1 Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova Universitatea de Stat Tiraspol cu sediul la Chişinău Catedra de Ştiinţe Sociale Conferinţa ştiinţifică internaţională: „Republica Moldova între Est şi Vest. Opţiunile tineretului la etapa actuală” CHIŞINĂU 2013
326
Embed
Conferinţa internaţională Republica Moldova- între Est şi Vest - 2013
Volumul colectiv al conferinţei internaţionale Republica Moldova - între Est şi Vest (Universitatea din Tiraspol, cu sediul la Chişinău, aprilie 2013)
Welcome message from author
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova
Universitatea de Stat Tiraspol cu sediul la Chişinău
Catedra de Ştiinţe Sociale
Conferinţa ştiinţifică internaţională:
„Republica Moldova între Est şi Vest. Opţiunile tineretului la
etapa actuală”
CHIŞINĂU 2013
2
Colegiul de redacŝie:
Dr. Ştefan Levinŝa
Dr. Lora Moşanu
Dr. Valentin Constantinov
Drd. Ilie Gulca
Recomandat spre publicare prin decizia Senatului Universităŝii de Stat Tiraspol cu sediul la Chişinău,
nr.12 din 15 aprilie 2013
Materialele sunt publicate în redacŝia autorilor.
DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII
„Republica Moldova între Este şi Vest. Opţiunile tineretului la etapa actuală”, conf. şt. intern. (2013;
Chişinău). Conferinŝă ştiinŝifică internaŝională „Republica Moldova între Este şi Vest. Opŝiunile tineretului la etapa
actuală‖/ col red.: Ştefan Levinŝa [et. al.] – Chişinău : Univ. de Stat Tiraspol cu sediul la Chişinău, 2013. – 326 p.
Antetit.: Univ. de Stat Tiraspol cu sediul la Chişinău, Catedra de Ştiinŝe sociale. – Texte: lb. rom., pol., rusă. –
Bibliogr. la sfârşitul art. – 100 ex.
ISBN 978-9975-76-099-7.
082:378.4 (478-25)=135.1=162.1=161.1
R46
3
Opinia publică, factor important în formarea personalităţii
Laurenţiu Calmuţchi, doctor habilitat, profesor universitar
Ştefan Levinţa, conferenţiar universitar
Din multiplii factori care contribuie la formarea generaŝiei tinere, un rol important
revine opiniei publice, valoarea căreia, în prezent, este deosebit de pronunŝată. La etapa
actuală, în evoluŝia conştiinŝei sociale a tinerilor din Republica Moldova, se observă o
reorientare a valorilor spirituale. O bună parte a tinerilor este cuprinsă de sentimentul
frustrării, stare provocată de diverşi factori, precum imposibilitatea realizării anumitor
obiective, obstrucŝionarea satisfacerii unor necesităŝi vitale, eşuarea planurilor privind
din situaŝia respectivă. Socrate menŝiona: „Trebuie de dezvoltat raŝiunea tineretului, de
arătat lui ce e folositor şi ce nu, ce e bine şi ce e păcat. Însă, mai întâi de toate, fiecare
trebuie să se cunoască pe sine însuşi‖. [6.328]
Atitudinea nechibzuită a guvernării în domeniul social-economic măreşte numărul
şomerilor în rândurile acestei categorii sociale. Majoritatea absolută a tinerilor de 18–
3 5 de ani se confruntă cu o barieră socială. Ca rezultat, aceştia caută ieşire din situaŝie
prin diverse manifestaŝii. Se înregistrează cazuri în care, într-o perioadă relativ scurtă, în
anumite locuri, se formează grupuri mari de protestatari. Pentru aceste grupuri, formate
întâmplător, sunt caracteristice principii comune, precum: cantitatea numerică, contactul
apropiat (fiecare persoană se află la o distanŝă neînsemnată faŝă de altele astfel apare
posibilitatea reală de contact nemijlocit); iritarea, care se transmite relativ repede de la
un om la altul; lipsa organizării (grupurile se formează spontan şi se pot risipi destul de
uşor (un alt factor în acest sens ar putea fi lipsa unui scop comun, deoarece, după cum
menŝiona sociologul rus Ghenadi K. Aşin, fiecare persoană se străduie să-şi marcheze
locul şi rolul său în aglomeraŝie [2.44].
Trebuie să menŝionăm faptul că aceeaşi persoană se comportă diferit în mulŝime şi
în afara acesteia. În primul rând, persoana îşi micşorează foarte mult autocontrolul,
deoarece se expune inconştient influenŝei factorului exterior, acŝiunilor mulŝimii. În al
doilea rând, la persoană se dezvoltă brusc activitatea psihofiziologică, are loc
mobilizarea resurselor individuale şi, ca rezultat, omul ar putea manifesta diferite
însuşiri negative. În al treilea rând, omul, în mulŝime, percepe rapid diversă informaŝie
pe care o prelucrează, în funcŝie de capacităŝile sale, şi o transmite altora, schimonosind
deseori realitatea.
În mulŝime, persoana ar putea relativ uşor să fie convinsă prin diferite promisiuni şi
lozinci ale organizatorilor manifestaŝiei. Nu întâmplător, mulŝimea este adunată în locuri
publice importante ca Piaŝa Marii Adunări Naŝionale, Teatrul de Operă şi Balet „Maria
Bieşu‖ ş.a. Anume în aceste locuri publice se află în orice moment, în afară de persoane
antrenate în acŝiuni de protest, un număr mare de oameni „întâmplători‖, căutători de
senzaŝii tari. Anume în aceste locuri are loc procesul de formare şi cizelare a opiniei
publice care contribuie simŝitor la evoluŝia personalităŝii.
4
* * *
Opinia publică este o stare a conştiinŝei sociale care exprimă atitudinea anumitor
comunităŝi faŝă de fenomene ale realităŝii. Ea cultivă anumite norme sociale, relaŝii şi
situaŝii, pozitive sau negative, şi are valoare atunci când reflectă interese/opinii actuale.
Purtătorul opiniei publice poate fi atât societatea în ansamblu, cât şi comunităŝi concrete
de oameni. Prin urmare, ea poate avea caracter monist (concepţie filosofică potrivit
căreia la baza tuturor fenomenelor lumii s-ar afla un singur principiu, fie material, fie
spiritual) sau pluralist, însă, în orice situaŝie, are o influenŝă importantă în formarea
conceptuală a personalităŝii, în special, a tinerilor care vor să-şi rezolve cât mai rapid
problemele [1.56].
Această instituŝie socială prezintă în sine un sistem concret de relaŝii care au un
caracter trainic, ferit de întâmplări, ce se renaşte încontinuu. În ce priveşte opinia
publică, menŝionăm că, în Republica Moldova s-a format şi funcŝionează stabil un
mecanism special de reacŝie faŝă de probleme sociale importante prin intermediul
exprimării atitudinii anumitor cercuri ale populaŝiei faŝă de ele. Reacŝia respectivă a
cetăŝenilor nu poartă un caracter întâmplător, ci reprezintă un factor continuu de
existenŝă a vieŝii sociale. Existenŝa opiniei publice ca instituŝie specială arată că
funcŝionează în calitate de forŝă statală, de putere încununată de voinŝă capabilă să-şi
supună comportamentul subiectelor de interacŝiune socială. Evident că acest fapt este
posibil, după cum accentua psihologul rus B.I. Dodonov numai acolo unde există
societate civică, liberă de dictatul puterii statale [3.26].
Opinia publică din RM este copilul epocii transparenŝei ce îşi croieşte încet, dar
insistent drumul. În decursul anilor restructurării, societatea moldovenească a trecut
rapid calea de la unitatea conceptuală, bazată pe „concepŝia monolită marxist-leninistă‖,
la pluralismul de opinii, pluralismul politic, libertatea cuvântului şi transparenŝa. Anume
în perioada respectivă a început să se formeze opinia publică, independentă în
aprecierile şi sugestiile sale privind situaŝia socială. În condiŝiile democraŝiei largi,
opinia publică se prezintă ca instituŝie a puterii civice. Influenŝa acesteia asupra
activităŝii de stat se manifestă nu direct, ci prin intermediul formelor de reprezentări
democratice.
Coordonatori între societate şi stat, precum şi purtători principali ai opiniei
publice sunt partidele politice, în primul rând, şi organizaŝiile obşteşti cu caracter politic.
Societatea se străduie să-şi exprime poziŝia sa direct, prin intermediul manifestaŝiilor,
înfăptuind astfel presiunea asupra de puterii de stat. Masele largi ale populaŝiei şi, în
primul rând, tinerii care au ieşit în stradă s-au pomenit atraşi nemijlocit în viaŝa politică
activă. Părerile lor au devenit factor important de presiune asupra actului de guvernare.
În prezent, situaŝia opiniei publice şi rolul acesteia în viaŝa socială, la prima
vedere, este destul de normală. Opinia publică şi-a ocupat un loc sigur în viaŝa socială.
Tinerii s-au obişnuit să-şi expună deschis viziunile despre diferite probleme. Se
efectuează sondaje care au misiunea de a afla părerea majorităŝii în diverse probleme
5
actuale. Rezultatele sunt făcute publice prin intermediul mass-media. Partidele politice
joacă activ în rolul purtătorilor intereselor diferitor pături sociale şi influenŝează
unilateral adoptarea diferitor legi şi alte acte normative [4.43]. În Republica Moldova,
canalele principale de exprimare a opiniei publice sunt alegerea organelor de guvernare,
adunările, manifestaŝiile etc. Pentru ca opinia publică să aibă valoarea respectivă trebuie
să fie acceptată şi respectată de structurile de stat de toare nivelurile, deoarece lipsa
acestei atitudini duce în mod sigur la distanŝarea guvernării de cetăŝeni, lucru pe care îl
arată rezultatele sondajelor ce demonstrează că peste 80% din cetăŝenii Republicii
Moldova nu au încredere nici în Parlament, nici în Guvern şi nici în Preşedinŝie.
Totodată, experienŝa arată că opinia publică, care şi-a asumat rolul de locomotivă
a trenului lung ce vrea să scoată societatea din starea de amorŝire spre civilizaŝie, încă nu
e pregătită să facă acest lucru. Una din cauzele principale care împiedică realizarea
acestui deziderat este faptul că, în urma mutaŝiilor din ultimul timp în domeniul social-
economic şi cel politic, opinia publică s-a pomenit dispersată în funcŝie de instituŝiile
mass-media. În ceea ce priveşte dezvoltarea socială, se poate evidenŝia două niveluri
principale: discuŝii active legate nemijlocit de activităŝi concrete (disponibilitatea de a
participa la diferite acŝiuni) şi nivelul simbolic legat de aprecierea generală a situaŝiei.
Acest lucru este foarte important, deoarece, în procesul activităŝii, multe persoane
manifestă disponibilitatea, însă când trebuie de acŝionat în mod concret, mulŝi „activişti‖,
sub diferite motive, rămân în umbră. De aceea e foarte important de văzut şi de prezis
legătura dintre aceste două niveluri, dintre vorbe şi fapte, mai concret între cuvântul care
rămâne declaraŝie şi cuvântul care trece în acŝiune.
Pentru personalitate, trecerea de la vorbe la fapte concrete este cauzată de
asemenea momente ca aprecierea tendinŝelor individuale, încordări emoŝionale, scopuri
concrete etc. Anume despre acest aspect ne vorbesc convingător rezultatele sondajelor.
Atfel, opinia publică contribuie la formarea conştiinŝei sociale a tinerilor, deoarece se
formează în funcŝie de factori economici, sociali, politici şi spirituali, care, în ansamblu,
alcătuiesc lumea individului, colectivului, societăŝii în întregime.
* * *
Opinia publică se formează în decursul unei perioade îndelungate, în urma
analizei fenomenelor din realitate. În acest sens, menŝionăm, drept exemplu, că opinia
publică este favorabilă Universităŝii de Stat Tiraspol, chiar dacă drumul parcurs de cea
mai veche instituţie de învăţământ superior din Republica Moldova a fost destul de
dramatic şi anevoios în decursul celor 83 de ani de existenţă. Şi aceasta deoarece fiecare
al treilea pedagog din Republica Moldova şi din afară este absolventul acestei instituŝii
şi majoritatea absolută dintre ei se bucură de o reputaŝie bună determinată atât de
profesionalismul lor, cât şi de toleranţa şi dragostea faţă de generaţia tânără. Aproape că
nu există instituţii în Republica Moldova în care să nu lucreze absolvenţi ai universităŝii
tiraspolene.
6
Corpul didactic format din academicieni, doctori habilitaţi şi doctori în diverse
ramuri ale ştiinŝei depune eforturi considerabile pentru a păstra şi înbunătăŝi imaginea
instituŝiei. La acest capitol, contribuie toate structurile funcţionale ale universităţii, începând cu rectoratul, decanatele, catedrele şi terminând cu angajaŝii de rând. În acest
sens, sunt aplicate metode tradiţionale şi cele ale ştiinţelor moderne în domeniul
formării specialiştilor. În primul rând, rectoratul pune accent pe elaborarea şi realizarea
unor planuri de studii în conformitate cu cerinţele şi standardele prevăzute de procesul
de la Bologna. În al doilea rând, se ţine cont de faptul că formatorul principal al opiniei
publice în universitate este profesorul care face acest lucru în timpul prelegerilor,
seminarelor şi al altor activităţi. De aceea, în prezent, de la acesta se cere ca niciodată nu numai să-i înarmeze pe
studenţi cu un volum de cunoştinţe, dar să folosească cele mai accesibile metode pentru
a dezvolta aceste cunoştinţe în convingeri, iar ulterior în comportări adecvate viitorilor
specialişti. Pentru aceasta, profesorul, în afară de cunoştinŝele de specialitate, este
obligat să ţină cont de diverşi factori ca încrederea studenţilor, care se obţine atunci
când ei văd în dascălul lor o unitate dintre vorbe şi fapte, o străduinţă de a fi sincer şi de
a analiza obiectiv faptele reale. „Faptele, accentua academicianul rus I.P. Pavlov,
alcătuiesc aerul pedagogiei. Fără ele nu veţi putea zbura niciodată. Fără ele, teoria este
un scremut zadarnic‖ [5.51]. Pedagogul nu trebuie să folosească orice fapte pentru a
convinge auditoriul, însă doar cele care au o valoare adecvată.
În cadrul seminarelor metodologice, care se organizează regulat, cei mai
competenŝi angajaŝi în domeniul didacticii îşi împărtăşesc experienŝa lor legată de
formarea conceptuală a tineretului studios şi, totodată, familiarizază auditoriul cu
realizările pedagogiei moderne. În cadrul acestor seminare se demonstrează că
activitatea pedagogului trebuie să fie orientată încontinuu spre crearea situaŝiei în care să
apară posibilitatea de a argumenta poziţia sau informaţia prezentată astfel încât
auditoriul să fie satisfăcut, obţinând răspunsuri clare şi complete la întrebările puse.
Totodată, relevăm că, în formarea conceptuală a tinerilor, are o importanţă deosebită şi
alţi factori sociali care lasă uneori amprente adânci asupra activităŝii ulterioare a
personalităŝii.
* * *
Este cunoscut faptul că, în prezent, opinia publică se caracterizează printr-o
structură complicată şi contradictorie. Fiind formată în temei sub influenŝa mijloacelor
de informare, deseori concentrate în mâinile unor persoane suspecte, care sunt interesate
în deformarea realităŝii în funcŝie de interesele lor. Opinia publică este folosită pentru a
manipula conştiinŝa tinerilor, atrăgându-i în diverse acŝiuni sociale-politice. De aceea
este foarte important de schimbat calitativ situaŝia ca opinia publică să reflecte obiectiv
mersul dezvoltării şi să contribuie la formarea personalităŝii tinere capabilă să aducă în
prim-plan obiectivitatea, toleranŝa. Aceasta presupune ca sistemul educaŝional de toate
nivelurile din Republlica Moldova să-şi desfăşoare activitatea în spiritul transformării
cunoştinŝelor tinerilor în convingeri, ca aceştia să conştientizeze necesitatea de a alege
7
astfel de guverne care să pună în capul mesei responsabilitatea faŝă de alegători, şi nu
interesele meschine. În acest sens, se cere o activitate mai intensă a societăŝii civice, care
poate duce vocea opiniei publice la demnitari, insistând să fie respectată.
Bibliografie:
1. Aristotel, Politica, M., 1981.
2. Aşin Gh., Teoria maselor, M., 1990.
3. Dodonov B., Emoŝia ca valoare, M., 1978.
4. Şibutani T., Psihologia socială, M., 1989.
5. Pavlov I.P., Opere alese, M.,1952. 6. Toman J., Socrat, M., 1983.
Unele aspecte din educaţia culturii informaţionale a studenţilor
M. Terenti, student UST
O. Levinţa, lector superior UST
Revoluŝia tehnico-ştiinŝifică contemporană generează diverse efecte pozitive în
dezloltarea omenirii în genere şi în primul rând a tineretului studios.
Încă în antichitate filosoful Socrate menŝiona, că trebuie de dezvoltat raŝiunea
umană, de arătat persoanei ce-i folositor şi ce nu, ce e bine şi ce-i rău. Însă înainte de
toate omul trebuie să se cunoască pe sine însăşi. (6.328) Numai atunci el va înŝelege –
este în stare sau nu să facă activitatea respectivă, să rezolve problema respectivă care-i
este încredinŝată. Povaŝa gânditorului grec este actuală şi în prezent, când ştiinŝa face
paşi giganŝi în dezvoltarea sa şi misiunea tinerilor cercetători constă în valorificarea la
timp a descoperirilor noi din toate domeniile şi implementarea lor în economia şi
cultura naŝională.
În contextul noilor dezvoltări tehnologice informaŝionale şi comunicaŝionale,
reformele din domeniul învăŝământului trebuie să fie efectuate în aşa mod încât
universităŝile să integreze în programele analitice cursuri care să ofere abilităŝi
informaŝionale şi tehnologice. Noile tehnologii au creat oportunităŝi pentru profesori, dar
acestea trebuie abordate critic şi folosite în mod corect. Cultura informaŝiei a devenit o
cerinŝă pentru elevi şi studenŝi deoarece ea este un factor determinant în dezvoltarea
Societăŝii Informaŝionale. O societate bazată pe instruirea pe parcursul întregii vieŝi este
de neconceput fără o cultură informaŝională adecvată. Cultura informaţională devine
condiŝia primordială a profesionalismului şi succesului viitorului specialist din orice
8
domeniu. Iată de ce concomitent cu pregătirea profesională studentul trebuie să
dobîndească deprinderi şi proprie experienŝă în informarea ştiinŝifică.(2.61)
În viaŝa noastră cotidiană, calculatoarele sunt în prezent ceva obişnuit, ne dăm seama din ce
în ce mai mult că PC-ul ne uşurează munca. Trebuie de menŝionat faptul că un calculator este de
fapt o „maşinărie‖ care prelucrează o serie de informaŝii pe care i le dăm. Informaŝia, este
elementul esenŝial din acest întreg lanŝ, ea a devenit o sursă vitală pentru economia mondială
şi, desigur, o componentă de bază a educaŝiei şi a progresului tehnico-ştiinŝific, ea este o
provocare pentru diferite pături sociale: elevi, studenŝi, muncitori şi alte categorii de
cetăŝeni. Excesul de informaŝii impune oamenii să verifice şi să evalueze informaŝia,
pentru a se convinge de veridicitatea ei. Gânditorul german I. Cant menŝiona, că
intelectul îi este dat omului ca să se folosească de el fără vreo anumită constrângere,
pentru ca orizontul lui spiritual să fie destul de larg, dar felul de a gândi să fie
consecutiv.(2.161)
În prezent, informatica îşi găseşte aplicaŝii în toate domeniile vieŝii. Prezenŝa ei este
puternic amplificată de impactul pe care îl are Internetul. Reŝeaua la nivel mondial a
revoluŝionat comunicarea dintre companii, logistica, mass media, dar şi viaŝa privată a
fiecarui individ.
Computerele pot administra, proteja, transmite şi prelucra o mare cantitate
de date într-un timp scurt. Pentru efectuarea unor astfel de operaŝii este necesară o
interacŝiune complexă între sistemele de hardware şi de software, care reprezintă
domeniile fundamentale de cercetare în Informatică.
Tehnologiile informaŝiei şi telecomunicaŝiilor au produs schimbări fără precedent la
nivelul societăŝii, în toate aspectele ei. Ele contribuie la o transformare a vieŝii
economice, a vieŝii sociale, la transformări culturale, de mentalitate şi nu în genere a
vieŝii cotidiene a fiecărui individ. Vrem sau nu, informaŝia mediată de noile tehnologii a
pătruns în universul fiecăruia. Amploarea informaŝională, multitudinea formelor de
manifestare, diversitatea instrumentelor şi tehnologiilor de mediere au produs schimbări
majore în felul oamenilor de a comunica, de a învăŝa, de a face afaceri, de a rezolva
diverse probleme. WWW oferă un volum imens de resurse informaŝionale; aproape orice
poate fi digitalizat: text, pictură, desen, sculptură, fotografii, date statistice, sunete,
imagini animate etc. Internetul va acompania (şi pentru mulŝi este deja o realitate) viaŝa
fiecăruia precum la momentul actual telefonul sau televizorul. Anume aceste momente
le accentuiază profesorii universităŝii tiraspolene studenŝilor în procesul de studiere a
calculatoarelor la catedra de informatică şi tehnologii informaŝionale. Este necesar ca
fiecare student să posede un bagaj minim de cunoştinŝe şi abilităŝi care să-i permită să
descifreze noul context informaŝional, să-i permită să se adapteze şi să se integreze în
9
noua formă de manifestare a comunicării sociale, să fie eficient în noua societate
informaŝională. Cetăŝeanul competent, fie elev, student, specialist sau muncitor, trebuie
să fie capabil să-şi identifice nevoile sale informaŝionale, să ştie cum să găsească, iden-
tifice, să obŝină acces, să sintetizeze, evalueze, organizeze şi să utilizeze informaŝia.
Pentru a deveni persoană cu o cultură a informaŝiei trebuie să cunoşti, cum poŝi să
utilizezi lumea cunoştinŝelor şi să incluzi experienŝa altora în propria educaŝie.
Filosoful german I. Cant menŝiona, că scopul educaŝiei constă în aceea ca omul să
se conducă complet de capacităŝile raŝiunii sale. Acceptând o variantă de rezolvare el
trebuie să nu reeasă din consideretele de caracter extern (carieră, beneficiu, ademeniri),
dar în mod neapărat după simŝul responsabilităŝii. (2.162)
Şcoala, învăŝământul la toate nivelele sale trebuie să asigure elevilor şi studenŝilor
cultura informaŝională, abilitatea necesară utilizării informaŝiei, abilităŝi ce trebuie
însuşite precum scrisul, cititul şi socotitul şi care îi vor însoŝi toată viaŝa. Fiecare
profesor universitar trebuie să-si dezvolte strategii educaŝionale şi resurse de învăŝare
pentru a ajuta studenŝii să-şi dezvolte abilităŝile informaŝionale. Este necesar să existe un
program activ şi continuu de acces la informaŝii, program dezvoltat şi susŝinut de către
factorii de decizie de la facultăŝi, de profesori, de bibliotecari şi alŝi furnizori de
informaŝii.
La orele de informatică studenŝilor li se atrage atenŝia la faptul, că cultura
informaŝională presupune o cunoaştere a naturii informaŝiei, a modului în care este
organizată, cum poate fi reparată printr-o varietate de surse de acces şi de tehnici, cum
poate fi adaptată şi aplicată la diferite studii şi probleme concrete. Acest ansamblu de
cunoştinŝe reclamă un set de competenŝe adecvate ce permit unui individ să se integreze
cu succes în societatea informaţională.(5.68)
Deja la primele ore studenŝii sunt familiarizaŝi cu ideea, că în toate condiŝiile
constituirea societăŝii informaŝionale presupune formarea de noi aptitudini şi capacităŝi,
un acces mult mai larg la oportunităŝile de informare, de educaŝie şi de învăŝare
permanentă pentru a însoŝi schimbările rapide şi generale care au loc în societatea
contemporană. În prezent instruirea continuă a devenit o necesitate. Cunoaşterea ia locul
informaŝiei pe toate planurile şi în toate domeniile, inclusiv în educaŝie. Astăzi totul stă
sub semnul şi influenŝa informaŝiei, toate activităŝile şi procesele fiind bazate pe
informaŝie, pe regăsirea şi folosirea ei eficientă, astfel încât este vital pentru orice
persoană să regăsească rapid şi uşor documentele necesare educaŝiei şi muncii
sale.(3.47)
După o perioadă relativ scurtă de timp tineretul studios se convinge, că societatea
informatică reprezintă o nouă etapă a civilizaŝiei umane, un nou mod de viaŝă calitativ
10
superior care implică folosirea intensivă a informaŝiei în toate sferele activităŝii şi
existenŝei umane, cu un impact social major. Societatea informatică oferă accesul larg la
informaŝie membrilor săi, un nou mod de lucru şi de cunoaştere, amplifică creşterii
coeziunii sociale şi viteza în muncă.(3.48)
Suportul tehnologic al noii societăŝi se constituie prin convergenŝa a trei sectoare:
tehnologia informaŝiei, tehnologia comunicaŝiilor, producŝia de conŝinut digital.
Progresul tehnologic a permis apariŝia unor noi servicii şi aplicaŝii multimedia, care
combină sunetul, imaginea şi textul şi utilizează toate mijloacele de comunicaŝie
(telefon, fax, televiziune şi calculatoare). Dezvoltarea acestor noi mijloace de
comunicaŝie şi de tehnologie a informaŝiei deschide noi perspective pentru o mai bună
organizare a muncii şi crearea de noi locuri de muncă. Totodată se deschid noi
perspective pentru modernizarea serviciilor publice, a asistenŝei medicale, a
managementului mediului şi noi căi de comunicare între instituŝiile administraŝiei
publice şi cetăŝeni. Accesul larg la educaŝie şi cultură - pentru toate categoriile sociale,
indiferent de vârstă sau de localizarea geografică - poate fi de asemenea realizat cu
ajutorul noilor tehnologii, care permit ca accesul, stocarea şi transmiterea informaŝiei să
fie din ce în ce mai facile şi mai accesibile. Deja în primul deceniu al mileniului trei
penetrarea rapidă a calculatoarelor personale (PC), evoluŝia tehnologiilor software,
dezvoltarea explozivă a reŝelelor de comunicaŝie de date şi a serviciilor bazate pe
Internet au produs schimbări profunde la scară mondială. Chear şi studenŝii facultăŝilor
umaniste sunt convinşi, că aceste evoluŝii s-au datorat în mare măsură atât progreselor
tehnologice cât şi promovării unor politici noi privind privatizarea şi promovarea
competiŝiei pe piaŝa TIC, noilor reglementări tehnice şi juridice în domeniu, noilor
strategii naŝionale şi regionale de dezvoltare a societăŝii informatice. Organele de
conducere trebuie să elaboreze şi să implementeze diverse politici guvernamentale
privind cercetarea, dezvoltarea şi adoptarea noilor tehnologii, consolidarea
infrastructurilor informaŝionale naŝionale, formarea şi atragerea de specialişti în
domeniul TIC, educarea populaŝiei adulte şi a tinerii generaŝii, promovarea de proiecte
guvernamentale menite să demonstreze utilitatea serviciilor specifice societăŝii
informatice.
Construirea noului model de societate ridică astfel probleme socio-politice majore
- de atenuare a fenomenului de excludere de la beneficiile noilor tehnologii a unor
categorii sociale şi a unor regiuni/zone geografice şi de coeziune socială, de conservare
şi promovare a culturii specifice fiecărei naŝiuni şi comunităŝi locale, de protecŝie a
cetăŝeanului şi consumatorului. Soluŝionarea acestor probleme nu se poate realiza decât
printr-un dialog larg între autorităŝile guvernamentale, reprezentanŝii mediului de
11
afaceri, ai mediului academic şi societatea civilă, atât la nivel naŝional, cât şi cel
regional.
Rectoratul, decanatele, catedrele şi alte organe de conducere din universitatea
tiraspoleană, şi nu numai, implicate, au rolul de a stimula, conduce, controla şi participa
activ la acest proces de tranziŝie către Societatea Informaŝională prin programe de
acŝiune concrete şi prin iniŝierea unui nou cadru de reglementări specifice. Prin noile
legi, norme, standarde şi reglementări care vor fi elaborate, se va stimula, pe de o parte,
dezvoltarea noilor servicii specifice Societăŝii Informatice (comerŝ şi tranzacŝii
electronice, informatizarea serviciilor publice, accesul cetăŝeanului la informaŝia publică
etc.), iar pe de altă parte, se vor asigura regulile etice de a munci şi trăi într-un nou tip de
societate (protecŝia vieŝii private şi a datelor personale, confidenŝialitatea tranzacŝiilor,
protecŝia consumatorului etc). La rândul său, comunitatea din domeniul tehnologiilor
informaŝiei şi comunicaŝiilor oferă produse şi servicii de înalt nivel tehnologic,
accesibile populaŝiei obişnuite. Prin complexitatea fenomenelor pe care le implică
dezvoltarea societăŝii informaŝionale, prin necesitatea formării unei noi culturi a
cunoaşterii şi a învăŝării în condiŝiile utilizării noilor tehnologii a cercetării-dezvoltării şi
inovării tehnologice, participarea activă a comunităŝii academice (instituŝii de cercetare,
de educaŝie şi de cultură) devine de asemenea esenŝială.
Bibliografie :
1. Alexandru A., Poşta electronică pentru fiecare, M., 1996
2. Gulâga A., Cant, M., 1977
3. Şafrin I., Bazele tehnologiei informaŝionale, M.,1996
4. Mihai N., Introducere în filosofia şi metodologia ştiinŝei, Chişinău, 1996
5. Stepanov V., Căutarea informaŝiei în internet, M., 1996
6. Toman I., Socrat, M., 1983
Metafizica: geneză, esenţă, evoluţie
Donţoi Petru,doctor în filosofie, conferenţiar universitar UST
Termenul „metafizica‖ a fost creat în secolul I î.Hr.. Andronic din Rhodos a
sistematizat opera lui Aristotel şi a numit metafizică (literalmente „după fizică‖) acele
cărŝi ale Stagiritului, în care este vorba despre „prima filosofie‖ ca disciplină ştiinŝifică
fundamentală, axată pe principiile şi cauzele lucrurilor. Tradiŝional, posibilitatea şi
esenŝa metafizicii sunt argumentate în baza naturii raŝiunii umane, iar noŝiunea
„metafizică‖ este utilizată ca sinonim al termenului „filosofie‖.
12
În istoria gîndirii europene pot fi evidenŝiate două perioade de dezvoltare a
metafizicii: clasică şi modernă 1. Prima a apărut odată cu descoperirea de cître
Parmenide a realităŝii integrităŝii opuserealităŝii fizice a diversităŝii. El a diferenŝiatfiinŝa
(existenŝa) de nonfiinŝă (nonexistenŝă), devenind precursorul metafizicii europene şi
stabilind frontiera ei. Aceasta este metafizica clasică alcătuită dintr-o metafizică
generală (ontologie) şi o metafizică specială: psihologia cu obiectul de cercetare omul
(Eul), cosmologia cu obiectul de cercetare natura (Universul) şi teologia naturii, care îl
situează pe Dumnezeu în centrul preocupărilor sale.
A doua modalitate de formulare a metafizicii a apărut în Epoca modernă. Spre
deosebire de Parmenide şi tradiŝia clasică, ce examinează metafizica în calitate de
activitate a subiectului bazată (numai) pe experienŝă, Immanuel Kant formulează
problema modalităŝii de realizare a metafizicii ca activitate a subiectului transcendental,
axată pe ideea că formele apriorice ale conştiinŝei precedă experienŝa şi constituie
condiŝiile existenŝei ei.În acest moda fost formulat răspunsul la întrebarea „Cum este
posibilă metafizica?‖. Astfel, estedeterminată o altă frontieră a metafizicii, care
transformă ontologia în gnoseologie, ca ştiinŝă despre capacităŝile omului de a cunoaşte
realitatea şi de a ajunge la adevăr.
Filosofia contemporană pune accentul pe problematica limbajului, care a fost
exprimată încă în antichitate în sistemele filosofice ale lui Platon şi Aristotel, categoriile
cărora ŝin de gramatica limbii greacă. Ele ne demonstrează că metafizica reprezenta, de
la începuturi, problematica lingvistică. Din această cauză, cotitura spre limbaj nu
conduce la apariŝia unei noi modalităŝi a metafizicii. Ea se încadrează în
transcendentalism – concepŝie inaccesibilă cunoaşterii întemeiate pe experienŝă.
Metafizica este un fenomen natural, care se datorează lipsei coincidenŝei depline
dintre lucru şi cuvîntul menit să-l explice. Orice proces din natură sau societate se află în
evoluŝie permanentă, iar cuvîntul utilizat pentru descrierea lui reflectă doar o urmă a
schimbării evenimentului, nereuşind să oglindească următoarea fază a evoluŝiei sale. În
acest sens, viaŝa e cu mult mai bogată decît structura limbajului, care niciodată nu poate
reda integralconŝinutul amplu al transformărilor reale, impunîndu-l pe om să gîndească
speculativ.
Totodată, cuvîntul e mai bogat decît lucrul descris. Utilizînd o noŝiune, de exemplu
„stradă‖, noi observăm diverse drumuri în diferite localităŝi şi efectuăm actul de sinteză,
care transformă diversitatea în omogenitate imaginară. Are loc descrierea rutei abstracte,
fiindcă cuvîntul „stradă‖ reflectă calea de comunicaŝii nu numai din prezent, dar şi din
trecut şi viitor. În afară de aceasta, cuvîntul examinat, fiind substantiv în structura
lingvistică, e menit să explice esenŝa obiectului. Limbajul însă are şi sens metafizic,
13
deoarece el este un sistem semiotic independent, care permite interpretarea faptelor,
apariŝia expresiilor noi şi a sistemelor lingvistice derivate. În acelaşi timp, limbajul uman
are o structură logică anterioară experienŝei, bazată doar pe raŝiune, stimulînd gîndirea
omului în procesul de cunoaştere a lumii.
Metafizica este predeterminată de limbajul nostru, care permite intelectului omului
să formuleze,în procesul de creaŝie, concepte, esenŝa cărora depăşeşte limitele
experienŝei posibile. Pentru argumentarea legitimităŝii utilizării unor asemenea concepte
în experienŝă este folosită metoda transcendentală. Ea se bazează pe noŝiunile de tipul:
gazul ideal pentru formularea legii lui Boyle-Mariotte – legea transformării izoterme
a gazelor perfecte;
punctul material – abstractizarea folosită în mecanică, în conformitate cu care
corpurile îşi păstrează masa lor, dar îşi reduc dimensiunile la zero;
experimentul în cuget utilizat de Galileo Galilei pentru formularea legii căderii libere
a corpurilor în vid (în vid nici un corp nu cade) etc.
Toate aceste noŝiuni poartă un caracter transcendental. Metoda transcendentală
utilizează ipoteza ca structură semiotică, din punctul de vedere al căreia sunt examinate
datele empirice în scopul evidenŝierii premiselor existenŝei evenimentelor. În cazul
acesta, integritatea (unitatea) este considerată o condiŝie de existenŝă a lucrurilor.
Unitatea are funcŝia de a nu permite dezintegrareaobiectului în părŝi compomente şi
poate fi examinată prin analogie cu forŝele fizicii contemporane, care asigură existenŝa
întregului. Spre exemplu, pentru nucleu sunt specifice interacŝiunile puternice, pentru
atom – interacŝiunile slabe, pentru corpuri – forŝele electromagnetice, iar pentru
sistemele astrofizice – forŝele gravitaŝionale.
Evoluŝia metafizicii a contribuit la modificarea concepŝiei existenŝei. Dacă Thales
din Milet explica existenŝa în baza cauzelor naturale, Parmenide depăşeşte această
concepŝie, formulînd teza despre unitatea existenŝei şi gîndirii, iar George Berkeley
neagă existenŝa obiectivă, materială a fenomenelor, afirmînd că ea presupune nu numai
prezenŝa bazei substanŝiale, ci şi a capacităŝii evenimentului de a influenŝa simŝurile
individului uman („a fi înseamnă a fi perceput‖). Cu alte cuvinte, existenŝa nu este o
oarecare substanŝă, ci e o stare de fiinŝare a corpurilor. Cînd această stare este deschisă,
faptele sunt cunoscute, însă dacă vor înceta să interacŝionaze cu alte obiecte, inclusiv cu
subiectul cognitiv, ele vor trece în stare închisă şi deci vor înceta să existe în procesul
psihic de sinteză a datelor senzitive.
Ontologia kantiană integrează calităŝile reale, primare ale lucrurilor (fenomenelor)
şi trăsăturile subiective derivate ale „lucrurilor în sine‖ (noumenelor). Conform
concepŝiei lui Kant, expresia „mărul este roşu şi tridimensional‖ reprezintă o eroare
14
categorială, deoarece roşu este o calitate reală a mărului, dar tridimensionalitatea
caracterizeză nu mărul, ci aparatul cognitiv al omului. Omul percepe mărulaşa, dar
aceasta nu înseamnă că mărul este în realitate aşa. El poate fi perceput şi în spaŝiul
patrudimensional (forma + timpul). Categoriile kantiene îşi suborbonează subiectul şi
predicatul judecăŝii. Datorită acestui fapt, ele capătă un specific transcendental pe lîngă
cel empiric. De exemplu, în judecata „corpurile au greutate‖ noŝiunea de corp se
subordonează categoriei de substanŝă, iar în raŝionamentul „Soarele încălzeşte corpul‖,
termenul Soare reprezintă în plan categorial cauza. Aceste judecăŝi nu depind de
cunoaşterea nemijlocită a obiectului, însă totdeauna sunt în dependenŝă de noŝiunea
raŝiunii pure 2.
Începînd cu sec.XIX, noŝiunea de metafizică s-a devalorizat, căpătînd şi sensul de
speculaŝie intelectuală abstractă în opoziŝie cu cercetarea ştiinŝifică. În esenŝă, metafizica
era considerată o formă limitată, eronată a gîndirii şi a cunoştinŝelor, iar mecanismul de
apariŝie a ei era explicat prin abstractizarea şi dogmatizarea rezultatelor cunoaşterii, prin
„substituirea studierii autentice a realităŝii obiective cu construirea schemelor apriorice
abstracte‖ 3.
Au apărut proiecte ale ontologiilor nemetafizice, expuse în lucrările lui Friedrich
Nietzsche, Sigmund Freud, Martin Heidegger, Ludwig Wittgenstein etc., care au
elaborat programe de formare a metodelor neclasice de filosofare, criticînd oponenŝii lor
pentru vestigiile metafizicii. Au apărut chiar şi teze despre „moartea metafizicii‖, despre
necesitatea renunŝării treptate şi consecvente la platonicism şi transcendentalism4.
Heidegger consideră necesar,în lucrarea sa „Ce este metafizica‖, să se ia o atitudine
atentă şi respectuoasă faŝă de metafizică, deoarece arborele folosofic creşte din
rădăcinile metafizicii şi nu trebuie izolat de ele. „Sfîrşitul metafizicii‖ începe cu
metafizica hegeliană a cunoştinŝelor absolute ca voinŝă a spiritului. Însă nu trebuie dat
uitării faptul că specificul metafizicii este transcendentarea 5. Pentru metafizică a fost
specifică totdeauna căutarea noŝiunilor generale, aspiraŝia spre crearea unui sistem
universal al lumii. Strategiile nemetafizice nu pretind la universalitate, dar admit
posibilitatea de a formula concepŝii integrale (cu toate că integralitatea în cazul dat nu
poate rămîne aceeaşi). Din această cauză, prezenŝa sistemului integral modificat nu va
constitui criteriul metafizicii.
Pentru Aristotel, metafizica reprezenta unica posibilitate de valorificare a filosofiei.
Ea putea,la rîndul său, să argumenteze şi rezultatele ştiinŝifice. Actualmente se
elaborează activ diverse mijloace nemetafizice de demonstrare. De exemplu, mecanica
cuantică se explică altfel decît cea clasică a lui Newton, deoarece porneşte de la alte
premise, principii, ipoteze etc. Astfel, metafizica în concepŝia tradiŝională, nu
15
reprezintădoar o interpretare istorică corectă a proiectului filosofic clasic, dar permite de
a proiecta o schemă vizibilă şi oportună de activitate în conformitate cu metodologia
cugetării tehnologice clasice. Cu toate acestea, proiectul metafizic pare într-o oarecare
măsură a fi încheiat nu din cauza că el este realizat pe deplin şi nu din motivul că
metafizica nu mai este atractivă, ci pentru că a apărut perceperea ireversibilă despre
imposibilitatea realizării acestui proiect metafizic.
Cele mai luminate minŝi ale omeniriiau încercat,în decursul multor secole, să
modifice şi să efectueze acest proiect (de exemplu, realizarea practică a diverselor
programe enorme ale Iluminismului, bazate pe ipotezele metafizicii clasice), dar
înfăptuirea lor nu s-a încununat de succes. Au apărut programe filosofice alternative
metafizicii. În legătură cu aceasta se propune de a separa termenii „metafizica‖ şi
„filosofia‖ 4.Metafizica va cuprinde totalitatea strategiilor vest-europene care s-au
format istoriceşte şi care au dominat gîndirea filosofică în perioada clasică, iar filosofia
va studia tradiŝiile gîndirii în sensul cel mai larg, inclusiv tipurile nu numai vestice, ci şi
estice, nu numai raŝionale, ci şi mistice, nu numai clasice, ci şi contemporane, nu numai
prezente, ci şi viitoare.
Ontologia (învăŝătura despre existenŝă), gnoseologia (teoria cunoaşterii) şi
axiologia (concepŝia valorilor) vor reprezenta trei părŝi fundamentale şi trei aspecte
principale ale oricărei abordări filosofice. Acceptînd modificările terminologice,
considerăm că toate ştiinŝele filosofice nominalizate reprezintă o integritate inevitabilă
pentru raŝiunea şi cultura umană. Încercările de a privilegia unele sau de a nega
importanŝa altora vor influenŝa negativ procesul de socializare a tineretului, de formare
şi dezvoltare a viitorilor specialişti.
Referinŝe bibliografice:
1. Katreciko SergheiCumeste posibilă metafizica ...// Вопросы философии, nr.3,
2012.
2. Kant Immanuel Critica raŝiunii pure, Bucureşti: IRI, 1994.
fragmentat, de multiple „râpi‖, însoŝite de manifestări calcarifere), condiŝiilor climatice
(ritmul biologic al naturii din acestă regiune începe cu câteva săptămâni înaintea celui
din stepă) şi reŝelei microhidrografice (ŝine, în cea mai mare parte de bazinul Nistrului).
Acest spaŝiu era bogat în diverse surse de apă: pârâie, lacuri, izvoare, inclusiv aşa
numitele „ochiuri de mare‖ – izvoare cu un debit de apă considerabil. Tradiŝia istorică a
menŝinut informaŝii despre unele dintre aceste surse de apă: „în Valea lui Teti iesti ochi
di marea. Sî sloboadzî acolo ochiu şeala, împle văili cu apî. Spun bătrânii cî l-o bătut
bulgarii (se are în vedere păstorii veniŝi din peninsula Balcanică – n.n.) cu lânî di ŝigăi,
cu schini, cu porumbrei. L-o astupat, cî nu pute treşi oamini cu jitili, cu oili, aşa cură apî.
Da nu-i numai un ochi, da-s mai multi ochiuri‖1; 4) prezenŝa pădurilor reprezintă, în
raport cu stepa Bugeacului, un contrast uşor de remarcat. Spaŝiul nominalizat constituie
o continuare firească a regiunii de silvostepă din centrul Moldovei. Masive silvice
compacte s-au păstrat, până în prezent, pe segmentul dintre satele Chiŝcani şi Crocmaz.
În epoca cercetată fondul silvic al regiunii era mult mai solid decât cel din zilele noastre,
fapt confirmat şi de tradiŝia istorică menŝinută în memoria colectivă a băştinaşilor: „pe
atunşi iera mai puŝâni grădini. Pi urmî s-o apucat di grădini. Undi-s amu grădini o fost
paduri, stejari de-o mii di ani‖2. Sursele istorice atestă, pentru secolele XVII şi XVIII,
diversitatea naturii acestui spaŝiu: „pelican… o pasăre ciudată, dar frumoasă, şi mult mai
mare decât o lebădă‖ (Olăneşti)3, „cămile trăgând în ham la căruŝă‖ (Căuşani)
4,
„herghelii de cai sălbatici (tarpani – n.n.), care nu se deosebesc cu nimic de cei
domestici, doar că sânt ceva mai mici şi au copitele late de o palmă şi mai bine, altfel
vârtoase şi rotunde‖ (în stepă, la marginea Bugeacului)5, „cegă, aşa de mare că era lungă
de şase şchioape şi groasă de două şi jumătate‖ (Căuşani)6 etc.
Caracterul aparte al condiŝiilor naturale din valea Nistrului de Jos a contribuit la
apariŝia unor forme specifice de organizare socială a populaŝiei autohtone, menŝinute şi
sub stăpânirea turco-tătară.
1 Petre V. Ştefănucă, Folclor şi tradiŝii populare, vol. I, Chişinău, nr. 214, p. 303. Talmaza.
2 Ibidem, nr. 216, p. 304. Copanca.
3 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1973, p. 446-448. 4 Pál Ráday, [Călătoria prin Moldova] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit
de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 295 5 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, p. 41.
6 Pál Ráday, [Călătoria prin Moldova] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit
de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 295
41
I. Localizarea şi statutul satelor hăneşti
Din punct de vedere geografic Ŝara Moldovei a atins punctul maxim al extinderii
teritoriale în timpul domniei lui Ştefan cel Mare (1457–1504). De asemenea, în perioada
ştefaniană s-a început refluxul stăpânirii moldoveneşti, începând din regiunile
basarabene (sud-estice) ale Ŝării Moldovei. Astfel, în anul 1484, turcii otomani au
cucerit oraşele fortificate Cetatea Albă şi Chilia. Acestea, împreună cu teritoriile
adiacente au tost transformate în raiale. În 1538, ca urmare a expediŝiei sultanului
Soliman Magnificul contra lui Petru Rareş, de la Ŝara Moldovei a fost ruptă încă o
bucată de teritoriu, în baza căreia otomanii au creat sangeacul Benderului. Anexările
teritoriale în favoarea Imperiului Otoman au continuat şi mai târziu, prin acapararea
oraşelor Reni (1621) şi Hotin (1715).
Nici tătarii din Crimeea, la sfârşitul secolului al XVI-lea, nu s-au limitat doar la
expediŝii de pradă în spaŝiul carpato-nistrean. Aceştia manifestau un interes tot mai mare
faŝă de câmpiile din sudul Ŝării Moldovei. Câmpiile Basarabiei (viitorului Bugeac)
reprezentau un loc prielnic pentru păşunatul vitelor. Încă în anul 1564, toscanul Antonio
Maria Graziani menŝiona că „Moldova… în direcŝia spre Marea Neagră şi Cetatea Albă
(Biallogrodum)… acestea sunt locuri pustii („vasta‖) şi lăsate în părăsire fără nici o
îngrijire din partea oamenilor din cauza incursiunilor neîncetate şi subite ale tătarilor‖1;
Iar în 1620, Giovani-Batista Malebi (Montalbani) scria că Moldova e despărŝită de tătari
printr-o „vastă întindere de câmpii deşerte şi cetăŝile tătarilor (!) anume: Cetatea Albă
(„Akerman‖), Oceacov („Pixia‖) şi Tighina („Bender‖) stăpânite de turci‖. Totodată, el
precizează că „sunt 76 de ani de când această regiune (Bugeacul–n.n.) se află sub
stăpânirea turcească‖2.
Un moment potrivit pentru tătari s-a ivit în anul 1595, odată cu izbucnirea luptelor
pentru scaunul domnesc dintre pretendentul Ieremia Movilă, susŝinut de polonezi, şi
domnul Ştefan vodă Radu (Răzvan?)3. Ieremia Movilă, având ajutor militar polonez, a
reuşit să obŝină domnia. Poarta Otomană, profund nemulŝumită de amestecul Poloniei în
luptele interne din Ŝara Moldovei, a orânduit pe hanul Crimeei, Gazi Ghirai, cu o armată
1 Antonio Maria Graziani, (Descrierea Moldovei) // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 2,
volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti,
1970, p. 381. 2 Giovani-Batista Malebi (Montalbani), Relaŝie şi informaŝie adevărată despre Moldova // Călători
sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 439. 3 Miron Costin, Opere, Chişinău, 1989. p. 10-11.
42
formată din 70000 de tătari şi 2000 de ieniceri, pentru scoaterea din scaun a noului domn
şi izgonirea oştirilor poloneze1.
Între 11 şi 12 octombrie 1595, au avut loc luptele de la Ŝuŝora, dintre oastea lui
Gazi Ghirai şi cea poloneză, condusă de hatmanul Jan Zamoyski, soldată cu rezultate
incerte. Iniŝierea tratativelor de pace dintre părŝile aflate în conflict a fost posibilă graŝie
străduinŝelor depuse de domnul Ieremia vodă Movilă care, a reuşit să-şi răscumpere
domnia prin cedarea acelor „şapte sate de ŝară, ce să dzicu hăneşti‖, pentru ca „să fie de
câşlele hanului în Bugeac‖2.
Deocamdată, nominalizarea şi localizarea acelor „şapte sate de ŝară‖ este dificilă,
deoarece informaŝiile oferite de izvoarele din epocă sunt scunde. Din surse târzii ştim că
aceste se aflau pe cursul inferior al Nistrului. Indentificarea este îngreunată de faptul că,
pe parcursul timpului, numărul „satelor hăneşti‖ din Bugeac a crescut până la douăzeci.
În multe publicaŝii de regulă sunt incluse, oarecum arbitrar, în rândul acelor „şapte sate
de ŝară (hăneşti)‖ toate localităŝile situate între Palanca şi Tighina. Acest lucru s-a făcut
fără a se ŝine cont de perioada cronologică când ele sunt atestate documentar, de
contextul în care sunt menŝionate şi de poziŝia geografică concretă – malul Nistrului.
Astfel, sociologul Boris Malski este de părere că acele „şapte sate de ŝară sau
hăneşti‖ corespund următoarelor aşezări rurale de pe Nistrul Inferior: Palanca, Tudora,
Crocmaz, Olăneşti, Purcari, Răscăieŝi şi Ciobârciu3. La rândul său, istoricul Ion
Chirtoagă susŝine că acele „şapte sate de ŝară sau hăneşti‖ erau: Răscăieŝi, Ciobârciu,
Talmaz, Leuntea, Cârnăŝeni, Copanca şi Chiŝcani. În calitate de argument aduce
informaŝiile, cu caracter istorico-geografic, din notiŝele de călătorie ale lui Fran£ois de
Pavie, baron de Fourquevaux, care a trecut în 1585, adică cu 10 ani înaintea
evenimentelor de la 1595, în drum spre Iaşi, prin sangeacul Ackermanului. Când a ajuns
în satul „Porcaer‖ (citeşte „Purcari‖ – n.n.), baronul de Fourquevaux a remarcat faptul că
acestă localitate era situată la hotarul dintre teritoriile aflate sub stăpânire otomană şi
cele de sub administraŝia Ŝării Moldovei. Reieşind din cele afirmate de François de
Pavie, Ion Chirtoagă consideră că, încă la 1585, satele aflate la sud-est de Purcari
inclusiv, aparŝineau otomanilor. Astfel, domnul Ieremia vodă Movilă nu putea să cedeze
hanului Crimeei nişte sate aflate sub stăpânire turcească. Deci, conform istoricului
1 Ibidem, p. 11.
2 Ibidem, p. 12; Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor. Supliment II, vol. I,
Bucureşti, 1893, p. 356-359. 3 Boris Malski, Olăneştii. Monografia sociologică a unui sat de pe Nistru, Cetatea Albă, 1939, p. 151.
43
nominalizat mai sus, acele „şapte sate de ŝară‖ trebuie localizate doar la nord-vest de
Purcari1.
În cele ce urmează ne vom expune propriul punct de vedere asupra localizării
acelor „şapte sate de ŝară‖ cedate lui Gazi Ghirai în 1595 şi, să prezentăm, succint,
evoluŝia demografică şi administrativă a circumscripŝiei „satelor hăneşti‖.
Sursele narative interne care fac referinŝă la acele „şapte sate de ŝară‖ sunt foarte
scunde. Acestea sunt menŝionate doar în letopiseŝele lui Miron şi Nicolae Costin, care le
localizează în Bugeac, fără a le nominaliza şi fără ale indica exact amplasarea
geografice.
Mai multe informaŝii privind acele „şapte sate de ŝară‖ aflăm din memoriile,
relatările şi notiŝelor făcute de călătorii poloni, maghiari, germani etc., care, cu diverse
ocazii, au traversat teritoriile moldoveneşti aflate în stăpânire turco-tătară.
Este necesar să remarcăm prezenŝa, în sursele din secolele XVII-XVIII ce fac
referiri la satele moldoveneşti din Basarabia de est şi aflate sub stăpânire tătărească, a
trei sintagme distincte: a) „şapte sate de ŝară‖; b) „satele hăneşti‖ sau „sate supuse
hanului‖; c) „satele de ŝărm‖.
În istoriografie frecvent aceşti termeni au fost suprapuşi, fără a se face vreo
deosebire de sens. Deşi nu putem nega strânsa legătură semantică între sintagmele
enumerate mai sus, însă, analiza minuŝioasă a diferitor contexte în care au fost utilizate
aceste formulări, ne permit să constatăm că ele nu totdeauna sunt sinonime. În aceste
condiŝii, este necesar să evidenŝiem coraportul lor.
a) „Şapte sate de ţară‖. Miron Costin scrie despre „cele şapte sate de ŝară‖, numite
şi „hăneşti‖, cu referire concretă la satele cedate în anul 1595 hanului tătarilor din
Crimeea2. Existenŝa acestor „şapte sate‖ este semnalată frecvent şi de sursele externe.
Astfel, în 1609 Simon Contarini scrie despre „sette Villagi‖, adică „şapte sate‖; ceva mai
mai târziu, în 1639, Nicolae Barsi aminteşte de „şapte sate‖, împreună cu Ciobârciul3.
Cele şapte sate sunt nominalizate de sursele cartografice din epocă: Olăneşti, Purcari,
Răscăieŝi, Ciobârciu, Talmaza, Leuntea, Copanca4.
b) „Sate hăneşti‖ sau „sate aflate sub stăpânirea hanului‖. Această expresie, în
sens restrâns, este utilizată pentru „cele şapte sate de ŝară‖ de către Miron Costin şi, în
1 Ion Chirtoagă, Din istoria Moldovei de Sud-Est. Până în anii 30 ai secolului XIX, Chişinău, 1999, p.
98-111. 2 Miron Costin, op. cit., p. 12.
3 Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare ia istoria românilor, vol. IV, partea 2, Bucureşti, 1884,
nr.CCCVIII, p. 304-305 4 Visscher Nicolas (1640), planşa V; Hasius I. M. (1744), planşa XI; Lotter Tobiae Conrad (1772)
planşa XXIII; Dunn S. (1774) planşa XI // Vasile Băican, Geografia Moldovei, Bucureşti, 1996.
44
sens larg, de călătorii străini: polonezul Lawrin Piaseczynski, care îndeplinise în mai
multe rânduri misiunea de sol al regelui Poloniei la hanul Gazi Ghirai în perioada anilor
1601-1603. Acesta din urmă, aflându-se în drum spre Iaşi, în iulie 1601 a sosit la Cetatea
Albă şi la „satele moldoveneşti pe care le ŝine hanul tătăresc‖1; într-o dare de seamă
iezuită de la 1654 sunt menŝionate cele „20 de sate‖ care „ascultă de hanul tătarilor‖,
împreună cu „Ciobârciul‖2; Paul Beke, un iezuit ungur, la 1644 scrie despre localitatea
„Ciobârciu de sub atârnarea hanului‖3; Ioan Gninski, sol polonez, în perioada dintre
1677 şi 1678, scrie despre nişte „sate‖ ce le „are hanul‖, numite şi „Gietliparagoi‖4;
călătorii unguri Michaly Bay şi Gaspar Papai califică, la începutul secolului al XVIII-
lea, Ciobârciul ca „sat... în posesiunea hanului‖5; în 1709, Pal Raday scria despre
locuitorii Ciobârciului că erau „iobagii hanului tătar‖6. Sursele din epocă nominalizează
printre „satele hăneşti‖ localtăŝile Ciobârci, Han Câşla, Căuşani, Sălcuŝa, Olăneşti,
Leuntea, Cârnăŝeni etc.
c) „Sate de ţărm‖, vizitate în 1657 de călătorul turc Evlia Celebi7 şi numite, în
secolul XVIII, de către călătorul Peyssonel, „sate de litoral‖ sau „Iali-Kieiler‖8. În cadrul
cadrul „satelor de ŝărm sau de litoral‖ Evlia Celebi enumără localităŝile: Han Câşla
(acum, Udobnoe), Hagi Hasan, numită şi Hagi Asfan (acum, Tudora), Corcmaz
(actualmente, Crocmaz), Sultan Savati Han (actualmente, Olăneşti), Purcari, Tonal,
numită şi Topal (acum, Răscăieŝi), Ciobârciu, Talmaz, Leuntea, Copanca9. După
Peyssonel „satele de ŝărm‖ sunt: Palanca, Purcari, Sultan Suat (Olăneşti), Ciobârciu,
Sălcuŝa, Malcoci (pe malul drept al Botnei, la câŝiva kilometri mai la răsărit de Căuşeni,
acum dispărut – n.n.)10
.
Din cele expuse mai sus putem observa că, expresiile „sate hăneşti‖ şi „sate de
ŝărm‖ sunt sinonime. Prima fiind generală, utilizată pentru a evidenŝia statutul specific a 1 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 238-239. 2 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 508. 3 Ibidem, p. 284.
4 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 7, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1980, p. 359. 5 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 241-242. 6 Ibidem, p. 295-296.
7 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 8 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1995, p. 227.
9 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 10
Nicolae Iorga, op. cit., p. 227.
45
acestor sate, dependente de hanul din Crimeea. A doua expresie, „sate de ŝărm‖ sau, sub
denumirea turcească „Iali-Kieiler‖, era utilizată în limbajul oficial. Prin „sate de ŝărm‖ se
avea în vedere nu numai localităŝile de pe malul Nistrului, dar şi cele amplasate pe
Botna, plus afluenŝii de pe cursurile inferioare ale acestor râuri. Expresia îşi are originea
în faptul că, iniŝial, satele ce aparŝineau hanului erau situate pe ŝărmul Nistrului („cele
şapte sate‖). În decursul timpului, în rândul „satelor de ŝărm‖ au fost incluse şi alte
localităŝi, situate departe de malurile Nistrului. Cu toate acesea, sintagma „sate de ŝărm‖
a continuat să fie utilizată, având sensul de „sate hăneşti‖.
Noŝiunile „sate hăneşti‖ şi „sate de ŝărm‖ sunt generale şi cuprind un număr mare
de localităŝi supuse hanului din Crimeea. Cu toate acestea, nu trebuie să scăpăm din
vedere faptul că hanul din Crimeea stăpânea sate moldoveneşti şi în alte locuri ale
Bugeacului, numite şi ele „sate hăneşti‖. În acest sens este remarcabilă relatarea, din
anul 1677, a solului polonez Ioan Gninski, care aflându-se în drum spre Istambul, a
traversat şi prin teritoriiile situate între Greceni şi Ismail, referitor la care consemnează
că „satele de aici au fost odinioară ale hanului Mehmet Ghirai (1624-1644, 1654-1665 –
n.ed.), care a plecat la 1664 din Crimeea la Czerchies, acum le ŝine un agă. În schimb
hanul de acum are optsprezece sate pe Nistru de la Tighina – pe turceşte Bender – până
la Cetatea Albă, sate numite „Gietliparagoi‖ („parakoy‖ are sensul de „grup de sate‖ – n.
ed.)‖1. Astfel, vedem că prin „sate de ŝărm‖ se subînŝelegeau doar „satele hăneşti‖ de pe
valea Nisrului de Jos, nu şi acele situate spaŝiul cuprins între Prut şi Dunăre.
Noŝiunea „şapte sate de ŝara‖, are o semnificaŝie mai îngustă şi se referă la şapte
sate hăneşti rupte de la Ŝara Moldovei în anul 1595. Aceste şapte localităŝi au format
nucleul satelor hăneşti şi, au avut, cel puŝin până în secolul al XVIII-lea, un statut
administrativ deosebit de celelalte stăpâniri ale hanului în bazinul Nistrului Inferior.
În acest context trebuie să menŝionăm că în istoriografie există problema numărului
iniŝial al satelor cedate hanului de Ieremia vodă Movilă în anul 1595. Caracterul
fragmentar al documentelor nu ne permite să urmărim, pas cu pas, cum a evoluat statutul
celor „şapte sate de ŝară‖. Se ştie doar că, şi după anul 1595, problema acestor sate a fost
constant în atenŝia autorităŝilor moldoveneşti care, în mod repetat, au încercat să le
reîntoarcă. Astfel, la 1609, domnul Constantin vodă Movilă a reuşit să le reîncorporeze
Ŝării Moldovei, pentru o scurtă perioadă de timp, satele cedate la 1595 de Ieremia vodă
Movilă. De asemenea, într-un act din 16 februarie 1609, emis de cancelaria sultanului
Ahmed I, se menŝionează că otomanii au reîntors Ŝării Moldovei „cele şase localităŝi
1 Ioan Gninski, [Relaŝia solului] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 7, volum îngrijit de
Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1980, p.259.
46
situate lângă Nistru‖ ce au fost confiscate de aceştia de la tătari în anul 16081. Şi
scrisoarea din 5 septembrie 1609, adresată de Simon Contarini dogelui Veneŝiei,
confirmă reîntoarcerea Moldovei a „şapte sate‖2. Deoarece sursele menŝionate sunt
confuze în ceea ce priveşte detaliile, în istoriografie continuă să existe problema
numărului satelor cedate de Ieremia vodă Movilă la 1595: şase sau şapte.
Miron Costin, care a scris despre acele „şapre sate de ŝară‖ în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, consideră că în 1595 au fost cedate tătarilor şapte sate. Nu
excludem faptul că eruditul cronicar, care a deŝinut dregătoria de mare logofăt, deci
responsabil de cancelaria domnească, a avut posibilitatea să cunoascăîn original textul
documentului prin care Ieremia Movilă a cedat şapte sate hanului Crimeei. Presupunerea
rezultă din examinarea modului în care cronicarul a enumerat, în cunoştinŝă de cauză,
condiŝiile tratatului de pace încheiat de Ian Zamoyski şi Gazi Ghirai. Concomitent, lipsa
din letopiseŝ a cifrei, pentru care Miron Costin a lăsat loc alb în text, referitore la
cantitatea de miere pe care moldovenii urmau să o pună la dispoziŝia hanului din
Crimeea, demonstează că acesta intenŝiona să revină asupra documentului original,
păstrat probabil în cancelaria domnească.
Considerăm, reieşind din presupunerea că Miron Costin ar fi cunoscut actul
original de la 1595, că au fost cedate tătarilor şapte sate; un argument suplimentar ar fi
scrisoarea lui Contarini din 1609. Referitor la documentul otoman din 16 februarie 1609,
care indică cifra de şase sate, presupunem că nu a fost luat în calcul Ciobârciul, care
avea statut de târg şi de centru de circumscripŝie. Iniŝial, la începutul anului 1609, au fost
reîntoarse şase sate, ulterior, spre sfârşitul anului, a fost restituit târgul Ciobârciu. Acest
fapt a creat confuzie referitor la numărul de localităŝi cedate tătarilor în 1595. Aflarea pe
parcursul a câtorva luni a târgului Ciobârciului în calitate de enclavă otomană pe
teritoriu moldovenesc nu constituie un fenomen nou. În acest sens, un precedent
elocvent îl reprezintă cazul cetăŝii Bender. Şi după retrocedarea acelor „şapte sate de
ŝară‖ tătarilor, timp îndelungat Ciobârciul a fost menŝionat ca centru de circumscripŝie,
în jurul căruia se grupau celelalte şase sate, iar mai târziu şi alte „sate hăneşti‖.
Pentru localizarea acelor „şapte sate de ŝară‖ de un real folos sunt hărŝile din epocă.
Sursele cartografice din secolul al XVII-lea – mijlocul secolului al XVIII-lea
demostrează, în mod categoric, că „cele şapte sate de ŝară‖ erau situate pe valea Nistrului
Inferior, între cetăŝile Bender şi Palanca. Frecvent „şapte sate de ŝară‖ au fost evidenŝiate
1 T. Gemil, Relaŝiile Ŝărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712), Bucureşti
1984, p. 138 2 Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV, partea 2, Bucureşti, 1884,
nr. CCCVIII, p. 304-305.
47
cartografic de celelalte stăpâniri otomane din zonă, formând o circumscripŝie deosebită
de teritoriile sangeacurilor Ackerman şi Bender, precum şi de Bugeacul tătăresc. În
cadrul circumscripŝiei, de regulă, sunt nominalizate toate şapte sate: Olăneşti, Purcari,
Răscăieŝi, Ciobârciu, Talmaz, Leuntea, Copanca1. Indiscutabil că este vorba de acele
„şapte sate de ŝară‖ intrate în stăpânirea tătarilor în 1595 (Vezi Fig. 1).
