni, ca şi alte
instituţii ale dreptului comercial, îşi datorează apariţia unor cauze economice şi sociale.
Astfel, primele entităţi societare ce exprimă asocierea a două sau mai multe persoane
fizice, prin afectarea comună a unor resurse, în vederea desfăşurării unor activităţi economice
şi împărţirii rezultatelor economice obţinute, sunt cunoscute încă din antichitate. Societatea
presupunea existenţa a trei elemente: un aport comun, un interes comun şi intenţia de a
încheia un asemenea contract (affectio societatis)11
. În Constituirea societăţii comerciale pe
acțiuni executarea stipulaţiilor contractuale, fiecare asociat se obliga să depună o diligenţă
apreciată in abstracto, în dreptul roman clasic12
, respectiv in concreto, în dreptul lui
Iustinian13
, adică mai puţin sever, întrucât asociatului i se cerea să manifeste aceeaşi grijă pe
care o depunea în administrarea propriilor sale afaceri14
. Societatea era un contract ce se
încheia - intuitu personae, adică în temeiul încrederii reciproce, iar nerespectarea obligaţiilor
etice, care caracterizau astfel de convenţii, atrăgea răspunderea asociatului sub forma
condamnării acestuia în limitele disponibilului patrimonial, asociatul fiind declarat, totodată,
infam.
Evul Mediu se evidenţiază prin apariţia societăţii constituită în temeiul contractului de
commenda. Un astfel de contract a fost determinat de necesitatea resimţită de asociaţiile de
negustori din nordul Italiei (Genova, Florenţa, Veneţia), care pentru buna desfăşurare a
comerţului lor, aveau nevoie de credite pe care le obţineau de la nobili, militari, funcţionari,
deţinători de capitaluri mari, dar care nu puteau să acorde împrumuturi cu dobândă
comercianţilor, datorită interdicţiilor impuse acestor persoane de dreptul canonic15
. Soluţia a
constat în încheierea unui contract de commenda între împrumutător, denumit comanditar
11
V. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, 1989, Cluj Napoca, p. 102. 12
Legea celor XII table (lex duodecim tabularum), edictele magistratului şi pretorului (dreptul pretorian),
constituţiile imperiale (edicta, mandata, decreta şi rescripta). 13
Dreptul lui Iustinian cuprinde: Codul lui Iustinian (Codex Iustiniani),Digestele (Digesta), Instituţiile
(Institutiones) şi Novellele (Novellae Constitutiones). 14
(comendas) şi cel care primeşte fondul împrumutat, denumit comandita (comendatarius).
Cum, însă, împrumutătorii nu au agreat trecerea sumelor împrumutate în patrimoniul personal
al negustorilor împrumutaţi, s-a convenit afectarea creditelor numai pentru realizarea unor
anumite operaţiuni comerciale şi pe o anumită durată de timp. Această soluţie a avut însă
două consecinţe16
: a) capitalul împrumutat forma un patrimoniu distinct şi autonom de cel al
comanditarilor şi comanditaţilor; b) acest patrimoniu a necesitat interpunerea unei a treia
persoane care să îl deţină. În Evul Mediu apare un drept al târgurilor cu norme aplicabile
numai comercianţilor – lex mercatoria, consideraţi membri ai corporaţiei. Dreptul târgurilor
sau corporaţiilor a prezentat câteva caractere speciale : a) era un drept autonom faţă de dreptul
privat; b) se întemeia pe cutume fixate în consuetudinile sau constitium usus17
ale marilor
târguri medievale italiene, franceze, germane, spaniole, dunărene şi altele, fiind, deci, un drept
cutumiar cu reguli necesare şi obligatorii; c) acest drept era uniform şi internaţional, fiind
recunoscut ca atare în tratate, ceea ce a făcut posibilă aplicarea sa faţă de toţi comercianţii; d)
dreptul târgurilor avea caracterul unui drept profesional derogatoriu de la dreptul comun,
datorită trăsăturilor sale esenţiale (celeritatea operaţiunilor, buna-credinţă, securitatea în
executare)18
.
Acest sistem de drept a creat societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă, şi a pus bazele societăţii pe acțiuni, toate formele societare enunţate purtând
denumirea de companii. Normele instituite de sistemul corporaţiilor au fost preluate de
primele legiferări19
. Normele de drept corporativ aplicabile pe teritoriul unui oraş au fost
schimbate, ulterior, cu normele scrise ale organizaţiei de stat, iar treptat, întregul drept
consuetudinar este înlocuit de dreptul scris, emis de autoritatea statală. Locul statutelor şi
culegerilor de cutume este luat de ordonanţe şi edicte regale20
.
Cea dintâi reglementare a unei societăţi comerciale aparţine Franţei.Astfel, prin Marea
Ordonanţă Terestră din 167321
este legiferată societatea în comandită, ordonanţa prevăzând,
sub normă imperativă, necesitatea publicării unui extras a actului de societate şi numele
comanditarilor, dacă aceştia erau comercianţi (art. 2-6). Nu s-a prevăzut însă cerinţa unui
nume propriu pentru societate. Cu toate acestea,aşa cum s-a arătat în doctrină, prin această
16
R.P. Vonica, Drept comercial. Partea generală, Ed. Lumina Lex, 2000, Bucureşti, p. 30. 17
D. Gălăşescu-Pik, Drept comercial, 1948, p. 21-22. 18
R.P. Vonica, op.cit.,p. 52-53. 19
Ibidem, p. 56. „Dar mai importantă încă, a fost opera lor pentru formarea unui drept mercantil.”, C. Vivante,
Instituţiuni de drept comercial, Tipografia Ion C. Văcărescu, 1927, Bucureşti, p. 9. 20
R.P. Vonica, op. cit., p. 56. 21
I.L. Georgescu, op. cit., p. 8. Ordonanţa a fost emisă sub regele Ludovic a XIV-lea, şi mai este cunoscută sub
denumirea de Ordonanţa lui Colbert sau codul Savary. A se vedea pentru detalii, G. Ripert, R. Roblot, Droit
commercial, Septième edition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1972, p. 13.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 8 ~
ordonanţă „dreptul cucerise principiul personalităţii juridice şi acela al limitării răspunderii
asociaţilor”22
.
Tot în această perioadă apar primele prototipuri ale societăţii pe acțiuni, mai întâi sub
denumirea de bănci (Banca di San Giorgio, Banca San Ambrogio din Milano)23
. Asociaţii
acestor bănci deţineau în contul aporturilor lor titluri transmisibile. În secolul XVII, pe fondul
marilor colonizări desfăşurate de naţiunile maritime europene (Anglia, Franţa, Olanda,
Suedia) se evidenţiază marile companii pentru exploatarea noilor ţinuturi colonizate, la care
participă regi, nobili, militari şi comercianţi. Astfel, în Franţa, Colbert creează Compania
Indiilor Orientale (1664)24
, la care regele Franţei, Ludovic a XIV-lea, a subscris acțiuni în
valoare de 6 milioane de franci, principii şi Curtea 2 milioane, iar restul a fost subscris de
marii comercianţi financiari şi de magistraţi25
. Anterior, tot Franţa a creat mai multe societăţi
coloniale având ca obiect colonizarea insulelor Martinica, Guadalupa şi San Dominique, prin
Compania Insulelor Americii (1626), respectiv a Canadei, prin Compania Noii Franţe (1628).
În aceeaşi epocă, Olanda a creat Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602) şi Compania
Olandeză a Indiilor Occidentale (1621), iar Suedia a întemeiat Compania Suedeză
Meridională (1625)26
.
Revoluţia Franceză din 1789 denunţă şi suprimă companiile de exploatare colonială,
iar prin Decretul din 24 august 1793, societăţile pe acțiuni sunt supuse autorizării legislative.
Această situaţie nu a durat decât până în anul 1797, când prin Decretul din 30 noiembrie,
Directoratul a autorizat constituirea de societăţi, fără a emite nici un fel de reguli relative la
înfiinţarea şi funcţionarea acestora. Unele societăţi vechi, revenind la statutele lor şi înnoindu-
le, au creat în anul 1800: manufactura tutunului Gros Caillon, Casa de Cont Curent, Societatea
de teatru Feydean.
În zorii epocii moderne, Franţa reuşeşte adoptarea primului Cod comercial (15
septembrie 1807), care este pus în aplicare începând cu 1 ianuarie 1808. Deşi codul a
valorificat cele mai importante reglementări conţinute de dreptul statutar şi cel consuetudinar,
inclusiv lucrările celor mai valoroşi jurişti ai timpului27
, societatea pe acțiuni nu a beneficiat
de nici o reglementare. Abia în a doua jumătate a secolului XIX, pe fondul dezvoltării
22
I.L. Georgescu, op. cit., p. 9. 23
Soprano, Tratato teorico prattico delle societa commerciale, Utet, Torino,1934, p. 207. 24
G. Ripert, R. Roblot, op. cit., p. 576. 25
I.L. Georgescu, op. cit., p. 9. 26 „Certaines sociétés sont désignes sous la nom de compagnies. L’expression ancienne a été conservée par
imitation de la practice anglaise pour certaines sociétés. Le mot de compagnie n´a aucun sens juridique
particulier”,G. Ripert, R. Robot, op. cit., p. 574. 27
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 11.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 9 ~
capitalismului industrial şi financiar, al progresului tehnic în industrie şi lucrărilor de
amenajare a edificiilor, în construcţia de căi ferate şi navigaţia vapoarelor, prin Legea din 24
iulie 1867 se reorganizează societatea în comandită pe acțiuni, prevăzută deja de Codul
comercial din 1807, şi se acordă libertatea de constituire a societăţilor pe acţiuni, denumite
sociétés anonymes28
.Această lege, deşi modificată de mai multe ori, a rămas în vigoare un
secol, până la abrogarea sa prin Legea din 24 iulie 196629
.
Legea din 24 iulie 1966 a fost completată cu Decretul nr. 67-236 din 23 martie 1967
şi apoi modificată în mai multe rânduri prin diferite ordonanţe şi decrete, fiind în vigoare şi în
prezent. Legea franceză din iulie 1867 a marcat triumful capitalismului liberal. Libertatea de
constituire a fost de altfel proclamată, după Anglia şi Franţa, de Spania în 1869, de Germania
în 1870, de Belgia în 1873, de Italia în 1882.
În Anglia, capitalismul modern a facilitat crearea marilor companii din secolul XVIII.
Iniţial, companiile nu puteau fi constituite decât prin ordonanţă regală sau un Act al
Parlamentului. Din 1844, însă, s-a decis că încorporarea rezultă din simpla înregistrare a
actului. Societatea pe acțiuni (Company by shares) este autorizată printr-un Act din 1885, care
face distincţie între condiţiile de constituire a marilor societăţi ce fac apel la subscrierile
publicului, denumite public companies, şi cele pentru societăţile private, denumite private
companies, în care numărul de asociaţi este mai mic de 50, titlurile emise nu sunt negociabile
şi cărora apelul la subscrierile publicului le este interzis. Dreptul societăţilor pe acțiuni este
codificat în 1862, în 1900 şi în 1908, apoi, pentru companii, prin Actul din 1929, revizuit în
1947. Dreptul englez asupra societăţilor l-a constituit, în continuare, Actul Companiilor
(Companies Act), din 30 iunie 1948, reformat prin Actul din 27 iulie 1967.
În Germania, Codul comercial din 1897 conţine o reglementare a societăţilor pe
acțiuni (Aktiengesellschaft), ce nu diferă în mod esenţial de concepţia franceză. Această
reglementare a fost remaniată prin Ordonanţa din 15 decembrie 1931, iar prin Legea din 30
ianuarie 1937 s-a codificat dreptul societăţilor pe acțiuni. În fine, Legea din 1937 a fost
înlocuită cu o nouă reglementare conţinută de Legea din 6 decembrie 1965, modificată prin
legile din 14 şi 15 august 1969, în vigoare în prezent30
.
28 „Cette loi est restée pendant prés d´un siècle la charte fondamentale des sociétés par actions”, G. Ripert, R.
Roblot, op. cit., p. 578. 29
Legea nr. 66-537 din 24 iulie 1966 este considerată de autorii francezi legea reformatoare a dreptului societar.
A se vedea M. Cozian, A. Viandier, Droit des societes, cinquième edition, Ed. Litec, Paris, 1991, p. 33. 30 G. Ripert, R. Roblot, op. cit., p. 588. A se vedea, de asemenea, N.M. Hunnigs, Commercial Laws Europe 90,
Ed. Swet Maxwell Ltd., Londra, 1990. Apud, Marian Bratiş,Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.7.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 10 ~
În Italia, Codul comercial din 1882 s-a inspirat din legea franceză din 1867. Ulterior,
regimul fascist a impus societăţilor pe acțiuni un control sever şi o limitare a beneficiilor.
Acest cod a fost abrogat prin Decretul Regal din 16 martie 1942, iar dispoziţiile relative la
societăţi s-au introdus în Codul civil din acelaşi an31
. Societatea pe acțiuni (società per azioni)
este reglementată în prezent de Codul civil italian (majoritar în Cartea a V -a, Titlul V, art.
2247-2510) şi unele legi speciale32
.
