Cognitive distortion in time perception

Universitatea București

Facultatea de Psihologie și Ştiinţele Educaţiei

Departamentul de Psihologie

Distorsiuni cognitive în percepția timpului:Studiu privind diferențele de estimare a timpului într-osituație stresantă din punct de vedere fizic vs o situație

nestresantă

Absolvent:

Silviu Marian CorcioveiProf. Coordonator:

Conf. Dr . Rotărescu Violeta

1

București

2014

Cuprins

Rezumat....................................................3Capitolul 0. Introducere...................................5Capitolul 1. Cadru teoretic................................51.1 Durata prezentului....................................61.2 Rolul memoriei de lucru în estimarea timpului.........81.3 Paradigme în estimarea timpului......................101.4 Credinţe anticipatorii...............................111.4 Prezentarea conceptului de escaladă..................121.5 Prezentarea conceptului de zonă de confort...........12

Capitolul 2. Metodologia cercetării......................132.1 Obiectivul cercetării................................132.2 Ipoteze și variabile.................................132.3 Opeaţionalizarea variabilelor........................132.4 Participanţi.........................................142.5 Instrumente..........................................142.6 Design Experimental..................................142.7 Procedura............................................14

Capitolul 3. Rezultate....................................153.1 Analiza statistică descriptivă.......................153.2 Testarea ipotezelor..................................16

2

Capitolul 4. Concluzii și aprecieri finale................164.2 Limite...............................................18

Bibliografie..............................................19Anexe.....................................................23

Tabelul 1...................................................23Tabelul 2...................................................24Tabelul 3...................................................25

Rezumat

Prezentul studiu își propune evidenţierea relaţieidintre părăsirea zone de confort, printr-o activitate fizicăpercepută ca fiind stresantă și periculoasă și distorsionareapercepţiei timpului petrecut în respectiva situaţie(escaladarea unui perete vertical de 8 metri). Pentruestimarea timpului, autorul s-a folosit de paradigma„prospective timing” folosită în psihologia cognitivă. S-afolosit un plan experimental pe grupuri dependente pe acelașigrup de subiecţi (within subjects design). Au participat 98de subiecţi cu vârste cuprinse între 20 și 37 ani (M= 26,97sSD= 4,40). Participanţii au fost supuși la două probeexperimentale manipulate de către experimentator. Prima probăa constat în ascensiunea unui perete vertical de opt metri înurma căreia fiecare subiect a estimat (în secunde) durataascensiunii. A doua proba, desfășurată la un interval de timpcuprins între 3 și 5 minute faţă de prima, a constat înîncercarea de a rezolva un puzzle metalic (manipulat astfelîncât să nu poată fi rezolvat) cu aceeași finalitate însarcina subiecţilor, respectiv estimarea timpului petrecut însarcină. Timpul la cea de-a doua probă a fost echivalat cutimpul petrecut de către fiecare participant în prima probă.

3

Rezultatele din interpreatrea statistică a datelor confirmăipoteza conform căreia estimarea timpului ia o valuare mairidicată într-o situaţie stresantă din punct de vedere fizicdecât într-una nestresantă. Concluziile studiului converg îndirecţia conform căreia timpul personal psihologic pare a sescurge mai greu atunci cînd persoana se așteapta ca situaţiacare urmează a se petrece să fie una stresantă. Astfel,expectanţele cu privire la situaţia ulterioară la careurmează să ia parte o persoană îi influenţează acesteia nudoar trăirea ci și iluzia trecerii mai greoaie a timpului însituaţia respectivă.

Cuvinte cheie: percepţia timpului, estimarea timpului,paradigma retrospectivă, expectanţe, zonă de confort, stres.

Abstract

This study aims to highlight the relationship betweengetting out of the confort zones, through physical activityperceived as extremely stressful and dangerous and thedistorted perception of time spent during that situation(climbing a vertical wall of eight meters high). To estimate

4

the time, the author used the paradigm of „prospectivetiming” used in cognitive psychology. There has been used anexperimental plan on dependent groups within subjects design.To the study participated 98 subjects aged between 20 and 37years (M = 26.97, SD = 4.40). The participants have beensubjected to two experimental samples handled by theexperimenter.The first test was to climb an eight meter high verticalwall, followed by the evaluation of time spent duringascending. The second test, conducted three to five minutesafter the first one, consisted in the attempt of solving ametallic puzzle (manipulated in such a way so that itcouldn’t have been solved). This test was as well followed bythe appraisal of the time spent for the task. The time forthe second task has been equated by the time spent for thefirst one. The statistical analysis of the results confirmsthe hypotesis that time estimation is higher in a stressfulphysical situation than in a non-stressful one. The findingsof this study converge towards the conclusion that personalpsychological time seems to (flow longer) have a higher valuewhen the person expects that the situation will be astressful one rather than on a non-stressful one. Therefore,expectations about a future situation in which a person shalltake part, influence not only the experience itself, butbring as well the delusion of time passing by much slower.

Keywords: time perception, time estimation,retrospective paradigm, expectancy, confort zone, stress.

5

Capitolul 0. IntroducerePercepţia timpului a fost mereu o arie fascinantă de

studiu pentru o varietate de discipline, de la filozofie labiologie și psihologie. O serie de personalităţi din variidomenii au considerat timpul o caracteristică de ordinprimordial care influenţează permanent atât fiinţele vii câtși întregul Univers: „Timpul este imaginea mobila aeternităţii imobile” (Platon); „Timpul e moarte, spaţiul eluptă și mișcarea e suferinţă” (M. Eminescu); „Timpul existăpentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp” (A.Einstein).

De când a început să fie investigată în mod știinţific,percepţia timpului a ridicat o serie de întrebăriprovocatoare, începând de la care sunt stimulii șimecanismele senzoriale implicate în acest tip de percepţie,până la care sunt bazele biologice și cognitive aleexperienţelor temporale. Timpul este o măsură a durateievenimentelor și are diferite înţelesuri în funcţie decontextul în care este definit. În fizică, timpul este odimensiune a naturii și poate fi văzută ca o măsură aschimbării. În accepţia fizicii clasice, timpul esteun continuum. În filosofie, timpul este definit ca un fluxneîntrerupt, ireversibil, care nu poate curge decât într-osingură direcţie. În psihologie, această experienţă temporalăse referă la perceperea vitezei de trecere a timpului(Wearden, 2005), fiind denumită și trecerea subiectivă atimpului. Deși importantă pentru comportamentul nostru legatde timp (ex., planificare), experienţa subiectivă a treceriitimpului a fost rar investigată ca atare, majoritateastudiilor focalizându-se pe impactul diferiţilor factoriasupra percepţiei duratei. (Wearden, 2005). Este deci uncontinuum în care evenimentele se succed de la trecut, prin

6

prezent spre viitor și în cadrul căruia se desfășoară toateprocesele din natură. Definirea cu exactitate a timpului esteo sarcină dificilă, atât în filozofie cât și în știinţă.Timpul este o noţiune primară care nu se definește, ci estepercepută prin simţuri și corelată cu ceade eveniment. Percepţia umană sesizează ordinea în timp aevenimentelor. Măsurarea timpului a ocupat de asemeneasavanţi și tehnicieni, și a fost o primă motivaţie înastronomie. Timpul este de asemenea o problemă de o mareimportanţă socială, având valoare economică („timpul înseamnăbani”), precum și o valoare personală datorită timpuluilimitat din fiecare zi și din vieţile noastre. Unităţiletimpului au fost făcute prin acord pentru a cuantifica durataevenimentelor și intervalele dintre ele. Evenimentele care seproduc regulat și obiectele cu mișcare aparent periodică auservit dintotdeauna ca standard pentru unităţile timpului.

Motivaţia de bază de la care a pornit autorul esteneînţelegerea distorsiunilor apărute între timpul fizicobiectiv și cel psihologic, perceput subiectiv, la oameni, îndiferite situaţii ale propriei dezvoltări ontogenetice.Prezentul studiu este primul dintr-o serie de alte studii cevor fi efectuate în scopul evidenţierii și surprineriiaspectelor de ordin cognivitv implicate în percepţiasubiectivă a timpului. Autorul consideră că studierea timpulși percepţiei lui subiective se poate face într-o manierăinterdisciplinară cu influenţe din partea fizicii moderne,psihologiei și neuroștiinţelor și poate furniza informaţiicare ar contribui la înţelegerea modului în care funcţioneazăcreierul uman și posibilele lui proprietăţi încă nedeslușitede știinţă, până în prezent.