Menŝionarea Purcarilor de către François de Pavie, în anul 1585, în calitate de
punct de hotar între Imperiul Otoman şi Ŝara Moldovei2, nu semnifică neapărat că satul
s-ar fi aflat, la acea dată, pe teritoriul controlat de otomani. Totodată, indicarea satului
Purcari ca punct de fronitieră moldo-otomană, în principiu, nici nu exclude faptul că
satul Olăneşti s-ar fi aflat, la acea dată, în componenŝa Ŝării Moldovei. Trebuie să avem
în vedere că, până în secolul al XlX-lea, satul mai sus amintit era o localitate aflată lângă
balta Nistrului, relativ departe de drumul comercial ce lega cetatea Benderului de
Ackerman. Până în prima jumătate a aceluiaşi secol, acest drum comercial, numit de
localnici „Şleah‖ sau „Şleahul Mare‖, pe porŝiunea dintre satele Purcari şi Starocazacie
avea o ramificaŝie. În dreptul Purcarilor, în apropiere de satul actual Antoneşti, „Şleahul
Mare‖ se bifurca, iar ramura sudică urma valea pârăului Căplani, până în apropierea
localităŝii omonime, formând aşa-numitul „Drum Tătăresc‖, iar de acolo ducea, spre
răsărit, până la satul Starocazacie şi continua mai departe, spre Cetatea Albă, traseul
drumului actual. Ŝinând cond de această particularitate geografică, putem admite că,
François de Pavie ar fi putut ajunge la Purcari dinspre sud, evitând trecerea prin satul
Olăneşti care, în acest fel se înscrie percfect în rândul localităŝilor moldoveneşti de la
Nistrul de Jos aflate la frontieră cu stăpânirile otomane. Probabil, satul Purcari se
evidenŝia din mediul celorlalte „sate nenorocite‖ (calificativul aparŝine sus-numitului
călător francez – n.n.) din regiune prin dimensiuni, număr de populaŝie etc, fapt ce 1-a
făcut pe François de Pavie să-l menŝioneze în calitate de punct de reper. Baronul de
Fourqueveaux menŝionează că, după ce a părăsit Ackermanul şi, „înaintând mai adânc
am ajuns într-un sat numit Purcari‖3. Deci, apropiindu-se de satul sus-numit, călătorul
este nevoit să „înainteze mai adânc‖, adică spre apus şi nu de-a lungul Nistrului, pe la
1 Visscher Nicolas (1640), planşa V // Băican Vasile, op.cit.
2 Relatarea lui François de Pavie, senior de Fourqueveaux // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 3, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1971, p. 180; „după ce am călătorit o zi în acest chip, înaintând mai adânc am ajuns la un sat
numit Porcaer care desparte ŝara sultanului de ŝara Moldovei şi la alte câteva aşezări nenorocite care nu
merită vreo atenŝie, atât de puŝin locuit este acest loc şi de puŝin roditor, în afară numai de păşuni unde
se găseşte o mulŝime mare de vite, boi, cai, oi şi capre la preŝuri foarte joase‖. 3 Relatarea lui François de Pavie, senior de Fourqueveaux // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 3, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1971, p. 180.
48
marginea stăpânirilor turceşti. Astfel, constatăm că, informaŝiile, fragmentare şi confuze,
ale lui François de Pavie nu ne împiedică să includem Purcarii şi Olăneştii în rândul
acelor „şapte sate de ŝară‖, cedate tătarilor în 1595.
Treptat, numărul „satelor hăneşti‖ va creşte de la şapte la doisprezece („la Ciubărciu,
unde sânt douăsprezece sate‖1, în 1632), apoi la optsprezece („hanul de acum are optsprezece
sate pe Nistru‖2, 1677) sau douăzeci („Ciubărciu, oraşul… împreună cu vreo douăzeci de
sate‖3, în 1654)
4. Unele din aceste noi „sate hăneşti‖ vor fi întemeiate în cadrul
circumscripŝiei acelor „şapte sate de ŝară‖, iar altele în afara ei, pe teritoriul sangeacurilor
Bender şi Ackerman. În primul caz menŝionăm satele: Arpente (actualmente dispărut, se afla
pe malul drept al pârăului Arpente, afluent al Ştiubeiului); Stancic (actualmente dispărut, era
situat pe un afluent al pârăului Ştiubei, la apus de Arpente. Probabil în valea Frasin unde,
conform tradiŝiei locale, a existat în trecutul apropiat o localitate); Popovca (astăzi Popeasca)
şi, probabil, Slobozia Hănesei. În cel de al doilea caz, pe teritoriul sangeacului de Ackerman,
hanul din Crimeea stăpânea localităŝile: Han Câşla (astăzi satul Udobnoe); Hagi Hasan sau
(actualmente satul Palanca); iar în cuprinsul teritoriului sangeacului Bender, hanul din
Crimeea deŝinea satele Cârnăŝeni, Chiŝcani etc. „Satele hăneşti‖ amplasate în sangeacurile
Bender şi Ackerman, din punct de vedere teritorial-administrativ aparŝineau turcilor, însă, din
punct de vedere economic, erau subordonate hanului din Crimeea. Un al treilea grup de „sate
hăneşti‖, cum ar fi Căuşeni, Malcoci (sat dispărut, amplasat pe dreapta Botnei, în apropierea
satului Zaim), Sălcuŝa etc., se aflau în Bugeac, pe teritoriu tătăresc.
Trebuie să evidenŝiem faptul că, în decursul timpului, centrul administrativ al „satelor
hăneşti‖ s-a schimbat de câteva ori. Iniŝial acesta era situat în târgul Ciobârciu5, şi constituia
nucleul acelor „şapte sate de ŝară‖. Mai târziu, la mijlocul secolului al XVII-lea, nu în ultimul
1 Relaŝiune asupra Moldovei făcută de părintele Paolo Bonnicio, franciscan, care a locuit acolo mai
bine de 9 ani // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 22. 2 Ioan Gninski, [Relaŝia solului] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 7, volum îngrijit de
Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1980, p.259. 3 Starea religiei catolice în Moldova sau Valahia în anul 1654 // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1973, p.508. 4 Miron Costin, Op. cit. p.12; Eudoxiu Hurmuzachi, Documente..., vol. IV, partea 2, p. 304-305;
Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, p. 89; p. 508; vol. 7, p. 359; vol. 5, p. 22. 5 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p.8 9.
49
rând ca urmare a decăderii târgului Ciobârciu, centrul circumscripŝiei s-a mutat la Han Câşla1,
iar de acolo, la începutul secolului al XVIII-lea, este transferat la Căuşani, pe Botna2.
Acele „şapte sate de ŝară‖, în decursul secolului al XVII-lea, s-au bucurat de un
statut administrativ specific. Călătorii străini, de regulă, constată caracterul administrativ
dualist al acestor localităŝi: „sate în ŝara moldovenilor... în stăpânirea hanului‖, la 1639,
după Nicolo Barsi3; „în cuprinsul hotarelor Moldovei, dar acum ascultă de hanul
tătarilor‖, la 1654, după un iezuit4.
Cunoaştem puŝine detaliii referitoare la statutul deosebit al „satelor hăneşti‖,
deoarece ne lipsesc documentele de bază, depozitate, probabil, în arhivele Turciei, la
care nu avem acces. Cu toate acestea, sursele accesibile ne prinit să semnalăm câteva
aspecte importante. Ştim că circumscripŝia acelor „şapte sate de ŝară‖, precum şi
celelalte sate hăneşti, erau administrate de un locŝiitor al hanului, numit iali-agasi adică
agă de ŝărmuri5. Sunt cunoscute numele unora dintre iali-agasi: la 1601 funŝia era
deŝinută de Nasyl-aga6, iar la 1656-1657, în acestă dregătorie se afla Islam aga, fiul lui
Sefer aga, vizirul hanului din Crimeea7. Iali-agasi era numit de către hanul de Crimeia şi
şi se afla sub ascultarea valiului din Oceacov. Astfel, constatăm existenŝa condominiului
turco-tătar asupra satelor hăneşti din sangeacuri, şi a celui moldo-tătar, în deoseni la
începutul secolului al XVII-lea, în circumscripŝia „şapte sate de ŝară‖.
II. „Satele hăneşti” reflectate în sursele istorice de la
sfârşitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVIII-lea.
Mai jos, am structurat informaŝiile privind „satele haneşti‖, parvenite de la călătorii
străini, în ordine cronologică, după localităŝi, de la sud-est spre nord-vest; deci, urmând
cursul Nistrului de la Ackerman (Cetatea Albă) spre Bender (Tighina), având în vedere
că, în perioada cercetată, vectorul social-politic şi economic al „satelor haneşti‖ era 1 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413; Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum
îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p.
241. 2 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 515-516. 3 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 89. 4 Ibidem, p. 508.
5 Nicolae Iorga, Op. cit., p. 227; Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413. 6 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 239. 7 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1973, p. 446-448.
50
orientat spre Imperiul Otoman. Textele selectate şi grupate după localităŝi conŝin cele
mai diverse tipuri de informaŝii, începând de la descrierea fizico-geografică şi
administrativă a regiunii şi terminând cu elemente de istorie, etnografie, demografie etc.
Cu toate că, informaŝiile respective nu sunt complete, însă, ele ne permit să schiŝăm o
imagine de ansamblu, istorico-geografică, a văii Nistrului de Jos.
Han Câşla (Câşla Hanului). Aceasta este atestată documentar între anii 1656 şi
1657, atunci când călătorul turc Evlia Celebi nota: „După aceea am plecat de la Cetatea
Albă… şi mergând spre apus am ajuns la localitatea denumită Câşla Hanului („Han
Câşlasi‖), unde se află reşedinŝa guvernatorului tătarilor din Bugeac. Este un sat cu cinci
sute de case, toate acoperite cu stuf. Se află la o distanŝă de o oră de apa Nistrului şi este
un sat înfloritor ca un târg, cu han, cu geamie şi cu baie. Stăpânitorul de aici, zis aga de
ŝărmuri, este numit de hanii tătari, însă el se află sun ascultarea valiului din eialetul
Oceacov… De aici, mergând spre apus, am sosit la cetatea Yanâk Hisar‖1. Astfel,
constatăm că prosperitatea satului Han Câşla, în secolul al XVII-lea, a fost determinată
poziŝia geografică strategică. Localitatea este situată în apropiere de trecătoarea
Nistrului, nu departe de vărsarea fluviu în Liman (Vidov). Să nu uităm că, în această
perioadă, principalul drum comercial şi militar care lega Hanatul Crimeei de raialele
otomane basarabene, de Bugeac şi de Ŝara Moldovei, traversa Nistrul în apropierea
localităŝii Palanca (Yanâk Hisar). De acestă situaŝie prielnică a profistat şi satul Han
Câşla, care a devenit, pentru o anumită perioadă, reşedinŝa de vară a hanului din
Crimeea în Bugeac. Admitem că statutul de reşedinŝă a hanilor a fost unul oficial
deoarece, în lipsa acestora, localitatea Han Câşla găzduiea pe locŝiitorii lor. Totodată,
acolo îşi avea sediul şi Iali-agasi (aga de ŝărm). Trebuie să menŝionăm că, la mijlocul
secolului al XVII-lea, localitatea Tudora (Hagi Hasan), situată în apropiere de Han
Câşla, a avut rolul de reşedinŝă de vară a vizirilor hanilor din Crimeea.
1 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1973, p. 446-448.
51
Fig.1. “Şapte sate de ţară” şi “satele hăneşti”
De asemenea, constatăm existenŝa, în perioada investigată, unei strânse
interdependeŝe dintre Han Câşla şi târgul Palanca cu satele Gura Roşa (Kizilpana),
Tudora (Hagi Hasan) şi Crocmaz (Corcmaz). Împreună au constituit un grup de localităŝi
subordonate, din punct de vedere economic, hanului din Crimeea, dar care, din punct de
vedere admisistrativ, aparŝineau sangeacului Ackerman. În regiunea respectivă, impactul
civilizaŝiei turco-tătare fost mult mai semnificativ decât în cealaltă parte a văii Nistrului
de Jos. În secolul al XVII-lea, atestăm acolo, în afară de moldoveni, un număr mare de
turci şi, în special, tătari. Remarcăm în sus-numitele localităŝi, pentru secolul al XVII-
52
lea, existenŝa moscheelor, băilor şi a altor elemente culturale caracteristice civilizaŝiei
musulmane. Prezenŝa elementului etnic turc şi tătar, care întruchipau puterea
stăpânitoare, au determinat autorităŝile otomane să asigure regiunii în cauză o mai mare
securitate, fapt ce a contribuit stabilitatea şi prosperarea ei economică. Astfel, după
anexarea Cetăŝii Albe, în apropierea vadului Nisrului, pe baza unei vechi fortificaŝii
moldoveneşti – Cetatea lui Iurghici, turcii au construit cetatea Yanâk Hisar (Palanca)1.
Treptat, în preajma acestei cetăŝi turceşti a luat naştere târgul (oraşul) Palanca, un
important centru economic, comercial-meşteşugăresc, din bazinul inferior al Nistrului.
Gura Roşa (Kizilpana, zis „Kosludjan” sau „Kizildjan”). După a doua vizită la
Tighina, turcul Evlia Celebi, a pleacat „de acolo spre răsărit, tot de-a lungul Nistrului‖,
ajungând în „Kosludjan‖ sau „Kizildjan‖, „şi de acolo la Câşla Hanului‖2. În opinia
noastra este vorba de satul Gura Roşa, numit de turci Kizil Pana(r), adică Fântâna Roşie.
Palanca. Mai mute pagini din istoria acestei localităŝi şi-au găsit o reflectare
detaliată în lucrările cunoscutului cercetător al istoriei Modovei de sud-est, Ion
Chirtoagă3. Acest istoric primul care a identificat Cetatea lui Iurghici, din secolul al XV-
lea, cu Palanca4. În continuare vom aborda doar acele aspecte care se referă strict la
subiectul examinat în acest studiu. Deja în anul 1651, Iohann Mayer, emisarul reginei
Suediei la hanul tătarilor Islam Ghirai, menŝiona în jurnalul său de călătorie că, venind
de la Cetatea Albă, a trecut pe lângă „Palanca, un orăşel turcesc‖5. Între anii 1656 şi
1657, călătorul turc Evlia Celebi nota: „De aici (din Câşla Hanului – n.n.), mergând spre
apus, am sosit la cetatea Yanâk Hisar‖.
În continuare, Evlia Celebi înregistrează o descriere, însoŝită de o sumară, însă
foarte importantă, istorie a acestei construcŝii defensive: „Yanâk Hisar, este un turn
puternic, având forma circulară, ca şi cetatea Galata. Şi în prezent are acoperiş din
scânduri subŝiri, fiind aşezat într-un loc de trecere pe albia Nistrului, pe pământul Cetăŝii
Albe. A fost zidită de sultanul Baiazid Veli. Ulterior, în timpul domniei hanului
Mahmed Ghirai cel Gras (1577-1584–n.ed.), acestă cetate a fost invadată şi ruinată de 1 Ion Chirtoagă, Târguri şi cetăŝi din sud-estul Moldovei (secolul al XVI-lea – începutul secolului al
XIX-lea), Chişinău, 2004, p. 158-173; Ion Chirtoagă, O palancă şi un sat la gura Nistrului // Revista de
istorie a Moldovei, 1991, nr. 4. 2 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 436. 3 Ion Chirtoagă, Târguri şi cetăŝi din sud-estul Moldovei (secolul al XVI-lea – începutul secolului al
XIX-lea), Chişinău, 2004, p. 158-173; Ion Chirtoagă, O palancă şi un sat la gura Nistrului // Revista de
istorie a Moldovei, 1991, nr. 4. 4 Ibidem.
5 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1973, p. 446-448.
53
către cazaci. După aceia, în anul 1025 (20 ianuarie 1616-8 ianuarie 1671–n.ed.),
guvernatorul Oceacovului, Şakşaki paşa, cu firmanul sultanului Ahmed, a zidit-o din
piatră, încât şi în present se află în bună stare. În partea exterioară de jur împrejur are un
fel de palancă fortificată, construită din lemn. Acei care se duc de la Cetatea Albă la
Oceacov şi în ŝara Crimeii trec apa Nistrului pe la această cetate. Fiind deci un loc
trebuincios pentru trecere, are dzidar şi două sute de oşteni înarmaŝi. Mai are deposit de
muniŝii, precum şi douăzeci de tunuri împărăteşti vechi1.
Peste jumătate de secol, la 18 martie 1706, ungurii Michály Bay şi Gaspar Pàpay
menŝionează în jurnalul de călătorie că: „Trecând apa Nistrului pe giaŝă, am ajuns într-un
târziu la Ianok Palanca‖. Iar peste o zi, la 20 martie, „sâmbăta, plecând din Palanca am
poposit pe malul Nistrului‖, de acolo luând calea spre Ciobârciu2. În aceeşi perioadă, la
începutul secolului al XVIII-lea, în anul 1711, francezul Aurby de la Motraye, trecând
prin Căuşeni spre Cetatea Albă, a ajuns „într-un fel de târg, pe care localnicii îl numesc
Palanca, şi care are un castel fără garnizoană, aşezat pe o mică ridicătură lângă Nistru‖3.
Cetatea şi târgul Palanca au existat, în decursul întregului secol al XVIII-lea, până
la sfârşitul dominaŝiei otomane în interfluviul Nistru-Prut. Palanca, în calitate de oraş cu
fortăreaŝă, a fost menŝionată frecvent de călătorii străini care au vizitat regiunea Nistrului
Inferior, ea figurând şi pe mai multe hărŝi militare şi planşe elaborate în perioada
războaielor ruso-turce. După 1812 importanŝa defensivă şi economică a acestei localtăŝi
a scăzut, transformându-se într-o simplă aşezare rurală. Cetatea turcească de la Palanca a
avut de suferit în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, a fost abandonată de
autorităŝile ŝariste şi, în decursul secolului al XIX-lea, s-a năruit sub impactul factorului
natural cât şi a celui uman.
Tudora (Hagi Hasan). De la Yanâk Hisar (Palanca), Evlia Celebi, menŝiona despre
continuarea călătoriei sale: „De aici… efendiul nostru paşa [Melek Ahmed paşa – n.n.]
mergând de-a lungul Nistrului, spre apus, am sosit împreună în satul Hagi Hasan. Aici se
află locul de iernat al lui Sefer aga, care este vizirul hanului tătar. În acel loc, fiul lui
Sefer aga, Islam aga, fiind agă de ŝărmuri, a ieşit în întâmpinarea paşei cu patruzeci de
mii de gazii tătari, viteji şi supuşi. El a dat un mare ospăŝ în cinstea paşei şi a oastei
1 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 2 Michály Bay şi Gaspar Pàpay, [Călătorie prin Moldova şi Dobrogea] // Călători sătrăini despre Ŝările
Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p.241-242. 3 Aurby de la Motraye, [Călătorie prin Ŝările Române, în 1711, 1714] // Călători sătrăini despre Ŝările
Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 515.
54
islamice, tăind o mie de oi şi o sută de vite, încât i-a săturat peste măsură pe toŝi gazii‖1.
În surse mai târzii, satul Hagi Hasan este numit şi Hagi Asfan.
Crocmaz (Corcmaz). Acelaşi călător turc, Evlia Celebi, nota: „de acolo (din Hagi
Hasan – n.n.) am ajuns în satul Corcmaz, care este aşezat în apropierea Nistrului, având
şi o geamie. Este un sat înfloritor de ŝărm‖2. Localitatea Corcmaz nu trebuie confundată
cu „Korczoways‖, un sat situat între Palanca şi Cetatea Albă, care figurează pe mai
multe hărŝi medievale, deoarece, pe un şir de harŝi din epocă sunt indicate concomitent
ambele sate, deci reiese că sunt distincte.
Olăneşti (Sultan Savati Han). În 1651, suedezul Iohann Mayer, urmându-şi
drumul de la Palanca, menŝiona în jurnalul de călătorie: „în aceeaşi seară, nu mult
înainte de conacul nostru de noapte, am împuşcat un pelican, pe care l-am prins numai
cu mare greutate, cu toate că era rănit la o aripă. Este o pasăre ciudată, dar frumoasă, şi
mult mai mare decât o lebădă, am dus-o vie cu mine. Am petrecut noaptea la Olăneşti
(„Olenest‖), un sat mare şi populat, şi am fost îndestulaŝi cu hrană suficientă, dar ca
băutură n-am avut decât apă neamestecată cu nimic, căci nu puteam să beau braga
(„braha‖) lor‖3.
Iar călătorul turc Evlia Celebi menŝiona: „De aici (din Corcmaz – n.n.) am venit în
satul Sultan Savati Han care, de asemenea este un sat de ŝărm, în bună stare şi cu o
geamie. Toate casele sunt acoperite cu stuf. De fapt, este cunoscută zicătoarea „tătarii
mănâncă mei, poartă blănuri, casele lor sânt acoperite cu stuf, iar ei sânt neînŝelegători‖4.
În documentele ulterioare, acest toponim a fost redat „Sultan Suat‖ sau „Sultan
Suvat‖. Forma turco-tătară a numelui satului Olăneşti, indică că acestă localitate a fost
moşia fratelui hanului din Crimeea, care purta titlul de „sultan‖. Astfel, dacă ŝinem cont
de faptul că Han Câşla era locul de reşedinŝă a hanului din Crimeea, Tudora (Hagi
Hasan) era ocina vizirului hanului, satul Slobozia Hănesei, judecând după denumire,
pare să fi fost subordonată economic, consoartei principale a hanului din Crimeia, atunci
raŝionamentul că Olăneştii aparŝineau fratelui hanului pare să fie logic. Nu excludem
posibilitatea ca şi venitul celelate „sate hăneşti‖ a fost distribuit între membrii familiei şi
apropiaŝii hanului din Crimeea.
1 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 2 Ibidem, p. 413-415.
3 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol.
5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1973, p. 446-448. 4 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415.
55
Purcari. Cu ceva înaintea anexarea acelor „şapte sate de ŝară‖, în anul 1585,
călătorul francez François de Pavie, după plecarea din Cetatea Albă, menŝiona că: „După
ce am călătorit o zi în acest chip, înaintând mai adânc am ajuns la un sat numit Porcaer
care desparte ŝara sultanului de ŝara Moldovei şi la alte câteva aşezări nenorocite care nu
merită vreo atenŝie, atât de puŝin locuit este acest loc şi de puŝin roditor, în afară numai
de păşuni unde se găseşte o mulŝime mare de vite, boi, cai, oi şi capre la preŝuri foarte
joase‖1. Între 1656 şi 1657, turcul Evila Celebi scria în zilnicul său că: „Pornind de aici
(din Olăneşti – n.n.) am sosit în satul Purcari („Porca‖) care, de asemenea este un sat de
ŝărm‖2.
Răscăieţi (Tonal). Călătorul menŝionat mai sus îşi continuă naraŝiunea referitore la
Purcari – n.n.), am ajuns în satul Tonal, care este un sat tătăresc înfloritor‖3.
Ciobârciu. Localizatea respectivă este reflectată frecvent în sursele istorice ale
epocii, cu mult mai des decât restul „sate hăneşti‖. Acest fapt are două explicaŝii de
bază: 1) Ciobârciul a fost o localitate urbană (târg) importantă a Ŝării Moldovei, cu
cetate, sediu al pârcălăbiei de ŝinut încă de la cumpăna secolelor XV-XVI. Şi sub
stăpânire tătărească Ciobârciul a păstrat statutul de târg o perioadă îndelungată4; 2)
Ciobârciul a găzduit, între secolele XV-XVIII, o importantă comunitate maghiară
catolică, care a atras atenŝa mai multor călători occidentali.
În prezentul studiu ne vom opri doar asupra segmentului cronologic în decursul
căruia Ciobârciul a făcut parte din acele „şapte sate de ŝară ― şi din „satele hăneşti‖.
Astfel, călătorul polonez Lawrin Piaseczynski, în anul 1601, „la 6 octombrie este la
Cetatea Albă, la 11 octombrie la Ciubărciu…‖5. În aprilie 1602, a fost însoŝit din Iaşi
până la Ciubărciu de „pârcălabii‖ domnului, Avram şi Durac. Peste câteva zile a sosit la
1 Relatarea lui François de Pavie, senior de Fourqueveaux // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 3, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1971, p. 180. 2 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 3 Ibidem, p. 413-415.
4 Ion Chirtoagă, Târguri şi cetăŝi din sud-estul Moldovei (secolul al XVI-lea – începutul secolului al
XIX-lea), Chişinău, 2004, p. 227-250; Ion Chirtoagă, Cioburciu // Revista de istorie a Moldovei, 1996,
nr. 2. 5 Lawrin Piaseczynski, [Rezumat a 3 solii ale lui Lawrin Piaseczynski la Gazi Ghirai hanul tătarilor de
Perecop] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 238-239.
56
Cetatea Albă1. Iar în Scrisoare din Moldova, la 31 ianuarie 1602, nota: „Czoburczy, la 7
mile de Cetatea Albă‖2.
Ceva mai târziu, în anul 1632, călugărul Paolo Bonnicio (Bonici) din Malta,
călătorind prin Moldova, nota că „de la Huşi, după ce ai trecut Prutul şi Nistrul, poŝi
umbla şase zile prin câmpiile tătarilor şi ajungi la Ciubărciu, unde sânt douăsprezece
sate; dar la Ciubărciu sânt vreo 300 de familii care au fost în vechime catolice – după
câte mi s-a spus – iar acum <locuitorii> sânt schizmatici şi luterani pentru că nu au putut
să aibă preoŝi care să-i înveŝe şi să-i călăuzească pe drumul cel bun‖3. Peste şapte ani, în
1639, călugărul italian Niccolo Barsi menŝiona, referitor la călătoria sa, că „ne-am
îndreptat înspre un sat numit Ciubărciu („Ciberci‖), care în ciuda faptului că se găseşte
în ŝara moldovenilor este totuşi în stăpânirea hanului, împreună cu alte şapte sate aşezate
unul lângă altul, toate lângă râul Nistru, pomenit mai sus. Acest sat Ciubărciu este cel
mai mare din toate şi aici ne-am odihnit în timpul nopŝii; în afara faptului că se găsesc
mulŝi moldoveni acolo, se află şi 30 de case de unguri catolici, cu o biserică clădită de
curând, după cum mi-a spus părintele fra Giacinto de Osimo <călugăr> dominican şi
vicar general al acelei provincii‖4. În anul 1641, Petru Bogdan Bakšić nota că „în Ŝara
Tătărească, aproape de Moldova, se află o localitate numită Ciubărciu („Cebercu‖) în
care se găsesc câŝiva catolici de neam maghiar şi poloni robi‖5; iar în 1644, iezuitul
maghiar Paul Beke nota că „pentru cei ce ar merge de aici la tătari, primul popas şi cel
mai potrivit ar fi oraşul Ciubărciu de sub atârnarea hanului. Aici majoritatea locuitorilor
sunt unguri. Dregătorul este şi el ungur‖6. Asemenea şi în 1654, într-o dare de seamă a
iezuiŝilor din Moldova, se menŝionează: „Ciubărciu, oraşul se află în cuprinsul hotarelor
Moldovei, dar acum ascultă de hanul tătarilor împreună cu vreo douăzeci de sate în care
1 Ibidem, p. 240.
2 Ibidem, p. 243.
3 Relaŝiune asupra Moldovei făcută de părintele Paolo Bonnicio, franciscan, care a locuit acolo mai
bine de 9 ani // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 22. 4 Niccolo Barsi, Noua şi adevărata povestire a călătoriei făcute de Niccolo Barsi din Lucca, din anul
1632 până în 1639, în ŝinuturile tătarilor, cerchezilor şi abbazilor şi în Migrelia, în care se povestesc
multe întâmplări stranii şi caudate date la lumină // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5,
volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti,
1973, p.89. 5 Petru Bogdan Bakšić, Vizitarea Apostolică a Moldovei // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol.
5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1973, p. 232. // 6 Paul Beke, [Relaŝie despre Moldova] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, volum îngrijit
de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 284.
57
locuiesc în cea mai mare parte unguri catolici. Biserica este clădită din lemn. Nu este
preot‖1.
Între anii 1656-1657, cărturarul otoman Evlia Celebi s-a aflat în trecere prin Ŝara
Moldovei şi Bugeac. Acesta a străbătut şi teritoriul satelor hăneşti, menŝionând că:
„mergând de-a lungul Nistrului, spre apus, am sosit în târgul Ciobârciu („Cioplige‖).
Acesta este un sat înfloritor de tătari şi valahi, format din cincisute de case acoperite cu
stuf, cu geamie şi şaptezeci de dughene, fiind sub guvernarea agăi de ŝărmuri şi făcând
parte din ŝinutul cetăŝii Tighina („Bender‖). Odată pe săptămână are aici loc un mare
bazar. Dat fiind că se află la marginea Nistrului, se găsesc multe vii şi grădini‖2.
În anul 1682, Antonio Angelini din Campi, în raportul despre catolicii din Moldova
menŝionează succint mai mute informaŝii referitoare la localitatea „Ciubărciu, la graniŝă
cu tătarii, case de catolici, 40, biserica e fără obiecte de cult, preotul trebuie să aibă cu el
toate cele necesare; tătarii sânt stăpâni, ai noştri nu pot ŝine sau poseda cai, şi pentru că
sânt neîncetat molestaŝi cu prilejul incursiunilor ce se fac şi brutalizaŝi necontenit,
preotul trebuie să umble pe jos sub o haină de împrumut, şi cum nu e ajutat chiar cu
nimic se caută ca el să fie ajutat cu un subsidiu. Locurile sânt în paragină, şi pustii, nu
este vin, oamenii trăiesc doar cu mei şi cu hrişcă, la păresimi au un preot pentru a se
mărturisi şi a primi tainele bisericii, <e nevoie deci> de cel puŝin 40 de scunzi ca
subsidiu anual, căci nu se poate locui acolo, şi când se duce preotul, trebuie să ia cu sine
păzitori şi servitori de teama tâlharilor şi a tătarilor‖3.
Între anii 1677-1695, Ioan Baptista Berkus, fost vicar al bisericii catolice din
Moldova, elev al colegiului de propagandă Fide, misionar al Sfintei Congregaŝiuni,
scria: „Ciubercin, oraş, două zile depărtare de Huşi, înspre Tătărime, este aşezat pe
malul râului Nistru, în Moldova. Înainte vremuri îl ŝineau tătarii acuma turcii. Mai bine
de jumătate sunt acolo catolici, care ar fi vreo 200 de suflete. Au biserică de lemn, fără
odoare, unde de 12 ani n-a mai fost preot. E primejdie de năvala tătarilor a merge acolo,
mai ales pe vremurile acestea. Au cerut preot în mai multe rânduri, dar n-a fost cine să
meargă, unii din ei au venit drum de patru zile spre a se spovedi la mine. Am vrut să mă
duc eu, dar ei m-au sfătuit să nu mă duc. Trebuia să fie mai mulŝi împreună pentru
1 Starea religiei catolice în Moldova sau Valahia în anul 1654 // Călători sătrăini despre Ŝările
Române, vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p.508. 2 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 3 Antonio Angelini din Campi, Raport despre Moldova şi Ŝara Românească // Călători sătrăini despre
Ŝările Române, vol. 7, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1980, p. 339.
58
însoŝire. Copii unora sunt botezaŝi de către schismatici, iar alŝii rămân nebotezaŝi din
neştiinŝă. La două zile depărtare de acolo, acum patru ani era la Huşi p. Ion Battista Del
Monte care de-ar fi vrut să meargă, putea, căci ei merg şi până mai departe‖1.
La 20 martie 1706, doi călători unguri, Michály Bay şi Gaspar Pàpay, menŝionau în
zilnicul de călătorie că „pe malul Nistrului, satul unguresc numit Ciuburciu
(„Csebercsik‖). Acest sat numit Ciuburciu, a fost întemeiat de regale Vladislav (1440–
1444 – n. ed.), împreună cu mai multe sate în jurul Cetăŝii Albe sau Nieszter-Fejérvár, în
Basarabia sau Bugeac. Celelate sate au pierit toate, numai acesta a mai rămas şi acesta e
pe jumătate românesc. Aceşti <unguri> vorbesc încă ungureşte, până în ziua de azi. Este
sat de iobagi în posesiunea hanului, ŝinând de Câşla Hanului. Mai sânt încă treizeci de
gospodari, au mulŝi copii, şi slugi: sânt oameni cu stare bună, se plâng că de vreo câŝiva
ani n-au preot, fiind de altfel catolici. Se căsătoresc, sporesc, se înmulŝesc între ei fără
preot; ba chiar se găsesc copii de patru-cinci ani ai unor asemenea căsătoriŝi fără preot,
care încă nu sânt botezaŝi, şi mulŝi dintre copii lor au murit nebotezaŝi. Ni s-au plans cu
mare durere în suflet de această lipsă de preot; măcar la trei-patru ani de-ar veni un preot
între noi – spuneau ei - care să le boteze copii, să facă cununiile şi să-i poată spovedi.
Ŝin cu atâta îndărătnicie la religia lor, încât deşi se află preot roman în satul lor, preferă
să-şi îngroape copii nebotezaŝi, decât să-i boteze cu preotul roman. Ne-au rugat din tot
sufletul să arătăm acest lucru măriei sale domnului nostru milostiv şi să rugăm pe măria
sa să le trimeată un preot <catolic>, ei fiind dispuşi să plătească după puterea lor şi să-l
întreŝină pe preot; dar le-ar trebui un preot care să ştie ungureşte, căci ei în afară de
limba românească şi cea ungurească nu cunosc alta. Ar da anula fiecare gospodar câte
un taler, o ferdelă de făină, o ferdelă de meiu, un car fân, o găină; în afară de aceasta,
pentru înmormântări şi botezuri se plăteşte deosebit‖ 2
. În 1709, solul transilvănean Pál
Ráday a sosit în oraşul Bender. La 6 decembrie semnala că „a venit la mine preotul pe
care îl trimisese cu patru ani în urmă, măria sa principele în ŝara tătărească, la cererea
ungurilor care locuesc acolo într-un sat numit Ciubărciu, povestindu-mi, la multele mele
întrebări, cum au ajuns ungurii ceia acolo; anume: după ce Vladislav I a fost bătut de
turci la Varna, şi a căzut curând în mâna lor şi <oraşul> unguresc (!) Cetatea Albă
(„Nieszterférvár‖), care pe turceşte se numeşte Akkerman şi se află pe malul Nistrului
lângă mare – <o parte> din locuitori au rămas pe loc; acum sânt iobagii hanului tătar,
care-I cârmuieşte printr-un agă împreună cu locuitorii de pe mai multe moşii pe care le
1 Vladimir I. Ghica, Scrisoarea unui preot pământean din veacul al 17-lea. (extrasă din Arhivele
Propagandei) // Revista Catolică, Bucureşti, 1912, vol. 4, p.582-583. 2 Michály Bay şi Gaspar Pàpay, [Călătorie prin Moldova şi Dobrogea] // Călători sătrăini despre Ŝările
Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p.241-242.
59
are în Bugeac‖1. Acest preot catolic este nu altcineva decât, Ştefan Lippay, paroh între
anii 1706 şi 1709 al comunităŝii maghiare din Ciobârciu. Ştefan Lippay raporta, în anul
1706, că „am sosit la locul dorit, anume la Ciubărciu („Csöbörcsök‖)… Aŝi fost informat
despre starea oamenilor de aici, dar ea e cu totul altfel decât aŝi fost informat: Când am
ajuns la ei, nici n-au vrut măcar să vină la mine: doar o femeie, al cărei copil de doi ani,
se lupta cu moartea, m-a rugat să-l botez, ceea ce am şi făcut. Nici măcar gazdă n-aş fi
găsit, dacă nu venea cu mine din Iaşi un om care are o fată acolo; căci aceştia, toŝi sânt
aşa de răi ca şi tătarii şi românii. După aceia am trimis să-i cheme: vor să mă ŝină sau
nu? Nici n-au venit, nici nu mi-au trimis răspuns. Totuşi… mai pot rămânea şi voi pune
suflet ca să-i luminez. Mi-ar părea rău dacă n-aş putea să rămân din pricina răutăŝii lor.
Mă despart de cărŝile mele multe şi bune; chiar dacă ar trebui să cerşesc, până voi avea
un singur om care să-mi asculte glasul, voi rămâne acolo fără a ŝine seama de neomenia
lor, nădăjduind în Dumnezeu şi în noroc…‖2.
Talmaza. Evlia Celebi, după popasul făcut la Ciobârciu („Cioplige‖), relatează că:
„De aici am plecat spre apus şi am ajuns în satul Talmaz, care este un sat de valahi‖3.
Leuntea. Iohann Mayer, în anul 1651, venind dinspre Olăneşti, menŝiona că „la 17
<ale lunii>, la Ciubărciu („Czubure‖), am cumpărat, la prânz, patru crapi („karpen‖) de
mărime mijlocie preŝuiŝi împreună cât unul mare, şi am luat prânzul tot acolo. Am
petrecut noaptea la Leonteva („Lionty‖), un sat mare turcesc, dar în acel sat locuiau
numai creştini greci (citeşte: creştini de rit grecesc, adică ortodocşi – n.n.). Gazda mea
auzise că veneam de la hanul tătăresc şi că maiestatea sa regina Suediei era o regină
creştină cu multă putere. Stătea lângă vatră cu mâinele împreunate, şi oftând vorbea
singur cu sine, zicând pe moldoveneşte cu glas tare: „O creştini, ce aŝi făcut, de ce v-aŝi
umilit într-atâta în faŝa unui păgân? Şi prin aceasta îl faceŝi să fie atât de mândru, şi de
încrezut‖. L-am lămurit, prin tălmaciul meu, că nu trebuie să-şi închipuie că această
călătorie a fost făcută de hatârul hanului…‖. Adăuza, „în 18 <ale lunii>, în acelaşi sat
Leonteva, am serbat întâia zi de Rusalii, după amiazi a venit însuşi Feriz aga de la
Cetatea Albă (acela care are sub supravegherea lui şi pe tătarii de la Cetatea Albă); mi-a
urat bun sosit, şi cum mai încolo, la hotarele Moldovei, domnea nesiguranŝă, din cauză
că tătarii dobrogeni ar fi ucis cu trei zile mai înainte 7 moldoveni şi ar fi dus cu ei un rob
1 Pál Ráday, [Călătoria prin Moldova] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit
de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 296. 2 Ştefan Lippay, [Raport despre situaŝia din satul Ciubărciu] // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1983, p. 298. 3 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415.
60
în cetăŝuia turceasă a Tighinei, voia să-mi mai dea câŝiva călăraşi („caralassen‖) care să
mă însoŝească până peste hotare. Unul din pristavii mei a trebuit să se ducă îndată la el,
şi i-a dat acestia pecetea sa de ceară‖1. Din cele menŝionate de Iohann Mayer, referitor la
moldovenii din satul Leuntea, relevant este faptul că băştinaşii, necătând la scutirile
fiscale ce le aveau sub stăpânirea turco-tătară, totuşi simpatizau statele creştine.
Atitudinea negativă a băştinaşilor faŝă de autorităŝile din Crimeea a fost determinată, nu
în ultimul rând, de abuzurile tătarilor. În acest caz, observăm că nelegiurile au fost
comise nu de tătarii bugeceni ci de cei dobrogeni, care au fost concentraŝi la Tighina, în
legătură cu starea de instabilitate politică la frontiera polono-otomană. Însa, acelaşi
călător atestă o atitudine ostilă faŝă de locuitorii creştini de la Nistrul de Jos şi din partea
tătarilor bugegeni care, spre deosebire de turci: „se poartă cu prinşii lor cum dacă ar fi
câini, batjocorindu-i şi lovindu-i în chip neomenos‖2.
Peste câŝiva ani, aflându-se în acestă regiune, Evila Celebi nota că: „Mai apoi (după
plecarea din Talmaza – n.n.) am sosit în satul Leontina („Loventa‖), care face parte din
satele Tighinei. Raialele de aici sânt valahi‖3.
Copanca. Părăsind satul Leuntea, Evlia Celebi îşi continuă călătoria: „..tot spre
apus, (pănă) am ajuns în satul Copanca („Kopan‖). Raialele lui sânt toŝi moldoveni şi se
află sub ascultarea agăi de ŝărmuri, dar <satul> este aşezat pe pământul cetăŝii Tighina şi
la marginea Nistrului. Are vreo două sute de case acoperite cu stuf şi o biserică. Partea
de dincolo de Nistru este vilaiet curat căzăcesc‖4.
Enichioi. Acelaşi Evila Celebi relata că: „De aici (de la Copanca – n.n.), mergând
trei ceasuri spre apus, am ajuns la Yenichioi („Yeni Koy‖). Este un sat mare, aşezat la
marginea Nistrului şi are raiale moldoveneşti. Aici am primit călăuze din partea
stăpânului Tighinei şi după un mers de trei ore spre apus, a apărut cetatea Tighina‖5.
Cârnăţeni. Călătorul suedez Iohann Mayer după ce a părăsit satul Leuntea, relata:
„cu aceasta (pecetea obŝinută de la Feriz aga – n.n.) trebuia să capăt câŝiva călăraşi în
satul vecin Cârnăŝeni („Kiernicienie‖). Am călătorit noaptea spre acel sat Cârnăŝeni.
Acolo pristavul şi-a mâncat credinŝa, lăsându-se mituit, şi a îngăduit ca ŝăranii să
distrugă pecetea lui Feriz aga. Iam spus să facă cum ştie şi să mă treacă în siguranŝă, aşa
1 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1973, p. 446-448. 2 Ibidem, p. 443.
3 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 4 Ibidem, p. 413-415.
5 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415.
61
cum i se poruncise atât de către han, cât şi de Feriz aga. Cu puŝin înainte de sosirea mea,
trecuse pe acolo un boier al domnului Moldovei numit „Kenan Bassa‖, care mergea prin
Tighina spre Crimeea la han, el ducea hanului 5 cai moldoveneşti… Seara au venit 6
tătari dobrogeni cu turbane roşii în cap, de la Tighina în acel sat, să vadă dacă nu ar fi
ceva de prădat, se lăudau că ar fi 6 mii de călăreŝi… Îndată ce au ieşit din sat cei şase
tătari, au luat-o pe un deal înalt printr-o turmă de oi, au prins din goana calului trei oi cu
atâta repeziciune, în scoaterea, întoarcerea şi mânarea lor, şi au pornit cu ele într-o goană
atât de nebună încât te minunai văzând-o. Ŝăranii din sat, care erau şi ei tot păsări de
soiul acesta, au trebuit să râdă şi ei de paguba lor‖. Deci „în 19 ale lunii au venit pristavii
mei cu o pecete plăsmuită, pretinzând că peste noapte ar fi trimis ŝăranii pe cineva la
Feriz aga, şi că ei ar fi adus acestă pecete ca dovadă că cea veche, ce-mi fusese trimisă
mie de Feriz aga, era fără putere şi că trebuiau să fie scutiŝi de datoria de a da călăraşi. I-
am prins însă pe toŝi cu minciuna şi i-a mustrat pe pristavi prin tălmaciu, căci după cum
au mărturisit o parte chiar din ŝărani, aceia le luaseră mulŝi bani. I-am dojenit zdravăn ca
pe nişte ticăloşi fără credinŝă. Ei ascultau fără supărare şi se scuturau cum se scutură
câinele de borşul fierbinte. A trebuit să-mi urmez drumul sigur cu ei, şi după cum s-a
putut vedea cu ochii, Dumnezeu mi-a fost călăuză, căci după ce am ieşit din sat, dacă aş
fi luat-o la dreapta cădeam tocmai peste cei şase mii de tătari dobrogeni… Dumnezeu m-
a îndreptat spre stânga, printre adâncitura dintre dealuri şi am avut un drum sigur. Căci
acolo, pe dealuri, oamenii domnului Moldovei, cu steagurile înălŝate, făceau de strajă
împotriva tătarilor‖1. Astfel, în satul Cârnăŝeni, ca şi la Leuntea, observăm existenŝa
relaŝiilor tensionate între moldoveni şi tătari. Totodată, din relatările călătorului, vedem
că moldovenii din anumite sate subordonate turcilor erau obligaŝi să efectuieze anumite
slujbe, cum ar fi cea de călăraşi („caralassen‖). Putem admite că specificul acestei slujbe
nu era întrutotul similar cu cel a călăraşilor din Ŝara Moldovei; însă, important este
faptul că sub stăpânirea otomană, în satele din valea Nistrului de Jos, s-au menŝinut
anumite instituŝii tradiŝionale, sau cel puŝin denominaŝia acestora. Se pare că slujba de
călăraşi nu era o obligativitate a moldovenilor din „şapte sate de ŝară‖, ci a locuitorilor
din cele din afara circumscripŝiei în cauză. Nu putem altfel explica de ce Feriz aga nu a
desemnat călăraşi, pentru însoŝirea lui Iohann Mayer, persoane din rândul sătenilor din
Leuntea, unul din cele „şapte sate de ŝară‖, ci a recurs la serviciile celor din Cârnăŝeni.
Căuşeni. O altă localitate importantă, din grupul „satelor hăneşti‖, a fost Căuşenii,
care, la începutul secolului al XVIII-lea, figurau în calizate de localitate urbană şi loc de
1 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1973, p. 446-448.
62
reşedinŝă a hanului din Crimeea în Bugeac. La 21 martie 1706, ungurii Michály Bay şi
Gaspar Pàpay menŝionau că „am poposit în Căuşani („Kassán‖)‖1. La 1709, călătorul
suedez Michael Eneman a vizitat localitatea „Căuşeni („Causian‖), un mic oraş plin de
evrei, dar sub stăpânire turcească‖2. În acelaşi an, 1709, solul transilvănean Pál Ráday a
sosit în oraşul Bender; de aici, la 21 noiembrie, „aflând că la o jumătate de zi de drum de
la Bender este un oraş tătăresc numit Căuşani („Cauzan‖)‖ s-a dus într-acolo şi a „tras la
casa unui turc‖, menŝionând că „cu toate că am stat acolo până a doua zi la prânz, n-am
văzut nici cai mai buni şi nici vreun lucu nou la mulŝimea de tătari îmbrăcaŝi în cojoace‖.
„Şi târgul acesta a ajuns oraş nu datorită tătarilor, ci preacreştinilor şi cu deosebire
negustorilor armeni şi evrei, cu locuinŝele lor acolo. Am văzut aici pentru întâia dată
cămile trăgând în ham la căruŝă şi am văzut nişte cegă aşa de mare că era lungă de şase
şchioape şi groasă de două şi jumătate‖3.
La 9 iunie 1711, călătorul francez Aurby de la Motraye a ajuns „la Căuşani, un
orăşel deschis, care este capitala acestei Tatarii. Stă sub ascultarea hanului: cei mai mulŝi
dintre locuitori sânt munteni şi moldoveni, ca şi la Ismail. Şi aceştia sânt mai bucuroşi să
trăiască sub stăpânirea acestui principe (han la acel moment era Devlet Ghirai al II-lea–
n.ed.) căruia nu-i plătesc decât un bir de un scun şi un sfert de cap <de om> decât sub
cea a voievozilor. Acest oraş n-ar mai mult de trei sute de case şi ele sânt atât de prost
clădite încât căuşanii nu arată decât ca un sat mare‖4.
Sălcuţa. La 21 martie 1706, Michály Bay şi Gaspar Pàpay menŝionau în zilnicul de
călătorie că, după ce părăseră Căuşanii, „în seara de la 21 martie‖ au ajuns „în satul
Sălcuŝa („Szalkacza‖)‖5. Mai târziu, satul Sălcuŝa, alături de Malcoci, a fost menŝionat în
rândul „satelor hăneşti‖ de către consulul francez Peyssonel, care scria că „în Bugeac, de
la Akkerman până la Bender, dea lungul Nistrului se află mai multe târguri şi sate,
numite Iali-Kieiler, ori satele de pe litoral: ele sunt aproape toate locuite de moldoveni
1 Michály Bay şi Gaspar Pàpay, [Călătorie prin Moldova şi Dobrogea] // Călători sătrăini despre Ŝările
Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 241-242. 2 Michael Eneman, Călătoria în Turcia de la Bender la Constantinopol // Călători sătrăini despre Ŝările
Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 287. 3 Pál Ráday, [Călătoria prin Moldova] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit
de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 295 4 Aurby de la Motraye, [Călătorie prin Ŝările Române, în 1711, 1714] // Călători sătrăini despre Ŝările
Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, 1983, p. 515. 5 Michály Bay şi Gaspar Pàpay, [Călătorie prin Moldova şi Dobrogea] // Călători sătrăini despre Ŝările
Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p.241-242.
63
supuşi hanului. Principalele sunt: Palanca, Purcar, Sultan Suvat, Cioburciu, Sălcuŝa,
Malcoci‖1.
III. „Satele hăneşti” reflectate în sursele cartografice din secolele XVII şi
XVIII.
Sursele cartografice medievale sunt de un real folos în ceea ce priveşte identificarea
şi localizara celor „şapte sate de ŝară‖ dar şi a altor sate hăneşti. Pentru a nu abuza de
spaŝiul limitat pe care îl avem la dispoziŝie, vom prezenta doar un singur exemplu. Ne
referim la harta Ucrainei întocmită, în secolul al XVII-lea (1648), de către olandezul
Willem Hondius, în baza informaŝiilor oferite de francezul Guillaume Le Vasseur de
Beauplan2. Pe acestă hartă Beauplan a găsit de cuviinŝă să prezinte şi regiunea de pe
cursul inferior al Nistrului, cuprinsă între Bender şi Ackerman, nominalizând cele şapte
sate de ŝară: Olăneşti, Purcari, Răscăieŝi, Ciobârciu, Talmaza, Leuntea şi Copanca, pe
care, totodată, le-a evidenŝiat ca o unitate administrativă deosebită de sangeacurile
turceşti şi de Bugeacul tătăresc (Fig. 2)3.
IV. Situaţia etnodemografică a satelor hăneşti în secolele XVII şi XVIII.
Din punct de vedere etnodemografic populaŝia satelor hăneşti era formată în marea
ei majoritate din moldoveni. Moldovenii constituiau etnia de bază a circumscripŝiei celor
„şapte sate de ŝară‖, dominând, din punct de vedere numertic, şi în celelalte „sate
hăneşti‖4. Astfel, în anul 1639, Niccolo Barsi menŝiona că, târgul „Ciubărciu este cel
mai mare din toate (localităŝile din împrejurimi – n.n.) şi… se găsesc mulŝi moldoveni
acolo‖5, iar călătorul turc Evlia Celebi califica Ciobârciul drept „un sat înfloritor de
tătari şi valahi‖6. Tot el a văzut în Talmaza un „sat de valahi‖
7, iar despre locuitorii din
1 Nicolae Iorga, Basarabia noastră scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi, Vălenii de
Munte, 1912, p. 95. 2 Гийом Левассер де Боплан, Описание Украины, Москва, 2004.
3 Delineatio generalis Camporum Desertorum vulgo Ukraina : cum adjacentibus provinciis / bono
publico erecta per Guilhelmum le Vasseur de Beauplan, S. R. M'tis architectum militarem et
capitaneum; sculpt. Guilhelmus Hondius fecit, Gedani, 1648. Harta poate fi consultată în varianta
electronică pe saitul Bibliotecii Congresului Statelor Unite ale Amercicii: http://memory.loc.gov/cgi-
bin/query/h?ammem/gmd:@field%28NUMBER+@band%28g7100+ct000383%29%29 4 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, p. 413-415; vol. 5, p. 446-447; vol. 8, p. 515-516.
5 Niccolo Barsi, Noua şi adevărata povestire a călătoriei făcute de Niccolo Barsi din Lucca, din anul
1632 până în 1639, în ŝinuturile tătarilor, cerchezilor şi abbazilor şi în Migrelia, în care se povestesc
multe întâmplări stranii şi caudate date la lumină // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5,
volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti,
1973, p.89. 6 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 7 Ibidem, p. 413-415.
Copanca spunea că „sânt toŝi moldoveni‖1. Alături de moldoveni, în aşezările rurale de
pe valea Nistrului de Jos au fost consemnaŝi şi muntenii: „sate... locuite de moldoveni şi
munteni, fugiŝi‖ din ŝările omonime din pricina dărilor excesive2
Fig. 2. Fragment din harta lui Guillaume Le Vasseur de Beauplan (1648)
IV. Situaţia etnodemografică a satelor hăneşti în secolele XVII şi XVIII.
Din punct de vedere etnodemografic populaŝia satelor hăneşti era formată în marea
ei majoritate din moldoveni. Moldovenii constituiau etnia de bază a circumscripŝiei celor
„şapte sate de ŝară‖, dominând, din punct de vedere numertic, şi în celelalte „sate
hăneşti‖3. Astfel, în anul 1639, Niccolo Barsi menŝiona că, târgul „Ciubărciu este cel
mai mare din toate (localităŝile din împrejurimi – n.n.) şi… se găsesc mulŝi moldoveni
acolo‖4, iar călătorul turc Evlia Celebi califica Ciobârciul drept „un sat înfloritor de
tătari şi valahi‖5. Tot el a văzut în Talmaza un „sat de valahi‖
6, iar despre locuitorii din
1 Ibidem, p. 413-415.
2 Aurby de la Motraye, [Călătorie prin Ŝările Române, în 1711, 1714] // Călători sătrăini despre Ŝările
Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 515, 522. 3 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, p. 413-415; vol. 5, p. 446-447; vol. 8, p. 515-516.
4 Niccolo Barsi, Noua şi adevărata povestire a călătoriei făcute de Niccolo Barsi din Lucca, din anul
1632 până în 1639, în ŝinuturile tătarilor, cerchezilor şi abbazilor şi în Migrelia, în care se povestesc
multe întâmplări stranii şi caudate date la lumină // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5,
volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti,
1973, p.89. 5 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 6 Ibidem, p. 413-415.
65
Copanca spunea că „sânt toŝi moldoveni‖1. Alături de moldoveni, în aşezările rurale de
pe valea Nistrului de Jos au fost consemnaŝi şi muntenii: „sate... locuite de moldoveni şi
munteni, fugiŝi‖ din ŝările omonime din pricina dărilor excesive2
Trebuie să fim foarte atenŝi la interpretarea sintagmelor folosite de călătorii străini
pentru caracterizarea unor sate de la Nistrul de Jos, şi anume: „sate turceşti‖ şi „sate
tătăreşti‖. Nu trebuie să scăpăm din vedere relativitatea acestor calificative. De regulă,
sintagmele respective fac trimitere la originea etnică a stăpânilor acestor sate, care
întradevăr au fost turci sau tătari. Un exemplu relevant în acest sens este expresia
utilizată de Iohann Mayer despre satul Leuntea „un sat mare turcesc, dar în acel sat
locuiau numai creştini greci (se are în vedere creştini ortodocşi – n.n.)‖3. Câŝiva ani mai
târziu, turcul Evlia Celebi precizează etnia locuitorilor satului Leuntea: „raialele de aici
sânt valahi‖4. Evident, nicidecum nu putem exclude totalmente prezenŝa în „satele
hăneşti‖ a unui număr, mai mare sau mai mic, de etnici turci şi tătari.
Astfel, tătarii au fost atestaŝi în mai multe sate, precum Han Câşla, Hagi-Hasan
(Tudora), Crocmaz, Sultan Savati Han (Olăneşti), Tonal sau Topal (Răscăieŝi),
Ciobârciu etc. În unele localităŝi tătarii alcătuiau un procent însemnat din populaŝie,
având şi moschei5.
Ungurii, de confesiune catolică, locuiau în târgul Ciobârciu şi în cele trei cătune
învecinate: Szent-Peter (Sfântul Petru), Szent-Ianos (Sfântul Ioan) şi Szent Antal
(Sfântul Antal)6.
Elementul etnic polonez a fost concentrat îndeosebi în târgul Ciobârciu şi în satele
vecine. Comunitatea poloneză era formată, în majoritate, din robii capturaŝi de tătari în
urma expediŝiilor de pradă7. În 1601, Lawrin Piaseczynski, nota în jurnalul său de
călătorie: „la 13 iulie soseşte la Cetatea Albă (dinspre Iaşi – n.n.). Acolo, lângă Cetatea
1 Ibidem, p. 413-415.
2 Aurby de la Motraye, [Călătorie prin Ŝările Române, în 1711, 1714] // Călători sătrăini despre Ŝările
Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 515, 522. 3 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,
vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1973, p. 446-448. 4 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 5 Ibidem, p. 414-415.
6 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 22, 89; Ungrischers Magazin, Pressburg,
1789, p. 105-107. 7 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 3, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971, p. 180.
66
Albă, în satele moldoveneşti pe care le ŝine hanul tătăresc şi pe care le guvernează în
numele lui sluga lui Nasyl aga, precum şi în Cetatea Albă însăşi solul a văzut un mare
număr de supuşi ai regelui Poloniei, de curând prinşi din diferite locuri în Ucraina şi
vânduŝi de tătari‖1. Astfel, nu excludem faptul că, pe lângă polonezi, în rângul acestor
robi puteau fi şi etnici ucraineni, lituanieni, beloruşi sau moldoveni care locuiau în
Polonia.
Testebanii, un grup etnic de origine germană (din Saxonia), atestat pentru prima
dată, în secolul al XVII-lea de cronicarul de Miron Costin, în satele hăneşti: „saşii din
Ardeal… pănă nu demultu au fostu şi la noi în ŝară, iară la satile cele hăneşti, la Bugeac,
şi acum sântu, de le zic testebani‖2. Probabil locuiau şi la Leuntea unde, conform
tradiŝiei, moldovenii din sat sunt etnici germani asimilaŝi. De asemenea, putem admite că
locuitorii târgului Ciobârciu de confesiune luterană erau reprezentanŝi ai comunităŝii
testebane.
În baza izvoarelor istorice sesizăm că, sub stăpânirea turco-tătară, numărul
populaŝiei din satele hăneşti şi situaŝia economică a regiunii, a crescut şi s-a îmbunătăŝit
simŝitor. Astfel, în anul 1585, François de Pavie a constatat în spaŝiul respectiv o situaŝie
deplorabilă din punct de vedere economic şi demografic, calificând satele traversate
drept „aşezări nenorocite‖, ce „nu merită nici o atenŝie‖. În continuare, călătorul francez,
menŝionează că regiunea Nisrului de Jos era un loc „atât de puŝin locuit şi atât de puŝin
roditor‖, iar „de-a lungul acestor drumuri se purcede cu mare frică‖3. Mai târziu, peste
aproximativ 70 de ani, călătorul turc Evlia Celebi ne prezintă o situaŝie inversă, văzând,
în anul 1657, pe valea Nistrului de Jos localităŝi cu câte „cinci sute de case‖. Han Câşla
este pentru el un „sat înfloritor ca un târg‖, „cu geamie, cu bae‖, iar Crocmazul este
numit „sat înfloritor de ŝărm‖4. Satul Olăneşti, pe care Francois de Pavie, la sfârşitul
secolului al XVI-lea, nici n-a găsit de cuviinŝă să-l menŝioneze, figurează pe harta
întocmită de Nicolas Sanson în anul 1655 (Fig.3), ca cea mai importantă localitate dintre
„şapte sate de ŝară‖5.
Fig. 3. Fragment din harta întocmită de Nicolas Sanson (1655)
1 Lawrin Piaseczynski, [Rezumat a 3 solii ale lui Lawrin Piaseczynski la Gazi Ghirai hanul tătarilor de
Perecop] // // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 238-239. 2 Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce ŝară au ieşit strămoşii lor // Miron Costin, Opere,
Chişinău, 1989, p. 305. 3 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 3, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971, p. 180. 4 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 5 România. Atlas Istorico-Geografîc, Bucureşti, 1996, p. 77.
67
Fenomenul în cauză are o explicaŝie firească. În timpul aflării sub administraŝie
moldovenească, regiunea Nistrul de Jos, cu centrul la Ciobârciu, s-a aflat permanent în
atenŝia detaşamentelor militare otomane stabilite în cetăŝile de la Ackerman, Palanca şi
Bender. Instabilitatea politică şi lipsa siguranŝei a populaŝiei creştine autohtone a
determinat decăderea economcă a acestei regiuni, cândva înfloritoare.
Starea de incertitudine a populaŝiei băştinaşe s-a spulberat odată cu trecerea regiunii
respective sub administraŝia turco-tătară, care a stimulat colonizarea şi dezvoltarea ei
economică. Pentru această perioadă constatăm în zonă un aflux de populaŝie, venită din
din Ŝara Moldovei şi Ŝara Muntenească, pe care le părăsiseră din pricina impozitelor
excesive. În „satele hăneşti‖ fugarii s-au bucurat de anumite înlesniri fiscale, plătind
doar un scund şi jumătate pe cap de locuitor1.
Fenomenul este constatat de francezul Aurby de la Motraye care, în 1711, a
traversat regiunea situată între Căuşeni şi Palanca, făcând popasuri satele din zonă „doar
pentru a bea puŝin lapte fiert şi foarte amar, cum este pretutindeni la Cetatea Albă, în
împrejurimile Benderului etc… din cauza pelinului foarte îmbelşugat pe aici cu care se
hrănesc vitele‖, specifica totodată că: „Am trecut prin mai multe sate de lângă Cetatea
Albă, locuite de moldoveni şi munteni, fugiŝi, care, ca şi cei din Căuşani preferau să
1 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 515-516.
68
plătească un tribut potrivit hanului, decât să trăiască sub stăpânirea domnului de aceeaşi
credinŝă cu ei, pe care, li-l dă Poarta ca să-i cârmuiască‖ 1.
Războaiele ruso-turce din secolul al XVIII-lea–începutul secolului al XlX-lea, de
asemenea au cauzat deplasări masive de populaŝie, ce au afectat „satele hăneşti‖2. Deşi
în regiunea Nistrului de Jos, populaŝia moldovenească locală s-a menŝinut în cea mai
mare măsură, totuşi, în secolul al XIX-lea, constatăm un aflux puternic de moldoveni
originari din alte ŝinuturi, în special din cel al Hotinului, precum şi alte grupuri etnice:
lipoveni, cazaci, germani, ucraineni, bulgari etc.
Acest proces demografic a fost reflectat fecvent în tradiŝia istorică a locuitorilor
„satelor hăneşti‖: „în câmp, îi dzişi Bujeac. Bâtu dzâşe cî ‘ncoaşi ‘n Bujeac nu iara sati.
Cari-s moldoveni îs tot di pi aişi. Da satili rusăşti îs trimăş la posâleni din Rosâia;
jiudicaŝ şî trimăş aişia pintr-o jinni. Şî mai fuje şî di moscali, c‘acolo-i luoa la moscali,
da aişi nu-i luoa. Şî căŝălachii (sau „caŝapii‖, aşa sunt numiŝi lipovenii în în valea
Nistrului de Jos–n.n.), şî feli di feli di rus îs fujiŝ din Rosîia. Şî Leonteva la feli. Nu ŝîn
minti când o vinit căŝălachii‖3. Un alt informator relata că pe „bâtu l-o chemat Melinti, pi
bunicu l-o chemat Vasîli. Spune c-o fujit dila boieri, din [Ŝara] Leşasca. Pi Vasîli l-o
uşis în bătălii un turc ş-apu bunica o primit zapis dila ‘nparatu, di la Catarina
(împărăteasa Ecaterina a II-a – n.n.): „Na-ŝ o bâcăŝâcî di hârtii, că-i ramas vadanî cu trii
cochii. Sî ai o bâcăŝâcî di loc!‖4. Ne lipsind nici conflictele cu băştinaşii referitor la
Relaţiile politice polono-otomane şi domnia în Ţăra Moldovei a lui
Gaşpar Graţiani 1619-1620
Valentin Constantinov
Al doilea deceniu al secolului al XIX-lea este extrem de bogat în evenimentele
petrecute în Ŝara Moldovei. Aproape în fiecare an se produc schimbări politice majore
în acest spaŝiu, iar confruntarea politică polono-otomană atinge punctul culminant
anume în perioada cuprinsă între anii 1611-1621. Pe de altă parte, confruntările militare
sunt urmate de solii, dezavuarea acŝiunilor magnaŝilor polonezi1 şi ale cazacilor în
teritoriile poloneze, condiŝionarea stopării incursiunilor tătăreşti în teritoriile poloneze şi
în final încheierea unor tratate politice dintre cele două state2.
1 Este vorba în special de ginerii lui Ieremia Movilă şi de susŝinătorii acestora. De menŝionat că trei din
cei patru gineri: Ştefan Potocki, Michał Wiśniowiecki şi Samuel Korecki vor fi afectaŝi direct de
participarea în campaniile moldoveneşti: Ştefan Potocki va cădea prizonier după bătălia de la Cornul
lui Sas, în anul 1612, şi eliberat de abia la sfârşitul anului 1616; Michał Wiśniowiecki va muri la Iaşi în
condiŝii dubioase la începutul anului 1616; Samuel Korecki va cădea prizonier de două ori: prima oară
după bătălia de la Drăgşani din vara anului 1616, iar mai apoi după ce a evadat, după bătălia de la
Ŝuŝora din anul 1620. Va fi sugrumat în închisoare din porunca sultanului în anul 1622, înaintea sosirii
la Constantinopol a marelui sol polonez Zbaraski cel care printre altele trebuia să negocieze şi
eliberarea lui. 2 Tratate preliminare sau de bază aveau să fie semnate în anul 1617, 1619 şi 1621. Acesta din urmă
după bătălia de la Hotin.
133
Problema căzăcească avea în relaŝiile polono-otomane o importanŝă primordială. În
acelaşi timp, rivalizarea între cele două puteri în principatele dunărene avea, după cum
se pare, o importanŝă secundară. Turcii nu doreau transformarea celor două principate în
părŝi organice ale Imperiului lor, paşalâcuri, le convenea rolul lor de zonă de bufer şi
totodată recunoşteau tacit existenŝa în acea zonă a unor interese poloneze. De aceea, pe
lângă tratatul de la Busza care a fost privit ca unul care a pus capăt influenŝei Polone din
Moldova1, Polonia păstra şi mai departe o anumită influenŝă asupra numirii domnilor
2.