În Elveţia, prima reglementare a societăţii pe acțiuni a reprezentato Legea din 18
decembrie 1936, având puternice influenţe de drept german dar şi un plus de spirit democratic
şi liberal care nu se regăseşte în legile germane ale epocii. În aceeaşi perioadă au continuat să
se aplice şi legile cantonale asupra societăţilor. Începând cu anul 1957, Parlamentul elveţian
are mai multe intervenţii pentru modificarea dreptului asupra societăţii pe acțiuni. După
prezentarea succesivă a mai multor proiecte de revizuire a acestei reglementări, în iulie 1992
intră în vigoare noul drept al societăţii pe acțiuni, în scopul adaptării lui la dreptul Uniunii
Europene. Reglementarea societăţii pe acțiuni (Aktiengesellschaft sau sociétés anonyme) este
conţinută de Codul Federal al Obligaţiilor (C.O), special în Partea a III-a, Titlul 26, art. 620-
763.
În Spania, societatea pe acțiuni (sociedad anónima) a fost guvernată de dispoziţiile
Codului comercial din 1885. Prin Legea din 17 iunie 1951 s-a impus forma juridică a
societăţii anonime tuturor societăţilor care prezentau o anumită importanţă economică. Din
nevoia de implementare a dreptului Uniunii Europene în materia societăţilor pe acţiuni, în
1989 a fost adoptată o nouă reglementare, Legea privind societatea anonimă, în vigoare şi
astăzi33
.
2.2. Istoricul evoluţiei şi reglementării societăţii comerciale pe acţiuni în România
În România, până la sfârşitul perioadei feudale, nu a existat o legislaţie comercială
scrisă, separată de cea civilă. „Obiceiul era lege şi obiceiul era o dreptate care în tăcuta
primire a stăpânirii şi a locuitorilor ţării a câştigat pravilnicească putere”34
.
31
M. Capiluppi, Diritto Commerciale, Ed. Tramontana, Milano, 1998, p. 10; D. Drosu Şaguna, M.R. Nicolescu,
Societăţi comerciale europene, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996. 32
Legea nr. 1475 din 29 decembrie 1962, Legea nr. 1472 din 19 noiembrie 1942, Legea nr. 1966 din 23
noiembrie 1939. 33
N.M. Hunnings, N.M. Hunnigs, Commercial Laws Europe 90, Ed. Swet Maxwell Ltd., Londra, 1990, p. 240-
250. 34
Codul comercial adnotat, Ministerul Justiţiei, Institutul de Arte Grafice „Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1944,
nota introductivă de I.C. Marinescu, p. VII.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 11 ~
Totuşi, izvoarele scrise ale dreptului românesc evidenţiază la jumătatea secolului XVII
primele referiri la asocieri de persoane în vederea exploatării unui fond comun35
. Se remarcă,
astfel, Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti (1646) în Moldova, Pravila
cea mare sau Îndreptarea legii (1652) în Ţara Românească şi Corpus Juris Hungarici, Dietele
Transilvănene,colecţiile normative (Approbatae Constitutiones şi Compilatae Constitutiones),
Privilegiile regale, Statutele, Diploma leopoldină (1691), în Transilvania.
Dreptul feudal din Ţara Românească şi Moldova a considerat ca fiind subiecte de
drepturi şi obligaţii unele colectivităţi lucrative, ca frăţiile şi breslele de meşteşugari şi
negustori.
Dreptul feudal transilvănean a cunoscut şi el astfel de persoane morale, dând ca
exemplu colegiile, în cadrul cărora se grupau mai multe persoane sau o corporaţie deţinătoare
a unor drepturi sau privilegii proprii. „Asocierea în diferite scopuri era practic cunoscută în
sistemul popular, în special pentru efectuarea diferitelor lucrări agricole sau de construcţie.
„Cartea românească” prevedea pedepse grele pentru asociatul care abuza de încrederea
părtaşilor săi şi cheltuia fondurile comune în folos propriu sau proceda abuziv la împărţirea
câştigului 13, par. 147). „Îndreptarea legii” limita responsabilitatea în materie de societate
numai la asociaţi, stabilind că în cazul când unul din asociaţi intră în tovărăşie cu alţi asociaţi,
aceasta nu-i obligă şi pe primii. Statutele (Condica) companiilor „greceşti” din Braşov şi Sibiu
din secolul al XVII-lea cuprindeau şi elemente de drept comercial ca şi regulamentele
breslelor”36
.
Codul Calimach (1817) adoptat în Moldova marchează saltul de la orientarea bizantină
la cea occidentală, modernă, constituind primul cod de ramură (condica ţivilă), inspirat în
mare parte din Codul civil austriac din 181137
. Codul Calimach recunoştea numai asociaţiile
formate în scopul de a cumpăra proprietăţi în mod colectiv. În schimb, o persoană juridică se
putea înfiinţa şi fără hrisov domnesc, dacă nu era oprită de legi ori împotriva siguranţei
publice sau bunelor moravuri (par. 47).
Legiuirea Caragea (1818), adoptată în Ţara Românească, conţinea patru coduri (civil,
penal, procedură civilă şi procedură penală) precum şi o parte comercială integrată
reglementării de drept civil. Codul recunoştea persoanele juridice sub denumirea de societăţi,
care se împărţeau în mari şi mici. Astfel de societăţi se puteau forma între bresle sau orice
35
V. Hanga, Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 207-232, p. 495, p. 570. 36
V.Haga,Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 570. 37
Elaborarea Codului Calimach s-a făcut în două etape: mai întâi sub încredinţarea lui Ananias Cuzanos,
redactor al textului grecesc, iar mai apoi sub redactarea eruditului braşovean Chr. Flechtenmacher, acesta din
urmă adoptând planul Codului civil austriac.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 12 ~
obşti, însă, cu încuviinţarea autorităţii statului, care avea drept de supraveghere şi control
asupra statutelor (aşezărilor) lor38
. Legiuirea Caragea definea contractul de societate
(tovărăşia) „un fel de obştire şi să zice, când doi inşi sau mai mulţi tocmindu-se vor pune toţi
câte atât, cu care se neguţătoresc împreună, având de obşte şi câştigul şi paguba (III, 14, 1)”39
.
Modalităţile de asociere erau prevăzute cu termen şi fără termen, cu egalitate de aport sau
fără, cu aport în bani sau în natură, cu participarea egală sau inegală la câştig. O distribuţie
asemănătoare a tovărăşiilor negustoreşti face şi Codul Calimach, după cum participanţii la
tovărăşie vor pune la mijloc, în mod deosebit „câte un lucru sau sume de bani sau un întreg
soi de lucruri, adecă toate mărfurile, toate rodurile, toate lucrurile nemişcătoare sau în sfârşit
întregile lor averi, aşa şi felurile tovărăşiei sunt deosebite şi driturile ei se întind mai mult sau
mai puţin (XXX, par. 1564)”40
Epoca modernă impune novarea reglementărilor existente în cele trei ţări române, ceea
ce se realizează prin Regulamentele Organice, câte unul pentru Ţara Românească (1831) şi
Moldova (1832). Acestea introduc un regim de drept organizat şi creează pentru prima dată
instituţii de drept comercial, cum sunt: faptele de comerţ, inclusiv societăţile comerciale
(aşezământurile) dintre bancheri, neguţători şi negustoraşi, precum şi instanţe comerciale
specializate (Judecătoriile Bucureşti şi Craiova, respectiv Tribunalul Galaţi).Tot
Regulamentele Organice pun baza codificării comerciale, prevăzându-se prin art. 241 al
Regulamentului din Ţara Românească că „în principatul Valahiei pricinile de comerciu se vor
judeca după condica de comerciu a Franţei, care se va traduce în limba românească, luându-se
dintr-însa toate câte se vor potrivi cu starea ţării”. Tradus în româneşte, Codul comercial
francez, cu modificările lui din 1838, devine, la 1840, cel dintâi cod comercial din Muntenia,
fiind extins apoi la 10 decembrie 1863 şi în Moldova. Deosebit de importante sunt
reglementările acestui cod, întrucât defineşte expressis legis categoriile de societăţi
comerciale, iar printre acestea şi pe aceea pe acțiuni: „Pravila cunoaşte trei feluri de tovărăşii
negustoreşti, adică: tovărăşia în nume cuprinzător, tovărăşia în comandită şi tovărăşia
anonimă” (art. 18). „Tovărăşia anonimă (fără nume) nu este sub nume tovărăşesc, adică nu se
arată prin numele nici unuia din tovarăşi” (art. 28). După unirea celor două ţări româneşti
(1859), această traducere a Codului comercial francez devine „Condica de comerţ a
Principatelor Unite”.
38
E. Antonescu, Codul comercial adnotat, vol. III, Societăţile comerciale, Tipografiile Române Unite, Bucureşti,
1928, p. 20-21. 39
Preluat din citarea dată în Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 279. 40
Idem, A se vedea şi N.I. Anghelescu, Tovarăşii de negustori, Bucureşti, 1933, p. 35.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 13 ~
Dezvoltarea continuă a activităţii economice româneşti, progresul operaţiunilor
comerciale au necesitat adaptarea reglementării comerciale la noile raporturi de drept
comercial. Astfel, după o muncă în colectiv, între anii 1883 şi 1887, a fost conceput şi realizat
primul Cod comercial român, adoptat prin Decretul din 10 aprilie 1887 şi pus în aplicare pe
data de 1 septembrie 1887. Acest cod a fost luat aproape în întregime din Codul comercial
italian din 188241
, preluând, astfel, formele de societăţi comerciale reglementate de acest cod,
şi anume: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea anonimă (pe
acțiuni) şi societatea în comandită pe acţiuni (Cartea I, Titlul 8, art. 77-269).
Constituirea societăţii pe acțiuni a fost reglementată amănunţit sub forma a două
variante: constituirea simultană şi constituirea prin apel la subscripţia publică. Actul
constitutiv era supus controlului judecătoresc (tribunalul comercial), care verifica îndeplinirea
formalităţilor de constituire şi a condiţiilor de fond referitoare la acţionari şi acțiuni,
denumirea societăţii, obiectul de activitate, capitalul social, organizarea şi conducerea
societăţii etc.
Conducerea societăţii a fost încredinţată adunării generale a acţionarilor, care lua
decizii pe baza principiului majoritar, cu sacrificarea celor absenţi sau care manifestau o
opinie diferită de aceea a majorităţii. Gestiunea societăţii a fost încredinţată administratorilor,
care, atunci când erau mai mulţi, formau un consiliu. Un astfel de consiliu lua hotărâri tot pe
baza principiului majoritar. Controlul asupra gestiunii societăţii era asigurat de cenzori, care
formau o comisie, luând decizii pe baza aceluiaşi principiu al majorităţii. Controlul putea fi
provocat însă şi de acţionarii minoritari, fie prin convocarea adunării generale, fie prin
autorizarea tribunalului42
.
În Transilvania se remarcă aplicarea legislaţiei comerciale austriece printre care şi
Legile privind societăţile comerciale şi înscrierea firmelor din 1855, iar sub „confiniul”
militar bănăţean, între 1863 şi 1880, se aplică Codul comercial german. După proclamarea
dualismului austro-ungar s-a întocmit o nouă legislaţie comercială, fiind adoptat şi Codul
comercial din 1875, prin Legea nr. XXXVII, care a rămas în aplicare până după Marea Unire
din 191843
. În comparaţie cu reglementările în materie din vechea Românie, în dreptul aplicat
în Transilvania se regăsesc reglementate, de asemenea, patru forme de societăţi comerciale,
41
Alte influenţe asupra Codului comercial român din 1887 se referă a Legea germană asupra poliţelor, din 1848,
Legea belgiană asupra gajului comercial şi contractului de comision, din 1872 şi, uneori, la Codul comercial
francez din 1807. 42
După apariţia Codului comercial, în 1894 s-a înfiinţat prima societate anonimă pe acţiuni din vechea Românie.
Până la primul război mondial au fost înfiinţate 60 de societăţi de acest fel, cu un capital social total de
43.461.995 lei. A se vedea pe larg N. Marcu ş.a, Istorie economică, Bucureşti, 1979, p. 182. 43 V.Hanga,Istoria dreptului românesc, vol. III/2, p. 52.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 14 ~
inclusiv societatea pe acțiuni, însă reglementarea diferă relativ la organizarea şi funcţionarea
acestora, la drepturile şi răspunderea asociaţilor, la forma actelor constitutive şi modul de
administrare etc44
. Sub acest regim juridic au fost constituite, între anii 1892-1913, un număr
de 25 de societăţi comerciale şi 148 de bănci (societăţi comerciale, instituţii de credit şi
economice) care, împreună, au adus în viaţa românilor din Transilvania foloase economice,
stimulând spiritul de economie şi întreprindere45
.
După Unire, Codul comercial a fost introdus în Basarabia (1 iulie 1919)46
şi, mai
apoi, extins în Bucovina (1938)47
şi în Transilvania (1943)48
. Alăturat dispoziţiilor Codului
comercial din 1887, au intervenit o serie de legi care au reglementat diverse materii în afara
textelor codului, inclusiv în domeniul societăţii pe acțiuni49
.La 17 noiembrie 1990 dreptul
societar român a beneficiat de o nouă reglementare oferită de adoptarea Legii nr. 31/1990.