Capitolul 1. Cadru teoreticUna din problemele mai strâns legate de problema

conștiinţei omenești și care în ultimii ani s-a și afirmatmai des în preocupările, atât a oamenilor de știinţă cât și afilosofilor, este problema timpului sub diferitele ei feţe:durata psihologică, timpul fizic sau matematic, timpulbiologic și istoric (Radulescu-Motru, 2008). Poate cea maiimportant dintre senzaţiile conștiente ale fiinţei umane este

7

aceea de trecere a timpului (Penrose, 2006). Perepţiatimpului este o condiţie esenţială pentru atingereascopurilor în cazul fiinţelor umane. Abilitatea de a estimacorect timpul este o condiţie fundamentală în activităţilezilnice (Buhuși & Meck, 2005).

1.1 Durata prezentuluiÎn domeniul temporalităţii opoziţia dintre timpul fizic

sau astronomic și timpul psihic sau subiectiv prezintă totușio trăsătură comună, ce poate fi acceptată fără obiecţii, iaraceasta este linearitatea (Dinu, 2012). Bob G. Bodenhamerface o paralelă interesantă între timpul la anglo-europeni sitimpul la arabi. El este de părere că linearitatea timpuluiîn cele două concepte ţine mai mult de neurologie decât despiritualitate (Hall & Bodenhamer, 2013). Un bun exemplu dintipologiile celor două concepte privind linearitatea timpuluine este oferit de același autor. Astfel, el spune că timpulla anglo-europeni a fost influenţat în mare măsură deRevoluţia Industrială. Muncitorii care lucrau la liniile deasamblare trebuiau să vină la serviciu la timp. Linia deasamblare impunea ca timpul să fie structurat linear. Lafiecare etapă succesivă a procesului de producţie, muncitorulfixa o anumită piesă pe dispozitivul care era fabricat.Timpul anglo-european este perceput într-un mod linear, iarevenimentele în timp se desfășoară ca pe o linie deasamblare. Modul în care arabii percep timpul este cu totulaltul. Pentru ei, toate lucrurile se întâmplă simultan. Dacăun individ caracterizat de conceptul anglo-european estepunctual, pentru cineva care operează cu conceptul arabdespre timp, acesta nu contează. Dacă nu vine azi, e și maineo zi. Locuitorii din ţările islamice și cei din regiunile cuclimă caldă, par să funcţioneze bazându-se, în mare parte, petimpul arab. Ei trăiesc clipa. Pentru ei, timpul se petreceacum, nu la următoara întalnire. Acești oameni pot să seocupe de mai multe lucruri deodată (Hall & Bodenhamer, 2013).Noţiunea are un caracter intuitiv și de aceea pare a nuridica probleme de înţelegere, dar de îndată ce se încearcăoferirea unei definiţii ne trezim în faţa unor dificutăţineașteptate. E limpede că linearitatea înseamnă aicisuccesiune, înșiruire. Geometri convin ca o linie e alcătuită

8

dintr-un șir continuu de puncte dispuse astfel încât întreoricare dintre ele se vor găsi întotdeauna o infinitate dealte puncte intermediare. Vom defini linia timpului într-unmod analog cu diferenţa că elementele componente nu mai suntpuncte, ci momente. Ce se înţelege însă prin „moment”?

Din câte știm astăzi, probabil că cel dintâi filozofcare a abordat acest concept a fost Zenon din Elea, autor alfaimoaselor aporii care au dat atât de furcă logicienilor de-a lungul a peste două milenii. Concluzia lui Zenon (în urmacelor două aporii, „argumentul săgeţii” și „Ahile și broascaţestoasă”) a fost aceea că mișcarea este o iluzie (Dinu,2012). Această concluzie este poate cel mai elegantdemontată de filozoful francez Henri Bergson care explicăparadoxurile lui Zenon prin confuzia dintre mișcare șispaţiul parcurs; intervalul dintre două puncte este divizibilla infinit, dar actul mișcării nu (Bergson, 1992). Trecândla linearitatea timpului, înţelegem astfel, prin „momente”,nu puncte adimensionale care alcătuiesc axa timpului ci niștecuante temporale având durata prezentului.

Dezbaterile pe tema duratei prezentului nu sunt nici elede dată recentă. La începutul veacului V Sf. Augustin seîntreba și el cât durează prezentul: o zi, o oră, un minut?(Dinu, 2012). O discrepanţă dificil de înţeles în acest senseste cea dintre perepţia noastră asupra timpului și ceea cene spune teoria fizicii moderne. Conform teorieirelativităţii, „acum” nu are un corespondent în relitate. Ceamai apropiată reprezentare a acestui concept este asa-numitul„spaţiu simultan” al observatorului din spaţiu-timp. Sensulcuvântului „acum” pentru un observator nu va corespunde cucel al unui alt observator (Penrose, 2006). Toate ecuaţiiledin fizică, ecuaţii ce descriu corect natura, sunt simetricefaţă de timp. Ele pot fi utilizate la fel de bine pentru unsens al timpului cât și pentru sensul contrar. Din punctul devedere al fizicii, viitorul și trecutul se află pe picior deegalitate (Penrose, 2006) Nici nu apucăm să conștientizămclipa de faţă că ea s-a și transformat în amintire, a devenittrecut. Cum însă trecutul este ceva care , în sens propriu numai există, iar viitorul ceva ce nu există încă, timpul sereduce în ultimă analiză doar la acest straniu prezent

9

adimensional (Dinu, 2012). În aceeași direcţie merge șiideea marelui filozof budhist Nagarjuna care spune: „Dacăprezentul și viitorul ar depinde de trecut, prezentul șiviitorul ar exista în trecut. Dacă prezentul și viitorul arexista în trecut, cum ar mai putea ele să depindă de acesta?Fără să depindă de trecut, celălalte două nu ar exista. Înconsecinţă, prezentul și viitorul nu există” (Nagarjuna,2006). În concluzie temporalitatea nu constituie o dimensiuneobiectivă a lumii, teză pe care o va susţine și dezvoltaapriorismul kantian.

Deepak Chopra amintește de samadhi, starea zero aconștiinţei în tradiţia spirituală a Indiei. Această stareeste explicată de autor ca o experienţă a unui „acum” eternși atemporal, unde timpul nu există ca eveniment măsurabil(Chopra & Mlodinow, 2012). Chopra oferă ca exemplu cazulfundașului de Fotbal American Joe Namath, care relata căatunci când se afla în „zonă”, „timpul parea să rămânăîncremenit” (Chopra & Mlodinow, 2012). În cartea sa, Flux:Psihologia Fericirii, Csikszentmihaly explică cheiaactivităţilor de flux optimal, când timpul pare a se opripentru persoana în cauză, prin întâlnirea nivelului deexpectanţă (miză, obiective propuse, etc.) cu cel alaptitudinilor iar atenţia persoanei în cauză este focusatăasupra unei singure activităţi (Csikszentmihaly, 2008).Lucrarea de faţă își propune să studieze alterareapercepţieti subiective a timpului în condiţiile unui nivel deexpectanţă mai ridicat decât cel al aptitudinilor, caz carefacilitează instalarea unei stări de anxietate și stres.