În iulie 1618, noul sultan al otomanilor a trimis o scrisoare polonezilor în care înştiinŝa
despre urcarea sa pe tron şi totodată chema polonezii să trimită pe marele sol pentru
ratificarea păcii. Grzegorz Kochanski trimis la Constantinopol în misiune semioficială
(înaintea marelui sol) a obŝinut schimbarea domnului Ŝării Moldovei3.
La mijlocul lunii ianuarie 1619, ambasdorul Franŝei la Constantinopol, Harlay,
scria regelui despre maşinaŝiile lui Graŝiani pentru a primi scaunul Moldovei4. Nu după
mult timp, la 10 februarie 1619, de la Constantinopol parvenea ştirea urcării pe tronul
Moldovei a lui Gaşpar Graŝiani5.
Miron Costin relatează că Radu Mihnea şi-ar fi cerut singur mazilirea6. Ar fi singurul
caz din istoria medievală când un domn să procedeze aşa. În istoriografia românească s-
1 Abrycht Stanisław Radziwiłł, Rys panowania Zygmunta III, przełożył Edward Kotłubaj, Wydali
Janusz Byliński i Włodzimierz Kaczorowski, Opole, 2011, p.64; Pawel Piasecki, Kronika, Krakow,
1870, p.267. 2 Numirea lui Gabriel Movilă în scaunul Ŝării Româneşti a fost făcută la intervenŝia lui Stanisław
Żółkiewski marele cancelar şi marele hatman al coroanei. 3 Pornind de la greşeala lui Pawel Piasecki „Moldovei (în text greşeală în loc de Radu Mihnea se spune
despre Ştefan II Tomşa: Piasecki, Kronika: „Na zadanie posla polskiego Grzegorza Kochanskiego, od
rzadow rzadow prowincji multanskiej Tomzy uchylila, a hospodarstwo tej ziemi dala Gasparowi
Gracjanemu, ze szczesliwego wielokrotnych poselstw od tejze Porty do Cesarza rzymskiego
sprawienia zalecanemu, czlowiekowi wpradzie obcego i nie ksiazat multanskich pochodzacemu, ale
jednak chrzescianstwu zyczliwemu‖, s.274)‖ Ryszard Majewski susŝine că a fost mazilit Ştefan Tomşa
II. (Majewski, p.27). De fapt a fost mazilit Radu Mihnea. 4 ―Gaspard represente (aux Turcs) avoir beaucoup faict et bien qu‘ils ne croyent et ne soyent pas
contents de luy; toutefois il est si charlatan et trouve moyen de leur tant donner qu‘il fait peur au Prince
de la Moldavie <Radu Mihnea n.ns.>, dont il recherche l‘investiture pour luy avoir a son depart este
promise quand il auroit mene a chef ceste paix‖ (Hurmuzaki, Supliment I, vol.I, p.183, nr.CCLXXX). 5 Ibidem, p.184, nr.CCLXXXI. Vezi şi raportul lui Almoro Nani, bailul Veneŝiei la Constantinopol,
către doge, din 16 februarie 1619 (Ibidem, IV/1 p.375, nr.CDVI). 6 ―Radul vodă spre aceste al treilea anu domnii sale cele dintîiu s-au războlit de ochi şi poate hi
văzându că nu va putea trece, să nu să îngroaşe între turci şi între leşi lucrurile de sfadă, singur s-au
poftitu la împărăŝie să-i vie maziliia, să poată merge la Ŝarigradu pentru leacul ochilor. Deci, I-au făcut
pre voie împărăŝia, pre dînsul l-au chemat la Poartă, iară domniia au datu lui Gaşpar vodă aicea în ŝară,
în locul Radului vodă celui Mare‖ (Miron Costin, op.cit., p.66).
134
a susŝinut ideea că domnul român a cerut singur să fie scos din domnie. N. Iorga1, C. C.
Giurescu2, I. Caproşu
3, Veniamin Ciobanu
4, Gheorghe I. Brătianu
5 au invocat diverse
motive ale automazilirii lui Radu Mihnea. Totuşi, din cele arătate mai sus, reiese că
domnul Moldovei a fost mazilit de către sultan fără a-şi cere el însuşi acest lucru6. Miza
acestei decizii a constat, probabil, în speranŝa otomanilor de a soluŝiona în definitiv
problema Moldovei: se credea că, dacă Graŝiani a rezolvat diferendul între otomani şi
habsburgi, tot aşa el va putea rezolva şi problemele existente între poloni şi otomani.
Ceva mai înainte, datorită eforturilor lui Żółkiewski a fost aşezat în celălalt principat
dunărean Gabriel Movilă. Misiunea marelui sol al coroanei a fost mult aşteptată în
Stambul. Marele sol al coroanei Ożga a fost bine primit, iar tratatul încheiat de el era
confirmarea şi consolidarea actelor mai vechi încheiate între Polonia şi Imperiul
Otoman7. Graŝiani înŝelegea că stabilitatea tronului va depinde de felul în care el va
media situaŝia conflictuală între turci şi polonezi, dar în acest context o importanŝă mare
o va avea felul cum el va reuşi să contribuie la stăvilirea incursiunilor căzăceşti în
Imperiul Otoman şi ale tătarilor în teritoriile polone. În primele sale scrisori către
Sigismund III, Zolkiewski şi Jakob Zadzik noul domn al Moldovei scria despre intenŝiile
lui de a fi mediator între polonezi şi otomani8. În depozitele Bibliotecii Krasinki care nu
s-au păstrat până în zilele noastre, cu sygn. B.I.3, se afla scrisoarea cu propunerile de
mediere ale lui Graŝiani adresate voievodului poznanului Ostrorog. Fragmente din acea
scrisoare au fost publicate de către W. Chometowski în lucrarea Jan Ostrorog –mowca i
pisarz z czasow Zygmunta III „Biblioteka Warszawska‖, t. 3, 1864, s.389-3919. De
menŝionat că Graŝiani încă înainte de ocuparea tronului în Iaşi se străduia să stabilească
1 Ibidem, vol.IV, p. CXXXV; Istoria românilor, vol.V, p.406.
2 C.C.Giurescu, Istoria românilor, vol.III, partea 1, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul
epocii fanariote (1601-1821), ediŝia a doua revăzută şi adăugită, Fundaŝia Regală pentru Literatură şi
5 Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele române, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1995, p.152-153. 6 Ultimul act emis de către Radu Mihnea, în prima lui domnie din Moldova, datează din 9 februarie
1619 (DIR, A, veacul XVII, vol.IV (1616-1620), p.311, nr.384), iar primul act emis de Gaşpar Graŝiani
datează din 11 aprilie 1619 (Ibidem, p.313, nr.388). Cu toate acestea ştirea venirii lui Radu Mihnea la
Constantinopol datează din 16 martie 1619 (Hurmuzaki, IV/2, p.378, nrCDXI). 7 Majewski, p.27-28.
8 „pisal do mnie Gratian, nowy hospodar woloski, ze chcialby w to wstapic, aby nas z Turki pojednac,
gdybysmy jedno pokoju chcieli, a Kozaki uskrzynili‖. T. Zamoyski do biskupa Opalinskiego, 1 VI
1619, B. Racz., nr.114, s.152-153. 9 Majewski, p.28.
135
legături mai apropiate cu polonezii1. Despre majoritatea afacerilor turceşti şi tătăreşti
secretarul coroanei dădea informaŝii bazându-se nemijlocit pe informaŝiile primite din
corespondenŝa cu Graŝiani sau aceleaşi informaŝii provenind de la aceeaşi sursă, dar
comunicate lui prin intermediul lui Zolkiewski. Anumite îndatoriri în ceea ce priveşte
mijlocirea dintre Polonia şi Imperiul Otoman domnii moldoveni le aveau şi în perioadele
anterioare. Niciodată însă acele eforturi nu au căpătat asemenea proporŝii ca în cazul
scurtei domnii a lui Graŝiani. Domnul Moldovei a propus serviciile sale diplomatice în
raporturile cu Poarta. Pe parcursul a câtorva luni, Graŝiani a devenit principalul mediator
în relaŝiile Recipospolitei cu Imperiul Otoman. Domnul a mijlocit, între altele,
răscumpărarea prizonierilor polonezi de la tătari2. Gaşpar Graŝiani a propus ca prin
intermediul cadourilor cazacii să fie temperaŝi şi să nu mai întreprindă atacuri în
interiorul Imperiului Otoman. În acest sens a făcut demersuri şi la domnul Ŝării
Româneşti, Gabriel Movilă, dar aceste încercări ale lui Graŝiani s-au lovit de indiferenŝa
lui Zolkiewski care nu credea în eficienŝa unor asemenea metode3. Eforturile depuse de
Graŝiani pentru păstrarea păcii contravin opiniei că el ar fi dorit să scoată Moldova de
sub influenŝa Porŝii şi să o pună sub autoritatea coroanei poloneze. Aşa ceva nu se putea
produce decât în urma unui război dintre Polonia şi otomani, iar activitatea pacificatoare
pe parcursul anului 1619 a domnului Moldovei infirmă o asemenea intenŝie4. Este
incontestabil faptul că din momentul urcării în scaun a avut loc o apropiere între Graŝiani
şi Polonia şi mai ales acest lucru era simŝit în colaborarea domnului cu Zolkiewski de la
care a primit toată susŝinerea5. Acest fapt i-a adus lui Graŝiani multe favoruri. Anii
precedenŝi au fost plini de tensiuni politice: 1616 – Bătălia de la Drăgşani, 1617 –
Acordul de la Busza, 1618 – Orynin. După aceste tensiuni se aştepta ca între cele două
puteri să se instaureze linişte. De aceea toate demersurile diplomatice aveau să
mărturisească speranŝa unei păci trainice între otomani şi polonezi. Atât anturajul regelui
cât şi marele hatman aveau toate temeiurile să considere că dinspre otomani nu poate
veni nici un pericol serios. Iar acest lucru era foarte important atâta timp cât atenŝia 1 : Hurmuzaki, Fragmente, III, p.73.
2 Ni s-a păstrat un act, care datează din anul 1619, în care este reflectată importanŝa pe care Gaşpar
Graŝiani a avut-o în eliberarea unei părŝi din prizonierii polonezi: Supplicatia Więźniów dla okupu
przywieźionych w roku 1619 în Biblioteka Czartoryski, Ms.350, p.411-413. 3 Pisma Stanisława Żółkiewskiego, wydał A. Bielowski, Lwów, 1961, p.399-405. Hatmanul mare al
coroanei spunea că dacă o să fie nevoie pe cazaci el însuşi o să-i bată. „Dar când vine pericolul din
partea incursiunilor turceşti şi tătăreşti, atunci însăşi mintea sănătoasă spune ca să acordăm mai multe
străduinŝe spre apărarea patriei de armate duşmane decât pentru liniştirea cazacilor‖. 4 Majewski, p.30-31.
5 Pisma Stanisława Żółkiewskiego , p. p.356. Zolkiewski despre Graŝiani: „Zaczym nam wolimy z nim
wytrwyc nizli z onymi lotry Tomzami Grzeczynami‖: (cu el dorim să avem de a face decât cu acei lotri
de Tomşa şi Greci (referire la Radu Mihnea, domn al Moldovei între 1616-1619 n.ns.).
136
regelui se îndrepta spre răscoala izbucnită în Cehia şi teatrul războiului de 30 de ani1.
Marele hatman al coroanei, Stanisław Żółkiewski se arăta convins că un conflict serios
cu otomanii în timpul apropiat nu se prevede2. În Polonia a fost primit în general bine
tratatul încheiat de Ożga Totuşi cu unele excepŝii. Reflecŝia opoziŝiei faŝă de tratatul
încheiat de către solul polonez era în fond o parte componentă a luptei politice, foarte
aprigă care se dădea în acea perioadă în Polonia între partida regalistă, adică a
susŝinătorilor lui Sigismund al III-lea şi a politicii promovate de el, şi opoziŝia nobiliară
care vedea în tentativele regelui de a promova nişte reforme un atentat la libertăile
nobiliare. Iată de ce Zbignew Ossolinski3 scria cu răutate că Zolkiewski a trimis la
Poarta un sol netrebnic, dar se exprimă aici mai ales răutatea şi neplăcerea lui faŝă de
Zolkiewski. Mai de grabă este convingătoare părerea lui Zolkiewski care considera că
Ożga a dat dovadă de mult tact diplomatic4. Cu toate acestea luarea în calcul a unor
postulate poloneze şi tonalitatea scrisorilor sultanului trezeau speranŝa obŝinerii unor
cedări pe cale diplomatică, în primul rând îndepărtarea de la frontieră a lui Schender
paşa, considerat de către Zolkiewski, dar şi de către rege ca un duşman convins al
Rzeczypospolitej şi al polonezilor5. Marele hatman era intenŝionat să-i amestece lui
Gabriel Bethlen, care în războiul proaspăt izbucnit în Imperiul Habsburgic ŝinea partea
protestanŝilor şi ameninŝa stabilitatea în zonă, pe de o parte, pe de alta fiind vasal al
turcilor putea prejudicia echilibrul politic din zonă, existând pericolul ca turcii să se
folosească din plin de succesele militare înregistrate de răsculaŝii protestanŝi din Cehia
sprijiniŝi de principele Transilvaniei. Pentru aceea s-a hotărât trimiterea la
Constantinopol a noului sol6. Alegerea a căzut pe secretarul regal Samuel Hieronim
1 W.Czaplinski, Polska wobec poczatkow wojny 30-letnej, „Sobotka‖, z.4, 1960, s.460.
2 Pisma Stanisława Żółkiewskiego , p.349, 355, 361, 365.
3 Zbigniew Ossoliński, Pamiętnik, opracował i wstępem poprzedził Józef Długosz, Warszawa,
Państwowy Instytut Wydawniczy, 1983, p.103. 4 Despre acest tratat vezi: Dariusz Kołodziejczyk, Ottoman-Polish diplomatic relations (15
th-18
th
Century), Brill, Leiden, Boston, Koln, 2000, p.354-368. 5 Despre poziŝia duşmănoasă a lui Iscander paşa scria Zolkiewski către rege la 15 iulie 1619.
Referindu-se la o scrisoare pe care Schender paşa i-a trimis-o lui Gaşpar Graŝiani, hatmanul reproducea
cuvintele demnitarului otoman: „Nu mă speria cu armata poloneză. Îi ştiu eu pe ei‖. Şi a continuat să
vorbească lucruri urâte despre polonezi‖, Pisma, p.349-351. 6 Iniŝiativa a venit de la curtea regelui, dar Zolkiewski a aprobat-o pe deplin precum mărturiseşte
scrisoarea lui către rege Pisma, s. 355.
137
Otfinowski1, care se trăgea dintr-o familie care a dat curŝii mai mulŝi diplomaŝi şi
traducători ai limbilor orientale2.
Solia lui Otfinowski era de un rang mai mic decât a lui Ozga. Era un sol obişnuit nu ca
starosta Trembowlului – mare3. De aici şi prerogativele şi împuternicirile noii solii, care
avea să negocieze nu un nou acord, ci anumite adnotări şi corectări a celui deja existent.
Instrucŝiile date lui Otfinowski4 au formulat misiunea lui:
Solul avea să confirme realizarea unei părŝi din prevederile tratatului din 1619, şi anume
liniştirea cazacilor prin stabilirea unui tribut precum şi trimiterea de daruri către tătari.
Solul avea să ceară eliberarea tuturor prizonierilor polonezi, care se mai aflau încă în
temniŝele turceşti.
Să ceară îndepărtarea lui Ischender paşa care strică pacea, îi agită pe tătari pentru
săvârşirea incursiunilor şi îngreunează menŝinerea cazacilor în ascultarea.
Să se plângă pe Gabriel Bethlen pentru pagubele produse pe pământurile poloneze şi să
ceară scoaterea principelui din Ungaria.
Să ceară ca în schimbul ajutoarelor tătarii să acorde ajutor militar polonezilor mai ales
împotriva Moscovei.
Să facilliteze anumite probleme de ordin juridic şi comercial privitor la schimbul de
mărfuri şi a schimbului valutar (de exemplu să se permită circulaŝia în Turcia a talerilor
„lewkowe‖)5.
Cu asemenea împuterniciri a pornit Otfinowski la Constantinopol. El a plecat mai
degrabă în prima jumătate a lunii decembrie 1619. În acelaşi timp sau poate ceva mai
degrabă a pornit la hanul Crimeii secretarul regal şi a armatei Vladimerului Florian
Oleszko6. Oleszko trebuia să îndeplinească un şir de porunci. În numele regelui avea să-l
l felicite pe hanul Djanibec Ghirei cu urcarea pe tron (care a cam întârziat). În plus, avea
să ceară îndeplinirea de către tătari a prevederilor păcii polono-otomane şi mai ales
acordarea ajutorului militar Poloniei. Aparte avea să fie stabilit locul unde aveau să fie
1 Date despre el se conŝin în Metryka Koronna, t.165, s.191 în Archiwum Główne Akt Dawnych din
Varşovia. 2 Numele Otfinowski, de asemenea şi Dzierzkow sunt întâlnite permanent în relaŝiile diplomatice
poloneze cu ŝările Orientului. B.Baranowski, Znajomosc Wschodu w dawnej Polsce, Lodz, 1950, s.35-
36, 37, 58, 67, 78-108; Wl. Czaplinski, Dyplomacja polska 1605-1648, în „Polska sluzba
dyplomatyczna‖, p.247 i 252. 3 Despre diferenŝa în titulaturile solilor trimişi în ŝările Orientului scrie St. Grzybowski, Organizacja
polskiej sluzby dyplomaticznej, s.173. 4 AGAD, Libri Legationum, t.30, s.1-5, Pacta turcica per Petru Ozga ossa Copitaneum
Trembovlietorem, renovata per D.Otfinowski nuntia ad Porta missii ceru Fueriecta wydana 29.XI.1619.
Vezi şi Kołodziejczyk, p.369-375. 5 Majewski, p.33.
6 Instrucŝia dată lui Oleszko în Biblioteka Kórnik, nr.326, s.506.
138
transmise darurile. Sigismund III, din considerente de prestigiu, dorea ca acest lucru să
se realizeze pe terenul Rzeczypospolitei1.
Aşadar spre sfârşitul anului 1619, după o perioadă de acalmie relativă în relaŝiile
polono-otomano-tătăreşti, când nu se constată tensionări majore în aceste relaŝii, doi soli
au pornit spre Constantinopol şi Bahcisarai pentru a consolida, din punct de vedere
diplomatic situaŝia Republici nobiliare polono-lituanene. Cu toate acestea, aşa cum se va
constata situaŝia de acalmie în relaŝiile polono-otomane a fost doar un mic repaos în
lungul şir de probleme existent la acea oră în relaŝiile dintre cele două mari puteri.
Republica nobiliară se confrunta cu o presiune dublă, atât din interiorul ŝării unde creştea
vădit opoziŝia faŝă de rege, cât şi în exterior acolo unde izbucnirea Războiului de 30 de
ani avea să aducă remodelarea corespunzătoare a configuraŝiei de forŝe din zonă.
Situaŝia politică internă a Rzeczpospolitej deriva din situaŝiile conflictuale din anii
precedenŝi şi mai ales începând cu sejmul din anul 1618, când contrar voinŝei majorităŝii
nobilimii, regele a numit în funcŝiile politice importante adepŝii politicii sale şi persoane
care nu aveau sau mai degrabă nu mai aveau vigoarea politică de altă dată2. Opoziŝia şi-a
intensificat atacurile asupra politicii promovate de rege imputându-i tendinŝe absolutiste,
discriminarea credincioşilor de alte confesiuni, criticând paşii întreprinşi în politica
externă şi în special războaiele duse împotriva Suediei şi Moscovei. Pretenŝiile personale
ale magnaŝilor în tendinŝa de a ocupa funcŝiile politice rămase de atâta vreme vacante nu
jucau un ultim rol în această dispută politică3. La toate aceste probleme, s-a mai adăugat
încă una – cea legată de evenimentele din Cehia. Politica prohabsburgică promovată de
rege, permisiunea a a-i înrola în armata imperială pe lisowczyci4, precum şi tentativa de
a recupera Silezia5 au devenit subiectele unor atacuri politice foarte puternice. Acestea
dar şi altele erau motive serioase pentru îngrijorare6.
Pe lângă această situaŝie, se produc schimbări importante în ierarhia politică
otomană. În locul lui Mehmet paşa mare vizir a fost numit Ali paşa. Noua conducere a
Imperiului Otoman era formată din adepŝii unei poziŝii intransigente şi exponenŝi ai 1 Majewski, p.33.
2 Situaŝia din timpul sejmului din anul 1618 a fost descrisă de cronicarul polonez Pawel Piasecki,
p.271-272. 3 De exemplu fincŝia de mare hatman al coroanei a fost vacantă între anii 1605 şi 1618. Iar când a fost
oferită i-a fost oferită lui Stanisław Żółkiewski care era trecut de 70 de ani. 4 Iniŝial, o formaŝiune militară a cavaleriei uşoare sub conducerea lui Aleksander Józef Lisowski. Pe cât
de recunoscuŝi în arta militară, erau pe atât de cruzi în jafurile asupra populaŝiei civile. Înainte de a
pleca în slujba împăratului habsburgic lisowczycii au jefuit o parte din voievodatul Cracoviei şi o parte
din cel al Sandomirului Ossolinski, p.104-105. 5 Această intenŝie, printre altele i-a fost expusă lui Stanisław Żółkiewski în scrisoare din 15 octombrie
1619 AGAD, Zbiór Branickich ze Suchej, Nr. 155/181, f.27-33. 6 Despre situaŝia din Polonia din această perioadă vezi: Majewski, p.38-41.
139
promovării politicii de pe poziŝia de forŝă faŝă de Polonia. Odată cu schimbarea politică
de la Constantinopol a simŝit şi domnul Moldovei că este ameninŝat1. Această situaŝie
aduce elemente noi în presupunerile cu privire la mazilirea lui Gaşpar Graŝiani din anul
1620, ştiut fiind faptul că atât Piasecki2, dar şi Miron Costin
3 au evocat ca motiv pentru
mazilirea domnului Moldovei interceptarea scrisorilor lui Gabriel Bethlen. Istoricul
polonez Ryszard Majewski a mers chiar mai departe presupunând că ipoteza cu
scrisorile interceptate a fost oferită de către curtea regală pentru a oferi un mai mare
argument pentru campania de la Ŝuŝora şi ca un argument al faptului că polonezii aveau
obligaŝia morală să-l ajute pe domn4. La 11 februarie 1620, într-o scrisoare alăturată
Jerzy Zbaraski scria că Schender paşa a vrut să-l ademenească pe domnul Moldovei
chemându-l la Constantinopol să meargă pe la el. Graŝiani însă i-a trimis acestuia patru
mii de zloŝi pe care însă paşa nu i-a primit. Pentru care domnul Moldovei este neliniştit5.
neliniştit5. Totuşi, nu credem că trebuie stabilită o singură cauză, sau una principală care
care ar fi dus la căderea lui Gaşpar Graŝiani. Este vorba desigur de un întreg complex de
factori care i-au determinat căderea: simpatiile prea mari pentru Polonia, în locul unei
poziŝii neutre care nu ar fi dat de bănuială6, venirea la conducerea Imperiului Otoman a
unor demnitari dispuşi să tranşeze problemele politice existente de pe poziŝia forŝei, nu
în ultimul rând eşecul politicii de soluŝionare a problemelor incursiunilor căzăceşti şi
tătăreşti, dar şi existenŝa la Constantinopol a unor pretendenŝi la domnie fideli intereselor
otomane: era vorba şi de Ştefan Tomşa al II-lea, care s-a „recomandat‖ ca un adversar al
polonezilor în prima lui domniei din Moldova, şi de Alexandru Iliaş care fusese scos de
ceva vreme din scaunul Ŝării Româneşti, dar descendent din dinastia domnitoare
moldovenească, dar şi Radu Mihnea, crescut, educat la Constantinopol şi din tată care a
1 „eu mă tem pentru mine, ca odată cu începutul războiului să nu mă scoată din scaun, iar pe cine îl vor
pune, ca să fie duşman polonezilor – cu atât mai mult că sosirea la mine în fiecare zi a polonezilor, a
trezit faŝă de mine o mare suspiciune .... Mi-am pierdut toŝi prietenii pe care îi aveam puternici şi acel
vizir nou, nu-mi este prieten‖ după‖ (Scrisoarea din Riksarkivet, Extranea IX, Polen, din Stokholm –
Suedia, nr.115). Traducere după rezumatul din Majewski, p.42. 2 Piasecki, p. 279.
3 Care reia povestirea lui Piasecki Miron Costin, Opere, Ediŝie critică cu un studiu introductiv, note,
comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi
artă, 1958, p.67. 4 Majewski, p.42.
5 Extranea IX Polen, Nr. 104.
6 Aceste bănuieli existau, iar miza putea fi restabilirea influenŝei poloneze în Moldova ca şi cea din
timpurile lui Jan Zamoyski şi Ieremia Movilă, ceea ce desigur că otomanii cu doreau să accepte.
Otomanii şi în speŝă Schender paşa admiteau posibilitatea ca polonezii să mai ocupe odată Moldova şi
să revină la statutul politico-juridic de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Gabriel Movilă scria lui
Żółkiewski, la 28 august 1618, că Schender paşa i-ar fi spus lui că marele hatman vrea să ocupe
Moldova. (Pisma, p.555-558).
140
trecut la islam. Cu cât mai bune erau aceste personaje din punctul de vedere al
otomanilor decât Gaşpar Graŝiani, care lucra cu prea mult zel pentru cauza ŝărilor
creştine: Imperiul Habsburgic şi Rzeczpospolita. Schender paşa, renumit desigur prin
victoria din anul 1616, de la Drăgşani, de asemenea făcea parte din funcŝionarii otomani
dornici să se afirme şi care dorea să tranşeze anumite probleme în relaŝiile polono-
otomane de pe poziŝia forŝei.
Otfinowski solul polonez a ajuns la Constantinopol la luna martie 1620. El a fost
primit rece de oficialităŝile otomane. A fost silit să se stabilească într-o localitate situată
la 2 mile de capitala Imperiului Otoman, ceea ce contravenea fără îndoială normelor
diplomatice. În primele scrisori trimise în Polonia solul a descris situaŝia nu tocmai roză
pe care a văzut-o odată cu sosirea la Constantinopol1. El a fost ŝinut 35 fără să i se
permită să intre la sultan sau marele vizir2. Cauza unei asemenea situaŝii trebuie căutată
în repetatele incursiuni ale cazacilor zaporojeni în interiorul Imperiului Otoman3.
Totodată, în aceeaşi perioadă a scăzut numărul incursiunilor tătăreşti, fie din cauza
interdicŝiilor pe care ei le-au primit de la otomani, fie din cauza pregătirii minuŝioase a
polonezilor care au luat măsurile de rigoare după dezastrul de la Orynin din anul 16184.
Soarta celor două solii a fost asemănătoare. Adică s-au terminat cu insucces. Oleszko,
după încercări de a rezolva misiunea care stătea în faŝa soliei sale, a fost arestat şi nu a
fost eliberat decât în anul 16235. Otfinowski, probabil cunoştea soarta celuilalt sol
polonez trimis în Crimeea şi arestat acolo, de aceea în a doua jumătate a lunii iulie, la
recomandarea regelui polon, s-a strecurat pe neobservate din Constantinopol şi pe o
corabie veneŝiană s-a întors prin Italia şi Austria în ŝară6.
De regulă se consideră că Imperiul Otoman nu a participat la Războiul de 30 de
ani. Într-adevăr, Imperiul Otoman era legat de obligaŝiunile păcii otomano-habsburgice
din anul 1606 şi confirmată în anul 1615, prin eforturile aceluiaşi Gaşpar Graŝiani. Cu
toate aceste aera clar că mai devreme sau mai târziu între cele două imperii, Otoman şi
Habsburgic aveau să reizbucnească ostilităŝile. De aceea otomanii au încurajat
participarea la război a lui Gabriel Bethlen, susŝinând cel puŝin moral în prima fază
intenŝiile principelui transilvănean. De aceea, gestul interceptării scrisorilor lui Gabriel
1 Hurmuzaki, supliment II, vol. II, p.472-473, nr.CCXXV.
2 Biblioteka Raczyński, nr.2, p.443.
3 Majewski, p.44.
4 M.Horn, Chronologia i zasieg najazdow tatarskich w latach 1600-1647, „Studia i Materialy‖, t.VIII,
cz.1, 1962, (tablica s.66), susŝine că în 1619 a avut loc o singură incursiune tătărească în noiembrie
1619. după toate probabilităŝile acesta era un grup de tătari nogai care nu se supunea nici unei
autorităŝi. 5 Majewski, p.58.
6 Majewski, p.50-51.
141
Bethlen despre care a fost vorba mai sus şi trimiterea lor regelui polon echivala cu cel
puŝin un gest de neprietenie faŝă de Imperiul Otoman. Iată de ce hotărârea de mazilire a
lui Gaşpar Graŝiani apărea ca un gest firesc în acele condiŝii.
La 19 august 1620, ambasadorul francez Cesy scria regelui despre schimbarea
domnului în Ŝara Românească şi despre scoaterea lui Gaşpar Graŝiani din scaunul
Moldovei. Acesta, însă, intenŝiona să opună rezistenŝă1. La 24 august, se ştia şi numele
celui care avea să-l înlocuiască – Alexandru Iliaş2. Domnul Moldovei s-a adresat după
sprijin Poloniei. Se pare că acolo mazilirea lui Gaşpar Graŝiani au primit-o ca un gest
ostil faŝă de Polonia. Cumulat cu celelalte evenimente s-a crezut că după instalarea
noului domn în scaunul Ŝării Moldovei următorul pas va fi organizarea unei campanii
împotriva Poloniei. De aceea, pentru a preveni o asemenea evoluŝie a evenimentelor
regele împreună cu marele hatman au hotărât să opună rezistenŝă. Repetarea scenariului
din anul 1595 însă nu a reuşit. La Ŝuŝora în ziua de 19 septembrie 1620 s-a dat bătălia
între trupele comandate de Stanisław Żółkiewski de o parte şi Schender paşa pe de altă
parte, bătălie terminată cu victoria armatei otomane.
Percepţii ale majorităţii privind minoritatea confesională în Republica
Moldova. Cazul comunităţii islamice
Aurelia Felea, conf. univ dr.
După marea invazie tătară din anii 1241-1242, arealul situat între râurile Prut,
Nistru, Dunăre şi Marea Neagră a fost controlat timp de mai mult de un secol de Hoarda
de Aur. Această stăpânire a coincis cu perioada în care avea loc islamizarea statului
tătaro-mongol. Cercetările arheologice au identificat în centrul Republicii Moldova
actuale, la Orheiul Vechi, Brăviceni, Trebujeni şi Costeşti, urme ale unor edificii
destinate cultului islamic, ruine de localuri hoteliere, băi publice specifice acestui cult.
După retragerea stăpânirii tătaro-mongole, pe locul construcŝiilor musulmane au fost
înălŝate edificii ale unor autorităŝi creştine.
Ulterior, factorul islamic s-a impus în istoria Moldovei mai ales prin intermediul
Imperiului otoman. Poarta a anexat, în secolele XV-XVIII, însemnate teritorii situate în
partea sudică şi nord-estică a Ŝării Moldovei (cetăŝile Chilia, Cetatea Albă, Tighina 1 Din această zi datează două scrisori ale ambasadorului francez: Ibidem, Supliment I, vol.I, p.187,
nr.CCLXXXVI-CCLXXXVII. După forma şi conŝinutul lor putem bănui că atunci evenimentele au
decurs cu o rapiditate de nedescris. Dacă în prima scrisoare ambasadorul vorbea doar de suspiciuni care
trenau asupra domnului Moldovei. În cea de-a doua, el deja comunica scoaterea lui Graŝiani din
domnie. 2 Ibidem, IV/2, p.387, nr.CDXXV.
142
(numită de turci Bender), Hotin şi regiunile din jurul lor), unde au fost instalate structuri
militar-administrative şi religioase otomane. Aici au sosit, în diferite perioade, populaŝii
islamice turco-tătare. De altfel, memoria istorică a păstrat nu doar episoade ale
confruntărilor româno-turce, dar şi multiple împrumuturi culturale, în viaŝa cotidiană –
feluri de mâncare, dulciuri, pepenele verde, cafeaua, flori precum laleaua, zambila,
garoafa, liliacul au pătruns la români datorită turcilor.
În urma înaintării continue spre sud a Imperiului ŝarist, în ultimul sfert al secolului
al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, grupuri de populaŝie turco-tătară din
arealul pontic septentrional s-au refugiat pe pământuri situate la sud de Dunăre. Alte
grupuri de turci şi tătari au fost strămutate de administraŝia ŝaristă în Rusia (numărul
celor strămutaŝi a fost estimat, cu referire la anul 1806, la 80 de mii). Exodul a avut
pentru aceşti oameni consecinŝe dramatice: ei au rămas practic fără averi, mulŝi au murit
pe drum din pricina bolilor şi a lipsurilor. Situaŝia lor disperată a fost descrisă minuŝios
de militari ruşi implicaŝi în acele evenimente.
În anii 30 ai secolului trecut, pe teritoriul Basarabiei împărtăşeau credinŝa islamică
peste o sută de persoane (148).
Actualmente, potrivit datelor recensământului populaŝiei efectuat în Rep.
Moldova în perioada 5-12 octombrie 2004, ŝara are 3.383.332 de locuitori (datele nu
includ municipiul Bender şi regiunea estică controlată de regimul separatist de la
Tiraspol). Religia musulmană este confesată de 1.667 de persoane (0,05% din numărul
total al populaŝiei ŝării), dintre care 1.075 bărbaŝi şi 592 femei; 339 de credincioşi
islamici sunt copii sub 15 ani. În localităŝi de tip urban locuiesc 1.353 de musulmani (cei
mai mulŝi sunt localizaŝi în capitala ŝării, oraşul Chişinău (995) şi în municipiul Bălŝi
(106)); în mediul rural, 314 persoane aparŝin acestui grup confesional. Politici
voluntariste ale conducerii ŝării în sfera construcŝiei identitare (sub aspect etnic,
lingvistic, religios), implicarea masivă a factorului ideologic în procesul efectuării
recensământului au făcut ca datele publicate să fie, de fapt, inutilizabile.
Conducerea comunităŝii islamice din Rep. Moldova susŝine că în ŝară se află
17.000-20.000 de musulmani. Dintre aceştia, 3.000-4.000 sunt moldoveni, iar ceilalŝi
sunt credincioşi musulmani stabiliŝi în ŝară provizoriu – ei au venit la studii, pentru a
desfăşura activităŝi economice, comerciale, culturale, diplomatice. Cei mai mulŝi
studenŝi sosiŝi din ŝări cu populaŝie majoritar musulmană (Arabia Saudită, Egipt,
ei juridic în plan internaŝional, scopurile şi obiectivele elitei conducătoare ale
momentului, fac imposibilă existenŝa unui model unic de industrializare. Raportul dintre
legile obiective ale industrializării şi aceste condiŝii concret istorice dau măsura exactă a
gradului de industrializare atins de o ŝară la un anumit moment al istoriei ei.
Dacă ultimul factor din acest binom este variabil, fiind practic ireductibil de la o
ŝară la alta, primul factor în schimb, având un caracter cvasi-obiectiv, îmbracă un
caracter de generalitate şi de stabilitate.
Acestea fiind datele obiective, vom încerca să evaluăm care era situaŝia României
în perioada 1866-1916, cum s-a desfăşurat concret procesul de industrializare în aceşti
50 de ani , ce ritm a avut şi ce direcŝii de înaintare a cunoscut.
Fireşte, dată fiind complexitatea acestei probleme, nu ne propunem decât să
relevăm câteva aspecte esenŝiale, ce vizează punerea în evidenŝă a unor indicatori
statistici în vederea constituirii unei reprezentări a dimensiunilor, structurii şi naturii
procesului de industrializare României moderne.
În atingerea acestor obiective, am utilizat datele furnizate de recensămintele şi
anchetele industriale efectuate în ŝara noastră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
începutul celui următor,dar într-o manieră critică. Am fost nevoiŝi să adoptăm această
metodă, deoarece toate aceste înregistrări statistice, cu excepŝia celei din 1901-1902,
erau complementare recensămintelor generale ale populaŝiei, conform viziunii
160
conservatoare, ce dădea prioritate absolută agriculturii în detrimentul elementului
industrial.
Într-un recensământ al stabilimentelor industriale din 1859-1860, erau înregistrate
12.867 „fabrici‖ ce utilizau un total de 28. 352 lucrători salariaŝi.1 Aceste cifre aparent
mari nu trebuie să ne înşele! Majoritatea întreprinderilor recenzate erau de fapt mici
ateliere, cu câŝiva lucrători, peste 90% din ele nedepăşind nivelul cooperaŝiei capitaliste
simple, sau poate nici măcar atât.
Predominarea forŝei motrice a factorilor naturali (apa, vântul, animalele)
cantonarea majorităŝii unităŝilor la sate (peste 4/5 din total ), caracterul sezonier al lor
(peste 73% din totalul stabilimentelor lucrau doar o parte a anului)2 toate aceste
elemente atestă caracterul manual al producŝiei. Folosirea maşinilor era foarte rară,
industria mecanizată fiind abia reprezentată printr-o serie de mori acŝionate cu vapori şi
câteva alte întreprinderi.
În consecinŝă, se pot socoti ca întreprinderi cu forŝă motrice mecanică a aburului
cele 33 mori acŝionate de vapori şi unele fabrici de postav şi cherestea , care nu depăşeau
45 de unităŝi.3
Toate aceste date succinte relevă faptul că producŝia de mărfuri simplă din cadrul
atelierelor mici, care folosesc membrii de familie şi uneori o calfă-două sau ucenici,
deŝine la mijlocul secolului al XIX- lea locul principal în organizarea industrială a
Principatelor4, iar populaŝia industrială a ŝării este în copleşitoarea ei majoritate o
populaŝie de tip artizanal.5
Cauzele cvasi-inexistenŝei industriei în economia Principatelor Unite în această
perioadă sunt multiple şi ele ŝin atât de factori interni cât şi externi: exploatarea otomană
îndelungată, ce a condus la o decapitalizare cronică a majorităŝii populaŝiei,
predominarea iobăgiei în agricultură până în anul 1864, fapt care a blocat eliberarea
forŝei de muncă disponibile pentru industrie, concurenŝa puternică a produselor străine,
lipsa unei forŝe de muncă calificată, cauzată de slaba dezvoltare a meseriilor şi de
inexistenŝa unui învăŝământ tehnic şi profesional.
1 Datele le-am preluat din lucrarea colectivă Din istoricul formării şi dezvoltării clasei muncitoare din
România -Pînă la primul război mondial, sub redacŝia lui N.N. Constantinescu, Editura Politică,
Bucureşti, 1959, p.87. 2 Ibidem, p.139
3 Victor Axenciuc , Evoluŝia economică a României. Cercetări statistico-istorice1859-1947 , vol.I
Industria. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p.13. 4 G.Zane , Industria din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Despre stadiile
premergătoare industriei mecanizate , Editura Academiei,R.S.R., 1970 , p.39. 5 Ibidem , p.40.
161
Deceniile cuprinse între Unirea Principatelor şi sfârşitul secolului al XIX-lea, sunt
de o importanŝă capitală pentru destinul industriei româneşti. În această perioadă are loc
practic instituŝionalizarea organismului economiei naŝionale, proces legat nemijlocit de
funcŝia economico-socială a tânărului stat român modern. Prin puterea legislativă,
judecătorească şi executivă cu care era învestit aparatul de stat, acesta reprezenta cea
mai puternică forŝă în sprijinul claselor dominante nu doar pe tărâm politic ci şi
economic. Aflat în faza incipientă de dezvoltare a capitalismului, cea mercantilistă,1
când tânăra burghezie este slabă, având nevoie vitală de sprijin, statul român, devenit
naŝional , centralist, unitar şi omogen, îşi asumă rolul de apărător şi promotor ale
intereselor generale ale societăŝii româneşti în ansamblul ei, identificate în fapt cu cele al
burgheziei autohtone aflată in status nascendi.
Deliberat şi programat, statul modern instituie toate condiŝiile politice, economice,
juridice şi sociale pentru promovarea acestei noi clase pe care practic o creează. Acest
vast program, care de fapt jalonează principalele etape de modernizare a societăŝii
româneşti, cuprinde câteva elemente esenŝiale:
1. Transformarea proprietăŝii de tip feudal în proprietate de tip privat, proces de
importanŝă excepŝională, operat prin legea rurală din 1864 şi statuat prin codul civil
din 1865 şi constituŝia din 1866.
2. Instituirea libertăŝii muncii, prin suprimarea obligaŝiilor feudale, în mediul rural în
1864 şi în mediul urban prin desfiinŝarea breslelor în 1873, ce permanentizau un
sistem perimat de îngrădiri. Prin aceste măsuri, forŝa de muncă devine liberă din
punct de vedere juridic, asigurându-se prima condiŝie a muncii salariate şi a formării
pieŝei muncii.
3. Crearea sistemului monetar naŝional pe bază de leu, în 1867 şi a sistemului de credit
capitalist în 1873, care înlocuieşte vechiul sistem ruinător al cametei.
4. Instituirea libertăŝii producŝiei de mărfuri şi a operaŝiilor comerciale bazate pe
dreptul privat absolut de proprietate asupra bunurilor materiale sau creanŝelor
acelora care le posedă şi manifestate în dreptul de a transmite în mod liber, pe baza
legilor schimbului, aceste bunuri, garantat prin codul civil dar mai ales prin codul
comercial în 1875.2
Pe baza acestei noi filosofii, care este una eminamente modernă şi capitalistă şi
care începea să creeze după 1866 un nou profil socio-economic societăŝii româneşti, s-a
1 Ştefan Zeletin , Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric , Humanitas, Bucureşti, 1991 , p.34.
2 Progresul economic în România 1877-1977 ,coordonator, prof.univ. Ioan V. Totu , Editura Politică ,
Bucureşti ,1977 p.158.
162
putut concepe ulterior câştigării independenŝei politice din 1878 şi un plan de
industrializare a ŝării, care să-i asigure noului stat liber şi independenŝa economică.
Numai că bătălia pentru cucerirea „Plevnei economice‖ s-a dovedit infinit mai
dificilă decât cea pentru cucerirea Plevnei militare. Principalul handicap pe care
trebuia să-l depăşească tânărul stat român era dependizarea tot mai îngrijorătoare a pieŝii
interne de produsele din import, consecinŝă directă a politicii de liber-schimb promovată
de România din 1862, şi dusă la apogeu prin încheierea convenŝiei comerciale cu
Austro-Ungaria în 1875.
Consecinŝa a fost că în 10 ani, producŝia de artizanat şi meseriile aproape că au
dispărut din România.1 În anul 1886 la expirarea convenŝiei, statul român, chiar să fi
vrut să ocrotească industria indigenă nu ar mai fi avut ce, pentru că nu mai era nimic de
ocrotit. Trebuia deci să se creeze o industrie naŝională nouă, dar sub forma marii
industrii, singura capabilă să satisfacă piaŝa internă tot mai extinsă , să facă faŝă
concurenŝei străine, şi să absoarbă în mod semnificativ excedentul de populaŝie din
mediul urban. Un puternic curent protecŝionist care se dezvoltă acum în elita
conducătoare, creează o atmosferă prielnică pentru demararea unei politici concertate de
încurajare a industriei.
Primul pas în acest sens este adoptarea unui nou tarif vamal în 1886, care are un
caracter clar protecŝionist. El privea aproape 600 de articole, iar taxele reprezentau în
medie 10-15% din valoarea mărfurilor. Apărând ramurile industriei uşoare şi alimentare,
tariful urmărea punerea în valoare a produselor agricole, animale şi forestiere.2 Al doilea
pas hotărâtor, este făcut în aprilie 1887, când a fost adoptată o lege denumită sugestiv :
„Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naŝionale‖. Prin această lege,
beneficiau de o serie de avantaje, acele întreprinderi care îndeplineau următoarele
condiŝii :
a) deŝineau un capital de cel puŝin 50.000 lei sau foloseau 25 de lucrători
b) introduceau în procesul de producŝie tehnici perfecŝionate şi foloseau personal
calificat
c) promovau lucrători români.
Avantajele oferite erau considerabile: 15 ani scutire de orice impozite, scutire de taxe
vamale la importul de materii prime care nu se găseau în ŝară ; prioritate la comenzile
statului. 3
1 G.Zane , op.cit. , pp.126-127.
2 Victor Axenciuc , Ioan Tiberian , Premise economice ale formării statului naŝional unitar romîn
,Editura Academiei, Bucureşti , 1979 ,p.236. 3 Ibidem ,
163
Cu măsurile din 1886-1887, burghezia industrială incipientă obŝinea o anumită
apărare faŝă de concurenŝa fabricatelor străine şi noi posibilităŝi de acumulare de capital
şi implicit de dezvoltare a afacerilor. Revelator în acest sens este faptul că dacă în anul
adoptării acestei legi, în România existau doar 48 de întreprinderi care satisfăceau
condiŝiile cerute de ea, în 1903 numărul lor crescuse la 217, ceea ce însemna o creştere
de 4,5 ori în 16 ani.1
Situaŝia dezvoltării industriale a României în urma acestor măsuri de încurajare a
reieşit foarte limpede în urma anchetei industriale din anii 1901-19022 care reprezintă
primul bilanŝ al procesului de industrializare efectuat după „recensământul
stabilimentelor industriale‖ din 1860.
Unităŝile industriale prelucrătoare recenzate, după forŝa motrice şi personal, sunt
clasificate pe 3 mari categorii :
industria mare şi mecanizată , care are cel mai mic număr de unităŝi
industria mică manuală , care este cea mai numeroasă şi cu cel mai mare
personal
industria specială
Trebuie menŝionat că normele anchetei sunt mai mici decât condiŝiile de admitere a
întreprinderilor la beneficiile legii de încurajare din 1887 : 10.000 lei capital (faŝă de
50.000 lei) şi 5 lucrători (faŝă de 25). Ultimele două criterii au făcut să se mai adauge pe
listă încă 123 unităŝi, fără instalaŝii de forŝă motrice. De asemenea, ancheta a înregistrat
la categoria industriei mari atât industria mecanizată (502 unităŝi cu forŝă motrice) cât şi
un număr de ateliere cu caracter manufacturier.3
Conform anchetei, erau 625 de întreprinderi din marea industrie prelucrătoare cu
un număr total de lucrători de 39.746. Din totalul de 625 de unităŝi industriale, 119
aveau câte 5 muncitori, iar 53 câte 12.
Din punct de vedere al concentrării muncitorilor situaŝia e următoarea:
a) întreprinderile cu până la 49 de muncitori – constituiau 70% din totalul
întreprinderilor mari şi deŝineau doar 24% din totalul muncitorilor
b) întreprinderile cu peste 50 de muncitori – constituiau 13% din totalul
întreprinderilor mari şi deŝineau 56% din totalul muncitorilor4 (16)
Foarte instructivă este repartiŝia pe ramuri a celor 625 de mari unităŝi :
30,6% în industria alimentară 1 G.Zane , op. cit. , p.143.
2 Victor Axenciuc , Evoluŝia… , p.88.
3 Ibidem , p.19, Gh. Iacob, Luminiŝa Iacob, Modernizare-europenism , vol.I,Ritmul şi strategia
modernizării, Editura Universităŝii Al. I. Cuza, Iaşi, 1995, p.87. 4 Din istoricul formării… , p.227.
164
16,8% în industria chimică
11,4% în industria lemnului
10,6% în industria textilă.
Aceasta indică o orientare a investiŝiilor preponderent în ramurile cu materii prime
abundente pe plan local şi cu posibilitate de desfacere pe piaŝa internă.1
Cu toate că în jurul anului 1900 începea să se contureze un potenŝial industrial
românesc, rezultatele procesului de industrializare, atât de târziu demarat, sunt încă
modeste. Dovada elocventă în acest sens o constituie faptul că la această dată numărul
muncitorilor salariaŝi ocupaŝi în industrie în România era de 4 ori mai mic decât numărul
muncitorilor cuprinşi în agricultură.2
În cadrul procesului de industrializare a ŝării se pot distinge două faze: prima este
cea pe care am analizat-o, a doua se întinde pe o durată încă şi mai scurtă decât prima,
numărând practic 10 ani. Ca şi în prima fază, procesul începe cu adoptarea unui nou tarif
vamal protecŝionist. Aprobat în 1904 şi intrat în vigoare în 1906, autorul acestuia,
ministrul agriculturii, industriei şi comerŝului, industriaşul Emil Costinescu, a ridicat
nivelul taxelor la 10-15% din valoarea mărfurilor importate. Totuşi taxele sunt
diversificate, funcŝie de interesele industriei româneşti: pentru maşinile, instalaŝiile ,
semifabricatele ce nu se găseau în ŝară, taxele erau reduse, ele fiind în schimb ridicate
pentru cele ce puteau fi fabricate de industria autohtonă.3
În februarie 1912 a fost votată o nouă lege pentru încurajarea industriei, care a extins
acordarea avantajelor şi asupra întreprinderilor mici, fiind încurajate cele care
valorificau bogăŝiile naturale ale ŝării.4
Care au fost consecinŝele în evoluŝia, structura şi caracterul industriei noastre a
acestei politici de încurajare? Dacă între 1886-1901 s-au înfiinŝat 389 întreprinderi
industriale şi aproximativ 100 au fost încurajate de stat, în perioada 1901-1915, s-au
înfiinŝat 524 iar în total 655 erau cuprinse în avantajele noii legi. În procente, ponderea
întreprinderilor mari încurajate creşte de la 35% la peste 72%.5
Dăm mai jos un tablou care oferă clasificarea industriei mari pe ramuri, după
structură şi indicatorii principali în 1915.6
1 V. Axenciuc , Evoluŝia… , p.19.
2 Din istoricul formării… , p.230.
3 V. Axenciuc ,I. Tiberian , op. cit., p.236.
4 V. Axenciuc, Evoluŝia economică… ,p.95.
5 V. Axenciuc , I.Tiberian , op. cit. ,p238.
6 V. Axenciuc , Evoluŝia economică… , p.95.
165
Ramura
Întreprinderi
Număr
Capital
fix
mil. lei
Forţă
motrice
c.p.
Personal
număr
Valoarea
producţiei
mil.lei
Ponderi
Întrepr. Personal
Total 851 361 126.666 60.937 585 100 100
Alimentară 224 108 41.926 11.013 214 26,3 18,1
Textilă 81 26 9.082 7.223 46 9,5 11,9
Prelucrarea
metalelor 86 31 9.670 8.902 42 10,1 14,6
Electrică 3 8 11.310 373 2 0,4 0,6
Hârtie 48 31 9.137 5.244 21 5,6 8,6
Chimică 90 64 11.891 4.060 156 10,6 6,7
Sticlă 8 4 467 1.348 4 0,9 2,2
Ceramică 9 4 1.048 1.166 3 1,1 1,9
Materiale
de
construcŝii
97 31 8.079 4.433 15 11,4 7,2
Prelucrarea
lemnului 171 76 21.596 15.151 57 20,1 24,9
Pielărie 34 8 2.460 2.024 25 4 3,3
Care ar fi concluziile în urma analizării acestor situaŝii statistice?
Producŝia industrială a României în 1915 avea următoarea structură:
49% - industria alimentară şi uşoară
29% - rafinarea petrolului (pentru export)
14% - materiale de construcŝie şi lemnărie pentru export
8% - industria metalurgică şi a energiei. 1
Această structură denotă un grad de prelucrare scăzut, şi o productivitate de 2-3
ori mai mică decât a ŝărilor din apus.
Deşi România a marcat un mers accelerat al forŝelor de producŝie, acestea nu au
revoluŝionat baza tehnico-materială de producŝie a ŝării, nici în întregime, nici în
ramurile de bază. Relaŝiile capitaliste, ca propulsor al noilor forŝe de producŝie, nu şi-au
manifestat aceste funcŝii decât parŝial şi incomplet până la primul război mondial. Nici
durata şi nici capacitatea proprie nu au fost suficiente pentru a depăşi o serie de piedici
1 Progresul economic… , p.167.
166
interne şi externe extrem de puternice. România continua să fie o ŝară a cărei economie
era încă preponderent agrară, de vreme ce , în 1910, valoarea întregii producŝii
industriale era doar 1/5 din valoarea producŝiei totale. În 1913, numărul total al
muncitorilor era de 263. 629, care reprezentau doar 3,6% din întreaga populaŝie a
României şi 6,5% din totalul populaŝiei active, ceea ce demonstrează slaba dezvoltare a
sectorului industrial.1
Dar trebuie totuşi reŝinut că majoritatea covârşitoare a acestui element
muncitoresc se găsea plasat în zona urbană şi acest lucru va avea importanŝa lui în
configurarea structurii sociale a oraşului în această perioadă.
Întrucât în analizarea gradului de industrializare, o importanŝă foarte mare o
prezintă valoarea capitalului fix şi a forŝei motrice dăm mai jos, spre exemplificare, un
tablou care prezintă evoluŝia industriei mari pe ramuri şi indicatori principali de la 1862-
63 până la 1912-19152
Anii Unităţi
număr
Capital fix
mil.lei
Forţa
motrice
C.P.
Personal
număr
Valoarea
producţiei
mil.lei
1862-63 12.867 --- - 41.119 -
1901-1902 625 247 45.212 39.746 232
1912-1915 851 361 126.666 40.937 584
Aceasta era situaŝia industriei mari, care, făcuse obiectul unei politici de
încurajare din partea statului, dar pentru a avea o imagine de ansamblu asupra
elementului industrial din România trebuie amintit şi celălalt versant : cel al industriei
mici şi al meseriilor.
În sistemul industrial al României, meseriile şi industria mică au jucat un rol
important ca bază de dezvoltare a industriei mecanizate. Dacă până în anul 1887 nu se
făcea deosebire între meşteşug, meserie şi industrie, după această dată, toate unităŝile
sub un capital fix de 50.000 lei sau 25 lucrători, constituiau domeniul industriilor mici.
Pentru perioada 1859-1901 nu avem date concludente asupra meseriilor, dat fiind
această lipsă de diferenŝiere terminologică menŝionată mai sus, şi care era ea însăşi
consecinŝa faptului că până la începutul secolului XX, problema muncitorimii a fost
1 Din istoricul formării … , p.230
2 V. Axenciuc ,Evoluŝia economică…, p.81.
167
tratată global, nefăcându-se distincŝie între muncitorii salariaŝi din fabrici şi meseriaşii
particulari.
Problema meseriaşilor a apărut atât datorită sporirii numărului lor, cât mai ales,
datorită situaŝiei lor delicate faŝă de industria mecanizată în expansiune care , prin
concurenŝa acerbă, producea efecte negative asupra statutului lor socio-profesional .
Dovada că acest sector devine tot mai numeros, o reprezintă faptul că tocmai acum la
început de secol se încearcă legiferarea lui şi începe să facă obiectul mai multor anchete
ministeriale.
Vom încerca să surprindem câteva aspecte privind acest sector care au legătură cu
subiectul nostru folosindu-ne de o anchetă privitoare la meseriaşi, efectuată de
Ministerul Industriei şi Comerŝului, în anul 1908.1
La 1 aprilie 1908 numărul total al meseriaşilor înscrişi în corporaŝii era de
127.841. Din acest total, 41.260 (32,27%) erau maeştri-patroni, 6.189 (4,84%) erau
maeştri-conducători, 64.o23 (50,08%) erau lucrători iar 16.369 (12,81%) ucenici.2
În accepŝiunea epocii, maeştri-patroni, erau cei care posedau un brevet de maestru
şi puteau întrebuinŝa în meseria lor elevi sau lucrători; maeştrii-conducători erau cei care
posedau un brevet dar nu aveau atelierul lor propriu , conducând atelierele patronilor;
lucrătorii sunt cei care posedau un carnet şi se angajau la patroni , iar ucenicii erau elevii
care intră cu sau fără plată la un patron pentru a învăŝa o meserie.3
Din numărul total al meseriaşilor înscrişi în corporaŝii, 106.501 (83,31%)
domiciliau în comunele urbane şi doar 21.340 (16,65%) se situau în comunele rurale.4
Acest aspect este foarte important pentru analiza noastră întrucât ne oferă o imagine
despre ponderea importantă deŝinută de acest segment profesional în structura socială a
oraşului românesc din această perioadă. Coroborat cu elementul muncitoresc din
industria mare şi el localizat preponderent tot în oraşe , reiese faptul că populaŝia
ocupată în industria mare şi mică constituia un segment important în structura socio-
profesională în lumea urbană.
B. Birocratizarea.
Al doilea vector al modernizării societăŝii româneşti, cu un impact considerabil
asupra profilului structurii sociale urbane, l-a constituit birocratizarea. În comparaŝie cu
industrializarea, analizarea acestui fenomen este mai dificilă, măcar pentru motivul că
în acest domeniu informaŝiile statistice sunt chiar mai sărace decât în primul caz.
1 Ancheta cu privire la meseriaşi şi la aplicarea legii pentru organizarea meseriilor. Partea I ,
Bucureşti , 1908. 2 Ibidem , p.IV.
3 Ibidem , pVI-VII.
4 Ibidem , p.VIII.
168
În plus, ne lipsesc datele de comparaŝie între numărul funcŝionarilor publici
existenŝi în România la începutul perioadei care ne interesează cu cei existenŝi în
preajma izbucnirii primului război mondial.
Prima anchetă care a avut ca obiect de analiză această categorie socială a avut loc
abia la începutul secolului XX, rezultatele ei fiind publicate în 1903.1 Statistica a avut în
vedere doar doi indicatori: numărul funcŝionarilor şi salariile lor. Salariile au fost
împărŝite în 13 clase, ierarhizate în ordine crescătoare, începând cu salariile lunare cele
mai mici de până la 49 lei inclusiv, şi terminând cu salariile cele mai mari, de la 1000
de lei în sus.
La începutul secolului, numărul total al personalului aflat în serviciul
administraŝiei publice din România era de 102. 560 , împărŝit în felul următor:
1. Personalul ministerelor – 29. 684 persoane;
2. Personalul administraŝiunilor de stat , precum: Administraŝia Căilor Ferate, Casa de
Depuneri, Casa Şcoalelor, Casa Bisericii, etc. -31.897 persoane;
3. Personalul judeŝelor şi comunelor urbane şi rurale - 40.979 persoane.2
Situaŝia pe ministere era următoare: Ministerul finanŝelor - 5179 angajaŝi;
Ministerul de Război – 3827; Ministerul Cultelor şi Instrucŝiunii Publice – 8458;
Ministerul agriculturii, industriei, comerŝului şi domeniilor -3182; Ministerul de Interne
– 5704; Ministerul justiŝiei – 2282; Ministerul Lucrărilor Publice – 743; Ministerul de
Externe – 219.3
În privinŝa personalului administraŝiunilor de stat, situaŝia era următoarea:
a. Administraŝia C.F.R. – 19.765 angajaŝi;
b. Casa Bisericii – 11.4634
În fine, în administraŝia locală, care cuprindea angajaŝii de la judeŝe, comune
urbane şi rurale, situaŝia se prezenta astfel:
a. Personalul de la toate judeŝele : 4851 angajaŝi;
b. Personalul comunelor urbane reşedinŝă de judeŝ : 13.360 angajaŝi
c. Personalul comunelor urbane nereşedinŝă de judeŝ : 1591 angajaŝi;
d. Personalul comunelor rurale : 21.177 angajaŝi.5
1 Ministerul Finanŝelor , Statistica funcŝionarilor publici şi a pensionarilor din România pe anul 1902-
1903 , Bucuresci, Imprimeria Statului , 1903. 2 Ibidem , p.III.
3 Ibidem , pp.V-X.
4 Ibidem , p.XI , Întrucât restul autorităŝilor din cadrul acestor administraŝii au un personal
nesemnificativ nu le-am mai menŝionat .
45 Ibidem , pp.XII-XIV.
169
Se observă din această statistică faptul că cei mai mulŝi funcŝionari publici se
regăseau în sectorul administraŝiei locale judeŝene şi comunale, situaŝie explicabilă prin
atribuŝiile tot mai numeroase şi diversificate pe care şi le asumă în această perioadă
conducerea oraşelor, şi care necesita un personal tot mai numeros.
Pentru a avea o imagine a intensificării procesului de birocratizare a aparatului
administrativ, în lipsa unei situaŝii statistice de acest fel la nivelul întregii ŝări, vom lua
ca studiu de caz situaŝia oraşului Piatra Neamŝ, un oraş tipic din România antebelică, de
dimensiuni medii, care a cunoscut în această perioadă o dezvoltare economică
ascendentă şi care în anul 1916 număra o populaŝie de 20.000 de locuitori.
În acest sens vom proceda la o analiză comparativă între numărul de angajaŝi ai
primăriei oraşului Piatra Neamŝ în anul 1874 cu numărul existent în anul 1914.
În anul 1874, primăria avea 15 angajaŝi permanenŝi în următoarea schemă: 1
Mołdawia w powiedeńskiej polityce Jana III Sobieskiego (1684-1691)
Marcin Markowicz
Geneza wypraw mołdawskich Sobieskiego.
Opromieniony sukcesem wiedeńskim oraz kampanią naddunajską 1683 r. Jan III
Sobieski musiał odpowiedzieć sobie wkrótce na pytanie, jak wykorzystać te zwycięstwa
w dalszej polityce. Ambicje króla w wojnie z Turcją sięgały znacznie dalej niż tylko
kwestii odzyskania utraconych w 1672 r. Podola i prawobrzeżnej Ukrainy. Rozważał on
178
możliwość podporządkowania Rzeczpospolitej księstw naddunajskich, czyli Mołdawii i
Wołoszczyzny, a nawet Siedmiogrodu i Węgier. Osią polityczną tych planów
niezaprzeczalnie stała się polityka dynastyczna, w ramach której Jan III dążył do
zapewnienia sukcesji na tronie polskim swojemu najstarszemu synowi, królewiczowi
Jakubowi1. Osadzenie młodego Sobieskiego na tronie któregoś z wyżej wymienionych
państw, zwłaszcza po załamaniu się polityki bałtyckiej króla, z pewnością wzmocniłoby
pozycję królewicza w przyszłej rywalizacji o władzę w Rzeczpospolitej. Pierwszeństwo
miała tu Mołdawia, która sąsiadowała z Rzeczpospolitą i była Sobieskiemu znacznie
bliższa niż Hospodarstwo Wołoskie. Poza tym zdobycie Mołdawii traktowane było
przez króla nie tylko w kategoriach polityki dynastycznej, ale miało również wzmocnić
pozycję monarchy w Rzeczpospolitej. Sobieski chciał być zapamiętany nie tylko jako
obrońca chrześcijaństwa i Salwator Wiednia, ale również jako zwycięski wódz, który po
raz kolejny pogromił Turków i odebrał im znaczną część terytoriów2.
W tym miejscu należy podkreślić, że działania Jana III nie były powodowane
tylko planami dynastycznymi, czy osobistymi ambicjami monarchy. Król miał
świadomość, że wiktoria wiedeńska nie przyniosła całkowitego załamania sił
militarnych Imperium Osmańskiego. Zdawał też sobie sprawę, że tylko we współpracy z
cesarzem Leopoldem I Habsburgiem ma realne szanse na zwycięskie kontynuowanie
działań wojennych przeciwko Turcji i doprowadzenie do ostatecznego wyparcia jej
wpływów z Europy. Podobne zdanie w tej sprawie prezentował dwór wiedeński oraz
Stolica Apostolska. Papież Innocenty XI zamierzał stworzyć nawet wielką koalicję
państw chrześcijańskich, które przeciwstawiłyby się potędze Imperium Osmańskiego.
Niestety natrafił tu na poważny opór ze strony Francji, której władca Ludwik XIV, jako
zaciekły wróg Habsburgów nie zamierzał przystąpić do antytureckiego sojuszu3.
Ostatecznie wynikiem prób stworzenia chrześcijańskiej koalicji było zawarcie 5 marca
1684 r. w Linzu, pod patronatem papieża, zaczepno – odpornego przymierza
Rzeczpospolitej, cesarza i Wenecji, którego ostrze skierowane zostało przeciwko
Turcji4. Powstała w efekcie tego porozumienia koalicja zyskała miano Ligi Świętej, a
1 Z. Wójcik, Jan Sobieski 1629-1696, Warszawa 1994, s. 355; M. Jačov, Europa i Osmanie w okresie
Lig Świętych, Kraków 2003, s. 99. 2 Joannis III Considerationes super imminente campania, quam super felicem faustamque velint, [w:]
Cz. Chowaniec, Wyprawa Sobieskiego do Mołdawii w 1686 r., Warszawa 1932, s. 119–123; Otto Forst
de Battaglia, Jan Sobieski, król Polski, Warszawa 1983, s. 263. 3 Z. Wójcik, op. cit., s.353.
4 Tamże, s. 354; M. Jačov, op. cit., s. 100; W. Konopczyński, Dzieje Polski nowożytnej, Warszawa
1996, s.478; W. Wasilewski, Wyprawa bukowińska Stanisława Jabłonowskiego w 1685 roku,
Warszawa2002, s. 36.
179
sam Sobieski miał się o niej wypowiedzieć, że „póki istnieją Polska, Germania i Italia,
Turek nie zazna już nigdy pokoju‖1.