Conturând un nou regim juridic al societăţilor comerciale ce se pot constitui în România, noua
lege abroga, expressis legis, prin articolul 22550
, dispoziţiile Codului Comercial ce guvernau
până atunci această materie.La data de 1 octombrie 2011 Codul comercial a fost abrogat odata
cu intrarea in vigoare a Noului Cod Civil.
Secţiunea 3. Clasificarea societaţilor pe acțiuni
Legea nr. 31/1990 enumeră limitativ formele juridice sub care se pot constitui
societăţile comerciale în România, astfel:a) asocietatea pe acţiuni; b) societatea în comandită
pe acţiuni; (art.2).
Fiecare dintre aceste societăţi poate etala o clasificare proprie, în funcţie de anumite
criterii51
. Astfel scoietăţile pe acţiuni se pot clasifica după criterii desemnând modurile de
44
Această diferenţiere se explică prin preluarea masivă în legislaţia comercială din Transilvania a reglementării
din Codul comercial german din 1886, inspirat şi el în bună parte din Codul comercial francez 45
Prima bancă din Transilvania a fost „Albina” din Sibiu (1872), după care au urmat altele: „Furnica” în Făgăraş
(1883), „ Ardeleana” în Orăştie (1885), „Timişana” în Timişoara (1885), „Economul” în Cluj (1886), „Aurora”
în Abrud (1887), „Arieşana” în Turda (1887), „Bistriţana” în Bistriţa (1888). A se vedea Istoria dreptului
românesc, vol. III/2, p. 169. 46
Decret-Lege nr. 1731 din 4 mai 1919. 47
Decret-Lege nr. 478 din 1 octombrie 1938 48
Legea nr. 389 pentru extinderea legislaţiei civile şi comerciale a Vechiului Regat în România de peste Carpaţi,
din 22 iunie 1943 49 Legea pentru înfiinţarea unui registru al comerţului, din 10 aprilie 1931; Legea privitoare la funcţionarea
societăţilor anonime pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, din 19 octombrie 1940; 50
Aceasta era codificarea iniţială, la publicarea legii. Ulterior, dispoziţia a făcut obiectul art. 287, ca urmare a
republicării sale în Monitorul Oficial numărul 33 din 29 ianuarie 1998, iar în prezent, dispoziţia este conţinută de
art. 294, fiind republicată în M. Of., nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. 51
O. Căpăţână, Societăţile Comerciale, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996,p. 75-86.
Cu privire ka posibilitatea terților de a ataca cu apel sentința, a se vedea Tribunalul Județean Bihor, decizia
civilă nr. 895/1991, Nota I, Ioan Augustin Man, Nota II, Octavian Căpățână, în Dreotul , nr. 4/1992, p.71-75.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 49 ~
pe acțiuni. Ca urmare a modificării art. 24 alin. 1 prin Legea nr. 41/1991, cei interesați au
posibilitatea să opteze în reproducerea integrală sau numai în extras a contractului de societate
și satutului146
.
Publicarea nu este supusă nici unui termen, dar conform art. 4, alin. 3, aplicabil și
societății pe acțiuni, o condiție a efectuării înmatriculării – care trebuie solicitată în termen de
15 zile de la rămânerea definitivă a sentinței de autorizare – este prezentarea dovezii că s-a
solicitat publicarea în Monitorul Oficial. Publicarea în Monitorul Oficial nu are efecte
constitutive și nici de opozabilitate față de terți; are rolul de a informa terții despre
constituirea societății pe acțiuni.
Societatea este persoană juridică din ziua înmatriculării sale în Registrul Comerțului (
art. 24 din Legea nr. 31/1990). Cererea de înmatriculare în Registrul Comerțului a unei
societăți pe acțiuni va cuprinde, potrivit art. 15 din legea nr. 26/1990147
, următoarele date:
- Numele și prenumele, domiciliul, cetățeniea, data și locul nașterii, starea civilă, averea
modul de evaluare a acesteia și activitatea comercială anterioară, pentru persoane
fizice, denumirea, naționalitatea și sediul, pentru persoane juridice, ale fiecărui asociat
sau fondator;
- Firma și sediul societății și, după caz, ale sucursalelor și filialelor;
- Forma juridică și obiectul societății;
- Capitalul subscris și cel vărsat;
- Valoarea bunurilor constituite ca aport și modul de evaluare, numărul acțiunilor
acordate pentru aceasta și avantajele rezervate fiecărui fondatoru;
- Numărul și valoarea nominală a acțiunilor cu specificarea dacă sunt nominative sau la
purtător și numărul lor pe categorii;
- Numărul, numle și prenumele, precum și cetățenia administratorilor, garanția pe care
sunt obligați să o depună, puterile și drepturile speciale de administrare și de
reprezentare acordate unora dintre ei;
- Numărul, numele și prenumele, precum și cetățenia cenzorilor;
- Modul de distribuire a beneficiilor;
- Condițiile pentru validarea hotărârilor adunării generale și exercițiul dreptului de vot;
146
Legea nr.41 din 1 iunie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 4.06.1991, prevede într-un articol
unic că alineatul 1 al art. 24 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale va avea următorul cuprins:
”Sentința va fi depusă în termen de 15 zile de la data când a rămas definitivă, împreună cu contractul, la
registrul comerțului, sediului social, pentru a fi înscrise, și la Administrația Financiară. Sentința va fi publicată
în Monitorul Oficial. Contractul de societate și statutul se publică, la cererea părților, integral sau extras.”. 147
Legea nr. 26 din 5.11.1990 privind Registrul Comerțului, publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din
7.11.1990.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 50 ~
- Durata societății;
- Operațiile încheiate de fondatori în contul societății ce se constituie și pe care
societatea urmează să le preia asupra sa și sumele plătite pentru aceste operații.
Nefiind un termen de decădere, înmatricularea poate fi cerută și ulterior, consecința
fiind aceea că societatea nu se consideră legal constituită, cu urmările pe care le implică
asupra agravării răspunderii asociaților sau fondatorilo, după caz. Înmatricularea societății pe
acțiuni se realizează în baza sentinței judecătorești prin care s-a dispus aceasta, în termenul
prevăzut, nemaifiind necesară o încheiere a judecătorului delegat la Oficiul Registrului
Comerțului.
Potrivit art. 22 alin. 3 din Legea nr. 26/1990 mențiunile se vor înregistra din oficiu, în
termen de cel mult 15 zile de la data primirii copiei legalizate de pe dispozitivul hotărârii
definitive, pentru faptele și actele prevăzute la art. 21 lit. d,e,f,g, respectiv hotărârea de divorț
a comerciantului, precum și cea de împărțire a bunurilor comnune pronunțate în cursul
executării comerțului; hotărârea de punere sub interdicție a comerciantului sau de instituire a
curatelei acestuia, precum și hotărârea prin care se ridică aceste măsuri; hotărârea de declarare
în stare de faliment a comerciantului; hotărârea de comndamnare a comerciantului pentru
faptele penale care îl fac nedemn de a exercita această profesie.
Un efect secundar al înmatriculării societății în Registrul Comerțului este funcția
documentară148
. Datele înscrise cu prilejul înmatriculării dau posibilitatea celor interesați să se
informeze asupra obiectului de activitate al societății, moralității și antecedentelor penale ale
asociaților. O altă măsură care se dispune prin sentința de autorizare a societății se referă la
înscrierea fiscală a acesteia la administrația financiară. Înscrierea fiscală se va face la
Administrația Financiară din circumscripția în care societatea și-a stanilit sediul, în baza unei
cereri semnate de administrator sau, în condițiile legii, de un asociat. La cerere se atașează
contractul de societate. Scopul înscrierii este acela de a crea premisele pentru aplocarea
Ordonanței nr. 70/1994 privind impozitul pe profit149
. Termenul de înscriere la Administrația
Financiară este tot de 15 zile și are aceeași natură juridică ca și termenul în care se solicită
înmatricularea societății.
148
Ion Turcu, op.cit., p.16. 149
Ordonanța Guvernului nr. 70 din 29 august 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 246 din 31 august 1994
care a abrogat, începând cu anul fiscal 1995, Legea nr. 12/1991, privind impozitul pe profit.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 51 ~
Secţiunea 2: Particularităţile constituirii societăţii comerciale pe acțiuni
prin subscripţie publică
Formalitățile necesare constituirii societății cu răspundere limitată sunt: întocmirea
actelor constitutive; autorizarea funcționării societății de către instanța judecătorească;
publicitatea prin Monitorul Oficial, înmatricularea societății în registrul comerțului și
înscrierea fiscală a societății. Când societatea pe acțiuni se constituie prin subscripție publică,
fondatorii vor întocmi un prospect de emisiune, care va cuprinde datele prevăzute la art. 8, cu
excepția celor privind pe administratori și cenzori, și în care se va stabili data închiderii
subscripției.Prospectul de emisiune semnat de fondatori în forma autentică va trebui depus,
înainte de publicare, la oficiul registrului comerțului din județul în care se va stabili sediul
societății.Judecătorul delegat la oficiul registrului comerțului, constatând îndeplinirea
condițiilor de la alin. (1) și (2), va autoriza publicarea prospectului de emisiune. Prospectele
de emisiune care nu cuprind toate mențiunile sunt nule. Subscriitorul nu va putea invoca
această nulitate, dacă a luat parte la adunarea constitutivă sau dacă a exercitat drepturile și
îndatoririle de acționar.Subscrierile de acțiuni se vor face pe unul sau pe mai multe exemplare
ale prospectului de emisiune al fondatorilor, vizate de judecătorul delegat. Subscrierea va
cuprinde: numele și prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul subscriitorului; numărul,
în litere, al acțiunilor subscrise; data subscrierii și declarația expresă că subscriitorul cunoaște
și acceptă prospectul de emisiune150
.
Participările la beneficiile societății, rezervate de fondatori în folosul lor, deși
acceptate de subscriitori, nu au efect decât dacă vor fi aprobate de adunarea constitutivă. Cel
mai târziu în termen de 15 zile de la data închiderii subscrierii, fondatorii vor convoca
adunarea constitutivă, printr-o înștiințare publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a
IV-a, și în două ziare cu largă răspândire, cu 15 zile înainte de data fixată pentru adunare151
.
Înștiințarea va cuprinde locul și data adunării, care nu poate depăși două luni de la data
închiderii subscrierii, și precizarea problemelor care vor face obiectul discuțiilor. Societatea se
poate constitui numai dacă întregul capital social a fost subscris și fiecare acceptant a vărsat în
numerar jumătate din valoarea acțiunilor subscrise la Casa de Economii și Consemnațiuni -
C.E.C. - S.A. ori la o bancă sau la una dintre unitățile acestora. Restul din capitalul social
subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare.
Acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral.Dacă
150
E. Cârcei, op.cit., p.108. 151
E. Cârcei, op.cit.,p.109, I.L.Georgescu, op.cit., p.232.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 52 ~
subscrierile publice depășesc capitalul social prevăzut în prospectul de emisiune sau sunt mai
mici decât acesta, fondatorii sunt obligați să supună aprobării adunării constitutive majorarea
sau, după caz, reducerea capitalului social la nivelul subscripției. Fondatorii sunt obligați să
întocmească o listă a celor care, acceptând subscripția, au dreptul să participe la adunarea
constitutivă, cu menționarea numărului acțiunilor fiecăruia152
. Această lista va fi afișată la
locul unde se va ține adunarea, cu cel puțin 5zile înainte de adunare. Adunarea alege un
președinte și doi sau mai mulți secretari. Participarea acceptanților se va constata prin liste de
prezență, semnate de fiecare dintre ei și vizate de președinte și de unul dintre secretari.
Oricare acceptant are dreptul să facă observații asupra listei afișate de fondatori, înainte de a
se intra în ordinea de zi a adunării, care va decide asupra observațiilor. În adunarea
constitutiva, fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de acțiunile subscrise. El poate
fi reprezentat și prin procură specială. Nimeni nu poate reprezenta mai mult de 5 acceptanți.
Acceptanții care au constituit aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la
aporturile lor, chiar dacă ei sunt și subscriitori de acțiuni în numerar ori se prezintă ca
mandatari ai altor acceptanți. Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenți jumătate
plus unu din numărul acceptanților și ia hotărâri cu votul majorității simple a celor
prezenți.Dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operațiuni încheiate de
fondatori în contul societății ce se constituie și pe care aceasta urmează să le ia asupra sa,
adunarea constitutivă numește, în condițiile art. 39, unul sau mai mulți experți, care își vor da
avizul asupra evaluărilor. Dacă majoritatea cerută nu poate fi întrunită, desemnarea experților
se va face de judecătorul delegat, la cererea oricărui acceptant. După ce experții au depus
raportul de evaluare prevăzut la art. 38, fondatorii convoacă din nou adunarea constitutivă,
conform dispozițiilor art. 20.
Dacă valoarea aporturilor în natură, stabilită de experți, este inferioară cu o cincime
aceleia prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare acceptant se poate retrage,
anuntându-i pe fondatori, până la data fixată pentru adunarea constitutivă.