Ştiinţa modernă nu a confirmat însă ipoteza augustinianăa caracterului punctual al prezentului. Cercetări amănunţiteau pus în evidenţă valori diferite, dar întotdeauna nenuleale „câmpului temporal de percepţie directă”, denumit în modsemnificativ și „prezent experienţial” (Dinu, 2012).Dimensiunile temporale ale acestei ferestre perceptive princare privim lumea depind de particularităţile organelor desimţ implicate, de unde și variabilitatea rezultatelor, însă,din punct de vedere al conștiinţei care integrează într-untot unitar senzaţiile parvenite pe diferite canale, se poateestima că momentul prezent durează până la apariţia

10

„trecutului experenţial”, ce survine după circa 0,5-0,7secunde, când memoria de scurtă durată preia ștafeta de lamemoria imediată (Mallman & Nudler, 1982). Potrivit luiWilliam James (James, 1890), prezentul apare ca „o șa pe carestăm așezaţi și de unde putem privi în cele două direcţii aletimpului (trecut și viitor)”. Dispute pe acestă temă suntcauzate, în principal, de poziţiile divergente alediferiţiilor cercetători în ceea ce privește structura șifuncţionarea mecanismelor atenţiei și memoriei, procesenemijlocit implicate în estimarea intervalelor temporale(Dinu, 2012; Chopra & Mlodinow, 2012; Minkwitz, și alţii,2012). Astfel, o lungă dezbatere i-a opus pe adepţiiipotezei cuantelor temporale discrete propuse de J.M. Stroud(Stroud, 1955), partizanilor asa-numitului model almomentului călător lansat de D.A. Allport (Allport, 1968).Stroud susţinea că scoarţa cerebrală prelucrează informaţiaîn pachete temporale discrete, în timp ce după Allportaceastă procesare are loc ca și cum informaţia ar fipercepută printr-o fereastră de durată fixă care parcurge înmod continuu axa timpului. Propunerea lui Stroud s-a bazat pepresupunerea existenţei unui orologiu neuronal (centralneural peacemaker) pus de M.R Harter în legătură cu frecvenţade aproximativ 10 Hz a undelor cerebrale alfa (Harter, 1967).

Încercând să sistematizeze rezultatele cercetărilorprivind percepţia temporală, P. Fraisse a apreciat că existătrei clase de durate care stimulează diferit proceselenoastre de estimare a timpului: 1. Intervale mai mici de 100ms, care ţin de domeniul instantaneităţii; 2. Intervalecuprinse între 100 ms și cca 5 secunde, ce costituie parte aprezentului psihologic; 3. Intervale mai lungi de 5 secunde,în cazul cărora estimarea duratelor implică intrarea înacţiune a unor mecanisme ale memoriei (Fraisse, 1984). Înexperienţele menite să evidenţieze capacitatea unor subiecţiumani de a evalua corect intervalele de timp, atât D. Bindranși H. Waksberg (Bindra & Waksberg, 1956) cât și M. Wallace șiA. Rabin (Wallace & Rabin, 1960) au apelat la patru tipuri demetode: 1. Simpla estimare verbală în termeni de unităţitemporale; 2. Producţia temporală: se cere subiectului săproducă un interval de timp de lungime dată; 3. Reproducerea

11

temporală: subiectul trebuie să reproducă printr-o operaţieoarecare o durată percepută anterior; 4. Comparaţia: dupăprezentarea a două intervale diferite, i se cere subiectuluisă spună care dintre ele a durat mai mult.

Dintr-o perspectivă neuronală, Ruan et al. arată că organismele superioare posedă cel puţin două sisteme endogenede măsurare a timpului (Ruan, Allen, Yamazaki, & McMahon, 2008). Unul dintre acestea este un pacemacker circadian localizat în hipotalamus care este auto-condus de un oscilator pe o perioadă de 24 ore (Soshi, și alţii, 2010). Unaltul este reprezentat de un așa-zis cronometru care percepe timpul în interval depână la un minut (apud. Soshi, și alţii,2010). Majoritatea studiilor neuronale referitoare la percepţia timpului la om se axează pe problema mărimii duratei percepute. Aschoff arată că atunci când intervalul perceput este într-o arie cuprinsă între 1 minut și câteva ore (până la 24) au fost înregistrate rezultate diferite decât atunci când intervalul de estimare a timpului scădea sub 1 minut (de la câteva secunde până la un minut) (apud. Soshi, și alţii, 2010). O altă serie de studii din câmpul neuroștiinţelor mai adaugă și durata procesării intervalelor de sub 1 secundă, care potrivit rezultatelor studiilor sunt procesate senzorial, așadar automat, pe când orice procesare a unui interval ce depășește 1 secundă se face cu ajutorul proceselor cognitive (Hellström & Rammsayer, 2004; Lewis & Miall, 2003b; Rammsayer & Lima, 1991 apud. Grondin, 2000).

1.2 Rolul memoriei de lucru în estimarea timpuluiNoţiunea de memorie de lucru se înscrie în cadrul unor

vechi curente de cercetare; unele dintre acestea s-au axat înmod specific pe memorie (capacitatea memoriei, memoria petermen scurt), iar altele ţin de un demers mai general înpsihologia cognitivă: cel care analizează activităţilementale în termeni de prelucrare a informaţiei (Gaonac'h &Larigauderie, 2002). Expresia memorie de lucru se referă laun sistem de memorie ipotetic sau la procese de memorareipotetice, specializate în memorarea de informaţii atuncicând acestea au un rol într-o sarcină mai mult sau mai puţincomplexă a cărei finalitate principală nu este memorarea lor

12

ci rezolvarea de probleme, limbajul sau planificarea unoracţiuni (Gaonac'h & Larigauderie, 2002).

Astfel, dacă ne raportăm la rolul memoriei de lucru înactivităţile cognitive, trebuie să luăm în calcul roluldeterminanţilor centrali ai funcţionării cognitive, numiţiuneori „constrăngeri ale sistemului cognitiv”. Generalitateaconceptului nu este lipsită de ambiguitate: lucrărileempirice care caută să precizeze natura și funcţionareamemoriei de lucru în activităţile cognitive sunt foartenumeroase, ating toate domeniile activităţii mentale șiadesea suntem nevoiţi să ne întrebăm care este adevăratacontribuţie a unui astfel de concept la explicareafenomenelor observate, ţinând cont de gradul lui mare degeneralitate. Amploarea datelor empirice care se sprijină peel și noul interes stârnit de abordările neurofiziologice nearată că, totuși, conceptul de memorie de lucru încă maiposedă pentru mulţi o mare valoare euristică (Gaonac'h &Larigauderie, 2002).

Pentru autorii care se situează în curentul teoretic al„modelelor seriale”, depozitul pe termen scurt este presupusa juca un rol central în performanţele a numeroase sarcini.Este o ipoteză cât se poate de explicită în ceea ce priveșterolul acestui depozit în învăţare, adică „transferul”informaţiilor către memoria pe termen lung. Pede altă parte,depozitului pe termen scurt i se atribuie un rol în controlulansamblului rutinelor implicate în achiziţia și recuperareainformaţiilor memorate. Conceptul de memorie pe termen scurteste așadar foarte apropiat de cel al une memorii de lucru,sistem de memorie tranzitorie care joacă un rol înfuncţionarea generală a sistemului cognitiv (Gaonac'h &Larigauderie, 2002).

Definiţia comportamentală amemoriei de lucru - și anumemenţinerea informaţiilor pe durata realizării unei activităţicognitive complexe temporar limitată – permite a pioridistingerea sarcinilor de memorie de lucru de sarcinile dememorie pe termen scurt și memorie pe termen lung. Totușieste surprinzător să constatăm că operaţionalizareaconceptului de memorie de lucru acoperă un ansamblu desarcini foarte diversificate (sarcini atenţionale, situaţii

13

de rezolvare de probleme, etc.) ne punem atunci problemaomogenitaţii claselor de comportamente la care ne vom referi.Ea nu constituie neaparat o dificultate metodologică, dar arela bază o problemă teoretică: diferitele operaţionalizări alememoriei de lucru decurg din concepţii teoretice foartediferite referitor la mai multe aspecte.