Nowy układ antyturecki przewidywał wspólną walkę aliantów, aż do pokonania
Osmanów i odzyskania wszystkich ziem utraconych na rzecz Turcji przez sygnatariuszy
traktatu z Linzu. Rzeczpospolita miała odzyskać Podole z Kamieńcem oraz
prawobrzeżną Ukrainę. W dalszej jego części przewidywano możliwość łączenia
wspólnych sił i aktualizowania planu działań zbrojnych stosownie do okoliczności
wojennych. Żadna ze stron nie miała też zawierać separatystycznego pokoju z sułtanem.
Wzywano również inne państwa chrześcijańskie, przede wszystkim Rosję, do
przyłączenia się do Ligi Świętej2.
Mimo, iż sojuszników z Ligi łączył wspólny cel, jakim było pokonanie Osmanów,
to już ekspansjonistyczne zamiary wyraźnie ich kłóciły. Cesarz dążył do objęcia swoimi
wpływami terenów całych Węgier wraz z Siedmiogrodem oraz księstw naddunajskich,
co motywował historycznymi prawami Austrii. W tak szeroko zakrojonych planach
wschodnich spotkał jednak opór Sobieskiego, który w dużej mierze pod wpływem
nuncjusza Pallaviciniego porzucił myśl dotyczącą możliwości opanowania Węgier i
Siedmiogrodu, ale nie zamierzał ustąpić w sprawie Mołdawii i Wołoszczyzny. Licząc na
zhołdowanie tych księstw król Polski widział tutaj możliwość zahamowania ekspansji
nie tylko tureckiej, ale również habsburskiej w tym rejonie i stworzenie korzystnego dla
Rzeczpospolitej układu politycznego w Europie Środkowej. Poza tym celem działania
na kierunku naddunajskim było także zapewnienie Rzeczpospolitej dostępu do Morza
Czarnego, co również miało w jakimś stopniu powetować utraconą szansę rozszerzenia
dostępu do Bałtyku oraz stanowić swoistą rekompensatę za ziemie utracone na
wschodzie na rzecz Rosji. W planach królewskich przejęcie Mołdawii mogło
doprowadzić do utworzenia z niej swoistego bufora, który oddzielając Chanat Krymski
od Turcji przyspieszyłby upadek tej ostatniej3.
Wpływ na powiedeński kierunek polityki Sobieskiego miała także sytuacja
militarna pod koniec roku1683 na terenach Podola i Ukrainy. Na wieść o triumfie pod
Wiedniem na Podolu zaczęły wzrastać nastroje propolskie. Obawiając się szerszych
antytureckich działań ze strony miejscowej ludności pasza kamieniecki koncentrował
siły w większych twierdzach z Kamieńcem Podolskim na czele. Stworzyło to szansę
1 W. Konopczyński, Polska a Turcja 1683-1792, Warszawa 1936, s. 9.
2 Artykuły przymierza między cesarzem, Polską i Wenecją zawartego w roku 1684, [w:] Relacye
nuncyuszów apostolskich i innych osób o Polsce od roku 1548 do 1690, t. II, wyd. E. Rykaczewski,
Berlin – Poznań 1864, s. 435-436; por. Liga Święta roku 1684, [w:] M. Jačov, op. cit., s. 196-201. 3 Z. Wójcik, op. cit., s. 355-356 i 367; W. Wasilewski, op. cit., s.42; Otto Forst de Battaglia, op. cit., s.
268 i 270.
180
polskim oddziałom na podjęcie tzw. kampanii rusko – mołdawskiej. Wojska dowodzone
przez kasztelana krakowskiego Andrzeja Potockiego przy współpracy z Kozakami
opanowały m. in. Czortków, Husiatyń czy Jagielnicę. Sam Potocki oblegał nawet
Jazłowiec, ale musiał się spod niego wycofać wobec groźby tatarskiego ataku1.
W tym też czasie propolsko nastawiony hetman kozacki Stefan Kunicki porzucił
zależność od tureckich okupantów i opanował Niemirów, który uznał za „stolicę‖
niezależnej od Turków Ukrainy. Następnie próbował bez powodzenia zdobyć lepiej
umocnione Bar i Międzybórz, a skoro mu się to nie udało wraz z wojskiem skierował się
ku Mołdawii. Po drodze opanował Mohylew i Jampol oraz inne miasteczka aż do
Soroki, a na początku listopada przekroczył Dniestr i wkroczył na terytorium księstwa
naddunajskiego. Tam po drobnych sukcesach, jakimi było zwycięstwo nad ordami
budziacką i białogrodzką pod Kickanami oraz spustoszenie kilkunastu osad tatarskich,
został otoczony pod wsią Tobak przez przeważające siły tatarskie. Udało mu się jednak
wymknąć się z pułapki i wycofać w kierunku Jass, ale wkrótce został zamordowany
przez swoich podwładnych, gdyż prawdopodobnie nie był w stanie spełnić ich żądań
finansowych2.
Kampania schyłku 1683 r. mimo, iż nie przyniosła sukcesu na terenie Mołdawii
nie zakończyła się całkowitym fiaskiem. Turcy utracili kontrolę nad znaczną częścią
okupowanej Ukrainy, a także niektóre punkty obronne na Podolu. Niestety w ich ręku
pozostał nadal Kamieniec oraz Żwaniec, Bar, Jazłowiec i Międzybórz co pozwalało im
jeszcze na utrzymanie władzy na tym terenie.
Sobieski również nie zniechęcił się do polityki naddunajskiej, lecz teraz zaczął
snuć plany zakrojonych na znacznie szerszą skalę działań militarnych. Powoli dążenia
do podporządkowania Mołdawii i Wołoszczyzny przez Rzeczpospolitą stawały się
„celem jego dalszego życia‖.
Wielkie nadzieje i pierwsze niepowodzenie.
Wiosną 1684 r. planach królewskich zaczęła się w rodzić koncepcja wyprawy
mołdawskiej. W odpowiedzi na cesarską propozycję koncentracji sił chrześcijańskich na
Węgrzech w celu odbijania z rąk tureckich kolejnych twierdz, Sobieski przedstawił
własną wizję samodzielnych działań wojsk Rzeczypospolitej w ramach Ligi Świętej.
Ambitny plan króla zakładał wejście wojsk polskich do Mołdawii, opanowanie tego
księstwa i następnie posuwanie się doliną Prutu w kierunku ujścia Dunaju. Gdyby tam
udało się opanować Białogród czy Kilię oraz inne miejsca umocnione to nie tylko
1 W. Wasilewski, Wyprawy mołdawskie Sobieskiego, „Mówią Wieki‖ 09/2003, s. 36-37.
2 M. Wagner, Stefan Kunicki, [w:] Hetmani zaporoscy w służbie króla i Rzeczypospolitej, pod. red. P.
Krolla, M. Nagielskiego, M. Wagnera, Zabrze 2010, s. 391-393.
181
odcięty od Turcji zostałby Chanat Krymski, ale również pozostające jeszcze na Podolu i
Ukrainie wrogie garnizony twierdz. W myśli wojennej Jana III takie działania miały
doprowadzić nie tylko do odzyskania Podola bez konieczności oblegania twierdz z
Kamieńcem na czele, ale również przyczyniłyby się do realizacji planów dynastycznych
polskiego monarchy. Sobieski zakładał, że w tym czasie także Austriacy będą odnosić
sukcesy na froncie węgierskim, co wkrótce doprowadzi do spotkania sojuszniczych
armii nad Dunajem i dalszego współdziałania w celu całkowitego wyparcia Osmanów z
Europy1. Najistotniejszą cechą planu Jana III była rezygnacja ze zdobywania Kamieńca
Podolskiego i przerzucenie wojsk od razu na mołdawską stronę Dniestru. Jak się później
okazało ta królewska wizja miała zaważyć na wojennej polityce Rzeczpospolitej do
1686 r., a swoje odbicie znalazła także w wyprawie 1691 r.
Po długotrwałych przygotowaniach i koncentracji armii przez hetmanów
koronnych Stanisława Jabłonowskiego i Andrzeja Potockiego oraz hetmana wielkiego
litewskiego Kazimierza Jana Sapiehę w połowie sierpnia 1684 r. rozpoczęto marsz w
kierunku Buczacza i Jazłowca. Siły królewskie liczyły wówczas około 17-20 tysięcy
żołnierzy wraz z 50-60 działami2. Na przeglądzie z 21 sierpnia wojska Rzeczpospolitej
swoim wyglądem zachwyciły przedstawicieli państw sprzymierzonych do tego stopnia,
że poseł wenecki w Polsce Antonio Morosini życzył publicznie królowi zdobycia i
przyłączenia do Rzeczpospolitej Bizancjum3.
Co prawda działania zbrojne dopiero się zaczynały i trudno było z góry
przewidzieć ich następstwa, ale plany królewskie w ogóle nie uwzględniały parcia aż
nad Bosfor. Jednak, mimo, iż sama droga do Konstantynopola była jeszcze niezwykle
daleka, to już na początku wyprawy udało się odnieść pierwszy sukces. 24 sierpnia po
dwudniowym oblężeniu zdobyto Jazłowiec4, co komplikowało nieco sytuację
kamienieckiej załogi, ale nie oznaczało, że ta potężna twierdza sama szybko podda się
Polakom. Sobieski nie chciał tracić czasu na długotrwałe oblężenie leżącej nad
Smotryczem fortecy i naciskał na jak najszybsze wkroczenie wojsk do Mołdawii.
W końcu sierpnia opanowano Żwaniec co otwierało polskiej armii możliwość
bezpiecznego przeprawienia się przez Dniestr. W celu umocnienia przeprawy obsadzono
załogami zamki w Żwańcu i Chocimiu oraz przystąpiono do budowy mostu. Niestety
ulewne deszcze, a co za tym idzie przybór wód w Dniestrze nie pozwalały na
1 Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 269; M. Wagner, Stanisław Jabłonowski, kasztelan krakowski,
hetman wielki koronny, Warszawa 2000, s. 96; W. Wasilewski, Wyprawy mołdawskie…, s. 37. 2 M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 98; por. Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 272.
3 W. Konopczyński, Dzieje…, s. 480.
4 Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 272.
182
dokończenie budowy przeprawy i zapewne skuteczniej niż mógł to zrobić przeciwnik
powstrzymywały siły królewskie po polskiej stronie rzeki.
Pogodowe problemy wymusiły zwołanie 29 września rady wojennej, w trakcie
której hetman Jabłonowski oraz podkanclerzy koronny Jan Gniński nakłaniali króla do
porzucenia planów mołdawskich i skupienia sił na odzyskaniu Kamieńca. Motywowali
to nie tylko niesprzyjającymi okolicznościami pogodowymi, ale również względami
militarnymi, czyli znaczeniem kamienieckiej twierdzy w regionie oraz politycznymi,
wskazując, że najważniejszym celem wojny z Turcją jest odzyskanie Podola1. Król parł
jednak do tego by „ścisnąwszy tylko Kamieniec wynieść armie w kraj nieprzyjacielski
za Dniestr, podać rękę Wołochom i Multanom, posieść Dunaj, odżywić wojska na
Budziaku, Tehinię (…) i inne miejsca kraju tamtego uczynić prawnie należącymi do
Rzeczpospolitej‖2. Ostatecznie zdecydowano się na wykonanie pozorowanych działań
pod Kamieńcem, a następnie przeprawienie się przez Dniestr pod Gródkiem. Dzięki
temu miano nie tylko zmylić Tatarów, operujących w pobliżu planowanych przepraw,
ale również pozyskać do dalszej współpracy Mołdawian, Wołochów, a nawet
Siedmiogrodzian3. Wykonując zatem przyjęty plan wojska pomaszerowały na północ,
przeprawiły się przez Smotrycz i znalazły się w okolicy wsi Paniowce. Tam na początku
października doszło do krwawych, ale zwycięskich starć z Tatarami, przez co marsz w
stronę Dniestru znów się opóźnił. Zagrożenie ze strony ordy oraz coraz mocniejsze
jesienne deszcze uświadomiły wreszcie królowi, że w tym roku przeprawa przez Dniestr
i wejście do Mołdawii są niemożliwe. W związku z tym Jan III zarządził odwrót na leża
zimowe. Był to ostateczny koniec wyprawy mołdawskiej 1684 r., a król musiał
przełknąć gorycz pierwszej porażki w swoich zakrojonych na szeroką skalę planach.
Wyprawa, w której armia polska miała dotrzeć aż nad Dunaj zakończyła się nad
wezbranymi wodami Dniestru. Nie była ona jednak całkowicie zmarnowana. Trzeba
pamiętać, że rozpoczęła się bardzo późno, bo dopiero w sierpniu i trwała tylko do końca
października. W tym czasie udało się jednak zająć niezdobyte w roku poprzednim zamki
w Jazłowcu i Żwańcu. Miało to oczywiście znaczenie dla dalszych planów
mołdawskich. Żwaniec był ważnym punktem osłaniającym w przyszłości polską
przeprawę przez Dniestr od strony Kamieńca, natomiast Jazłowiec dawał możliwość
prowadzenie działań przeciwko załodze twierdzy kamienieckiej. W ocenie niektórych
historyków były to znikome rezultaty wyprawy, której towarzyszyły wielkie nadzieje.
1 Por. List xiędza Stanisława Woyeńskiego, bp. kamienieckiego do Jana Karola Matesilani, rezydenta
polskiego na dworze papieskim (...), 6. XI. 1684, [w:] Relacye..., op. cit., s. 445. 2 Cyt. za: Z. Wójcik, op. cit., s. 359.
3 Senatus Consiliom, die 29 Sept. AD 1684, BN BOZ 1188, s. 1 i n.
183
Oceniając jednak realne możliwości ówczesnego wojska Rzeczpospolitej i dokładając
do tego spory w dowództwie dotyczące kwestii Kamieńca, jak i czas trwania wyprawy
1684 r., można ją jedynie potraktować jako przygotowanie gruntu pod kolejne działania
z lat 1685-1686.
Wyprawa bukowińska 1685 r.
Niepowodzenie kampanii roku 1684 zmusiło Jana III Sobieskiego do
uwzględnienia w planie kontynuowania wojny większego współdziałania sojuszniczych
armii Ligi Świętej. Już w grudniu 1684 r. przedstawił on zamiar przeprowadzenia
bardzo odważnej operacji, w ramach której należało porzucić plan żmudnego oblegania,
a tym samym dość powolnego zdobywania twierdz na Węgrzech i przerzucić wojska
polskie oraz austriackie, jak najdalej nad Dunaj, by wedrzeć się głęboko w terytorium
Imperium Osmańskiego1. Niestety propozycje te napotkały opór ze strony cesarza i
przed rozpoczęciem wyprawy, po długich międzynarodowych konsultacjach zostały
poważnie zredukowane. Wobec braku możliwości, a raczej chęci ze strony habsburskiej
do połączenia sił sprzymierzonych na Węgrzech, a jednocześnie nie wierząc w wielkie
możliwości militarne zbyt słabych sił polskich, monarcha ograniczył plan działań na rok
1685, do kolejnej próby opanowania Mołdawii2. Rozczarowany postawą sojuszników
oraz wyczerpany problemami zdrowotnymi Jan III zrezygnował z osobistego
dowodzenia i przekazał je w ręce hetmana wielkiego koronnego Stanisława
Jabłonowskiego. Trzeba jednak zasygnalizować, że różnice w pojmowaniu celów i
metod prowadzenia wojny, jakie wyraźnie zaczęły się rysować w 1685 r. między
Sobieskim a dowódcami wojsk cesarskich, nie wypływały z chęci sabotowania przez
dwór wiedeński sojusznika. Były one wynikiem pewnej tradycji wojennej, która
zakładała działanie sił cesarskich w oparciu o system stałych baz zaopatrzeniowych.
Śmiałe, wykraczające poza zachodnie schematy prowadzenia wojny królewskie plany
kampanii 1685 r. zapewne zaniepokoiły nieco stronę habsburską, która zainteresowana
nabytkami na Węgrzech mogła obawiać się, że głębokie wtargnięcie na terytorium
osmańskie doprowadzi do realizacji naddunajskich ambicji władcy Rzeczpospolitej, a
dla cesarstwa nie przyniesie wymiernych korzyści.
Mimo problemów związanych z redukcją królewskich planów militarnych oraz
skromnych sił zatwierdzonych przez sejm na wyprawę mobilizacja wojska przebiegała
sprawnie. Na przełomie lipca i sierpnia skoncentrowana w okolicy Glinian armia
wyruszyła w kierunku Dniestru. Jabłonowski pod swoim dowództwem wiódł około 16-
18 tys. żołnierzy, z czego 12 tys. wojsk koronnych, 2-3 tys. Litwinów z hetmanem
1 Joannis III Considerationes super imminente campania…, s. 119-121.
2 W. Wasilewski, Wyprawa bukowińska…, s. 73-74; por. Cz. Chowaniec, op. cit, s. 11-13.
184
polnym litewskim Józefem Bogusławem Słuszką oraz ok. 2-3 tys. Kozaków pułkownika
Semena Palija1. Plany przewidywały wkroczenie wojsk Rzeczpospolitej do Mołdawii,
dojście do Jass i zmuszenie hospodara Konstantego Cantemira do jasnego opowiedzenia
się po jednej ze stron konfliktu2. Natomiast same działania Jabłonowskiego w
pierwszym okresie wyprawy determinowane były napływającymi z Mołdawii
informacjami o ruchach wojsk przeciwnika. Na wieść o koncentracji ok. 15 tys. wojsk
tureckich Solimana paszy pod Cecorą, które zapewne miały dostarczyć zaopatrzenie do
Kamieńca oraz obecności Tatarów na terenie Mołdawii, hetman wielki nakazał
przekroczenie Dniestru i wejście na Pokucie. Stąd wojska Rzeczpospolitej dotarły do
Śniatynia i w jego pobliżu przekroczyły granicę z mołdawską Bukowiną. Dalej siły
polskie poprzez bukowińskie lasy kierowały się ku wsi Bojan3.
W tym czasie tureckie dowództwo podjęło decyzję o zmianie planów militarnych
i zamiast kierować się ku Kamieńcowi zwrócono się w stronę nadchodzącego od
zachodu nieprzyjaciela. Do starcia doszło w pobliżu wsi Bojan. 1 października liczące
łącznie ok. 25-30 tys. żołnierzy siły turecko – tatarskie zaatakowały polskie jednostki,
ale mimo ich liczebnej przewagi bitwa pozostała nierozstrzygnięta. Duża w tym zasługa
samego hetmana wielkiego, który w najważniejszych momentach walki podejmował
odważne i jak się okazało słuszne decyzje4.
Następne dni pod Bojanem nie przyniosły już walk w otwartym polu, gdyż siły
polskie przeszły do działań obronnych w umocnieniach ziemnych. Te walki również nie
trwały długo. Wobec obawy przed całkowitym okrążeniem wojska i wzięcia polskiego
obozu głodem hetman wydał jedyny słuszny w tej sytuacji rozkaz odwrotu przez
bukowińskie lasy. Bitwa pod Bojanem była największą bitwą nie tylko w czasie
wyprawy 1685 r., ale także całych zmagań z Turkami w okresie powiedeńskim5.
Rozpoczęty w nocy z 9 na 10 października odwrót nie przebiegał w spokojny
sposób. Przeciwnik próbował zahamować marsz polskich wojsk atakując zarówno od
czoła, jak i z tyłu. Rozciągnięte siły Jabłonowskiego cało wyszły z lasów Bukowiny już
11 października. Jest to zasługą m.in. generała artylerii koronnej Marcina Kątskiego,
który dowodząc polską ariergardą sprawnie osłaniał wycofujące się siły główne6.
1 W. Wasilewski, Wyprawy mołdawskie…, s. 38; M. Wagner, Semen Palij, [w:] Hetmani zaporoscy…,
s. 407. 2 F. Dupont, Pamiętniki do historii życia i czynów Jana III Sobieskiego króla Polski, wyd. J. Janicki,
Warszawa 1885, s. 177. 3 M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s.101; W. Wasilewski, Wyprawa bukowińska…, s. 112-117.
4 W. Wasilewski, Wyprawa bukowińska…, s. 122-132.
5 Tenże, Wyprawy mołdawskie…, s.39; M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 104.
6 S. W. Jabłonowski, Pamiętne uprowadzenie woyska z cieśni Bukowinskiej Jaśnie Wielmożnego JMCI
Pana Stanisława Jabłonowskiego Woiewody y Generała ziem Ruskich etc… w roku pańskim
185
Opuściwszy leśny teren polska armia dotarła do umocnień tzw. Wału Trajana w
pobliżu wsi Zuczka. Tam, jeszcze 11 października doszło do starcia z nieprzyjacielem.
Było ono dość krwawe i obie strony poniosły spore starty. Po tej bitwie armia
Jabłonowskiego skierowała się ku polskiej granicy i nieniepokojona przez przeciwnika
powróciła do kraju1. Co prawda na wieść o ciężkim położeniu polskiego wojska na
Bukowinie król wraz z hetmanem Potockim zorganizowali wsparcie, które miało
ułatwić Jabłonowskiemu przekroczenie Prutu, ale wobec odejścia od sił polskich
nieprzyjaciela, ta swoista odsiecz nie była konieczna.
Kolejna wyprawa mołdawska nie przyniosła spodziewanych rezultatów. Nie
zmienił się zatem układ sił na polsko – tureckim froncie wojny. Należy jednak
podkreślić, iż wyprawa bukowińska mogła zakończyć się znacznie gorzej. Strona polska
decyzją o wkroczeniu jej sił na teren Mołdawii nie zaskoczyła skoncentrowanych tam
wojsk turecko – tatarskich, które sprawnie i szybko przeszły do działań zaczepnych
wobec wychodzącego z lasów Bukowiny przeciwnika. Gdyby nie dobre dowodzenie
hetmana Jabłonowskiego, podejmowanie przez niego właściwych decyzji oraz sprawne
wykonywanie jego rozkazów przez oficerów i żołnierzy, wysłane do Mołdawii siły
Rzeczpospolitej mogłyby na zawsze pozostać w bukowińskich lasach. Właśnie za tak
zdecydowaną postawę i wyprowadzenie wojsk z „cieśni bukowińskich‖ podziękował
później hetmanowi król Sobieski, który nie rezygnował jeszcze ze swoich koncepcji
wobec księstw naddunajskich. Nie zniechęcały go nawet, dokonywane przez
sojuszników z Ligi Świętej oceny możliwości militarnych Rzeczypospolitej. A te po
kolejnych niepowodzeniach polityki mołdawskiej były coraz mniej optymistyczne. Nie
doceniano w nich jednak faktu, iż wyprawa bukowińska wymusiła na sułtanie
rezygnację z udziału ok. 20 tys. Tatarów na węgierskim teatrze wojennym, gdyż
zaangażowani zostali oni do działań przeciwko Polakom.
Królewska wyprawa na Mołdawię 1686 r.
Po fiasku wyprawy bukowińskiej hetmana Jabłonowskiego Jan Sobieski wrócił na
krótko do myśli o współdziałaniu sił zbrojnych Ligi oraz możliwym połączeniu wojsk
polskich i cesarskich. Jednak, gdy szeroko zakrojone plany królewskie zostały kolejny
raz odrzucone w Wiedniu, polski władca ograniczył się ponownie do możliwości działań
w księstwach naddunajskich. Rzeczpospolitej i samemu Janowi III szczególnie zależało
na spektakularnym sukcesie militarnym w 1686 r., gdyż nad krajem wisiała konieczność
praeclare gestorum woyska J.K.M. y Rzeczypospolitey w czteroletnich kampaniach począwszy ab Anno
1685 aż do teraźniejszego seymu in Anno 1688 […], przedstawiona na seymie 1688 r. przez hetmana
Jabłonowskiego, BPAN Kraków, rkps 1081, s. 16. 1 M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 105.
186
ratyfikacji niekorzystnego traktatu pokojowego z Rosją. Polski monarcha chcąc
odroczyć termin ratyfikacji, a najlepiej całkowicie odrzucić jego zapisy w kampanii
1686 r. musiał zyskać przewagę polityczno – militarną nad Rosją. Tę dawałoby mu
opanowanie Mołdawii i Wołoszczyzny oraz osadzenie królewicza Jakuba na tronie
jednego z wymienionych księstw. Nakreślony przez króla plan działań militarnych na
rok 1686 zakładał przekroczenie Dniestru i prowadzenie ofensywy w stronę Dunaju,
opanowanie Mołdawii a także i Wołoszczyzny. Później Sobieski rozmyślał o
zaatakowaniu i zniszczeniu siły militarnej Tatarów budziackich. Dzięki tym sukcesom
Turcy zostaliby odcięci od Mołdawii oraz Kamieńca Podolskiego co zmusiłoby załogę
tej twierdzy do kapitulacji i zwrotu fortecy w polskie ręce1.
Marcowa rada wojenna przyjęła królewski projekt co pozwoliło uzyskać
odpowiednie środki na wystawienie ponad 36 tys. armii zaopatrzonej dodatkowo w 88
armat. Siły Rzeczpospolitej skoncentrowane zostały nad Dniestrem w okolicach
Chocimia, skąd 21 lipca, pod osobistym dowództwem króla ruszyły w stronę Mołdawii.
Sobieski liczył, iż po jego stronie staną obaj hospodarowie naddunajscy, a ich wojska
wzmocnią armię królewską. Niestety te plany okazały się złudne, gdyż hospodar
mołdawski Konstanty Cantemir rozpoczął swoją grę polityczną polegającą na
lawirowaniu między Sobieskim a Turkami i dla większej swobody działań opuścił Jassy
zanim wkroczył tam polski monarcha. Natomiast hospodar wołoski Şerban Cantacuzino,
mimo zapewnień o wierności wobec Polaków poinformował, iż nie stawi się z wojskiem
w umówionym z królem Janem III miejscu2.
Te pierwsze niepowodzenia nie zniechęciły Sobieskiego, który ze swoją armią
kontynuował marsz w głąb Mołdawii. 15 sierpnia dotarto do Cecory, gdzie odprawiona
została msza w intencji bohaterów roku 1620, w tym Stanisława Żółkiewskiego,
pradziada króla. Następnie 16 sierpnia wkroczono do Jass. Jan III był tam witany, jak
wyzwoliciel chrześcijan spod tureckiej niewoli3. Takie przyjęcie zdawało się świadczyć
o przyjaznych wobec Rzeczpospolitej uczuciach ze strony mołdawskich bojarów, co
król odebrał jako dobrą monetę na przyszłość. Dlatego też wzmocniwszy garnizon w
Jassach i stworzywszy tam magazyny dla armii, podjął Sobieski decyzję o marszu na
Budziak4.
Szybkie opanowanie Mołdawii dawało królowi złudne poczucie siły militarnej,
niestety dalsza część kampanii miała okazać znacznie trudniejsza niż myślał polski
1 Z. Wójcik, op. cit., s. 381; Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 286; W. Konopczyński, Dzieje…, s. 482.
2 F. Dupont, Pamiętniki historyi życia i czynów Jana III Sobieskiego, oprac. D. Milewski, Warszawa
2011, s. 278; Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 287-288. 3 F. Dupont, Pamiętniki historyi życia…, s. 278, Z. Wójcik, op. cit., s. 381.
4 W. Konopczyński, Dzieje…, s. 482.
187
monarcha. Nieprzyjaciel przyjął inną niż w roku poprzednim taktykę. Widząc dość duże
siły Rzeczpospolitej pod dowództwem samego Lwa Lechistanu starał się unikać walnej
bitwy. Do utrudniania polskiej armii dalszego marszu wysłani zostali tylko Tatarzy,
którzy mieli szarpać siły Sobieskiego. Marsz na Budziak okazał się niezwykle trudny z
powodów uciążliwego, suchego i upalnego klimatu oraz stepowego charakteru terenu.
Wojsku zaczynało brakować żywności, a nieprzyjazna kraina także jej nie zapewniała1.
Król liczył, że uda mu się dotrzeć jeszcze nad Dunaj, gdzie zmusi siły tureckie do
przyjęcia bitwy, po której przekroczy rzekę i znajdzie wreszcie właściwe warunki do
zapewnienia swoim żołnierzom żywności.
Wobec przedłużającego się marszu, jak również braku widoków na bitwę z
sułtańskimi siłami, wśród polskich dowódców coraz częściej mówiono o konieczności
przerwania wyprawy na Budziak. Król nie był w stanie przekonywać dłużej rady
wojennej do słuszności swoich racji i 2 września pod Falczynem (ok. 40 km od Dunaju)
wydał rozkaz odwrotu, a właściwie „strategicznego kontrmarszu‖ w kierunku Jass2.
Monarcha wierzył wtedy jeszcze, że uda mu się z wojskiem przezimować na terenie
Mołdawii i w następnym roku podjąć dalsze działania przeciwko Turcji. Po trudnym, bo
odbywanym pod ciągłym zagrożeniem tatarskim, odwrocie, kiedy 14 września dotarto
wreszcie do Jass doszło tam do pożaru magazynów wojskowych co ostatecznie
zniweczyło królewskie plany. Wobec takiego obrotu sprawy Sobieski zdecydował się na
powrót do kraju. Cały czas tocząc drobne potyczki z Tatarami wojsko polskie kierowało
się ku Rzeczpospolitej i 13 października przekroczyło jej granicę w pobliżu Śniatynia.
21 października król złożył na ręce hetmanów naczelne dowództwo co było
symbolicznym zakończeniem wyprawy mołdawskiej3.
Tak oto kolejna kampania w księstwie naddunajskim zakończyła się katastrofą, a
wraz z nią w gruzach legły wszystkie ambitne plany Jana III Sobieskiego. Nie tylko nie
udało się zrealizować dalekosiężnych celów, jakimi miało być zhołdowanie Węgier,
Siedmiogrodu i księstw naddunajskich oraz całkowite wyparcie Turków z Europy, ale
nawet nie powiodły się próby opanowania oraz utrzymania w polskim ręku Mołdawii,
której tron mógłby przypaść królewiczowi Jakubowi. Niestety także Kamieniec Podolski
1 O problemach z wodą i zaopatrzeniem wspomina w swoim pamiętniku Dupont: „Przed nami, nad
Prutem, były jeszcze dwie opuszczone twierdze: Falczyn i, dalsza Gałacz. Bez trudu można by do nich
dojść prosta drogą w ciągu dziesięciu dni, ale ponieważ w kraju nie było kropli wody, musieliśmy
trzymać się bardzo dużych meandrów rzeki, co zajęło nam dwa razy więcej czasu.‖, F. Dupont,
Pamiętniki historyi życia…, s. 283. 2 Cz. Chowaniec, Wyprawa Sobieskiego do Mołdawii w 1686 r., Przegląd Historyczno-Wojskowy. t.
IV, 1931, s. 64 i n; M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 109. 3 F. Dupont, Pamiętniki historyi życia…, s. 293; Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 289-290.
188
pozostał w rękach poddanych sułtana. Jak pisał Władysław Konopczyński: „cały urok
oręża polskiego zdobyty pod Wiedniem ginął w puszczach bukowińskich i stepach
mołdawskich. Po roku 1686 nie może być mowy nie tylko o przodownictwie Polski w
Lidze Świętej, ale nawet o jej współrzędności z monarchią habsburską‖1. Zdobyty pod
Chocimiem i Wiedniem autorytet Lwa Lechistanu zdecydowanie podupadł. W ciągu
trzech lat nie udało się zrealizować żadnego z zakładanych przez króla celów, stąd
zaczęto zadawać sobie pytanie, czy dynastyczna polityka królewska, która zdawała się
w dużej mierze determinować mołdawski kierunek działań militarnych była słuszna.
Czy nie powinno się w pierwszej kolejności skoncentrować wysiłku wojskowego nad
odzyskaniem tak ważnej podolskiej twierdzy, jaką był Kamieniec. Przecież jego
zdobycie zdecydowanie ułatwiałoby przyszłe wyprawy w kierunku naddunajskim. Czy
zatem król popełnił błąd w swoich planach? Zapewne zbyt mocno uwierzył w czyste
intencje cesarza, jak i zaufał hospodarom naddunajskim, iż porzucą zależność od
Imperium Osmańskiego by od razu przejść na stronę Rzeczpospolitej. Dla
Rzeczpospolitej wyprawy mołdawskie z lat 1684-1686 zakończyły się całkowitym
niepowodzeniem, ale należy tutaj wspomnieć, iż stała polska aktywność na froncie
naddunajskim odgrywała ważną rolę w całościowej ocenie działań Ligi Świętej, a
wyprawa 1686 r. szczególnie, gdyż stanowiła skuteczną dywersję wiążącą część sił
tureckich i pozwalającą wojskom habsburskim na zdobycie Budy i de facto opanowanie
całych Węgier. Strona Polska zrezygnowała na razie z dalszych starań
podporządkowania sobie Mołdawii, skupiając się teraz na próbach odbicia z rąk
nieprzyjaciela Kamieńca, ale też niestety bez większych sukcesów.
Ostatnia kampania mołdawska Jana III Sobieskiego (1691)
Dopiero po kilku latach mniejszej aktywności Polski w wojnie z Turcją, Sobieski
zdecydował się na ponowny zwrot w stronę Austrii i Ligi Świętej. Jednak warunkiem do
pełnego współdziałania z habsburskim sojusznikiem było uregulowanie sporu
dotyczącego zajęcia księstw naddunajskich. Cesarz pierwotnie oba te państwa
przewidywał jako swoją zdobycz, przyznając Sobieskiemu i Rzeczpospolitej tylko
Podole z Kamieńcem. Dla Leopolda I byłoby najlepiej, gdyby Polska oparła swoje
granice na Dniestrze, a nie na Dunaju, jak planował Sobieski. Dopiero misja kardynała
Michała Radziejowskiego w Wiedniu, we wrześniu 1690 r. oraz austriackie problemy w
rywalizacji z królem Francji Ludwikiem XIV nad Renem spowodowały zmianę
nastawienia cesarza do kwestii naddunajskiej. Ostatecznie Leopold I przyznawał
Sobieskiemu prawo do zajęcia Mołdawii, ale jednocześnie gwarantował sobie
1 W. Konopczyński, Dzieje…, s. 483.
189
Wołoszczyznę, jako przyszłą zdobycz1. Usatysfakcjonowany takim obrotem sprawy Jan
III, mający również poparcie sejmu, rozpoczął planowanie kampanii mołdawskiej na rok
1691.
W kwietniu 1691 r. na radzie Senatu król przeforsował zatwierdzenie następnej
wyprawy do Mołdawii. Na kolejnej, sierpniowej radzie ustalono bardziej szczegółową
koncepcję działań na kierunku naddunajskim. Około 30 – tysięczna armia, pod
osobistym dowództwem Jana III miała wkroczyć do Mołdawii, a po jej opanowaniu
podjąć kooperację z wojskami cesarskimi na kierunku węgierskim i siedmiogrodzkim2.
Tym razem polski monarcha postępował zdecydowanie ostrożniej niż w 1686 r. W
swoim planie zakładał również konieczność opanowania Soroki w celu blokady
jakiegokolwiek transportu żywności i amunicji do Kamieńca. Sobieski, w razie
niepowodzenia w Mołdawii chciał wyjść z kampanii 1691 r. chociaż z niewielkimi
zdobyczami, a nie jak przed 5 laty całkowicie przegrany.
W ostatnich dniach sierpnia 1691 r. ruszyła ta druga królewska wyprawa w głąb
hospodarstwa mołdawskiego. Początkowo przebiegała ona bardzo pomyślnie. Po
przekroczeniu Prutu w okolicach Śniatynia armia przez Linkowce i Bojan
pomaszerowała do wsi Handrykowce. Tam po raz pierwszy stwierdzono obecność
oddziałów tatarskich nad Prutem, ale nie udało się ich sprowokować do bitwy. W
związku z tym ruszono dalej w stronę Pereryty, nad brzegiem której w dniach 12-13
września doszło do walk z Ordą. Dzięki silnemu ostrzałowi artylerii oraz piechoty i
dragonii udało się pokonać Tatarów3. Następnie przekroczono Prut i skierowano się ku
Jassom. Sobieski ciągle liczył, że hospodar Cantemir przejdzie na polską stronę. Ten
jednakże na wieść o zbliżaniu się wojsk polskiego króla opuścił swoja stolicę i udał się
do tatarskiego obozu. Po raz kolejny niepoprawny optymista Sobieski zawiódł się na
hospodarze4. Wydarzenie to nie spowodowało jednak zmiany królewskich planów, tym
bardziej, iż do polskiego obozu dotarły informacje o zajęciu Soroki przez oddziały
kasztelana chełmskiego Stanisława Druszkiewicza5 oraz zwycięstwie wojsk cesarskich
w bitwie pod Slankamen. Sobieski postanowił dalej maszerować w stronę Jass, licząc iż
blokujące mu drogę do miasta siły tatarsko – mołdawskie są na tyle słabe, że łatwo je
pokona lub w ogóle nie podejmą one walki.
Tatarzy faktycznie starali się unikać starć z wojskami Rzeczypospolitej, ale do
pokonania był znacznie trudniejszy przeciwnik niż ordyńcy – głód. Wraz z końcem
1 Z. Wójcik, op. cit., s. 465-466
2 M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 135-136.
3 K. Sarnecki, Pamiętniki z czasów Jana Sobieskiego, oprac. J. Woliński, t. I, Wrocław 2004, s. 5-8.
4 Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 345.
5 K. Sarnecki, op. cit., s. 15.
190
września wyczerpywały się w królewskiej armii zapasy żywności. Stąd zdecydowano
się porzucić marsz na mołdawską stolicę i udać się w kierunku Romana. Liczono, iż tam
przybędą tabory z zaopatrzeniem. Niestety miasteczko to nie nadawało się do założenia
tutaj warownego obozu, dlatego koniecznym stała się próba opanowania miasta Neamt.
Maszerując w „asyście‖ Tatarów i tocząc z nimi drobne utarczki 13 października wojska
Jana III stanęły pod Neamt. Miasto poddało się następnego dnia w skutek sprawnie
poprowadzonego przez Marcina Kątskiego ostrzału artyleryjskiego1. Po obsadzeniu go
załogą i częściowym zaopatrzaniu się w żywność Sobieski dążył do podjęcia jeszcze
działań w kierunku Dunaju. Tym razem wojsko opowiedziało się za odwrotem do
Rzeczpospolitej, na co król ostatecznie musiał się zgodzić. Po odpoczynku w Suczawie
pomaszerowano w stronę Śniatynia, w rejonie którego pod koniec października 1691 r.
przekroczono granicę wracając do kraju.
I znów wyprawa mołdawska kończyła się klęską planów królewskich. Co prawda
tym razem opanowano Sorokę i Neamt ale trudno uznać to za spektakularny sukces
kampanii 1691 r. Była to ostatnia kampania wojenna pod osobistym dowództwem Jana
III Sobieskiego. Schorowany monarcha już do końca swego życia nie włożył zbroi i nie
wsiadł na konia by poprowadzić wojsko Rzeczpospolitej do chwalebnych zwycięstw, a
tych w ostatnich latach zdecydowanie Lwu Lechistanu zabrakło. Gdzie znajdowały się
przyczyny tak smutnego końca militarnych sukcesów zwycięzcy spod Chocimia i
Wiednia? Z całą pewnością można stwierdzić, że część winy spoczywała na trudnej
sytuacji wewnętrznej Rzeczpospolitej, w której istniało coraz silniejsze stronnictwo
opozycyjne. Jego przedstawiciele skutecznie blokowali królewskie propozycje reform
ustrojowych i wojskowych, a dodatkowo prowadzili również własną politykę
zagraniczną, sprzeczną z planami dworu. Nie tylko jednak same sprawy wewnętrzne
wpłynęły na niepowodzenia w wojnie z Imperium Osmańskim. Również postawa
naszego głównego sojusznika z Ligi Świętej – cesarza pozostawia wiele do życzenia.
Wielokrotnie odrzucał on śmiałe plany współdziałania armii habsburskiej i polskiej
opracowywane przez Sobieskiego. Nigdy nie zdecydował się na podjęcie pewnego
ryzyka w walkach z Turcją, gdyż w głównej mierze obawiał się, że w przypadku
powodzenia będzie musiał dzielić się zdobyczami z polskim monarchą. To właśnie
mocno zaważyło na mizernych efektach kilku polskich wypraw do księstw
naddunajskich. Ta niechęć uznania praw Rzeczpospolitej do zajęcia Mołdawii i
Wołoszczyzny oznaczała, iż Sobieski w kluczowych momentach swoich wypraw nie
mógł liczyć na wsparcie ze strony wojsk habsburskich.
1 Tamże, s. 28-30; M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 137.
191
Można w tym miejscu rozważać także, czy królewskie palny dynastyczne zbyt
mocno nie zaważyły na kierunku działań w wojnie tureckiej, czy nie lepiej byłoby
skupić wysiłek militarny Rzeczpospolitej na odbiciu z rąk nieprzyjacielskich Kamieńca i
wyparciu Turków z Podola. Jak pokazały jednak podejmowane próby zdobycia
kamienieckiej fortecy nie było to zadanie łatwe. W takim razie może warto przyznać
rację Sobieskiemu, który twierdził, że opanowanie Mołdawii i rozbicie Tatarów
budziackich spowodowałoby odcięcie od dostaw kamienieckiej załogi i jej kapitulację.
Na pewno znajdą się przeciwnicy takiego twierdzenia, ale spór rozstrzygnąć mogą tylko
pogłębione badania źródłowe nad tą nurtującą kwestią.
Marcin Markowicz /Uniwersytet Warszawski/
Od porównań z przeszłością do porównań z Rosją: polsko-litewscy
dyplomaci, mołdawski ceremoniał i ceremonialny układ odniesienia w XVIII
w.
Michał Wasiucionek (European University Institute, Florencja)
Truizmem byłoby stwierdzenie, że badania nad ceremoniałem stały się w ciągu
ostatnich lat jednym z najbardziej płodnych i perspektywicznych pól badawczych
historiografii. Tradycyjne spojrzenie na to zagadnienie, traktujące ceremoniał jako
zagadnienie raczej antykwaryczne niż historyczne, ustąpiło miejsca nowym trendom,
inspirowanym antropologią polityczną i teorią komunikacji. Efektem tej zmiany
paradygmatu jest bardziej zniuansowane rozumienie roli ceremoniału w życiu
społecznym i politycznym, jak również jego wewnętrznej dynamiki. W świecie
zdominowanym przez koncepcję hierarchii, ceremoniał dyplomatyczny stanowił sferę
komunikacji symbolicznej, w ramach której tworzono, reprodukowano i kontestowano
hierarchię.
Nie inaczej było w przypadku stosunków polsko-mołdawskich w XVIII wieku. W
porównaniu z poprzednim stuleciem, naznaczonym licznymi konfliktami
ceremonialnymi, w omawianym okresie częstotliwość kontaktów osłabła.1 Wynikało to
zarówno ze zmniejszenia znaczenia Rzeczypospolitej na arenie europejskiej, jak również
stopniowej integracji hospodarstwa mołdawskiego w środowisko polityczne Imperium
Osmańskiego. Także ostateczne zarzucenie polsko-litewskich roszczeń do
zwierzchnictwa nad Mołdawią osłabiło wagę relacji między tymi państwami. Nie
1 O polsko-mołdawskich konfliktach ceremonialnych w XVII w. Michał Wasiucionek, "Diplomacy,
power and ceremonial entry: Polish-Lithuanian grand embassies in Moldavia in the seventeenth
century," Acta Poloniae Historica 105(2012): 55-83.
192
oznacza to jednak, że ceremoniał przestał odgrywać większą rolę; wręcz przeciwnie,
negocjacje dotyczące uroczystego wjazdu poselstwa pozostały jednym z ważniejszych
elementów relacji polsko-mołdawskich.
Celem niniejszego artykułu jest prześledzenie zmian w układzie odniesienia, do
którego odwoływali się posłowie polsko-litewscy, zbierając informacje o ceremoniale
dyplomatycznym, negocjując przebieg ceremonii, a następnie przedstawiając go w
źródłach pisanych. Skąd uczestnicy czerpali informacje o ceremoniale, jaki typ
argumentowali przywoływali w czasie negocjacji i z czym porównywali uroczystości,
prezentując je w relacjach skierowanych do dworu i szerszej opinii szlacheckiej? Jak
postaram się pokazać w ciągu osiemnastego wieku układ odniesienia do którego
odwoływali się dyplomaci polsko-litewski uległ daleko idącej ewolucji, wyrażającej się
w zmniejszającej się liczbie odwołań do siedemnastowiecznego dyskursu o ceremoniale
przyjmowania poselstw w Mołdawii, a zwiększającej się roli porównań z dyplomatami
rosyjskimi. Zmiana ta nie odzwierciedlała jedynie wzrostu roli Rosji na arenie
międzynarodowej, ale jednocześnie ukazywała zmianę w postrzeganiu świata
dyplomacji, włączenie stosunków polsko-mołdawskich w szerszy system
międzynarodowy. Podczas gdy w XVII i na początku XVIII w. dyplomaci
Rzeczypospolitej 0dnosili się jedynie do ceremoniału w stosunkach bilateralnych
(jedynie czasem przywołując osmańskiego suzerena Mołdawii), pod koniec XVIII w.
ceremoniał był postrzegany w kontekście rozszerzającego się systemu
międzynarodowego.
Artykuł podzielony jest na trzy części. W pierwszej z nich zarysowuję układ
odniesienia, który wykorzystywali posłowie Rzeczypospolitej na początku XVIII w.,
szczególnie zaś wykorzystywanie jako punktu odniesienia relacji z
siedemnastowiecznych misji dyplomatycznych. Kolejna część poświęcona jest
porównaniu zmian, jakie zaszły między poselstwami z pierwszej stulecia i misją Karola
Boscamp-Lasopolskiego w latach 1778–1779. Wreszcie, ostatnia część ma na celu
osadzenie tych przemian w układzie odniesienia w szerszym kontekście ewolucji
myślenia o ceremoniale dyplomatycznym i systemie relacji dyplomatycznych.
Ceremonialny układ odniesienia w siedemnastym i na początku osiemnastego
stulecia1
Jednym z kluczowych zadań posła epoki nowożytnej przed wyruszeniem na misję
dyplomatyczną było zebranie informacji o zasadach i kształcie uroczystości, z którym
mógł się spotkać w czasie misji. Nie było to zadanie łatwe. Do końca osiemnastego
1 Niniejsza sekcja stanowi w dużej mierze podsumowanie argumentów zawartych w artykule
wspomnianym w przypisie 1. Dlatego przypisy zostały w tej części ograniczone do minimum.
193
stulecia w Mołdawii i Rzeczpospolitej ceremoniał nie został skodyfikowany. Dwa
najważniejsze źródła dotyczące tego zagadnienia – Condica lui Gheorgachi (1762) w
Mołdawii i pochodzące z tego samego okresu tzw. Ceremoniały Mniszchów w
Rzeczypospolitej – nie miały charakteru systematycznego, lecz były raczej kompilacją
informacji zebranych z innych źródeł i odnoszącą się do konkretnych poselstw w
przeszłości.1 Choć brak kodeksu ceremonialnego nie powinien być przeceniany,
niemniej oznaczał on, że zbieranie informacji odbywało się w dużej mierze ad hoc, a
obie strony musiały same polegać na źródłach, do których miały stosunkowo łatwy
dostęp.
Posłowie polsko-litewscy udający się do Mołdawii w dużej mierze polegali na
diariuszach i relacjach poselskich sporządzonych przez ich poprzedników. Choć, jak
zauważyła Tetiana Grygorieva, ważnym źródłem informacji byli także doświadczeni
członkowie poselstw, wydaje się, że opisy sporządzone przez dyplomatów pozostawały
podstawowym punktem odniesienia.2 Stwarzało to szereg trudności, zarówno dla
współczesnych jak i dla historyków. Bliższa analiza wskazuje, że zarówno w czasie
negocjacji, jak również na etapie zdawania relacji z misji dyplomatycznej, posłowie
wykorzystywali źródła selektywnie i nie wahali się manipulować materiałem w
źródłowym w celu uzyskania ustępstw lub przedstawienia swoich poczynań w jak
najlepszym świetle. Za przykład może tu służyć wzmianka Rafała Leszczyńskiego,
który w swojej relacji z pobytu w Jassach w 1700 otwarcie przyznał się do
manipulowania źródłami posyłając hospodarowi „ostatniego posła Jegomości Pana
wojewody chełmińskiego z diariuszu […] dowody, przyłożywszy niektóre, aby in
posterum zostawić coraz większy Rzeczypospolitej honor.‖3 Kolejni dyplomaci
Rzeczypospolitej Obojga Narodów opierali zatem swoją wiedzę na źródłach, które
miały w dużej mierze charakter propagandowy i powstały na potrzeby opinii
szlacheckiej.
Początku tego siedemnastowiecznego układu odniesienia należy doszukiwać się
w poselstwie księcia Krzysztofa Zbaraskiego (1622–1623), którego opisy – szczególnie
zaś poemat Samuela ze Skrzypny Twardowskiego i jego łacińska prozą adaptacja
1 Literatura românească de ceremonial: Condica lui Gheorgachi (1762), ed. D. Simonescu, București
1939; Sławomir E Nahlik, Narodziny nowożytnej dyplomacji, Wrocław 1971, s. 131, przyp. 56. 2 T. Grygorieva, „Ottoman Palace Ceremonial: Translated and Edited by Polish-Lithuanian
Ambassadors‖, referat wygłoszony w czasie konferencji ―Entering the Gate of Felicity: Diplomatic
Representation of Christian Powers in Early Modern Istanbul‖, Geistewissenschaftliches Zentrum
Geschichte und Kultur Ostmitteleuropas (GWZO), Lipsk, 14-16 października 2011. 3 Poselstwo Rafała Leszczyńskiego do Turcji w 1700 roku: diariusze i inne materiały, wyd. I.
Czamańska przy współpr. D. Zydorek, Leszno 1998, s. 52.
194
autorstwa Samuela Kuszewicza. Ta szeroko rozpowszechniana twórczość literacka
spowodowała, że misja Zbaraskiego stała się wzorcem, do którego odwoływali się
kolejni dyplomaci udający się do Porty przez Mołdawię. Przez pół wieku, jakie dzieliły
Zbaraskiego od wielkiego poselstwa Jana Gnińskiego (1677–1678), relacje dotyczącego
tego pierwszego były jedynym źródłem, do którego odwoływali się wysłannicy
Rzeczypospolitej. Po 1678 roku liczba bezpośrednich odwołań do misji Zbaraskiego
spadła, co wiązało się ze wzrostem liczby i rozpowszechnienia literatury dotyczącej
trzech poselstw wielkich: Jana Gnińskiego, Rafała Leszczyńskiego (1700) i Stanisława
Chomętowskiego (1712–1714). Ci trzej magnaci, dysponujący znacznymi zasobami,
byli aktywnie zaangażowani w rozpowszechnianie diariuszy i twórczości literackiej
przedstawiających poselstwa w pozytywnym świetle. Te trzy misje dyplomatyczne –
obok oprócz tej sprawowanej przez Zbaraskiego – wyznaczyły ramy układu odniesienia,
który dominował w pierwszej połowie osiemnastego stulecia i który był stosowany
przez kolejnych wysłanników Rzeczypospolitej, by wymienić choćby Pawła Benoe
(1742) czy Józefa Podoskiego (1760).
Ten układ odniesienia opierał się na wykorzystywaniu precedensów –
faktycznych bądź rzekomych – z poprzednich poselstw. Polsko-litewscy dyplomaci w
negocjacjach powoływali się na poprzednie praktyki, traktowali je (o ile były one w ich
interesie) jako reprezentujące „odwieczne praktyki‖ i obowiązkowe dla podtrzymania
odpowiedniego prestiżu Rzeczypospolitej w relacjach z Mołdawią. Odmowa gospodarzy
na żądania posłów traktowana była jako dyplomatyczny afront i mogła wywołać
poważny kryzys we wzajemnych stosunkach. W porównaniu jednak z okresem „kryzysu
ceremonialnego‖ połowy XVII wieku, różnice zdań były stosunkowo szybko łagodzone.
Dla przykładu, hospodar Nicolae Mavrocordat w 1712 roku niemal z miejsca
zaakceptował wszystkie żądania Stanisława Chomętowskiego, a początkowe różnice
zdań w czasie poselstwa Rafała Leszczyńskiego (1700) szybko zakończyły się
kompromisem zadowalającym obie strony.1
W odpowiedzi na żądania strony polskiej, hospodarowie mołdawscy wypracowali
alternatywny układ odniesienia, powiązany z innymi dyskursami dotyczącymi prawa,
wzajemnego statusu i – wreszcie – zależności Mołdawii od Wysokiej Porty. Najczęściej
kwestionowano wiarygodność relacji, argumentując, że opisane w nich ceremonie nigdy
nie miały miejsca. Nie była to jednak jedyna taktyka, którą stosowali gospodarze;
odwoływano się także do argumentów prawnych. W 1667 roku, gdy sekretarz poselstwa
Franciszek Kazimierz Wysocki przywołał „dawne pacta‖ z piętnastego wieku jako
argument na poparcie swoich żądań, bojarzy zaprotestowali, wskazując, że „tamci
1 Ibidem, s. 52.
195
hospodarowie nasadzeni od Korony Polskiej słusznie honor ten wyrządzili, czego
[obecny hospodar] nie winien tylko własnemu panu cesarzowi‖1. Argument ten łączył
wprost zasady ceremonialne ze sferą relacji prawnych i politycznych i stanowił próbę
oparcia stanowiska mołdawskiego na niezależnych, pozaceremonialnych podstawach.
Jak jednak można zobaczyć m.in. w przypadku poselstwa Chomętowskiego, inni
hospodarowie nie interpretowali tego elementu ceremoniału jako wyznacznika stanu
prawnego.
Wreszcie, powoływano się także na rzekome rozkazy Porty, które miały zakazywać
stosowania pewnych form ceremonialnych. W 1700 roku Antioh Cantemir odmówił
oddawania salw armatnich w czasie wjazdu posła Rafała Leszczyńskiego do miasta.
Argumentował to tym, że „by się z tego pewnie nie wymawiał gdyby tu nie było agi, do
tego, że Jassy nie forteca i nigdy przykładu tego nie było‖2. Ostatecznie osiągnięto
kompromis: salwy armatnie zostały oddane nazajutrz w czasie bankietu na dworze, a w
czasie intrady Leszczyński musiał zadowolić się salwami honorowymi z broni ręcznej.
Podsumowując, układ odniesienia dominujący w XVII i na początku XVIII w.
opierał się na precedensach, które miały miejsce w czasie przyjmowaniu poprzednich
poselstw. Podstawowymi punktami odniesienia były cztery wielkie poselstwa
Rzeczypospolitej: Zbaraskiego, Gnińskiego, Leszczyńskiego i Chomętowskiego, opisy
których kursowały szeroko w Rzeczypospolitej. Jednakże opinie na temat tego, jakie
elementy ceremonialne były faktycznie stosowane w czasie tych misji
dyplomatycznych, było przedmiotem kontrowersji między polsko-litewskimi
dyplomatami a ich mołdawskimi gospodarzami. Warto jednak zauważyć, że cała
dyskusja odbywała się w ramach relacji bilateralnych, bez odwołań do szerszego
kontekstu dyplomatycznego; urzędnicy osmańscy i sposób ich przyjmowania w Jassach
nie były punktem odniesienia w dyskusjach o ceremoniale, a sama Porta była raczej
przywoływana jako „straszak‖ i siła, która miała uniemożliwiać władcom mołdawskim
spełnienie wszystkich żądań posłów Rzeczypospolitej. Układ odniesienia obu stron był
zatem zorientowany na przeszłość i tradycję stosunków polsko-mołdawskich, nawet jeśli
tradycja ta była cały czas „wynajdywana‖ na nowo.
Poselstwo Karola Boscamp-Lasopolskiego i późnoosiemnastowieczny układ
odniesienia
W porównaniu z relacjami poselskimi z pierwszej połowy osiemnastego wieku,
diariusz z misji Karola Boscamp-Lasopolskiego, sprawowanej w latach 1776–1778,
zawiera szereg elementów odnoszących się zarówno do tradycyjnego dyskursu o
1 Relacja Franciszka Kazimierza Wysockiego, Biblioteka Ossolińskich, MS 1614/II, s. 4.
2 Poselstwo Rafała Leszczyńskiego…, s. 52.
196
ceremoniale, jak również szereg nowych punktów odniesienia, nieprzynależących do
siedemnastowiecznego układu odniesienia.
Początek uroczystej intrady poselstwa do Jass przebiegał według wzoru, który
wyznaczyły wielkie misje dyplomatyczne z początku wieku – od sporów dotyczących
właściwych form przyjmowania posła. Kiedy mołdawski postarbaszy wyjechał na
spotkanie poselstwa, Boscamp-Lasopolski zaprotestował stanowczo przeciwko przyjętej
formule ceremonialnej i zapowiedział, że bez spełnienia jego żądań „kroku nie postąpi‖.
Przyczyną konfliktu była odległość w jakiej hospodar i bojarzy mołdawscy witali
posłów. Jak możemy przeczytać w diariuszu tego poselstwa:
„Minister podług niektórych przestróg, mniemaiąc, że ktoś z Jego Poprzedników
przyjmowany był od Pierwszych z Państwa w większey odległości od Jassow dopominał
się od Wspomnianego Postarbaszy Pisma imieniem Xiążęcia z podpisem tychże Panow,
którzy go czekali o godzinę drogi od Jassow iako to iest miejsce na Którym wszyscy
Ministrowie Polscy drugiey rangi przyjmowani byli uroczyście od Xcia y Prowincyi
[…].‖1
W odpowiedzi, zarówno hospodar Grigore III Ghica, jak również członkowie rady
hospodarskiej zdecydowali się wyjść naprzeciw żądaniom posła, a dalsza część
ceremonii przebiegała bez większych tarć.
Wspomniany spór wydaje się należeć w pełni do siedemnastowiecznego układu
odniesienia, w którym kluczową rolę odgrywały wydarzenia z poprzednich poselstw.
Zgodnie z nim, „właściwy‖ ceremoniał był reiteracją ponadczasowego wzorca, a każda
zmiana w jego formie była uchybieniem w stosunku do rangi i godności poselstwa.
Także konkretne elementy ceremoniału, które wywołały protesty Boscampa-
Lasopolskiego przypominają zagadnienia poruszane przez posłów z początku
osiemnastego stulecia. Identyczny konflikt, dotyczący odległości, w jakiej hospodar
miał witać posła. Leszczyński żądał od Antioha Cantemira, aby „naprzód logofet, aby o
milę wyjachał, o pół milę tameczne aby sam hospodar‖, podczas gdy Mołdawianie
proponowali zaledwie ćwierć mili.2
Jednocześnie w ceremonialnym układzie odniesienia pojawiły się nowe elementy,
których nie można wpisać w tradycyjny, siedemnastowieczny wzorzec. Najważniejszym
z nich jest porównywanie ceremonii nie do dawniejszych poselstw polsko-litewskich,
lecz do współczesnych misji posłów rosyjskich. Próbując zatrzeć złe wrażenie związane
1 Poselstwo Karola Boscamp Lasopolskiego do Turcji 1776–1778. Fragmenty diariusza, wyd. Cz.
Srzednicki, [w:] Wśród jarłyków i fermanów. Materiały z sesji naukowej poświęconej pamięci dra
Zygmunta Abrahamowicza, red. E. Siemieniec-Gołaś, Kraków 2004, s. 118. 2 Poselstwo Rafała Leszczyńskiego…, s. 52.
197
ze wspomnianym sporem o ceremoniał witania posła, bojarzy mołdawscy podkreślali
wobec Boscampa-Lasopolskiego, „że nie tylko nieubliżyli mu w Niczym, ale owszem
wyszli na przyjęcie Jego ieszcze daley, niżli to uczynili dla Posła W.
Extraordynaryinego Xcia Repnina‖.1 Wzmianka ta jest niezwykle ciekawa, bowiem po
raz pierwszy w polskim źródle zostają przełamane ramy tradycyjnego układu
odniesienia, opartego wyłącznie na relacjach dyplomatycznych misji Rzeczypospolitej
Obojga Narodów.
O ile jednak dyplomacja rosyjska stała w 1776-1778 się jednym z elementów
układu odniesienia dla posłów Rzeczypospolitej, o tyle powiązanie sposobu
przyjmowania polsko-litewskich i rosyjskich misji dyplomatycznych miało miejsce co
najmniej dekadę wcześniej. We wspomnianej kompilacji Condica lui Gheorgachi, autor
pośrednio stawiał znak równości między uroczystościami towarzyszącymi intradom
dyplomatów obu państw, zaczynając rozdział poświęcony przyjmowaniu poselstw od
słów „cându s‘au întâmplatu de au venitu soli moschiceşti, sau leşăşti, de au trecut pe
aici pin oraşul Eşului la Ŝarigrad‖, wskazując jednocześnie, że ceremoniał ten odnosi się
do mniejszych posłów („de sântu oameni mai mici‖)2. Co ciekawe, inny kształt miała
mieć oprawa w czasie wjazdów poselstw wielkich, fragment oparty niemal w całości na
informacjach o przyjmowaniu Stanisława Chomętowskiego, posła wielkiego do Porty w
latach 1712–1714.3 W tym ostatnim przypadku jakiekolwiek odniesienia do
analogicznych ceremonii dotyczących poselstw rosyjskich zostały całkowicie pominięte,
co oznaczać może, że ceremoniał w przypadku poselstw rosyjskich był ujednolicony
bądź też wynika z kompilacyjnego charakteru źródła.
Stosunki dyplomatyczne między Portą a Rosją były stosunkowo świeżej daty w
porównaniu z bezpośrednimi relacjami polsko-mołdawskimi. Przez większość
siedemnastego stulecia relacje z Moskwą pozostawały domeną działania chanów
krymskich, a bezpośrednie poselstwa od cara do Porty były w najlepszym wypadku
sporadyczne. Dopiero zwiększenie aktywności Porty i rosnąca zależność chanatu
Girejów od Stambułu w czasach rządów wezyrów z dynastii Köprülü spowodowała
zwiększenie ilości rosyjskich poselstw udających się do Stambułu.4 Pojawienie się w
Mołdawii wysłanników cara udających się do Stambułu spowodowało, że konieczne
stało się opracowania wzoru uroczystości towarzyszących pobytowi Rosjan w
hospodarstwie. Choć wiadomości dotyczące tego procesu są dość skąpe, można
1 Poselstwo Karola Boscamp Lasopolskiego…, s. 118.
2 Condica lui Gheorgachi, s. 305.
3 Ibidem, s. 306.
4 Brian L. Davies, Warfare, State and Society on the Black Sea Steppe, 1500-1700, London 2007, s.
193.
198
domniemywać, że wzorcem stał się sposób podejmowania dyplomatów
Rzeczypospolitej, regularnie przybywających do Jass przez całą epokę nowożytną.
Zrównanie rangi poselstw rosyjskich i polsko-litewskich, które możemy zauważyć w
sformułowaniach Condica lui Gheorgachi, wydaje się być efektem tego procesu.
Choć ta „kooptacja‖ dyplomatów rosyjskich do mołdawskich wzorów
ceremoniału dyplomatycznego odbyła się na bazie doświadczeń relacji polsko-
mołdawskich, przyczyniła się ona także do zasadniczego przekształcenia układu
odniesienia w przypadku poselstw Rzeczypospolitej. Zamiast odwoływać się do
przeszłych stosunków polsko-mołdawskich, – jak miało to miejsce w początkach
osiemnastego wieku – dyskusja dotycząca „właściwych‖ form ceremoniału została
przeniesiona w sferę bieżącej praktyki dyplomatycznej. Na zasadzie sprzężenia
Edyta Stein była uczennicą i zarazem asystentką Husserla, znała manuskrypty
twórcy fenomenologii, które systematycznie porządkowała. Myśl Husserla, jak podaje
Władysław Tatarkiewicz w swej Historii filozofii, „ściągnęła‖ do Getyngi studentów
prawie z całego świata1. Można mówić o ruchu fenomenologicznym, którego okres
rozkwitu przypada na lata 1907-19142. W związku z tym rodzi się pytanie: jak można
wytłumaczyć ten fenomen ruchu fenomenologicznego? Co było tak atrakcyjne w
filozofii Husserla? Czym różniła się metoda filozoficzna Husserla od klasycznych metod
badawczych? Ku czemu się kierowała i co otwierała przed badaczem? Odpowiadając
należy powiedzieć, iż pod koniec XIX i na początku XX wieku filozofia europejska
znajdowała się w kryzysie3, był to kryzys nie tylko metody, ale przede wszystkim całego
sposobu uprawiania filozofii. Ruchy fenomenologiczny opierał się na osobie Edmunda
Husserla, który postulował, aby ponownie powrócić do rzeczy. Idea ta zafascynowała
wielu młodych ludzi, pragnących zrozumieć naturę świata, w tej grupie znalazła się
także Edyta Stein, która szukając prawdy odkryła ją, za sprawą fenomenologii,
w kulturze, nauce i tradycji chrześcijańskiej.
W niniejszym artykule pragniemy przestawić, w sposób syntetyczny, naukową
drogę Edyty Stein, która zrodziła filozofię określaną potocznie filozofią krzyża. Ze
względu na obszerność materiału skupimy się jedynie na elementach życia i myśli
Edyty, które w sposób jednoznaczny ukazują filozofię krzyża, stąd wybiórczość
materiału.
2.