Acțiunile revenind acceptanților care s-au retras pot fi preluate de fondatori în
termen de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripție publică153
. Adunarea
constitutivă are următoarele obligații: - verifică existența vărsămintelor; - examinează și
validează raportul experților de evaluare a aporturilor în natură; aprobă participările la
beneficii ale fondatorilor și operațiunile încheiate în contul societății; - discută și aprobă actul
constitutiv al societății, membrii prezenți reprezentând, în acest scop, și pe cei absenți, și
152
St. D. Cărpenaru, op.cit., p.29. 153
I. Băcăoanu, op.cit., p.83-87.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 53 ~
desemnează pe aceia care se vor prezenta pentru autentificarea actului și îndeplinirea
formalităților cerute pentru constituirea societății; - numește pe administratori și cenzori.
Vărsămintele efectuate, potrivit art. 21, pentru constituirea societății prin subscripție publică
vor fi predate persoanelor însărcinate cu încasarea lor, prin actul constitutiv, iar în lipsa unei
dispoziții, persoanelor desemnate prin decizia consiliului de administrație, după prezentarea
certificatului la oficiul registrului comerțului, din care rezultă înmatricularea societății154
.
Dacă constituirea societății nu a avut loc, restituirea vărsămintelor se va face direct
acceptanților.
Fondatorii iau asupra lor consecințele actelor și ale cheltuielilor necesare constituirii
societății, iar dacă, din orice cauză, aceasta nu se va constitui, ei nu se pot îndrepta împotriva
acceptanților.Fondatorii sunt obligați să predea administratorilor documentele și
corespondența referitoare la constituirea societății. Fondatorii și primii administratori sunt
solidar răspunzători, din momentul constituirii societății, față de societate și de terți pentru: -
subscrierea integrală a capitalului social și efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau de
actul constitutiv; - existența aporturilor în natură; - veridicitatea publicațiilor făcute în vederea
constituirii societății. Fondatorii sunt răspunzători, de asemenea, de valabilitatea operațiunilor
încheiate în contul societății înainte de constituire și luate de aceasta asupra sa. Adunarea
generală nu va putea da descărcare fondatorilor și primilor administratori, pentru răspunderea
ce le revine în temeiul acestui articol și al art. 49 și 53, timp de 5 ani. Adunarea constitutivă
va hotărî asupra cotei din profitul net ce revine fondatorilor unei societăți constituite prin
subscripție publică. Cota prevăzută la alin. (1) nu poate depăși 6% din profitul net și nu poate
fi acordată pentru o perioadă mai mare de 5 ani de la data constituirii societății. În cazul
majorării capitalului social, drepturile fondatorilor vor putea fi exercitate numai asupra
profitului corespunzător capitalului social inițial. De dispozițiile acestui articol pot beneficia
numai persoanele fizice cărora li s-a recunoscut calitatea de fondatori prin actul constitutiv .În
caz de dizolvare anticipată a societății, fondatorii au dreptul să ceară daune de la societate,
dacă dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor. Dreptul la acțiunea în daune se prescrie prin
trecerea a 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a
hotărârii adunării generale a acționarilor care a decis dizolvarea anticipată.
Societățile comerciale pe acțiuni constituite prin subscripție publică sunt considerate
societăți deținute public în sensul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 28/2002 privind
valorile mobiliare, serviciile de investiții financiare și piețele reglementate, care se
154
I. L. Georgescu, op.cit., vol.II, p.321-322, p.327.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 54 ~
completează cu dispozițiile prezentei legi în ceea ce privește înmatricularea în registrul
comerțului.
Operaţiunea de constituire prin subscripţie publică prezintă, pe lângă avantajul vinei
reglementări speciale conţinută în Titlul II, Cap. II, art. 18-34 din Legea nr. 31/1990,
numeroase inconveniente, cum sunt: intervalul de timp îndelungat necesar pentru îndeplinirea
procedurii de constituire; formalităţile riguroase prevăzute pentru subscrierea acţiunilor;
incertitudinea reuşitei constituirii. Constituirea societăţii pe acțiuni prin subscripţie publică
parcurge o procedură specială, marcată de câteva etape obligatorii, astfel: întocmirea
prospectului de emisiune de către fondatori, autorizarea publicării prospectului de emisiune,
subscrierile de acțiuni, închiderea subscripţiei, întrunirea adunării constitutive a subscriitorilor
acceptanţi pentru a statua asupra constituirii societăţii comerciale155
.Spre deosebire de
constituirea simultană, această modalitate presupune o fază premergătoare, care cuprinde
lansarea prospectului de emisiune şi subscrierea acţiunilor, o fază intermediară, validarea
subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea constitutivă a
acceptanţilor şi o fază finală, -- autorizarea de către instanţă a funcţionării societăţii, succedată
de înmatricularea acesteia în registrul comerţului. Iniţiativa, pregătirea şi îndeplinirea
formalităţilor necesare finalizării acestor faze revin fondatorilor. Potrivit art. 19 din Legea
societăţilor comerciale subscrierile de acțiuni se vor face pe unul sau pe mai multe exemplare
ale prospectului de emisiune al fondatorilor, vizate de judecătorul delegat.
Subscrierea va cuprinde: numele şi prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul
subscriitorului, numărul, în litere, al acţiunilor subscrise, data subscrierii şi declaraţia expresă
că subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune.
În raport de aceste prevederi, se impun câteva precizări cu privire la condiţiile de
formă şi natura juridică a actului subscrierii, precum şi la modalitatea concretă a operaţiunii
de subscriere, acceptarea prospectului şi cerinţele formării capitalului social.
Actul juridic al subscrierii nu necesită forma autentică1, nici atunci când subscriitorul
îşi asumă obligaţia de a efectua un aport în natură constând într-un teren. Aceasta întrucât, aşa
cum s-a arătat' în doctrină, subscrierea reprezintă o operaţiune pregătitoare pentru constituirea
viitoarei societăţi156
.
155 Relativ la etapele şi formalităţile necesare constituirii societăţii anonime prin subscripţie publică, a se vedea
J.P. Sortais, op. cit., p. 84-313. 156 ” Actul de subscriere nu trebuie autentificat”, St. D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea,
op.cit.,p.77. Într-o altă opinie, se susține necesitatea autentificării actului de subscriere, întemeiat pe art. 131 alin.
(3) Cod comparat din 1887, I. N. Fințescu, Curs de drept comercial, vol. I, București,
1929,p.243;C.A.Stoeanovici, Curs de societăți comerciale, Ed. ” Curierul Judiciar”, București, 1926, p.120.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 55 ~
Relativ la natura juridică a actului subscrierii, în doctrină s-a arătat că „subscrierea
este manifestarea de voinţă a unei persoane care se obligă să devină acţionar al societăţii, prin
efectuarea unui aport la capitalul social al acesteia, în schimbul căruia va primi acțiuni de o
valoare nominală egală"157
. într-o altă opinie, „subscrierea de acțiuni este un contract
sinalagmatic, prin care o persoană acceptă oferta fondatorilor de a face parte dintr-o societate
pe acțiuni, aducând ca aport o sumă de bani, cel puţin egală cu nivelul nominal al unei acțiuni
al cărei proprietar va deveni"158
.
Prin urmare, în timp ce prima opinie consideră că actul subscrierii este o manifestare
unilaterală de voinţă159
a persoanei subscriitoare, a doua opinie califică subscrierea ca fiind
acordul de voinţă realizat de fondatori şi subscriitori160
.
Iată de ce, în doctrină, s-a arătat că operaţiunea subscrierii, constituită din întocmirea
prospectului de emisiune şi prezentarea lui pentru subscriere reprezintă o formă a stipulaţiei
pentru altul, unde subscrii-torii au calitatea de promitenţi, fondatorii pe cea de stipulanţi, iar
societatea care se va naşte are calitatea de terţ beneficiar161
.
Secţiunea 3: Procedurile legale privind emisiunea şi subsrierea
acțiunilor
Emisiune va fi întocmită de fondatori şi va cuprinde menţiunile prevăzute de art. 9 din
Legea nr. 31/1990 privind conţinutul contractului de societate, cu exceţia celor care se referă
la administratori şi cenzori. Va cuprinde, desigur, şi menţiunea datei închiderii subscripţiei
(art. 10). emisiune va avea următorul conţinut: numele, prenumele sau, după caz,. denumirea
fondatorilor, domiciliul sau sediul, cetăţenia sau naţionalitatea acestora; denumirea şi sediul
societăţii şt al sucursalelor sau filialelor; forma şi obiectul societăţii; capitalul social subscris
şi capitalul social vărsat.
Deși art. 10 din Legea nr. 31/1990 nu prevede expres, trebuie precizată cota de
jumătate din capitalul subscris care trebuie vărsată, unitatea bancară sau de CEC şi numărul
157
St. D. Cărpenaru, op.cit., p.29. 158 C. Roşu, M.L. Tec, op. cit., p. 211, 2 E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999, p.
110. 159
I. Turcii, Teoria şi practica dreptului comercial român, Editura „Lumina Lex", 1998, Bucureşti, voi. II, p. 457. 160 Problema calificării juridice a actului subscrierii este controversată inclusiv în doctrina franceză, opiniile grupându-se în
jurul a două teorii: contractuală şi respectiv, a actului unilateral al subscriitorilor. A se vedea G. Ripert, R. Roblot, op. cit.,
p. 612. 161 I.L. Georgescu, op. cit., voi. II, p. 321-322, p. 327.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 56 ~
de cont unde se vor face vărsămintele. În eventualitatea în care există aporturi în natură
trebuie menţionate elementele de individualizare ale acestora, valoarea lor, modul de evaluare
şi numărul acţiunilor acordate pentru acestea; numărul şi valoarea nominală a acțiunilor cu
specificarea că sunt nominative sau la purtător şi numărul lor pe categorii.
Se vor menţiona, de asemenea, condiţiile pentru valabilitatea deliberărilor adunării
generale şi modul de exercitare a dreptului de vot, inclusiv în adunarea constitutivă, durata
societăţii, modul de distribuire a beneficiilor, operaţiunile încheiate de fondatori în contul
societăţii ce se constituie şi pe care societatea urmează să le preia precum şi sumele plătite
pentru aceste operaţiuni; avantajele rezervate fondatorilor şi data închiderii subscripţiei. Aşa
cum s-a spus”Este firesc ca durata termenului în care se face subscrierea să aibă un sfârşit"162
Subscriitorul care a luat parte la adunarea constitutivă nu va putea invoca nulitatea
prospectului de emisiune. Într-adevăr, adunarea constitutivă discută şi aprobă contractul de
societate şi statutul, astfel că acceptantul prezent nu se mai poate prevala de o eventuală
prejudiciere a sa ca urmare a necunoaşterii unei clauze. Nulitatea se acoperă şi în cazul în care
subscriitorul a exercitat drepturile şi obligaţiile aferente calităţii de acţionar.
Aceste clauze pe care trebuie să le conţină prospectul de emisiune sunt clauzele
obligatorii, fondatorii putând introduce şi clauze facultative, ca de pildă: participarea la
pierderi, modul de constituire a rezervelor, termenul în care seva acoperi integral aportul
subscris.
Subscrierea de acțiuni este un contract sinalagmatic163
prin care o persoană acceptă
oferta fondatorilor de a face parte dintr-o societate pe acțiuni, aducând ca aport o sumă de
bani cel puţin egală cu nivelul nominal al unei acțiuni al cărei proprietar va deveni.
Contractul de subscripţie trebuie să îndeplinească condiţiile de fond ale oricărui
contract de societate, generale şi specifice, desigur cu unele particularităţi.
Momentul încheierii contractului de subscripţie este momentul în care cel interesat
semnează prospectul de emisiune, chiar dacă fondatorilor le revin anumite obligaţii anterior
acestui moment.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 31/1990, subscrierile de acțiuni se vor face pe unul sau
mai multe exemplare ale prospectului de emisiune ce poartă viza judecătorului delegat de la
Oficiul registrului comerţului.
Subscrierea va arăta: numele şi prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul
subscriitorului, numărul, în litere al acțiunilor sub-scrise, data subscrierii şi declaraţia expresă
162
I. L. Georgescu, op.cit., vol. II, p.287. 163
Contra, Octavian Căpăţînă, op. cit., p, 107
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 57 ~
a subscriitorului că are cunoştinţă şi acceptă prospectul de emisiune şi evident semnătura
subscriitorului. Din acest moment, subscriitorul are, potrivit legii, calitatea de acceptant.
Subscrierea de acțiuni în numerar reprezintă sensul restrâns al subscrierii de capital,
constituind accepţiunea originară a sintagmei. Conţinutul formularului prezentat este expresia
acesteia. În sens larg, subscrierea de capital poate fi făcută atât de cei ce fac aporturi în natură
cât şi de cei ce fac aporturi în numerar.
Subscripţia trebuie să fie fermă şi irevocabilă, pură şi simplă, efectivă şi
sinceră164
.
Subscripţia trebuie să fie pură şi simplă. Ea nu poate fi făcută cu termen sau să fie
supusă vreunei condiţii suspensive sau rezolutorii, cum ar fi, de pildă, numirea subscriitorului
într-o funcţie de conducere în cadrul societăţii. Subscripţia este irevocabilă, singura
posibilitate de retragere à fondurilor înainte de constituire fiind aceea prevăzută de art. 25 şi
art. 26 din Legea nr. 31/1990165
.