Oamenii care au trecut prin evenimente periculoase descurtă durată, cum ar fi atacuri violente sau accidenterutiere au relatat adesea că evenimentele păreau să sederuleze cu încetinitorul. Dar amintirea noastră privind uneveniment depinde de două sisteme neurale – cel careguvernează percepţia pe care o avem asupra evenimentului șicel care guvernează înregistrarea și apelarea lor dinmemorie. Așa încât se poate pune întrebarea: chiar percepemevenimentele periculoase cu încetinitorul sau doar ni lereamintim în felul acesta? (Chopra & Mlodinow, 2012)

Mlodinow amintește de două sisteme neurale, de caredepind amintirile noastre privind un eveniment. Este vorba deun sistem care guvernează percepţia pe care o avem asupraevenimentului și unul care guvernează înregistrarea șiapelarea lor din memorie. Astfel, el sugerează, în urmaexperimentelor, că doar memoria înregistrează evenimentele cuîncetinitorul, iar ceasul percepţiei rămâne nemodificat(Chopra & Mlodinow, 2012). În sprijinul acestei idei este șiTeoria Proporţionalităţii a lui Paul Janet, explicată deWilliam James, care ne spune că „durata unui interval de timpîn viaţa unei persoane este proporţională cu întraga viaţă apersoanei respective de până atunci. Astfel, un copil de 10ani va simţi un an ca 1/10 parte din întraga lui viaţă, pecând un adult de 50 de ani va simţi un an ca fiind 1/50 dindurata vieţii” (James, 1890) Prin acestă teorie se explicăpractic, faptul că un interval de timp la o vîrstă înaintatădevine nesemnificativ în comparaţie cu același interval detimp de la o vârstă fragedă și astfel se crează iluziasubiectivă a trecerii mai rapide a timpului. Ca un contra-argument la poziţiile adoptate de Mlodinow si James, ClaudiaHammond spune că o persoană de 50 de ani poate avea oscilaţiiîn perceperea timpului subiectiv pe durata unei zile înfuncţie de activitatea desfașurată. Ca exemplu, ea pune în

14

balanţă o zi de activitate monotonă(de exemplu o zi deașteptare într-un aeroport, care poate deveni extrem deplictisitoare) din viaţa unui adult și o zi de joacă eventualpe malul mării pentru un copil (Hammond, 2012). Este evidentca în acest exemplu rolurile din Teoria Proporţionalităţii s-au inversat de-a dreptul. Astfel Hammond scoate în evidenţăemoţiile și stările de moment care pot influenţa percepţiaasupra timpului. Minkwitz și colaboratorii (Minkwitz, șialţii, 2012) susţin și ei ideea conform căreia starea dealertă și excitare pot considerabil influenţa percepţiaindividuală a timpului. Drept exemplu ei sugerează că timpuleste perceput ca trecând mai încet atunci când un evenimenteste anticipat ca fiind stresant. De asemenea timpul esteestimat ca fiind mai lung, așadar trecând mai greu însituaţii monotone (Minkwitz, și alţii, 2012). Din punctul devedere al autorului prezentului studiu prima concluzie a luiMinkwitz et al. este parţial incompletă deoarece nu se facejoncţiunea între distres si eustres psihologic. Presupunândînsă că autorii mai sus amintiţi se refereau la o situaţie dedistres psihologic, concluzia lor merge în direcţia ipotezeiprezentului studiu care afirmă că estimarea timpuluisubiectiv personal ia valori mai ridicate într-o situaţiecomplet nouă, stresantă din punct de vedere fizic (activitatede căţărat) decât într-o situaţie nestresantă (rezolvareaunui puzzle).

Făcând apel la memoria auto-biografică, remarcăm odiferenţă destul de mare între reamintirea unui evenimentpetrecut în trecut și estimarea timpului respectivuluieveniment. În cadrul reamintirii unui eveniment trecut, auloc două procese. Primul se bazează pe localizarea spaţială,iar cel de-al doi-lea se bazează pe distanţa în timp șiimplică estimarea unei perioade de timp scursă întrerespectivul eveniment și prezent sau între două evenimentepetrecute în trecut. Acest din urmă proces mai este cunoscutsi sub denumirea de „estimarea retrospectivă a timpului”(Grondin, 2010). Eagleman trece în categoria proceselorcognitive orice estimare a timpului care depășește ordinulsecundelor (Eagleman, 2008). Astfel, atenţia este consideratăa fi un proces cognitiv de bază într-una din teoriile

15

estimării intervalelor temporale, mai exact „attentional countertheory”. Această teorie asumă existenţa unui „cronometru”cognitiv care masoară estimarea subiectivă a timpului. Ca oconsecinţă, dacă în cadrul unui eveniment mai intervine șialt proces cognitiv care sș se suprapună atenţiei,respectivul „cronometru” va distorsiona percepţia timpului(Taatgen, Anderson, Dickison, & van Rijn, 2005). Opus acesteiteorii, este modelul „teoriei ceasului intern”, propus deMattel și Meck. Acest model, în urma experimentelorefectuate, sugerează că anumite zone din creier suntresponsabile cu implementarea unui sistem de evaluaretemporală care este produs automat în zona ganglionilorbazali (Matell & Meck, 2000).

1.3 Paradigme în estimarea timpului.Psihologia cognitivă propune două paradigme cu privire

la estimarea timpului. Una în care participanţii suntinformaţi înaintea unei acţiuni că trebuie să facă o estimaretemporală a respectivei acţiuni („prospective timing) și alta încare subiecţii nu beneficiază anticipat de această informaţie(„retrospectiv timing”) (Block & Zakay, 2001; Grondin, 2010).Studiul de faţă va aborda experimental o situaţie folosindprincipiul de bază a celei de-a doua paradigme, respectivretrospective timing. Sackett și colaboratorii sugerează căoamenii folosesc scheme temporale în estimarea timpului, deexeplu atunci când o situaţie tinde să fie plăcută, timpuleste pereput ca accelerând (Sacklett, Meyvis, Nelson,Converse, & Sacklett, 2009).

Studii din literatura de specialitate sugerează cătimpul psihologic este o construcţie cognitivă ce poate figeneral influenţată de factori cognitivi (Glicksohn, 2001).Printre acești factori sunt credinţele personale pe care leau oamenii în legătură cu timpul (Glickshon & Ron-Avni,1996).

Percepţia timpului nu implică o modalitate senzorialăspecifică sau perceperea unui anumit stimul exterior, ci sebazează pe modul de percepere a situaţiei eveniment (Gibson &Lawrence, 1975) și poate fi afectată de naive teorii aletimpului cum ar fi: timpul trece mai repede în situaţii

16

plăcute și mai încet în situaţii neplăcute (Vohs &Schmeichel, 2003; Wittmann & van Wassenhove, 2009).

Deși multe studii și cercetări au fost întreprinse înaceastă zonă de estimare a timpului unei acţiuni, majoritateas-au axat pe influenţa atenţiei asupra estimarii timpului, întimp ce emoţiile au fost mai puţin studiate de literatura despecialitate. Mai mult decât atât, cele mai multe dintreaceste cercetări au fost abordate din perspectiva paradigmei„prospective timing”, atunci când participantul este informatînainte că sarcina lui va fi să estimeze durata unuieveniment care urmează a se întampla (Grondin, 2010).Prezentul studiu, propune un experiment, prin prismaparadigmei „retrospectiv timing”, în care estimarea timpuluiunei acţiuni este influenţată de o emoţie indusă de situaţiaexperimentală, respectiv părăsirea zonei de confort.

1.4 Credințe anticipatorii Summerfield și Egner propun o operaţionalizare a

termenului de expectanţă prin credinţe anticipatorii careoferă informaţii cu privire la percepţia viitoare a unuieveniment sau a unui mediu (Summerfield & Egner, 2009).Efectul expectanţelor este explicat ca un proces „top-down”,în care informaţiile a priori despre un stimul modeleazăprocesele perceptuale ulterioare, o explicaţie care se aflăîn legătură cu procesul „top-down” al biasului atenţional.Expectanţele ghidează procesul informaţional senzorialpermiţând ca aspectele senzoriale ale mediului (care suntconstante și procesate anterior) să nu fie procesate înprofunzime de mai multe ori. Cu alte cuvinte creierul creazăun pattern pe care îl va folosi ori de câte ori consideră căse potrivește ca răspuns mediului stiulant (Summerfield &Egner, 2009).

Relaţia dintre aceste expectanţe și percepţia timpuluipare a fi una de influenţă bidirecţională. În studiul lor,London si Monell (1974) au supus participanţii unei sarcinispecifice în timp ce timpul perceput (în rezolvarea sarcinii)a fost manipulat de către experimentatori, aceștia modificîndviteza timpului (incetinindu-l sau accelerându-l în funcţiede grupul experimental) unui ceas aflat în încăpere și asezatastfel încât să nu poată trece neobservat de către

17

participanţi. În situaţia în care timpul trecea mai repede(pe ceasul manipulat) sarcina de rezolvat a părut a fi mailungă și a fost raportată ca fiind mai plictisitoare (apud.Sucala, Ştefan, Szentagotay-Tatar, & David, 2010). Schemeletemporale raportate de Sackett și colaboratorii suntexplicate de autori ca fiind create ulterior distorsionăriitimpului. Autorii susţin că atunci când oamenii percep timpuldistorsionat, aceștia fac inferenţe cu privire la cauzadistorsiunii, inferând că percepţia lor subiectivă s-adatorat caracterului hedonic al situaţiei sau evenimentului.Astfel se naște comuna teorie conform căreia timpul trece mairepede în situaţii plăcute (Sacklett, Meyvis, Nelson,Converse, & Sacklett, 2009).

Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei experimentalece urmează a fi prezentată, autorul propune ooperaţionalizare sumară dar cât mai explicită a ceea ceînseamnă ascensiunea unui perete vertical de 8 metri dinprisma sportului escaladă.

1.4 Prezentarea conceptului de escaladăEscalada sportivă este echivalentul căţărării folosind

doar abilităţile fizice ale căţărătorului (forţa întreguluisistem muscular) pentru a urca o rută/un traseu prestabilit,iar mijloacele de protecţie existând numai pentru aminimaliza la maxim riscurile unei căderi ele neavând rol deajutor pentru ascensiune (Kidd & Hazelrings, 2009).Căţărătorii, sunt din ce în ce mai des prezentaţi în media cafiind niște căutători de senzaţii "tari", dramatice, și carese implică în acţiuni riscante, chiar nebunești. Statisticvorbind, în escalada sportivă se înregistrează mai puţineevenimente cu caracter fatal, decât la jocul de fotbal(Wheaton, 2004). Pentru căţărători, mai ales pentru cei denivel avansat care încearcă mereu să impună limiteleimaginarului și să realizeze o ascensiune, minimalizareariscului este cea mai importantă (Wheaton, 2004; pg.122).Escalada sportivă își propune ca obligaţie primordialăsiguranţa căţărătorului, astfel încât acesta să-și poată tottimpul căuta limitele fizice și tehnice. Echipat pentru unmaxim de plăcere și minim de risc, căţărătorul își începefiecare ascensiune orientându-se și asigurându-se în

18

spiturile/ancorele preexistente, la o distanţă medie de 1,5 -2 m (Wheaton, 2004; pg.75). Unii dintre căţăratori chiar aurefuzat eticheta de "extrem" asociată escaladei sportive șiprin asta reflectând însemnătatea acestui termen îndiferitele contexte sportive. Acest lucru arată că termenul"extrem" este un continuum relaţional între asumarea de cătreparticipanţi a ideii, gradului de extrem la care se supun,gradul de cultură și percepţia proprie asupra pericolelor.Așadar conceptul pentru ce este extrem nu este ceva exact cimai degarbă este o relaţie conceptuală cu privire la poziţiasubiectului și particularităţile practicării sportului însine (Wheaton, 2004; pg.123).

Căţăratul prezintă un evident caracter fizic, darinclude de asemenea și o componentă mentală. De îndată cefaci primele mișcări în sus și te desprinzi de pământ teconfrunţi cu o multitudine de situaţii decizionale cum ar fi:"ce priză să apuc cu mâna stângă?" sau "Care e cea mai bunăvariantă pe care ar trebui să o aleg?" (Kidd & Hazelrings,2009). Se poate aduce în discuţie faptul că escalada poateproduce un nivel înalt de "fitness mental" prin creștereaauto-disiplinei și încrederii de sine (Mittelstaedt, 2004).Căţărătorii, știu că pentru a urca un traseu de escaladă estecel puţin la fel de provocator la nivel mental cât și fizic.Depășirea senzaţiei de frică poate cere o reală tenacitatementală. De multe ori, cea mai mare dificultate estemenţinerea calmului și neascultarea vocii interioare care sejoacă cu mintea celui în cauză. Potrivit lui Walker (Walker,1997) "prin urmărirea și alegerea prizelor, mișcărilor dintr-un traseu de escaladă îţi vei întări mintea, ambele jumătăţiale creierului, folosind logica, orientarea spaţială,abilităţile de rezolvare a problemelor, ingeniozitatea șiimaginaţia, toate în conditii de oboseală fizică". Deci într-un sens foarte real, acest sport poate duce la îmbunătăţirea"fitness-ului mental" (Mittelstaedt, 2004).

Iată deci, câteva aspecte care ar putea foarte ușor săscoată din zona de confort o persoană care se întâlneștepentru prima oară cu o astfel de activitate.

1.5 Prezentarea conceptului de zonă de confort

19

Prin termenul de „zonă de confort” înţelegemcomportametul unei persoane într-o situaţie neutră deanxietate și fără implicarea unui risc major (White, 2009).Un model al zonei de confort propus de Mike Brown, se bazeazăpe credinţa conform căreia atunci când o persoană este pusăîntr-o situaţie stresantă, aceasta va reacţiona în consecinţăîncercând să controleze în limita puterilor propriianxietatea produsă de situaţie și să o depașească cu succes(Brown, 2008). Şi alţi autori ai literaturii de specialitatevorbesc în termeni aproape identici despre zona de confort(Luckner, 1997; Eccelstone, 2004; Wolfe, 2005).

Gillian Doody menţionează că persoanele cu experienţăîntr-un domeniu, pot dezvolta metode de coping împotrivastresului mai eficiente decât persoanele fără experienţă înacelași domeniu și astfel vor avea performanţe mai bune și ungrad mai scăzut de stres (Doody, 2012). Din acestmotiv,autorul a preferat pentru participarea la acestexperient, persoane care să nu se fi căţărat niciodată. Maimult decăt atăt, respectivele persoane să declare, prinrăspunsul la câteva întrebări, că activitatea de căţărat estepentru ei una de natură stresantă.

Pătrunzând mai adânc în natura problemei estimariitimpului Siegman demonstrează experimental o puternicăcorelaţie între anxietatea și durata percepţiei timpuluicronologic, datorită prezenţei unor stimuli mult maicomplecși decît cei cu care persoanele sunt obișnuite în modfrecvent (Siegman, 1962). Potrivit studiilor din literaturade specialitate, axietatea poate fi conceptualizată ca fiindo experienţă subiectivă care se petrece în prezent, dar înacelași timp anticipând evenimente posibile din viitor(Krauss, 1967). Studii mai noi definesc de asemeneaanxietatea ca fiind o stare afectivă caracterizată printr-unsentiment de insecuritate (Voni, 2006; Seligman, Walker, &Rosenhan, 2000; Davison, 2008). Dicţionarul explicativ allimbii române definește anxietatea ca fiind o stare deneliniște, de așteptare încordată, însoţită de palpitaţii.Așadar, majoritatea studiilor și surselor consultate convergîn aceeași direcţie în operaţionalizarea termenului deanxietate.

20

Capitolul 2. Metodologia cercetării2.1 Obiectivul cercetăriiMotivaţia de bază de la care a pornit autorul este

neînţelegerea distorsiunilor apărute între timpul fizicobiectiv și cel psihologic, perceput subiectiv, la oameni îndiferite situaţii ale propriei dezvoltări ontogenetice. Cumînsă o analiză exhaustivă a acestor situaţii necesită unvolum de muncă masiv și poate idealist, autorul s-a opritpentru început, asupra unei singure sitaţii fără a aveapretenţia de a fi cea mai importantă. Astfel obiectivulprezentului studiu este de a evidenţia erorile de estimare șiimplicit de interiorizare a timpului obiectiv de către oameniîntr-o activitate complet nouă, în afara zonei de confort șicu un nivel ridicat de distres.

2.2 Ipoteze și variabileEstimarea timpului subiectiv personal ia valori mai

ridicate într-o situaţie complet nouă, stresantă din punct devedere fizic (activitate de căţărat) decât într-o situaţienestresantă (rezolvarea unui puzzle)

Variabile independente. 1. Situaţie complet nouă, stresantă;2. Rezolvarea unui puzzle.

Variabila dependentă: Estimarea timpului subiectiv personal.2.3 Opeaționalizarea variabilelor.Variabile independente. Situaţia complet nouă și

stresantă s-a materializat, iniţial prin self-reportulparticipanţilor cu privire la activitatea de căţărat a unuiperete de 8 metri și ulterior prin participarea efectivă înacţiunea amintită. Cea de-a doua situaţie experimentală,situaţie nestresantă, a presupus rezolvarea unui puzzlemetalic (fără soluţie efectivă) în intervalul petrecut pe cei8 metri de căţărat.

Variabila dependentă. La finalul ambelor situaţiiexperimentale participanţii au fost rugaţi să estimeze, însecunde, timpul petrecut în realizarea sarcinii.