Edyta Stein była przekonana, że celem ludzkiego życia jest poszukiwanie prawdy,
zadanie to można wypełnić najlepiej tylko wtedy, kiedy odpowiednio zostaną
wykorzystane uzdolnienia „dane przez naturę‖. W związku z tym Edyta postanowiła
1 Por. W. Tatarkiwicz, Historia filozofii, t. 3, Warszawa 1993, s. 223.
2 Por. J. Machnacz, Człowiek religijny w pismach filozoficznych Jadwigi Conrad-Martius
i Edyty Stein, Wrocław 1999, s. 11; Por. także, W. Kluz, Wrocławianka dr Edyta Stein, Warszawa
1989, s. 39; Por. także, C. Feldman, Cena miłości. Edyta Stein – Żydówka, filozof, zakonnica, tłum.
M. Szafrańska-Brandt, Warszawa 1998 s. 19. 3 Por. B. Suchodolski, Kim jest człowiek, Warszawa 1976, s. 5-14.
201
poświęcić się literaturze i filozofii. Jej wyborowi sprzeciwiał się wuj, który był
przekonany, że zdolności, jakie posiada Edyta, pozwolą jej ukończyć medycynę.
W 1911 roku Edyta Stein zapisała się na Uniwersytet we Wrocławiu1,
rozpoczynając studia z zakresu psychologii, a także germanistyki. Była jedną z
nielicznych kobiet, w tamtym okresie, która podjęła naukę na wyższej uczelni2: Przez
cztery semestry studiowałam na Uniwersytecie Wrocławskim. W życiu tej Alma Mater
brałam tak czynny udział jak mało kto, i mogło się wydawać, że do tego stopnia w nie
wrosłam, iż z własnej woli stąd nie odejdę. W czasie studiów, Edyta, poznała myśl
psychologiczną, jak i samego profesora Williama Sterna3 do którego uczęszczała na
seminarium naukowe. Zaangażowała się także w prace koła naukowego zwanego Grupą
pedagogiczną4, które poszukiwało odpowiedzi nie tylko na pytania z zakresu
psychologii, ale i pedagogiki.
Jednak udział w kole pedagogicznym oraz w seminarium Sterna dość szybko
rozczarowały Stein, ponieważ, w jej przekonaniu, przedstawione metody pracy nie
pozwalały odsłonić tajemnicy o człowieku. Według niej zarówno psychologia, jak i
pedagogika to nauki, które znajdują się jeszcze w fazie rozwojowej, nadto psychologia
to dziedzina, która nie posiada duszy5.
Edyta poszukiwała własnej drogi, która pozwoliłaby jej znaleźć odpowiedź na
pytanie: kim jest człowiek? Przełom w poszukiwaniu odpowiedzi na wyżej postawione
pytanie dokonał się po przeczytaniu dzieła Edmunda Husserla pt.: Badania Logiczne.
Lektura ta, stała się źródłem decyzji o opuszczeniu rodzinnego miasta Wrocławia,
studiów i przeniesienia się do Getyngi. Edyta żywiła nadzieję, iż uda jej się podjąć
1 Por. C. Feldman, Cena miłości. Edyta Stein – Żydówka, filozof, zakonnica, tłum.
M. Szafrańska-Brandt, Warszawa 1998, s. 17; Por. także, M. Pietrzyk, W cieniu Krzyża. Teologia
Krzyża w życiu i doktrynie św. Edyty Stein, s. Teresy Benedykty od Krzyża, Łomianki 2001, s. 21-22;
Por. także, I. J. Adamska, W poszukiwaniu prawdy, Znak 5(1968) nr 167, s. 554. 2 Por. J. I. Adamska, Św. Edyta Stein jako nauczycielka kontemplacji, Pastores 3(2003) nr 16, s.
98. 3 Stern William (1871-1938), niemiecki filozof i psycholog. Profesor Uniwersytetu we
Wrocławiu oraz w Hamburgu. Jeden z twórców psychologii różnic indywidualnych i personalizmu
psychologicznego. Powszechna Encyklopedia, dz. zb. pod red. A. Karwowski, Warszawa 1982, s. 738. 4 Por. W. Herbstrith, Edyta Stein, Żydówka i chrześcijanka, tłum. L. Kopaczyńska, Kraków
2002, s. 38. 5 Por. E. Stein, Z własnej głębi. Wybór pism duchowych, t. 2. Pisma różne, tłum. I. J. Adamska,
Kraków 1978, s. 331; Por. także, J. Machnacz, Człowiek religijny w pismach filozoficznych Jadwigi
Conrad-Martius i Edyty Stein, Wrocław 1999, s. 76.
202
studia na Wydziale Filozoficznym z fenomenologii. Była przekonana, że w
fenomenologii odnajdzie to, czego nie znalazła studiując psychologię we Wrocławiu1.
Po przyjęciu na studia, autorka Pism, podjęła wnikliwe badania nad dziełami
Husserla. Utwierdziło ją to w przekonaniu, że fenomenologia jest filozofia jej czasów2.
Spotkanie z Husserlowską filozofią doprowadziło ją do nawiązania kontaktu
z Edmundem Husserlem. W krótkim czasie twórczość Husserla stała się dla niej
źródłem prawdy, zaś sam Husserl mistrzem i ojcem filozofii.
Zachwyt nad myślą Husserla doprowadziła ją również do nawiązania kontaktów
z jego asystentami: Adolfem Reinachem, Maxem Schelerem, a także Jadwigą Conrad-
Martius, która stała się jej przyjaciółką. Edyta Stein zakochała się w fenomenologii oraz
w Getyndze, pisała: kochana stara Getynga! Myślę, że tylko ten, kto tam studiował (...)
zrozumie co oznacza dla nas nazwa tego miasta3. Edyta zatem, odnalazła swą drogę i z
pasją zgłębiała wiedzę. Oprócz tego wykazywała się wyjątkowym zmysłem
fenomenologicznym, który zamykał się w trafnych wnioskach oraz pytaniach, niekiedy
tak trudnych, iż sam Husserl był zmuszony do ponownej rewizji swych odpowiedzi.4
W tym miejscu warto nadmienić, iż pobyt w Getyndze był czasem wielkich
przeobrażeń i zmian, w konsekwencji naukowy rozwój doprowadził Edytę do
Sokratejskiej niepewności, wówczas po raz pierwszy dostrzegła, iż cel, który sobie
obrała przerósł jej siły, spowodowało to utratę wiary w siebie. Edyta nadto podjęła się
napisania pracy doktorskiej na temat „Teorii wczucia‖. Chodziło o wykazanie, czym i w
jaki sposób możliwe jest poznanie drugiego człowieka, jego przeżyć, jego aktów
psychicznych, w których ujawnia się jego życie duchowe, mające swoje najgłębsze
źródło w tym, co nazywamy „wnętrzem‖ człowieka5. Innymi słowy Edyta po raz
pierwszy dostrzegła, iż analiza „Teorii wczucia‖ spowodowała u niej utratę celu,
którego tak bardzo pragnęła: Coraz bardziej ogarniało mnie zwątpienie, po raz pierwszy
w życiu znalazłam się w obliczu czegoś, czego nie mogłam pokonać wolą. Doszło nawet
do tego, że życie wydawało mi się nie do zniesienia. Idąc ulicą, usilnie pragnęłam wpaść
pod samochód, a kiedy wybierałam się na wycieczkę żywiłam cichą nadzieję, że spadnę
1 Por. M. Pietrzyk, W cieniu Krzyża. Teologia Krzyża w życiu i doktrynie św. Edyty Stein.
s. Teresy Benedykty od Krzyża, dz. cyt., s. 22; Por. także, Sz. Praśkiewicz, Ideał misyjny św. Teresy
Benedykty od Krzyża, w: Świecki Zakon Karmelitów Bosych, Uderz w kamień a wytryśnie mądrość,
czyli rzecz o Edycie Stein, Kraków 2002, s. 52 2 Por. E. Stein, Pisma, t. 1, tłum. I. J. Adamska, Kraków 1982, s. 204.
3 Tamże, s. 230.
4 Por. M. Pietrzyk, W cieniu Krzyża. Teologia Krzyża w życiu i doktrynie św. Edyty Stein
s. Teresy Benedykty od Krzyża, dz. cyt., s. 23. 5 Por. Świecki Zakon Karmelitów Bosych, Uderz w kamień a wytryśnie mądrość, czyli rzecz o
Edycie Stein, Kraków 2002, s. 88. Por. także, J. Gorczyca, Edyta Stein, Kraków 2003, s. 24.
203
ze skały i nie wrócę do domu. Nikt nie przeczuwał, co się ze mną działo1. Z pomocą
przyszedł jej Adolf Reinach2, wsparcia udzielił jej także Hans Lips słuchacz filozofii
Husserla. Dzięki temu wsparciu Edyta mogła ponownie poświęcić się pracy nad
doktoratem3.
Badania nad problematyką wczucia4 pozwoliły jej ująć, a zarazem zrozumieć,
w części, jak twierdziła po latach, kim jest człowiek. W 1916 roku, w sierpniu zdała
egzamin doktorski z wyróżnieniem. Wkrótce po tym została asystentką Edmunda
Husserla.
Następnym krokiem, jaki uczyniła Edyty Stein do prawdy, po odkryciu
Husserlowskiej fenomenologii, było „spotkanie‖ z filozofią klasyczną. Stein dostrzegła
wiele elementów wspólnych między tomizmem, a fenomenologią. Zbieżności ujęła w
następujące zagadnienia:
1) Indukcja jako problem metody fenomenologicznej i scholastycznej,
2) Rozum naturalny i nadprzyrodzony,
3) Filozofia krytyczna i dogmatyczna,
4) Filozofia teocentryczna i egocentryczna,
5) Ontologia i metafizyka,
6) Filozofia jako nauka ścisła5.
Nadto Stein zauważyła, że filozofia Husserlowska spełnia niektóre Tomaszowe
postulaty, ponieważ dla Tomasza z Akwinu, jak i Husserla, filozofia nie jest sprawą
doznań, czy też konstrukcji6. Filozofia bowiem bierze swój początek
1 E. Stein, Pisma, t.1, dz. cyt., s. 274-275.
2 Por. M. A. Neyer, Edyta Stein. Dokumenty i fotografie, tłum. W. Zakrzewska, Kraków 1987 s.
29-48. 3 Por. I. J. Adamska, Sól ziemi. Rzecz o Edycie Stein, Poznań 1997, s. 78-80; Por. także Ch.
Feldmann, Cena miłości. Edyta Stein – Żydówka, filozof, zakonnica, tłum. M. Szafrańska-Brandt,
Warszawa 1998, s. 7-19; Por. także, T. R. od Ducha Świętego, Edyta Stein, filozof i karmelitanka,
Paryż 1987, s. 56-57. Por. także, J. G. Rojo, Wzorowość i aktualność drogi Edyty Stein, w: Nowa
Rzeczywistość. Filozofia i świadectwo Edyty Stein, red. A. Grzegorczyk, Poznań 200, s. 143-144. 4 Por. R. Ingarden, O badaniach fenomenologicznych Edith Stein, w: O zagadnieniu wczucia,
Kraków 1988, s. 170-176; Por. także, E. Stein, O zagadnieniu wczuci, tłum. D. Gierulanka, J. F.
Gierula, Kraków 1988, s. 16; Por także, R. Ingarden, O badaniach filozoficznych Edith Stein, w: Spór o
prawdę istnienia. Listy Edith Stein do Romana Ingardena, Kraków 1993, s. 298. 5 Por. E. Stein, Byt skończony a byt wieczny, tłum. I. Adamska, Kraków 1995, s. 27-31; Por.
także, J. Machnacz, Człowiek religijny pismach filozoficznych Jadwigi Conrad-Martius i Edyty Stein,
dz. cyt., s. 98. 6 Por. E. Stein, Światło rozumu i wiary. Duchowa droga Edyty Stein. Św. Teresy Benedykty od
Krzyża, Wybór tekstów i komentarze, I. J. Adamska, Poznań 2002, s. 29-33.
204
z kontaktu z tym, co jest realnie istnieją1. Stąd Edyta Stein stwierdziła, iż wiara nie
jest czymś irracjonalnym, gdyż występuje w niej pewna zależność materialna oraz
formalna. Aspekt materialny polega na niemożności dostrzeżenia na drodze
racjonalnego myślenia tajemnicy Boga, zaś formalny wskazuje na Objawienie.
Zależność pojawia się w momencie aktu wiary, który opiera się na wiedzy
Objawionej2.
3.
Odkrycie, jakiego dokonała Edyta Stein, w spotkaniu fenomenologii
z filozofią klasyczną poszerzyło jej wiedzę z zakresu rozumienia bytu, jednocześnie
pozwoliło jej przejść do problematyki egzystencjalnej, co wyrażało się w pojęciu
filozofii krzyża.
Filozofia krzyża, o której mówiła Edyta Stein nie jest czystą teorią, czym też
idealną konstrukcją myślową, czy prawidłowym wnioskowaniem. Filozofia krzyża, to
prawda żywa, rzeczywista i działająca3, ponieważ można ją dostrzec w życiu każdego
człowieka jako żywotną formę i moc4. Filozofia krzyża zatem to filozofia człowieka
egzystującego hic et nuc. W swych założeniach jest ona sprzeczna tak z
fenomenologicznym podejściem Husserla, jak i z metafizyką Doktora Anielskiego.
Wprawdzie Husserl i Tomasz byli dla Stein autorytetami w poszukiwaniu prawdy5,
jednak zajmowali się poznaniem rzeczywistości na gruncie abstrakcyjnym, Edyta zaś
dążyła do poznania świata z perspektywy człowieka i jego doświadczeń. Stąd
doświadczenie śmierci, jej przyjaciela Adolfa Reinacha, uzmysłowiło jej, że
egzystencja ludzka styka się w każdej chwili swego bycia z filozofią krzyża6.
Droga do filozofii krzyża wiedzie zatem przez doświadczenie codziennego
życia, rozum naturalny oraz „rozum nadprzyrodzony‖, który Edyta za Augustynem z
Hippony nazwała iluminacją7. Przyjęcie w filozofii krzyża „rozumu
1 Por. J. Machnacz, Kto szuka prawdy, ten szuka Boga, Logos i Ethos 1992 nr 1 s. 111; Por.
także, E. Stein, Światło rozumu i wiary. Duchowa droga Edyty Stein. Św. Teresy Benedykty od Krzyża,
dz. cyt., s. 31-32. 2 Por. A. Grzegorczyk, Przedmowa, w: E. Stein, Byt skończony a byt wieczny, dz. cyt., s. 19-25.
3 Teresa Benedykta od Krzyża, Wiedza krzyża. Studium o św. Janie od Krzyża, tłum. I. J.
Adamska, Kraków 1994, s. 19. 4 Tamże, s. 20.
5 Por. E. Stein, Autoportret Edyty Stein w jej twórczości, tłum. I. J. Adamska, Poznań 1999, s.
58-59; Por. także, K. Tarnowski, Edith Stein i mistyka, WDz, 9(1979) nr 73, s. 28-29. 6 Doświadczenie to uzmysłowiło jej, iż powinna wypracować taki „styl‖ uprawiania filozofii,
który z jednej strony prowadziłby ją, w sposób racjonalny ku prawdzie, a z drugiej pozostawał w
formalnej i materialnej zależności od wiary. 7 Por. E. Stein, Pisma t. 2, List 275, 23.03.1938, tłum. I. J. Adamska Kraków 1982 s. 297. Por.
także, A. Grzegorczyk, Filozofia światła Edyty Stein, Poznań 2004, s. 72.
205
nadprzyrodzonego‖ wymaga odwołania się do teologii, jednak filozofia crux, w
przekonaniu Edyty, nie może stać się teologią. Dlatego Stein, podobnie, jak Ojcowie
Kościoła, twierdziła, że filozofia „przyswaja― odpowiedzi znajdujące się w prawdach
wiary, aby dokładniej zrozumieć byt ludzki1.
Edyta Stein zmieniła klasyczne rozumienie filozofii, gdzie samoograniczenie
„umiłowania mądrości‖ jawi się według niej w wyznaczeniu granic poznania. Owo
wyznaczenie staje się zabiegiem wypływającym ze zrozumienia możliwości
ludzkiego rozumu2. Wiedza o własnej niewiedzy, czy wiedza o własnych
możliwościach poznawczych jest również wiedzą. To ujawniło się w sposób
szczególny w filozofii krzyża. Innymi słowy krzyż jest znakiem ludzkiej słabości i
jednocześnie znakiem boskiej siły. Obarczony krzyżem ma po swojej stronie Absolut,
sam Bóg użycza mu swych sił. Krzyż hic et nunc, według Edyty, nie jest dziełem
natury, lecz dziełem człowieka w odpowiednim celu: zadawania cierpienia
zakończonego śmiercią3. Dlatego też, gdy wstąpiła do karmelu przyjmuje imię siostry
Teresy Benedykty od Krzyża. Sama tak o tym mówi: „otrzymałam je takie, o jakie
prosiłam. Przez krzyż rozumiem losy narodu Bożego, które wówczas zaczynały się
przede mną rysować‖4.
4. Filozofia stała się dla Edyty Stein „drogą‖ w poszukiwaniu prawdy, a
jednocześnie była źródłem odkrycia filozofii krzyża, która stała się przejściem od bytu
poszukującego prawdy do Bytu Prawdziwego – samej Prawdy „Jestem, który Jestem‖, od
rzeczywistości świata do Stwórcy, od fenomenologii Husserla do filozofii Tomasza, od
bytu idei do Bytu Absolutnego, od „ja‖ do Ty. Filozofię Edyty Stein możemy więc
nazwać „filozofia przejścia‖, ponieważ jej badania były „przejściem‖ od kryteriów
prawdy do prawdy absolutnej.
1 Por. J. I. Adamska, Św. Edyta Stein jako nauczycielka kontemplacji, Pastores 3(2002) nr 16, s.
95-99. Por. także, J. Paweł II, Fiedes et Ratio, Wrocław 1998, 76. Por. także, DFK 15. 2 Por. F. S. S. Fermin, Edyta Stein w poszukiwaniu prawdy. Kraków 1998, s. 32-44; .Por. także
E. Stein, Byt skończony a byt wieczny, dz. cyt., s. 56-57. 3 Edyta Stein zetknęła się z filozofią krzyża już na początku swego życia oraz u „progu‖ drogi
naukowej. Doświadczała w całym okresie bytowania niepewności poznawczej. Przejawiało się to w
pytaniu, czy rzeczywiście wierzy, czy jest ateistką w pełni świadomą, czy raczej kryzys wiary
związany jest z doświadczeniami w dzieciństwie. Tęsknota za prawdą kształtowała całą osobowość
Edyty. Por. J. I. Adamska, Święta Edyta Stein, Kraków 2003, s. 11. 4 Cyt. za, J. Machnacz, Człowiek religijny w pismach filozoficznych Jadwigi Conrad-Maritus i
Edyty Stein, dz. cyt, s. 110; Zob. także,. P. Zuchniewicz, Kamień odrzucony przez budujących stał się
kamieniem węgielnym, Miejsca święte 8(1998) nr 20, s. 14.
206
Kartezjańska samotność: miejscem dowodu na istnienie Boga i rozumienia
świata
Dr Jakub Bartoszewski Państwowa Wyższa Szkoła Zawodowa w Koninie
1. Kartezjusz szukając uzasadnień swej koncepcji odwołał się do sceptycyzmu
oraz augustiańskiej idei samotności myśliciela. Jeśli Augustyn pozostaje sam na sam ze
sobą, to jednak na gruncie wiary i religii, dostrzegał realnie żywego Boga w świecie
przyrody, określając ją jednocześnie jako signum Dei. Tymczasem samotność
Kartezjusza była samotnością z samym rozumem, z którym „ja‖, autora traktatu
dualistycznej koncepcji człowieka, musi dopiero wejść w relację i pogodzić się z nim –
uznać w nim, a w konsekwencji przyjąć istnienie Boga jako nadprzyrodzoną „ideę Bytu
doskonałego‖.
Owo indywidualne „ja‖ nie jest i nie może być jej twórcą, skoro idea ta zawiera
w sobie dojmującą pełnię i tajemnicę, wykluczającą, aby była ona prostą negacją idei
bytu niedoskonałego.1 Szczelina, jaka powstała pomiędzy „ja‖ zdegradowanym, a „ja‖
pewnym konieczności Boga, zdradza dążenie filozofa do rzeczy pewnych, jasnych i
wyraźnych.
Ściśle racjonalistycznie motywowana procedura wątpienia metodycznego
prowadzi do odkrycia jaźni, która będąc niepewna istnienia Boga, jako taka nie może
być ani racjonala, ani wiarygodna. Na kanwie tego należy zapytać o rolę „ja‖
samotnego w dowodzeniu istnienia Boga.
2. Autor Medytacji prezentuje dwa dowody na rzecz istnienia Boga. Pierwszy
dowód prezentowany przez francuskiego filozofa w medytacji trzeciej jest swoistego
rodzaju modyfikacją kosmologicznych argumentów reprezentowanych w epoce
scholastyki przez Tomasz z Akwinu. Drugi, w swej treści dowodowej podobny jest do
Anzelmianskiego argumentu ontologicznego. W obu dowodach Kartezjusz stara się
uzewnętrznić ideę Boga na kanwie jasnego i wyraźnego punktu wyjścia.
W medytacji trzeciej, dowód zwany kosmologicznym, jest prezentowany na
płaszczyźnie przyczynowo-skutkowej, podobnie jak miało to miejsce w epoce
teocentryzmu. W tym dowodzie filozof, uzasadniając ideę Boga odwołuje się do
przyczynowości idei, czyli idea pojęta jest jako warunek konieczny: „jedne wydają się
być wrodzone, inne nabyte, jeszcze inne przeze mnie samego urobione.‖2 Autor
Rozprawy przechodząc do argumentowania swego dowodu, wie, że res cogitans posiada
1 Por. Kartezjusz, Medytacja o pierwszej filozofii, Kęty 2001, s. 61.
2Tamże, s. 59.
207
takie idee jak: idea dobra czy idea zła, mimo tego nie zna ich przyczyn. Autor stawia
pytanie, kto jest ich zasadą? Czy on samy? Czy też zwodziciel?
Barak świadomości przyczyny powoduje, iż należy wprowadzić rozróżnienie
między rzeczywistością formalną a obiektywną. Rzeczywistość formalna znajduje się
niejako w res,
a dzięki temu odbija się w rzeczywistości obiektywnej, ta z kolei znajduje się w ideach
prezentujących te rzeczy. Dlatego też najlepszą ideą jest idea Boga, która pozwala
przyjąć: „pewną substancję nieskończoną, niezależną, o najwyższym rozumie i mocy,
która stworzyła mnie samego i wszystko inne, co istnieje, o ile istnieje.‖1 Oczywistym
jest fakt, iż filozof nie stwierdził w tym ujęciu istnienia Ipsum esse, lecz jedynie
odnajduje w sobie pewną idee bytu nieskończonego: „więcej rzeczywistości jest w
substancji nieskończonej niż w skończonej.‖2
Następnie Descartes przechodzi do zasad przyczynowości, które uważa za pewne.
Pierwsza z nich mówi, że przyczyna musi mieć „przynajmniej tyle rzeczywistości (...),
ile jej jest w skutku,‖3 albowiem gdyby było inaczej coś mogło by zaistnieć ex nihilo.
Druga przyczyna, wiąże się ściśle z pierwszą, francuski filozof twierdzi, iż przyczyna
idei musi mieć przynajmniej tyle rzeczywistości formalnej, ile idea rzeczywistości
obiektywnej.
Przez fakt udowodnienia idei Boga możliwe jest ukazanie własnego istnienia.
Przed odkryciem dowodu, Autor Rozprawy nie mógł wyjaśnić własnego istnienia.
Zatem nie tylko „nie może (...) być zwodzicielem, bo oczywiste jest dzięki
przyrodzonemu światłu rozumu, że wszelkie oszustwo i wszelkie zwodzenie ma źródło
w jakimś braku,‖4 ale i jest stwórcą.
Drugi dowód zawarty w piątej medytacji zwany dowodem ontologicznym jest
dowodem a priori. Kartezjusz pisze: „istnienie Boga powinno mieć dla mnie, co
najmniej ten sam stopień pewności, jaki dotychczas posiadały prawdy matematyczne.‖5
W tym argumencie autor wykazuje, iż bytu najdoskonalszego „nie można pomyśleć,‖6
stąd też stwierdzenie, że istota rzeczy jest czymś różnym od jej istnienia. Niemniej w
tym miejscu nie mam stwierdzenia o charakterze egzystencjalnym, ale jedynie ukazanie,
iż te dwie rzeczy są nierozdzielne. Oczywiście nie chodzi jeszcze o to, że Bóg istnieje,
ale o to, że nie sposób jest odłączyć Boga od Jego własności, które wynikają z idei
1 Tamże, s. 66.
2 Tamże.
3 Tamże, s. 69.
4 Tamże, s. 71.
5 Tamże, s. 84.
6 Tamże.
208
Boga. Kartezjusz pisze, że jeżeli Bóg jest najdoskonalszym bytem, stąd wynika, że
istnienie musi być istotną własnością Boga, gdyż istnienie jest doskonałością. Autor
Listów do Regiusa pojmuje istnienie jako doskonałość, tym samym twierdzi, że im rzecz
jest bardziej doskonała, to tym samym jest bardziej rzeczywista.
3. Propozycja nowego ujęcia i zrozumienia wszechświata oraz nowego określenia
w nim Boga i człowieka, nadawała się do powszechniejszego przyjęcia. Podbijała ona
umysły swą nowoczesnością, lecz pełna jej akceptacja wymagała nie tylko porzucenia
wytworzonych przez tradycję nawyków i upodobań myślowych, ale również
przezwyciężenia przekonań powstających pod naciskiem bezpośrednich doznań
zmysłowych i bezpośrednich doświadczeń wewnętrznych. Kartezjusz trafnie stwierdzał,
że nowa nauka wymaga nowych umysłów, które wytworzą wręcz nowych ludzi.
Obraz świata wytworzony przez naukę francuskiego myśliciela wchodził
w coraz ostrzejszy konflikt1 z naturalnym doświadczeniem ludzi, propozycje, które
przedstawił Kartezjusz dotyczyła istoty człowieka i świata, ale wiązała się z fizyką, co w
konsekwencji doprowadziło do mechanistycznego ujęcia przyrody i podmiotu przy
jednoczesnym podkreśleniu dualizmu. W ten sposób świat jako przedmiot badań
naukowych i świat jako przedmiot zmysłowych doświadczeń ludzkich okazał się
1 Ów konflikt rozwinął się po śmierci Descartes`a, albowiem filozof dzięki bogactwu tematów i
różnorodności wątków myślowych stał się inspiratorem żywego w XVII i XVIII wieku ruchu
umysłowego, który czy to kontynuując jego poglądy, czy też je zwalczając w całości lub krytykując
tylko w części, pozostawał pod jego wpływem, bo przezeń został spowodowany. Ruch ten określa się
mianem kartezjanizmu. Wśród różnorodnych tendencji występujących w kartezjanizmie, ogólnie
wyróżnić można dwa nurty główne. Pierwszy z nich, krytyczno-zachowawczy, o orientacji
fideistyczno-teologicznej, skupiał się zasadniczo na teorii duszy i Boga. Jego rozwinięciem stała się
idealistyczna doktryna tzw. okazjonalizmu, która pogłębiając kartezjańską nie-komunikatywność duszy
i ciała wyprowadzała stąd wniosek o boskich przyczynach aktów świadomości. W myśl tej koncepcji
materialne ciało nie może być przyczyną sprawczą procesów duszy, wobec duszy może ono spełniać
jedynie rolę czynnika okazjonalnego, który nie potrafił jednak spowodować istotnego między nimi
współdziałania. Do czołowych kartezjańczyków – okazjonalistów należeli niemiecki filozof Jan
Clauberg (1622—1665), a przede wszystkim flamandczyk Arnold Geulincx (1624—1669), uznawany
za właściwego twórcę i teoretyka tej doktryny. Drugi nurt – postępowo-racjonalistyczny – wychodził
z kartezjańskiego racjonalizmu, kładąc szczególny nacisk na materialistyczną interpretację fizyki.
Poglądy przyrodniczo-fizykalne wykorzystywał zaś do zwalczania scholastycznych nawarstwień
w nauce oraz do objaśniania świata wyłącznie przez naturalne przyczyny. Jeszcze w XVII wieku
z tendencji tej zrodziły się dwie wielkie konstrukcje filozoficzne, które – chociaż znacznie różniły się
od dzieła Kartezjusza – niemniej w jego racjonalizmie znalazły podporę i punkt wyjścia. Były to:
(etyczno-materialistyczny system Barucha Spinozy (1632-1677) i pluralistyczno-monadologiczny
system Godfryda W. Leibniza (1646-1716). Z końcem XVII wieku kontynuowany racjonalizm
kartezjański był łączony z empiryzmem, a nawet postawami naturalistycznymi i w takim zestawieniu
wykorzystywany był przez licznych przedstawicieli ówczesnej filozofii do tłumaczenia świata czysto
przyrodniczego, opartego na zdrowym rozsądku. Por. Cz. Głąbik, Filozofia przedmarksistowska,
Warszawa 1970, s. 111.
209
różnym światem. Whitehead w swym studium poświęconym nauce i narodzinom
nowoczesnej cywilizacji podkreślał, iż nauka XVII wieku przedstawia ludziom
matematyczno-mechaniczny sposób rozumienia świata przyrody i ludzkiej egzystencji,
przez co zaprzecza całkowicie doświadczeniom człowieka dotyczącym zarówno
rzeczywistości obiektywnej, jaki doznaniom wewnętrznym. Ten abstrakcyjny obraz
wszechświata oparty na cogito miał być jedynie prawdziwy, zaś wszystko inne było
tylko złudzeniem.1 Ta koncepcja coraz bardziej zdecydowanie ujmowała cielesną
przynależność ciała człowieka do mechanistycznego porządku przyrody,
przeciwstawiając się zasadniczej odrębności i inności człowieka, tym samym
odczuwalna była degradacja podmiotu przy jednoczesnym zaprzeczeniu tradycyjne go
ujęcia podmiotu.
Innymi słowy, ów kierunek rozwoju naukowego doprowadził do zupełnie nowych
komplikacji. W dobie scholastyki i u początku renesansu filozofia przyrody była
sprzymierzeńcem ludzi działających w świecie zaś, rozmyślania o człowieku stawały się
w tych warunkach rozmyślaniami o jego twórczości, moralności, poznaniu. Ludzie żyli
w świecie barw i dźwięków, wartości i celów, tradycji i wyobraźni, uczuć i woli.
Rozwój myśli filozoficzno-przyrodniczej doprowadził do powstania koncepcji
podmiotu, który był najsłabszym ogniwem naukowych poszukiwać. Do tego dochodziło
również rozumienie działanie ludzkiego. Na tej kanwie filozof zalecał przyjęcie zasad
postępowania czasowych – przejściowych, które wypływały z naukowej wizji świata.
Sam był przekonany, iż nowa postępowania – etyka, w której „obracał‖ się jego
dualistyczny podmiot zostanie dopiero utworzona w przyszłości. Miał rację, albowiem
po jego śmierci ogłoszono Etykę Spinozy, który dotykając poznania i świata przyrody
oparł się na filozofii francuskiego myśliciela.2 Zaczęła ona zyskiwać znaczenie w dobie
oświecenia. W tej epoce podjęto szeroki wysiłek, mający pokazać, że system
postępowania może się opierać na materialistycznych i mechanistycznych ujęciach
przyrody, a co za tym idzie i człowieka.
Materializm rozwijał się w ścisłym związku z osiągnięciami nowożytnego
przyrodoznawstwa XVII i XVIII wieku i był próbą filozoficznej interpretacji jego
wyników. Spośród nauk przyrodniczych największe sukcesy notowały wówczas
mechanika, astronomia, matematyka, jak również chemia – która w tym czasie stawiała
swe pierwsze samodzielne kroki.3 Zdobycze tych nauk wiązały człowieka z konkretną
1 Por. J. Bartoszewski, Filozofia przyrody, Kartezjusz i porządek życia społecznego, Lublin 2010, s. 82-
85; Por. także, B. Suchodolski, Rozwój nowożytnej filozofii człowieka, Warszawa 1967, s. 80. 2 Por. W. Tatarkiewicz, Historia filozofii, t. 2, Warszawa 1958, s. 96; 99-100.
3 Por. Cz. Głąbik, Filozofia przedmarksistowska, dz. cyt., s. 119.
210
rzeczywistością przyrodniczą i nie pozostawały bez wpływu dla filozoficznej refleksji
nad poznawanym światem i ludzkim działaniem.
Rozwijająca się na tym podłożu myśli materialistyczna, wychodziła z założenia, że
podstawą wszechrzeczy jest fizyczna natura, wystarczająca sama sobie i będąca
przyczyną wszelkiej istności.1 Przyjąwszy ten punkt widzenia, filozofowie uznający
koncepcję materialistyczną tłumaczyli istotę i prawidłowości rządzące światem
zewnętrznym, jak też próbowali ustalić miejsce w nim człowieka oraz zadania, jakie
wynikają stąd dla niego, a co za tym idzie także dla całego społeczeństwa.
Mając przyrodę za realny i trwały byt głosili, iż cokolwiek istnieje, jest tylko
materialne, albowiem ogół bytów przyrodniczych jest materialny, we wszystkich swych
przejawach. La Mettrie dowodził, iż cokolwiek istnieje, jest materialne. Nie dotyczyło to
tylko ciała, ale i duszy, gdzie jej aktywność zależna była całkowicie od ciała. Ten stan
rzeczy wyjaśniał szczególną właściwością substancji materialnej, którą znajdował we
wrażliwości materii, określanej też jako zdolność czucia. Z tego założenia wynikają
właściwości praktyczne. Społeczeństwo jest również swego rodzaju mechaniczne, w
którym nie ma miejsca dla Ducha, a tym bardziej dla etyki, jak ją nazwał filozof
pozaracjonalnej. To, jakim człowiek będzie, zależy od wykształcenia i wychowania.
Zatem postępowanie jest rzeczą względną nie ma absolutnego dobra ani zła. Dobro to
poświęcenie korzyści osobistej na rzecz tego, co korzystne dla ogółu, zło to postawa
przeciwna. Takie rozumienie moralności zapewnia człowiekowi radość i spokój ducha.2
Podobny punkt widzenia reprezentowali także inni filozofowie przyrody jak P.T.
Holbach, C. Helvetius,3 natomiast to, co ich różniło, polegało jedynie na sposobie
1 Por. tamże, s. 121.
2 Por. J. Legowicz, Zarys historii filozofii. Elementy doksografii, Warszawa 1991,
s. 356. 3 Był to tzw. materializm mechanistyczny, traktujący świat jako mechanizm
i wyjaśniający ruch i przemiany rzeczywistości przede wszystkim fizycznie – prawami mechaniki. Jego
XIX-wieczną kontynuacją był materializm o charakterze biologicznym poszukujący wyjaśnienia
prawidłowości rządzących światem w prawach biologii (L. Büchner, K. Vogt, J. Moleschott).
W filozofii marksistowskiej przybrał postać materializmu dialektycznego, będącego teorią ewolucji
rzeczywistości przyrody, zbudowanego za pomocą dialektyki heglowskiej oraz materializmu
historycznego autorstwa K. Marksa, stanowiącego ogólną teorię przemian historycznych i społecznych
wyjaśnianych również za pomocą dialektyki oraz upatrujących materialne podłoże i źródło wszelkich
zjawisk antropologicznych, społecznych i kulturowych w sposobach produkcji i stosunkach
ekonkonomicznych, powstających przy wytwarzaniu dóbr służących do zaspokajania podstawowych
potrzeb ludzkich. F. Engels dokonując ahistorycznej absolutyzacji podziałów i sporów właściwych
filozofii XVIII–XIX w., m.in. krytyki idealizmu G.W.F. Hegla przez L. Feuerbacha, który uznaje
konflikt materializmu z idealizmem za główne zagadnienie całej historii filozofii. Traktując go jako
odbicie walk klas organizujących procesy społeczno-ekonomiczny nadając mu zarazem uproszczoną
postać dylematu pierwotności ducha bądź materii, przypisywanego ontologicznym koncepcjom
211
wyrażania myśli o materialnym podłożu zjawisk duchowych. Utrzymywali oni, że
wrażliwość, choćby w najbardziej nawet elementarnej formie, jest cechą
charakterystyczną dla całej materii. Materię miano więc za substancję w szczególny
sposób uduchowioną, we wszystkich swych cząstkach obdarzoną zdolnością czucia. La
Mettrie sądził, że wrażliwość jest własnością materii o specjalnym poziomie organizacji,
co dawało zdolność doznawania. To było jedynie potencjalną właściwością materii,
która ujawnia się dopiero z chwilą, gdy sama materia znajdowała się na odpowiednim
poziomie własnego rozwoju.1 Duszy La Mettrie nie znajdował w królestwie roślin czy
zwierząt. Jej zalążki dostrzegał w organizmach stojących między światem roślin a
światem zwierząt.2
Ten fakt urzeczywistniał prawdę dotyczącą życia, które przejawiało się
w świecie i które istniało we wszystkich postaciach świata przyrody nie wykluczając
ludzkiej egzystencji, która w zupełności podlegała prawom fizyki. Koncepcja ta
uwarunkowywała w podmiocie procesy jedynie biologiczne, nie pomijając przy tym
psychicznych, niemniej w ten sposób rozwinięto teorię organizmów jako szczególnego
rodzaju złożonych maszyn. Było to nawiązanie do filozofii przyrody Kartezjusza.
Innym osiągnięciem filozofii materialistycznej było przypisanie materii nie tylko
wrażliwości, ale nadto wyposażenie jej w takie własności jak rozciągłość i wewnętrzna
siła motoryczna. Takim pojmowaniem materii nie tylko podporządkowało się człowieka
światu przyrody, ale nadawało mu nowy sens działania, który jawił się przede
wszystkim w hedonizmie. Materializm nie dawał hedonizmowi ani nowej postaci, ani
nowych argumentów, ale głosił go tak zupełnie bez kompromisu, jak nikt od czasów
Arystypa. Ta postawa wypływająca z materializmu negowała Absolut, a jeśli nawet
uznawano Jego istnienie, to z faktu tego nie wynikało, że należy mieć na uwadze normy,
które zostały objawione, a tym bardziej ich przestrzeganie, gdyż dążąc ku szczęściu
należy wyzbyć się tego, co determinuje. Odwołanie się do Stwórcy implikowało według
materialistów konieczność kultu i uznanie Go jako nadrzędnej formy istnienia.3 To nie
było do przyjęcia, gdyż społeczeństwo hedonistyczne i utylitarystyczne według Bayle`a
winno być całkowicie ateistyczne, do tego należy dążyć dla dobra ludzkiego.
Racjonalizm wypływający z myśli filozoficzno-przyrodniczej Kartezjusza stanowił
centralną wartość filozofii nie tylko oświecenia, ale i następnej epoki. Rzeczą istotną jest
idealistycznym i materialistycznym.To implikowało odpowiednią postawę etyczną polegającą na
traktowaniu rzeczy, bogactw materialnych, przyjemności cielesnych jako głównego celu ludzkiego
życia. Por. Cz. Głąbik, Filozofia przedmarksistowska, dz. cyt., s. 126. 1 Por. Cz. Głąbik, Filozofia przedmarksistowska, dz. cyt., s. 119.
2 Por. W. Tatarkiewicz, Historia filozofii, t. II, dz. cyt., s. 186.
3 Por. tamże, s. 188.
212
to, że filozofowie walcząc z chrześcijańskimi dogmatami sami zdogmatyzowali rozum
ludzki,a kulturę przez nich wytworzoną – racjonalna wiedza, moralność – nazwali
interkomunikatywną z pominięciem Naczelnej Zasady uznawanej przez chrześcijan jako
Bóg. Tworząc w ten sposób ateistyczną wizję świata, podkreślano przy tym, iż rozum
ma zdolność tworzenia prawdy.1
W tym nurcie, zapoczątkowanym przez francuskiego myśliciela, a sięgającym aż
do współczesnych czasów, zlekceważono egzystencjalne znaczenie prawdy, tzn. troskę
o poznanie wartości, nadające ludzkiemu życiu znaczenie. Działano tak uważając, iż
jedynie racjonalne patrzenie nadaje życiu ludzkiemu sens. Dziesięciolecia racjonalności
w konsekwencji doprowadziły do irracjonalnego dożenia podmiotu do
„wiecznotrwałości‖. Etyczne miary – bonum faciendum est et malum vitandum oraz non
nocere zrelatywizowano uznając tym samym, że są orientacjami zbędnymi i
niekonieczne. Takie nastawienie przyczyniło się do zaniku miary wyczucia moralnego.
Tak więc rozum poszukujący stał się instrumentem emancypacji, wyzwalający nie
tylko prawdę, ale także autonomię pomiędzy ludźmi. Właśnie to połączenie autonomii i
równości tworzyło fundament dla moralnej i politycznej treści działania ludzkiego. Z
taką koncepcją rozumu, etyki i polityki związana była silna pokusa redukcji ogromnej
różnorodności form ludzkiego życia do karykaturalnych uproszczeń. Powstałe
koncepcje – materializmu, deizmu, ateizmu, sensualizmu – wiązali zwolennicy z
rozumem, wierząc jednocześnie, że poprzez dyscyplinę umysłu prawda musi się pojawić
i to zarówno w życiu prywatnym, jak i publicznym, a więc na drodze argumentów i
kontrargumentów, połączonych z obywatelskimi cnotami dobroczynności i nie
nadużywania władzy.
4. Konkludując, trzeba przypomnieć, iż Kartezjusz dążył do zbudowania jedności
całej nauki, lecz zdecydowanie oddzielił zdobycze starożytności od nowożytności,
metafizykę od fizyki. Starał się zbudować niepodważalne dowody na istnienie Boga, a
radykalnie oddzielił wiarę od rozumu, prawdy religijne od prawd rozumu, a nawet
przyczynił się do zerwania więzi z Transcendencją, co dokonało się w różnym stopniu
już u myślicieli okresu pokartezjańskiego. Taki był humanistyczny ideał Kartezjusza,
który leży u początków nowożytnej filozofii. Poszukując mądrości, filozof przyczynił
się do odwrócenia świata od rzeczywistości do podmiotu i jego wytworów.
Bibliografia
Bartoszewski J., Filozofia przyrody, Kartezjusz i porządek życia społecznego,
Lublin 2010.
Głąbik Cz., Filozofia przedmarksistowska, Warszawa 1970.
1 Por. tamże, s. 179.
213
Kartezjusz, Medytacja o pierwszej filozofii, Kęty 2001.
Legowicz J., Zarys historii filozofii. Elementy doksografii, Warszawa 1991.
Suchodolski B., Rozwój nowożytnej filozofii człowieka, Warszawa 1967.
Tatarkiewicz W., Historia filozofii, t. 2, Warszawa 1958.
Dragoş Viteazul, primul pârcălab cunoscut al Cetăţii Neamţ. Câteva
consideraţii istorice şi genealogice
Paul Daniel Nedeloiu*
Construită în vremea voievodului Petru I Muşatinul1, aşa cum o demonstrează
cercetările arheologice, Cetatea Neamŝ a jucat un rol de seamă în sistemul defensiv al
Ŝării Moldovei, care avea să fie inaugurat în februarie 1395, când regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg, avea să asedieze, fără succes, această fortăreaŝă2.
Comandanŝii cetăŝilor moldovene purtau numele de pârcălabi sau staroşti în actele
slavone, iar în documentele redactate în latină – castellanus sau capitaneus3. Atribuŝiile
acestora erau în primul rând militare, însă dispuneau şi de prerogative administrative şi
judecătoreşti4.
Întrucât nu s-au păstrat decât puŝine acte din vremea lui Petru I Muşatinul, dar şi
de la voievozii următori care au domnit la sfârşitul secolului al XIV-lea, primul pârcălab
cunoscut al Cetăŝii Neamŝului este menŝionat abia la începutul secolului al XV-lea, în
vremea lui Alexandru cel Bun. Este vorba despre Dragoş Viteazul, boier ce a fost
membru al Sfatului Domnesc în intervalul 1393-1431 şi pârcălab al Cetăŝii Neamŝ la
începutul domniei lui Alexandru cel Bun, între 1401 şi 1408. Nu-i mai puŝin adevărat
faptul că dregătoria de pârcălab este atestată ceva mai devreme, în 1387, între boierii lui
*Profesor de istorie la Liceul Teoretic Roznov, judeŝul Neamŝ, România. Doctor în istorie al
Universităŝii „Alexandru Ioan Cuza‖ din Iaşi (2012).
1 Academia Română, Secŝia de Ştiinŝe Istorice şi Arheologie, Istoria românilor, volumul IV, De
la universalitatea creştină către Europa “patriilor”, comitetul de redacŝie al volumului: acad. Ştefan
Ştefănescu şi acad. Camil Mureşanu, redactori responsabili, prof. univ. dr. Tudor Teoteoi secretar,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 200, p. 235. În continuare, Academia Română, Istoria românilor.
Vezi şi Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităŝilor şi monumentelor medievale din
Moldova, Bucureşti, Direcŝia Patrimoniului Cultural Naŝional, Biblioteca Monumentelor Istorice din
România, 1974, p. 973. 2 Ibidem, p. 294.
3 Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ŝara Românească şi Moldova (sec.
XIV-XVII), Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 205. 4 Ibidem, p. 210.
214
Petru I Muşatinul care au prestat omagiu regelui polon Vladislav fiind amintit şi un
Dzula capitaneus1 (Giula), cu certitudine un comandant de cetate, însă nu ştim dacă era
al Cetăŝii Neamŝ, întrucât în vremea voievodului menŝionat fuseseră ridicate şi alte
cetăŝi, precum Suceava, Şcheia şi, probabil, Hotinul şi Ŝeŝina2.
Despre acest dregător istoricul Ioan Bogdan considera, la începutul secolului
trecut, că este acelaşi care a stăpânit Câmpul lui Dragoş3, regiune istorică situată pe
valea Bistriŝei, la limita dintre ŝinuturile Neamŝ şi Bacău, ce-i poartă numele. Ceva mai
târziu, în perioada interbelică, profesorul şi editorul de documente Mihai Costăchescu se
întreba dacă nu cumva Dragoş Viteazul a fost stăpânul mai multor sate din respectiva
regiune, pe care apoi le-a înstrăinat, însă totuşi zona să-i fi păstrat numele apoi sute de
ani4. Tot Mihai Costăchescu avea să întocmească şi un arbore genealogic al neamului lui
Dragoş Viteazul, în care indentifica 11 copii ai acestuia, dintre care la cinci dintre le ştia
numele: Costea Dragoşevici, Sima Drăguşanul, Giurgiu Drăguşanul, Alexa şi Anuşca5,
cei mai mulŝi dintre ei având urmaşi ce au trăit în secolul al XVI-lea. În perioada
postbelică, un alt istoric care s-a referit la Dragoş Viteazul a fost Nicolae Stoicescu. În
cunoscutul său Dicŝionar al marilor dregători6, el consemna faptul că Dragoş Viteazul
este menŝionat în actele interne ca fiind în viaŝă în intervalul 1392-1431 şi că a avut
şapte copii, menŝionându-i pe cei cinci identificaŝi de Mihai Costăchescu şi două fiice
cărora nu li se cunoaşte numele, de asemenea prezente în arborele genealogic alcătuit de
renumitul editor de documente, una căsătorită cu boierul Giurgiu Rotompan, alta cu
Iachim Săcuianu. În aceeaşi perioadă, istoricii Nicolae Grigoraş7 şi Constantin
Cihodaru8, în acord cu opinia lui Ioan Bogdan, deja amintită, considerau că regiunea
1 Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, volumul II, Iaşi,
Viaŝa Românească, 1932, nr. 163, p. 601-602 (6 mai 1387, Lemberg). 2 Academia Română, Istoria românilor, volumul IV, p. 235.
3 I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, volumul I, Hrisoave şi cărŝi domneşti, 1457-1492,
Bucureşti, Atelierele Grafice Socec, 1913, p. 250: ―Proprietätile nepoŝilor lui de la 1481 au fost, de
bună samă, si ale lui. Câmpul lui Dragoş îşi trage deci numirea de la dânsul‖. 4 Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, volumul I, Iaşi,
Viaŝa Românească, 1931, nr. 44, p. 134. 5 Idem, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, volumul II, Iaşi, Viaŝa
Românească, 1932, nr. 44, p. 154. 6 Nicolae Stoicescu, Dicŝionar al marilor dregători din Ŝara Românească şi Moldova. Sec. XIV-
XVII, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 269. 7 N. Grigoraş, Ŝara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare,
Iaşi, 1978, p. 18-19. 8 C. Cihodaru, Observaŝii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a statului feudal
Moldova în secolele XI – XIV, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie –Iaşi‖, XVII, 1980, p.
124-125. În continuare vom folosi sigla „AIIAI‖. C. Cihodaru arăta că „nu există nici o siguranŝă că
obştea teritorială cunoscută sub numele de Câmpul lui Dragoş se leagă de numele voievodului
215
istorică Câmpul lui Dragoş se leagă de numele lui Dragoş Viteazul, care şi-a avut
domeniul aici, în vreme ce Ştefan S. Gorovei lansa ipoteza că această întinsă regiune ar
fi putut fi „un posibil lagăr militar, sau o primă luare în stăpânire, unde au fost înzestraŝi
cu pământuri unii dintre însoŝitorii lui Dragoş vodă‖1.
Cel mai recent s-au referit acest dregător istoricii Constantin Burac şi Constantin
Asăvoaie. Primul, întru-un articol publicat în anul 1994 în revista „Revista Arhivelor‖2,
reinterpretând un act intern din 28 februarie 1507, folosit şi de Mihai Costăchescu, a
propus un nou arbore genealogic al neamului lui Dragoş Viteazul, din care reiese faptul
că acesta a avut un singur copil, pe Anuşca, restul fiind doar fraŝi, nepoŝi şi strănepoŝi de
frate. Constantin Burac a scris un studiu intitulat Consideraŝii privitoare la Câmpul lui
Dragoş, publicat în revista „Hrisovul‖, pe anul 2001, în care, pe baza unui act din 24
iulie 1436, în care se spune că în Câmpul lui Dragoş şi-a avut curtea boierul Bratul
Netedul, care a fost sfetnic al voievozilor Roman I şi Iuga şi, probabil, şi al lui Petru I,
arată că Dragoş Viteazul nu a fost stăpânul regiunii respective întrucât el este
contemporan cu Bratul Netedul care, la vremea respectivă deŝinea autoritatea în zonă3.
Din cele arătate, rezultă faptul că acest dregător a beneficiat de atenŝia istoricilor,
despre el scriindu-se destul de mult. Cu toate acestea subiectul nu este nicidecum
epuizat, descoperirea unor noi informaŝii documentare, din cele publicate deja, sau din
surse inedite, fiind de natură să aducă completări, corijări sau reinterpretări asupra
datelor cunoscute. Prin studiul de faŝă ne propunem să aducem completări la arborele
genealogic al neamului lui Dragoş Viteazul, pe baza unor documente publicate, dar şi să
facem o analiză asupra carierei acestuia, precum şi asupra stăpânirilor sale funciare.
Principalele sursele folosite sunt actele interne şi externe publicate în diverse
colecŝii de izvoare. La acestea se adaugă referinŝele istoriografice, citate deja.
I. Carieră
Cariera lui Dragoş pare să fi început încă din vremea primilor voievozi ai Ŝării
Moldovei însă, datorită faptului că nu ni s-au păstrat acte interne mai vechi de anul
1384, nu avem mărturii documentare despre el din timpul voievozilor Bogdan I, Laŝcu şi
Petru I Muşatinul.
considerat ca întemeietor al Moldovei‖, lăsând loc ideii că regiunea a aparŝinut unui boier local, poate
lui Dragoş Viteazul. 1 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului
feudal Moldova, Bucureşti, 1973, p.85. 2 Constantin Asăvoaie, Precizări în legătură cu neamul lui Dragoş Viteazul, în „Revista
Arhivelor‖, volumul LVI, nr. 4/1994, p. 350. 3 Constantin Burac, Consideraŝii referitoare la Câmpul lui Dragoş, în „Hrisovul. Buletin al
Facultăŝii de Arhivistică‖, VI-VII, Bucureşti, 2001, p. 19.
216
Prima menŝiune documentară este din 30 martie 13921, când apare pe lista
martorilor din Sfatul domnesc al voievodului Roman I: „credinŝa panului Draguş
Viteazul‖ („Bhpa ïaía Dpaãóøa Bhò#çeâa‖2 ) . La acea dată, ca de altfel toŝi cei 14
boieri menŝionaŝi în sfat, nu avea precizată dregătoria deŝinută, fiind doar sfetnic al
voievodului Roman I. Cu acest nume el mai apare în încă trei documente, unul de la
Iuga voievod (28 noiembrie 13993) şi două de la Alexandru cel Bun (29 iunie 1400
4 şi 4
august 14005).
Odată cu anul 1401, acesta ocupă dregătoria de staroste6, probabil al Cetăŝii
Neamŝ, presupunere spre care ne îndreaptă un act din 14077 , când este menŝionat în sfat
sub numele de „Dragoş de la Neamŝ‖ („Bhpa ïaía Dpaãoøa wò(ú) Íhìöà‖8). În acest din
urmă act, tot în Sfatul domnesc, este pomenit şi „Şandru de la Neamŝ‖9. Starostele
dispunea de aceleaşi atribuŝii ca şi pârcălabul, adică fiscale, judecătoreşti şi militare 10
. În
mod obişnuit, aşa cum remarca istoricul N. Grigoraş11
, dregătorii principali ai ŝinuturilor
de graniŝă, cum era şi cazul ŝinutului Neamŝ, se numeau staroşti, iar cei ai ŝinuturilor din
interiorul ŝării se numeau pârcălabi, însă uneori aceştia sunt amintiŝi împreună în aceeaşi
unitate administrativă. Staroştii şi pârcălabii erau principalii dregători ai puterii centrale
în ŝinuturi12
, cu toate că prima atestare documentară a ŝinutului Neamŝ este mult mai
târzie, din 146613
, ceea ce nu înseamnă că această unitate administrativ-teritorială a Ŝării
Moldovei nu existase până la acea dată.
1 DRH, A. Moldova, volumul I, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti,
Editura Academiei, 1975, nr. 2, p. 3. 2 Ibidem. Documentul se păstrează în original la Arhivele Naţionale Bucureşti, Peceŝi, nr. 111.
3 Ibidem, nr. 9, p. 12.
4 Ibidem, nr. 10, p. 15.
5 Ibidem,nr. 11, p. 17.
6 Ibidem, nr. 13, p. 19.
7 Ibidem, nr. 22, p. 31.
8Ibidem.
9 Ibidem, p. 32. Constantin Burac, în Ŝinuturile Ŝării Moldovei până la mijlocul secolului al
XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academica, 2002, p.97, emitea aceeaşi părere, că acest Şandru fusese
numit de Alexandru cel Bun în fruntea unităŝii teritorial-administrative ŝinutul Neamŝ, chiar dacă
denumirea de „ŝinutul Neamŝ‖ apare mult mai târziu în documente, abia în 1466. 10
N. Grigoraş, Instituŝii feudale din Moldova. I. organizarea de stat până la mijlocul sec. al
XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1971, p. 306. 11
Ibidem, p. 285. 12
Ibidem. 13
DRH, A. Moldova, volumul II, întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi
Dumitru Agache, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, nr. 134, p. 190.
217
Aşadar, la începutul secolului al XV-lea, alături de Dragoş, îşi exercita atribuŝia de
pârcălab de Neamŝ şi boierul Şandru, cunoscut în primele documente sub numele de
Şandru de la Tudora1.
Cu sintagma „de la Neamŝ‖, Dragoş mai este menŝionat în încă un document, din
16 septembrie 14082, ceea ce înseamnă că se afla în continuare în dregătoria de pârcălab.
pârcălab.
După această din urmă dată, nu mai este amintit în Sfatul domnesc până în anul
14153, când reapare între sfetnicii voievodului Alexandru cel Bun, însă fără sintagma
„de la Neamŝ‖, ceea ce ar putea însemna că nu mai era pârcălab, dar beneficia în
continuare de încrederea domnului, credinŝa sa şi a copiilor săi fiind invocată în
numeroase acte oficiale, până la sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun. Ultima
menŝiune în acest sens este din anul 1431, iunie 154.
II. Familie
Despre familia sa ne lasă informaŝii diferite acte din secolele XV-XVI. Se ştie că
a avut mai mulŝi copii, fapt ce se poate deduce dintr-un act emis de Alexandru cel Bun la
data de 29 iunie 14005 unde, pe lista martorilor din Sfatul domnesc, apare următoarea
menŝiune: „credinŝa tuturor boierilor noştri: a lui Dragoş Viteazul şi a copiilor lui‖. În
ultimul document în care apare Dragoş în Sfatul domnesc, emis la 15 iunie 14316 se
face, de asemenea, referire atât la credinŝa acestuia, cât şi a copiilor lui. Nu li se spune
însă numele.
Numele acestor copii le aflăm din documente ceva mai târzii, de la sfârşitul
secolului al XV-lea şi din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Astfel, dintr-un act din
vremea lui Ştefan cel Mare, din data de 1 februarie 14817, aflăm numele unui fiu al lui
Dragoş Viteazul: Sima. Acesta, la rândul său, a avut cel puŝin doi copii, dintre care
unuia i se cunoaşte numele, Danco, şi o fiică căreia nu i se precizează numele, dar care a
avut cinci copii: Giurgea, Anuşca, Vasutca, Maria şi Neagşa. Acest Sima8, („Sima a lui
1 Ibidem, volumul I, nr. 10, p. 15.
2Ibidem, nr. 23, p. 33.
3Ibidem, nr. 40, p. 58.
4Ibidem, nr. 103, p. 154.
5Ibidem, volumul I, nr. 10, p. 15.
6 Ibidem, nr. 103, p. 154.
7 Ibidem, volumul II, nr. 233, p. 356.
8Asupra acestui Sima s-a creat o confuzie: Alexandru I. Gonŝa, în Documente privind istoria
României, A. Moldova, veacurile XIV-XVII (1384-1625), Indicele numelor de persoane, ediŝie îngrijită
şi cuvânt înainte de I. Caproşu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 602, referindu-se la
Sima, fiul lui Dragoş Viteazul, cunoscut şi ca Sima Drăguşanul, tată al lui Danco din Selevestri, arată
că era şi fratele Anei, soŝia lui Bârsan, confundându-l, în felul acesta cu un alt Sima, logofăt în
intervalul 1438-1446 (vezi DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 181, p. 258, nr. 265, p. 376), care însă
218
Dragoş şi ficiorul lui, Danco‖) mai este pomenit şi într-un uric ce poartă data de 14
august 14831, însă în respectivul document lui Dragoş i se mai spune Dragoş Gârbea
2, în
act fiind vorba despre satul Gârbeşti, din nordul ŝinutului Vaslui3, pe care-l stăpânise
anterior. Este însă evident faptul că Dragoş Viteazul şi Dragoş Gârbea sunt persoane
identice, aspect semnalat şi de editorii DRH, A. Moldova, volumul II4. Un alt Sima,
descendent şi el al lui Dragoş Viteazul, fiu al lui Rotompan, este amintit într-un act din
20 aprilie 14815, în calitate de moştenitor al satelor Jodeşti, Jijeşti şi Zbereşti, sub dealul
Putnei, şi Pitici, pe Sireŝel (ŝin. Suceava). Fraŝii săi, cu care împărŝea stăpânirea acestor
sate, se numeau Şteful şi Maseico. Cea mai mare parte a neamului lui Dragoş Viteazul o
aflăm însă dintr-un document din vremea lui Bogdan al III-lea, emis la 28 februarie
15076, când descendenŝii acestuia s-au prezentat la scaunul domnesc şi au confirmat
dăruirea unui sat, anume Săcuianii de Jos, altor rude de-ale lor: „Anuşca, fiica lui
Dragoş Viteazul şi verii ei Marena, fiica Neagşei şi nepoŝii ei de frate, Marena şi Anuşca
şi Magda şi mătuşile lor Nastea şi Anuşca şi Grişca, fiicele lui Giurgiu Drăguşanul şi
deasemeni verele lor Nastea şi sora ei Fedorca şi deasemeni verii lor, slugile noastre
Sima Rotămpan şi fratele lui, Şteful, şi nepoŝii lor de frate, copiii lui Toader Malecico,
Vasutca şi Nastasia şi Parasca, şi deasemeni vărul lor, Dragoş, fiul lui Dancul, şi
deasemeni verii lor, Giurgiu şi surorile lui, Anuşca, şi Maria, şi Vasutca, şi Neagşa, şi
deasemeni verii lor, Maria şi sora ei Anuşca, şi nepoŝii lor de soră, fiicele Negritei, Ana
este o persoană fără nicio legătură cu cel aflat în discuŝie. În sprijinul acestei idei aducem următoarele
argumente: 1. cei doi Sima au descendenŝi diferiŝi: pentru Sima Drăguşanul vezi DRH, A. Moldova,
volumul II, nr. 233, p. 356 şi DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 53, p. 57, iar pentru Sima logofăt vezi
DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 278, p. 312; 2. Confuzia s-a ivit, pornind de la un document din
vremea lui Ştefan cel Mare, din 14 august 1483 (vezi DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 250, p. 380 ),
în care se arată că un boier, numit Oniŝă, cumpărase de la „Sima a lui Draguş‖ şi de la ficiorul lui,
Danco, satul Gârbeşti; totodată, se mai menŝiona că acest Oniŝă cumpărase de la Dima, fratele lui Sima
logofăt, şi de la Şandru Negru, satul Tungujenii. Această identitate de nume (nu şi de persoană! ) a
făcut ca Alexandru I. Gonŝa să creadă că e vorba de aceeaşi persoană; 3. nicăieri, în documentele unde
este menŝionat Sima logofăt nu se face precizarea că acesta era fiul lui Dragoş Viteazul; 4. stăpânirile
funciare ale acestor doi boieri nu coincid, fiind diferite (pentru Sima Drăguşanul vezi DRH, A.
Moldova, volumul II, nr. 233, p. 356 şi nr. 250, p. 380, pentru cele ale lui Sima logofăt vezi DIR,
Veacul XVI, A. Moldova, nr. 278, p. 312). 1 DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 250, p. 380.
2 Ibidem.
3 În acest sens, vezi harta Ŝara Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de
Gheorghe Nicolaev şi Sergiu Tabuncic, Chişinău, Editura „Terra Design‖, 2007. Astăzi acest sat este
integrat în comuna Ŝibana, judeŝul Iaşi – vezi şi DRH, A. Moldova, volumul II, Indice de nume, p. 485. 4 DRH, A. Moldova, volumul II, Indice de nume, p. 479.
5 Ibidem, nr. 237, p. 360-361.
6 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 53, p. 57.
219
şi Nastea, toŝi nepoŝii şi întreg neamul lui Dragoş Viteazul‖1. Aceştia dădeau la acea dată
satul Săcuianii de Jos, aflat la limita dintre ŝinuturile Roman şi Bacău2, altor rude ale lor:
„verilor lor, copiilor lui Iachim Sacuianul, slugii noastre credincioase pan Sacuianu
ceaşnic şi surorii lui, Maruşca şi nepoatei lor de soră Magda şi deasemeni verilor lor,
copiii lui Mihail, Ion şi Anuşca şi Marena şi Nasta şi Agatona‖3.
Pe baza acestor date, folosind şi informaŝii dintr-un document din 31 mai 14434,
prin care Giurgiu Drăguşanul şi cu fratele său Alexa primeau confirmare din partea lui
Ştefan al II-lea voievod pentru satul Drăguşani, pe Stavnic, în actualul judeŝ Iaşi (satul
Drăguşeni, comuna Şcheia5), Mihai Costăchescu a realizat şi o spiŝă de neam a lui
Dragoş Viteazul6, amintită mai sus, însă cercetătorul ieşean nu excludea posibilitatea
unor eventuale erori de interpretare şi, în speŝă, de plasare a descendenŝilor acestui
boier7. Preluând o parte din ideile acestuia, Nicolae Stoicescu arăta că Dragoş de la
Neamŝ ar fi avut şapte copii: pe Costea Dragoşevici, Giurgiu, Sima Drăguşanul, Alexa,
Anuşca şi alte două fete, cărora nu li se cunoaşte numele: una căsătorită cu Giurgiu
Rotompan şi o alta cu Iachim Săcuianu8, date ce se regăsesc şi în arborele lui întocmit de
de Mihai Costăchescu.
Că una dintre fiicele lui Dragoş Viteazul a fost căsătorită cu un boier numit
Rotompan este o realitate, ce poate fi dovedită prin coroborarea a două documente: cel
din 20 aprilie 14819 şi cel din 28 februarie 1507
10, menŝionate anterior. Nu se cunoaşte
însă cu precizie dacă este vorba de Stanislav Rotompan sau Giurgiu Rotompan, acesta
din urmă fiind, probabil, fiul primului. În opinia noastră ginerele lui Dragoş Viteazul a
fost Stanislav Rotompan, şi nu Giurgiu, iar în sprijinul acestei ipoteze aducem
următoarele argumente:
1 Ibidem.
2 Ŝinutul Bacău este menŝionat destul de târziu în izvoarele istorice, într-un izvor narativ în 1566
şi într-un document intern în 1577 – vezi şi Constantin Burac, Ŝinuturile Ŝării Moldovei până la
mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academica, 2002, p. 114. Cu toate acestea, el exista
cu siguranŝă şi anterior acestor două date, dacă nu chiar în secolul al XV-lea, ştiut fiind faptul că în
timpul lui Alexandru cel Bun s-a definitivat organizarea administrativ - teritorială a Ŝării Moldovei. 3 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 53, p. 57.
4 DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 235, p. 332-333.
5 Ibidem, Indice de nume, p. 456.
6 Mihai Costăchescu, op. cit., volumul II, p. 154.
7 Ibidem, p. 153.
8 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 269.