Subscripţia trebuie şă fie serioasă, nu fictivă. în doctrină se susţine posibilitatea
subscrierii prin persoane interpuse (prêt-noms), argu-mentându-se, în primul rând, că
persoana interpusă este personal ţinută să libereze acțiunile subscrise, nefiind astfel
prejudiciată securitatea terţilor.în al doile rând, societatea pe acțiuni fiind o societate pe
capitaluri nu are caracter intuitu personae şi în consecinţă, este puţin relevantă disimularea
identităţii subscriitorului veritabil. Lista subscriitorilor întocmită de fondatori în vederea
convocării adunării constitutive nu aduce o doză în plus de element personal, votul putând fi
exercitat prin mandatar166
. S-a spus că simulaţia nefiind o cauză de nulitate, subscrierea
acțiunilor poate fi făcută prin persoană interpusă, cât timp aceasta nu se face în scop de
fraudă167
.
Interdicţia subscripţiilor fictive sau condiţionale îşi află temeiul în principiul
subscripţiei integrale a capitalului social, consacrat în legislaţia noastră
comercială în art. 13 din Legea nr. 31/1990 : „Societatea se poate constitui numai dacă
întregul capital a fost subscris".
Rigoarea principiului subscrierii integrale este atenuată prin stabilirea unei cote de
vărsământ la momentul încheierii contractului. De asemenea, se poate porni iniţial cu un
164 I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 288, La Morandier, R. Rodière, R. Houin, op.cit. p. 424; J. Hémard, F;
Terré, P. Mobilat, op. cit., p. 607.
165 Infra, 97.1.2. 166
J. Hemard, F. Terre, P. Mobilat, op.cit., p.608. 167
M. De Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol.II, p. 270.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 58 ~
capital nominal mic, dar nu sub limita legală, urmând ca ulterior, pe parcursul funcţionării
societăţii, să se procedeze la mai multe măriri de capital.
Principiul integralităţii subscrierii are ca scop ocrotirea creditorilor societăţii prin
cunoaşterea de către ei a întinderii gajului lor general. De remarcat, că, unele persoane
subscriu acțiuni în considerarea existenţei unei concordanţe între capitalul social şi obiectivul
propus.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 31/1990, dacă subscrierile publice depăşesc capitalul
social prevăzut în prospectul de emisiune sau sunt mai mici decât acesta, fondatorii sunt
obligaţi să supună aprobării adunării constitutive, mărirea, sau după caz, micşorarea
capitalului social la nivelul subscripţiilor. Dacă în prospectul de emisiune nu s-a prevăzut
nimic în acest sens, adunarea constitutivă va hotărî asupra criteriilor după care se vor face
reducerile de capital social. De regulă, reducerea se va efectua proporţional cu numărul de
acţiuni subscrise. Acceptanţii convenind în adunarea constitutivă asupra reducerii capitalului
social, nu se mai pune în discuţie o eventuală atingere a bunei lor credinţe. Nici drepturile
terţilor nu vor fi lezate, căci interesul lor constă în subscrierea integrală a capitalului social
convenit, dar cu respectarea pragului minim legal168
.
În ipoteza în care capitalul social nu ar fi completat în acest mod, instanţa, cu ocazia
verificărilor în vederea autorizării funcţionării societăţii, în baza art. 23 alin. 3 va acorda un
termen înlăuntru căruia capitalul social să fie redus, potrivit procedurii de mai sus, dar cu
respectarea pragului minim legal.
Legea instituie principiul subscrierii integrale dar nu prevede nici o sancţiune pentru
încălcarea acestuia. Singura sancţiune este aceea că societatea nu se consideră legal
constituită, instanţa autorizând funcţionarea societăţii numai dacă se îndreaptă această
neregularitate169
.
Este posibil, ca ulterior constituirii societăţii să se constate că anumite subscripţii sunt
lovite de nulitate pentru vicii de consimţământ, incapacitatea unor subscriitori, aport fictiv
constând din bunuri inexistente sau grevate de un pasiv care le absoarbe valoarea.
Constatarea ulterioară a lipsei subscrierii integrale nu atrage, desigur, nulitatea
societăţii ci impune acoperirea neregulari taţii prin procedura prevăzută de art. 110 din Legea
nr. 31/1990: „Dacă administratorii constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, sunt
obligaţi să convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului,
limitarea lui la suma rămasă, sau dizolvarea societăţii.
168
Elena Cârcei, op.cit., p.156. 169
Octavian Căpățână, op. cit., p.145.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 59 ~
Prin contractul de societate şi statut se poate stabili ca adunarea extraordinară să fie
Judecătorul delegat poate respinge cererea de înmatriculare a societății comerciale în
registrul comerțului, atunci când constată neîndeplinirea următoarelor cerințe:
- Actul constitutiv nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege, ori cuprinde clauze
prin care se încalcă o dispoziție imperativă a legii ( art. 46 alin. (1) din Legea
nr. 31/1990.;
- Nu s-a îndeplinit procedura specială referitoare la prospectul de emisiune și
subscrierea publică de acțiuni ( art. 18-21 din Legea nr. 31/1990);
- Nu s-a obținut autorizarea administrativă a constituirii societății ori nu s-au
depus odată cu cererea de înmatriculare, documentele necesare pentru
obținerea acestor autorizări de către oficiul registrului comerțului, ( art. 35
din Normele metodologice).
Judecătorul delegat va respinge cererea de înmatriculare în toate cazurile care
constituie, totodată, cauze de nulitate a unei societăți comerciale, astfel:
- Lipsește actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică în situațiile
prevăzute de art. 5 alin. (6) din Legea nr. 31/1990;
- Toți fondatorii sunt, potrivit legii, incapabili sau decăzuți din acest drept;
- Obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice;
- S-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și
vărsat;
- Nu s-a respectat numărul minim de acționari, prevăzut de lege ( art. 56 alin. (1)
din Legea nr. 31/1990).
Totuși, neregularitățile constatate de judecătorul delegat pot fi înlăturate de fondatori.
Pentru a efectua aceste remedii judecătorul delegat poate acorda fondatorilor sau
reprezentanților acestora un termen până la care aceștia vor proceda la regularizarea cerințelor
de legalitate și a documentelor necesare înmatriculării societății.
199
Art. 41 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 și art. 21 lit. a) din Normele
metodologice, art. 6 alin . (3( din Legea nr. 359/2004.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 73 ~
Încheierea judecătorului delegat privind înmatricularea, prin care s-a dispus admiterea
sau, după caz, respingerea cererii de înmatriculare sunt executorii de drept și sunt supuse
numai recursului. Termenul de recurs este de 15 zile și curge de la data pronunțării încheierii,
pentru părți, și de la data publicării încheierii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV –
a, pentru orice alte persoane interesate. Recursul se depune și se menționează în registrul
comerțului unde s-a făcut înregistrarea. În termen de 3 zile de la data depunerii, oficiul
registrului înaintează recursul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul societății.
În cazul admiterii recursului, decizia instanței de recusr va fi comunicată oficiului
registrului comerțului pentru a fi menționată în registrul comerțului și publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV- a, în extras200
. Decizia irevicabilă prin care s-a respins
recursul nu se publică în Monitorul Oficial.
La înmatricularea societății, acesteia i se eliberează certificatul de înregistrare
conținând numărul de ordine din registrul comerțului și codul unic de înregistrare atribuit de
Ministerul Finanțelor Publice, însoțit de încheierea judecătorului delegat, precum și de alte
acte prevăzute de lege. Termenul de eliberare a certificatului de înregistrare este de 3 zile de
la data înregistrării cererii, dacă judecătorul delegat nu dispune altfel ( art. 8 din Legea nr.
359/2004). Certificatul de înregistrare conținând codul unic de înregistrare este documentul
care atestă că societate a a fost luată în evidența oficiului registrului comerțului de pe lângă
tribunal și în evidența organului fiscal ( art. 9 din Legea nr. 359/2004).
1.3. Răspunderea pentru neregularităţile constatate anterior înmatriculării societăţii
comerciale
Societatea înmatriculată în registrul comerţului este considerată că a îndeplinit
cerinţele legale de constituire.
Pe acest temei, legea declară că societatea este persoană juridică, iar înregistrarea în
registrul comerţul, împreună cu publicarea în Monitorul Oficial a încheierii de înmatriculare,
reflectă asupra acesteia două efecte specifice: calificarea societăţii ca fiind legal constituită şi
asigurarea opozabilităţii faţă de terţi a înregistrării sale, precum şi a actelor şi faptelor juridice
ce fac obiectul societăţii.
Totuşi, prezumţia activării celor două efecte nu este irefragrabilă, juris de jure, ci
relativă, juris antum, de vreme ce legea admite că pot fi constatate neregularităţi de constituire
200
Art. 60 raportat la art. 48-49 și 56-59 din Legea nr. 31/1990.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 74 ~
chiar şi după înmatriculare, iar opozabilitatea unor acte sau fapte juridice în raport cu terţii nu
este considerată erga omnes.
Prin consecinţă, după înmatriculare, se pot ivi neregularităţi relative la constituirea
societăţii şi neregularităţi referitoare la publicitatea societăţii comerciale.
Legea nr. 31/1990 prevede o asemenea ipoteză, statuând că „în cazul unor
neregularităţi constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia măsuri pentru
înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data constatării acelor neregularităţi" [art. 48 alin. (1)].
„Dacă societatea nu se conformează, orice persoană interesată poate cere tribunalului să
oblige organele societăţii, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, să le regularizeze" [art.
48 alin. (2)].
Opinăm că, astfel de neregularităţi sunt tocmai încălcări ale unor cerinţe legale de
constituire, prevăzute de art. 46, care pot fi constatate cu prilejul exercitării controlului de
legalitate la înmatriculare, respectiv de art. 56 alin. (1), referitoare la cauzele de nulitate ale
societăţii201
. Deci, neregularităţile pot privi condiţii de formă şi condiţii de fond, în mod egal
[a se vedea supra, nr. 51 lit. A, a)].
Persoanele obligate să procedeze la înlăturarea neregularităţilor sunt, în ordine,
societatea, de acum subiect de drept autonom, şi organele de conducere ale acesteia. In prima
ipoteză, obligaţia este oficioasă, iar în a doua „are caracter judiciar, membrii organelor de
conducere putând fi obligaţi la sancţiuni civile".
Soluţiile propuse de legiuitor au un regim juridic distinct, după cum mijloacele de
regularizare revin societăţii sau oricărei persoane interesate. Primul caz se supune cererii de
regularizare formulată de societate, iar al doilea se subordonează acțiunii în regularizare
introdusă de persoanele interesate.
- Cererea de regularizare aparţine societăţii pe acțiuni vizată de constatarea unor
neregularităţi şi se desfăşoară în faţa judecătorului delegat la oficiul registrului comerţului,
după procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 26/1990, dar trebuie observată incidenţa şi
a altor texte imperative.
Astfel, opinăm că în măsura în care neregularităţile privesc conţ nutul intrinsec al
actului constitutiv, va fi necesară convocarea adunăr generale ordinare sau, după caz,
extraordinare a acţionarilor pentru decide asupra înlăturării neregularitătiior ce vizează actul
201
E. Cârcei, op. cit., p. 144. Doctrina franceză, întemeindu-se pe dispoziţiile Legii din 1966, art. 6 alin. (2) şi
art. 365, face, totuşi, distincţie între neregularităţile care pot face obiectul regularizării şi cele care nu pot fi
înlăturate pe această cale. O parte a doctrinei se declară pentru acceptarea lato sensu a acţiunii în regularizare, iar
o altă parte afirmă caracterul restrictiv al neregularităţilor cuprinse în acţiune, limitându-le la condiţiile de formă,
iar nu şi Ia condiţiile de fond. A se vedea J.P. Sortais, op. cit, p. 397.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 75 ~
constitutiv. O asemenea operă implică modificarea actului constitutiv, fiind, deci aplicabile
prevederile art. 204 alin. (1) din Legea nr. 31/1990202
.
Dacă neregularitatea priveşte neîndeplinirea unor cerinţe prevăzute de legea specială,
societatea va efectua demersurile dictate de acele cerinţe, context în care organele de
administrare vor obţine actele şi dovezile necesare203
.
După înlăturarea neregularitătiior constatate astfel, societatea, fiind deja înmatriculată,
va înregistra o cerere de regularizare la oficiul registrului comerţului în termen de 15 zile de la
data la care a luat cunoştinţă de existenţa neregularitătiior (art. 21 şi 22 din Legea nr.
26/1990).
Cererea se soluţionează de către judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului,
unde s-a efectuat înmatricularea societăţii. Controlul de legalitate este inerent, iar asupra
înlăturării neregularitătiior vizate şi îndeplinirii cerinţelor de legalitate, judecătorul se
pronunţă prin încheiere, în condiţiile j-irevăzute de art. 60 din Legea nr. 31/1990.
În ipoteza în care, cererea de regularizare este admisă, societatea este prezumată, din
nou, că îndeplineşte condiţiile legale de constituire.