2.4 ParticipanțiLa prezentul studiu au luat parte, în cadrul grupului

experimental, 164 de persoane dintre care, în urmaîntrebărilor eliminatorii, au rămas un număr de 98 de

21

persoane. Subiecţii au fost selectaţi aleatoriu dinproximitatea sălii de căţărat unde s-a desfașuratexperimentul. În funţie de gen, eșantionul a cuprins 58persoane de gen masculin și 40 persoane de gen feminin. Mediade vârsta a eșantionului a fost de 26,97 (SD= 4,40).

2.5 InstrumenteFiecare participant din grupul experimental, după

acordul dat în privinţa participarii, a fost rugat săcompleteze un chestionar cu trei întrebări eliminatorii,astfel încât, cel puţin la nivel declarativ participantul lastudiu să considere situaţia experimentală o experienţă înafara zonei personale de confort. Cele trei întrebări aufost: 1. „V-aţi căţărat vreodată pe un perete vertical maiînalt de 4-5 metri?” dacă răspunsul era „da” atunci subiectulera exclus, iar dacă răspunsul era „nu” se putea trece laurmătoarea întrebare; 2. „Căţăratul vi se pare o activitateriscantă?” dacă răspunsul era „nu” subiectul era exclus, iardacă se răspundea cu „da” se trecea la ultima întrebare; 3.„V-aţi simţi confortabil suspendat într-o coardă la oînălţime de 8 metri?” dacă răspunsul era „da”, subiectul eraexclus, iar dacă se răspundea cu „nu”, subiectul îndeplineatoate condiţiile de participare la experiment. Două alteîntrebări eliminatorii au fost adresate participanţilor dupăce acestia au trecut de prima situaţie experimentală. Primaîntrebare: „Care a fost trăirea de moment pe care aţiresimţit-o în timpul căţăratului?” variantele de răspunsfiind: „a. relaxare; b. calm; c. anxietate/frică”. Dacăoricare dintre variantele „a” sau „b” erau alese, subiectulera exclus din studiu. În urma acestei întrebări au fostexcluși 27 de participanţi. Cea de-a doua întrebare a fost:„Suferiţi de frică de înălţime?”. Variantele de răspuns erau„da” sau „nu”. În cazul alegerii variantei „da” subiectul eraexclus din studiu. Niciun subiect nu a fost exclus în urmaacestei întrebări.

Echipamentul folosit pentru ascensiune a fost unulprofesional, omologat de instituţiile autorizate (UIAA).Ascensiunea s-a facut în manieră manșă, cu pre-asigurare dinpunctul maxim de înălţime până la care putea să ajungăsubiectul. Dificultatea traseului (a celor 8 metri de

22

vertical) a fost una relativ scăzută, astfel încât toţiparticipanţii să ajungă în punctual cel mai înalt, respectivela finalul traseului. Cronometrul cu care s-a măsurat timpulcronologic, obiectiv a fost unul profesional marca „Q&QHS45”.

Puzzle-ul ce urma a fi rezolvat a fost unul dedificultate medie, metalic, care presupunea scoaterea unuiinel metalic dintr-un labirint. Sarcina subiecţilor a fostmanipulată de experimentator astfel încât niciun subiect sănu poată rezolva respectivul puzzle, cu alte cuvinte sarcinaera imposibil de realizat.

2.6 Design ExperimentalAutorul a folosit planul experimental pe grupuri

dependente pe același grup de subiecţi (within subjectsdesign). Toţi participanţii la studiu au trecut prin aceleașidouă situaţii experimentale, respectiv căţăratul unui peretevertical de 8 metri și încerarea de rezolvare a unui puzzlefără soluţie.

2.7 Procedura După completarea fișei de consimţământ informat,

subiectul a fost echipat corespunzător pentru activitatea decăţărat. În momentul în care ambele picioare părăseau solul,iar subiectul era cu toate cele 4 membre pe panoul deescaladă, experimentatorul pornea cronometrul cu care s-amăsurat timpul real, obiectiv. Instructajul pentru aceastăprobă a fost unul foarte simplu și concis. Fiecăruiparticipant i s-a zis „te rog să faci tot posibilul să ajungisus”. Cronometrul a fost oprit în momentul când subiectulatingea ultima priză de pe perete. După atingerea ultimeiprize și oprirea cronometrului, subiectul era coborât pe solunde era imdediat întrebat: „ce interval de timp crezi că aipetrecut până la atingerea ultimei prize din traseu?Încearcă, te rog, să estimezi timpul în secunde”.

După o pauză cuprinsș între 3 și 5 minute, timp în caresubiectului i se administrau ultimele două întrebărieliminatorii (27 de participanţi la studiu au fost excluși înurma acestor întrebări) și era întrebat despre sentimentulavut pe durata căţărării, acesta trece la cea de-a douaprobă, rezolvarea unui puzzle fără soluţie (detaliu

23

necunoscut de către participant). S-a optat pentrumanipularea în acest sens a acestei variabile pentru a seevita varianta unei rezolvări a respectivului puzzle înainteascurgerii timpului pentru sarcină. Fiecare participant abeneficiat, în sarcina de rezolvare a puzzle-ului, de acelașiinterval de timp realizat în căţărarea celor 8 metri dinsarcina precedentă. Nici acest aspect nu a fost devăluitparticipanţilor. Instructajul pentru această probă a fost lafel de scurt si concis: „acum, te rog să rezolvi acestpuzzle. Sarcina ta este să scoţi cele două piese metalice(inelul si triunghiul) din acest labirint. Am să-ţi spun eucând să te oprești”.

Capitolul 3. Rezultate3.1 Analiza statistică descriptivăPentru interpretarea rezultatelor statistice, s-au

folosit programul SPSS 20 și G Power 3.1. Este prezentată încontinuare statistica descriptivă (tabelul 1, tabelul 2,anexa 1) cu privire la fiecare situaţie experimentală înparte. Astfel, în prima situaţie experimentală, ascensiuneaperetelui de 8 metri, a necesitat un timp real în medie de83,17s (SD= 17,2) pe când media estimării a fost de 136,33s(SD=27,61). În a doua situaţie experimentală, încercarea derezolvare a puzzle-ului, s-a înregistrat aceeași medie detimp real (în conformitate cu manipularea situaţieiexperimentale) 83,17s (SD= 17,2) iar media timpului estimat afost de 87,04s (SD= 16,38). Pentru o expunere mai fidelă adiferenţelor dintre mediile celor două situaţiiexperimentale, autorul a reprezentat procentual acestediferenţe. Astfel a reieșit că în prima situaţie, respectivcea cu caţăratul diferenţa procentuală între timpul estimatși cel real este de 65,09% (SD= 16,69), iar în cazul puzzle-ului, respectiva diferenţă este de 5,26% (SD= 6,41). Autorula operat în contiuare cu aceste cifre aplicând teste denormalitate și procedura statistică „t pentru eșantioanepereche”. Prin rezultatul afișat de testul de normalitateKolmogorov-Smirnov (tabelul 3) observăm o distribuţie normalăa rezultatelor celor două situaţii experimentale. Testul t

24

pentru eșantioane pereche relevă următoarele rezultateafișate în tabelul 4.

Tabelul 4.Testul t pentru eșantioane pereche

Paired Differences t df Sig. (2-tailed)

Mean Std.Deviat

ion

Std.ErrorMean

95% ConfidenceInterval of the

Difference

Lower Upper

Pair1

dif_căţărat -dif_puzzle

59,83

16,29 1,64 56,56 63,09 36,3

597 ,000

3.2 Testarea ipotezelor În urma interpretării rezultatelor obţinute se confirmă

ipoteza ceretării. Astfel putem spune că estimarea timpului subiectiv personal într-o situaţie complet nouă, stresantă (activitate de căţărat) (M = 65,09%, SD = 16,69) diferă semnificativ (t = 36,35, df = 97, p bidirecţional < 0,05, cu limitele de încredere cuprinse între 56,56 și 63,09) de estimarea timpului subiectiv personal într-o situaţie nestresantă (rezolvarea unui puzzle) (5,26% SD = 6,41).

25

Cu o diferenţă între mediile celor două situaţii de 59,83 și o abatere standard de 16,29 indicele de mărimea efectului d (Cohen) ia valoarea de 3,67 și întărește existenţa unei diferenţe importante între mediile celor două situaţii.

Capitolul 4. Concluzii și aprecieri finaleMujtaba & Reiss menţionează că în cadrul psihologiei

emoţiilor întâlnim două tipuri de stres, anume eustres (strespozitiv) și distres (stres negativ) (Mujtaba & Reiss, 2013).Seyle asociază eustresul cu comportamentul orientat cătrescop, în vreme ce o altă serie de studii din literatura despecialitate conduc la concluzia că eustresul provoacă emoţiiși comportamente pozitive (apud. Mujtaba & Reiss, 2013). Decealaltă parte distresul poate lua forma unui stres resimţitca fiind neplăcut, datorită cerinţelor percepute, vizavi decare individul manifestă o atitudine negativă (apud. Torán-Monserrat, și alţii, 2013). Așadar, în urma self-report-urilor participanţilor la prezentul studiu, putem catalogasituaţia experimentală a căţăratului unui perete vertical de8 metri ca fiind una producătoare de distres, cel puţin înpercepţia subiecţilor participanţi. În consecinţă, înconformitate cu rezultatele cercetarilor întreprinse deEgalman putem afirma că pericolul și anxietatea create desituaţia experimentală a căţăratului se află în strânsălegătură cu estimarea distorsionată a timpului petrecutefectiv în situaţie (Eagleman, 2008). Doar că în pauza dintresituaţiile experimentale și chiar la finele întreguluiexperiment, majoritatea participanţilor la studiu manifestauemoţii și comportamente pozitive, caracteristice eustresului(apud. Mujtaba & Reiss, 2013). Autorul consideră că acestfenomen a luat naștere în urma confuziei create în percepţiaparticipanţilor. Astfel considerând aprori activitatea decăţărat ca fiind una periculoasă pentru propriul sine, darștiind totuși că participarea la un studiu știinţificpresupune ca prim criteriu siguranţa participanţilor, aceștiaau avut ocazia de a încerca ceea ce considerau periculosîntr-un mod sigur. Chiar dacă teama de moarte nu esteresimţită într-un mod curent, ea constituie o angoasa

26

fundamentală a fiinţei umane, după cum arată și studiile dinliteratura de specialitate și o mare parte din activităţilecurente ale omului sunt motivate de depășirea acestei temeri(Zilboorg, 1943; Hoelter, 1979; Colletta & Lestera, 2012).Autorul consideră că prin experimentul întreprins a fostsurprins acest gen de motivaţie, iar depașirea cu succes, laun nivel subiectiv, a acestei limite într-un cadru desecuritate, a permis, dacă nu confundarea celor două stări destres, cel puţin un amestec al lor cu efecte din ambeledirecţii și anume distorsionarea percepţiei timpuluirespectiv emoţii și comportamente pozitive. Se poateconcluziona astfel că nu doar distresul poate cauzadistorsiuni în perceperea timpului, ci există și influenţedin partea eustresului. Aceasta confuzie poate duce îndirecţia conceptului de flux optimal, al lui Csikszentmihaly,care spune că timpul pare a se opri pentru persoana în cauză,prin întâlnirea nivelului de expectanţă (miză, obiectivepropuse, etc.) cu cel al aptitudinilor iar atenţia persoaneiîn cauză este focusată asupra unei singure activitaţi(Csikszentmihaly, 2008). Cum dificultatea intrinsecă aperetelui ce urma a fi căţărat a fost manipulată deexperimentator astfel încât toţi participanţii să poatătermina proba, există și posibilitatea întâlnirii celor douăniveluri amintite de Csikszentmihaly și astfel subiecţii săse fi aflat într-o zonă de flux optimal oarecum fără voialor.

Prin termenul de „zonă de confort” înţelegemcomportametul unei persoane într-o situaţie neutră deanxietate și fără implicarea unui risc major (White, 2009).Faptul că participanţii au ieșit din zona lor de confort estesubînţeles din self-report-urile personale. Așadar osubtilitate surprinsă de efectuarea acestui studiu este căpercepţia personală vizavi de situaţia în sine și deriscurile aferente ei joacă un rol important în modelareacomportamentelor ulterioare. Expectanţele participanţilor cuprivire la pericolele activitatăţii de căţărat au au avut oinfluenţă mai puternică cel puţin asupra estimării timpuluiperceput, decăt au fost ele în mod real. Indiferent decaracteristicile obiective ale situaţiei în care s-a aflat,

27

modelarea personală a priori a realităţii a avut întâietateîn cazul estimării timpului. Această idee completează șiconfirmă o serie de alte studii care merg în aceeașidirecţie.

Convergent cu informaţiile și ideile din literartura despecialitate cu privire la credinţele anticipatorii(prezentate în capitolul 1.4) Boltz sugerează căstructurarea perceptuală a experienţei timpului este esteputernic influenţată de credinţele a priori ale persoanei(Boltz, 1993). Așadar observăm tendinţa unui bias conformcăruia „timpul trece mai repede în situaţii plăcute, deoareceștim asta dinainte”. Studiul de faţă scoate la iveală faptulcă expectanţe puternice cu privire la o situaţie se pot creanu doar în baza unei experienţe anterioare în respectivasituaţie ci și în baza unor înformaţii mai mult sau mai puţinverificate. Astfel, dacă participanţii la prezentul studiu auconsiderat a priori activitatea de căţărat ca fiindpericuloasă, într-adevăr timpul perceput de ei a fost mailung decât în realitate, fapt ce merge în aceeși direcţie custudiile mai sus menţionate, dar comportamentul lor ulterior(unul pozitiv) și manifestarea dorinţei de repetabilitate aacţiunii în viitor oferă dovezi împotriva comunei teorii a„timpului care trece mai repede în situaţii plăcute” șideschide calea unei noi direcţii de cercetare a legaturiidintre biasul cognivit si percepţia timpului. Tot ca odirecţie viitoare de studiu autorul își propune reluareaexperimentului în aceleași condiţii dar cu o pregătire înprealabil a subiecţilor cu privire la ce înseamnă escalada șiriscurile ei obiective încercând să reducă pe cât posibilpericolele inexistente atribuite de participanţi situaţiei.

4.2 LimitePentru înbunătăţirea viitoarelor studii, propunem

evitarea limitări întălite, care au fost în principal deordin metodoogic. În primul rând remarcăm necesitatea unuiself-report cu privire la starea emoţională aparticipanţilor, imediat după încheierea primei probeexperimentale. Întrebări precum „Cum vi s-a părut situaţia”,sau „Aţi mai încerca odată” ar putea releva informaţii maiexacte cu privire la caracterul subiectiv conferit situaţiei

28

de către fiecare subiect în parte. Mai departe, un controlmai precis al variabilei stres prin aparatură specializată șimasurarea parametrilor fiziologici ar întări de asemeneaconcluziile și rezultatele obţinute.

29

Bibliografie

Allport, D. (1968). Phenomenal Simultaneity and thePerceptual Moment Hypothesis. British Journal of Psychology , 395-406.

Bergson, H. (1992). Eseu asupra datelor imediate ale constiinței. Iași:Institutul European.

Bindra, D., & Waksberg, H. (1956). Methods and Terminology inthe studies of Time Perception. Psychological Bulletin , 155-159.

Block, R. A., & Zakay, D. (2001). Retrospective and prospectivetiming: Memory, attention, and consciousness. Oxford: Oxford UniversityPress.

Boltz, M. G. (1993). Time estimation and expectancies.Memory and Cognition , 853-863.

Brown, M. (2008). Comfort Zone: Model or metaphor? AustralianJournal of Outdoor Education , 3-12.

Buhuși, C. V., & Meck, W. H. (2005). Wath makes us tick?Functional and neural mechanism of interval timing. NatureReviewe Neuroscience , 755-765.

Chopra, D., & Mlodinow, L. (2012). Razboiul viziunilor asupra lumii.Bucuresti: Editura TREI.

Colletta, L.-J., & Lestera, D. (2012). The Fear of Death andthe Fear of Dying. The Journal of Psychology: Interdisciplinary and Applied, 179-181.

30

Csikszentmihaly, M. (2008). Flux: Psihologia Fericirii. București:Humanitas.

Davison, G. C. (2008). Abnormal Psychology. Toronto: VeronicaVisentin.

Dinu, M. (2012). Chronosophia: chipuri ale timpului. București:Spandugino.

Doody, G. (2012). ‘Jump out of your comfort zone and into thelearning zone’: the challenge point framework and itsapplication to medical education. Medical Science , 440-446.

Eagleman, D. (2008). Human time perception and its illusions.Current Opinion in Neurobiology , 131-136.

Eccelstone, K. (2004). Learning in a comfort zone: Culturaland social capital inside an outcome based assessment regime.Assessment in Education: Principles, Policy and Practice , 29-47.

Fraisse, P. (1984). Perception and Estimation of Time .Annual Review of Psychology , 1-36.

Gaonac'h, D., & Larigauderie, P. (2002). Memorie și funcționarecognitivă: Memoria de lucru. București: Polirom.

Gibson, J. J., & Lawrence, J. F. (1975). Events are perceivable buttime is not. The study of time. New-York: Springer-Verlag.

Glickshon, J., & Ron-Avni, R. (1996). The relationshipbetween preference for temporal conception and timeestimation. European Journal of Cognitive Psychologi , 1-15.

Glicksohn, J. (2001). Temporal Cognition and thePhenomenology of Time: A Multiplicative Function for ApparentDuration. Consciousness and Cognition , 1-25.

Grondin, S. (2010). Timing and time perception: A review ofrecent behavioral and neuroscience findings and theoretical

31

directions. Attention, Perception, & Psychophysics , 561-582.

Hall, M. L., & Bodenhamer, B. G. (2013). Manual de utilizare acreierului. București: Vidia.

Hammond, C. (2012). Time Warped: Unlocking the Mysteries of TimePerception. Edinburgh: Canongate Books Ltd.

Harter, M. R. (1967). Excitability Cycles and CorticalScanning: a Review of Two Hypotheses of Central Intermitencyin Perception. Psychological Bulletin , 47-58.

Hoelter, J. W. (1979). Multidimensional treatment of fear ofdeath. Journal of Consulting and Clinical Psychology , 996-999.

James, W. (1890). The principles of psychology. New York: HenryHolt.

Kidd, T. W., & Hazelrings, J. (2009). Rock Climbing. Seattle:Wilderness Education Association.

Krauss, H. H. (1967). Anxiety and temporal perspective.Journal of Clinical Psychology , 340-342.

Luckner, J. L. (1997). Processing the experience: Strategies to enhanceand generalize learning (2nd ed.). Dubuque, IA: Kendall Hunt.

Mallman, C. A., & Nudler, O. (1982). Conceptual Aspects ofthe Introduction of Human Time in Social Systems Modelling.In Time, Quality of Life and Social Development (p. 259). Rio Negro:Fundacion Bariloche.

Matell, M., & Meck, W. (2000). Neuropsychological mechanismsof interval timing behavior. BioEssays , 94-103.

Minkwitz, J., Trenner, M. U., Sander, C., Olbrich, S.,Sheldrick, A. J., Hegerl, U., et al. (2012). Time Perceptionat different EEG-vigilance levels. Behavioral and Brain Functions ,1-8.

32

Mittelstaedt, B. (2004). Indoor Climbing Walls: The Sport ofthe Nineties. The Journal of Physical Education, Recreation & Dance , 26.

Mujtaba, T., & Reiss, M. (2013). Factors that lead topositive or negative stress in secondary school teachers ofmathematics and science. Oxford Review of Education , 627–648.

Nagarjuna. (2006). Tratat despre calea de mijloc. București: Herald.

Penrose, R. (2006). Mintea noastră... cea de toate zilele. București:Editura tehnică.

Radulescu-Motru, C. (2008). Timp si Destin. Bucuresti: Semne.

Ruan, G. X., Allen, C. G., Yamazaki, S., & McMahon, D. G.(2008). An autonomous circadian clock in the inner mouseretina regulated by dopamine and GABA. PLoS Biol , 2249–2265.

Sacklett, A. M., Meyvis, T., Nelson, L. D., Converse, B. A.,& Sacklett, A. L. (2009). You're Having Fun When Time Flies:The Hedonic Consequences Of Subjective Time Progression.Psychological Science , 111-117.

Seligman, M., Walker, E., & Rosenhan, D. (2000). Abnormalpsychology (4th ed.). New York: W.W. Norton & Company.

Siegman, A. W. (1962). Anxiety, impulse control,intelligence, and the estimation of time. Journal of ClinicalPsychology , 103-105.

Soshi, T., Kuriyama, K., Aritake, S., Enomoto, M., Hida, A.,Tamura, M., et al. (2010). Sleep Deprivation InfluencesDiurnal Variation of Human Time Perception with PrefrontalActivity Change: A Functional Near-Infrared SpectroscopyStudy. PLoS ONE .

Stroud, J. M. (1955). The Fine Structure of PsychologicalTime. Annals of the New York Academy of Science , 138.

33

Sucala, M., Ştefan, S., Szentagotay-Tatar, A., & David, D.(2010). Time flies when you expect to have fun. Anexperimental investigation of the relationship betweenexpectancies and the perception of time progression. Cognitive,Brain, Behavior , 231-241.

Summerfield, C., & Egner, T. (2009). Expectation (andattention) in visual cognition. Trands in cognitive science , 403-409.

Taatgen, N., Anderson, J., Dickison, D., & van Rijn, H.(2005). Time Interval Estimation: Internal Clock orAttentional Mechanism? CogSci05 - The 27th Annual Conference of theCognitive Science Society. Mahwah, NJ.

Vohs, K. D., & Schmeichel, B. J. (2003). Self regulation andthe extenden now: Controlling the self alters the subjectiveexperience of time. Journal of Personality and Social Psychology , 217-230.

Voni, C. (2006, ianuarie). Tulburările anxioase. RevistaSomatoterapia .

Wallace, M., & Rabin, A. I. (1960). Temporal Experience.Psychological Bulletin , 213-235.

Wearden, J. H. (2005). The wrong tree: Time perception and timeexperience in the elderly. Oxford: Oxford University Press.

Wheaton, B. (2004). Understanding Lifestyle Sport: Consumption, Identity,and Difference. London: Routledge.

White, A. A. (2009). From Comfort Zone to Performance Management.Winchester: White & MacLean Publishing.

Wittmann, M., & van Wassenhove, V. (2009). The experience oftime: neural mechanism and the interplay of emotion,

34

cognition and embodiment. Philosophical Transaction of The Royal SocietyB: Biological Science , 1809-1813.

Wolfe, B. &. (2005). Challenging assumptions: Examiningfundamental beliefs that shape challenge course programmingand research. Journal of Experiential Education , 25-43.

Zilboorg, G. (1943). Fear of death. The Psychoanalytic Quarterly ,465-475.

Anexe

Tabelul 1.Statistică descriptivă cățărat

Statistic

Std. Error

Căţărat_real

Mean 83,17 1,738

95% Confidence Intervalfor Mean

LowerBound 79,72

UpperBound 86,62

5% Trimmed Mean 83,04Median 85,00

Variance 296,001

Std. Deviation 17,205

Minimum 50Maximum 119Range 69

35

Interquartile Range 28Skewness ,055 ,244Kurtosis -,846 ,483

Căţărat_estimat

Mean 136,33 2,790

95% Confidence Intervalfor Mean

LowerBound

130,79

UpperBound

141,86

5% Trimmed Mean 135,58

Median 135,00

Variance 762,655

Std. Deviation 27,616

Minimum 90Maximum 205Range 115Interquartile Range 40Skewness ,499 ,244Kurtosis -,557 ,483

Tabelul 2.Statistică descriptivă puzzle

Statistic

Std.Error

puzzle_rea Mean 83,17 1,738

36

l

95% Confidence Intervalfor Mean

LowerBound 79,72

UpperBound 86,62

5% Trimmed Mean 83,04Median 85,00

Variance 296,001

Std. Deviation 17,205

Minimum 50Maximum 119Range 69Interquartile Range 28Skewness ,055 ,244Kurtosis -,846 ,483

puzzle_estimat

Mean 87,04 1,655

95% Confidence Intervalfor Mean

LowerBound 83,76

UpperBound 90,33

5% Trimmed Mean 86,82Median 90,00

Variance 268,473

Std. Deviation 16,385

Minimum 60Maximum 125Range 65Interquartile Range 25Skewness ,088 ,244Kurtosis -,862 ,483

37

Tabelul 3.Test de normalitate Kolmogorov-Smirnov

Kolmogorov-Smirnova

Statistic df Sig.

Diferenţă_căţătar ,070 98 ,200*

Diferenţă_puzzle ,048 98 ,200*

38