9 DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 237, p. 360-361.
10 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, volumul I, nr. 53, p. 57-58.
220
1. Stanislav Rotompan a fost contemporan cu Dragoş Viteazul (ambii apar
în Sfatul domnesc la 30 martie 13921, în vremea lui Roman I; Stanislav este amintit
ultima dată în Sfat în anul 14132, iar Dragoş la 15 iunie 1431
3, acesta din urmă fiind
menŝionat ultima dată la 17 ianuarie 14324, unde este numit Dragoş „de la Stavnic‖
5), în
în vreme ce Giurgiu Rotompan este pomenit pentru prima dată la o distanţă de 32
de ani (12 septembrie 14646) de ultima menţiune a lui Dragoş ca fiind în viaţă;
2. Stanislav a trăit, ca şi Dragoş, în vremea lui Alexandru cel Bun, fiind şi
membru al Sfatului;
3. Giurgiu nu este menţionat de niciun document din vremea lui
Alexandru cel Bun, fiind amintit pentru prima dată într-un act din vremea lui
Ştefan cel Mare (la data de 12 septembrie 1464 vindea mitropolitului Teoctist satul
Mihăeşti, pe Brădăŝel, vânzare reconfirmată de voievod şi într-un act din 11 aprilie
14657, unde se arată că „pan Giurgea Rotompan, de bună voia sa şi, de asemenea, nesilit
nesilit de nimeni, a vândut satul său propriu şi ocina sa dreaptă‖, anume Mihăeşti), ori în
documentul din 20 aprilie 14818 se spune că Sima, Şteful şi Malecico erau fiii lui
Rotămpan ce primise de la Alexandru cel Bun nişte sate (Jodeşti, Zbereşti, Jijeşti şi
Pitici) pe care atunci ei le vindeau boierului Zbierea; despre aceştia ştim că erau nepoŝii
lui Dragoş Viteazul, din actul datat 28 februarie 15079; credem că Stanislav era, cel mai
mai probabil, unchiul lui Giurgiu10
, deoarece acesta din urmă nu se regăseşte în actul din
1 DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 2, p. 3.
2 Ibidem, nr. 35, p. 50.
3 Ibidem, nr. 103, p. 154.
4 Ibidem, nr. 110, p. 161.
5 Că este vorba despre aceeaşi persoană o dovedesc documente ulterioare în care, aceeaşi
descendenŝi (fii şi nepoŝi) sunt numiŝi când fii sau nepoŝi ai lui Dragoş Viteazul, când ai lui Dragoş de
la Stavnic, sau chiar ai lui Dragoş Gârbea – vezi pentru Giurgiu Drăguşanul, Sima Drăguşanul şi Danco
DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 235, p.333, volumul II, nr. 233, p. 356, nr. 250, p. 380 şi DIR,
Veacul XVI, A. Moldova, volumul I, nr. 53, p. 57. 6 DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 123, p. 177.
7 Ibidem, nr. 128, p. 183.
8 Ibidem, nr. 237, p. 360-361.
9 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, volumul I, nr. 53, p. 57.
10 Nicolae Stoicescu considera că acest Giurgiu Rotompan era fiul lui Stanislav Rotompan,
argumentând cu un document din 11 aprilie 1465, publicat în DIR, Veacul XIV-XV, A.Moldova,
volumul I, nr. 407, p. 338-339 (vezi şi DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 128, p. 183-184), însă din
acel act nu rezultă acest fapt, deoarece este vorba despre o vânzare de sat (Mihăeşti, pe Brădăŝel) făcută
de Giurgiu Rotompan, mitropolitului Teoctist, nespecificându-se vreo filiaŝie a vânzătorului – vezi
Nicolae Stoicescu, Dicŝionar al marilor dregători din Ŝara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII,
Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 284. Judecând după faptul că Giurgiu Rotompan nu
apare pe lista nepoŝilor lui Dragoş Viteazul în documentul din 28 februarie 1507, noi considerăm că
acesta era nepotul lui Stanislav Rotompan, după un frate sau o soră a acestuia. Istoricul Mihai
221
28 februarie 1507 printre copiii acelui Rotompan (Sima Rotompan, Şteful şi Toader
Malecico) care erau nepoŝi ai lui Dragoş Viteazul.
În orice caz, şi Giurgiu Rotompan se înrudea cu descendenŝii lui Dragoş, aspect ce
reiese dintr-un act din timpul aceluiaşi voievod, Ştefan cel Mare, emis la 29 mai 14841,
unde se arată că boierul Căpăŝână şi fiicele sale vitrege, Fedora şi Nastea, aveau un loc
de moară pe Brădăŝel, cumpărat de la Giurgiu Rotompan şi sora acestuia, Malea. Aceste
două surori, Fedora şi Nastea, apar şi în actul din 28 februarie 1507, între urmaşii lui
Dragoş Viteazul. Cum în Evul Mediu vânzările de pământ se făceau în general între
rude, mai mult sau mai puŝin apropiate, deoarece se aplica dreptul de protimisis, putem
considera că Giurgiu Rotompan şi sora sa, Malea, se înrudeau cu aceste două surori.
Cât despre Iachim Săcuianul, alt ginere al lui Dragoş, acesta a avut un fiu,
Săcuianu ceaşnic, implicat probabil în complotul unei părŝi a boierimii moldovene
împotriva lui Ştefăniŝă voievod, în septembrie 1523, eveniment relatat de cronicarul
Grigore Ureche2, întrucât, aşa cum arăta Mihai Costăchescu
3, într-un act din vremea lui
Petru Rareş, cu data de 4 decembrie 1545, aflăm că satul Balinŝi, din ŝinutul Dorohoi,
care-i aparŝinuse, era confirmat de voievod Mănăstirii Voroneŝ, amintindu-se totodată că
fusese pierdut de Săcuianul când se aflase în „hiclenie‖, cu alŝii, faŝă de Ştefăniŝă vodă4.
Reinterpretând traducerea documentului din 28 februarie 1507, Constantin
Asăvoaie propunea, aşa cum am arătat mai sus, o nouă spiŝă a neamului lui Dragoş
Viteazul5, din care reiese ideea că boierul în cauză ar fi avut doar o fiică, pe Anuşca,
restul fiind fie fraŝi, fie nepoŝi şi strănepoŝi ai acestuia dinspre fraŝi6.
Totuşi, istoricul amintit scapă din vedere faptul că în anumite acte se arată explicit
că Dragoş a avut mai mulŝi copii (de pildă, referirile dese la „credinŝa copiilor lui‖, apoi
prezenŝa în documente a lui „Sima a lui Dragoş‖, care a avut un fiu, pe Danco, ce se
regăseşte şi în lista descendenŝilor din actul din 28 februarie 15077, după cum este
Costăchescu considera că Giurgiu Rotompan era fiul lui Stanislav Rotompan – vezi Mihai Costăchescu,
Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod, Bucureşti, Fundaŝia Regele Carol I, 1940, nr. 15, p.
94. 1 DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 262, p. 402.
2 Grigore Ureche, Letopiseŝul Ŝării Moldovei, ediŝie îngrijită de P. P. Panaitescu, repere istorico-
literare alcătuite de Mircea Scarlat, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 88. 3 Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, Iaşi, Institurul de Arte
Grafice „Brawo‖, 1933, nr. 3, p. 30-31. 4 Fr. A. Winckenhauser, Geschichte der Kloster Woronetz und Putna,Czernowitz,1886, p. 106-
108. 5 Constantin Asăvoaie, Precizări în legătură cu neamul lui Dragoş Viteazul, în „Revista
Arhivelor‖, anul LXXI, volumul LVI, nr. 4/1994, p. 347-352. 6 Ibidem, p. 352.
7 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 53, p. 57.
222
menŝionat şi la 1 februarie 14811; dacă Costea „al lui Dragoş‖
2, amintit în intervalul
1433-1437, este fiul lui Dragoş Viteazul – în documente nu se precizează acest lucru –
atunci acesta a avut cel puŝin trei copii). În plus, faŝă de spiŝa realizată de M.
Costăchescu, Constantin Asăvoiae îl omite pe Alexa3, despre care ştim din documentul
din data de 31 mai 14434 că era fratele lui Giurgiu Drăguşanul, acesta din urmă fiind
menŝionat şi în lista descendenŝilor lui Dragoş Viteazul din actul de la 28 februarie
15075.
Alŝi descendenŝi ai lui Dragoş îi aflăm dintr-un document din 15 iulie 15206, dat
de voievodul Ştefăniŝă, prin care se consemna faptul că Ion Albotă7, Costea şi sora
acestora, Sasca, precum şi verii lor Gliga şi Nastea, toŝi nepoŝii lui Sima Drăguşanu şi
mătuşele lor – surorile Nastasca, Anuşca şi Agrişca, precum şi nepoata lor, Marena,
nepoŝii lui Giurgea Drăguşanul, îşi împărŝeau ocinile lor, două sate, anume Drăguşani şi
Zăvoiani (în ŝinutul Suceava, pe malul stâng al râului Moldova, în apropiere de limitele
nordice ale ŝinutului Neamŝ). Se observă faptul că în acest document sunt menŝionate
cele trei fiice ale lui Giurgiu Drăguşanul, care se regăsesc şi în documentul prezentat
anterior, cel din 28 februarie 1507, ceea ce ne confirmă că este vorba de acelaşi neam,
cel al lui Dragoş Viteazul, Sima Drăguşanul fiind acel „Sima a lui Draguş‖ din actul ce
poartă data de 14 august 1483, de asemenea prezentat deja în rândurile de mai sus.
Aşadar, un neam numeros şi, în consecinŝă, cu multiple ramificaŝii, dintre care cea
mai relevantă este înrudirea cu familia Rotompan8 şi Albotă, din aceasta din urmă
1DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 233, p. 356.
2 Acesta este menŝionat în documente în calitate de sfetnic între 1433 şi 1437 (vezi Ibidem,
volumul I, nr. 117, p. 169, nr. 137, p. 191, nr. 138, p. 192, nr. 139, p. 194, nr. 148, p. 203, nr. 149, p.
205, nr. 154, p. 212, nr. 155, p. 214, nr. 157, p. 217, nr. 167, p. 234, nr. 170, p. 240). Vezi şi N.
Stoicescu, Dicŝionar…, p. 269. 3 Constantin Asăvoaie, op. cit., p. 352.
4 Ibidem, volumul I, nr. 235, p. 333.
5 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 53, p. 57.
6 Ibidem, nr. 150, p. 166-167.
7 Despre familia Albotă a scris istoricul Mihai Dim. Sturdza, el realizând şi un arbore genealogic
al acesteia, inserând în el inclusiv pe aceşti doi fraŝi, Ion Albotă şi Costea Albotă, şi pe sora lor, Sasca ,
însă în arborele respectiv s-a strecurat o greşeală, probabil la tipărire: un nepot al lui Micul Albul,
numit Albotă, este trecut ca fiind căsătorit cu ―fiul lui Sima Drăguşanu‖, împreună având trei copii:
Costea (Albotă n. n.), Ioan (Albotă, n. n.) şi Sasca - vezi Mihai Dim. Sturdza (coord.), Familiie
boiereşti din Moldova şi Ŝara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, volumul
I, Bucureşti, Editura Simetria, 2004, p. 44. 8 Despre boierul Stanislav Rotompan a susŝinut o comunicare drd. Alexandru Pânzar, în cadrul
Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române, Filiala Iaşi, la data de 12
octombrie 2010, cu titlul Originea lui Stanislav de Ielova-Rotompan. O ipoteză, în care opina pentru
originea polonă a acestuia.
223
desprinzându-se la sfârşitul secolului al XVII-lea, după cum observa Maria Magdalena
Szekely, ramura Ciudin1.
III. Stăpâniri funciare
Este dificil de precizat dacă Dragoş a dispus de sate în zona Neamŝului, deoarece
documentele în care este menŝionat ca fiind în viaŝă nu ne indică ceva concret în
această privinŝă. În acte ceva mai târzii, în care se vorbeşte despre urmaşii săi, aflăm
numele unor sate pe care aceştia şi le împart. Nu este obligatoriu să le fi stăpânit şi
Dragoş, dar pentru unele probabilitatea este destul de mare, întrucât în anumite acte este
amintită şi descendenŝa acestora din Dragoş Viteazul, desigur, cu sensul de „bătrân‖, de
unde îşi trăgeau aceştia originea şi averea împărŝită.
Ştim unul dintre fii săi, boierul Costea „al lui Dragoş‖2, stăpânise satul Răteşti, de
pe Topoliŝa, din ŝinutul Neamŝ, dăruit de voievodul Alexandru cel Bun, aşa cum se arată
într-un act târziu, din 7 martie 16103, ceea ce ar putea fi un indiciu că Dragoş a deŝinut,
cum era şi firesc, domenii în apropierea Cetăŝii Neamŝ, unde şi-a exercitat dregătoria de
pârcălab.
O menŝiune interesantă apare într-o hotarnică a unui act din 16 februarie 14244
unde, între altele, se arată că hotarul satului Buciumeni (situat în sudul ŝinutului
Suceava, lângă Baia n.n.) se întindea „până la hotarul lui Dragoş‖. Nu se precizează însă
despre care Dragoş este vorba, ceea ce înseamnă că era o persoană cunoscută la acea
vreme. Cum pe lista martorilor acelui document se află şi Dragoş de la Neamŝ (în
document i se spune doar „pan Dragoş‖), putem să presupunem că despre el era vorba,
ceea ce ar însemna că avea stăpâniri funciare în sudul ŝinutului Suceava. Spre această
idee ne îndreaptă şi un document din data de 6 martie 15335, emis de voievodul Petru
Rareş, care confirma o împărŝire de ocini între fraŝii Ion Albotă, Costea Albotă postelnic,
Sasca şi verii lor, Gliga şi Nastea, toŝi „nepoŝii lui Sima Drăguşanul‖, despre care am
văzut că era fiul lui Dragoş Viteazul. Este vorba de satele Drăguşani şi Zăvoiani, din
ŝinutul Suceava, situate pe valea râului Moldova, în apropiere de limita nord-estică
ŝinutului Neamŝ, în hotar cu Săcuiani şi Oniceani. Ele fuseseră hotărnicite de pârcălabul
Cetăŝii Neamŝului, Condrea, după cum se arată în respectivul act. Este posibil ca şi
Dragoş Viteazul să fi stăpânit aceste sate din ŝinutul Suceava iar acum urmaşii săi le
1 Maria Magdalena Szekely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, Editura
Universităŝii „Alexandru Ioan Cuza‖, 2002, p. 371. 2 N. Stoicescu, Dicŝionar…, p. 269.
3 DIR, Veacul XVII, A. Moldova, volumul II, nr. 372, p. 282.
4Ibidem, nr. 56, p.82.
5 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, volumul I, nr. 317, p. 349-351.
224
împărŝeau. Însăşi numele de Drăguşani, aminteşte de Dragoş Viteazul. În plus, ca şi
Răteştii, se aflau în apropierea Cetăŝii Neamŝ.
Alte domenii le avea în ŝinuturile Vaslui (satele Gârbeşti1 şi Drăguşani
2, pe
Stavnic), Roman (satul Selivestri3, azi comuna Secuieni, judeŝul Bacău
4).
Într-un act din vremea lui Alexandru cel Bun, din 8 aprilie 14195, este atestată
regiunea situată între ŝinuturile Neamŝ şi Bacău6, dintre râurile Nechid şi Tazlău, numită
„Câmpul lui Dragoş‖7. Nu ştim dacă este vorba de acelaşi Dragoş avut în vedere de noi
sau dacă denumirea zonei respective precede întemeierea Ŝării Moldovei.
În această primă menŝiune documentară a Câmpului lui Dragoş („íà ïîëå
Dðàãîøåâî‖8), se arată că satul Borâleşti, aflat în amintita regiune, era stăpânit de fiii lui
Ştefan al lui Borâlă. Un document din 1 februarie 14819, emis de voievodul Ştefan cel
Mare, ar putea constitui un indiciu pentru faptul că Dragoş de la Neamŝ ar fi avut o
legătură cu această zonă istorică: la acea dată, nepotul său Danco şi strănepoŝii Giurgea,
Anuşca, Vasutca, Mărie şi Neagşa, vindeau lui Ştefan cel Mare satul Selivestri (ŝinutul
Roman), care îl oferea la schimb Mărinei Lolca, fiica lui Ioaniş Borilescul, pentru satele
Borileşti şi Drăgoteşti, din Câmpul lui Dragoş. Aceste două sate erau dăruite de
voievodul menŝionat, prin intermediul aceluiaşi act, Mănăstirii Tazlău. Se observă faptul
că ultimul sat, Drăgoteşti, are un nume ce poate deriva din acela al lui Dragoş, însă este
posibil să provină şi de la un Dragotă.
Aşadar, Mărina Lolca, stăpână până atunci în Câmpul lui Dragoş, intra în acest
mod în posesia unui sat ce aparŝinuse, probabil, şi lui Dragoş Viteazul, vândut însă de
1DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 250, p. 380-381.
2 Ibidem, volumul I, nr. 235, p. 333. Acest sat îi fusese dăruit la data de 17 ianuarie 1432 de
către Ilie voievod – vezi DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 110, p. 161. În documentul respectiv, el este
numit Dragoş de la Stavnic, după locul unde îşi avea casa, satul dăruit de domnul Ŝării Moldovei fiind
situat pe Stavnic, ―unde este casa lui‖ (a lui Dragoş, n. n.). 3 Ibidem, volumul II, nr. 233, p. 356.
4 Ibidem, Indice de nume, p. 516.
5 Ibidem, volumul I, nr. 45, p. 65.
6 Ŝinuturile Neamŝ şi Bacău sunt atestate târziu, primul în anul 1466 şi celălalt în 1566; ele
existau însă cu siguranŝă la începutul secolului al XV-lea – vezi Constantin Burac, Ŝinuturile Ŝării
Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academica, 2002, p. 100, pentru
ŝinutul Neamŝ, şi p. 114, pentru ŝinutul Bacău. De asemenea, vezi şi Dragoş Moldovanu, Introducere la
Tezaurul toponimic al României, Moldova, volumul I, Repertoriul istoric al unităŝilor administrativ-
teritoriale, 1772-1988, Partea I, A. Unităŝi simple (Localităŝi şi moşii), A-O, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1991, p. XII. 7 Pentru satele ce se găseau în această regiune istorică, vezi Constantin Burac, Consideraŝii
privitoare la Câmpul lui Dragoş, în „Hrisovul. Buletin al Facultăŝii de Arhivistică‖, Serie nouă, nr. VI-
VII, Bucureşti, 2001, p. 13-46. 8 DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 45, p. 64.
9 Ibidem, volumul II, nr. 233, p. 355-357.
225
urmaşii săi. Aşa cum am precizat deja, în general, astfel de schimburi se făceau între
rude, însă aceste informaŝii sunt insuficiente pentru a stabili o legătură de rudenie între
Dragoş şi stăpânii din Câmpul lui Dragoş.
IV. Concluzii
Cele expuse ne demonstrează faptul că neamul lui Dragoş Viteazul, unul dintre cei
mai vechi boieri moldoveni, este menŝionat în actele interne cel puŝin până în veacul al
XVII-lea, din el descinzând numeroşi urmaşi, dintre care familiile Rotompan (sec. XV),
Albotă (sec. XVI) şi Ciudin (sec. XVII). Stăpânirile sale funciare, răsfirate în ŝinuturi
precum Neamŝ, Roman, Suceava sau Vaslui ne arată atât importanŝa sa în epocă, cât şi
averea de care dispunea, în general, un pârcălab.
Faŝă de ceea ce se cunoştea până în prezent, am reuşit să aducem completări la
arborele genealogic al neamului acestui boier, în speŝă în ceea ce priveşte urmaşii din
patru generaŝii ai lui Costea „al lui Dragoş‖, o nepoată a lui Giurgiu Drăguşanul
(Marena), dar şi nepoŝii şi strănepoŝii lui Dragoş, după un fiu sau fiică, menŝionaŝi într-
un act din 16 februarie 1508, exponenŝi ai neamului Chintea.
În plus, identificarea unor noi stăpâniri funciare, de care a dispus acest boier şi, în
felul acesta, a unor noi urmaşi, ne dovedesc faptul că subiectul în cauză nu este
nicidecum epuizat, lăsând loc unor cercetări viitoare.
226
227
228
(vezi Constantin Asăvoaie, Precizări în legătură cu neamul lui Dragoş Viteazul, în
„Revista Arhivelor‖, volumul LVI, nr. 4/1994, p.
351)
229
Kilka słów o strukturze organizacyjnej wojska zaporoskiego pod koniec
XVI i w I połowie XVII wieku
Albert Borowiak
Przeglądając bibliografie prac poświęconych Kozaczyźnie można odnieść
wrażenie, że struktura organizacyjna wojska zaporoskiego została opisana wielokrotnie.
Niestety, w historiografii polskiej brakuje monografii i artykułów, w których można
znaleźć rzetelne informacje, ukazujące organizację wojska niżowego w pierwszej
połowie XVII wieku. Historycy polscy skupili się głównie na charakterystyce wojska
zaporoskiego, opartej o rejestr z 30 marca 1581 roku1. Przedstawili także, niestety
błędnie, organizację Kozaków niżowych walczących w Inflantach w latach 1601-16022.
Kolejne dziesięciolecia XVII wieku, aż do roku 1648, zostały przez naszą historiografię
potraktowane po macoszemu. W jedynej polskiej monografii poświęconej wojskowości
Kozaków zaporoskich, nie ma ani słowa o zmianach, które miały miejsce w latach
dwudziestych i trzydziestych XVII wieku3.
W historiografii ukraińskiej poddano dokładniejszej analizie pierwszy znany nam
rejestr wojska zaporoskiego z 1581 roku4. Omówiono także strukturę
organizacyjną wojska niżowego, które w 1601 roku udało się do Inflant. Niestety XVII
wiek został potraktowany przez historyków z Ukrainy jako jednolity okres, w czasie
którego nie dochodziło do poważniejszych zmian w organizacji wojska. Przedstawiona
1 F. Gawroński-Rawita, Geneza i rozwój idei Kozactwa i Kozaczyzny w XVI wieku, Warszawa-
Kraków, brw., s. 116-117; H. Kotarski, Wojsko polsko-litewskie podczas wojny inflanckiej 1576-1582,
„Studia i Materiały do Historii Wojskowości‖ (dalej: SMHW), t. XVIII, 1972, cz. 2, s. 67; W. A.
Serczyk, Na dalekiej Ukrainie. Dzieje Kozaczyzny do 1648 roku, Kraków 1984, s. 78-79; M. Franz,
Wojskowość Kozaczyzny Zaporoskiej w XVI-XVII wieku. Geneza i charakter, Toruń 2002, s. 106-
107. 2 K. Górski, Historya piechoty polskiej, Kraków 1893, s. 35-36, 243 przyp. 39; S. Herbst, Wojna
inflancka 1600-1602, Zabrze 2006, s. 228, przyp. 15; W. Tomkiewicz, Kozaczyzna ukrainna, Lwów
1939, s. 32; A. Biedrzycka, Wojsko J. K. M. Zaporoskie nad Bałtykiem. Próby wykorzystania
Kozaków w walce ze Szwecją w I połowie XVII wieku (do 1635 roku), „Rocznik Gdański‖, t. LIX,
1999, z. 1, s. 22; M. Franz, Wojskowość..., s. 128. 3 Ibidem, s. 120-170; J. S. Dąbrowski, Na manowcach badań nad Kozaczyzną Zaporoską – o książce
Macieja Franza, Wojskowość Kozaczyzny Zaporoskiej..., „Studia Historyczne‖, t. XLVII, 2004, z. 1, s.
109-110. 4 M. Hruszewski, Istorija Ukrajiny-Rusy, t. VII, Kyjiw 1995, s. 155-158; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka
(wid kniażych czasiw do 20-ch rokiw XX ct.), Lwiw 1992, s. 176; W. Hołobucki, Zaporoz‘ke
kozactwo, Kyjiw 1994, s. 153; J. Dzyra, Perszyj pasport kozactwa i najdawniszyj rejestr Nizowoho
wijs‘ka 1581 r., „Lit. Ukrajina‖, 1991, 13 czerwnia; I. S. Storożenko, Bohdan Chmelnyc‘kyj i wojenne
mystectwo u wyzwolnij wijni ukrajins‘koho narodu seredyny XVII st., Dnipropetrowsk 1996, s. 27-30;
O. W. Firsow, Strukturyzacija ukrajins‘koho kozac‘koho wijs‘ka perszoji czwerti XVII st., „Nauka,
Relihija, Suspilstwo‖, nr 2, 2008, s. 96-97.
230
przez nich struktura organizacyjna wojska niżowego, została oparta na informacjach,
ukazujących tę organizację w drugiej połowy XVII, a nawet w pierwszej połowie XVIII
wieku1.
Pierwsze nieudane próby stworzenia rejestru miały miejsce w czasach panowania
Zygmunta Starego. Na przełomie 1523 i 1524 roku wielki książę litewski polecił
namiestnikowi owruckiemu i dzierżawcy rzeczyckiemu Semenowi Połozowiczowi oraz
przeciwko Tatarom2. Udana akcja Kozaków skłoniła Zygmunta Starego do zatrzymania
ich w służbie państwowej. Niestety sejm litewski nie wyraził zgody na opłacenie
Zaporożców. Z kolejną inicjatywą wystąpił starosta czerkaski Eustachy Daszkiewicz
(Ostafij Daszkowicz). Zaproponował stworzenie oddziału kozackiego liczącego 1000-
2000 mołojców. Mieli oni otrzymywać sukno i żołd ze skarbu litewskiego. Projekt
uzyskał aprobatę króla, ale został odrzucony przez panów litewskich3. W 1533 roku na
sejmie piotrkowskim Daszkiewicz zalecał utrzymanie 2000 ludzi, którzy wyposażeni w
czajki zabezpieczaliby przeprawy na Dnieprze. Wspierać ich miało kilkuset jeźdźców4.
Starosta czerkaski proponował również zbudować zamki i miasta na wyspach
dnieprowych. Rada ponoć podobała się wszystkim i Polska poparła projekt
Daszkiewicza. Niestety Litwa nie była zainteresowana planem starosty czerkaskiego i
nie wcieliła go w życie.
W lipcu 1541 roku Zygmunt Stary wystosował uniwersał do starostów
ukrainnych. Zapowiedział im, wysłanie dworzanina Streta Sołtowicza, który miał spisać
wszystkich Kozaków z zamków w Kijowie, Kaniowie i Czerkasach. Pomysł wielkiego
księcia litewskiego był, delikatnie mówiąc, bardzo trudny do wykonania. Nic więc
dziwnego, że rozporządzenie Zygmunta Starego nie zostało zrealizowane5.
1 D. I. Jawornicki, Istorija zaporożskich kazakow, t. I, Kiiw 1990-1991, s. 172-182; Istorija
ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 242-245; J. A. Mycyk, S. M. Płochij, I. S. Storożenko, Jak Kozaky
wojuwały, Dnipropetrowsk 1991, s. 86-96. 2 Źródła dziejowe, t. XXII, Polska XVI wieku pod względem geograficzno-statystycznym, t. XI,
Ziemie Ruskie. Ukraina, dz. 3, oprac. A. Jabłonowski, Warszawa 1897, s. 419; M. Plewczyński,
Kozacy w obronie ziem polsko-litewskich w I połowie XVI wieku, [w:] Od Żółkiewskiego i
Kosińskiego do Piłsudskiego i Petlury. Z dziejów stosunków polsko-ukraińskich od XVI do XX wieku,
pod red. J. Wojtasika, Warszawa 2000, s. 10. 3 M. Plewczyński, Wojny i wojskowość polska w XVI wieku. Tom I. Lata 1500-1548, Zabrze 2011, s.
318. 4 J. Komuda, Eustachy Daszkiewicz (Ostafij Daszkowicz) starosta krzyczewski, czerkaski i kaniowski
(zm. 1535), [w:] Hetmani zaporoscy w służbie króla i Rzeczypospolitej, pod red. P. Krolla, M.
Nagielskiego, M. Wagnera, Zabrze 2010, s. 70. 5 W. B. Antonowycz, Korotka istorija Kozaczczyny, Kyjiw 2004, s. 29; W. A. Serczyk, op. cit., s. 51-
52; M. Plewczyński, Ludzie Wschodu w wojsku ostatnich Jagiellonów, Warszawa 1995, s. 54-55.
231
Dopiero pod rządami ostatniego z Jagiellonów doszło do utworzenia pierwszego
rejestru Kozaków niżowych. 20 listopada 1568 roku Zygmunt August wystosował
uniwersał adresowany do Kozaków. Polecił im opuścić Niż i powrócić na Naddnieprze.
Zapewnił jednocześnie swoich poddanych, że „wszędzie przy zamkach naszych znajdzie
się dla was służba, za którą każdy z was otrzyma od nas zapłatę‖1. Niewątpliwie część
Niżowców skorzystała z propozycji wielkiego księcia litewskiego, wróciła na włość,
czyli tereny osiadłej Ukrainy i została zaciągnięta w szeregi pierwszego oddziału
Kozaków rejestrowych. Nasuwa się pytanie kiedy dokładnie powstał rejestr kozacki?
Wspomniałem wyżej, że uniwersał został wydany dopiero w listopadzie 1568 roku.
Musiało minąć co najmniej kilkadziesiąt dni zanim pismo Zygmunta Augusta mogło
dotrzeć na Zaporoże. Trochę czasu potrzebowali mołojcy na przemyślenie propozycji
wielkiego księcia i powrót na Naddnieprze. Nieco czasu musiało upłynąć zanim zgłosili
się do rejestru, a osoby odpowiedzialne za jego spisanie przystąpiły do zaciągu
Niżowców. Wydaje się więc wielce prawdopodobne, że rejestr mógł powstać dopiero w
pierwszej połowie 1569 roku. Z całą pewnością oddział Kozaków rejestrowych został
zaciągnięty najpierw na służbę litewską, a 12 września 1569 roku przeszedł na żołd
koronny. Tego dnia hetman polny koronny i wojewoda ruski Jerzy Jazłowiecki oraz
pisarz polny koronny Maciej Gorecki przeprowadzili w Trembowli generalny popis
wojska kwarcianego. Objął on oddziały pełniące służbę na terenach wcielonych do
Korony, a pozostające wcześniej na żołdzie litewskim. Wśród jednostek piechoty
zostało wymienionych 300 Kozaków niżowych2. Według zgodnej opinii historyków
twórcą pierwszego rejestru kozackiego był Jerzy Jazłowiecki3. Mam pewne wątpliwości,
czy hetman polny mógł być organizatorem rejestru kozackiego z 1569 roku. Przede
wszystkim Jazłowiecki był urzędnikiem koronnym, a pismo Zygmunta Augusta zostało
skierowane do urzędników litewskich. Ponadto tereny, na których dokonano zaciągu
Kozaków wchodziły w skład Wielkiego Księstwa Litewskiego. Wydaje się więc wielce
prawdopodobne, że rejestr został sporządzony przez urzędników litewskich.
Nie wiemy jak wyglądała struktura organizacyjna Kozaków rejestrowych.
Przypuszczalnie w czasie tworzenia wspomnianego oddziału, wzorowano się na
piechocie polskiej. Ta z kolei zorganizowana była w roty, dzielone na proporce (50
żołnierzy) i dziesiątki. Na czele roty stał rotmistrz, proporcem dowodził jeden ze
1 Cyt. za: W. A. Serczyk, op. cit., s. 61.
2 Wypisy źródłowe do historii polskiej sztuki wojennej, z. 5, Polska sztuka wojenna w latach 1563-
1647, oprac. Z. Spieralski i J. Wimmer, Warszawa 1961, s. 36-37. 3 M. Hruszewski, op. cit., s. 142; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176; W. Tomkiewicz,
Kozaczyzna..., s. 18; W. Hołobucki, op. cit., s. 89; W. A. Serczyk, op. cit., s. 75; Z. Wójcik, Wojny
kozackie w dawnej Polsce, Kraków 1989, s. 6; M. Franz, Wojskowość..., s. 106.
232
starszych dziesiętników, a dziesiątkami towarzysze-dziesiętnicy1. Nie wiemy jaką nazwę
przyjął oddział Kozaków zaporoskich. Czy jednostką organizacyjną Niżowców był
pułk, czy jak sądzą Jan Wimmer i Wiesław Majewski – „rota piechoty kozackiej
niżowej‖2? Być może pierwszych rejestrowych nazywano jedynie Kozakami niżowymi i
nie stosowano żadnych innych określeń. Możemy się jedynie domyślać, że oddział ów
został podzielony na dziesiątki, na czele których stali atamani. Nie wiemy niestety czy
stworzono szczebel pośredni, wspomniane wyżej proporce, czyli niewielkie oddziały
skupiające 50 żołnierzy. Według Iwana Storożenki, który poddał dokładniejszej analizie
rejestr kozacki z 1581 roku, oddziały liczące 50 żołnierzy istniały w wojsku zaporoskim
i nazywane były zagonami3.
W 1572 roku zwierzchnictwo nad Kozakami niżowymi, z tytułem starszego, objął
szlachcic Jan Badowski. Był on nie tylko dowódcą powierzonego sobie wojska, ale
sprawował również jurysdykcję nad Kozakami4. Badowski podlegał bezpośrednio
hetmanowi koronnemu i nie odpowiadał przed urzędnikami wojewodzińskimi oraz
starostami5. Każdy z mołojców miał otrzymać żołd w wysokości 10 zł. na rok i kilka
łokci sukna. Stan liczebny i prawdopodobnie również struktura organizacyjna Kozaków
rejestrowych nie zmieniły się do 1577 roku, kiedy oddział został rozwiązany6.
W następnym roku Stefan Batory przywrócił rejestr. 16 września 1578 roku król
przekazał dowództwo nad Niżowcami staroście kaniowskiemu i czerkaskiemu
Michałowi Wiśniowieckiemu, jako najwyższemu sprawcy, „któremu hetman ich
[Kozaków] i insi sprawcy, także wszyscy mołojcy w tym, co im rozkaże przerzeczony
starosta nasz [króla] czerkaski mają być posłuszni‖. Zastępcą Wiśniowieckiego i
faktycznym dowódcą Kozaków – porucznikiem (choć w niektórych źródłach zwany jest
hetmanem7) został rotmistrz chorągwi kozackiej Jan Oryszowski. Na pisarza powołano
1 J. Wimmer, Historia piechoty polskiej do roku 1864, Warszawa 1978, s. 93-94.
2 J. Wimmer, Historia..., s. 135; Żółte Wody – 1648, współautorzy: T. Krząstek, W. Majewski, M.
Nagielski, I. Storożenko, Warszawa 1999, s. 13. 3 I. S. Storożenko, op. cit., s. 27-30. Według niektórych historyków ukraińskich zagony to samodzielne
oddziały liczące nawet po kilka tysięcy ludzi, zob. W. Hołobucki, op. cit., s. 214; S. Łepiawko,
Kozacki wijny kincia XVI st. w Ukrajini, Czernihiw 1996, s. 199. Autor wspomina o zagonach
Matwieja Sawuły, Saska Fedorowicza, Hryhorego Łobody i Semerija Nalewajki. 4 M. Hruszewski, op. cit., s. 144.; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176.
5 W. A. Serczyk, op. cit., s. 75; Z. Wójcik, op. cit., s. 6.
6 H. Kotarski, op. cit., s. 50.
7 M. Bielski, Kronika polska, t. III, wyd. K. J. Turowski, Sanok 1856, s. 1441. W 1580 r. Oryszowski
nadal jest tytułowany hetmanem, zob. R. Heidenstein, Pamiętnik wojny moskiewskiej, Lwów 1894, s.
155; M. Bielski, op. cit., s. 1480.
233
Węgra Janczy Begera1. Liczba Kozaków została zwiększona do 500 ludzi. Na czas
wojny z Moskwą mieli otrzymywać żołd wynoszący 15 zł. rocznie na osobę i „suknie na
giermak‖, tj. sukmanę, czamarę. Po zakończeniu konfliktu z państwem carów żołd miał
zostać zmniejszony do 10 zł. rocznie. Pieniądze za pierwszą ćwierć Zaporożcy powinni
otrzymać 6 grudnia 1578 roku w Czerkasach2. Nowo powołany oddział Niżowców,
zdaniem Henryka Kotarskiego, dzielił się na pięć sotni z setnikami na czele, te z kolei
rozpadały się na dziesiątki, którymi dowodzili atamani3.
30 marca 1581 roku powstał pierwszy znany nam dokładnie „Regestr Kozaków
niżowych, zaporoskich i rzecznych‖ spisany przez Sebastiana Niedźwieckiego i
podpisany przez porucznika Kozaków zaporoskich Jana Oryszowskiego i
podstarościego czerkaskiego Jana Czerskiego. Rejestr objął Kozaków, „którzy chodzili
na służbę Króla JMci do Moskwy‖4.
Część historyków poddała ten rejestr mniej lub bardziej drobiazgowej analizie,
skupiając swoją uwagę na kwestiach organizacyjnych bądź etnicznych5. Problem w tym,
tym, że ustalenia dokonane przez uczonych różnią się od siebie. Kością niezgody przy
omawianiu rejestru są dwie kwestie: podział pułku i rola trzydziestoosobowego oddziału
wspomnianego na początku spisu. Niektórzy historycy sądzą, że pułk Oryszowskiego
składał się z sotni i dziesiątek6; inni twierdzą, że wojsko zaporoskie dzieliło się
wyłącznie na dziesiątki7. Jedni uważają, że trzydziestoosobowa grupa Kozaków
wymieniona na początku rejestru to straż przyboczna Oryszowskiego8; drudzy są
skłonni widzieć wśród nich pisarza, asawułów, chorążego, sędziego, trębacza, doboszy i
1 K. Górski, op. cit., s. 242, przyp. 37; A.W. Storożenko, Stefan Batorij i Dneprowskye kozaky, Kyjiw
1904, s. 31; W. I., Serhijczuk, Imieniem wijs‘ka zaporoz‘koho. Ukrajins‘ke kozactwo w myżnarodnych
widno synach XVI – seredyny XVII ctolittia, Kyjiw 1991, s. 44. 2 Wypisy źródłowe..., s. 54-55.
3 H. Kotarski, op. cit., s. 67.
4 Źródła dziejowe, t. XX, Polska XVI wieku pod względem geograficzno-statystycznym, t. IX, Ziemie
Ruskie. Ukraina, dz. 1, oprac. A. Jabłonowski, Warszawa 1894, s. 154-164. 5M. Hruszewski, op. cit., s. 155-158; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176; H. Kotarski, op. cit., s. 67;
S. Luber, P. Rostankowski, Die Herkunft der im Jahre 1581 registrierten Zaporoger Kosaken,
„Jahrbücher für Geschichte Osteuropas‖, t. 28, 1980, z. 3, s. 368-390; I. S. Storożenko, op. cit., s. 27-
30; M. Franz, Wojskowość..., s. 106-107. 6 W. Hołobucki, op. cit., s. 93; H. Kotarski, op. cit., s. 66-67; J. Wimmer, Historia..., s. 144.
7 F. Gawroński-Rawita, Kozaczyzna ukrainna w Rzeczypospolitej Polskiej do końca XVIII wieku,
Warszawa 1922, s. 46; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176; I. S. Storożenko, op. cit., s. 27; M.
Franz, Wojskowość..., s. 106-107. 8 M. Hruszewski, op. cit., s. 155; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176; H. Kotarski, op. cit., s. 67; J.
Wimmer, Historia..., s. 144.
234
cyrulika1. Najdalej w analizie wojska niżowego posunął się Iwan Storożenko. Według
ukraińskiego historyka w skład wyżej wspomnianego oddziału, który zdaniem
Storożenki liczył 32 ludzi, wchodziło dwóch asawułów i dziesięciu członków sztabu:
podpisarz, podasawuł, chorąży, trębacz, oboźny i inni urzędnicy wojskowi. Kolejnych
dziesięciu mołojców to dowódcy zagonów, a ostatnich dziesięciu Kozaków to oboźni
zagonów. Pułk dzielił się na pięćdziesięcioosobowe zagony i dziesięcioosobowe
kurenie, dowodzone przez towarzyszy. Wymieniony w rejestrze ataman był jedynie
administratorem i zastępcą dowódcy dziesiątki. Pilnował dobrego stanu wozu i koni,
dbał o broń, namiot i pożywienie2. Niżej wykażę, że analiza przeprowadzona przez
Storożenkę nie jest wolna od błędów.
Gdy bliżej przyjrzymy się rejestrowi kozackiemu, zauważymy, że dzieli się on na
dwie części. W pierwszej, oprócz Jana Oryszowskiego „porucznika Kozaków niżowych
zaporoskich‖, wymieniono 30 Niżowców. Nie wspomniano jednak jaką funkcję pełnili.
W drugiej części, bardziej obszernej, wpisano 500 Kozaków podzielonych na dziesiątki:
ataman i 9 mołojców. W rejestrze nie wspomniano o setnikach i o sotniach. Nic więc
dziwnego, że część historyków uznała, że pułk dzielił się wyłącznie na dziesiątki.
Wiemy jednak, że w 1580 roku w wojnie z Moskwą brało udział, między innymi 500
mołojców podzielonych na sotnie: Korniła Przewalskiego, Hawryła Birula, Chwedora
Kisziwicza, Hrehorego Czeluni i Konstantego Wieliczki3. Ponadto w literaturze
przedmiotu zwrócono uwagę, że wojsko zaporoskie zostało zorganizowane na wzór
piechoty węgierskiej. A piechota ta formowana była w roty po 200, rzadziej 100
żołnierzy lub pułki liczące od 500 do 3000 hajduków4. Wielki pułk (1987 ludzi) Stefana
Karolyi w 1581 roku dzielił się na roty liczące od 90 do 101 żołnierzy z rotmistrzami na
czele (pierwszą rotą dowodził pułkownik). Roty rozpadały się na dziesiątki po 9-10
żołnierzy. Inny pułk piechoty węgierskiej z 1609 roku liczący ponad 600 żołnierzy,
także dzielił się na roty i dziesiątki5. Jeśli wojsko kozackie zostało utworzone na wzór
pułków węgierskich, to powinno dzielić się na sotnie – odpowiedniki rot i dziesiątki.
Brak szczebla pośredniego, między pułkiem a dziesiątką, znacznie utrudniałby
dowodzenie. Zrezygnowanie z sotni byłoby krokiem w tył w tworzeniu organizacji
1 F. Gawroński-Rawita, Geneza..., s. 116-118; M. Franz, Wojskowość..., s. 106-107. Gawroński-Rawita
wymienia ponadto oboźnego. 2 I. S., Storożenko, op. cit., s. 28-29.
3 Źródła dziejowe, t. IX, Księgi podskarbińskie z czasów Stefana Batorego 1576-1586, cz. 2, pod red.
A. Pawińskiego, Warszawa 1881, s. 216. Żaden ze wspomnianych setników nie został wymieniony w
rejestrze z 1581 r. 4 J. Wimmer, Historia..., s. 142, 144.
5 K. Górski, op. cit., s. 238-239, przyp. 30, 31.
235
wojska zaporoskiego. Z drugiej strony trudno sobie wyobrazić, że spisujący rejestr
pominęli sotnie. Być może jednak podział na sotnie został zachowany, a funkcje
setników pełniło pięciu członków, z trzydziestoosobowej grupy wpisanej na początku
rejestru?
Jaką rolę pełnili pozostali Kozacy z tego oddziału? Ustalenia Iwana Storożenki
nie przemawiają do mojej wyobraźni. Przede wszystkim pułk nie dzielił się na zagony
lecz prawdopodobnie na sotnie. Nie było również oboźnych zagonów, a także
podpisarza i podasawuła. Źródła milczą na temat wyżej wspomnianych urzędników
wojskowych. Kto w takim razie wchodził w skład omawianego oddziału?
Niektórzy historycy twierdzą, że w trzydziestoosobowej grupie Zaporożców byli:
pisarz, asawułowie, sędzia, chorąży, trębacz, bębniarze i cyrulik. Przypuszczalnie mają
rację, przynajmniej częściowo. Już w latach 1578-1579 pisarz – Janczy Beger, wchodził
w skład starzyzny Kozaków niżowych. Jeszcze w 1583 Beger należał do „starszyny‖
kozackiej1 – prawdopodobnie nadal był pisarzem. Niestety w spisie popisowym z marca
1581 nazwisko Węgra nie zostało wymienione. Nie wiemy, czy funkcję pisarza
sprawował ktoś inny, czy Beger nie został wspomniany w rejestrze.
Być może w skład pocztu wchodzili asawułowie. Po raz pierwszy z terminem
asawuła (asawuł, asauła) spotykamy się już w 1545 roku2, a więc długo przed
powstaniem pierwszego rejestru kozackiego. Możemy się jedynie domyślać, że w dobie
wojen Batorego z Moskwą asawułowie byli już urzędnikami wojska zaporoskiego.
W oddziale powinien być także przynajmniej jeden chorąży. Wiemy bowiem, że
Stefan Batory przekazał wojsku niżowemu chorągiew3. W pułkach piechoty węgierskiej
byli także dobosze, szyposze i cyrulicy. Bębniarze i trębacze mogli znajdowali się
również w wojsku zaporoskim. Wydaje się jednak mało prawdopodobne, żeby w skład
owego pocztu mógł wchodzić lekarz. Zaporożcy z reguły obywali się bez pomocy
cyrulika, sami leczyli się z chorób i opatrywali sobie rany4.
Duże wątpliwości budzi umieszczenie wśród mołojców sędziego. Wydaje się
mało prawdopodobne, żeby urząd ten istniał już w XVI wieku. W dużo dokładniejszym
1 List J. Zbaraskiego do S. Batorego, Hołoskowo [wrzesień] 1583, [w:] Sprawy wojenne króla Stefana
Batorego. Dyaryusze. Relacje. Listy i akta z lat 1576-1586, wyd. I. Polkowski, Kraków 1887, s. 403-
404. 2 I. Krypiakewycz, Studiji nad derżawoju Bohdana Chmelnyc‘koho, „Zapysky Naukowoho
Towarystwa Imeny Szewczenka‖, t. CXXXVIII-CXL, Lwiw 1925, s. 73. 3F. Gawroński-Rawita, Geneza..., s. 118; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176; J. Mycyk, Kolory
praporu Wijska Zaporozkoho Nizowoho, [w:] Między Wschodem a Zachodem. Rzeczpospolita XVI-
XVIII w. Studia ofiarowane Zbigniewowi Wójcikowi w siedemdziesiątą rocznicę urodzin, Warszawa
1993, s. 144. 4 Eryka Lassoty..., s. 151.
236
rejestrze z 1601 roku nie ma ani słowa o sędzim. Przypuszczalnie stanowisko to pojawił
się dopiero w drugim dziesięcioleciu XVII wieku. Po raz pierwszy widzimy sędziego w
1625 roku1.
Kozacy niżowi pozostawali w służbie państwowej do 1582 roku. Już jednak rok
później Stefan Batory polecił rotmistrzowi jazdy koronnej Janowi Orzelskiemu
zaciągnąć 600 Zaporożców2. Orzelskiemu nie bez trudu udało się wykonać polecenie
królewskie, gdyż Niżowcy „przyzwyczajeni do rozbojów, żyjący bez rządu i
zwierzchnika długo przekładali nadzieję wątpliwą łupieży nad pewny żołd‖3. Dalsze
losy oddziału Orzelskiego są nieznane. Wiemy jedynie, że na stanowisku starszego
(termin ten należy rozumieć jako faktycznego dowódcy) nadal pozostawał Oryszowski.
Widzimy go jako hetmana kozackiego w 1583 roku w rozmowie z urzędnikiem
nuncjatury papieskiej w Polsce Carlo Gamberinim4 i w latach 1585-1586
5. Rejestrowi
mieli otrzymywać po 5 łokci sukna i 20 zł. żołdu rocznie, a starszy 400 zł6. Nic nie
wiemy na temat struktury organizacyjnej wspomnianego wojska. Przypuszczalnie nie
zmieniła się od 1581 roku.
Kolejne pewne informacje na temat Kozaków rejestrowych pochodzą dopiero z
1590 roku. 25 lipca Zygmunt III polecił staroście śniatyńskiemu Mikołajowi
Jazłowieckiemu zaciągnąć 1000 Kozaków. Jazłowiecki objął funkcję starszego, a
porucznikiem został Jan Oryszowski7. Jak wyglądała struktura organizacyjna oddziału
Jazłowieckiego? Eryk Lassota von Steblau napisał w swoim diariuszu, że pułki
kozackie, którymi dowodzili pułkownicy, liczyły 500 mołojców8. Dokładnie tyle samo
Niżowców miał pułk Martyka w 1595 roku9 i pułki kozackie w czasie wyprawy do
Inflant w 1601 roku10
. Przypuszczalnie więc wojsko zaporoskie składało się z dwóch
pułków. Konstytucja sejmowa z 1590 roku wyraźnie wspomina o setnikach11
. Nie ulega
1 I. Krypiakewycz, op. cit., s. 73.
2 H. Kotarski, op. cit., s. 50.
3 Roczniki domu Orzelskich, [w:] Zbiór pamiętników do dziejów polskich, wyd. W. S. Broel-Plater, t.
IV, Warszawa 1859, s. 114. 4 W. Tomkiewicz, O składzie społecznym i etnicznym Kozaczyzny ukrainnej na przełomie XVI i XVII
wieku, „Przegląd Historyczny‖, t. XXXVII, 1948, s. 251. 5 M. Hruszewski, op. cit., s. 167.
6Źródła dziejowe, t. IX, cz. 2, s. 295.
7 J. Komuda, Jan Oryszowski porucznik Kozaków rejestrowych (zm. 1602), [w:] Hetmani zaporoscy...,
s. 89. 8 Eryka Lassoty i Wilhelma Beauplana opisy Ukrainy, pod red. Z. Wójcika, Warszawa 1972, s. 77.
9 Pamiętnik Teodora Jewłaszewskiego nowogrodzkiego podsędka 1546-1604, wyd. T. X. L., Warszawa
1860, s. 61. 10
M. Hruszewski, op. cit., s. 281. 11
Volumina Legum, wyd. J. Ohryzko, t. II, Petersburg 1859, s. 310-311.
237
więc wątpliwości, że pułk dzielił się na sotnie po 100 ludzi, sotnie zaś rozpadały się na
dziesiątki z atamanami na czele. Niestety nie wiemy jak wyglądał sztab wojska
zaporoskiego. Możemy jednak spróbować odtworzyć listę starszyzny kozackiej.
Wspomniany wyżej poseł cesarza Rudolfa II w kilku słowach opisał asawułów, którzy
sprawowali funkcje dowódcze (i nie tylko) wśród Kozaków przebywających na Siczy1.
O asawułach w wojskach powstańczych Semerija Nalewajki pisał także Joachim
Bielski2. Powyższe informacje dotyczą Kozaków nie wchodzących w skład rejestru.
Wiemy jednak, że organizacja wojska Kozaków nierejestrowych i wpisanych do
regestru była niemal identyczna. Możemy więc założyć, że asawułowie byli jednymi z
członków starszyzny kozackiej. Pozostaje jednak pytanie, ilu asawułów wchodziło w
skład rejestru? W czasie wyprawy do Inflant w każdym pułku było dwóch asawułów.
Przypuszczalne w 1590 roku liczba asawułów w pułku była taka sama. Eryk Lassota
wspomniał także o pisarzu „wolnego wojska zaporoskiego‖, którym w 1594 roku był
Lew Woronicz3. Wiemy, że oddział rejestrowy zaciągnięty w czasach Batorego miał
swojego pisarza. Nie widzę powodów, dla których w rejestrze z 1590 roku miano by
pominąć tego urzędnika.
W jednym z tekstów źródłowych pochodzącym z 1596 roku znajdujemy bardzo
ciekawą informację. W sotni Ostafija Słuckiego, wchodzącej w skład oddziałów
Hryhorego Łobody, wymieniony został wyłącznie jeden ataman – Andrzej Gański. Z
tekstu wyroku, który zapadł w sądzie grodzkim w Łucku wynika, że był on zastępcą
dowódcy sotni4. Nasuwa się pytanie czy był on jednym z atamanów-dziesiętników,
pełniącym nieformalną rolę zastępcy setnika, czy może atamanem sotennym? Wydaje
się mało prawdopodobne, aby funkcja atamana sotennego mogła zagościć w wojsku
niżowym pod koniec XVI wieku, albo na początku następnego stulecia.
Najprawdopodobniej urząd ten powstał dopiero w latach trzydziestych XVII wieku.
Atamana sotennego nie znajdujemy w dokładnym rejestrze wojska zaporoskiego z 1601
roku. Nie widzimy go na Niedźwiedzich Łozach w 1625 roku5 i pod Perejasławiem w
1 Eryka Lassoty..., s. 71.
2 Joachima Bielskiego dalszy ciąg Kroniki Polskiej, zawierającej dzieje od 1587 do 1598 , wyd. F. M.
Sobieszczański, Warszawa 1851, s. 265. 3 Eryka Lassoty..., s. 79.
4 Wyrok kary śmierci sądu grodzkiego łuckiego, Łuck 30 III 1596, Archiw Jugo-zapadnoj Rossii
izdawaemyj Wriemienoju kommissieju dla razbora driewnich aktow, (dalej cyt: AJZR), cz. III, t. I,
Kijew 1863, s. 107-119. 5Kopia postanowienia, albo zgody, Ichmości Panów komisarzów króla JM. z zaporoskimi, którzy na
wszystkie kondycyie pozwoliwszy, Doroszenka poddanego za hetmana wojsku swemu przyjęli,
Niedźwiedzie Łozy 6 XI 1625, [w:] Zbiór pamiętników historycznych o dawnej Polszcze z rękopisów,
238
1630 roku1. Pojawia się w źródłach dopiero w 1638 roku, ale z całą pewnością funkcja
atamana sotennego została wprowadzona do wojska zaporoskiego nieco wcześniej2.
W 1600 roku pojawiają się w źródłach kolejne informacje na temat struktury
organizacyjnej wojska zaporoskiego. Na czele Niżowców stał hetman. Wojsko dzieliło
się na pułki dowodzone przez pułkowników, pułki na sotnie pod komendą setników, te z
kolei na dziesiątki z atamanami a czele3. W czasie wyprawy na Wołoszczyznę wojsko
zaporoskie składało się z trzech pułków pieszych i jednego pułku jazdy. Pułki piechoty
dzieliły się na dziewięć chorągwi, a pułk jazdy liczył osiem chorągwi4. Termin
chorągiew, użyty przez nieznanego uczestnika kampanii, oznacza sotnię kozacką.
Prawdopodobnie autor przekazu posłużył się nazwą stosowaną w wojsku polskim, stąd
chorągiew zamiast sotnia. Zapewne niejednokrotnie zdarzało się, że sotnie kozackie
zwano chorągwiami. W 1613 roku bliżej nieznany Zagorski, zamiennie używał
określenia chorągiew i setnia5. W 1633 roku podstarości czerkaski Andrzej Pawłowski
użył terminu chorągiew dla określenia sotni jazdy6. Jeszcze w czasach powstania
Chmielnickiego w źródłach polskich sotnie kozackie występują pod nazwą chorągwi7.
W przedstawionym wykazie interesujący jest podział wojska kozackiego na pułki piesze
i pułk konny. W historiografii utarł się pogląd, że pułki kozackie miały charakter
mieszany i składały się z piechoty i jazdy8. W 1600 roku było zupełnie inaczej. Wydaje
się, że w owym okresie wojsko zaporoskie mogło dzielić się na pułki złożone z piechoty
tudzież dzieł w różnych językach o Polszcze wydanych oraz listami oryginalnemi królów i
znakomitych ludzi w kraju naszym, wyd. J. U. Niemcewicz, t. VI, Warszawa 1830, s. 236-240. 1 Przypuszczenie do łaski Wojska Zaporowskiego pod pewnemi kondycjami oraz darowanie winy,
Perejasław 8 VI 1630, Biblioteka Czartoryskich w Krakowie (dalej cyt. BCz.), rkps 128, s. 405-409. 2 Zatrzymanie Kozaków in officio, [ok. kwietnia] 1638, [w:] Korespondencja Stanisława
Koniecpolskiego hetmana wielkiego koronnego 1632-1646, oprac. A. Biedrzycka, Kraków 2005, s.
698; S. Okolski, Kontynuacya dyaryusza wojennego, czułością Jaśnie Wielmożnych Ich Mciów Panów
Hetmanów Koronnych, ochotą cnego rycerstwa polskiego, nad zawziętymi w uporze
krzywoprzysięgłych i swawolnych Kozakami, w roku 1638 odprawiona, wyd. K. J. Turowski, Kraków
1858, s. 194-195. 3 List S. Koszki do Zygmunta III, Zaporoże 1 VII 1600, BCz. 98, s. 149.
4 Wypisy źródłowe..., s. 174.
5 List Zagorskiego do NN, 4 XII 1613, [w:] Żereła do istoriji Ukrajiny-Rusy, t. VIII, Lwiw 1908, s.
126. 6 List A. Pawłowskiego do S. Koniecpolskiego, [ok. końca sierpnia] 1633, Korespondencja..., s. 137.
7 W. Biernacki, Kilka uwag do początków powstania Bohdana Chmielnickiego, [w:] Od Zborowa do
NATO (1649-2009). Studia z dziejów stosunków polsko-ukraińskich od XVII do XXI wieku, pod red.
M. Franza i K. Pietkiewicza, Toruń 2009, s. 68. 8 M. Franz, Wojskowość..., s. 125-126; Istorija ukrajins‘koho kozactwa. Narysy u dwoch tomach, t. I,
Kyjew 2006, s. 474.
239
i osobne pułki jazdy. W 1602 roku widzimy pułk liczący 1000 mołojców, dowodzony
przez niejakiego Kurtyskiego i składający się wyłącznie z jazdy1.
Dokładniejsze informacje na temat struktury organizacyjnej wojska zaporoskiego
pochodzą z 1601 roku. Warto jednak zaznaczyć, że wspomniany „oddział‖ nie ma nic
wspólnego z Kozakami rejestrowymi. Został bowiem zaciągnięty na podstawie listu
przypowiedniego2. Jeszcze w XIX wieku Konstanty Górski dokonał analizy organizacji
wojska niżowego. Stwierdził, że „pułk z 2000 ludzi dzielił się na cztery roty, po 500
Kozaków w każdej. Te znowu dzieliły się na setki, a setki na kurenie czyli rzędy. Na
czele pułku stał pułkownik, a pod nim w sztabie oboźny i pisarz. Przełożonymi nad
rotami byli porucznicy, nad 250 ludźmi asaułowie, nad setkami setnicy, a nad kureniami
atamani. Znajdowało się prócz tego w pułku: 4 chorążych, 4 trębaczy i 4 bębniaczy, a
więc po jednemu na 500 i 4 służków poza szeregowych. Takim sposobem liczyło się w
na temat podziału wojska zaporoskiego zaprezentowała Agnieszka Biedrzycka.
Wspomniała bowiem, że „oddziały kozackie w Inflantach liczyły 2032 ludzi, dzieliły się
na cztery roty z porucznikami na czele. Ponadto w każdej rocie znajdowało się po
dwóch asawułów. Roty dzieliły się na setki z setnikami i dziesiątki z dziesiętnikami na
czele. Liczyły 1799 szeregowych, ponadto zaś znajdowali się w nich: oboźny, pisarz, 12
puszkarzy, po 4 chorążych, Surmaczy i bębenniców oraz 20 woźniców‖5.
Organizacja wojska kozackiego zaproponowana przez Herbsta, nie została
zaakceptowana przez historyków polskich i ukraińskich. Schemat ukazany przez
Agnieszkę Biedrzycką również nie znalazł naśladowców. Nieco inaczej potraktowano
organizację wojska zaporoskiego przedstawioną przez Górskiego. Część uczonych
bezkrytycznie przyjęła ustalenia Górskiego6. Na szczęście, nie wszyscy historycy
1 List J. Sobieskiego do Zygmunta III, obóz nad Prutem 25 IX 1602, BCz. 99, s. 191.
2 List S. Koszki do J. Zamoyskiego, b.m. 18 I 1602, Archiwum Główne Akt Dawnych w Warszawie
(dalej: AGAD), Archiwum Zamoyskich (dalej: AZ) nr 675, s. 43. 3 K. Górski, op. cit., s. 35.
4 S. Herbst, op. cit., s. 228, przyp. 15.
5 A. Biedrzycka, op. cit., s. 22.
6 I. K. Swesznykow, Bytwa pid Beresteczkom, Lwiw 1993, s. 87; R. Romański, Beresteczko 1651,
Warszawa 1994, s. 46; M. Franz, Wojskowość..., s. 128; M. Gawęda, Połonka-Basia 1660, Warszawa
2005, s. 102; K. Śledziński, Zbaraż 1649, Warszawa 2005, s. 42.
240
zgodzili się z Górskim. Niektórzy badacze słusznie uznali, że wojsko kozackie dzieliło
się na pułki z pułkownikami, a nie roty z porucznikami na czele. Ponadto nie dopatrzyli
się podziału pułku na dwustu pięćdziesięcioosobowe oddziały dowodzone rzekomo
przez asawułów1.
Skąd wzięły się tak poważne rozbieżności podczas analizy źródła? Niewątpliwie
najistotniejszą przyczyną licznych pomyłek był fakt, że tekst źródłowy został napisany
po łacinie2. Ponadto Górski – znakomity historyk wojskowości polskiej, nie posiadał
zbyt głębokiej wiedzy na temat organizacji wojskowej Kozaków. Uznał błędnie, że do
Inflant udał się pułk kozacki, a nie wojsko zaporoskie. Tymczasem w latach 1600-1602,
Kozacy niżowi określani byli mianem wojska zaporoskiego3, rycerstwa zaporoskiego
4
lub „Rycerstwa W.K.M. Woyska Zaporoskiego‖5. Co za tym idzie łacińskie słowo
ductor (przewodnik, wódz, dowódca), dla Górskiego oznaczające pułkownika, powinno
zostać przetłumaczone jako starszy lub hetman. Wiemy bowiem, że dowodzący
Kozakami rejestrowymi w Inflantach Samuel Koszka, także jego następcy Hrehory
Krutniewicz i Iwan Kuckowicz używali tytułu starszego6.
Kolejne określenia łacińskie: praefectus (tytuł wyższego urzędnika wojskowego),
oznaczające jednego z czterech dowódców oddziałów, zostało przetłumaczone przez
Górskiego jako porucznik, a oddział liczący 500 mołojców został nazwany rotą. Znamy
jednak przekazy źródłowe z przełomu XVI i XVII wieku, które pozwalają nam z całą
pewnością stwierdzić, że termin praefectus w tym wypadku oznaczał pułkownika, a
oddział liczący 500 mołojców należało nazwać pułkiem. O pułkowniku, który jest
dowódcą „nad 500 ludźmi‖, wspominał w 1594 roku Eryk Lassota7. W 1595 roku
pojawia się informacja o pułkowniku kozackim Sasku Fedorowiczu, który dowodzi
1 M. Hruszewski, op. cit., s. 282; E. Razin, Historia sztuki wojennej, t. III, Warszawa 1964, s. 279.
2 K. Górski, op. cit., s. 243, przyp. 39.
3 List S. Koszki do S. Żółkiewskiego, Białobrzezija 1 VIII 1600, [w:] Listy Stanisława Żółkiewskiego
1584-1620, wyd. T. X. L., Kraków 1868, s. 107; List S. Koszki do J. Zamoyskiego, 2 I 1602, ibidem, s.
116; List H. Krutniewicza do J. Zamoyskiego, 24 III 1602, ibidem, s. 117; List J. Tarnowskiego do S.
Koszki, Korczyn 28 X 1600, BCz. 98, s. 273. 4 List S. Koszki do J. Zamoyskiego, Biała Cerkiew 22 I 1600, Listy..., s. 110; List S. Koszki do J.
Zamoyskiego, 1 XII 1601, ibidem, s. 115. 5 List S. Koszki do Zygmunta III, Zaporoże 1 VII 1600, BCz. 98, s. 149.
6 List S. Koszki do S. Żółkiewskiego, Białobrzezija 1 VIII 1600, Listy..., s. 107; List S. Koszki do J.
Zamoyskiego, Biała Cerkiew 22 I 1600, ibidem, s. 110; List S. Koszki do J. Zamoyskiego, 1 XII 1601,
ibidem, s. 115; List S. Koszki do J. Zamoyskiego, 2 I 1602, ibidem, s. 116; List S. Koszki do J.
Zamoyskiego, 18 I 1602, ibidem, s. 117; List H. Krutniewicza do J. Zamoyskiego, b. m. 28 III 1602,
AGAD, AZ nr 675, s. 53; List I. Kuckowicza do J. Zamoyskiego, Witebsk 20 XII 1602, ibidem, s. 121.
W piśmie do króla Koszka użył tytułu: hetman, zob. List S. Koszki do Zygmunta III, Zaporoże 1 VII
1600, BCz. 98, s. 149. 7 Eryka Lassoty..., s. 77.
241
„pułkiem ludzi‖1. Znamy treść listu Semena Paleja, który sam zwie się pułkownikiem
zaporoskim i dziękuje za pieniądze wypłacone przez skarb „na ludzi pułku mego [tj.