Aceasta nu înseamnă că, în măsura constatării unor neregularităţi, nu este posibilă o
nouă cerere de regularizare din partea societăţii. Dimpotrivă, încheierea sau, după caz, decizia
pronunţate anterior beneficiază doar relativ de autoritate de lucru judecat [a se vedea supra,
nr. 51, lit. A, b)].
Astfel, în primul rând, neadmiterea cererii de regularizare nu atrage, ipso facto,
suprimarea societăţii ca subiect de drept. Dimpotrivă ea va continua să existe, sub rezerva
nepronunţării nulităţii societăţii. Dar şi în cadrul acțiunii în nulitate, legea permite, în anumite
condiţii, regularizarea.
În al doilea rând, societatea poate intra în legalitate, prin introducerea unor acțiuni în
regularizare de către alte persoane decât societatea. Astfel, în ipoteza efectuării remediilor
după ce s-a respins cererea de regularizare, fiecare acţionar sau persoană interesată din cadrul
societăţii poate exercita o astfel de acţiune, în mod succesiv, fără a se putea invoca autoritatea
de lucru judecat. Hotărârile judecătoreşti de obligare a organelor de conducere la regularizarea
202
Se pot nominaliza în acest context, neregularităţile referitoare la: incapa-bilitatea, potrivit legii, a unor
fondatori, incompatibilitatea administratorilor sau cenzorilor; capitalul social subscris sub limita minimă
prevăzută de lege; obiectul de activitate neîngăduit de lege; constatarea judecătorească a vicierii
consimţământului unui subscriitor sau acţionar fondator. 203
Se înscriu aici, neregularităţile referitoare la dovada sediului social, insuficienta determinare a aporturilor în
natură sau lipsa dovezilor care atestă drepturile subscriitorului asupra acestuia, omisiunea sau confuzia speci-
menelor de semnătură, lipsa autorizărilor prevăzute de legea specială pentru constituirea societăţii.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 76 ~
societăţii vor constitui tot atâtea prilejuri de a cere noi regularizări. Există totuşi o limită:
termenul de prescripţie a acțiunii în regularizare.
- Acţiunea în regularizare poate fi exercitată de orice persoană nteresată, şi are ca
obiect obligarea organelor de conducere ale societaţii la înlăturarea neregularităţilor de
constituire, constatate du înmatricularea acesteia.
Acţiunea în regularizare aparţine oricărei persoane interesate, și nu societăţii sau
organelor statutare ale acesteia. Vor putea exercii dreptul la o astfel de acţiune: acţionarii,
creditorii societăţii, terţ cocontractanţi şi instituţiile publice ale statului204
. Tribunalul
examinează acţiunea în regularizare în condiţiile de procedură prevăzute de dreptul comun. În
acest scop, tribunalul va cita, alături de titulari acțiunii, societatea pârâtă, precum şi membrii
organelor de conduceri nominal, astfel încât hotărârea ce se va pronunţa să fie opozabil
tuturor.
Tribunalul se pronunţă prin sentinţă, care este supusă apelului și recursului, conform
prevederilor art. 255 C. proc. civ.205
Publicitatea societăţii pe acțiuni se realizează, potrivit legii, prin îndeplinirea
cumulativă a două formalităţi, astfel: înregistrarea în registrul comerţului şi publicarea
încheierii de înmatriculare în Monitorul Oficial al României. Domeniul neregularităţilor
referitoare la formalităţile de publicitate ale societăţii cuprinde, în ordinea expusă de legiuitor,
următoarele încălcări a cerinţelor legale de diseminare a informaţiilor: nepublicarea unor
acte sau fapte; efectuarea prematură a unor operaţiuni, faţă de data publicării societăţii;
neconcordanţe ivite între textele constitutive publicate; nepreluarea de către societate a unor
acte sau operaţiuni încheiate în numele său înainte de constituire; neregularităţi relative la
numirea persoanelor reprezentative; depăşirea obiectului de activitate prin actele angajate de
organele societăţii; limitarea puterilor conferite de lege organelor societăţii, prin clauze
contractuale sau hotărâri ale organelor statutare (ari. 50-55 din Legea nr. 31/1990)206
.
Cu titlul de regulă generală, art. 50 din Legea nr. 31/1990 dispune că „actele sau
faptele, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi opuse terţilor".
Aceeaşi normă prevede însă şi excepţia: „în afară de cazul în care societatea face dovada că
aceştia le cunoşteau". Sancţiunea inopozabilităţii poate fi, totuşi, înlăturată dacă societatea
face dovada că terţii protejaţi de lege cunoşteau, chiar şi în lipsa formalităţilor de publicitate,
actele sau faptele juridice care fac obiectul sancţiunii.
204
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 192. 205
Referitor la acest aspect, a se vedea, V.M. Ciobanii, op. cit., p. 315-414; 206
Toate aceste ipoteze, prevăzute de legiuitorul naţional, sunt cuprinse de legiuitorul comunitar în Prima
Directivă nr. 68/151/CEE, art. 3 şi art. 9.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 77 ~
În primul rând, sancţiunea nu este incidenţă ipso facto, pentru toate actele sau faptele
şi în raport cu toţi terţii vizaţi. Un act sau fapt juridic nepublicat nu prezintă, sub acest aspect,
relevanţă decât în momentul în care societatea doreşte să îl valorifice faţă de un anumit terţ.
Este momentul în care terţul vizat invocă excepţia inopozabilităţii datorită nepublicării actului
sau faptului ce i se impută. Prin consecinţă, sancţiunea inopozabilităţii are un caracter
individual, iar nu generic, urmând a se concretiza în fiecare caz în parte.
Înlăturarea sancţiunii inopozabilităţii este posibilă, însă, nu oricum şi nu oricând.
Legea prevede că înlăturarea sancţiunii se poate face numai prin dovedirea de către societate
că terţul cunoştea actul sau faptul juridic opus. Deci, este necesară prezentarea dovezii, care
are semnificaţia probei, printr-o asemenea dovadă societatea tinde să probeze o stare de fapt,
în sensul că terţul cunoştea actul sau faptul opus, dovada se poate face prin orice mijloc de
probă (înscrisuri, martori, prezumţii). Nu este necesar ca societatea să dovedească că terţul
cunoştea, totodată, că actul sau faptul opus nu a fost publicat, însă atestarea acestei
împrejurări ar putea conduce la considerarea terţului ca fiind de rea-credinţă, ceea ce sporeşte
şansele societăţii de a înlătura sancţiunea inopozabilităţii. Prezentarea dovezii, lato sensu, se
poate realiza inter-partes, în cadrul procedurii amiabile sau procedurii de conciliere directă,
prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. Dacă aceste proceduri au eşuat, administrarea dovezii se
va face pe cale judiciară.
Dovada este exclusă, iar sancţiunea inopozabilităţii nu va putea fi înlăturată, în
privinţa actelor de numire sau încetare din funcţii a reprezentanţilor, administratorilor sau a
altor persoane care fac parte din organele societăţii art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990).
Actele sau faptele pentru care nu s-a făcut publicitatea sunt, însă, opozabile societăţii,
dacă terţii înţeleg să invoce aceste acte sau fapte, cu excepţia cazului în care omisiunea
publicităţii le lipseşte de efecte (art 51 din Legea nr. 31/1990).
În concluzie legea stabileşte în favoarea terţilor două măsuri de protecţie: a)
inopozabilitatea faţă de ei a actelor sau faptelor nepublicate; b)„opozabilitatea faţă de
societate a aceloraşi acte sau fapte.
Secţiunea 2: Consecinţele neregularităţilor constatate după înregistrarea
societăţii
2.1. Acţiunea în regularizare
Acţiune în regularizare. Fraudarea intereselor creditorilor personali ai asociaţilor.
Cauze de nulitate absolută a contractului de societate. Fraudarea interesului creditorului nu
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 78 ~
poate fi primită ca şi cauză de nulitate absolută a contractului de societate, întrucât
transmiterea dreptului de proprietate privind fondul de comerţ, ca aport în societatea
comercială, se deosebeşte de vânzarea fondului de comerţ. Acest act, nu comportă un preţ în
schimbul fondului de comerţ, asociatul urmând să primească părţi sociale. Nefiind o vânzare,
transmiterea fondului de comerţ, ca aport în societate, e cârmuită de regulile privind
constituirea societăţilor comerciale.
Potrivit art. 56 din Legea nr. 31/1990, nulitatea societăţii comerciale poate interveni
numai dacă este declarată de tribunal.
Aşadar, persoanele interesate într-un astfel de demers trebuie să formuleze o acţiune
injustiţie, adresată instanţei de judecată.
Competent în a declara nulitatea societăţii este tribunalul - secţia comercială, în a cărui
circumscripţie se află sediul social al societăţii, astfel cum figurează la oficiul registrului
comerţului207
. Dacă societatea nu are un sediu social înregistrat, opinăm că este competent
tribunalul în a cărui circumscripţie se află sediul social declarat în actele emanate de
societate208
. în fine, dacă societatea are mai multe sedii declarate, dar nici unul nu este
înregistrat la oficiul registrului comerţului, opinăm că va fi competent oricare tribunal în a
cărui circumscripţie este declarat sediul social. în cazul în care, societatea nu are înregistrat
sau, după caz, declarat nici un fel de sediu social, acţiunea în nulitate va fi de competenţa
tribunalului în a cărui circumscripţie se află unul dintre stabilimentele comerciale ale
societăţii209
.
Titularii acțiunii în declararea nulităţii societăţii nu sunt nominalizaţi de lege, ceea ce
înseamnă că acţiunea în justiţie poate fi promovată de orice persoană interesată: creditori
sociali, creditori ai acţionarilor, fondatori, acţionari, subscriitori, acceptanţi, subdobân-ditori
ulteriori, obligatari, instituţiile publice ale statului, Camera de Comerţ şi Industrie a României
şi Camerele teritoriale judeţene, inclusiv de către procuror.
Fiind o acţiune ce vizează, în exclusivitate, cazuri de nulitate absolută, interesul public
ocrotit este prezumat. Totuşi, opinăm că tribunalul, primind acţiunea trebuie să verifice dacă
aceasta se întemeiază strict pe cazurile prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, altfel
acţiunea va fi soluţionată potrivit regimului juridic de drept comun, impunându-se, eventual,
şi o recalificare juridică a obiectului acțiunii.
207
Art. 7 alin. (1) Cod procedură civilă 208
Art. 10 alin. (1) Cod procedură civilă 209
Art. 6 Cod procedură civilă.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 79 ~
Având în vedere interesul general desemnat de acţiunea în declararea nulităţii
societăţii, opinăm că o atare acţiune poate fi promovată şi de fondatori sau de persoanele care
au contribuit la constituirea societăţii, chiar dacă prin actele şi faptele lor au săvârşit
neregularităţice se vor constitui drept cauze de nulitate, fără a li se putea opune excepţia
invocării propriei culpe.
Totuşi, opinăm că societatea, prin organele sale reprezentative, nu are prerogativa
promovării acţiunii în declararea propriei sale nulităţi. Aceasta pentru că, în prealabil
promovării acțiunii în nulitate, este necesară o hotărâre a adunării generale extraordinare a
acţionarilor, or o asemenea situaţie juridică ar echivala cu declararea nulităţii de către organul
statutar, ceea ce legea nu permite. Nulitatea societăţii comerciale nu poate fi decât
judiciară210
, din moment ce art. 56 din Legea nr. 31/1990 statuează că nulitatea societăţii
poate fi declarată de tribunal211
.
Obiectul acțiunii în declararea nulităţii societăţii îl constituie invalidarea constituirii
societăţii pe acțiuni înmatriculată în registrul comerţului, ca urmare a neobservării unor
exigenţe legale imperative descrise de art. 56 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 31/1990. Acesta
este obiectul principal al acţiunii, la care se pot alătura şi alte petite, accesorii, cum sunt:
constatarea nulităţii prospectului de emisiune, sau a hotărârii adunării constitutive; obligarea
societăţii comerciale la plata unor pretenţii civile, restituirea în natură a unor bunuri sau
valori; obligarea societăţii la daune materiale etc. Totuşi, petitele accesorii sunt facultative
pentru titularul acțiunii în declararea nulităţii, care are rezervat dreptul la acţiune civilă
separată pentru valorificarea obiectului acestor petite, în funcţie de soarta juridică a societăţii
supuse acțiunii în nulitate.
Opinăm că acţiunea în declararea nulităţii societăţii poate fi introdusă pe cale
principală, şi atunci tribunalul se va mărgini la pronunţarea unei soluţii in limine litis, după
cum aceeaşi acţiune poate fi introdusă şi pe cale incidentală, luând forma procedurală a cererii
reconvenţionale1. Tot astfel, sunt posibile, în acelaşi cadru procesual, şi alte cereri prevăzute
de Codul de procedură civilă: cererea de chemare în garanţie (art. 60-63); cererile de
intervenţie, în nume propriu sau în interesul altei persoane (art. 49-58), cererea de arătare a
titularului dreptului (art. 64-66).
Constatând existenţa unor cazuri de nulitate a societăţii, tribunalul nu va păşi eo ipso
la declararea nulităţii, ci va trebui să dea curs prevederilor art. 57 din Legea nr. 31/1990, care
210
M. Şcheaua, op. cit., p. 129. 211
Aceeaşi soluţie este adoptată şi de legislaţiile altor state europene: art. 361-362, Legea din 1966, modificată
prin Ordonanţa din 1969, în Franţa; art. 2332 din Codul civil italian, în Italia; art. 34 din Legea societăţilor pe
acţiuni, în Spania.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 80 ~
evocă pentru ultima dată principiul salvgardării societăţii, statuând că „nulitatea nu poate fi
declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a
se pune concluzii în fond la tribunal".
Prin consecinţă, în opoziţie cu acţiunea în declararea nulităţii societăţii, legea permite
ineficientizarea acestui demers judiciar, prin acordarea, in extremis, în favoarea societăţii a
dreptului de regularizare a cerinţelor legale de constituire. Acest drept, exercitat în sens
procesual, îmbracă forma unei apărări de fond şi nu a unei excepţii formulată pe cale
incidentală212
. Opinăm astfel, considerând că excepţiile de fond213
au ca obiect apărări privind
acte, fapte sau evenimente juridice anterioare sau, cel mult, concomitente introducerii acţiunii
principale, pe câtă vreme opunerea dreptului la regularizare se naşte doar în momentul în care
tribunalul, investit deja cu acţiunea în declararea nulităţii societăţii, constată existenţa
netăgăduită a cauzelor de nulitate şi, pentru asanarea acestora, acordă dreptul la regularizare,
potrivit dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 31/1990.
S-ar putea obiecta, totuşi, că tribunalul acțiunii în nulitate ar fi competent să statueze,
în cadrul judiciar dat, şi asupra complinirii cerinţelor de regularitate, din moment ce acelaşi
tribunal are prerogativa mult mai severă, a declarării nulităţii societăţii, iar controlul de
legalitate se exercită de un judecător-delegat de tribunal la oficiul registrului comerţului.
Cererea în regularizare opusă de societate acțiunii în declararea nulităţii sale, poate fi
formulată în faţa tribunalului oricând, inclusiv prin concluziile puse în fond. în această din
urmă situaţie, tribunalul are obligaţia de a reveni asupra dezbaterilor sau, după caz, de a redes-
chide dezbaterile, şi de a pune în discuţia părţilor cererea astfel formulată214
.
2.2. Nulitatea
Nulitatea invocată prin acţiune poate fi înlăturată, însă, numai înainte sau concomitent
punerii concluziilor în fond la tribunal. Depăşirea acestui moment atrage sancţiunea decăderii
212
În doctrină s-a apreciat, în mod contrar, că „regularizarea societăţii poate fi invocată, de altfel, şi pe cale de
excepţie în cadrul unei acţiuni în nulitate", E. Cârcei, op. cit., p. 144. 213
V.M. Ciobanii, op. cit., p. 114; S. Zilberstein, V. Ciobanii, Precizări privind instituţia excepţiilor în dreptul
procesual civil, în Studii şi cercetări juridice nr. 1/1983, p. 43 şi următoarele.; P. Perjii, Sinteză teoretică a
jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Suceava în materia Dreptului
procesual civil, în Dreptul nr. 4/1996,'p. 86-90. 214
C.A. Timişoara, Secţia civilă, decizia nr. 2135/R/1998, publicată în S. Cristi, E.D. Crişu, Repertoriu de
practică şi literatură juridică 1997-2000, Ed. Argessis, 2000, p. 150
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 81 ~
din dreptul de a opune regularizarea societăţii (art. 57 din Legea nr. 31/1990)215
. Dacă, totuşi,
cauza nulităţii a fost înlăturată după expunerea concluziilor pe fond, dar înainte de
pronunţarea tribunalului, opinăm, în mod contrar celor afirmate în doctrină216
, că nu este
legală repunerea pe rol a cauzei de către tribunal. înscrisul care atestă înlăturarea nulităţii face
parte, în sens procesual, din categoria mijloacelor de probă, a căror administrare trebuie să
respecte regimul juridic statornicit de prevederile art. 112, art. 118, art. 129 şi art. 132 Cod
procedură civilă, cu extensia conferită de art. 57 din Legea nr. 31/1990. în toate cazurile,
propunerea probelor sau, şi mai mult, administrarea acestora între momentul încheierii
dezbaterilor şi pronunţarea instanţei este inadmisibilă.
Din economia textului legal conţinut de art. 57 din Legea nr. 31/1990 se deduce că
înlăturarea nulităţii nu poate avea loc în faţa instanţei de apel sau de recurs. Totuşi, sentinţa
tribunalului poate fi atacată prin exercitarea succesivă a apelului şi recursului217
.
Trebuie făcute însă unele distincţii, astfel:
- Societatea poate opune în căile de atac inexistenţa cazurilor de nulitate invocate prin
acţiune;
- Societatea se poate prevala în căile de atac de înlăturarea cazurilor de nulitate,
regularizare ce a avut loc înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal, dar mijlocul de
probă nu a putut fi înfăţişat din cauze obiective;
- Tribunalul a amânat pronunţarea soluţiei pentru a se depune concluzii scrise, iar prin
aceste concluzii s-a solicitat să se constate înlăturarea nulităţii, însă tribunalul le-a omis sau a
considerat tardivă solicitarea.
Cererea societăţii sau intervenienţilor de înlăturare a cazului de nulitate are ca efect
amânarea soluţionării acțiunii în nulitate şi declanşarea formalităţilor de regularizare.
Tribunalul nu poate refuza o atare cerere pe temeiul că datorită gravităţii cazului de nulitate
regularizarea societăţii ar fi exclusă218
.
În măsura în care societatea a înlăturat cauza de nulitate invocată, va înfăţişa instanţei
mijlocul de probă care atestă regularizarea societăţii în raport de cazul de nulitate ce face
obiectul litigiului.
215
O dispoziţie asemănătoare se regăseşte şi în dreptul francez, cu precizarea că nulitatea poate fi înlăturată până
în momentul în care tribunalul de primă instanţă statuează asupra fondului (art. 362 din Legea nr. 66-537/1966).
Aşa cum s-a apreciat în doctrina noastră, legiuitorul francez este mai permisiv decât legiuitorul român, întrucât
oferă posibilitatea înlăturării nulităţii chiar şi după încheierea dezbaterilor până la pronunţarea pe fond a
tribunalului. A se vedea M. Şcheaua, op. cit., p. 130. 216
M. Şcheaua, op. cit., p. 1 30. 217
A se vedea, cu privire la căile de atac în procesul civil, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 315-414.
Dreptul francez prevede că în cazul nulităţii fondată pe ilicitatea obiectului social, tribunalul pronunţă nulitatea
fără a mai acorda posibilitatea de regularizare (art. 362 din Legea nr. 66-537/1966).
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 82 ~
O problemă aparte se pune în cazul nulităţii întemeiate pe incapabilitatea, potrivit
legii, a tuturor fondatorilor, la constituirea societăţii [art. 57 lit. b) din Legea nr. 31/1990].
La o primă analiză, s-ar părea că acest caz de nulitate nu poate fi acoperit în nici un
mod. Totuşi, legea nu exceptează ipoteza incapabilităţii tuturor fondatorilor de la posibilitatea
regularizării.
Opinăm că, în privinţa societăţii pe acțiuni, acest caz de nulitate poate fi înlăturat, în
măsura în care se reuşeşte înlocuirea fondatorilor incapabili şi refacerea actelor constitutive
sub semnătura unor fondatori care nu sunt atinşi de incapabilitate219
.
În ipoteza societăţii pe acțiuni constituită simultan cu subscrierea simultană a
capitalului social, operaţiunea se reduce la novarea clauzei referitoare la fondatori [art. 8 lit. a)
din Legea nr. 31/1990] şi semnarea actului constitutiv de către noii fondatori.
În ipoteza societăţii pe acțiuni constituită prin subscripţie publică, înlăturarea unei
atare nulităţi impune o intervenţie mult mai energică, şi anume: convocarea adunării
constitutive, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 31/1990; adoptarea modalităţii de constituire
simultană a societăţii, cu renunţarea la formalităţile constituirii prin subscripţie publică lovite,
de asemenea, de nulitate absolută; încheierea unui nou act constitutiv sub semnătura unor
fondatori capabili. Soluţia preconizată în opinia noastră, conservă drepturile cucerite de
acţionari prin subscrierile iniţiale de acțiuni, precum şi drepturile rezultate din vărsă-mintele
de capital pentru societate, elemente esenţiale pentru supravieţuirea societăţii pe acțiuni,
indiferent de modalitatea, de constituire.
Dacă nulitatea invocată a fost înlăturată în condiţiile mai sus expuse, tribunalul nu va
declara nulitatea societăţii ci, dimpotrivă, va respinge acţiunea în declararea nulităţii
acesteia, luând act, prin sentinţă, de înlăturarea cauzelor de nulitate invocate.
Sentinţa irevocabilă pronunţată de tribunal se comunică, din oficiu, la registrul
comerţului pentru a se menţiona soluţia de respingere a acţiunii în nulitatea societăţii
comerciale (art. 21 din Legea nr. 26/1990).
Hotărârea tribunalului prin care se respinge acţiunea în nulitate are autoritate de lucru
judecat numai relativ, fiind admisibilă o nouă acţiune, desigur, întemeiată pe un alt caz de
nulitate.
Nulitatea societăţii va putea fi pronunţată de tribunal doar în măsura în care: s-a
constatat incidenţa vreunui caz de nulitate dintre cele prevăzute de art. 56 lit. a)-h) din Legea
219
Problema se pune mult mai acut în cazul societăţilor de persoane (societăţile în nume colectiv şi în comandită
simplă), când incapabilitatea tuturor fondatorilor produce grave consecinţe asupra clementului qffectio
xocietalis,
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 83 ~
nr. 31/1990; societatea, fie nu a întreprins nici un demers pentru înlăturarea nulităţii invocate
prin acţiune, fie a încercat un asemenea demers fără a-1 finaliza, fie a înlăturat nulitatea, însă,
după pronunţarea pe fond de către tribunal.
În aceste condiţii, declararea nulităţii societăţii de către tribunal este obligatorie220
,
întrucât numai astfel poate fi restabilită ordinea juri- dică impusă de legiuitor pentru
legalitatea constituirii societăţilor comerciale.
Nulitatea societăţii poate fi declarată numai pentru cauze invocate in concreto prin
acţiune, tribunalul neavând căderea de a invoca, din oficiu, alte cauze de nulitate, chiar dintre
cele prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, dacă astfel de cauze nu fac obiectul acțiunii în
nulitate. Afirmăm această opinie pe temeiul următoarelor considerente: art. 57 din Legea nr.
31/1990 limitează puterea de pronunţare a tribunalului la cauza de nulitate invocată în cererea
de anulare; regimul special al nulităţii societăţii comerciale derogă, chiar în prezenţa unor
cauze de nulitate absolută, de la regimul juridic de drept comun al unor astfel de nulităţi;
caracterul restrictiv al nulităţii societăţii, străjuit, pe de o parte, de interesul general al
salvgardării societăţii comerciale, iar pe de altă parte, de interesul ocrotirii terţilor de bună-
credinţă, are ca efect păstrarea de către tribunal a unei echidistanţe obiective şi pronunţarea sa
numai in limine litis.
Tribunalul se pronunţă asupra declarării nulităţii societăţii prin sentinţă. Dispoziţia
tribunalului, în acest sens, trebuie să se exprime în terminologia folosită de legiuitor. Astfel,
admiţând acţiunea în declararea nulităţii societăţii comerciale, tribunalul declară nulitatea
societăţii înmatriculate la oficiul registrului comerţului (art. 56, art. 57, art. 58 din Legea nr.
31/1990). Aceasta pentru că declararea nulităţii, deşi se sprijină pe cauze de nulitate absolută,
produce efecte specifice nulităţii relative, după cum vom constata în continuare.
Prin aceeaşi sentinţă tribunalul va numi, totodată, lichidatorii societăţii. Legea nu face
nici o distincţie sub aspectul desemnării lichidatorilor, astfel că aceştia vor putea fi propuşi de
către tribunal din rândul lichidatorilor autorizaţi [art. 253 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].
Hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii societăţii se comunică oficiului
registrului comerţului, care, după menţionare, o trimite Monitorului Oficial al României spre
publicare în Partea a IV-a, în extras.
Fondată pe cauze de nulitate absolută, acţiunea în declararea nulităţii societăţii are
caracter imprescriptibil, cu consecinţa posibilităţii tribunalului de a pronunţa oricând un
asemenea deznodământ'. Maimult, tribunalul poate declara nulitatea societăţii, chiar dacă
220
M Scherrua, op. cit., p. 130.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 84 ~
printr-o hotărâre anterioară a respins o altă acţiune în nulitate, dacă nu există identitate sub
aspectul cavazei de nulitate invocată în ambele acțiuni.
Hotărârea irevocabilă a tribunalului prin care s-a declarat nulitatea societăţii are
autoritate de lucru judecat, iar din momentul publicării sale în Monitorul Oficial este
opozabilă erga omnes, nu numai terţilor participanţi în cauză
2.3. Efectele declarării nulităţii societăţii comerciale pe acțiuni
Potrivit legii, aceste efecte privesc statutul juridic al societăţii, obligaţiile acţionarilor
faţă de societate, obligaţiile societăţii în raport de actele juridice încheiate în numele său cu
terţii, răspunderea fondatorilor şi a membrilor organelor de conducere, de administrare şi de
control ale societăţii, precum şi a altor persoane care au lucrat în numele său.
Conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, pe data la care hotărârea
judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect
retroactiv. Dispoziţiile legale privind lichidarea societăţilor ca urmare a dizolvării se aplică în
mod corespunzător.
Aşadar, declararea judiciară a nulităţii societăţii are, în ce priveşte statutul juridic al
acesteia, următoarele efecte: a) încetarea funcţionalităţii mecanismului societar şi a obiectului
social, fără efect retroactiv; b) dizolvarea organelor de conducere, de administrare şi de
control ale societăţii; c) păstrarea personalităţii juridice a societăţii221
, cu efect retroactiv, în
scopurile definite de lege, şi anume, executarea vărsămintelor la care s-au obligat acţionarii;
d) lichidarea societăţii comerciale222
.
Continuitatea acestor obligaţii pe seama acţionarilor este prevăzută în mod expres de
art. 58 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care dispune, cu titlu de principiu, că asociaţii răspund
pentru obligaţiile sociale până la acoperirea acestora în conformitate cu art. 3, adică, în cazul
acţionarilor, o atare răspundere se întinde până la concurenţa capitalului social subscris.
221
În doctrină s-a exprimat un punct de vedere contrar, conform căruia societatea nulă subzistă pentru trecut ca o
societate de fapt, pentru a se crea posibilitatea clarificării raporturilor dintre asociaţi (E. Cârcei, op. cit., p. 149;
G. Ripert, Traité élémentaire de droit commercial, p. 602-603). Opinăm că art. 58 alin. (1) din Legea nr. 31/1990
statuează în mod convingător că societatea încetează fără efect retroactiv, de unde rezultă că, ex tune,
personalitatea juridică nu este anulată. 222
Încetarea fiinţei sociale având drept cuprins dizolvarea şi lichidarea societăţii nu sunt categorii juridice antagonice, aşa cum se afirmă în doctrină (a se vedea M. Şcheaua, op. cit, p. 132). Argumentăm această poziţie astfel: art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, care statuează că societatea comercială se dizolvă în cazul declarării nulităţii sale, are, împreună cu art. 58 alin. (1) din aceeaşi lege, semnificaţia disoluţiei organelor statutare şi obiectului social al societăţii, desemnând, totodată, etapa intermediară şi obligatorie, în care acţionarii urmează să îşi onoreze vărsămintele, iar terţii pot angaja răspunderea societăţii, în temeiul actelor juridice contractate cu aceasta înainte de declararea nulităţii, fără a antama problema nulităţii; dizolvarea constituie şi în acest caz o etapă pregătitoare pentru lichidarea societăţii; dreptul naţional nu prevede, nici chiar în cazul insolvenţei comerciale, lichidarea societăţii fără dizolvare.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 85 ~
Dispoziţia enunţată ne conduce la constatarea că în cazul declarării nulităţii societăţii,
acţionarii nu sunt liberaţi de obligaţiile rezultate din actele de subscriere a capitalului social şi,
tot astfel, nu sunt exoneraţi de răspundere pentru obligaţiile sociale angajate de societate în
raporturile sale cu terţii, până în momentul declarării judiciare a nulităţii societăţii.
Aşadar, dacă nu s-au efectuat vărsămintele de capital în conformitate cu subscrierile
angajate, acţionarii sunt obligaţi să onoreze vărsămintele restante'. în caz contrar, deşi
societatea nu mai are vreun mijloc juridic să îi oblige în acest scop, terţii de bună-credinţă se
vor putea îndrepta cu acţiune directă împotriva acţionarilor, pe temeiul art. 58 alin. (4), iar
acţionarii restanţi nu vor putea opune nulitatea societăţii, pentru a se sustrage de la obligaţiile
lor [art. 59 alin. (2)].
Dacă acţionarii au efectuat integral vărsămintele la capitalul social, primeşte incidenţă
art. 3 din Legea nr. 31/1990, în sensul că obligaţiile sociale vor fi onorate mai întâi şi în
principal cu activul patrimonial al societăţii, iar acţionarii vor răspunde în subsidiar şi în
limita capitalului social subscris.
În etapa lichidării patrimoniului social, acţionarii vor participa la împărţirea acestuia
conform dispoziţiilor actului constitutiv. Dacă nulitatea s-a declarat tocmai pe temeiul
inexistenţei actului constitutiv sau pentru neprevederea în actul constitutiv existent a
aporturilor la capitalul social şi a capitalului social subscris şi vărsat, împărţirea activului şi
pasivului se va face conform înţelegerii acţionarilor, iar dacă aceştia nu se înţeleg, va hotărî în
locul lor tribunalul223
.
Întrucât declararea nulităţii societăţii poate fi pronunţată oricând, indiferent de timpul
scurs de la înmatriculare, rezultă că în acest interval de timp societatea a avut capacitatea
juridică necesară pentru a încheia acte juridice cu terţii.
Art. 59 din Legea nr. 31/1990 statuează, într-un prim alineat, că declararea nulităţii
societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele său.
Această dispoziţie confirmă prevederea anterioară, conform căreia societatea încetează
fără efect retroactiv [art. 58 alin. (I)]224
.
Aşadar, actele juridice încheiate ex tune rămân valide juridic, soarta acestora
neatârnând de nulitatea societăţii după principiul accessorium sequitur principale.
Scopul legii vizează protecţia terţilor de bună-credinţă care, inocenţi asupra cauzelor
223
E. Cârcei, op. cit., p. 150. 224
Neretroactivitatea efectelor nulităţii societăţii este prevăzută cu aceeaşi exigenţă în dreptul francez [art. 1844-
15 alin. (1) Cod civil francez] şi în dreptul spaniol (art. 35 din Legea societăţilor pe acţiuni).
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 86 ~
de nulitate ale societăţii, au contractat cu aceasta sau cu persoanele care au lucrat în numele
său.
Astfel terţii de bună-credinţă vor putea angaja valabil răspunderea societăţii, ca
entitate juridică, pentru executarea obligaţiilor izvorâte din aceste acte juridice, iar potrivit art.
59 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, nici societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de
bună-credinţă nulitatea societăţii. Se cuvine să facem unele precizări referitoare la actele
juridice încheiate de societate cu terţii şi poziţia juridică a terţilor faţă de aceste acte juridice.
În primul rând, actele juridice încheiate în numele societăţii rămân valabile. Aceasta
indiferent că validitatea este utilă societăţii sau terţilor de bună-credinţă ori de rea-credinţă.
Legea statuează că declararea nulităţii societăţii nu aduce nici o atingere acestor acte juridice.
In caz contrar, oricare dintre părţi ar putea opune nulitatea pentru a se sustrage de la
obligaţiile asumate225
. Prin consecinţă, avem rezerve faţă de opiniile exprimate în doctrina
noastră care, pornind de la prevederile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora
nici societatea, nici acţionarii nu pot opune terţilor de bună-credinţă nulitatea societăţii,
concluzionează, per a contrarie-, că terţii de bună-credinţă pot opune societăţii nulitatea, dacă
au interes226
. Or, din moment ce nulitatea societăţii nu are efect retroactiv, ex tune, ci numai
pentru viitor, ex nune, iar legea protejează validitatea actelor juridice încheiate în trecut,
indiferent de categoria părţilor contractante, invocarea nulităţii în aceste condiţii este lipsită de
temei legal.
În al treilea rând, terţii de rea-credinţă nu se bucură de protecţia conferită de legiuitor
terţilor de bună-credinţă, în raport de actele juridice încheiate cu societatea declarată nulă.
Astfel, terţii de rea-credinţă se vor limita la exercitarea drepturilor rezultând din actul juridic
încheiat, fără a putea angrena răspunderea societăţii, a fondatorilor, a membrilor organelor de
conducere, de administrare şi de control ale societăţii, sau a persoanelor care au încheiat astfel
de acte în numele său, pentru despăgubiri. Neregularităţile vizate de cauzele de nulitate
cuprinse de art. 56 lit. a)-h) din Legea nr. 31/1990, sunt, lato sensu, încălcări ale cerinţelor
legale de constituire a societăţii pe acțiuni, având sediul primar de sancţionare în conţinutul
art. 46, art. 48 şi art. 53 din aceeaşi lege.
În ipoteza declarării nulităţii societăţii pentru astfel de neregularităţi, alături de
răspunderea societăţii, rezultând din actele juridice încheiate în numele său, poate fi angrenată
şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate terţilor de bună-credinţă ca urmare a încheierii unor
astfel de acte juridice cu o societate neregulat constituită.
Opinia este susţinută în doctrina franceză de Ph. Merle, op. cit., p. 70 şi P. Didier, op. cit., p. 169. 226
A se vedea: E. Cârcei, op. cit., p. 150; M. Şcheaua, op. cit., p. 133.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 87 ~
O atare răspundere poate fi antrenată în condiţiile exercitării unei acțiuni în
despăgubiri civile, având ca obiect daune materiale sau/şi daune morale. Un asemenea demers
judiciar este admis, atât de doctrina noastră227
, cât şi de doctrina franceză228
.
În dreptul naţional, acţiunea în răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de
constituirea unei societăţi declarată nulă, se sprijină pe aplicarea, prin analogia legii, a
dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 31/1990.
În temeiul acestui text legal, fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi membrii
organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii răspund nelimitat şi solidar
pentru prejudiciul cauzat prin neregularităţile la care se referă art. 46 şi art. 48. La aceste
persoane se alătură, potrivit art. 53, şi alte persoane, care au lucrat în numele societăţii pe
acțiuni, încheind acte juridice cu terţii, în contul societăţii.
Acţiunea în răspundere pentru prejudicii se prescrie în termen de 3 ani de la data la
care a fost publicată hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii societăţii.
În doctrina noastră s-a afirmat că răspunderea fondatorilor şi primilor administratori
poate li angajată numai dacă nu a expirat termenul de 5 ani de la constituirea societăţii şi dacă
adunarea generală nu a dat descărcare acestor persoane pentru răspunderea ce le revine,
potrivit art. 31 din Legea nr. 31/1990229
.
Avem rezerve faţă de această opinie, argumentând astfel: cauzele de nulitate se
întemeiază pe neobservarea unor cerinţe legale de constituire şi de înmatriculare a societăţii;
principalii artizani ai neregularităţilor de constituire sunt fondatorii, iar primii administratori
au validat o atare constituire şi nu au întreprins nici un demers pentru regularizarea societăţii
nici după înmatriculare, de unde rezultă culpa acestor persoane în perpetuarea stării de
neregularitate a societăţii; termenul de 5 ani prevăzut de art. 31 alin. (3) vizează răspunderea
fondatorilor şi primilor administratori în raport cu societatea iar nu cu terţi; descărcarea de
răspundere a aceloraşi persoane de către adunarea generală a acţionarilor nu este opozabilă
terţilor de bună-credinţă.
227
A se vedea: 57. D. Cărpenaru, op. cit., p. 193, E. Cârcei, op. cit., p. 148, M. Şcheaua, op. cit., p. 133. 228
Ph. Merle, op. cit., p. 70; M de Jug!art, B. Ippolito, op. cit., p. 143 ,P. Didier, op. cit., p. 169-170; J.P. Sortais,
op. cit., nr. 431. 229
E. Cârcei, op. cit., p. 149.
Constituirea societăţii pe acţiuni
~ 88 ~
Concluzii
Din momentul apariţiei societăţile pe acţiuni au reprezentat entităţi economice, care au
determinat mari influenţe asupra societăţii, asupra politicilor promovate la nivel de stat, dar şi
la nivel mondial. Prerogativele societăţii pe acţiuni sunt comparate de unii autori cu puterea
feudalilor din perioada medievală. Odată cu statornicirea relaţiilor de piaţă rolul societăţii pe
acţiuni devine unul semnificativ, spre exemplu, în ţările avansate volumul producţiei fabricate
de societatea pe acţiuni constituie circa 90% din totalul producţiei pe economie. Societatea pe
acţiuni constituie pârgia dezvoltării accelerate a economiei moderne şi poate fi considerată
drept un început al epocii capitaliste.
Apariţia coloniilor a servit drept imbold pentru crearea societăţii pe acţiuni,
dezvoltarea comerţului internaţional, acumularea capitalului şi necesitatea centralizării
acestuia. Cele mai timpurii structuri asemănătoare societăţii pe acţiuni au apărut în Roma
Antică şi Italia Medievală. De asemenea, caracteristici ce pot fi atribuite acestui tip de
societate sunt asociate unităţilor ce au existat în Olanda, la sfârşitul secolului XV- începutul
secolului XVI.
În sec. XIII-XIV au căpătat avânt aşa-numitele communitates, societates sau colonnae,
în baza formării unui fond comun (columna comunius) prin cedarea, de către posesori, a
sumelor de bani sau mărfurilor, căpitanului unui vas maritim, care pleca în navigaţie. Fiecare
cotă-parte îşi avea preţul său de piaţă iar responsabilităţile patrimoniale ale membrilor