Paleja]‖2. Wiemy o skardze kniazia Sołonieckiego na Topieżyna i Szułżyna -
pułkowników „J. K. M. wojska kozackiego‖, którzy stali na czele pułków3. Możemy
przypomnieć słowa Jana Zamoyskiego, piszącego o nieznanym nam z imienia i
nazwiska pułkowniku kozackim, który udał się ze swoim pułkiem z Pykowa do Białej
Cerkwi4. Wiele może nam wyjaśnić list starszego podpisany: „Samuel Koszka Hetman,
Pułkownicy, setnicy, atamany i wszystko Rycerstwo‖5. Wyraźnie widać w nim strukturę
strukturę wojska zaporoskiego, na czele którego stał hetman. Podlegali mu pułkownicy
– dowódcy pułków; nieco niżej w hierarchii stali setnicy – dowódcy sotni i atamani –
dowódcy dziesiątek. Najniżej w hierarchii usytuowane było „wszystko Rycerstwo‖,
czyli szeregowi Kozacy, czerń kozacka.
Oddział składający się z 500 ludzi dzielił się, zdaniem Górskiego na dwie części
liczące po 250 mołojców. Górski uznał, że skoro liczba asawułów dwukrotnie
przekraczała ilość poruczników, to widocznie rota musiała się dzielić nie tylko na sotnie,
ale także na dwa oddziały po 250 ludzi. Ta pomyłka, oprócz oczywistego błędu
logicznego, wynika z niewiedzy na temat funkcji, jaką asawułowie pełnili w wojsku
kozackim. W związku z tym warto poświęcić kilka słów roli asawułów. Jak
wspomniałem wyżej, po raz pierwszy z terminem asawuła spotykamy się już w 1545
roku. Niestety, nie wiemy jaką rolę pełnili pierwsi asawułowie w nieregularnych
oddziałach kozackich. Pod koniec XVI wieku byli oni dowódcami i adiutantami
hetmana. Do ich zadań należało zwoływanie wojska na radę, ogłaszanie wojsku
rozkazów hetmana, pilnowanie porządku w czasie obrad rady i podczas wypraw
wojennych. Eryk Lassota wspomina jak asawułowie za pomocą kijów zganiali oporne
towarzystwo do Koła6. Podobna sytuacja miała miejsce w czasie wiosennej wyprawy na
na Zaporoże w 1638 roku. Wówczas asawułowie próbowali siłą zmusić mołojców do
1 List S. Fedorowicza do J. Potockiego, Pikowo 3 VIII 1595, Listy..., s. 64; List NN do S.
Żółkiewskiego, Pikowo 24 III 1596, ibidem, s. 74. W pierwszym liście Sasko podpisuje się jako
„pułkownik wojska Zaporoskiego‖. W drugim piśmie otrzymujemy informację, że „Szaszko z pułkiem
ludzi wyszedł nazad z Kijowa‖. 2 List S. Paleja do Zygmunta III, Fastów 30 VI 1590, [w:] Archeograficzeskij sbornik dokumientow
otnosiaszczichsia k istorii sewerozapadnoj Rusi izdawojemyj pri uprawlenii wilenskago ucziebnago
okruga, t. VII, Wilna 1870, s. 59-60. 3 Skarga kniazia Sołonieckiego na Kozaków, 15 XII 1613, AJZR, s. 189.
4 List J. Zamoyskiego do K. Radziwiłła, Zamość 3 II 1596, [w:] Archiwum domu Radziwiłłów (Listy
ks. M. K. Radziwiłła Sierotki – Jana Zamoyskiego – Lwa Sapiehy), Kraków 1885, s. 117. 5 List S. Koszki do Zygmunta III, Zaporoże 1 VII 1600, BCz. 98, s. 149.
6 Eryka Lassoty..., s. 72.
242
wykonania rozkazów1. Także w maju 1648 roku, gdy zbuntowani Kozacy porwali
chorągiew i zaczęli zwoływać radę czerniecką, asawuła wojskowy Iliasz Karaimowicz
usiłował siłą zmusić mołojców do posłuszeństwa2. Niejednokrotnie asawułom
powierzano dowodzenie nad wydzielonymi oddziałami wojska3. Przykładem może być
asawuła wojskowy Iliasz Karaimowicz, który na czele bliżej nieznanej nam liczby
Kozaków rejestrowych (prawdopodobnie dwa pułki) rozbił duży czambuł Tatarów4.
Asawułowie wspomniani w 1601 roku byli zastępcami dowódców pułków. Nie mieli
jednak pod swoją komendą ściśle określonej liczby mołojców i z całą pewnością nie
dowodzili oddziałami liczącymi 250 ludzi.
Jak wyglądał struktura organizacyjna wojska kozackiego, które pod dowództwem
Samuela Koszki w 1601 roku udało się do Inflant?
Na czele wojska stał starszy – Samuel Koszka. W prowadzeniu taboru, zakładaniu
obozów i kompletowaniu wojska, hetmanowi pomagał oboźny. Urzędnik ten opiekował
się również artylerią kozacką5. Nawiasem mówiąc pojawia się on w wojsku kozackim
po raz pierwszy. Za kancelarię odpowiedzialny był pisarz. Wojsko niżowe podzielone
było na cztery pułki po około 500 mołojców każdy, którymi dowodzili pułkownicy. W
skład pułku wchodziło pięć sotni liczących po około 100 ludzi, z setnikami na czele. Te
z kolei rozpadały się na dziesiątki, prowadzone przez atamanów. W każdym pułku był
jeden chorąży, noszący chorągiew oddziału. W skład wojska wchodziło ponadto
dwunastu puszkarzy i dwudziestu woźniców, co mogłoby wskazywać na istnienie
dodatkowego niewielkiego taboru, złożonego zaledwie z dwudziestu wozów. Co
ciekawe źródło milczy na temat czterech trębaczy, czterech bębniarzy i czterech
„służków poza szeregowych‖ wymienionych przez Górskiego. Wiemy jednak, że w
innym wydaniu tekstu źródłowego, zamieszczonym w ukraińskim czasopiśmie
„Kyewska Staryna‖, zostało wymienionych dwunastu muzykantów6. Łącznie wojsko
zaporoskie liczyło 2039 ludzi7.
1 Relacja z obozu w Kryłowie, AGAD, Archiwum Radziwiłłów (dalej AR), dz. II (materiały
nieuporządkowane); M. Nagielski, Udział Kozaczyzny zaporoskiej w wysiłku zbrojnym
Rzeczypospolitej w I połowie XVII wieku, [w:] Rzeczpospolita Obojga Narodów i jej tradycje. Studia i
szkice, pod. red. M. Wagnera i J. Wojtasika, Siedlce 2004, s. 120. 2 List. K. Grodzickiego do M. Potockiego, Kudak 9 V 1648, BCz. 142, s. 69.
3 Eryka Lassoty..., s. 74; Ukrajins‘ke kozactwo. Mała encykłopedija, Kyjiw 2002, s. 267.
4 List Ł. Miaskowskiego do NN, Bałabanówka 16 II 1648, [w:] Z dziejów Ukrainy. Księga
pamiątkowa ku czci Włodzimierza Antonowicza, Paulina Święcickiego i Tadeusza Rylskiego, pod red.
W. Lipińskiego, Kijów 1912, s. 497. 5 I. Krypiakewycz, op. cit., s. 74; Ukrajins‘ke kozactwo..., s. 75.
6 S. Herbst, op. cit., s. 228, przyp. 15.
7 Według Jana Eberlego, oddziały kozackie składały się z 2000 piechoty i 400 jazdy, zob. J. Eberle,
Koszka Samuel (Kiszka Samijło), Polski Słownik Biograficzny, t. XIV, 1968, s. 373.
243
W tekście źródłowym widzimy 20 setników, zaledwie 157 atamanów i 1799
szeregowych Kozaków. Pamiętamy, że w „Regestrze Kozaków niżowych, zaporoskich i
rzecznych‖ z 1581 roku dziesiątka składała się z atamana i 9 mołojców. W tym
wypadku musiało być inaczej. Prawdopodobnie liczba Kozaków w „dziesiątkach‖ była
różna i mogła się wahać od kilku do kilkunastu mołojców. Przy czym zdecydowanie
przeważały „dziesiątki‖ liczące więcej niż dziesięciu szeregowych, gdyż na jednego
atamana przypadało średnio 11-12 Kozaków. Liczba oddziałów dowodzonych przez
atamanów i wchodzących w skład sotni także nie była stała. Każda sotnia liczyła średnio
7-8 dziesiątek.
Z czasem, niestety nie wiemy kiedy, liczba mołojców w pułkach Kozaków
rejestrowych uległa zwiększeniu i osiągnęła 1000 ludzi. Zupełnie inaczej przedstawiał
się stan liczebny w pułkach kozackich nie wchodzących w skład rejestru, biorących
udział w powstaniach kozackich i wojnach prowadzonych przez Rzeczpospolitą. Liczba
mołojców w pułkach była bardzo różna i wahała się od kilkuset do kilku tysięcy ludzi.
Pułk Martyka w 1595 roku liczył zaledwie 500 łotrostwa, a w skład pułku Saska
wchodziło aż 3000 buntowników. W kwietniu 1610 roku do wojska polskiego
przyłączyły się dwa pułki: Piaskowskiego i Iwaszyna, liczące razem 3000 „ludzi takich i
siakich‖1. W 1613 roku pułki Topieżyna i Szułżyna – liczyły około 5000 Kozaków. Pod
Chocimiem w 1621 roku pułk Tymosza Fedorowicza liczył 4000, a Wasyla Łuckiewicza
nawet 4100 mołojców2. Także liczebność sotni w oddziałach wolnych Kozaków mogła
być wyższa. Przykładowo, Ohrem Humiennicki – setnik z wojska Hryhorego Łobody,
dowodził sotnią liczącą 200 mołojców, w tym 26 atamanów3.
Liczebność Kozaków rejestrowych nie zwiększyła się nawet w czasie wojny z
Moskwą. W 1614 roku w Żytomierzu, komisarze królewscy: kasztelan krakowski
Janusz Ostrogski, hetman polny koronny Stanisław Żółkiewski, wojewoda wołyński
Janusz Zasławski i starosta kamieniecki Walenty Aleksander Kalinowski postanowili,
„żeby więcej nad 1000 tych, którzy się Kozakami zaporoskiemi nazywają, nie było‖.
Kozakom wyznaczono żołd w wysokości 10 000 zł. i 700 postawów karazji (grubego
sukna) 4
. Kolejna komisja z Kozakami, która miała miejsce w październiku 1617 roku
1 S. Żółkiewski, Początek i progres wojny moskiewskiej, oprac. J. Maciszewski, Warszawa 1966, s.
127. 2 M. Nagielski, Kozacy w siłach zbrojnych Rzeczypospolitej w I połowie XVII wieku, [w:] Od
Żółkiewskiego i Kosińskiego do Piłsudskiego i Petlury. Z dziejów stosunków polsko-ukraińskich od
XVI do XX wieku, pod red. J. Wojtasika, Warszawa 2000, s. 37. 3 Zeznanie woźnego Ostafiego Ratomskiego, Łuck 7 III 1596, AJZR, s. 102-103. „Dziesiątka‖ z
atamanem liczyła średnio 7-8 mołojców. 4 Komisja żytomierska, 15 X 1614, Żereła..., s. 145. W dwóch innych tekstach źródłowych jest mowa o
o żołdzie w wysokości czerwony złoty na osobę, czyli 2333 zł. i 10 gr. dla tysiąca ludzi i postawie
244
nie przyniosła istotnych zmian. Nie zwiększono liczebności wojska zaporoskiego, nie
zmieniono również wysokości żołdu1. Dwa lata później w 1619 roku Rzeczpospolita
wyraziła zgodę na podwyższenie żołdu do 40 000 zł., rezygnując jednocześnie z
wydawania sukna na barwę2. Niestety, komisarze królewscy i Kozacy nie doszli do
porozumienia w sprawie liczebności rejestru. Wojsko zaporoskie gotowe do przeglądu,
złożone z jedenastu pułków, liczyło według spisów kozackich 10 600 mołojców.
Tymczasem komisarze zgodnie z instrukcją hetmana wielkiego koronnego Stanisława
Żółkiewskiego mogli zaciągnąć jedynie 3000 ludzi3. Jak wspomniałem do ugody nie
doszło; obie strony poszły jednak na kompromis. Ustalono, że Kozacy usuną ze swoich
szeregów rzemieślników i ludzi luźnych, „i kiedy się doskonale wybrakują‖ wyślą
poselstwo do Zygmunta III, który zdecyduje o wysokości rejestru4.
W 1621 roku zagrożona przez Turcję Rzeczpospolita zgodziła się na zaciąg
20 000 Zaporożców, ofiarując im wynagrodzenie w wysokości 100 000 zł.5 Według
niektórych historyków ukraińskich wojsko zaporoskie, które zjawiło się pod Chocimiem
liczyło ponad 40 000 mołojców6. Nieco skromniej siły kozackie oceniają niektórzy
historycy polscy. Mirosław Nagielski uważa, że Piotr Konaszewicz-Sahajdaczny
przyprowadził do obozu pod Chocimiem prawie 30 000 mołojców7. Zdaniem Wiesława
karazji dla każdego mołojca, zob. Pierwsza komisja olszańska z Kozakami zaporoskiemi, Żytomierz 15
X 1614, Zbiór pamiętników historycznych..., s. 109; Komisja olszańska pierwsza z Kozakami
zaporoskiemi, b.d. i m., [w:] Pisma Stanisława Żółkiewskiego kanclerza koronnego i hetmana, wyd. A.
Bielowski, Lwów 1861, s. 321. 1 Transakcja komisarska z Kozakami zaporoskiemi, Stara Olszanka 28 X 1617, Zbiór pamiętników
historycznych..., s. 113-117; List Kozaków zaporoskich do S. Żółkiewskiego, obóz nad Rosią 31 X
1617, ibidem, s. 121. We wspomnianym liście znajduje się błędna informacja o żołdzie wynoszącym
zaledwie 1000 zł. Wiemy, że Kozakom wypłacono żołd za lata 1618-1619 w wysokości 10 000 zł. i
700 postawów karazji za rok, zob. Transakcja komisarska z Kozakami zaporoskiemi w obozie nad
Rastawicą rzeką, poniżej Pawołoczy, na Uzieniu 8 X 1619, ibidem, s. 134. Postaw karazji kosztował 18
zł. i 15 gr., zob. S. Hoszowski, Ceny we Lwowie w XVI-XVII wieku, Lwów 1928, s. 192-193. 2 J. Tretiak, Historya wojny chocimskiej 1621 r., Lwów 1889, s. 25.
3 List Komisarzy do S. Żółkiewskiego, Biała Cerkiew 15 X 1619, AGAD, AZ nr 3036, s. 50-51; M.
Hruszewski, op. cit., s. 382-383; W. Szczerbak, Ukrajins‘ke kozactwo: formuwannia socialnoho stanu.
Druha połowyna XV – seredyna XVII st., Kyjiw 2000, s. 64. 4 Transakcja komisarska z Kozakami zaporoskiemi w obozie nad Rastawicą rzeką, poniżej Pawołoczy,
na Uzieniu 8 X 1619, Zbiór pamiętników historycznych..., s. 134-135; List Kozaków zaporoskich do S.
Żółkiewskiego, obóz na Uzieniu 17 X 1619, ibidem, s. 140-141. 5 P. Kroll, Rzeczpospolita wobec Kozaczyzny w XVI-XVII wieku, [w:] Naukowi praci istorycznoho
fakultetu Zaporiz‘koho nacionalnoho uniwersytetu, 2010, wyp. XXVIII, s. 28. 6 P. M. Sas, Czyselnist‘ zaporoz‘koho wijs‘ka u chotyns‘kij bytwi 1621 r., „Ukrajins‘kyj istorycznyj
żurnał‖, 2010, nr2, s. 18-35. 7 Hetmani zaporoscy..., s. 23.
245
Majewskiego w bitwie chocimskiej mogło brać udział 20 000 – 25 000 Kozaków1, a
według Macieja Franza jedynie 15 000 – 20 000 Zaporożców2. Dla naszych rozważań
ważna jest przede wszystkim nie liczebność oddziałów kozackich lecz ich organizacja.
W jednym z tekstów źródłowych znajdujemy informacje, że wojsko zaporoskie było
podzielone na trzynaście pułków. Przy pierwszych trzech pułkach obok liczby mołojców
widnieje określenie „koni‖. Hołobucki i biografowie hetmana kozackiego Piotra
Konaszewicza-Sahajdacznego nie mają wątpliwości, że wojsko kozackie składało się z
trzech pułków konnych i dziesięciu pieszych3.
Po kampanii chocimskiej, w której wojsko zaporoskie odegrało bardzo istotną
rolę, Kozacy liczyli na ustępstwa ze strony Rzeczypospolitej. Niestety, na tajnej radzie
senatu we Lwowie król wyraził zgodę na zaciągnięcie, co najwyżej 3000 mołojców i
wypłacenie żołdu w wysokości 60 000 zł.4 Do ugody z Kozakami nie doszło, gdyż w
styczniu 1622 roku na radzie zupełnej w Kijowie, Zaporożcy nie wyrazili zgody na tak
niewielkie zwiększenie rejestru5. Rok później sejm zgodził się na zaciągnięcie 5000
Kozaków rejestrowych, którzy mieli otrzymywać 50 000 zł. żołdu6. Jednak przed
powstaniem Marka Żmajły liczba rejestrowych nie przekroczyła prawdopodobnie 4000
mołojców7.
W 1622 roku w czasie obrad komisji w Kijowie pojawia się bardzo ciekawa
informacja na temat funkcji porucznika w wojsku zaporoskim. Urząd ten sprawował
Timofiej8 – być może jeden z pułkowników kozackich z wyprawy chocimskiej -
Timofiej Wodoroska. Prawdopodobnie był on zastępcą hetmana kozackiego. Niestety
nie jesteśmy w stanie stwierdzić jak długo stanowisko porucznika funkcjonowało w
1 Żółte Wody 1648, oprac. T. Krząstek, W. Majewski, M. Nagielski, I. S. Storożenko, Warszawa 1999,
s. 15. 2 M. Franz, Wojskowość..., s. 199.
3 W. Hołobucki, op. cit., s. 250.
4 Instrukcja dla komisarzy JKM z strony zapłaty Kozakom zaporoskim, Lwów 28 X 1621, Żereła..., s.
253. Komisarze zgodzili się na zwiększenie żołdu jedynie do 50 000 zł. zob. List Zygmunta III do M.
Daniłowicza, czerwiec 1622, Żereła..., s. 269; J. Pietrzak, W przygaszonym blasku wiktorii
chocimskiej. Sejm w 1623 r., Wrocław 1987, s. 15. 5 Komisja z Kozaki w roku 1622, Kijów 22 I 1622, BCz. 206, s. 541, 555.
6 Sposób obrony Ukrainy na sejmie 1623 roku, Żereła..., s. 282-283; Script tajemny o obronie
ukrainney podany ad archiwum na Seymie Warszawskim 1623, BCz. 350, s. 1054. W skrypcie jest
mowa o tym, że każdy mołojec ma otrzymywać 10 zł na ćwierć. Tym samym roczny żołd wojska
zaporoskiego wyniósłby aż 200 000 zł. To niewątpliwie pomyłka, zamiast „na ćwierć‖ powinno być
napisane „na rok‖. 7 List S. Koniecpolskiego do Zygmunta III, Niedźwiedzie Łozy 7 XI 1625, Zbiór pamiętników
historycznych..., s. 165. 8 Komisja z Kozaki w roku 1622, Kijów 22 I 1622, BCz. 206, s. 551.
246
wojsku zaporoskim. W znanych mi, niestety niezbyt licznych źródłach, nie ma żadnych
informacji na temat wyżej wspomnianej funkcji w owym okresie.
Dokładniejsze informacje na temat zmian w strukturze organizacyjnej wojska
niżowego pochodzą dopiero z 1625 roku. Znamy je dzięki ugodzie zawartej 6 listopada
na Niedźwiedzich Łozach, między komisarzami królewskimi, a Kozakami zaporoskimi.
Zgodnie z porozumieniem wojsko rejestrowe miało liczyć 6000 mołojców. Na czele
wojska stał starszy, a w skład sztabu hetmańskiego wchodzili dwaj asawułowie
wojskowi, oboźny, pisarz i sędzia. Wojsko dzieliło się na sześć pułków: czehryński,
czerkaski, perejasławski, kaniowski, białocerkiewski i korsuński. Każdy z pułków liczył
1000 ludzi i dzielił się na dziesięć sotni po 100 Kozaków każda. Te z kolei rozpadały się
na dziesiątki. Pułkami dowodzili pułkownicy, mający do pomocy asawułów pułkowych
(pułkowniczych), sotniami - setnicy, a dziesiątkami - atamani. Wojsko zaporoskie
otrzymało żołd w wysokości 60 000 zł. na rok, który miał być wypłacany w dzień
świętego Ilia, to jest 2 sierpnia w Kijowie1.
W porównaniu z rokiem 1601, w organizacji wojska zaporoskiego, zaszły
poważne zmiany. Zwiększyła się liczba mołojców w pułku z 500 do 1000; wśród
starszyzny kozackiej pojawił się nowy urzędnik – sędzia. W końcu ewoluowała funkcja
asawuły. Przypomnijmy: w oddziałach Samuela Koszki było ośmiu asawułów, po
dwóch w pułku. Na Niedźwiedzich Łozach widzimy dwóch asawułów wojskowych,
pełniących rolę zastępców starszego i sześciu asawułów pułkowniczych, sprawujących
funkcje pomocnicze u boku pułkowników. Nie wiemy kiedy w wojsku zaporoskim
pojawiła się funkcja asawuły wojskowego. Wiadomo jedynie, że w 1614 roku
stanowisko to piastował Iwan Pawłow, w 1617 Iwan Mamajewicz, a dwa lata później
Hrehory Żaterkiewicz2.
W tekście ugody zawartej z Kozakami nie zostali wymienieni puszkarze,
chorążowie, muzykanci i woźnice. Wiemy dobrze, że wojsko niżowe dysponowało
własną artylerią, musiało więc posiadać odpowiednią liczbę puszkarzy. Co prawda Eryk
Lassota twierdził, że Kozacy nie potrzebowali „specjalnych puszkarzy ani ich
1 Kopia postanowienia, albo zgody, Ichmości Panów komisarzów króla JM. z Kozakami zaporoskimi,
którzy na wszystkie kondycyie pozwoliwszy, Doroszenka poddanego za hetmana wojsku swemu
przyjęli, Niedźwiedzie Łozy 6 XI 1625, Zbiór pamiętników historycznych..., s. 236. Starszy miał
otrzymywać 600 zł., asawułowie wojskowi po 150 zł., oboźny, pisarz, sędzia i pułkownicy po 100 zł.,
asawułowie pułkowi i setnicy po 50 zł. 2 Z zeznań Kozaków zaporoskich wziętych do niewoli w bitwie pod Ołońcem, marzec 1614, [w:]
Dokumenty rosijs‘kych archiwów z istoriji Ukrajiny, t. I. Dokumenty do istoriji zaporoz‘koho
kozactwa 1613-1620 rr., Lwiw 1998, s. 65; List Kozaków zaporoskich do S. Żółkiewskiego, w obozie
nad Rosią 31 X 1617, Zbiór pamiętników historycznych..., s. 122; List Kozaków zaporoskich do S.
Żółkiewskiego, w obozie na Uzieniu 17 X 1619, ibidem, s. 143.
247
utrzymywać, gdyż bardzo wielu z nich‖ potrafiło obsługiwać działa1. Sytuacja nie
wyglądała jednak tak dobrze jak opisywał to poseł cesarski, przynajmniej w latach
dwudziestych XVII wieku. W 1626 roku Zaporożcy prosili Stanisława Koniecpolskiego
o przysłanie puszkarzy2, co mogłoby wskazywać, że wśród Kozaków bardzo niewielu
posiadało umiejętność obsługi sprzętu artyleryjskiego. Brakowało również chorążych i
muzykantów, o których Kozacy zabiegali u hetmana polnego i króla3. Co ciekawe w
wojsku zaporoskim brakowało nawet woźniców4!
W 1630 roku, po zakończeniu powstania Tarasa Fedorowicza doszło do
podpisania kolejnej ugody z Kozakami. Z listów koniuszego koronnego Janusza
Wiśniowieckiego i bliżej nieznanego Ratowskiego dowiadujemy się, że Stanisław
Koniecpolski zgodził się na zwiększenie rejestru do 8000 ludzi5. Taka informacja
dotarła również do Warszawy6. Warto jednak zaznaczyć, o czym pisali sami Kozacy, że
hetman polny nie wyraził zgody na zwiększenie liczby wojska zaporoskiego. Poradził
jedynie Kozakom, aby z prośbą o powiększenie rejestru udali się do króla7. W
historiografii polskiej utarł się mylny pogląd (zapomniano o ustaleniach Władysława
Tomkiewicza8), że uzupełnienie rejestru, aczkolwiek nielegalne, miało miejsce już w
1630 roku9. Wiemy jednak, że nastąpiło to nieco później. Sejm, który zebrał się w lutym
lutym 1631 roku nie zgodził się na podwyższenie rejestru. Przeciwnikiem powiększenia
wojska zaporoskiego był między innymi wojewoda sandomierski Stanisław
1 Eryka Lassoty..., s. 75.
2 Instrukcja dla posłów kozackich do wojewody sandomierskiego Stanisława Koniecpolskiego, 1626,
Żereła..., s. 295. 3 Ibidem, s. 296; Instrukcja posłów wojska zaporoskiego do Zygmunta III, 3 I 1627, ibidem, s. 301.
4 Ibidem, s. 301.
5 List J. Wiśniowieckiego do NN, czerwiec 1630, ibidem, s. 349; Wiadomość od Pana Ratowskiego o
zawarciu pokoju Jmć Pana Hetmana z Kozakami Zaporowskiemi 1630, BCz. 123, s. 391; List S.
Kurosza do K. Radziwiłła, Orzeł 2 VII 1630, AGAD, AR V, nr 8080, s. 513. 6 List NN do NN, Warszawa 20 VI 1630, Żereła..., s. 350.
7 List T. Orendarenki do K. Radziwiłła, Kaniów 3 I 1631, Archeograficzeskij..., s. 89. W ugodzie
perejasławskiej wyraźnie zaznaczono, że liczba Kozaków rejestrowych nie ulega żadnym zmianom,
zob. Przypuszczenie do łaski Wojska Zaporowskiego pod pewnemi kondycjami oraz darowanie winy,
Perejasław 8 VI 1630, BCz. 128, s. 407. 8 W. Tomkiewicz, Powstanie kozackie w roku 1630, Kraków 1930, s. 23-25.
9 L. Podhorodecki, Sicz zaporoska, Warszawa 1978, s. 141;W. A. Serczyk, op. cit., s. 183; Z. Wójcik,
op. cit., s. 54; W. Majewski, „Stateczni‖ – kozackie ugrupowanie lojalistyczne (1617-1638), [w:]
Europa nie prowincjonalna. Przemiany na ziemiach wschodnich dawnej Rzeczypospolitej, pod red. K.
Jasiewicza, Warszawa-Londyn 1999, s. 1253; J. S. Dąbrowski, Na manowcach..., s. 107; A. Borowiak,
Nowa książka o wojskowości kozackiej (w związku z pracą Macieja Franza, Wojskowość Kozaczyzny
Zaporoskiej w XVI –XVII wieku. Geneza i charakter, Toruń 2002), „Przegląd Historyczny‖, t. XCV,
2004, z. 2, s. 254; M. Franz, Idea państwa kozackiego na ziemiach ukrainnych w XVI-XVII wieku,
Toruń 2006, s. 183; M. Gawęda, Powstanie kozackie 1637, Zabrze 2007, s. 18.
248
Koniecpolski1. Mimo odmownej decyzji sejmu na początku 1632 roku rejestr kozacki
został zwiększony do 8000 mołojców2. Król pogodził się z zaistniałą sytuacją
3, ale
senatorowie i posłowie nie wyrazili zgody na powiększenie rejestru. Nic więc dziwnego,
że pod koniec 1632 roku Stanisław Koniecpolski przekazał żołd wyłącznie dla 6000
Kozaków. Pozostałe 2000 mołojców, którzy pod dowództwem osobnego hetmana
Kalenika (być może Prokopowicza – przyszłego pułkownika czerkaskiego), przebywali
w tym czasie na Zaporożu, miało być pozbawione płacy. Dzięki krótkiej wzmiance na
temat wypłaty żołdu, wiemy iż w owym czasie w skład starszyzny kozackiej wchodziło
dwóch sędziów wojskowych: Jacyna Luterenko z Żołnina i Hira4.
W czasie wojny z Moskwą (1632-1634) pod Smoleńskiem po raz pierwszy
spotykamy się z informacją na temat nowego stanowiska w wojsku zaporoskim –
hetmana nakaźnego. Według anonimowego autora „Dyariusza czy to kroniki początku
rebeliej kozackiej...‖ funkcję tę sprawował, dowodzący Kozakami Iliasz Karaimowicz 5.
5. Informacja podana przez Anonima nie jest do końca wiarygodna. Wiadomo bowiem,
że na czele Zaporożców walczących pod Smoleńskiem stał hetman kozacki Timofiej
Michajłowicz Orendarenko, o którym autor diariusza nie wspomniał ani słowem. Co
ważniejsze jednak, stanowisko hetmana nakaźnego nie jest znane Szymonowi
Okolskiemu – autorowi diariusza, opisującemu walki z Zaporożcami w 1637 roku.
Okolski, charakteryzując postać pułkownika kozackiego Karpa Skidana, wspomniał, że
Skidan pełnił funkcję „jakoby polnego hetmana kozackiego‖6. Kapelan obozowy nie
znał najwyraźniej terminu: hetman nakaźny. Wydaje się więc wielce wątpliwe, żeby
stanowisko hetmana nakaźnego mogło pojawić się w wojsku zaporoskim jeszcze przed
wybuchem powstania Chmielnickiego. Nie ma natomiast najmniejszych wątpliwości, że
w niektórych oddziałach powstańczych istniała funkcja pisarza pułkowego. W pułku
wspomnianego wyżej Skidana, stanowisko to piastował Roman Popowicz7.
1 Diariusz sejmu 1631 r., Żereła..., s. 358; W. Tomkiewicz, Powstanie..., s. 24.
2 List I. Petrażyckiego do S. Koniecpolskiego, Kaniów 22 III 1632, Korespondencja..., s. 105; List I.
Petrażyckiego do K. Radziwiłła, Kaniów 22 III 1632, AGAD, AR V, nr 11546, s. 1. 3 W. Tomkiewicz, Powstanie..., s. 25.
4 Odpowiedź wojewody putywlskiego A. Litwinowa-Mosalskiego i I. Udarowa, 20 X 1632 [w:]
Wossojedinienije Ukrainy s Rossijej. Dokumienty i materiały w triech tomach, t. I (1620-1647),
Moskwa 1954, s. 124; Odpowiedź wojewody putywlskiego A. Litwinowa-Mosalskiego i I. Udarowa,
5 XI 1632, ibidem, s.128-129. Daty listów podane według kalendarza juliańskiego. 5 Relacje wojenne z pierwszych lat walk polsko-kozackich powstania Bohdana Chmielnickiego okresu
„Ogniem i mieczem‖ (1648-1651), oprac. M. Nagielski, Warszawa 1999, s. 96. 6 S. Okolski, Dyaryusz transakcyi wojennej między wojskiem koronnem a zaporoskiem, w r. 1637,
wyd. K. J. Turowski, Kraków 1858, s. 26. 7 Ibidem, s. 26.
249
W 1635 roku sejm uchwalił kolejną konstytucję w sprawach kozackich.
Senatorowie i posłowie postanowili zwiększyć liczbę rejestrowych do 7000 mołojców1.
Dla Kozaków oznaczało to faktycznie redukcję wojska zaporoskiego, które jak
wspomniałem wyżej liczyło w owym okresie 8000 Zaporożców. Utworzenie nowego
pułku, którego siedzibą został Mirhorod miało miejsce latem 1636 roku2.
Struktura organizacyjna wojska zaporoskiego uległa zasadniczym zmianom w
1638 roku. Już w grudniu 1637 roku, hetman polny koronny Mikołaj Potocki, mianując
starszyznę kozacką nie wyznaczył hetmana. Tymczasowe dowództwo nad wojskiem
zaporoskim przekazał w ręce pułkownika perejasławskiego Iliasza Karaimowicza3.
Kolejna przykra niespodzianka czekała Kozaków w lutym 1638 roku. W czasie
sporządzania nowego rejestru komisarze do spraw kozackich: podkomorzy czernihowski
Adam Kisiel i wojewodzic bracławski Stanisław Potocki zaciągnęli jedynie 5800
Zaporożców, tak więc do liczby ustawowej brakowało 1200 mołojców4.
W ostatnich dniach kwietnia sejm uchwalił „Ordynacyę woyska Zaporowskiego
Regestrowego, w służbie Rzpltej będącego‖. Liczbę Kozaków rejestrowych
zmniejszono z 7000 do 6000 ludzi. Na czele mołojców zamiast starszego, zdecydowano
się postawić komisarza królewskiego. Na dowódcę wojska zaporoskiego za zaleceniem
hetmanów, na okres jednego roku, należało powoływać „człowieka w stanie
szlacheckim urodzonego, w dziele rycerskim doświadczonego, który by rząd w wojsku
trzymał, wszelakich buntów przestrzegał, sprawiedliwości ubogim ludziom czynił‖. Nie
tylko przyszły dowódca Kozaków rejestrowych miał być szlachcicem. Również
pułkownicy i asawułowie wojskowi mieli wywodzić się z panów braci. Jedynie niżsi
oficerowie, to jest setnicy i atamani mieli być obierani spośród Kozaków dobrze
„Rzeczypospolitej zasłużonych ludzi rycerskich‖. Zlikwidowane zostały urzędy:
oboźnego, pisarza, sędziego (sędziów) i być może stanowiska asawułów pułkowych, o
których nie ma ani słowa w ordynacji. W celu zabezpieczenia komisarza i pułkowników
przed ewentualnym buntem ze strony rejestrowych, postanowiono utworzyć dotychczas
niepraktykowaną straż przyboczną. Przy komisarzu miało stale przebywać 100 kozaków
i 100 dragonów, a przy pułkownikach po 50 kozaków i po 50 dragonów5. Zadbano
1 Volumina Legum, t. III, s. 404.
2 List Władysława IV do S. Koniecpolskiego, Wilno 5 V 1636, Korespondencja..., s. 288.
3 W. Tomkiewicz, Ograniczenie swobód kozackich w roku 1638, „Kwartalnik Historyczny‖, t. XLIV,
1930, z. 2, s. 136. 4 Relacja Stanisława Potockiego i Adama Kisiela z wyprawy na Zaporoże, [druga połowa lutego 1638],
Korespondencja..., s. 476. 5 Volumina Legum, t. III, s. 440. Z czasem liczebność gwardii uległa zmniejszeniu. Na początku 1648
r. chorągwie komisarza liczyły po 50 żołnierzy, a pułkowników po 50 kozaków i 25 dragonów, zob. J.
250
również o materialne zabezpieczenie wojska zaporoskiego. Zgodnie z propozycją
Koniecpolskiego komisarzowi wyznaczono 6000 zł. rocznego żołdu, pułkownikom po
2000 zł., asawułom wojskowym po 1000 zł., setnikom po 200 zł., atamanom sotennym
po 100 zł.1 Ponadto atamani-dziesiętnicy i szeregowi Kozacy mieli otrzymywać do
podziału sumę 61 500 zł. rocznie2.
Ustawa weszła w życie dopiero 4 grudnia w czasie komisji na Masłowym Stawie.
Dokonano wówczas pewnych symbolicznych zmian, naruszających postanowienia
sejmu. Na stanowiska asawułów wojskowych, przeznaczone dla szlachty, Mikołaj
Potocki wyznaczył Kozaków: Iliasza Karaimowicza i Lewka Bubnowskiego. W
związku z tym, że urzędy asawułów wojskowych objęli mołojcy, zmniejszono im żołd z
1000 do 600 zł3. Zaporożcy otrzymali również funkcje asawułów pułkowych, których
wybrali sami4. Na tym jednak kończyły się ustępstwa poczynione Kozakom niżowym.
Czerń za niezbyt lojalną postawę w czasie ostatniego powstania została pozbawiona
żołdu. Dopiero od 1 grudnia 1640 roku przywrócono płacę dla atamanów-dziesiętników
i szeregowych Kozaków i postanowiono wypłacać im żołd w wysokości 61 500 zł.
rocznie5.
Wojsko zaporoskie od grudnia 1638 roku liczące 6000 mołojców, składało się z
sześciu pułków: czerkaskiego (najprzedniejszy), perejasławskiego, kaniowskiego,
korsuńskiego, białocerkiewskiego i czehryńskiego. Na czele Kozaków stał komisarz
wojska zaporoskiego, któremu pomagało dwóch asawułów wojskowych. Pułkami (1000
ludzi) dowodzili pułkownicy, a ich zastępcami byli asawułowie pułkowi. Pułk po
staremu dzielił się na dziesięć sotni (około 100 Zaporożców) z setnikami na czele, te z
kolei rozpadały się na dziesiątki dowodzone przez atamanów-dziesiętników. Nowością
było stanowisko atamana sotennego, który był zastępcą setnika.
Wimmer, Materiały do zagadnienia organizacji i liczebności armii koronnej w latach 1648-1655,
SMHW, t. V, 1960, s. 490, 494, 504. 1 Copia Scriptu ad Archivum podanego 21 Aprilis 1638, AGAD, Archiwum Koronne Warszawskie, dz.
kozacki nr 42/2, s. 5. 2 Projekt budżetu wojskowego w 1637 r., Wypisy źródłowe..., s. 155.
3 S. Okolski, Kontynuacya..., s. 193. Obniżka żołdu dla asawułów wojskowych nie weszła w życie,
zob. Commisia lwowska na zapłatę Woysku 1642, Biblioteka Uniwersytecka we Wrocławiu rkps
1949/440, k. 124. 4 S. Okolski, Kontynuacya..., s. 193-194.
5 Commisia lwowska..., k. 124. Do 1648 r. Kozakom wypłacono żołd jedynie za trzy lata – do grudnia
1643 r.
251
W takim kształcie organizacja wojska zaporoskiego przetrwała do wybuchu
powstania Bohdana Chmielnickiego. Dopiero lata 1648-1649 przyniosły bardzo
poważne zmiany w organizacji wojska J. K. M. zaporoskiego1.
Ştiri noi privitoare la un proiect de construire a unei linii ferate în
Moldova
Arcadie M. Bodale
Începuturile căilor ferate la nivel mondial sunt, cu mici inadvertenŝe, destul de
bine cunoscute în literatura ştiinŝifică românească. Din păcate, nu acelaşi lucru îl putem
spune şi despre numeroasele proiecte de construire a unor căi ferate, ce au fost
vehiculate în Principate la mijlocul veacului al XIX-lea.
Un asemenea proiect a fost elaborat şi în Moldova, la îndemnul lui Grigorie
Alexandru Ghica. Acest demers nu trebuie să surprindă, în condiŝiile în care acest domn
a depus eforturi multiple de a moderniza statul românesc de la Est de Carpaŝi, fără de
care reformele lui Alexandru Ioan Cuza de mai târziu ar fi fost imposibile. În ciuda
acestor merite deosebite, personalitatea lui Alexandru Grigorie Ghica rămâne destul de
puŝin evidenŝiată în istoriografia noastră2.
În cele ce urmează, pornim de la o succintă prezentare a istoriei căilor ferate la
nivel european, necesară unei mai bune înŝelegeri a spiritului epocii şi aducem în
circuitul ştiinŝific patru documente puŝin cunoscute de la finalul domniei amintite,
păstrate sub diferite forme (două concepte, un original şi o copie) într-un dosar din
fondul Visteria Moldovei, de la Arhivele Naŝionale din Iaşi. Aceste documente,
evidenŝiază încă odată, dacă mai era nevoie, spiritul modern al unui principe peste a
cărui domnie se trece cu destulă uşurinŝă.
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şinele de lemn şi, apoi, din fontă şi oŝel au
fost folosite doar pentru exploatarea şi transportul pe distanŝe scurte a minereurilor3.
Abia în anul 1795, între Cardiff şi Merthyr (Marea Britanie), s-a construit prima
cale ferată din lume, care era destinată atât transportului de mărfuri, cât şi celui de
călători, pe care vagoanele erau tractate cu ajutorul cailor4. Încurajată de succesul acestei
iniŝiative, la 25 martie 1807, compania Oystermouth Railway a deschis, tot în Anglia, 1 J. Dąbrowski, Ewolucja systemu władz kozackich w latach 1648-1657, „Studia Historyczne‖, t.
XXXVI, 1993, z. 2, s. 171. 2 Leonid Boicu, Adevărul despre un destin politic, Iaşi, Editura Junimea, 1973.
3 Paul Teodoru, De la roată, la farfuria zburătoare, Bucureşti, Editura Albatros, 1985, p. 111; Dan
Ignat, Transporturile ieri şi azi, Bucureşti, Editura Tehnică, 1989, p. 71. 4 Paul Teodoru, op. cit., p. 111.
252
primul serviciu organizat de transport public, activitate ce se dorea o alternativă serioasă
a transportului tradiŝional efectuat cu diligenŝele cu cai1.
Pe continent, prima linie de transport public pe calea ferată cu tracŝiune animală a
fost inaugurată, la 7 septembrie 1827, în Austria, între Budweis şi Kerschbaum2. În
Franŝa, căderea lui Napoleon I a împiedicat punerea în practică a proiectului profesorului
Moisson-Desroches de la Şcoala de Mine din Saint-Étienne, care propusese împăratului
unirea Parisului cu extremităŝile imperiului prin intermediul a şapte căi ferate (1814)3. În
ciuda eşecului de moment, această idee a fost reluată mai târziu, aşa încât, la 26
februarie 1823, regele Ludovic al XVIII-lea autoriza prima companie franceză să
construiască o cale ferată cu tracŝiune animală de la Loire la Pont-de-l‘Ane, în bazinul
carbonifer Saint-Étienne4.
Din fericire, după descoperirea forŝei aburului de către fizicianul francez Denis
Papin (1679)5, câŝiva ingineri au folosit această descoperire pentru a inventa diverse
dispozitive menite să uşureze activitatea, începând cu pompa acŝionată cu abur pentru
evacuarea apei din mine (făurită de inginerul englez Thomas Severy, în anul 1698) şi
terminând cu primul motor de aburi, construit de mecanicul englez Thomas Newcomen
în anul 17116. Acest motor a fost îmbunătăŝit pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, aşa
încât în 1803 inginerul galez Richard Trevithick, secondat de Andrew Vivians, a putut
construi prima locomotivă cu abur din lume7. Această locomotivă a fost utilizată pentru
prima dată la 24 februarie 1804, pe ruta de cale ferată cu tracŝiune animală Cardiff-
Merthyr, când s-au tractat 10 tone huilă şi 70 de călători cu viteza de 8 km/h8.
Experienŝele au fost repetate de mai multe ori, cu încărcături de cca. 26 tone de cărbune,
însă ruperea mai multor şine a dus la retragerea din circulaŝie a locomotivei amintite9.
Totuşi, Trevithick a continuat să lucreze la proiect, realizând încă două locomotive cu
aburi (1805 şi 1808), mult superioare din punct de vedere tehnic celei dintâi, însă o
deraiere provocată de o ruperea de şină a dus la abandonarea demersului10
.
Mai târziu, inginerul englez George Stephenson a reluat munca predecesorilor
săi, aşa încât a construit Locomotiva nr. 1 (Locomotion no. 1), pe care, la 27 septembrie
1 Ibidem.
2 Ibidem.
3 Ibidem, p. 112.
4 Ibidem.
5 Dan Ignat, op. cit., p. 63.
6 Ibidem.
7 Ibidem; Paul Teodoru, op. cit., p. 113.
8 Paul Teodoru, op. cit., p. 113.
9 Ibidem.
10 Ibidem, p. 113-114.
253
1825, a condus-o personal între Stockton şi Darlington. Cu acest prilej, inventatorul
amintit a remorcat un convoi format dintr-un vagon acoperit şi 33 de vagoane
descoperite, de marfă şi de călători, inaugurând astfel prima cale ferată din lume
deservită de locomotive, în lungime totală de 53 km1.
În acest context, în septembrie 1830, pe ruta Liverpool-Manchester, a fost
inaugurată prima linie ferată din lume destinată exclusiv unui tren de persoane, ale cărui
vagoane (cu 130 de călători) erau tractate de o locomotivă cu abur2. A urmat un rapid
proces de construire şi exploatare a căilor ferate cu ajutorul locomotivelor cu aburi în
întreaga lume: SUA şi Irlanda (1830), Franŝa (1832), Belgia şi Germania (1835),
Imperiul Habsburgic (1837), Rusia (1838)3, India (1853), Australia (1854) sau Egipt
(1856) 4.
Semnificativ este faptul că doar la un an de la inaugurarea căii ferate Liverpool-
Manchester, Petrache Poenaru prezenta noua invenŝie într-un raport oficial din Ŝara
Românească (1831), iar Dinicu Golescu vorbea de drumurile de fier pe care le văzuse în
Anglia5.
Dat fiind succesul uriaş de care se bucurau căile ferate în Europa, elita
românească nu putea rămâne indiferentă la avantajele care decurgeau dintr-o asemenea
afacere. Astfel, în anul 1841, s-au făcut primele încercări de a introduce căile ferate în
Principate. Este vorba de tratativele purtate de către vornicul moldovean Gheorghe Suŝu
cu prinŝul Léo de Sapieha, preşedintele Societăŝii Căilor Ferate Galiŝiene, dar şi de
solicitarea făcută de un anume inginer Marin din Cernăuŝi privind concesionarea unei
linii ferate cu tracŝiune animală, care, plecând din Mihăileni, trebuia să urmeze Valea
Siretului până la Dunăre, pe o distanŝă de 380 km6.
În aceeaşi timp, se constată că Imperiile din vecinătatea Principatelor erau mult
mai avansate în extinderea căilor ferate. Astfel, în anul 1846, a început construirea celei
mai vechi linii ferate de pe teritoriul României, pe ruta Oraviŝa-Răcăşdia-Baziaş (852
km), ale cărei lucrări au fost finalizate în 1854, când s-au iniŝiat transporturile de
cărbuni de la Anina spre Dunăre. Primele transporturi de călători pe această linie au fost
efectuate abia în 18567. Au urmat şi alte linii feroviare, inaugurate tot în Banat:
1 Ibidem, p. 115; Dan Ignat, op. cit., p. 64.
2 Paul Teodoru, op. cit., p. 116; Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, Istoria ştiinţei şi tehnicii în
România. Date cronologice, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 126; Dan Ignat, op. cit., p. 71. 3 Dan Ignat, op. cit., p. 71; Paul Teodoru, op. cit., p. 116.
4 Paul Teodoru, op. cit., p. 118.
5 Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, op. cit., p. 126.
6 Ibidem, p. 136 şi 170.
7 Ibidem, p. 140; Dan Ignat, op. cit., p. 73; Paul Teodoru, op. cit., p. 118.
254
Timişoara-Jimbolia (1857) şi Timişoara-Stamora-Moraviŝa-Baziaş (1858)1. În sfârşit,
între 1860 şi 1863 a fost construită linia ferată Oraviŝa-Anina, de 34 km, care avea 15
tuneluri şi 30 de viaducte2.
Apoi, în urma firmanului sultanului din 1856, englezii John Staniforth şi John
Trevor Barclay au început în anul 1858, construcŝia căii ferate Cernavodă Port-
Constanŝa, pe o lungime de 63 km, lucrare care a fost finalizată la 4 octombrie 1860 şi
pe care statul român a cumpărat-o în anul 1879, după Războiul de Independenŝă3.
În acest context, domnii celor două Principate nu puteau rămâne indiferenŝi la
procesul de modernizare european. Spre exemplu, o informaŝie insuficient analizată până
acum, ne atestă că în timpul domniei lui Barbu Ştirbei s-a vehiculat proiectul construirii
unei căi ferate de la Orşova la Predeal, care urma să se lege, prin Moldova, de Cernăuŝi
şi, prin estul Munteniei, de tronsonul Cernavodă-Constanŝa4. Acest demers pare, în
contextul alcătuirii documentelor de mai jos, extrem de veridic.
Din păcate, situaŝia politică internă şi internaŝională care a urmat Războiul Crimeii
şi, probabil, starea financiară a ŝării au împiedicat înfăptuirea unui asemenea deziderat.
Abia spre sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei lui Carol I
proiectul a putut fi reluat cu mai mult succes.
Astfel, în urma rezultatelor obŝinute în Dobrogea de către firma engleză John
Trevor Barkley & John Stanisforth, la 1 septembrie 1865, statul român a semnat un
contract cu aceasta pentru construirea liniei ferate Bucureşti-Giurgiu, în lungime de 70
km, însă, în martie 1866, contractul a fost reziliat din pricina condiŝiilor financiare
oneroase şi a lucrărilor de execuŝie necorespunzătoare5. În ciuda rezilierii acestui
contract, statul român a continuat proiectul amintit, aşa încât, la 19/31 octombrie 1869, a
fost inaugurată prima linie ferată din Principatele Unite, pe ruta Bucureşti-Giurgiu6.
Nevoia stringentă a unor mijloace de transport moderne a făcut ca, la 22
septembrie/4 octombrie 1868, să fie adoptată legea pentru construirea unei reŝele de căi
ferate pe teritoriul Principatului României. În urma acesteia, a fost concesionată
societăŝii anglo-austriece Ofenheim construcŝia liniei ferate Suceava-Roman, cu liniile
secundare Vereşti-Botoşani şi Paşcani-Iaşi, a cărei tronson principal a fost finalizat în
decembrie 1869. Tot atunci, un consorŝiul prusac Strussberg a primit concesiunea
1 Dan Ignat, Transporturile ieri şi azi, Bucureşti, Editura Tehnică, 1989, p. 73.
2 Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, op. cit., p. 156.
3 Ibidem, p. 153; Dan Ignat, op. cit., p. 74.
4 N. Iorga, Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti (1849-1866), Vălenii
de Munte, Tipografia «Neamul Românesc», 1910, p. 169-170. 5 Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, op. cit., p. 161; Dan Ignat, op. cit., p. 74.
6 Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, op. cit., p. 170; Dan Ignat, op. cit., p. 74.
255
executării căilor ferate pe tronsoanele: Roman-Bacău-Galaŝi (cu ramificaŝia Tecuci-
Bărlad), Galaŝi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti şi Piteşti-Slatina-Craiova-Turnu
Severin-Vîrciorova. În acest ultim caz, a fost finalizat doar tronsonul Roman-Galaŝi-
Bucureşti-Piteşti (27 decembrie 1870), ce a fost prelungit până la Piteşti (13 septembrie
1872)1.
Aşadar, din documentele în discuŝie se poate observa că acuzaŝia potrivit căreia,
după revenirea pe tronul de la Iaşi, Grigorie Alexandru Ghica ar fi favorizat solicitările
austriecilor în domeniul construcŝiei unei căi ferate şi în cel al fundării unei bănci în
dauna intereselor Principatului Moldovei este profund eronată2. În realitate, oamenii
domnului purtau tratative cu mai mulŝi potenŝiali parteneri din străinătate, îndeosebi din
Franŝa (Compania Creditului Mobiliar, Compania Drumului de Fier Gran Central de
France) şi Prusia (bancherul Fredirih Nulandt [Nulare]), pentru a obŝine cele mai
avantajoase condiŝii pentru patria sa în realizarea acestor proiecte.
Totodată, aceste documente ilustrează şi înscrierea Principatului Moldovei în
efortul general şi constant al statelor europene din epocă pentru modernizarea şi
dezvoltarea infrastructurilor şi, implicit, a economiilor proprii.
„No 2715, 1856 aprilie 123
P<rea> Î<nălŝate> D<oamne>
În urma [trataŝiei urmate]4 propunerilor făcute de către Companiia Creditului
Mobiliar din Franŝa pentru conŝesiia unei linii de drum de fier şî statorniciria unei Banci
în Prinŝipatu<l>5 Moldaviei şi a trataŝiei preliminare urmate între Guvernul Î<nălŝimii>
V<oastre> Prinŝiari, iscălitu<l>31
şî delegatu<l>31
acei companii, d(u)m(i)s(al)i
ingineriul ei şef Bantu, la 2 sept(embrie) 1855, asupra acestui obiect [şî a]6 pentru
7
condiŝiile conŝesiei mai înfăŝoşându-să şî [alte deosăbite proposie de către do]8 [de alte]
9
alte]9 alte deosăbite companie pr(u)sinescu asămine proposiŝie, iscălitu<l>
31 găsăşte de a
1 Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, op. cit., p. 168; Dan Ignat, op. cit., p. 74.
2 Leonid Boicu, op. cit., p. 84.
3 «No 2715, 1856 aprilie 12» scris de altă mână decât cea care a scris conceptul.
4 «trataŝiei urmate» tăiat cu o linie.
5 Omis.
6 «şî a» tăiat cu o linie.
7 «pentru» scris, de aceeaşi mână, deasupra «şî a».
8 «alte deosăbite proposie de către do» tăiat cu o linie.
9 «de alte» tăiat cu o linie.
256
a sa datorie a vă [propune]1 supune că, de vreme ce să înfăŝoşază concurenŝie pentru
aceste întreprinderi, ar fi de nevoi a să obşti condiŝiile [după]2 cu
3 care Guvernul [ar pu]
4
pu]4 [ar]
5 va pute(a) face conŝesiia exploataŝiei unui drum de fier şî a unui (sic!) Bance
[pentru care sfârşât]6 şî a vă [su<pune>]
7 propune totodată [alăturatul proiect]
8 adoptaria
adoptaria alăturatului proiect de conŝesie‖.
AN-Iaşi, fond Visteria Moldovei, dos. nr. 12/1856, f. 3r-v, concept.
2
„Anafora.
1856 maiu 26
No. 3916
Alăturat pe lângă aceasta supt iscălitul supuni În[n]ălŝâmii Voastre în orighinal
adresa dum(i)s(a)li Fredirih Nulare prezâdent Bancii de Dasau, din 26 a corentii luni
maiu stil nou9, priimită la acest Depart(ament) de Finans, spre mai pre largă pliroforii a
În[n]ălŝimii Voastre [de cerire ci faci a fi protimisit de reprezentaŝâia ci dum(nea)lui faci
ca concorent]10
şî ca consâonar Bancii [dum(nea)lui]11
Moldavii în numile ci să
reprezântează ca12
concurent la vreme când va fi a să regularisî13
în vânzare drumului de
fier aice în Moldaviia, şi a hotărî precum În[n]alt Veŝ(i) binivoi a găsî de cuviinŝă‖.
AN-Iaşi, fond Visteria Moldovei, dos. nr. 12/1856, f. 4r, concept.
1 «propune» tăiat cu o linie.
2 «după» tăiat cu o linie.
3 «cu» scris deasupra lui «după».
4 «ar pu» tăiat cu o linie.
5 «ar» tăiat cu o linie.
6 «pentru care sfârşât» tăiat cu o linie.
7 «su<pune>» tăiat cu o linie.
8 «alăturatul proiect» tăiat cu o linie.
9 «stil nou» scris de aceeaşi mână deasupra rândului.
10 Formula «de cerire ce face […] concorent» a fost tăiată cu o linie.
11 «dum(nea)lui» tăiat cu o linie.
12 Formula «şî ca consâonar Bancei […] să reprezentează ca» a fost scrisă, de aceeaşi mână, deasupra
rândului. 13
«regularisî» scris de aceeaşi mână deasupra rândului.
257
3
„Secretariatul de Stat a Moldovei.
Secŝia …1.
No. 1848
În 30 mai 185<6>2.
Iaşii
Departamenul de Finans
Registratura Generală, no. 6060
Intrată la 31 mai 18563.
Departamentul de Finans
Secŝia III, no. 738
Intratu la 8 iunii 185651
.
Onoratului Departament de Finanse
Suplica prin care d(umnea)lui vorn(i)c(ul) Costachi Rola au propus Preînalŝatului
Domn Stăpânitoru de a să încuviinŝa înfiinŝarea de drumuri de fieru în Moldova,
ecsploatarea de mine şi altele, supuindu-se trataŝiei Consiliului Administrativ
Ecstraordinaru în seanŝa4 domnească din 11 maiu curentu cu înaltă apostilă poroncitoare
de a se lua îndeaproape consideraŝie o aseminea propunere şi a se hotărî marşa ce
urmează a se păzî în această emportantă cvestie, s-au făcut închiere că de vreme ce de la
retragerea Creditului Mobiliar şi încoace singura propoziŝie pentru întreprinderea
drumurilor de fieru în Ŝară este numai aceasta, ear realizarea unei aşa emportante cvestii
în avantajul Ŝerei şi a negoŝului ei atârnă de la concurenŝie , apoi, socotinŝa Consiliului
este a se îngădui cu orice lucrare serioasă din parte-i până la vremea când s-aru ivi şi alte
de aseminea propuneri, pentru ca atuncea să poată fi luată în videre şi propunerea de
faŝă.
1 Necompletat.
2 Necompletat. Completat după data îngregistrării actului.
3 Ştampilă.
4 Şedinŝa-n.AB.
258
Prin urmare, Secretariatul de Statu încunoştiinŝând despre aceasta pe d(umnea)lui
vorn(i)c(ul) Rola, tot odată cu onoru trimite acelui Onorabilu Departamentu copie de pe
citata suplică spre regulă.
Secretariul Statului, I. Ghica <m.p.>
Şef secŝie, …1 <m.p.>‖.
AN-Iaşi, fond Visteria Moldovei, dos. nr. 12/1856, f. 5r-v, orig.
4
„Copie de pe petiŝi(a) d(umi)sali vornicu Costachi Rola, din 6 mai 1856.
Rezoluŝie domnească în 8 mai
1856:
Sfatul nostru Ecstraordinar va lua îndeaproapi consederaŝie propunerile de faŝă
şi va supuni prin anafora marşa ci urmează a să păzi în această importantă cvestie.
Preaînălŝate Doamne!
În urmare procuraŝii trimisă mie de cătră companie înjghebate la Paris de cătră
d(umnea)lor Doltin Şei Delehant derector a drumului de fier Gran Central de France,
Ioan Ghica, Dctcé2 Emanoil d‘Acuna marchiz de Bedmar şi iscălitu<l>
31 pentru
întriprindire în Prinŝipatul Moldovii a unui drum de fier, ecsploatare de mine şi altile,
prin petiŝiea noastră din …49
am supus Înălŝimii Voastri această înpregiurare cu
rugăminte(a) ca să binevoiŝi a poronci locului competent începere(a) negoŝiiaŝilor
atingătoari de concesie cerută de cătră Companiea ce reprezentez a Drumului de Fier în
Moldova.
În[n]ălŝimea Voastră aŝi binivoit a-mi arata atunce că în curându veŝi binevoi a
poronci publicaŝiea condiŝiilor cu care Guvernu<l>31
este în hotărâre a face concesie unii
asemine antreprize şi însămnare termenului la care concurenŝii capitalişti vor fi chemaŝi
a depune condiŝiile lor.
Îndemnat însă de stăruinŝile încredinŝătorilor mei şî nevăzând încă publicaŝie
condiŝiilor Guvernului şi al termenul(ui) al giudicării acestui obiect, ieu îndrăzneală de a
1 Indescifrabil.
2 Prescurtarea copistului.
259
vini iarăşi(i) cătră înălŝâmea voastră, rugându-vă prin aceasta că dacă dare(a) aceştei
concesie prin modul publicării şi al giudicării ei la un termin hotărât nu ieste să să mai
pui în lucrare, să binivoiŝi a poronci Departamentului de Finanse ca să iei în priivire
propunirile mele şi dibataŝia1 condiŝiilor ce sânt gata a înfăŝoşa, iar la dinprotivă, urmând
a se chiema concurenŝă, să fiu încunoştinŝat de pe acuma de o aşa hotărâre, spre regula
încredinŝătorilor mei.
Pentru întocmai, …53
‖.
AN-Iaşi, fond Visteria Moldovei, dos. nr. 12/1856, f. 6r, copie.
Wkład Polaków na rozwój przemysłu naftowego na Półwyspie
Apszerońskim na przełomie XIX i XX wieku
Przemysław Adamczewski
Ekaterina Kuzavleva-Adamczewska
Centrum przemysłu naftowego i największym miastem Półwyspu Apszerońskiego
jest Baku, obecna stolica Azerbejdżanu. Pierwsze wzmianki o mieście pochodzą z końca
I tysiąclecia n.e., aczkolwiek przez długi czas miało ono znaczenie jedynie regionalne i
pełniło funkcję niewielkiego ośrodka handlowego. Sytuacji diametralnie nie zmieniło
przyłączenie wschodniego Zakaukazia do Cesarstwa Rosyjskiego, a także uczynienie z
Baku miasta gubernialnego w 1859 r. Liczba jego mieszkańców rosła dość powoli i w
połowie XIX w. wynosiła kilkanaście tysięcy osób. Nagły rozwój Baku ściśle związany
był z rozpoczęciem eksploatacji ropy naftowej na skalę przemysłową, co nastąpiło w
latach 70. XIX w. Na Półwyspie Apszerońskim ropę pozyskiwano już od czasów
starożytnych, lecz ze względu na prymitywne techniki wydobycia przez wiele wieków
nie stanowiło to zjawiska masowego. W I poł. XIX w., kilka lat po zajęciu przez Rosjan
chanatu bakińskiego, rząd carski wprowadził dzierżawny system eksploatacji ropy
naftowej, wobec czego stała się ona źródłem dochodów państwowych. W dalszym ciągu
wydobywano ją jednak ręcznie, co pozwalało na pozyskanie maksymalnie kilku tysięcy
ton rocznie. Sytuacja diametralnie zmieniła się na początku lat 70. W 1871 r. na
Półwyspie Apszerońskim dokonano pierwszego wiercenia mechanicznego, natomiast w
1872 r. rząd carski zniósł dzierżawny system eksploatacji ropy naftowej. Spowodowało
to napływ kapitału prywatnego i w konsekwencji zwiększyło wydobycie surowca.
Inwestycje w Baku zaczęli prowadzić najbardziej znani ludzi biznesu tego okresu.
1 Dezbaterea-nAB
260
Wśród nich znaleźli się m.in. bracia Nobel i rodzina Rothschildów. Istotne dla rozwoju
Baku było połączenie go drogą kolejową z Batumi, a także wybudowanie między
miastami rurociągu w 1900 r. Główna droga wywozu ropy na rynek rosyjski prowadziła
natomiast drogą wodną przez Morze Kaspijskie i Wołgę oraz drogą kolejową Baku-
Rostów. Zmiany w prawie, unowocześnienie technik wydobywczych i transportowych
spowodowały gwałtowny rozwój przemysłu naftowego. Jego kulminacja miała miejsce
w 1901 r., kiedy to na Półwyspie Apszerońskim wydobyto ponad 11 mln t ropy, co
stanowiło ok. 50% ówczesnej produkcji światowej1.
Rozwój Baku spowodował, że stał się on najbardziej wieloetnicznym miastem na
Kaukazie. Powoli zaczęli napływać do niego również Polacy. Sporą część stanowili
żołnierze przydzieleni do odbywania służby w tej części Cesarstwa Rosyjskiego. Nie
zabrakło jednak także cywili, którzy przyjechali tu dobrowolnie. W konsekwencji na
przełomie XIX i XX w. w guberni bakińskiej zamieszkiwała dość liczna grupa Polaków.
Według pierwszego spisu powszechnego przeprowadzonego w Cesarstwie Rosyjskim,
w 1897 r. w guberni bakińskiej zamieszkiwało 1 439 Polaków2, z czego 835 przebywało
w Baku3.
Wielu przybyłych Polaków należało do inteligencji. Wśród nich liczną grupę
4 Obecnie miejscowość znajduje się w centralnej Polsce.
5 Obecnie Uniwersytet Warszawski.
261
tym zatrudniono go w analogicznym urzędzie w Baku, gdzie pracował do końca
swojego życia1.
W niedługim czasie po przybyciu do guberni bakińskiej, Zglenicki skonstruował
nowoczesny, jak na ówczesne czasy, aparat przeznaczony do śledzenia pionów i
odchyleń szybów naftowych2. Swój wynalazek przedstawił na posiedzeniu Bakińskiego
Oddziału Rosyjskiego Towarzystwa Technicznego. Projekt Polaka został szybko
zrealizowany i zastosowany w praktyce, bowiem okazało się, że skonstruowany przez
inżyniera aparat pozwala na zwiększenie tempa wierceń poprzez wczesne wykrywanie
powstających w ich trakcie krzywizn3.
Witold Zglenicki zajął się także badaniem roponośności działek położonych na
Półwyspie Apszerońskim. Jako jeden z pierwszych na świecie stwierdził, że wulkany
gazonaftowe wskazują na tereny obfitujące w ropę naftową. Było to wystąpienie
przeciwko poglądowi, powszechnemu jeszcze do lat 30. XX w., kiedy to ostatecznie go
odrzucono, że wulkany te negatywnie wpływają na złoża ropy4. Po analizie zebranych
danych, Zglenicki wyprowadził również wniosek, że tereny położone bliżej morza są
bardziej zasobne w węglowodory, niż obszary położone w dalszej odległości od
wybrzeża. Z związku z tym rozpoczął badania w zatoce Bibi-Ejbat i na wyspach
położonych niedaleko od Półwyspu Apszerońskiego5.
Polski inżynier za swoją pracę badawczą zyskał szerokie uznanie wśród
miejscowych przedsiębiorców poszukujących surowców energetycznych. Spowodowało
to, że został on jednym ze specjalistów, którzy zostali poproszeni w 1900 r. przez radę
zjazdu bakińskich przemysłowców naftowych o wyznaczenie na Półwyspie
Apszerońskim działek, na których mianoby dokonać próbnych odwiertów pod
wydobycie ropy naftowej. Rozpoznanie terenów roponośnych związane było z tym, że
w 1900 r. administracja państwowa przyjęła przepis pozwalający na ich nabywanie
przez osoby prywatne.
Zglenicki opracował bardzo szczegółowy plan występowania ropy naftowej. W
swojej pracy przedstawił 165 działek, na których eksploatację pozwalał poziom techniki
z początku XX w. Wiele z nich znajdowało się na morzu, bowiem inżynier wykazał, że
1 A. Liebfeld, Działalność inżyniera Witolda Zglenickiego w Baku w latach 1890-1904 i jego zapis
testamentarny dla Kasy im. Mianowskiego, „Kwartalnik Historii Nauki i Techniki, nr 2, 1977, s. 312. 2 Z. A., ogły Buniat-Zade, Witold Zglenicki a problem wydobycia ropy naftowej z dna morskiego,
„Notatki Płockie, nr 4/97, 1978, s. 30. 3 A. Chodubski, Testament inżyniera górnika-geologa Witolda Zglenickiego (1850-1904), „Teki
archiwalne‖, Warszawa 1992, s. 49. 4 J. Chojnacki, O utrwaleniu pamięci wybitnego Polaka inżyniera górnika-geologa Witolda
Zglenickiego, „Notatki Płockie‖, nr 4/97, 1978, s. 26. 5 A. Chodubski, Testament..., s. 49.
262
to właśnie tam znajdują się najbogatsze pokłady surowców energetycznych. Projekt
Zglenickiego do czasów współczesnych nie stracił na swojej aktualności. Obecne
platformy wiertnicze niejednokrotnie zostały usytuowane właśnie na działkach
wskazanych przez Polaka. Zglenicki zaprezentował także techniczny plan użytkowania
wskazanych przez siebie złóż ropy naftowej. W specjalistycznej literaturze było to
pierwsze w historii tego typu opracowanie, przez co w światowej geologii stał się on
prekursorem pozyskania ropy naftowej spod dna morskiego1 - należy jednak podkreślić,
że chodziło w tym przypadku o przemysłowe wydobycie ropy; ręcznie pozyskiwano ją z
dna morskiego już od 1803 r., kiedy to jeden z kupców bakińskich zbudował dwie
studnie oddalone od brzegu o kilkanaście metrów2.
Opracowanie Zglenickiego było pokłosiem jego wcześniejszych badań. Już w
1896 r. zwrócił się on z prośbą do administracji guberni bakińskiej o przydział dwóch
działek znajdujących się w zatoce Bibi-Ejbat pod wydobycie ropy naftowej za pomocą
szybów budowanych bezpośrednio na morzu. Do podania został dołączony nowatorski
projekt techniczny prezentujący pomysł ich eksploatacji. Inżynier przewidywał
zbudowanie w morzu wież wiertniczych osadzonych na palach wbitych w dno. Ropę
miano by zbierać na wodoodpornym pomoście, a następnie spuszczano by ją do
odpowiednio przystosowanych tankowców. W przypadku gwałtownego wytryśnięcia
ropy z szybów, Zglenicki planował przygotowanie specjalnej, żelaznej barki o nośności
200 tys. pudów3, która zabezpieczyłaby bezpieczny wywóz ropy
4.
Polak na swój wniosek otrzymał odpowiedź odmowną uzasadnioną tym, że
organom administracyjnym, do których się zwrócił, nie podlegało dno morskie. Wobec
tego Zglenicki skierował swoją prośbę do Ministerstwa Ziemi i Bogactw Państwowych.
Została ona przekazana do zaopiniowania do Departamentu Górnictwa. Pracownicy tej
jednostki zlecili wydanie negatywnej opinii uzasadnionej tym, że organizacja wydobycia
ropy spod dna morskiego przyniesie znaczne szkody rybołówstwu, a wybudowanie wież
wiertniczych w morzu będzie stanowiło zagrożenie dla statków5. Urzędnicy
jednocześnie jednak przyznali, że należy przeprowadzić szczegółowe badania na temat
roponośności Morza Kaspijskiego i ustalić techniczne i ekonomiczne możliwości
1A. Liebfeld, Działalność..., s. 311 – 315.
2 Организация YARAT! представила проект-3D-mapping Мехти Мамедова "Нефть",
www.trend.az/news/society/2027719.html (dostęp 11.12.2012). 3 1 pud wynosi 16,38 kg.
wydobycia ropy naftowej. W związku z tymi zaleceniami w 1897 r. sprawą zajęła się
specjalnie powołana komisja. Uznała ona, że jest możliwe i opłacalne wydobycie ropy,
lecz nie bezpośrednio z morza, ale po wcześniejszym zasypaniu ziemią części
morskiego przybrzeża, z którego dopiero miano ją pozyskiwać. Zglenicki jeszcze raz w
1900 r. próbował przekonać komisję o zasadności budowy wież wiertniczych
bezpośrednio na morzu. I tym razem pomysł ten odrzucono1. Związane to było z decyzją
administracji państwowej w Sankt Petersburgu o zasypaniu zatoki Bibi-Ejbat na
powierzchni 300 dziesięcin2. Inżynier nie doczekał już rozpoczęcia tych prac, zmarł
bowiem w 1904 r. na nieuleczalną wówczas cukrzycę.
Jeszcze przed swoją śmiercią, w 1901 r. Zglenicki za zasługi na polu naukowym
otrzymał od państwa działkę roponośną położoną niedaleko Surachanów3, a rok później
kolejną, również położoną na Półwyspie Apszerońskim. W końcu przekazano mu także
działkę morską i zgodę na jej zasypanie. Kolejne pola naftowe Zglenicki dokupił zaś z
własnych środków. Poza nimi posiadał również kilka parcel zawierających różnorakie
minerały (głównie miedź i sól glauberską). W konsekwencji w chwili śmierci polski
inżynier dysponował ok. 1 000 hektarami na lądzie oraz ok. 220 hektarami na morzu. W
swoim testamencie zapisał część dochodów czerpanych z eksploatacji działek
roponośnych zapisał m.in. Kasie im. Józefa Mianowskiego. Kasa ta powstała w 1881 r. i
zajmowała się wspomaganiem badań oraz wydawnictw naukowych w Polsce4. Dzięki
legatowi Zglenickiego, miała ona otrzymać dochód z połowy działki znajdującej się
koło Surachanów. Poza tym, po spłacie innych spadkobierców, Kasie miały przypaść
wszystkie pozostałe sumy „pod warunkiem, żeby procent od tego kapitału był użyty na
wydawanie nagród, wedle uznania Zarządu Kasy, za najlepsze dzieło, dotyczące
ogólnoeuropejskiej literatury, sztuki i nauki, w rodzaju nagród Nobla‖5.
Przedstawiciele Kasy początkowo bardzo sceptycznie podchodzili do zapisanego
jej majątku. W dużej mierze wynikało to z tego, że wartości przekazanego spadku w
1905 r. nie sposób było ocenić. W pierwszym okresie zastanawiano się nawet o
możliwości spieniężenia działek, ale w końcu wydzierżawiono je prywatnym firmom.
Najbardziej wartościowa przypadła Towarzystwu Kaspijsko-Czarnomorskiemu, jednej z
1 Z. A., ogły Buniat-Zade, Witold..., s. 30-33.
2 W XIX i na początku XX w. używano zazwyczaj dwóch rodzajów dziesięcin. Tzw. dziesięcina
skarbowa wynosiła ok. 1,09 ha, natomiast tzw. dziesięcina duża ok. 1,5 ha. W tym przypadku trudno
jednoznacznie wskazać, o którą dziesięcinę chodzi. 3 Surachany znajdują się 30 km na pn.-wsch. do Baku. W 1857 r. powstała tam pierwsza na świecie
rafineria ropy naftowej. 4Cele i zadania, www.mianowski.waw.pl/cele.htm (dostęp 10.12.2012)
5 Sprawozdanie XXIII z działalności Kasy pomocy dla osób pracujących na polu naukowym im. dr. J.
Mianowskiego za 1904 r. Warszawa 1905, s. 13-14.
264
największych spółek na Kaukazie, kontrolowanemu przez rodzinę Rothschildów. Na
mocy porozumienia Towarzystwo miało wypłacać Kasie comiesięcznie średnią cenę
giełdowej wartości 1/6 części wydobytego gazu i 1/5 części wydobytej ropy1. Pierwsze
przekazy pieniężne zaczęły napływać w 1908 r. Nie była to wówczas kwota znacząca,
lecz z każdym rokiem gwałtownie ona rosła. Stałe dochody zostały wstrzymane w
połowie 1915 r. z powodu działań wojennych i przerwania komunikacji z Kaukazem. W
ciągu tych siedmiu lat Kasa otrzymała z eksploatacji działek zapisanych przez
Zglenickiego prawie 1 mln 400 tys. rubli, co odpowiadało wówczas 700 tys. dolarów w
złocie2. Dla Kasy w tym okresie były to sumy tak duże, że nie miała ona możliwości
wydatkowania tak znaczących kwot. Ewentualne dalsze wykorzystanie spadku po
inżynierze dla finansowania nauki niosłoby istotne korzyści dla odradzającego się
państwa polskiego. Nastąpiły jednak komplikacje związane z przejęciem władzy w
Azerbejdżanie przez komunistów, co było konsekwencją rewolucji bolszewickiej w
Rosji. Przeprowadzona następnie nacjonalizacja terenów naftowych ostatecznie
uniemożliwiła Kasie im. Józefa Mianowskiego czerpanie korzyści z terenów
roponośnych zapisanych jej Zglenickiego3.
W rezultacie podjęcia decyzji, że ropa naftowa będzie pozyskiwana z dna zatoki
Bibi-Ejbat po jej zasypaniu, w 1906 r. ogłoszono międzynarodowy konkurs na
przeprowadzenie tych prac. Przystąpiono do nich w 1909 r., zaś rok później
kierownictwo nad nimi powierzono Pawłowi Potockiemu4. Tym samym kolejny Polak
przyczynił się do rozwoju przemysłu naftowego na Półwyspie Apszerońskim,
kontynuując prace w zakresie wydobycia ropy spod dna morskiego.
Paweł Potocki urodził się w 1879 r. w Sankt Petersburgu w rodzinie polskiego
oficera wykładającego w Akademii Wojskowej. Ze względu na ojca Paweł Potocki
początkowo kształcił się w Korpusie Paziów.
Początkowo Paweł Potocki kontynuował wojskowe tradycje zostając
absolwentem Korpusu Paziów. Ostatecznie wybrał jednak edukację w cywilnej uczelni
technicznej i w 1901 r. ukończył Petersburski Instytut Techniczny5. Przez pewien okres
pracował w Holandii, gdzie miał okazję zapoznać się z nowoczesnymi technikami
1 Sprawozdanie XXV… za 1906 r. Warszawa 1907, s. 10.
2 A. Liebfeld, Działalność inżyniera Witolda Zglenickiego w Baku w latach 1890-1904 i jego zapis
testamentarny dla Kasy im. Mianowskiego, „Kwartalnik Historii Nauki i Techniki, nr 2, 1977, s. 315. 3 Kwestia dochodów czerpanych przez Kasę z zapisu testamentowego Zglenickiego była tak duża, że
temat ten został podjęty w 1923 r. przez rząd Polski w czasie negocjacji na temat uznania przez Polskę
powstania Związku Socjalistycznych Republik Radzieckich. 4 A. Chodubski, Testament..., s. 49.
5 Paweł Potocki (1879-1932), www.polonia-baku.org/pl/potocki.phtml (dostęp 11.12.2012).
265
prowadzenia robót hydrotechnicznych, a po powrocie pracował przy budowie kanału w
Chersonie u ujścia Dniepru. W 1910 r. Potockiemu zaproponowano objęcie
kierownictwa nad zasypywaniem zatoki Bibi-Ejbat. Dzieło to stał się następnie jego
pasją i przyniosło mu sławę nie tylko w środowisku związanym z wydobyciem ropy. Do
1918 r. wydarto morzu prawie 200 ha1. Dalsze zasypywanie zatoki Bibi-Ejbat zostało
tymczasowo wstrzymane w konsekwencji wojny domowej. Kontynuowano je po
uspokojeniu sytuacji i utworzeniu Demokratycznej Republiki Azerbejdżanu. Znacznego
przyspieszenia prace nabrały po przejęciu władzy przez komunistów, głównie dzięki
inicjatywie Siergieja Kirowa, który w 1921 r. został I sekretarzem Komunistycznej
Partii Azerbejdżanu. Doceniając kompetencje Pawła Potockiego, ponownie powierzono
mu nadzór nad zasypywaniem zatoki. Zaangażowania inżyniera nie zmniejszyła nawet
utrata przez niego wzroku. Kierował on wszystkimi pracami będąc już osobą
niewidomą2. W 1922 r. Potocki stworzył kolejne projekty dotyczące osuszania ponad
100 ha. W przeciwieństwie do wcześniejszych sposobów, tym razem zaproponował
oddzielenie części zatoki od morza tamą i wypompowanie wody. Osuszanie według
pomysłu Polaka przebiegało bez większych problemów. Zaczęto budować nasypy, a na
nich wieże wiertnicze. Pierwszą z nich na sztucznie utworzonym lądzie postawiono w
1922 r., a w 1923 r. rozpoczęto pozyskiwanie surowca z głębokości ponad 450 m3.
Zagrożenie stanowiły zaś liczne pożary wybuchające w nowych szybach. Stały się one
powodem opracowania przez Potockiego nowatorskiego sposobu ich gaszenia,
ponieważ wcześniejsze okazywały się nieskuteczne. Skonstruował w tym celu pompę
piaskową, którą następnie wykorzystywano do tłumienia płomienie za pomocą piasku
tłoczonego do szybów pod wysokim ciśnieniem4.
Paweł Potocki zmarł w 1932 r. w Baku, do końca życia zajmując się pracą
zawodową. Zgodnie ze swoją ostatnią wolą został pochowany wśród szybów naftowych
na części zasypanej zatoki Bibi-Ejbat, niedaleko brzegu Morza Kaspijskiego. Na płycie
nagrobnej azerbejdżańscy naftowcy napisali w języku rosyjskim „Wieczna chwała
În stabilirea relaŝiilor paşnice româno-otomane un rol însemnat, adeseori
decisiv, l-au avut misiunile diplomatice. În literatură au fost evidenŝiate diferite categorii
de trimişi sau agenŝi ai domnului (soli, ostatici, protectori, capuchehăi)1.
Într-o primă etapă, care ŝine de la mijlocul secolului al XV-lea până în prima
jumătate a secolului al XVI-lea, pacificarea relaŝiilor politico-militare dintre Ŝara
Moldovei şi Imperiul Otoman a fost efectuată de misiunile diplomatice temporare. Solii
(în turceşte elciyân) împuterniciŝi de voievozi vor reglementa prin tratative raporturile
politice, economice, financiare cu Statul Otoman. Acest fapt îl menŝionează la 1490,
umanistul Fillipo Buonaccorsi Callimachus (1437-1496) „iar valahii, după ce au respins
armele şi încercările ei, s-au învoit prin tratate nu ca învinşi, ci ca învingători‖2.
Binecunoscută este solia boierului Mihu logofătul, care în 1456 era înzestrat cu puteri
speciale de Petru Aron (1451-1457) şi adunarea Moldovei de la Vaslui, „ca să plece la
turci, să înlăture greutatea noastră şi să ne facă nouă pace, aşa ca ŝara noastră să nu se
mai piardă‖3.
1 Ioan D. Condurachi, Op. cit., p. 12; Aurel H. Golimaş, Op. cit., p. 23-24.
2 Şerban Papacostea, Tratatele Ŝării Româneşti şi Moldovei cu Imperiul Otoman în secolele XIV-XV:
ficŝiune politică şi realitate istorică, în Stat, Societate, Naŝiune. Interpretări istorice, Cluj-Napoca,
1982, p. 98. 3 Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, Vol. II (1490-1486), întocmit de L. Şimanschi, G. Ignat
şi D. Agache, 1976, p.86, doc.58. Mai amănunŝit vezi – L. Şimanschi, „Închinarea” de la Vaslui (5
(iunie) 1456), în AIIAX, T. XVIII, 1981, p. 613-638; Ştefan S. Gorovei, Moldova în „Casa Păcii”. Pe
marginea izvoarelor privind primul secol de relaŝii moldo-otomane, în AIIAX, T. XVII, 1980, p. 635-
667.
276
Ulterior se va institui regula prin care domnii Moldovei vor trebui să trimită
anual la Poartă, până la Sf. Gheorghe (de fapt până la 1 mai) un sol cu tributul ŝării1. La
început aceşti trimişi vor fi desemnaŝi cu termenul general de elciyân (soli, ambasadori).
Acelaşi termin v-a fi utilizat de otomani şi pentru desemnarea trimişilor Veneŝiei,
Poloniei, Franŝei, Angliei şi altor state. Totuşi pe măsură ce Ŝara Moldovei era tot mai
mult integrată sistemului otoman, termenul de elci va fi şi el înlocuit, treptat, începând
cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu cel de Kapukethudasi , adică „reprezentant
la Poartă‖, denumire pe care o purtau şi reprezentanŝii la Istanbul ai sultanei valide
(mama sultanului), precum şi ai marilor demnitari otomani, inclusiv ai beilerbeilor din
provincii. Astfel, deteriorarea statutului domnilor Ŝării Moldovei în raport cu Imperiul
otoman, a dus la diminuarea statutului reprezentanŝilor lor la Istanbul.
Cert este că din prima jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu strângerea tot
mai puternică a legăturilor de dependenŝă dintre Moldova şi Imperiul Otoman, voievozii
au simŝit nevoia ca, pe lângă ostaticii (fii de domn şi boieri) şi protectorii aflaŝi deja la
Constantinopol, interesele lor şi ale ŝării să fie apărate în faŝa autorităŝilor otomane de
unul sau mai mulŝi oameni de încredere. Apar, astfel, aşa-numiŝii „purtători de grijă la
Poartă‖ sau, cum îi numeşte Ion Neculce, „purtători de trebile ŝării, la viziriul şi la alte
căpetenii a Porŝii împărăteşti‖2. În actele de cancelarie şi cronicile turceşti li s-a spus
kapu-kethudalari sau kapu-kehayalari (la singular, kapu-kethudasi, kapu-kehayasi).
Termenul s-a impus să fie folosit din secolul al XVII-lea. În izvoarele româneşti erau
desemnaŝi prin termenii – capuchehaie, capichehaie etc3. În „Descrierea Moldovei‖,
Dimitrie Cantemir explică termenul „capuchehaia ..., adică reprezentantul său (al
domnului – n.n.) permanent la curte‖4. Prin tratatul de pace ruso-turc de la Kuciuk-
Kainargi din 1774, capuchehăile Moldovei şi Ŝării Româneşti vor primi şi recunoaşterea
internaŝională cu gradul de „însărcinaŝi cu afaceri‖5. Uneori, în corespondenŝa
diplomatică a reprezentanŝilor puterilor europene acreditaŝi la Poartă (Veneŝia, Franŝa,
Olanda, Habsburgii etc.) ei vor fi denumiŝi şi prin termenul generic – agenŝi. Spre
exemplu, Simeon Contarini, bailul veneŝian la Constantinopol, scria în 1609 despre
Caraman Aga, capuchehaia Movileştilor numindu-l „agente del Principe Moldave‖6.
În Imperiul Otoman, prin capuchehaia se înŝelegea orice agent sau reprezentant
oficial la Istanbul al intereselor unui mare dregător (mare vizir, guvernatori de provincie,
hanul Crimeei) sau unui stat străin. Trebuie de menŝionat însă faptul, că agenŝii Ŝării
Moldovei, care aveau şi funcŝii cu caracter consular şi diplomatic, se deosebeau de
1 Mihai Maxim, Noi documente turceşti privind Ŝările Române şi Înalta Poartă (1526-1602), ed. Istros,
Brăila, 2008, p. doc. nr. 1, p. 41-45, nota 17; doc. nr. 16,17, p. 122-127. 2 Ion Neculce, Letopiseŝul Ŝării Moldovii, în Letopiseŝul Ŝării Moldovei, Chişinău, 1991, p. 335
3 Instituŝii feudale din Ŝările Române. Dicŝionar. Bucureşti, 1986, p. 42.
4 Dimitrie Cantemmir, Descrierea Moldovei. Traducere după originalul latin de Gheorghe Guŝu.
Bucureşti, 1973, p.158-159. 5 Moldova în contextul relaŝiilor politice internaŝionale. 1387-1858, volum alcătuit de I. Eremia,
9 Dimitrie Cantemmir, Descrierea Moldovei..., p. 60.
278
fel agrementul marelui vizir faŝă de candidatura capuchehăii înlocuia acreditarea oficială
practicată pentru ambasadorii din ŝările europei occidentale.
În privinŝa modului de organizare al capuchehailâcului Ŝării Moldovei de la
Constantinopol, izvoarele istorice nu dau prea multe amănunte. În „Istoria ieroglifică‖,
Dimitrie Cantemir vorbeşte despre existenŝa la Istanbul a unei capuchehaia de frunte,
ajutată de alŝi agenŝi („dulăi‖, „câini‖), de iscoade („cotei‖) şi un corp de călăraşi
(„ogari‖), care făceau oficiu de curieri, asigurând trimiterea şi primirea corespondenŝei
din ŝară1.
Organizarea reprezentanŝei domnilor Moldovei la Istambul a fost bine cunoscută
de către Dimitrie Cantemir. Această funcŝie a fost îndeplinită de tatăl său, Constantin
Cantemir, care a fost „ad aulam Sultaneam capukehaia (rezidentem)‖2 (între sfârşitul
anului 1681 – prima jumătate a anului 1682)3 în a treia domnie a voievodului Gheorghe
Duca (1678-1683)4. Necătând la faptul că nu ştia carte, se pare că a fost ales în calitate
de capuchehaie pentru faptul că „ştiindu limbi multe (turceşte şi tătăreşte)‖5 putea să
îndeplinească îndatoririle obişnuite legate de această funcŝie. În afară de aceasta Dimitrie
Cantemir a fost familiarizat cu activitatea capuchehăilor şi în perioada când a stat la
Constantinopol în calitate de ostatic (între începutul anului 1690 – mijlocul anului
1692)6. Tot odată însuşi Dimitrie Cantemir a îndeplinit funcŝia de capuchehaie, fiind
agentul fratelui său Antioh Cantemir în prima domnie a acestuia (1695-1700), împreună
cu Chiriŝă Mihalachi7.
Alegerea dintre boieri a celor care urmau să îndeplinească o misiune diplomatică
într-un stat străin, pe lângă un alt suveran, era un act de mare responsabilitate. „Iar sol să
trimiŝi pre cine va fi înŝelept şi vrednic‖ – îl sfătuia Neagoie Basarab, domnul Ŝării
Româneşti (1512-1521), pe fiul său Theodosie. Solul trebuia să fie gând la gând cu
voievodul, căci altfel ...el nu va putea umplea voia ta şi slujba ta cu cinste‖8. Evident, că
pentru numirea capuchehăilor la Constantinopol, domnul trebuia să manifeste o grijă şi
precauŝie sporită. Astfel, nu întâmplător Gheorghe Ghica este investit în funcŝia de
capuchehaia Moldovei pentru anii 1652-1653. Căci, menŝionează Miron Costin,
„Ŝinându-l Vasile vodă de credinŝă, l-au trimis la Poartă capuchehaia, văzându-l şi om
1 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, în Opere complete, vol. IV, Bucureşti, 1973.
2 Cantemir Dimitrie, Viaŝa lui Constantin Cantemir, text stabilit şi tradus de Radu Albala. Introducere
de C. C. Giurescu, ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 42-43. 3 Rezachevici Constantin, Constantin Cantemir (1627-1693). O viaŝă neobişnuită – de la Silişteni la
scaunul Moldovei, în Dinastia Cantemireştilor, Coordonator şi redactor ştiinŝific, acad. Andrei Eşanu,
ed. Ştiinŝa, p. 64. 4 Cantemir Dimitrie, Viaŝa lui Constantin Cantemir, text stabilit şi tradus de Radu Albala. Introducere
de C. C. Giurescu, ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 42-45. 5 Ion Neculce, Letopiseŝul Ŝării Moldovei, în Letopiseŝul Ŝării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 313.
6 Eşanu Andrei, Valentina Eşanu, Dimitrie Cantemir (1673-1723). Viaŝa şi activitatea politică, în
Dinastia Cantemireştilor, Coordonator şi redactor ştiinŝific, acad. Andrei Eşanu, ed. Ştiinŝa, p. 165-166. 7 Ion Neculce, Letopiseŝul Ŝării Moldovei, în Letopiseŝul Ŝării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 335.
8 Învăŝăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Bucureşti, 1970, p. 272.
279
cuntenit la toate şi scumpu, cum să cade să hie cându capichihăei să hie‖1. De altfel, şi
urmaşul lui Vasile Lupu la tronul Moldovei, Gheorghe Ştefan, socotindu-l pe acelaşi
Gheorghe Ghica vornicul un adevărat „om de capichihăie‖, „l-au trimis iară... la Poartă‖
unde „au fostu pe trebile lui Ştefan vodă‖ până în 1658, când este ridicat pe scaunul
Moldovei cu ajutorul marelui vizir Mehmed Paşa Koprulu2. Andronic Cantacuzino era
numit capuchehaia pentru Ŝara Românească şi Moldova, în 1592-1593, „fiind versat în
toate treburile‖3 – se spune într-un document turcesc.
Un aspect important în activitatea capuchehaielor de la Constantinopol erau
cheltuielile legate de îndeplinirea funcŝiei lor. Se ştie că domnul răsplătea stăruinŝele
capuchehaielor prin daruri în moşii şi bani4. De asemenea pentru cheltuielile zilnice
primeau o anumită sumă de bani din ŝară. De exemplu, un document din 1604 vorbeşte
de 5-6 florini pe zi primiŝi de agenŝii Ŝării Româneşti şi Moldova5. Unele izvoare atestă
faptul că agenŝii Moldovei de la Istanbul primeau anumite sume de bani de la Poartă.
Astfel Kiatib Celebi (m. 1657) ne spune în una din lucrările sale, că „la Poarta împărăŝiei
avea (ca reprezentant diplomatic) un capuchehaia (kapikethuda), (care) primea leafă fixă
de la Poartă‖6. Şi nu este lipsit de semnificaŝie, pentru data apariŝiei capuchehailâcului,
faptul că pasajul citat mai sus este inserat înainte de relatarea evenimentelor din 1538.
Cheltuielile cerute de întreŝinerea capuchehăilor erau acoperite în cea mai mare
parte din veniturile ŝării. Iniŝial aceste cheltuieli erau controlate de domn şi de boierii
ŝării, care – după cum ne relatează Ion Neculce – „totdiauna mergi la Poartă, di jăluia
nevoile şi lua suma capichihăilor‖7. Cheltuielile cresc considerabil începând cu secolul
al XVIII-lea. De cele mai multe ori nu se mai făcea distincŝie între pungile cu bani
pentru interesele domnului şi cele pentru „ganoiseala‖ agenŝilor. În consecinŝă, spunea
cu amărăciune Ion Neculce, „Capichihăile fiind greci, cât dzicu c-au cheltuit, atâta le
dau...‖8. Cea mai mare parte din banii ceruŝi de capuchehăi domnului erau necesari
menŝinerii sau câştigării sprijinului a câtor mai mulŝi şi mai sus puşi demnitari otomani.
„Plecăciunea cu daruri‖ (bani, blănuri, ceasuri de aur, sfeşnice etc.) era o condiŝie
esenŝială, mai ales spre sfârşitul secolului al XVII-lea, pentru a nu pierde tronul în
favoarea altui pretendent.
Însă, dacă capuchehaia nu îşi îndeplinea conştiincios obligaŝiile şi nu apăra
interesele domnului la Poartă în faŝa intrigilor duşmanilor acestuia, el era destituit din
funcŝie. Un astfel de caz, pe care îl relatează Dimitrie Cantemir, îl reprezintă
capuchehaia lui Constantin Cantemir – Spandoni. Ultimul, a fost „...scos din slujbă şi
1 Miron Costin, Letopiseŝul Ŝării Moldovei..., p. 233.
2 Ibidem, p. 233-234.
3 Mihail Guboglu, Mihai Viteazul în documente turceşti, În „Revista arhivelor‖, nr. 2, 1975, doc. 6.
4 A.H. Golimaş, Op. cit., p. 53.
5 A.H. Golimaş, Op. cit., p. 54.
6 Mihail Guboglu, Cronici turceşti privind Ŝările Române. Extrase. Vol. II. Sec. XVII – începutul sec.
XVIII, Bucureşti, 1974, p. 123. 7 Ion Neculce, Letopiseŝul Ŝării Moldovei..., p. 314.
8 Ibidem, p. 324.
280
lipsit de leafă... de şi-a prăpădit şi pîinea şi cinstea‖ în urma uneltirilor lui Constantin
Brâncoveanu1.
Exista o gamă foarte largă de sarcini pe care capuchehăile le aveau de rezolvat la
Constantinolpol sau în alte părŝi ale Imperiului Otoman. Andronic Cantacuzino trebuia
să aibă „grijă de orice‖, mai precis să îndeplinească „cu dreptate şi sinceritate toate
treburile importante‖2. După cum a subliniat şi I. Matei
3, atribuŝiile capuchehăilor
decurgeau din raporturile specifice româno-otomane stabilite prin negocieri între cele
două părŝi după o îndelungată rezistenŝă în faŝa armatelor turceşti. Dintre funcŝiile cu cea
mai mare pondere în activitatea capuchehăilor distingem:
funcŝia de reprezentare a intereselor domnului şi ŝării pe lângă autorităŝile
otomane;
funcŝia de observare şi informare, care trebuia exercitată în favoarea ambelor
părŝi;
funcŝia de protejare a intereselor locuitorilor Ŝărilor Române atunci când aceştia
se aflau în Imperiul Otoman;
adresarea de proteste autorităŝilor otomane în legătură cu încălcarea privilegiilor
Ŝării Moldovei faŝă de Poartă.
Între aceste funcŝii nu există o diferenŝiere netă. Din contra, fiind
complementare, ele alcătuiau un tot unitar.
Capuchehaia era reprezentantul personal al voievodului Moldovei („principe
residentes‖ la Dimitrie Cantemir)4 şi în acelaşi timp, reprezentantul ŝării. Documentele
turceşti vorbesc, de exemplu, de „Maxud, capuchehaia lui Dimitrie (Cantemir)... pe care
acesta l-a trimis la Istanbul‖ (la 1710-1711)5. Totodată, însă, identificând interesele
domnului cu ale statului, autorităŝile otomane se adresează agenŝilor numindu-i
„Capuchehăile Ŝării Româneşti şi Moldovei‖6. De partea cealaltă, voievozii priveau
capuchehăile ca adevăraŝi reprezentanŝi ai lor şi ai ŝării într-un alt stat, Imperiul Otoman.
Astfel, înainte de a ajunge domn al Moldovei (1611 – 1615; 1621 – 1623), Ştefan Tomşa
era – spune Miron Costin – „la Poartă pre trebile ŝării, pre lângă capichihăi‖7. Se
întâlnesc cazuri când au existat capuchehăi care au slujit concomitent interesele Ŝărilor
Române. Jeronim Laski, agentul voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya, este folosit în
acelaşi timp de domnii Moldovei, Petru Rareş şi Despot vodă8. Mai târziu, Andronic
1 Cantemir Dimitrie, Viaŝa lui Constantin Cantemir, text stabilit şi tradus de Radu Albala. Introducere
de C. C. Giurescu, ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 165, „Residens a suo officio depositus et stipendio
privatus‖. 2 Mihail Guboglu, Mihai Viteazul în documente turceşti, doc. 2 şi 4.
3 I. Matei, Op. cit., p. 468-469.
4 Dimitrie Cantemmir, Descrierea Moldovei, p. 158-159.
7 Miron Costin, Letopiseŝul Ŝării Moldovei..., p. 147.
8 A.H. Golimaş, Op. cit., p. 73.
281
Cantacuzino, numit de turci Mihaloglu Derviş, care după moartea lui Iani banul
(decembrie 1592), ocupa funcŝia de capuchehaie pentru Ŝara Românească „a fost numit
în slujba băniei (adică capuchehaia) ŝării Moldovei‖ (mai 1593)1.
În virtutea celor spuse mai sus, obligaŝia principală a unei capuchehăi era
apărarea intereselor domnului şi ŝării.
Documentele scot în evidenŝă funcŝia de observare şi de informare, sarcină
pentru îndeplinirea căreia capuchehăile alocau mare parte din timpul şi energia lor.
Agenŝii trebuiau să obŝină informaŝii cât mai aproape de adevăr, pe care să le transmită
în timp util domnului ŝării, despre situaŝia politică de la Istanbul, despre orice „mişcare‖
care ar fi putut afecta ŝara şi tronul. Exercitând această funcŝie, putem spune fără a
exagera că agenŝii de la Istanbul au avut o contribuŝie însemnată în optimizarea politicii
Ŝării Moldovei faŝă de Poartă, dar şi la implicarea ei în relaŝiile diplomatice
internaŝionale care se desfăşurau în capitala Imperiului Otoman.
Cum se ştie, Ŝările Române nefăcând parte din teritoriul administrat de Imperiul
Otoman (dar al-Islam / Casa Islamului) între cele două părŝi existau graniŝe distincte.
Una din atribuŝiile capuchehăilor era de a protesta pe lângă marele vizir sau sultan
pentru orice încălcare abuzivă a teritoriului ŝării de către autorităŝile sau supuşii otomani.
În acest sens putem aminti reclamaŝia făcută la Poartă de către celebrul Caraman
Aga, capuchehaia lui Constantin Movilă (1607-1611). Reclamaŝia îl are ca subiect pe
cadiul de la Vadul Ismail, care „a luat cu forŝa în stăpânire‖ trei lacuri din stânga
Dunării, din vechime teritoriu moldovenesc. În legătură cu aceasta sultanul Ahmed I
emite în noiembrie 1609, la cererea lui Caraman Aga, o poruncă „cum (sus numitul
capuchehaia) a rugat să se dea ordinul meu ilustru‖, sultanul comunică dregătorului
otoman să interzică asemenea încălcări „în interiorul hotarului Moldovei‖2.
Cu siguranŝă astfel de proteste erau frecvente şi erau însoŝite de acŝiuni
diplomatice mult mai complexe, care din păcate nu transpar din actele de cancelarie.
Mai bogate, dar fără să ne satisfacă, sunt izvoarele narative. În 1713, „auzind că
împărăŝia vrea să ia Hotinul‖, Nicolae Mavrocordat, domnul Moldovei, nu găseşte lucru
mai important decât să scrie „îndată capuchehaielor sale‖ – consemnează „Cronica
Ghiculeştilor‖, pentru că erau singurii în stare să ia legătura cu „mai mulŝi prieteni de ai
săi‖ cu influenŝă la Poartă şi, împreună, „să se nevoiască cu orice chip să nu se facă
aceasta‖3.
Capuchehăile aveau importante atributii financiare ce decurgeau din raporturile
specifice româno-otomane. Dimitrie Cantemir distinge obligaŝia lor de a depune tributul
Ŝării Moldovei în vistieria statului otoman4. El ne informează că atunci când
capuchehaia pleca la Istanbul să ducă peşcheşul, primea de la domn indicaŝii în scris 1 Mihail Guboglu, Mihai Viteazul în documente turceşti, doc. 2, 4, 6.
2 Tahsin Gemil, Relaŝiile Ŝărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712),
Bucureşti, 1984, doc. 48. 3 Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695 şi 1754, ediŝie critică de N. Camariano şi A.
Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, p. 171. 4 Ibidem, p. 273.
282
asupra banilor destinaŝi demnitarilor otomani cum „..să-i împartă după catagrafie,
fiecăruia cât se cuvine‖1. La aceasta se mai adaugă achitarea bairam-peşcheşului, a
taxelor pentru reânoirea domniei (începând cu secolul al XVIII-lea mucarerul mic şi
mucarerul mare) şi a tuturor havalelelor (sarcini economice) cerute Ŝării Moldovei.
Deşi s-a spus că capuchehăile nu aveau dreptul de a cere protejarea
concetăŝenilor lor pe timpul cât se aflau în Imperiul Otoman, ştiri noi confirmă
contrariul. Deseori capuchehaiele interveneau la curtea otomană pentru a protesta
împotriva abuzurilor autorităŝilor, cerând protecŝie pentru călăraşii purtători ai
corespondenŝei, pentru boierii, negustorii, ciobanii din Moldova, care veneau sau plecau
de la Istanbul. Poruncile emise de sultani către dregătorii otomani aflaŝi pe drumul dintre
Istanbul şi Ŝările Române le interzicea acestora să ceară gizie (impozit plătit individual
de supuşii nemusulmani) celor veniŝi de la nord de Dunăre2.
După cum s-a menŝionat mai sus, capuchehăile, spre deosebire de reprezentanŝii
permanenŝi ai ŝărilor europene la Istanbul, nu se bucurau de regimul imunităŝii şi
inviolabilităŝii persoanei. În general, în Imperiul Otoman exista tradiŝia garantării vieŝii,
libertăŝii şi bunurilor solului atât timp cât acesta se afla în misiune. Se invoca adeseori
principiul inviolabilităŝii solului „elciye zeval olmaz – trimisului nu i se poate aduce
prejudiciu‖3. Dar ca şi oriunde în evul mediu, imunităŝiile, privilegiile şi facilităŝile
specifice misiunilor diplomaticedepindeau, practic, de bunul plac al suveranilor. În acest
context, arestarea şi întemniŝarea trimişilor unor state străine, chiar când era vorba de
solii Veneŝiei, Rusiei sau Habsburgilor, chiar şi în secolul al XVIII-lea, nu trebuie să
surprindă pe nimeni. De un asemenea tratament, uneori chiar mai dur, nu erau scutiŝi
nici capuchehăile, mai ales atunci când activitatea lor intra în contradicŝie cu interesele
porŝii otomane4.
O angajare internaŝională oficială din partea Imperiului Otoman pentru
respectarea imunităŝilor şi privilegiilor capuchehăilor are loc , pentru prima dată, la 1774
prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Convenŝia explicativă de la Ayanlî Kavak, încheiată
la 10/21 martie 1779 între Poartă şi Rusia, operând câteva modificări, precizează
„Fiecare dintre Principatele pomenite (Ŝara Românească şi Moldova – n.n.) stabilind şi
menŝinând la Înaltul prag câte un însărcinat cu afaceri... Înaltul devlet să arate în privinŝa
lor, în orice caz, semnele bunăvoinŝei şi milosteniei, astfel încât amintiŝii (însărcinaŝi cu
1 Cantemir Dimitrie, Viaŝa lui Constantin Cantemir, text stabilit şi tradus de Radu Albala. Introducere
de C. C. Giurescu, ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 43. 2 Tahsin Gemil, Relaŝiile Ŝărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712),
Bucureşti, 1984, doc. 213; Documente turceşti privind istoria României, vol. I., întocmit de M. A.
Mehmet, Bucureşti, 1983, doc. 201. 3 Decei Aurel, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, 1978, p. 153.
4 Ioan D. Condurachi, Soli şi agenŝi ai domnilor Moldovei la Poartă în secolul al XVII-lea, Bucureşti,
1920, p. 55-58; Aurel H. Golimaş, Despre capuchehăile Moldovei şi poruncile Porŝii către Moldova
până la 1829..., Iaşi, 1943, p. 68-72.
283
afaceri) să se bucure din plin de dreptul ginŝilor, adică ei să fie respectaŝi (şi) scutiŝi şi
scăpaŝi de orice fel de violenŝe şi insulte‖1.
Având în vedere atitudinea Porŝii otomane, a reprezentanŝilor puterilor străine
acreditaŝi la Istanbul şi, bineînŝeles concepŝiile domnilor din Ŝările Române faŝă de
capuchehăi putem încerca o definire a instituŝiei capuchehailâcului. Era o misiune
diplomatică-administrativă permanentă, cu funcŝii specifice raporturilor de vasalitate
existente între Ŝara Moldovei şi Imperiul Otoman, pe lângă autorităŝile otomane
centrale.
Capuchehaiele domnilor români la Poartă aveau de îndeplinit sarcini pe cât de
numeroase, pe atât de variate şi neprevăzute. Funcŝiile şi atribuŝiile capuchehăilor decurg
atât din raporturile Ŝărilor Române şi din obligaŝiile lor faŝă de Imperiul Otoman, cât şi
din situaŝia lor specifică în Imperiu şi din poziŝia şi rolul acestor ŝări în politica Porŝii. De
aceea în comparaŝie cu reprezentatul diplomatic al unei ŝări suverane, capuchehăile Ŝării
Moldovei au atât atribuŝii specifice, cât şi atribuŝii comune cu ale acestuia.
Considerații cu privire la organizarea a sistemului sanitar și a carantinelor
în Basarabia în primii ani după anexare.
Tudor Ciobanu, Institutul de Istorie, Stat și Drept al AȘM
Organizarea sistemului sanitar în spațiul pruto-nistrean anexat în anul 1812 a devenit
o prioritate a administrației țariste. La începutul lunii septembrie, 1812, gubernatorul
Basarabiei, Scarlat Sturza, a fost informat că în gubernia vecină, Podolia, au fost
înregistrate decese cauzate de ciumă. La sfârșitul lunii august a fost afectată populația
orașelor Odesa și Feodosia. La 16 octombrie senatorul Vasile Ivanovici Krasno-
Milaşevici, însărcinat cu organizarea administrativă a provinciei, i-a cerut
gubernatorului un raport cu privire la măsurile întreprinse pentru stoparea pătrunderii
ciumei în Basarabia. Senatorul a primit răspuns tocmai la 25 octombrie, prin care a fost
informat că ispravnicilor de ținut li s-a cerut să nu permită trecerea populației peste
Nistru, decât prin cele două carantine inființate în localitățile Dubăsari și
Movilău.Totodată, sub presiunea negustorilor din orașul Izmail, comandamentul militar
a deschis încă un post de carantină. Senatorul Krasno-Milașevici a insistat în fața
gubernatorului să pună în aplicare dispoziția amiraralului Pavel Ciceagov din 20
septembrie, 1809 cu privire la măsurile ce urmau să fie întreprinse în timpul apariției
unei boli necunoscute sau infecțioase.
Isprăvniciile și poliția din orașe au identificat pe teritoriul Basarabiei mai multe
persoane străine care nu aveau dovada că ar fi trecut prin carantină. La începutul lunii
suprafaŝa – 50 ha; Sub Sat, suprafaŝa – 100,14 ha.
Terenurile din Valea Nistrului erau folosite pentru viticultură şi păşune, cele de
Sub Sat – pentru pomicultură şi agricultură, restul – se arau. Pământul era de calitate
foarte bună Sub Sat şi la Matcă, slabă – în Corn şi bună în celelalte părŝi ale moşiei.
La Curătura, sat cu o populaŝie mixtă moldo-ucraineană, toate aceste toponime se
atestă şi în prezent, precum susŝine dna Maria Bordeian, fost lucrător medical. Ca o
precizare se poate adăuga şi faptul că locului Hlinaia i se mai zice şi Glinişte, după cum
se spune şi Pod Selom celui de Sub Sat. Afară de acestea, ne-au fost semnalate alte trei
denumiri geografice păstrate de toponimia actuală a satului Curătura: Rascolena Scala
şi Şmalena Scala (adică Stânca Crăpată şi Stânca Arsă: un grup de stânci înalte, întinse
deopotrivă spre vest şi est, către satele Poiana şi Tarasova); La Pădurice.
Dintre informaŝiile cuprinse în recensământul din 1941 şi care interesează
demersul nostru sunt de consemnat şi cele ce se referă la întemeierea localităŝii: „Satul a
fost înfiinŝat în urmă cu 200 ani cu refugiaŝi din Rusia, care s-au aşezat în jurul unei
mănăstiri. De la început satul a fost fondat pe această vatră‖. Cât priveşte monumentele
sale istorice, precizarea ce se aduce este următoarea: „Există în locul cimitirului
pristolul vechii mănăstiri‖.
1 A se vedea pagina web a Primăriei Cinişeuŝi: http://consiliu.rezina.md/town_hall.php?town=3;
Mariana Raŝă, Meşterul de balauri, în „Jurnal de Chişinău‖, 13 decembrie 2005, p. 1, 3. 2 В.И. Жуков, Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии (1812-1900).
Ответственный редактор доктор исторических наук М. П. Мунтян. Кишинев, Издательство
„Штиинца‖, 1982, стр. 72. 3 Я. С. Гросул, И. Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии (1861-1905 гг.).
suprafaŝa – 75 ha, sol arabil de calitate mediocră; Moşia Colihman, suprafaŝa – 200 ha,
pământ arabil de calitate bună; Islazul Comunal, ocupa o suprafaŝă de 150 ha, calitatea
pământului – slabă.
Din discuŝiile pe care le-am avut cu dl Oleg Botnari, primarul localităŝii şi
Alexandru Scorŝenschii, fermier, am aflat că denumirile celor două moşii amintite mai
sus, astăzi sunt ieşite din uz, chiar dacă în acelaşi recensământ un boier Dragan apare
consemnat drept proprietar al satului, în trecut, alături de nobilii Râşleacov şi Catargi. În
schimb, ne-au fost relevate un şir de nume de locuri păstrate în graiul vorbit de populaŝia
ucraineană din acest sat, pe care le notăm în continuare.
Mahalalele satului: Răzăşi, Toloaca, Careea, La Lutărie sau Glânişci.
Denumiri topice din hotarul satului:
Moşia Ciocan şi Moşia Caraman (ambele la Dealunant); Deseatoe Pole; Srednii Gorb;
Polea v storonu Carei; Ancher (teren arabil); Ciobit (pământ arabil; termenul ucrainean
ciobit indică forma asemănătoare unei ciubote pe care ar avea-o terenul respectiv);
Mocearâ (înspre Sîrcova; în trecut era un teren mlăştinos, iar în prezent se ară);
Ghengulâ (un câmp din faŝa dealului Srednii Gorb); Moghila (locul azi e sub livadă); La
Pachei (deal dintre Fuzăuca şi Sămăşcani, înspre Pecişte; se spune că în preajma sa ar fi
existat cândva un cătun din câteva case şi o „cruce din vremea turcilor‖); La Poŝesia
(unde se afla o altă „cruce din vremea turcilor‖); Za Şleahom (pământuri înspre
Gordineşti; termenul şleah are semnificaŝia de drum); Bahnă (păşune), Pădurea Dubina
(situată la Srednii Gorb, înspre Gordineşti); Catarjivschii Lis (pădure între Fuzovca,
Olişcani şi Şoldăneşti); Pădurea Călugărilor (pădurea dinspre satele Pripiceni-Răzeşi şi
Pripiceni-Curchi); Lisoc (o mică pădurice aflată în apropiere de marginea sudică a
satului; în cuprinsul ei încă se pot vedea mai multe pietre funerare din vremuri trecute).
302
Cătunul Dealunant1 a fost comasat în anul 1964 cu satul Fuzăuca
2, mahalaua din
partea de vest a acestuia moştenind numele fostului cătun.
Găuzeni, filele 102-107.
1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Tîrşiŝei, satul Găuzeni. În prezent: Raionul
Şoldăneşti, comuna Găuzeni.
În materialele recensământului datele despre toponimia locală lipsesc.
Glinjeni, filele 219-225.
1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Mateuŝi, satul Glingeni. În prezent:
Raionul Şoldăneşti, comuna Glinjeni.
Numele topice din localitate apar menŝionate în câteva rubrici ale
recensământului, după cum urmează.
Amplasarea geografică: „Satul este aşezat la deal pe malul pârâului Ciorna, apă
care mişcă multe mori de făină şi piuă de bătut sumani. Este la depărtare de 8 km de apa
Nistrului. Este aşezat între păduri şi înconjurat de ruinele unor istorice cetăŝi‖.
De când a fost înfiinŝat satul şi dacă este vechi: „Satul se presupune a fi existând
de pe la 1300, descălecătorul nu se cunoaşte. Se zice că este întemeiat de nişte călugări,
de unde şi numirea de Râpa Moşneagului-Călugărului‖.
Monumentele istorice ale satului şi vechimea lor: „Spre miază-noapte în pădure se
văd urmele unei cetăŝi denumită Cetăŝuia. Spre apus este Roşia cu o mare peşteră. Spre
miază-zi se găseşte o movilă veche şi beciuri de piatră, se zice pentru materiale de
război‖.
Subîmpărŝirile satului pe mahalale şi numele lor:
Din Sus, numărul gospodăriilor – 50, în mahala se găsea şcoala şi biserica; Din Jos,
numărul gospodăriilor – 90; Malul Ciornei, numărul gospodăriilor – 60; La Izvorul din
Sus, numărul gospodăriilor – 60; La Izvorul din Jos, numărul gospodăriilor – 70.
Subîmpărŝirile trupului de moşie. Numele locului:
Hârtopul Popii – spre est; Vălicica – spre est; În Cotita – spre pădure, est; Adânca –
spre est, pădure; Tăbărăşti – spre răsărit; La Scala lui Zaharia pe Malul Ciornei; Valea
Sălcii – est-nord; Căprării – în pădure, est-nord; Cărbunării – în pădure, est-nord;
Drumul Cetăŝuii – spre nord; Rădiu – spre nord; Budăi – spre vest; Drumul Cornului –
spre vest; Fundătura – spre vest; Roşia – spre vest; Izvorul Călugărului – spre sud; În
1 Apare uneori ortografiat Dealu-Nant sau Dealul-Nant: Zamfir Arbore, Dicŝionarul geografic al
Basarabiei. Văzut, îndreptat şi aprobat de comitetul de redacŝiune compus din domnii Profesor Grig.
Tocilescu, Colonel Iannescu şi Gion. Tipărit prin îngrijirea domnului George Ioan Lahovari, secretarul
general al Societăŝii Geografice, membru de onoare al Academiei Române. Bucureşti, 1904. Lucrare
republicată la Chişinău în anul 2001, redactor ştiinŝific dr. hab. Ion Dron, editor Iurie Colesnic,
Fundaŝia Culturală Română, Editura „Museum‖, p. 87 (ed. 2001). 2 RSS Moldovenească. Orânduire administrativ-teritorială la data de 1 aprilie 1988 (în grafie
chirilică). Молдавская ССР. Административно-территориальное устройство на 1 апреля 1988
года. Chişinău, Editura „Cartea Moldovenească‖, 1988, p. 151, стр. 149.
303
Hârtoape – spre est-sud; Cudricul – spre vest; Vârful Dealului – spre nord; Dealul
Izvoarelor – spre est; Drumul Icuŝiei – spre nord; Între Movili – spre nord.
Este interesant de notat că unele dintre denumirile de locuri din cadrul satului şi
legendele legate de ele apar într-o istorioară a Glingenilor alcătuită de învăŝătorul
Grigore Rusu (unul din membrii comisiei de recensământ), ataşată dosarului, din care
merită să se reŝină următoarele: „Se spune că un călugăr ar fi trăit într-o peşteră din
marginea de răsărit a satului, de unde şi denumirea locului de Râpa Moşneagului. Aici,
într-o stâncă, unde se bănuieşte a fi fost peştera călugărului, s-a găsit săpat în piatră o
mână şi mai multe cruci ce pomeneşte iarăşi despre o mare prigoană a credincioşilor din
partea turcilor, mulŝi creştini fugind departe tocmai în judeŝul Bălŝi, înfiinŝând o aşezare
omenească cu aceeaşi numire de Glingeni şi cu aproape aceleaşi denumiri de familie. Se
spune, apoi, despre venirea lui Ştefan cel Mare prin aceste locuri şi peştera a cărei
rămăşiŝi se văd şi astăzi, să fi avut cinstea să fie călcată şi de picioarele domnitorului
moldovean. Diferite săgeŝi găsite adevereşte aceasta. Moşia aceasta fiind întinsă, a fost
înconjurată de cetăŝi a căror rămăşiŝi se văd şi astăzi: Cetăŝuia dinspre miază-noapte şi
Roşia la apus.
Despre Roşia se spune că ar fi fost numită aşa, în timpul prigoanei păgâne, când
de frică o parte din locuitorii satului s-au ascuns aici într-o peşteră şi turcii neputându-i
scoate, au dat foc cu paie în gura peşterii, înăduşindu-i pe toŝi, de unde şi denumirea de
Roşia.
În partea de miază-zi spre satul Lipceni, satul are urmele unei movili ce se crede a
fi fost făcută de turci, totuşi după unele hârburi găsite şi după anumite hieroglife, mai s-
ar rămânea la convingerea că această movilă se trage de pe vremea sciŝilor. Oalele
găsite, lucrate cu măiestrită artă, mărgelele de lut, diferite oseminte de animale, aurul
care se bănuieşte a fi existând, adeveresc aceasta, căci regii sciŝilor se îngropau cu toată
averea lor. Diferite săpături, ar scoate multă istorie‖.
Aşa cum afirmă dl Vasile Bârcă, primarul de Glinjeni, cele mai multe dintre
toponimele înregistrate în 1941 s-au păstrat în vorbirea localnicilor până în zilele
noastre. Nu se cunosc doar denumirile a două mahalale ale satului – La Izvorul din Sus
şi La Izvorul din Jos – şi cele ale locurilor La Scala lui Zaharia pe Malul Ciornei,
Cărbunării şi Tăbărăşti. Se presupune că în denumirea Hârtopul Popii găsim toponimul
de astăzi Hârtop.
Gordineşti, filele 37-39.
1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Trifeşti, satul Gordineşti. În prezent:
Raionul Rezina, comuna Gordineşti.
În recensământul din 1941, toponimia localităŝii este redată în secŝiunea
referitoare la subîmpărŝirile teritoriului satului:
Vatra Satului, suprafaŝa - 100 ha, loc ocupat de gospodăriile sătenilor, pământ bun; Ciair
la Brânză, suprafaŝa – 3 ha, păşune, pământ bun; Seliştea Satului, suprafaŝa – 10 ha,
teren agricol, pământ foarte bun; Planul Preotului, suprafaŝa – 15 ha, teren dat pentru
locuri de casă, pământ mijlociu; Bostănica, suprafaŝa – 10 ha, teren agricol, pământ
304
mijlociu; Roşca de de la deal de sat, suprafaŝa – 20 ha, teren agricol şi livezi, pământ
mijlociu; Viile dinspre Cinişeuŝi, suprafaŝa – 30 ha, teren agricol şi vii, pământ mijlociu;
Stratulat în Deal, suprafaŝa – 25 ha, teren agricol, pământ mijlociu; Viile la Roşca,
suprafaŝa – 15 ha, teren agricol şi vii, pământ slab; Hârtop la Roşca, suprafaŝa – 5 ha,
păşune, pământ slab; Hârtop la Cuza, suprafaŝa – 30 ha, teren agricol şi vii, pământ
mijlociu; Viile Mârzanca, suprafaŝa – 38 ha, vii şi livezi, pământ slab; Cuza Mârzanca,
suprafaŝa – 40 ha, teren agricol, pământ slab; Hârtop la Brânză, suprafaŝa – 10 ha, teren
agricol, pământ slab; Mârzanca Zahoreni, suprafaŝa – 50 ha, teren agricol şi păşune,
pământ foarte slab; Clin la Brânză, suprafaŝa – 5 ha, teren agricol, pământ foarte slab;
Mârzanca Brânză, suprafaŝa – 85 ha, teren agricol, pământ slab; În Pădure la Brânză,
suprafaŝa – 10 ha, pădure, pământ bun; În Pădure la Cuza, suprafaŝa – 25 ha, teren
agricol şi pădure, pământ bun; În Pădure la Stratulat, suprafaŝa – 25 ha, teren agricol,
pământ mijlociu; Mârzanca la Fântâni, suprafaŝa – 80 ha, teren agricol, pământ slab;
Pădurea Mârzanca, suprafaŝa – 40 ha, teren agricol, pământ mijlociu; Mârzanca la Colŝ,
suprafaŝa – 15 ha, teren agricol, pământ bun; La Ulmii Cernalei, suprafaŝa – 50 ha, teren
agricol, pământ bun; Pe Dealul de Mijloc, suprafaŝa – 50 ha, teren agricol şi vii, pământ
mijlociu.
În privinŝa acestui şir de toponime, dl Leonid Rusu, primarul satului Gordineşti,
ne-a informat că doar câteva dintre ele au supravieŝuit, şi anume: La Mârzanca
(pământuri arabile înspre Sîrcova), La Stratulat (în câmp lângă pădure), În Pădure la
Brânză, La Ulmii Cernalei şi Pe Dealul de Mijloc. Totodată, pentru a nu dispare în
negurile timpurilor şi pentru a le înscrie în analele satului, ne-au fost semnalate câteva
denumiri de locuri rostite astăzi la Gordineşti, cum ar fi: Pădurea La Călugăr (spre
Fuzăuca), Pământurile lui Merculea, La Fântâna lui Potapie, La Fântâna lui Bărcuŝă,
Izvorul lui Arhip Zbârnea sau Izvorul Ciolpancăi. De asemenea, ne-a fost relevat un
curios fapt istoric, anume acela că locuitorii satelor din vecinătatea Gordineştilor îi
numesc din timpuri mai vechi pe gordineşteni cireşari, denumire ce vine de la întinsele
livezi de cireşi existente pe moşia acestora cândva.
Ignăţei, filele 257-259.
1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Ignaŝei, satul Ignaŝei. În prezent:
Raionul Rezina, comuna Ignăŝei.
După datele recensământului, subîmpărŝirile teritoriului satului erau următoarele:
Reŝinem din discuŝia purtată cu dna Elizaveta Siminel, care este băştinaşă din
Ignăŝei şi care ne-a fost de folos şi la verificarea numelor de locuri din satul Lipceni, că
toponimele indicate mai sus s-au păstrat până în prezent.
Lipceni, filele 239-241.
305
1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Lipceni, satul Lipceni. În prezent:
Raionul Rezina, comuna Lipceni.
Recensământul realizat în anul 1941 atestă în satul Lipceni următoarele toponime:
Vatra satului, suprafaŝa – 50 ha; La Brazdă, suprafaŝa – 55 ha, pământ de calitate bună;
Colotnici, suprafaŝa – 40 ha, pământ de calitate bună; Recea, suprafaŝa – 90 ha, teren de
calitate mijlocie; Bostănele, suprafaŝa – 45 ha, teren de calitate mijlocie; Cânepi,
suprafaŝa – 55 ha, pământ de calitate bună; Mociurle, suprafaŝa – 100 ha, pământ de
calitate bună; În Jos, suprafaŝa – 30 ha, pământ bun; Prisaca, suprafaŝa – 20 ha, teren de
calitate mijlocie; Lan, suprafaŝa – 40 ha, pământ bun; Corn, suprafaŝa – 30 ha, pământ
bun; Desetini, suprafaŝa – 45 ha, pământ bun; Olexinaŝi, suprafaŝa – 110 ha, pământ bun;
După Vii, suprafaŝa – 45 ha, pământ bun; Calicime, suprafaŝa – 125 ha, teren de calitate
mijlocie; Budăi, suprafaŝa – 70 ha, teren de calitate mijlocie; Zanova, suprafaŝa – 30 ha,
pământ de calitate bună; Cot; suprafaŝa – 25 ha, pământ bun; Ciorna, suprafaŝa – 100 ha,
pământ pietros.
Exceptând Vatra satului, în care erau aşezate casele şi gospodăriile sătenilor, şi
locul denumit Ciorna, unde exista un imaş pentru vite şi cariere de piatră, celelalte
nume topice desemnau terenuri arabile, cultivate la acea vreme cu grâu şi porumb. De
remarcat că toate aceste toponime sunt în uz până în prezent la Lipceni, faptul fiindu-ne
relatat de dna Elizaveta Siminel, secretara Consiliului Local. De asemenea, am aflat că
locul Olexinaŝi mai este numit şi Olexinŝi, toponime atestate astăzi şi în unele sate
megieşe. Pentru moşia Lipcenilor ar mai fi de notat şi toponimul La Bogaŝi, care
completează şirul denumirilor topice ale localităŝii, cunoscute din datele
recensământului din 1941.
Mateuţi, filele 227-229.
1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Mateuŝi, satul Mateuŝi. În prezent:
Raionul Rezina, comuna Mateuŝi.
În cuprinsul recensământului se poate regăsi scurte referinŝe privind prezenŝa unor
vechi pietre tombale epigrafe într-un cimitir din localitate, a unor vestigii rupestre cu
caracter religios pe coasta văii Ciornei, cât şi numele mahalalelor satului şi denumirile
de locuri întâlnite pe moşia acestuia.
Ce monumente istorice există în sat şi vechimea lor: „În sat se găsesc rămăşiŝele
unui vechi cimitir cu cruci şi pietre, având pe ele diferite inscripŝii vechi. În malul stâng
al pârâului Ciorna se găsesc peşteri intenŝionat săpate de oameni, având în interior şi
astăzi paturi din piatră‖.
Subîmpărŝirile satului pe mahalale:
La Şcoală, cuprinde 35 de gospodării, depărtarea de primărie – 350 m, în mahala se
găseşte şcoala; Curtaia, cuprinde 40 de gospodării, depărtarea de primărie – 800 m;
Tăbăreşti, cuprinde 30 de gospodării, depărtarea de primărie – 800 m, în mahala se
găseşte biserica.
Subîmpărŝirile teritoriului satului:
306
Drumul Rezinei, suprafaŝa – 70 ha, teren arabil şi vii, calitatea pământului – I-a; La
Rădustele, suprafaŝa – 350 ha, teren arabil, calitatea pământului – a III-a; La Crucea
Soloncenilor, suprafaŝa – 150 ha, teren arabil, calitatea pământului – a II-a; La Tufarii
lui Eremia, suprafaŝa – 300 ha, teren arabil, calitatea pământului – a II-a; La Huluşcu,
suprafaŝa – 400 ha, teren arabil, calitatea pământului – a II-a; La Drumul Alcedarului,
suprafaŝa – 250 ha, teren agricol, calitatea pământului – I-a.
Denumirile locurilor din vatra satului şi ale unor părŝi de moşie – excepŝie
constituind toponimul La Tufarii lui Eremia – şi astăzi sunt cunoscute locuitorilor din
Mateuŝi. Informaŝia respectivă ne-a oferit-o dl primar Mihail Mârzencu, de la care am
mai aflat şi alte nume topice existente în hotarul Mateuŝilor: La Prăbuşturi, La Lacuri,
La Crac, La Vălicică, Fântâna Gujii, La Fântâna Cătănii, Fântâna lui Stoian, Fântâna
lui Tofan, Valea Păpuşoaielor, Colŝul lui Săndică, Râpa Adâncă, Drumul Ulmilor,
Drumul lui Icuŝă. Cât priveşte locul numit La Rădustele, mai puŝin astăzi cunoscut
sătenilor, acesta era o văgăună la hotarul dintre Mateuŝi şi Solonceni, acoperită pe la
mijlocul secolului trecut cu pământ de solonceneni pentru a o include în circuitul agrar.
Cea mai mare parte a acestor denumiri toponimice au fost înregistrate şi în cartea
Satul Mateuŝi: file de istorie, unde se găsesc consemnate şi alte nume de locuri de pe
vatra şi moşia localităŝii, precum: Velniŝa, La Izvor, La Cimitir, La Biserică, Ŝiglăul,
Stâna, Brucovca, Patul cel Mare, Piatra cea Mare sau La Tanc, La Scenă, 12 Copaci,
La Şanŝuri, La Şleah sau Drumul Raşcovului, Poiana cea Mare, Matca, Podul lui
Panigrad, Pădurea Hargheloaei, Hutorul sau Etacaua la Başne, Ghidrihana, Pădurea
Solonceniului, La Cireş, Fântâna lui Moş Costache, Fântâna lui Micandru, Fântâna lui
Moş Dumitru, La Păr, Pe Gunoaie, Scala cea cu două uşi, Drumul Morii, Drumul
Desetinilor sau Părul Popii şi Hlinaia1.
Referitor la cimitirul părăsit cu vechi pietre funerare, amintit în recensământ,
menŝionăm că pe vatra satului, în cuprinsul mahalalei Curtaia, se află şi astăzi pe malul
drept al unei râpi urmele acelui cimitir, tradiŝia locală spunând că aici s-a aflat cândva şi
o biserică2.
Meşeni, filele 263-265.
1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Ignaŝei, satul Meşeni. În prezent:
Raionul Rezina, comuna Meşeni.
Din examinarea formularului de recensământ al Meşenilor constatăm că rubrica
privind numele părŝilor de moşie din sat a rămas necompletată. În schimb, apar două
scurte menŝiuni despre vatra veche a satului şi unele din vestigiile sale istorice.
Satul era aşezat de la întemeiere pe locul pe care se află acum sau a fost aşezat
înainte vreme altundeva şi la ce depărtare de vatra lui actuală: „În partea de răsărit a 1 Ion Ştirbu, Anton Moraru, Mariana Varatic, Mateuŝi: file de istorie, Rezina, SA „Tipografia Rezina‖,
2007, p. 36-38, 135-137. 2 Ibidem, p. 135.
307
satului, unde azi este imaşul pentru vite a fost sat cu biserică – aşa ne povestesc bătrânii
din sat‖.
Ce monumente istorice există în sat şi vechimea lor? „Nu există decât numai o
movilă – fără nume. În anul 1912, când s-a săpat temelia pentru construcŝia noii biserici
s-au găsit multe oase de oameni – doi saci mari‖.
Mihuleni, filele 108-110.
1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Şoldăneşti, satul Mihuleni. În prezent:
Raionul Şoldăneşti, comuna Mihuleni.
Denumirile de locuri din cuprinsul moşiei Mihulenilor sunt specificate în
secŝiunea privind subîmpărŝirile teritioriului satului: