Civ I T3 2013

CURTEA DE APELCURTEA DE APEL TIMIŞOARATIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE DECIZII RELEVANTE SECŢIA I CIVILĂ SECŢIA I CIVILĂ

Trimestrul al III-lea 2013 Trimestrul al III-lea 2013

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător Gheorghe OBERJudecător Gheorghe OBERŞŞTERESCU TERESCU Judecător Claudia ROHNEAN Judecător Claudia ROHNEAN

Judecător Florin ŞUIU Judecător Florin ŞUIU

Grefier-documentarist Floare NYIREDIGrefier-documentarist Floare NYIREDI

Pagina 1 din 41

Pagina 2 din 41

CuprinsCuprins

§. DREPT CIVIL§. DREPT CIVIL...................................................................................................3

1. Construcţie neautorizată. Obligaţie de demolare. Cerere adresată

instanţei. Prescripţie.................................................................................................................3

2. Despăgubiri solicitate în baza Legii nr. 221/2009. Incidenţa Deciziei nr.

6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie..........................................................................7

3. Expropriere. Criteriile de stabilire a despăgubirii..........................................10

4. Încheiere de carte funciară. Obligaţiile registratorului de carte funciară...11

5. Încheiere de carte funciară. Obligaţiile registratorului de carte funciară...13

6. Revendicare mobiliară. Bunuri din metale preţioase. Inadmisibilitatea

acţiunii de drept comun.........................................................................................................15

7. Revocare donaţie. Intinderea obligaţiei de restituire....................................17

8. Servitute de scurgere a apelor. Concesionar. Calitate procesuală activă 21

§. DREPT PROCESUAL CIVIL§. DREPT PROCESUAL CIVIL........................................................................24

9. Cererea de reexaminare. Efectele respingerii ei. Inadmisibilitatea invocării

aceloraşi critici pe calea recursului......................................................................................24

10. Citare. Indicarea greşită a adresei. Efecte.....................................................26

11. Excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia puterii de lucru judecat.

Delimitare 27

12. Procuror. Legitimare procesuală activă pentru sesizarea instanţei civile cu

acţiuni având ca obiect desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris falsificat.............29

13. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 8 C. pr. civ. Condiţii.......32

§. DREPTUL FAMILIEI§. DREPTUL FAMILIEI......................................................................................33

14. Admisibilitate acţiune partaj bunuri comune în prezenţa unei tranzacţii cu

acelaşi obiect..........................................................................................................................33

Pagina 3 din 41

§. DREPT CIVIL§. DREPT CIVIL

1. Construcţie neautorizată. Obligaţie de demolare. Cerere adresată instanţei. Prescripţie

- Legea nr. 50/1991: art. 28, art. 32- Decret-lege nr. 167/1958: art. 1, art. 3

Cererea de demolare a construcţiei neautorizate întemeiată pe dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 51/1991 se formulează în termenul general de prescripţie, termen ce curge de la data la care măsurile din procesul-verbal de contravenţie au devenit definitive.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1122/R din 19 septembrie 2013, F.Ş.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 4026/325/2011 la data de 21.02.2011, reclamantul Municipiul Timişoara reprezentat prin Primarul Municipiului Timişoara a chemat în judecata pârâtul D.T. şi a solicitat obligarea acestuia la aducerea la starea iniţială a imobilului din Timişoara, […], iar în caz contrar sa fie autorizat reclamantul sa efectueze aceste lucrări pe cheltuiala paratului.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, prin procesul-verbal de contravenţie nr. 4122/28.09.2007 încheiat de către Inspectoratul de Stat în Construcţii - Inspectoratul Judeţean în Construcţii Timiş s-a constatat ca pârâtul a realizat lucrări de modernizări şi amenajări mansardare fără forme legale de autorizare şi execuţie în luna aprilie/octombrie 2007. Pe lângă amenda de 1.000 de lei, s-a dispus intrarea în legalitate a proprietarului pentru toate lucrările de amenajare la nivelul et. IV (ap. 21) şi a podului prin obţinerea autorizaţiei de construire cu respectarea prevederilor legale date de Legea nr. 50/1991 şi avizele necesare, cu termen de intrare în legalitate până la data de 15.02.2008; că, prin procesul-verbal de constatare la faţa locului cu nr. SJ2010-19860/08.02.2011 s-a constatat ca pârâtul nu s-a conformat dispoziţiilor din procesul-verbal de contravenţie, în continuare prevederile Legii nr. 50/1991.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 27, art. 28 şi art. 32 din Legea nr. 50/1991.

Prin sentinţa civilă nr. 24000/29.11.2012 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocata din oficiu şi, în consecinţă, a fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamant.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria, a constatat că pârâtul a fost sancţionat contravenţional prin procesul-verbal de contravenţie nr. 4122 încheiat la data de 28.09.2007, reţinându-se în sarcina sa că la blocul de locuinţe în regim S+P+4E situat în Timişoara, […] şi la nivelul podului existent, în calitate de proprietar al ap. 21 a

Pagina 4 din 41

realizat lucrări de modernizare şi amenajări/mansardare fără forme legale de autorizare, în lunile aprilie/octombrie 2007. Prin acelaşi proces-verbal s-a dispus intrarea în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire, cu respectarea prevederilor legale date de Legea nr. 50/1991, până la data de 15.02.2008.

S-a reţinut că, la data de 08.02.2011, pârâtul nu s-a conformat masurilor dispuse. Potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991, în cazul în care persoanele sancţionate contravenţional nu s-au conformat în termen dispoziţiilor din procesul-verbal de contravenţie, primăriile vor sesiza instanţa judecătorească pentru a dispune desfiinţarea construcţiilor, când acestea au fost realizate fără autorizaţie.

Prima instanţă a reţinut că actul normativ menţionat nu cuprinde o normă specială referitoare la prescripţia dreptului de a cere în justiţie aducerea la îndeplinire a masurilor de desfiinţare a lucrărilor realizate ilegal. Având în vedere că acţiunea de obligare a unei persoane la desfiinţarea construcţiilor nu poate fi calificată ca o acţiune prin care se tinde la apărarea unui drept personal nepatrimonial, în speţă devin aplicabile dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor având un obiect patrimonial fiind de 3 ani şi se naşte în momentul în care masurile din procesul-verbal de contravenţie au devenit definitive (în speţă dedusa judecaţii de la data expirării termenului limita stabilit, procesul-verbal de contravenţie nefiind contestat).

Instanţa de fond a înlăturat ca nefondate susţinerile reclamantului potrivit cu care, în lipsa obţinerii autorizaţiei de construire lucrările nu se considera finalizate, iar raportat la decizia nr. 7/2000 data de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, termenul de prescripţie nu a început să curgă. Prescripţia specială de 2 ani menţionată nu este incidentă în acţiunea de demolare a construcţiilor realizate nelegal, ci se circumscrie analizei legalităţii sau nelegalităţii procesului verbal de contravenţie pe calea specială a plângerii contravenţionale. Pe cale de consecinţă, pentru ipoteza în care reclamanta apreciază ca este în termenul special de prescripţie de 2 ani, aceasta este în drept sa încheie un alt proces-verbal de contravenţie pe seama pârâtului pentru săvârşirea faptelor menţionate în procesul-verbal de contravenţie nr. 4 încheiat la data de 28.09.2007.

S-a precizat că în speţă, cauza acţiunii reclamantei o constituie procesul-verbal de contravenţie nr. 4122 încheiat la data de 28.09.2007 care constituie titlu executoriu în conformitate cu prevederile art. 37 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar obiectul pricinii îl constituie obligaţia de desfiinţare a construcţiilor ilegal executate al căror termen limita de desfiinţare a fost data de 15.02.2008.

S-a reţinut că dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut la data de 15.02.2008 şi s-a împlinit la data de 15.02.2011, iar sesizarea instanţei cu prezenta acţiune a avut loc la data de 21.02.2011, cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că prima instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocata din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a respins ca prescrisa acţiunea formulata de reclamanta.

Contra acestei sentinţe, în termen legal, a declanşat calea de atac a apelului reclamantul.

Pagina 5 din 41

În susţinerea căii de atac, apelantul a reproşat judecătoriei că a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, interpretând eronat dispoziţiile legale aplicabile în speţă şi neţinând cont de probatoriul administrat şi de situaţia faptică existentă.

Reclamantul-apelant a învederat faptul că acţiunea introdusă de această instituţie a fost promovată ca urmare a înaintării referatului nr. SC2011-1924/07.02.2011 al Instituţiei Arhitectului Şef din cadrul Municipiului Timişoara, în urma constatării pe teren a situaţiei faptice existente.

Faţă de prescripţia reţinută de către instanţa de fond, apelantul a arătat că nu este împlinit termenul de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul de a promova prezenta acţiune deoarece în speţă este vorba de o faptă constatată de către Inspectoratul de Stat în Construcţii în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) ce prevăd următoarele: „Controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii se exercita de Inspectoratul de Stat în Construcţii, pe întregul teritoriu al tarii şi de inspectoratele teritoriale ale acestuia care dispun măsurile şi sancţiunile prevăzute de prezenta lege”.

S-a reţinut că potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol: „Inspectoratul de Stat în Construcţii şi inspectoratele teritoriale încunoştinţează autoritatea administraţiei publice pe teritoriul căreia s-a efectuat controlul asupra constatărilor şi măsurilor dispuse. În această situaţie organele de control ale consiliilor judeţene sau locale, după caz, au obligaţia sa urmărească modul de conformare privind cele dispuse de Inspectoratul de Stat în Construcţii”.

Raportat la dispoziţiile de mai sus s-a solicitat instanţei să aprecieze că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la momentul încheierii procesului-verbal de constatare la faţa locului încheiat de către inspectorii de specialitate din cadrul Instituţiei Arhitectului Şef la data de 08.02.2011, acesta fiind actul ce stă la baza promovării acţiunii de faţă, atâta timp cât legiuitorul instituie în sarcina autorităţii publice locale obligaţia de a urmări modul de conformare cu privire la cele dispuse de către Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Prin decizia civilă nr. 132/A/22.02.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost respins apelul declarat de reclamant, reţinându-se că termenul general de prescripţie în interiorul căruia petiţionarul avea a recurge la concursul justiţiei pentru a obţine condamnarea jurisdicţională a intimatului la a readuce imobilul în stare iniţială începea să curgă de la data stabilită chiar de petiţionari pentru intrarea în legalitate a pârâtului - 15.02.2008, iar nu de la data constatărilor efectuate de către inspectorii de specialitate, la data de 8.02.2011.

Împotriva deciziei, reclamantul Municipiul Timişoara, prin Primar a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 24000/29 noiembrie 2012, în sensul admiterii acţiunii civile formulate de reclamant.

În motivare, reclamantul-recurent a criticat decizia civilă ca nelegală întrucât nu a ţinut cont de dispoziţiile legale în materie şi de starea de fapt reală, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, invocând incidenţa prevederilor art. 304 punctele 7 şi 9 C. pr. civ.

Recurentul a arătat că în mod eronat prima instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât acţiunea introdusă a fost

Pagina 6 din 41

promovată ca urmare a înaintării referatului nr. S/07.02.2011 al Instituţiei Arhitectului Şef din cadrul Municipiului Timişoara, în urma constatării pe teren a situaţiei faptice existente, de către organul constatator de specialitate din cadrul instituţiei reclamante.

S-a învederat că nu este împlinit termenul de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul de a promova prezenta acţiune, deoarece în speţă este vorba de o faptă constatată de către Inspectoratul de Stat în Construcţii în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 şi s-a făcut trimitere la alin. (3) al aceluiaşi articol.

S-a solicitat, raportat la dispoziţiile de mai sus, a se aprecia că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la momentul încheierii procesului - verbal de constatare la faţa locului de către inspectorii de specialitate din cadrul Instituţiei Arhitectului Şef, la data de 08.02.2011 cu nr. S, acesta fiind actul ce stă la baza promovării acţiunii de faţă, atâta timp cât legiuitorul instituie în sarcina autorităţii publice locale obligaţia de a urmării modul de conformare cu privire la cele dispuse de către Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Reclamantul-recurent a arătat că lucrările pentru care a fost sancţionat pârâtul au fost executate fără autorizaţie de construire în cursul anului 2007 şi, potrivit legii, asemenea lucrări nu se consideră finalizate, astfel că termenul de prescripţie pentru constatarea şi sancţionarea faptei care, aşa cum a reţinut instanţa supremă, curge de la momentul finalizării lucrării, şi nu s-a împlinit, ba mai mult, nici nu a început sa curgă.

În acelaşi sens a fost invocată Decizia nr. 7/2000 a Curţii Supreme de Justiţie.

Reclamantul-recurent a subliniat că prin Legea nr. 453/2001 de modificare si completare a Legii nr. 50/1991 la art. 32, tocmai pentru a nu mai exista posibilităţi de interpretare, se precizează că „lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţia de construire si dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor [...]. Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum si cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate. În această situaţie se aplică în continuare sancţiunile prevăzute prin prezenta lege".

Or, întrucât lucrările pentru care a fost sancţionat pârâtul au fost executate fără autorizaţie de construire în cursul anului 2007, asemenea lucrări nu se consideră finalizate, astfel că termenul de prescripţie pentru constatarea şi sancţionarea faptei nu s-a împlinit şi, de altfel, nici nu a început să curgă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ.Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamant,

raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept invocat şi actele depuse în susţinere, Curtea a constatat că este nefondat, pentru următoarele considerente:

În raport de soluţia pronunţată de instanţe, fiind reţinută excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, şi văzând că în calea de atac a recursului nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de legalitate, nu de temeinicie, instanţa are a verifica în ce măsură dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 (în vigoare la data săvârşirii contravenţiei) sunt incidente şi dacă acestea au fost corect interpretate şi aplicate speţei dedusă judecăţii, raportat şi la dispoziţiile art. 32 din Legea

Pagina 7 din 41

nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991, coroborate cu decizia nr. 7/2000 a Curţii Supreme de Justiţie.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că obiectul concret dedus judecăţii, în cauza de faţă, îl constituie cererea reclamantului Primarul Municipiului Timişoara de obligare a pârâtului D.T., la aducerea la starea iniţială a imobilului din strada A., pentru care, anterior, prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. 4/28.09.2007 încheiat de către Inspectoratul de Stat în Construcţii - Inspectoratul Judeţean în Construcţii Timiş s-a constatat ca intimatul D.T. a executat în perioada aprilie - octombrie 2007 la imobilul situat în Timişoara, strada A. şi la nivelul podului existent mai multe lucrări de modernizare şi amenajare a mansardei fără forme legale de autorizare şi execuţie cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Pe seama pârâtului a fost încheiat procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 4/28.09.2007, iar pentru fapta sa agentul constatator abilitat a stabilit o amendă contravenţională în valoare de 1.000 de lei, conform art. 26 lit. a) din Legea nr. 50/1991, actualizată. Prin acelaşi proces-verbal de constatare i s-a pus în vedere contravenientului să intre în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire cu toate avizele necesare până la data de 15.02.2008.

Din această perspectivă, Curtea reţine ca nefondate susţinerile reclamantului privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 437/2001 de modificare şi completare a Legii nr. 50/1991 coroborate cu Decizia nr. 7/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, în raport de care a apreciat că termenul de prescripţie pentru constatarea şi sancţionarea faptei (de 2 ani), curge de la momentul finalizării construcţiei, neîmplinit în cauză. Aceasta, deoarece, cum rezultă fără dubiu din reglementarea invocată, textul de lege are în vedere „dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute de art. 23 din Legea nr. 50/1991…” şi în cauza de faţă, cum corect au reţinut şi instanţele fondului şi a subliniat constant şi reclamantul, procesul verbal de constatare a contravenţiei nr. 4 a fost încheiat de Inspectoratul de Stat în construcţii la data de 28.09.2007, punându-i-se în vedere pârâtului să intre în legalitate prin altă autorizaţie de construire până la data de 15.02.2008.

Prin urmare, în cauza de faţă nu se discută despre termenul legal de constatare şi sancţionare contravenţională ci despre termenul general de prescripţie în interiorul căruia reclamantul, (ca autoritate legală), constatând că până la termenul stabilit în sarcina pârâtului, (15.02.2008), pentru intrarea în legalitate, acesta nu s-a conformat, să obţină în instanţă condamnarea jurisdicţională a pârâtului D.T. pentru readucerea imobilului la starea iniţială.

Or, este evident că, stabilit fiind deja prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr. 4/28.09.2007, un termen pentru intrare în legalitate, respectiv data de 15.02.2008, termenul general de prescripţie curge de la această dată, stabilită ca dată limită pentru readucerea imobilului la starea iniţială, şi nu de la o alta, ulterioară, în urma unor noi constatări ale inspectorilor deplasaţi în teren.

Astfel fiind, Curtea a reţinut că decizia civilă recurată este legală, şi a respins recursul reclamantului.

Pagina 8 din 41

2. Despăgubiri solicitate în baza Legii nr. 221/2009. Incidenţa Deciziei nr. 6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

- Legea nr. 221/2009: art. 5- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 6/2013 (RIL)

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1117 din 18 septembrie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2017/19.06.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 7634/108/2010 a fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamantul K.Z. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.

În consecinţă, instanţa a constatat caracterul politic al măsurilor administrative abuzive luate faţă de reclamant şi părinţii acestuia; a obligat pârâtul să plătească reclamantului 376.850 lei contravaloarea imobilelor confiscate şi 72.354 lei contravaloarea bunurilor mobile confiscate conform rapoartelor de expertiză efectuate în cauză; a respins petitul privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin cererea din 12.11.2010, reclamantul K.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a solicitat constatarea caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus împreună cu părinţii săi, respectiv deportarea, strămutarea cu domiciliu obligatoriu, constatarea confiscării de la bunicii săi materni a unui imobil situat în localitatea S., constând din casă cu teren, înscris în CF nr. 2, precum şi două conace, iar în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri în sumă de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit şi la plata unor despăgubiri în sumă de 500.000 euro reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate de autorităţile regimul comunist.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, precum şi art. 2 alin. (1) lit. e), art. 3 lit. b), c) şi d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, cu modificările ulterioare.

La termenul de judecată din 26.09.2012, reclamantul a depus la dosar precizare de acţiune prin care a solicitat, adiţional capătului principal de cerere, acordarea şi a unor despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor care i-au fost confiscate ca efect al măsurilor administrative dispuse împotriva sa.

Astfel, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b.) din Legea nr. 221/2009, a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul material suferit prin

Pagina 9 din 41

confiscarea şi exproprierea de la bunicul său matern P.A. a unor bunuri imobile şi mobile pe care le-a enumerat.

A susţinut că toate aceste bunuri mobile şi imobile au fost confiscate şi expropriate în baza Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare, nu au fost niciodată restituite reclamantului şi nici nu i-au fost acordate despăgubiri în echivalent.

În acelaşi sens a menţionat şi faptul că deşi în data de 21.01.2002 Primăria comunei A. a emis Dispoziţia nr. 3 prin care i se oferea acestuia suma de 140.000 lei cu titlu de echivalent al imobilului solicitat, nici până la momentul de faţă nu a intrat în posesia acestei sume, motiv pentru care se consideră îndreptăţit a solicita contravaloarea bunului imobil.

Analizând acţiunea prin prisma motivelor de fapt invocate şi a prevederilor legale incidente în cauză, tribunalul a constatat că acţiunea este fondată. Astfel, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive dispuse împotriva reclamantului, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 4 alin. (2) şi art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar potrivit art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.

În raport de aceste prevederi legale şi faţă de probele administrate în cauză, tribunalul a apreciat că deportarea şi strămutarea reclamantului şi a antecesorilor săi constituie o măsură administrativă cu caracter politic în accepţiunea Legii nr. 221/2009, motiv pentru care acest capăt de cerere a fost admis.

Cu privire la precizarea de acţiune vizând acordarea unor despăgubiri materiale cu titlu de echivalent al bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative, prima instanţă a constatat că pretenţiile reclamantului au fost dovedite atât prin procesul-verbal de predare şi luare în primire încheiat la data de 12.02.1949 şi depus în probaţiune la dosar, cât şi prin expertiza de specialitate efectuată în cauză, motiv pentru care a admis şi acest capăt de cerere şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 376.580 lei, reprezentând contravaloarea imobilelor confiscate şi a sumei de 72.534 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate conform rapoartelor de expertiză efectuate în cauză.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 1358/20 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului Constanţa şi astfel s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinţei au declarat recursuri pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Pagina 10 din 41

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a solicitat modificarea ei în parte, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare a invocat că obligarea sa la plata de despăgubiri, este nelegală faţă de Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A invocat că reclamantul nu a făcut dovada confiscării bunurilor pentru motive politice; că raportul de expertiză a fost nelegal întocmit, din conţinutul acestuia nerezultând modul de stabilire a valorii bunurilor (preţurile acestora fiind indicate de reclamant), valoarea fiind exagerată; că bunurile nu mai există în materialitatea lor; că nu s-a ţinut seama de obiecţiunile pe care le-a formulat.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. pr. civ.Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a solicitat modificarea în parte

a sentinţei, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata contravalorii bunurilor mobile confiscate.

În motivare a invocat că această obligaţie stabilită în sarcina pârâtului este nelegală faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 şi de cele statuate prin Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041 C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

În primul rând, respingerea capătului de cerere în despăgubiri pentru prejudiciul moral nu a fost criticată, astfel că instanţa de recurs nu are a examina sentinţa sub acest aspect.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului material suferit prin măsura confiscării, instanţa a constatat că prin Decizia nr. 6/2013 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 245/29.04.2013 şi obligatorie pentru instanţe conform art. 3307 alin. (4) C. pr. civ. s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 – temei al cererii reclamantului – pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.

Din examinarea considerentelor deciziei menţionate rezultă că, în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pot fi solicitate despăgubiri pentru terenuri şi construcţii, precum şi pentru utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin natură şi destinaţie), nu şi pentru alte categorii de bunuri.

Pe de altă parte, din conţinutul aceloraşi considerente şi al expunerii de motive a Legii nr. 221/2009 (expunere avută în vedere şi la pronunţarea sus-menţionatei decizii) rezultă că este necesar ca, pentru bunurile solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. b), persoana îndreptăţită să fi formulat notificare în baza legilor speciale, notificare ce să nu fi fost soluţionată.

Astfel, referitor la repararea prejudiciului material, expunerea de motive a legii are în vedere dificultăţile legate de punere în aplicare a Legii nr.10/2001, dificultăţi ce au determinat ca persoane în vârstă persecutate de regimul totalitar să nu obţină până la data elaborării proiectului de lege vreo despăgubire concretă.

Pagina 11 din 41

Pe de altă parte, art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 prevede că acordarea de despăgubiri în condiţiile alin. (1) lit. b) atrage de drept încetarea procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Or, atât acordarea de despăgubiri în baza legilor speciale, cât şi încetarea de drept a procedurilor derulate în baza acestor legi presupun legala investire a deţinătorului (în sensul Legii nr. 10/2001 ori al Legii nr. 247/2005) cu notificarea cerută de lege.

În cauză, reclamantul nu a invocat şi nici nu a făcut dovada că ar fi solicitat în cadrul procedurilor speciale menţionate măsuri reparatorii pentru bunurile mobile, astfel, că, faţă de cele statuate prin sus-menţionata decizie, nu pot fi acordate în prezenta cauză despăgubiri pentru bunurile mobile, criticile recurenţilor vizând acest aspect fiind întemeiate.

Sunt nefondate ca temeiuri de modificare a sentinţei criticile pârâtului vizând evaluarea imobilelor, câtă vreme reclamantul a făcut dovada confiscării acestora de la antecesorul său, iar expertul a răspuns obiecţiunilor pârâtului vizând raportul de expertiză, fără ca ulterior pârâtul să mai formuleze alte obiecţiuni în condiţiile art. 212 alin. (2) C. pr. civ.

Mai mult, s-a constatat că criticile din recurs vizând evaluarea imobilelor reprezintă o reluare a obiecţiunilor formulate de pârât la raportul de expertiză întocmit în primă instanţă, obiecţiuni la care expertul a răspuns, conform celor mai sus arătate.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanţa a admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinţei civile nr. 2017/19.06.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.7634/108/2010, a modificat în parte sentinţa recurată şi, în consecinţă, a respins cererea de obligare a pârâtului la plata contravalorii bunurilor mobile confiscate formulată de reclamant şi a menţinut în rest sentinţa.

3. Expropriere. Criteriile de stabilire a despăgubirii

- Legea nr. 33/1994: art. 26 alin. (1) (2)

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”, iar conform aliniatului (2) al aceluiaşi articol „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.

Aşadar, textul legal de mai sus instituie, în sarcina experţilor şi a instanţei obligaţia legală de stabilire a cuantumului despăgubirilor pe baza metodei comparaţiei directe, care să aibă în vedere terenuri înstrăinate, cu caracteristici similare, astfel că folosirea altor criterii este nelegală.

Pagina 12 din 41

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1025 din 11 septembrie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 1025 din 11 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a admis recursurile declarate de reclamanta M.E. şi Statul Român reprezentat de M.T.I. prin CNADNR împotriva Sentinţei civile nr. 1257 din 25 martie 2013 a Tribunalului Arad, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a avut în vedere considerentele de mai jos.

Potrivit art. 1 din Legea nr.33/1994 „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire (…)”, iar conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 „în termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute la alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligaţia prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri”.

De asemenea, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabileşte că „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”, iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.”

Din cuprinsul actelor normative mai sus menţionate [în concordanţă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO], reiese că ele consacră caracterul just (drept) al despăgubirii, pentru imobilele expropriate, şi precizează explicit că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, stabilind obligaţia legală atât în sarcina instanţei, cât şi în sarcina experţilor de a ţine seama de preţul cu care se vând, de regulă, imobilele similare (de acelaşi fel, adică cu aceleaşi caracteristici) în zona respectivă.

Or, în speţă, prima instanţă nu s-a conformat dispoziţiilor legale mai sus menţionate, în sensul că nu a stabilit despăgubirea pe baza raportului de expertiză cerut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care să aibă în vedere valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat, precum şi preţul cu care se vând imobile similare, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ci a avut în vedere adresa BNP D., cu caracter general, în baza căreia instanţa a făcut un simplu calcul matematic.

În acest sens, este de menţionat că însuşi expertul B.M., care a semnat cu observaţii raportul de expertiză, a arătat, prin scriptul de la filele 209-213 din dosarul de fond, că rezultatele obţinute prin raportul de expertiză sunt eronate.

Or, observaţiile aduse raportului de expertiză de către acest expert nu au fost luate în considerare de către prima instanţă, care atât ea, cât şi experţii erau obligaţi, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prin utilizarea metodei comparaţiilor directe, să utilizeze comparabile cu adevărat similare, respectiv terenuri cu aceleaşi caracteristici.

Faţă de cele de mai sus şi având în vedere că este necesară administrarea unei probe noi, respectiv a unui supliment la raportul de expertiză prin care să se stabilească despăgubirea în raport de preţul cu care se vând imobilele similare la data întocmirii raportului de expertiză şi de prejudiciul cauzat proprietarului, în baza art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 312 alin. (3) şi (61) C. pr. civ., a admis recursurile, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad.

Pagina 13 din 41

4. Încheiere de carte funciară. Obligaţiile registratorului de carte funciară

- Legea nr. 7/1996: art. 20 alin. (1), art. 48

Investit cu o cerere de înscriere în carte funciară, registratorul de carte funciară verifică aspectele de legalitate formală a titlului a cărui înscriere se cere şi pe cele legate de existenţa unor eventuale impedimente legale la întabulare şi nu temeinicia actelor juridice ori a faptelor a căror înscriere se cere.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 985 din 10 septembrie 2013, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 253/A/4.04.2013 a fost respins apelul declarat de reclamantul M.I. împotriva sentinţei civile nr. 1477/9.11.2012 pronunţată de Judecătoria Sânnicolau-Mare.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin încheierea de carte funciară contestată s-a înscris dreptul de proprietate pe seama numitului N.L. ca urmare a finalizării operaţiunilor de constituire a dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991, şi, mai apoi, pe seama intimaţilor R.G. şi V. cu titlu de cumpărare. În atare situaţie, petentul-apelant nu legitimează calitatea şi nici interesul de a uza de procedura necontencioasă a plângerii de carte funciară, întemeiată pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996 (incidentă în cauză, potrivit principiului „tempus regit actum” reluat de art. 80 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului cod civil), cale de atac ce vizează strict respectarea, la efectuarea înscrierii, a exigenţelor art. 48 din Legea nr. 7/1996.

Pe de altă parte, dacă se consideră lezat de înscrierea dreptului de proprietate pe seama intimaţilor, petentul are a uza de alte căi procedurale în situaţia în care se verifică cele afirmate în cuprinsul plângerii - că proprietăţile intimaţilor s-ar suprapune în fapt. Calea aleasă - aceea a plângerii contra încheierii de intabulare a dreptului de proprietate în favoarea intimaţilor nu are aptitudinea de a-i procura vreun folos practic şi de a-i aduce finalitatea urmărită, raportat la particularităţile acestei proceduri, în cadrul căreia atât registratorul de carte funciară, cât şi instanţele, în etapa judiciară, sunt chemaţi să verifice formal cerinţele de legalitate ale actelor ce au stat la baza înscrierilor contestate, fără a cerceta alte înscrisuri decât cele avute în vedere de registratorul de carte funciară la momentul înscrierii (plângerea fiind ea însăşi o cale de atac împotriva încheierii de carte funciară) şi fără a putea analiza temeinicia actelor juridice sau a faptelor ce au stat la baza înscrierii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamantul M.I., considerând-o a fi neîntemeiată şi nelegală.

În motivare a invocat faptul că greşit s-a considerat de către Tribunalul Timiş că nu are interes – şi deci calitate procesuală activă – câtă vreme, prin încheierea atacată s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al fam. R. pe un teren care se suprapune peste terenul său,

Pagina 14 din 41

astfel cum rezultă din contraexpertiza efectuată în dosarul nr. 455/295/2010*, depusă ca probă în dosar.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 306 alin. (2) C. pr. civ., sub toate temeiurile de nulitate şi pe baza tuturor probelor de la dosar, s-a constatat că recursul declarat în cauză este nefondat.

Rezultă astfel – contrar a ceea ce reclamantul M.I. susţine în recursul său – că plângerea sa îndreptată împotriva Încheierii de CF prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al numiţilor R.G. şi R.V. (dobândit prin cumpărare de la numitul N.L.), în mod justificat nu putea fi admisă.

Nemulţumirea sa este legată de faptul că o parte din proprietatea imobiliară a pârâţilor R. – respectiv parcelele 43 şi 44 – se suprapune peste parcela sa, situaţia nefiind conformă nici cu titlul de proprietate al pârâţilor, nici cu actele de punere în posesie efectuate în aplicarea legilor fondului funciar; ea nu poate fi, însă, remediată în procedura plângerii de CF ci în cadrul unor proceduri contencioase specifice.

Încheierea de CF atacată cu plângere de către reclamantul M.I. a fost emisă în considerarea titlului de proprietate al pârâţilor R. – care nu s-a dovedit a fi fost desfiinţat nici măcar în parte până la data intabulării –, registratorul de CF nefiind competent a dispune verificarea modului în care a fost pus în practică conţinutul titlului (prin amplasarea în teren a parcelelor în el menţionate) şi nici alte aspecte legate de legalitatea lui de substanţă.

Cum registratorul de CF, la momentul formulării cererii de intabulare în CF a dreptului de proprietate al pârâţilor R. nu avea, conform art. 20 alin. (1), art. 48 din Legea nr. 7/1996 şi art. 163 alin. (1) din Regulamentul Birourilor de CF decât competenţa verificării aspectelor de legalitate formală a titlului (care în cauză se impuneau a fi confirmate) şi ale celor legate de existenţa unor eventuale impedimente legale la intabulare (care în cauză, conform datelor din evidenţa CF, nu s-au confirmat), în mod justificat nu se putea respinge această cerere.

Prin urmare, câtă vreme Încheierea de CF nr. 5845/24.04.2009 a OCPI Timiş – BCPI Sânnicolau-Mare a fost emisă de registratorul de CF cu respectarea dispoziţiilor de drept material şi procesual enunţate anterior şi a competenţelor sale legale, în mod corect a fost respinsă de către instanţele anterioare plângerea formulată de reclamantul M.I. împotriva acestei încheieri.

5. Încheiere de carte funciară. Obligaţiile registratorului de carte funciară

- Legea nr. 7/1996: art. 20 alin. (1), art. 48

Investit cu o cerere de înscriere în carte funciară, registratorul de carte funciară verifică aspectele de legalitate formală a titlului a cărui înscriere se cere şi pe cele legate de existenţa unor eventuale impedimente legale la întabulare şi nu temeinicia actelor juridice ori a faptelor a căror înscriere se cere.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Pagina 15 din 41

Decizia civilă nr. 1161 din 24 septembrie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 22829/08.11.2012 pronunţată în dosarul nr. 15456/325/2012, Judecătoria Timişoara a respins plângerea împotriva încheierii de carte funciară formulată de petentul Municipiul Timişoara, prin Primar, în contradictoriu cu intimaţii Asociaţia de Proprietari nr. 4 şi S.N.

S-a reţinut că prin cererea înregistrată la OCPI Timiş la data de 28.03.2012, petentul Municipiul Timişoara a solicitat radierea autorizaţiei de funcţionare referitoare la intabularea mansardei în baza sentinţei civile nr. 1208/2011 a Tribunalului Timiş, notată în CF nr. 4 Timişoara.

Prin încheierea CF nr. 43573/2012 a fost respinsă cererea formulată de petent, reţinându-se faptul că în data de 16.03.2012 a fost indisponibilizat cuprinsul cărţii funciare de către BNP D. în vederea întocmirii unui contract de vânzare-cumpărare dar şi faptul că sentinţa civilă invocată de către petent nu cuprinde nicio dispoziţie cu privire la modificarea situaţiei de carte funciară.

Împotriva acestei încheieri a formulat cerere de reexaminare petentul, cererea fiind respinsă prin încheierea nr. 62742/2012.

Analizându-se cuprinsul sentinţei civile nr. 1208/2011 a Tribunalului Timiş invocată de petent, prima instanţă a constatat că s-a dispus anularea autorizaţiei de funcţionare nr. UR2010 referitoare la intabularea mansardei în CF nr. 4.

S-a observat însă, că hotărârea nu cuprinde nicio dispoziţie cu privire la rectificarea situaţiei de carte funciară în sensul radierii mansardei evidenţiate în foaia A - foaia de avere a cărţii funciare. Astfel, s-a apreciat că radierea mansardei cu cele 4 apartamente ar presupune şi radierea proprietarilor tabulari, iar hotărârea pe care proprietarul îşi întemeiază cererea nu este opozabilă acestora, nefiind pronunţată în contradictoriu cu ei.

S-a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 908 alin. (3) C. civ. „când dreptul înscris în cartea funciară urmează a fi rectificat titularul lui este obligat să predea celui îndreptăţit, odată cu consimţământul dat în formă autentică notarială pentru efectuarea rectificării şi înscrisurile necesare, în caz contrar persoana interesată va putea solicita instanţei să dispună înscrierea în cartea funciară. În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de judecată va suplini consimţământul la înscriere al părţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare rectificării”.

Prima instanţă a apreciat că hotărârea ar fi trebuit să cuprindă dispoziţii exprese cu privire la rectificarea menţiunilor din cartea funciară.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel petentul Municipiul Timişoara, prin Primar, considerând că prima instanţă a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, neţinând cont de dispoziţiile legale în materie.

În motivare, a arătat faptul că OCPI Timiş, prin registratorii săi, au soluţionat în mod greşit cererea de reexaminare formulată de apelant pronunţând încheierea de respingere cu nr. 62742/08.05.2012 în dosarul nr. 62742/04.05. 2012, încheiere pe care o apreciază ca nelegală şi netemeinică.

S-a susţinut că în încheierea cu nr. 43573/27.03.2012 emisă de BCPI s-a specificat că întreaga carte funciară cu nr. 401622-C1-U8 Timişoara a fost indisponibilizată de către BNP D. în vederea întocmirii unui contract de

Pagina 16 din 41

vânzare-cumpărare, iar pe perioada valabilităţii extrasului de CF pentru autentificare, registratorul nu poate efectua nici un fel de înscriere în cartea funciară, cu excepţia aceleia pentru care a fost eliberat extrasul.

Registratorul a menţionat că prin „Sentinţa civilă nr. 1208/2011 a Tribunalului Timiş s-a dispus anularea autorizaţiei de funcţionare nr. UR2010 fără a dispune nimic în ceea ce priveşte radierea dreptului de proprietate sau a altui drept înscris în cartea funciară, admiterea acestei acţiuni nefiind susceptibilă de a duce la modificarea situaţiei de carte funciară (autorizaţia de funcţionare nefăcând decât să constate terminarea lucrărilor de construcţie realizate în baza autorizaţiei de construire)”, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 908 alin. (2) din C. civ.

Prin decizia civilă nr. 186/12.03.2013, Tribunalul Timiş a respins apelul declarat.

Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut în esenţă că în mod legal a apreciat judecătoria că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera radierea solicitată de către apelant, deoarece sentinţa civilă nr. 1208/2011 a Tribunalului Timiş nu cuprinde nicio dispoziţie cu privire la rectificarea situaţiei de carte funciară, în sensul radierii mansardei evidenţiate în foaia A - foaia de avere a cărţii funciare. S-a apreciat că prin această hotărâre s-a dispus doar anularea autorizaţiei de funcţionare nr. UR2010 referitoare la intabularea mansardei în CF nr. 4 ceea ce nu echivalează cu radierea proprietarilor tabulari din CF, proprietari cărora hotărârea - pe care apelantul îşi întemeiază cererea - nu le este opozabilă.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul Municipiul Timişoara prin Primar care a solicitat, modificarea deciziei civile recurate în sensul admiterii apelului cu consecinţa admiterii cererii de radiere din CF nr. 4, a autorizaţiei de funcţionare nr. UR2010.

În motivare, a arătat că OCPI Timiş, a soluţionat în mod greşit cererea de reexaminare formulată de instituţia reclamantă pronunţând încheierea de respingere cu nr. 62742/08.05.2012 în dosarul nr. 62742/04.05.2012, încheiere pe care o apreciază ca nelegală şi netemeinică.

A învederat că, prin sentinţa civilă nr. 1208/19.10.2011 a Tribunalului Timiş (definitivă şi irevocabilă) pronunţată în dosarul nr. 239/30/2011, s-a admis acţiunea formulată de instituţia reclamantă în contradictoriu cu pârâta Asociaţia de proprietari nr. 4, dispunându-se anularea autorizaţiei de funcţionare nr. UR2010 emisă de Municipiul Timişoara referitoare la intabularea mansardei în CF individual nr. 4. De asemenea, s-a dispus suspendarea executării autorizaţiei de funcţionare.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi urm. C. pr. civ.Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, în

limitele trasate de art. 304 şi 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ. şi ale art. 50 şi urm. din Legea nr. 7/1996, ale art. 908 C. civ., Curtea a constatat că recursul nu este întemeiat.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1208 din 19.10.2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 239/30/2011, irevocabilă s-a dispus anularea autorizaţiei de funcţionare nr. UR 2010 emisă de Municipiul Timişoara precum şi suspendarea executării autorizaţiei de funcţionare.

Prin cererea adresată OCPI Timiş la data de 28.03.2012, reclamantul Municipiul Timişoara a solicitat radierea autorizaţiei de funcţionare nr. UR

Pagina 17 din 41

2010 referitoare la intabularea mansardei notată în CF nr. 4, în baza sentinţei civile menţionate mai sus.

În mod corect a fost respinsă cererea reclamantului prin încheierile de carte funciară date de OCPI Timiş – încheieri menţinute şi de instanţa de fond respectiv de Tribunalul Timiş, raportat la dispoziţiile Legii nr. 7/1996 dar şi ale art. 888 respectiv art. 908 C. civ., invocate de reclamantul recurent.

Trebuie precizat că în cauză ne aflăm într-o procedură specială reglementată de art. 50 şi urm. din Legea nr. 7/1996 ce prevede competenţe limitate, având în vedere că înscrierea în CF este o procedură necontencioasă ce nu implică decât analiza formală a valabilităţii actelor depuse.

Instanţa investită - în condiţiile art. 50 şi urm. din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data formulării cererii de către reclamant) – cu soluţionarea plângerii împotriva încheierii de CF, nu poate verifica decât dacă, raportat la înscrisurile depuse, încheierile atacate sunt legale.

În procedura de înscriere a unor drepturi în CF se verifică doar aspecte de ordin formal întrucât în raport de dispoziţiile art. 50 şi urm. din Legea nr. 7/1996 – nici registratorul de CF şi nici instanţa nu pot efectua verificări cu privire la temeinicia fondului pretenţiilor părţii.

Mai mult, conform art. 51 din lege, înscrierile şi radierile efectuate în cărţi funciare nu pot fi rectificate decât pe baza hotărârii instanţei judecătoreşti, definitive şi irevocabile.

Or, prin sentinţa civilă nr. 1208/19.10.2011 a Tribunalului Timiş nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la radierea autorizaţiei de funcţionare sau cu privire la rectificarea situaţiei de CF.

În acord cu dispoziţiile legale menţionate sunt şi dispoziţiile art. 888 şi 908 C. civ. (invocate de reclamant) ce prevăd că înscrierea în CF se efectuează în baza hotărârii judecătorești definitive iar în cuprinsul art. 908 C. civ. sunt prevăzute situaţiile în care se poate solicita rectificarea înscrierilor din CF; or, reclamantul nu a investit instanţa cu o cerere de rectificare CF.

6. Revendicare mobiliară. Bunuri din metale preţioase. Inadmisibilitatea acţiunii de drept comun

- Legea nr. 213/1998: art. 6 alin. (2) (3)- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000: art. 26

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, iar conform alineatului 3, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

În consecinţă, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, acţiunea în revendicare a bunurilor din metale preţioase poate fi formulată doar în condiţiile legii speciale (O.U.G. nr. 190/2008), fiind inadmisibilă acţiunea întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 C. civ. din 1864)

Pagina 18 din 41


Prin Decizia civilă nr. 203 din 19 martie 2013, Tribunalul Timiş a respins apelul declarat de reclamantul C.I., fiind menţinută Sentinţa civilă nr. 2278 din 8 noiembrie 2012 a Judecătoriei Timişoara, care a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare a unor bunuri din metale preţioase, întemeiată pe dreptul comun.

Împotriva Deciziei nr. 203 din 19 martie 2013 a Tribunalului Timiş a declarat recurs reclamantul C.I., solicitând casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., iar în fapt aceea că excepţia inadmisibilităţii acţiunii – care, în opinia reclamantului constituie un fine de neprimire – a fost soluţionată nelegal pentru că s-a omis a se observa că acţiunea sa în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 Codul civil din 1864), nu putea fi respinsă decât cu riscul de a i se încălca dreptul de acces la justiţie.

S-a susţinut că judecătorul nu poate refuza judecata cu motivarea lipsei legii (art. 3 Codul civil din 1864) invocând art. 1 şi art. 10 din Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009) şi că în mod greşit s-a făcut referire la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, care nu are aplicaţie în cauză.

Prin întâmpinările formulate în cauză pârâţii BNR şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş au solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantului C.I. cu motivarea că ambele instanţe anterioare au făcut o corectă interpretare în cauză a legii.

Prin Decizia civilă nr. 1068 din 17 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva Deciziei civile nr. 230 din 19 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:Contrar a ceea ce susţine recurentul, dreptul său de acces la justiţie nu a fost

obstrucţionat şi soluţia de respingere a acţiunii sale nu s-a bazat pe un fine de neprimire cauzat pe lipsa legii, ci pe o interpretare şi completare corectă a dispoziţiilor de drept material şi procesual la natura şi obiectul acestei acţiuni, din care cauză nu se poate reţine că judecătorul cauzei a comis o denegare de justiţie.

În concret, pretenţiile materiale ale reclamantului C.I. îndreptate împotriva statului derivă din faptul confiscării de către Miliţia Timiş a unor obiecte din aur în anul 1988, ceea ce constituie o împrejurare pentru care legiuitorul român a adoptat o lege specială de reparaţie, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1344/18.11.2003 şi Legea nr. 591/15.12.2004, care permitea celor interesaţi declanşarea procedurilor specifice până cel târziu la data de 31.12.2009.

Reclamantul nu a recurs la procedurile acestui act normativ însă, la data de 2.07.2012, a înregistrat la Judecătoria Timişoara o acţiune întemeiată atât pe dispoziţiile acestuia cât şi pe dispoziţiile de drept comun.

Într-o atare situaţie, în mod corect instanţele anterioare au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 213/1998 care, într-adevăr, fac posibilă revendicarea bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, însă doar dacă acestea nu au făcut obiectul unei legi speciale de reparaţie, o atare dispoziţie fiind o aplicare a principiului specialia generalibus derogant în materia interpretării concursului de legi în timp.

Această prevedere a legiuitorului face imposibilă pentru cei interesaţi opţiunea între recurgerea la legea generală sau la legea specială, pentru realizarea pretenţiilor lor fiind obligatorie utilizarea procedurilor acesteia din urmă, în termenele şi formele

Pagina 19 din 41

anume prescrise, pe care reclamantul C.I. însă nu le-a respectat dar nici nu a invocat împrejurări de natură a dovedi imposibilitatea obiectivă, totală şi absolută care l-a împiedicat să se conformeze legii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deşi dreptul de proprietate se bucură de o protecţie majoră din partea statelor, această protecţie nu este absolută, fiind recunoscută statelor o marjă de apreciere în privinţa posibilităţii de a interveni, respectiv în alegerea condiţiilor în care să dispună restituirea bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia, fapt menţionat – printre altele – şi în Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra România.

În respectul acestor obligaţii asumate prin Convenţie pentru restituirea obiectelor din metale preţioase confiscate de vechiul regim politic comunist, legiuitorul român a adoptat o lege specială: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 cu modificările şi completările sale ulterioare care conţine toate garanţiile procesuale necesare valorificării sale de către cei interesaţi dar la care reclamantul C.I. nu a recurs, pierzând astfel dreptul de a-şi revendica bunurile confiscate printr-o procedură de drept comun ca cea de faţă.

7. Revocare donaţie. Intinderea obligaţiei de restituire

- Codul civil din 1864: art. 813, art. 829, art. 830, art. 1020 – 1021

Revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii de către donatar are ca efect reîntoarcerea în patrimoniul donatorului a imobilului donat sau a contravalorii de piaţă a acestuia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1228 din 2 octombrie 2013, F.Ş.

Prin cererea înregistrată la 15.11.2011 la Judecătoria Arad reclamanta C.M. a solicitat revocarea contractului de donaţie cu sarcini autentificat sub nr. 2 de Biroul Notarial B. în contradictoriu cu donatara B.V. pentru neexecutarea sarcinii de către donatară.

În motivare, a invocat că prin menţionatul contract, a donat pârâtei (fosta sa noră) apartamentul din Arad.

În 2007 donatara a vândut apartamentul cu 50.000 euro, iar în 2008 a părăsit domiciliul conjugal, refuzând să-şi mai îndeplinească sarcina de întreţinere.

În aceste condiţii, ca urmare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta – donatoare, prin sentinţa civilă nr. 5970/15.06.2010 dată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 12595/55/2008, obligaţia de întreţinere a fost transformată într-o prestaţie periodică în bani, în cuantum de 600 lei lunar. Pârâta a plătit sporadic suma stabilită, restanţa de circa 23.000 lei nefiind plătită nici în prezent. Mai mult, a formulat o cerere în anularea contractului de donaţie (irevocabil respinsă prin sentinţa civilă nr. 5736/2009).

Impunându-se revocarea donaţiei şi repunerea în situaţia anterioară, iar apartamentul fiind vândut, reclamanta a solicitat să fie dezdăunată cu contravaloarea apartamentului vândut, cu dobânzi de la data pronunţării sentinţei până la data plăţii integrale a sumei.

Pagina 20 din 41

Prin sentinţa civilă nr. 11057/29.11.2012 Judecătoria Arad a admis în parte cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, a dispus revocarea contractului de donaţie cu sarcini încheiat între părţi şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 14.600 lei reprezentând contravaloarea donaţiei; a respins în rest cererea.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin contractul de donaţiune cu sarcini autentificat sub nr. 2 reclamanta a donat pârâtei, fosta ei noră, nuda proprietate asupra imobilului format din apartamentul nr. 18. În schimbul donaţiei pârâta şi-a asumat sarcina de a o întreţine şi îngriji pe reclamantă până la finalul vieţii acesteia, iar la deces să o înmormânteze potrivit obiceiului locului. Părţile au evaluat donaţia la suma de 146.000.000 ROL (14.600 lei), astfel după cum rezultă din conţinutul contractului. Reclamanta şi-a păstrat asupra imobilului dreptul de uzufruct viager.

Ulterior, prin Contractul de vânzare-cumpărare cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. 3, imobilul a fost vândut de către pârâtă către A.R., contra sumei de 50.000 EUR, liber de sarcini deoarece uzufructul constituit în favoarea reclamantei s-a radiat concomitent în baza actului de renunţare la dreptul de uzufruct viager.

La momentul încheierii acestor două contracte pârâta era căsătorită cu fiul reclamantei.

Ulterior, în cursul anului 2008, pe fondul unor neînţelegeri cei doi soţi s-au despărţit în fapt, iar apoi căsătoria acestora a fost desfăcută prin divorţ.

Ca urmare a faptului că pârâta donatară nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, donatoarea C.M. a formulat o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat transformarea obligaţiei de întreţinere într-o prestaţie periodică în bani. Prin sentinţa civilă nr. 5970/15.06.2010 din dosar nr. 12595/55/2008 al Judecătoriei Arad, rămasă irevocabilă, s-a admis în parte acţiunea civilă şi s-a dispus transformarea obligaţiei de întreţinere într-o prestaţie periodică în bani în cuantum de 600 de lei lunar.

Atât prima instanţă cât şi instanţa de recurs au reţinut faptul că donatara nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, iar donatoarea nu are nici-o culpă în acest sens.

Pârâta nu şi-a îndeplinit nici obligaţia de a achita prestaţia periodică de 600 de lei pe lună.

În drept, ca un prim aspect, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) din Noul Cod civil şi ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, faţă de data încheierii contractului de donaţie, şi anume 10.10.2003, instanţa a reţinut că acestuia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil din 1864.

Contractul de donaţie cu sarcini, în limita sarcinilor stipulate de părţi, este privit ca un adevărat contract sinalagmatic, supus rezoluţiunii dacă sunt îndeplinite condiţiile generale, conform art. 1020-1021 Codul civil din 1864.

După cum rezultă din cele de mai sus, pârâta nu şi-a îndeplinit nici obligaţia iniţială de a presta întreţinere în favoarea reclamantei şi nici pe aceea de a achita acesteia prestaţia periodică de 600 de lei pe lună, sens în care a fost notificată de către reclamantă în mai multe rânduri.

Cu privire la culpa pârâtei în neexecutarea obligaţiilor sale, s-a avut în vedere faptul că în dosarul nr. 12595/55/2008, atât prima instanţă cât şi

Pagina 21 din 41

instanţa de recurs au reţinut culpa acesteia în neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere.

Cu privire la repunerea părţilor în situaţia anterioară, văzând că reclamanta a optat pentru restituirea prin echivalent şi nu în natură, că ceea ce s-a donat prin contractul care face obiectul litigiului a fost doar nuda proprietate asupra imobilului, evaluată de părţi la suma de 14.600 lei, aceasta a fost suma la plata căreia va fi obligată pârâta ca efect al revocării donaţiei.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a criticat-o, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acţiunii.

În motivare a invocat că în mod greşit s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 14.600 lei considerată a echivala cu suma de 146.000.000 ROL estimată de părţi drept contravaloare a donaţiei la momentul semnării contractului.

Această estimare a constituit o bază de calcul a taxelor notariale şi nu contravaloarea dreptului de nudă proprietate asupra apartamentului, în legislaţia fiscală şi cutuma notarială, nuda proprietate reprezentând 80% din valoarea bunului. Chiar pârâta a recunoscut că a încasat efectiv 41.500 euro de la cumpărător.

A criticat cuantumul derizoriu al sumei stabilite de instanţă, acesta nereprezentând o repunere în situaţia anterioară.

A criticat neobservarea relei credinţe a pârâtei care s-a îmbogăţit fără justă cauză pe seama reclamantei şi a diferenţei de valoare a donaţiei la momentul încheierii contractului şi la cel al revocării.

A solicitat efectuare unei expertize tehnice pentru a fi determinat echivalentul dreptului de nudă proprietate.

Prin decizia civilă nr. 61/27.02.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 18025/55/2011 apelul a fost respins.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a apreciat că prima instanţă a avut în vedere o stare de fapt corectă, susţinută de probatoriul administrat.

Instanţa a constatat că acţiunea, aşa cum a fost ea formulată, tinde să ducă la concluzia că între părţi au existat relaţii bune care ulterior s-au deteriorat. Cu toate acestea, este evident că reclamanta apelantă este promotoarea demersului care a dus la constituirea acestuia raport juridic.

Această donaţie cu păstrarea uzufructului viager nu rezultă a fi un act determinat de pârâtă; de asemenea, reclamanta care avea uzufructul viager a declarat că renunţă la acesta, practic participând în mod direct la vânzarea apartamentului de către pârâtă, câtă vreme radierea uzufructului s-a realizat concomitent cu înstrăinarea apartamentului; sub acest aspect, este evident că pârâta nu putea înstrăina apartamentul fără acordul reclamantei, deci probele converg evident spre ideea că a fost o tranzacţie de comun acord şi că atât reclamanta cât şi pârâta au convenit să înstrăineze apartamentul.

În aceste condiţii, reclamanta în mod cert a avut un interes, neavând nici un motiv să ofere pârâtei întreaga contravaloare a apartamentului, cu atât mai mult cu cât acesta era căsătorită cu fiul ei.

Împrejurarea că ulterior pârâta a divorţat de fiul reclamantei justifică din partea acesteia din urmă un interes pentru revocarea prestaţiei implicit a donaţiei, ceea ce prima instanţă a făcut, iar valoarea la care s-a făcut revocarea donaţiei nu reprezintă altceva decât acordul celor două la încheierea contractului în forma autentificată.

Pagina 22 din 41

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a solicitat fie modificarea, fie casarea deciziei recurate.

În motivare a invocat că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ce nu s-a cerut, câtă vreme instanţele au considerat că „aprecierea” părţilor din 2003 reprezintă preţul real şi la nivelul anului 2012.

A invocat că, întrucât instanţa de apel nu a observat că evaluarea întreţinerii datează din 2003 – când nu existau bareme notariale şi nici obligaţia de stabilire a preţului prin expertize – iar valoarea reală se stabileşte la nivelul anului în care are loc revocarea, decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, deci motivele sunt contradictorii sau străine de natura pricinii.

A invocat incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ.Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art.

306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut că, potrivit contractului de donaţie cu sarcini încheiat între reclamantă şi pârâtă, reclamanta a donat pârâtei nuda proprietate asupra apartamentului în litigiu, iar aceasta a acceptat donaţia, asumându-şi sarcina de a o întreţine şi îngriji pe donatoare pe tot timpul vieţii acesteia; donaţia a fost evaluată de părţi la 146.000.000 lei (ROL).

Astfel cum a şi reţinut prima instanţă (acest aspect nefiind contestat în apel), contractul de donaţie cu sarcini, în limita sarcinilor stipulate de părţi, este un adevărat contract sinalagmatic, astfel că, în caz de neexecutare, donatorul poate cere fie îndeplinirea obligaţiei (sarcinii), fie revocarea (rezoluţiunea) pentru neexecutare.

Conform celor mai sus – arătate, litigiul anterior derulat între părţi a fost finalizat cu transformarea obligaţiei de întreţinere asumată de pârâtă într-o prestaţie periodică în bani (600 lei lunar), iar prin hotărârea primei instanţe (menţinută în apel) în prezenta pricină s-a dispus revocarea contractului de donaţie pentru neîndeplinirea obligaţiei de către pârâtă.

Câră vreme hotărârea primei instanţe nu a fost criticată sub aspectul revocării donaţiei, au intrat în puterea de lucru judecat cele reţinute în cauză cu privire la această împrejurare şi la considerentele reţinute de prima instanţă (necontestate pe calea apelului) cu privire la culpa pârâtei în neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere.

Conform celor mai sus – arătate, în cauză nu s-a contestat revocarea (rezoluţiunea) contractului de donaţie şi nici necesitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară în condiţiile art. 832, art. 1020 -1021 Codul civil ci întinderea obligaţiei de restituire ce revine pârâtei.

Potrivit dispoziţiilor art. 830 Codul civil de la 1864 (incident în cauză), „când donaţia este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă”.

În temeiul acestei norme, revocarea donaţiei produce efecte nu doar faţă de donatar ci şi faţă de terţi, drepturile constituite în favoarea lor putând fi desfiinţate potrivit regulilor aplicabile rezoluţiunii pentru neexecutare.

Rezultă, astfel că, dacă donatorul are dreptul la restitutio in integrum inclusiv în raporturile cu terţii subdobânditori ai bunului donat, acelaşi drept îl poate opune donatarului care nu şi-a îndeplinit obligaţia (în speţă, de întreţinere).

Opunerea acestui drept terţilor subdobânditori nu operează prin efectul legii, ci rămâne la latitudinea donatorului dacă se va îndrepta

Pagina 23 din 41

pentru a obţine restituirea şi împotriva acestora sau doar în contra donatarului care nu şi-a îndeplinit obligaţia.

În situaţia în care bunul a fost înstrăinat iar donatorul nu înţelege să se îndrepte împotriva terţilor în condiţiile art. 830 Codul civil, este evident că obligaţia corelativă dreptului de restitutio in integrum revine donatarului, iar îndeplinirea obligaţiei presupune reîntoarcerea în patrimoniul donatorului a valorii de piaţă a bunului donat şi înstrăinat de donatar.

Astfel, în cauză reclamanta a solicitat restabilirea situaţiei anterioare prin reîntoarcerea valorii imobilului donat în patrimoniul său întrucât nu a înţeles să se îndrepte şi împotriva cumpărătorului apartamentului donat şi nu pentru că ar fi înţeles că restabilirea situaţiei ar reprezenta suma de 14.600 lei (sumă la care donaţia a fost evaluată) astfel cum au reţinut instanţele.

Câtă vreme, conform celor mai sus reţinute, revocarea donaţiei s-a dispus din culpa donatarei, considerentele tribunalului vizând relaţiile dintre părţi, acceptul donatoarei la înstrăinarea uzufructului viager şi motivul pentru care reclamanta a solicitat revocarea donaţiei nu pot fi reţinute ca temeiuri de menţinere a hotărârii primei instanţe.

La fel, nici modalitatea în care preţul obţinut din vânzarea apartamentului a fost folosit nu avea a fi examinată de tribunal, eventuale pretenţii ale pârâtei vizând această împrejurare nefiind invocate pe calea apelului.

În concluzie, reclamantei recurente i se cuvine restituirea de către pârâtă a contravalorii bunului donat, respectiv a contravalorii dreptului de nudă proprietate asupra apartamentului în litigiu, contravaloare calculată la data sesizării instanţei cu prezenta cerere în revocare.

8. Servitute de scurgere a apelor. Concesionar. Calitate procesuală activă

- Codul civil din 1864: art. 578

Concesionarul, ca şi uzufructuarul, are dreptul de a se folosi de bunurile ce sunt proprietatea altora, întocmai ca şi proprietarul lor, însă cu obligaţia de a le conserva substanţa.

Ca atare, proprietarul lucrului (concedentul) are doar dreptul de a dispune juridic de acesta, fiindu-i interzis să lipsească pe concesionar de folosinţa acestuia, iar concesionarul, la fel ca şi uzufructuarul, poate să exercite toate acţiunile (petitorie, confesorie sau posesorie), care au ca obiect realizarea drepturilor a căror folosinţă o au întocmai cum le-ar fi exercitat proprietarii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1174/R din 25 septembrie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 35 din 6 martie 2013, pronunţată în dosarul nr. 2239/290/2011, Tribunalul Caraş-Severin a respins apelul declarat de pârâţii M.P. şi M.I. împotriva Sentinţei civile nr. 3401/15.11.2012, pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. 2239/290/2011.

Pagina 24 din 41

În consecinţă, instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe, care a dispus următoarele: a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC „S.A.” SRL F. în contradictoriu cu pârâţii M.P. şi M.I.; a stabilit servitute de trecere pe terenul proprietatea pârâţilor, înscris în CF […] teren în suprafaţă de 11510 mp, ca fond aservit, a canalului construit pe spezele reclamantei, pe o lungime de 282 m şi o lăţime variabilă de la 1,8 m la 7 m, în favoarea imobilului reclamantei înscris în CF […], teren în suprafaţă de 15000 mp, ca fond dominant, conform planului de amplasament şi delimitare – anexă la raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză de expert C.E.

Au fost obligaţi pârâţii să desfiinţeze lucrările care împiedică scurgerea naturală a apelor pe terenul acestora, iar în caz de refuz reclamanta va fi autorizată să le execute pe cheltuiala sa, cu obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul cauzat.

A fost autorizată reclamanta a se adresa Biroului de Carte Funciară Caraş-Severin în vederea întabulării dreptului astfel dobândit.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele considerente:Sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, dată în conformitate cu

probele aflate la dosar şi dispoziţiile legale în materie.Potrivit dispoziţiilor art. 576, 577 şi 578 Cod civil din 1864, servitutea este o

sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt stăpân; servituţile izvorăsc sau din situaţia naturală a locurilor, sau din obligaţia impusă de lege, sau din convenţia dintre proprietari; locurile inferioare sunt supuse a primi apele ce curg fireşte din locurile superioare, fără ca mâna omului să fi contribuit la aceasta; proprietarul inferior nu poate ridica stavile ca să oprească această scurgere, iar proprietarul superior nu poate face nici o lucrare spre agravarea servituţii fondului inferior.

Instanţa de fond în mod corect, faţă de probele administrate, a reţinut că se impune această servitute asupra imobilului proprietatea apelanţilor pârâţi, servitute ce izvorăşte din situaţia naturală a terenurilor, proprietarii locului inferior, respectiv apelanţii pârâţi, neputând a ridica stavile ca să oprească scurgerea apelor provenite de la imobilul superior.

Din declaraţiile martorilor audiaţi a rezultat că terenurile în cauză anterior construirii canalului colector nu puteau să fie utilizate pentru agricultură deoarece erau mlăştinoase, iar după construirea canalului, această problemă a fost rezolvată.

Din întreg probatoriul administrat, inclusiv expertiza, rezultă că forma naturală a terenurilor face ca apa provenită din ploaie să nu se scurgă în mod natural, ci să băltească în perioadele de surplus pluviometric. Soluţia pentru rezolvarea unor astfel de situaţii este realizarea unor canale pentru colectarea surplusului de apă şi asigurarea scurgerii acestuia către un emisar natural din apropriere.

Expertul a reţinut că pe baza unui proiect întocmit de un specialist în domeniu, intimata reclamantă a executat un sistem de colectare şi dirijare a apelor de suprafaţă din zonă.

Traseul ales de proiectant pentru canalul de scurgere a apelor asigură panta necesară pentru scurgerea gravitaţională a apei, precum şi o lungime optimă a acestuia, pentru a nu afecta foarte mult terenurile agricole din zonă.

Aşadar, din concluziile expertului rezultă fără echivoc că pentru exploatarea corespunzătoare a terenului intimatei reclamante şi a apelanţilor pârâţi era necesară construirea unui canal de colectare a apei care băltea pe terenurile acestora.

Prin construirea canalului nu au fost încălcate drepturile de proprietate ale părţilor, dimpotrivă, terenurile pot să fie utilizate pentru agricultură, iar la construirea canalului intimata reclamantă nu a avut opoziţia nici unei persoane.

Pagina 25 din 41

Imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză de către expert C.E., constatându-se că pe terenul concesionat de intimata reclamantă este edificată o seră şi o clădire administrativă şi de locuit.

În lungul laturii estice a parcelei intimaţilor pârâţi este săpat un canal, care la capătul sudic al parcelei are o lăţime de 1,8 m şi o adâncime de 0,40 m, iar la capătul de nord are o lăţime de 7 m şi o adâncime de 2,2 m. Canalul realizat de reclamantă pe parcela pârâţilor este în continuarea canalului realizat de reclamantă pe parcela nr. top 2918/1, a comunei F.

S-a constatat că acest canal colectează apele de pe terenurile agricole, cât şi apele ce se scurg de pe versantul dealului învecinat.

Totodată, conform concluziilor raportului de expertiză tehnică topografică, s-a constatat că cele două terenuri în litigiu sunt relativ plane şi orizontale, cota naturală a terenului reclamantei este mai mică decât cota naturală a terenului în zona de nord a parcelei pârâţilor, iar această configuraţie naturală a terenului face ca apa provenită din ploaie să nu se scurgă în mod natural şi să băltească, în perioadele cu surplus pluviometric.

Soluţia pentru rezolvarea unor astfel de situaţii este realizarea unor canale pentru colectarea surplusului de apă şi asigurarea scurgerii acestuia către un emisar natural din apropiere.

De asemenea, s-a reţinut că reclamanta a executat pe baza unui proiect întocmit de specialişti în domeniu, un sistem de colectare şi dirijare a apelor de suprafaţă în zonă.

Referitor la lipsa calităţii procesuale active a intimatei reclamante, aceasta are calitate procesuală activă, având interes în cauză, fiind proprietara construcţiilor.

Conform extrasului de CF […] teren cu seră şi clădire agricolă în suprafaţă de 15.000 mp, proprietar asupra terenului este Statul Român, cu drept de concesiune în favoarea reclamantei SC „S.A.” SRL R., proprietar asupra clădirilor fiind SC „S.A” SRL.

Conform extrasului de CF […] – teren în suprafaţă de 11510 mp - „Fîneţe în Lunca”, proprietari tabulari sunt pârâţii M.P. şi soţia M.I., născută L., cu titlu de bun comun, în cotă de 1/1 părţi din imobil.

Reclamanta desfăşoară activitate de cultură a legumelor pe scară industrială, deţinând o seră de producţie pe terenul înscris în Cartea funciară nr. […],în suprafaţă de 15.000 mp, seră aflată în amonte faţă de terenul pârâtului, aflat în aval.

Faţă de cele mai sus expuse, s-a constatat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, fără a încălca dreptul de proprietate al apelanţilor pârâţi, canalul construit de intimata reclamantă fiind conform dispoziţiilor art. 576-578 Codul civil din 1864, necesar pentru colectarea surplusului de apă existent de pe terenurile agricole din zonă, cât şi pentru apele ce se scurg de pe versantul dealului învecinat, iar prin executarea acestui canal nu s-a agravat situaţia fondului inferior, respectiv situaţia terenului deţinut de apelanţii pârâţi; mai mult, s-a reţinut că acest canal colectează şi surplusul de apă care se formează pe acest teren.

Faţă de cele mai sus expuse, ţinând seama de dispoziţiile art. 296 C. pr. civ., art. 576-578, art. 480 Codul civil din 1864, instanţa a respins recursul recalificat apel, formulat de apelanţii pârâţi, împotriva sentinţei instanţei de fond.

Împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs pârâţii M.P. şi M.I., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei, admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei primei instanţe, iar pe fond respingerea acţiunii reclamantei şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, pârâţii recurenţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., arătând că ambele hotărâri atacate sunt netemeinice deoarece nu au analizat cu

Pagina 26 din 41

atenţie probele administrate şi nu au reţinut corect starea de fapt, în sensul că din declaraţiile martorilor reiese că pe terenul concesionat de Statul Român s-au construit un bazin de acumulare şi două canale de scurgere a apelor în acest bazin, care nu au nici o legătură cu şanţul construit de reclamantă pe terenul lor.

De asemenea, au arătat că din declaraţiile celor patru martori nu reiese dacă vânzătoarea terenului, M.L., a consimţit sau nu la construirea şanţului, precizând că nu le este opozabil contractul de execuţie lucrări cu nr. 1/12.02.2008 şi că nu există un proiect întocmit de un specialist şi nici o probă din care să rezulte că ei ar fi acoperit şanţul pe lăţimea drumului.

Recurenţii au mai susţinut că ambele hotărâri sunt esenţial nelegale, pentru aceea că au interpretat greşit dispoziţiile art. 578 Codul civil din 1864, întrucât pârâţii nu au construit nici o stavilă pe terenul lor pentru a opri scurgerea apelor în mod natural, iar reclamantul intimat a intervenit contrar legii şi a construit acel şanţ, fiind încălcat dreptul lor de proprietate, conform art. 480 Codul civil din 1864, în condiţiile în care nu a existat consimţământul lor sau al proprietarei anterioare, M.L.

Totodată, recurenţii au învederat că reclamanta intimată, nefiind proprietara fondului dominant, ci Statul Român, nu avea calitatea procesuală activă pentru a introduce o astfel de acţiune.

Prin întâmpinare, reclamanta intimată SC „S.A.” SRL a solicitat respingerea recursului cu motivarea că din declaraţiile martorilor şi din expertiză rezultă fără echivoc că era necesară construirea unui canal de colectare a apei care bălteşte, atât pentru terenul său, cât şi pentru terenul pârâţilor, precizând că din anul 2008 (când s-a construit canalul) şi până în 2011 între părţi a existat o bună înţelegere, pârâţii fiind de acord cu construirea acestui canal.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, intimata a solicitat respingerea acestei excepţii, învederând că prin extrasul de carte funciară a făcut dovada calităţii de proprietară asupra construcţiei „Sera de legume şi anexe” şi a dreptului de concesiune asupra terenului.

Prin Decizia civilă nr. 1174/R din 25 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de pârâţii M.P. şi M.I. împotriva Deciziei civile nr. 35 din 6 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele mai jos redate:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâţi prin cererea de recurs, Curtea constată că este neîntemeiată această excepţie, întrucât reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra construcţiilor (seră şi anexe), precum şi a dreptului de concesiune asupra terenului, proprietatea statului, pe o perioadă de 49 ani (până la data de 28.05.2055), iar concesionarul, ca şi uzufructuarul, are dreptul de a se folosi de bunurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca şi proprietarul lor, însă cu obligaţia de a le conserva substanţa.

Ca atare, proprietarul lucrului (concendentul) este redus doar la dreptul de a dispune juridic de acesta, fiindu-i interzis să lipsească pe concesionar de folosinţa acestuia, iar concesionarul, la fel ca şi uzufructuarul, poate să exercite toate acţiunile (petitorie, confesorie sau posesorie) care au ca obiect realizarea drepturilor a căror folosinţă o au întocmai cum le-ar exercita proprietarii.

În consecinţă, în speţă, reclamanta are calitatea procesuală activă pentru a introduce prezenta acţiune confesorie de servitute.

În ceea ce priveşte fondul litigiului, Curtea are în vedere că servitutea de scurgere a apelor naturale (art. 578 Codul civil din 1864) nu este o servitute propriu-zisă, ci o îngrădire a exerciţiului dreptului de proprietate prin impunerea unui număr

Pagina 27 din 41

de obligaţii normale cu titlu de „reguli de bună vecinătate” corespunzătoare unei necesităţi de ordin social, motiv pentru care ea rămâne o cvasiservitute cârmuită de lege.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, nu se poate reţine că decizia atacată este nelegală, întrucât era „necesară executarea acestui canal de colectare şi scurgere a apelor”, lucrare executată de către o întreprindere specializată în acest domeniu (Întreprinderea pentru Exploatarea Lucrărilor de Îmbunătăţiri Funciare), stare de fapt care a fost pe deplin confirmată de probele administrate de către cele două instanţe.

În acest sens, este de menţionat şi aspectul că, odată cu abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 10 şi 11 din Codul de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2008, netemeinicia hotărârii, din perspectiva aprecierii eronate a probelor, nu mai poate constitui motiv de recurs.

Totodată, Curtea reţine că, la data realizării lucrării de construire a canalului (anul 2008), pârâţii recurenţi nu erau proprietarii terenului, calitate pe care au dobândit-o abia la data de 10.06.2011, potrivit extrasului CF, iar în speţă nu s-au produs dovezi din care să rezulte că fosta proprietară M.L. s-ar fi opus realizării lui, astfel încât se prezumă că a existat acordul tacit al acesteia.

Pentru considerentele de mai sus, Curtea a reţinut că decizia recurată nu este susceptibilă de modificare în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., a respins recursul pârâţilor.

§. DREPT PROCESUAL CIVIL§. DREPT PROCESUAL CIVIL

9. Cererea de reexaminare. Efectele respingerii ei. Inadmisibilitatea invocării aceloraşi critici pe calea recursului

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008: art. 15- Legea nr. 146/1997: art. 20 alin. (3)- Codul de procedură civilă din 1865: art. 137

În cazul în care cererea de ajutor public judiciar privind scutirea de la plata taxei de timbru a fost respinsă, iar împotriva acestei încheieri a fost formulată cerere de reexaminare, care, de asemenea, a fost respinsă prin încheiere irevocabilă, partea nu mai poate invoca, în recursul declarat împotriva hotărârii date în apel, critici vizând modalitatea de soluţionare a cererii de ajutor public judiciar.


Prin decizia civilă nr. 161/29.04.2013, pronunţată în dosarul nr. 8790/55/2012, Tribunalul Arad a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâtul P.V. împotriva Sentinţei civile nr. 10772/22.11.2012, pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 8790/55/2012.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reţinut că pentru apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe pârâtul P.V. datorează, conform art. 2 alin. (1) lit. f) coroborat cu art. 11 din Legea nr. 146/1997, suma de 2.005 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar.

Pagina 28 din 41

Prin încheierea dată în camera de consiliu din data de 14.03.2013, a fost respinsă cererea de acordare a ajutorului public judiciar cu motivarea că pârâtul nu a făcut dovada situaţiei care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 6-8 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/2008 şi art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin încheierea dată în camera de consiliu din data de 09.04.2013, a fost respinsă cererea de reexaminare, cu motivarea că documentele în susţinerea cererii nu au fost depuse la data la care a fost soluţionată cererea de ajutor public judiciar. S-a apreciat că în procedura reexaminării nu se pot analiza aceste documente, întrucât instanţa trebuie să aibă în vedere actele existente la data soluţionării cererii de ajutor public judiciar, întrucât prin procedura cererii de reexaminare se analizează dacă în mod corect în baza actelor existente la dosar a fost respinsă sau admisă cererea.

Prin urmare, apelantul a fost citat să timbreze apelul cu suma de 2005 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar sub sancţiunea anulării cererii de apel ca netimbrată, însă aceasta nu a înţeles să se conformeze dispoziţiilor instanţei.

Pentru aceste considerente în baza dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, instanţa a anulat apelul ca netimbrat.

Împotriva deciziei civile nr. 161 din 29.04.2013 a Tribunalului Arad a declarat recurs în termenul legal pârâtul P.V.

În motivarea recursului, a arătat că a depus la dosarul de apel în termen legal actele necesare pentru primirea ajutorului public judiciar.

Prin Decizia civilă nr. 1031 din 11 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de pârâtul P.V. împotriva Deciziei civile nr. 161 din 29.04.2003, pronunţată de Tribunalul Arad.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele considerente:În mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 146/1947 şi a anulat ca netimbrat apelului pârâtului P.V.Acesta a fost legal citat cu menţiunea de a timbra apelul cu 2.005 lei

taxă de timbru şi 5 lei timbru judiciar, sub sancţiunea anulării.A formulat cerere de ajutor public judiciar, care însă i-a fost respinsă

de instanţă prin încheierea din 14.03.2013.Împotriva acestei încheieri a formulat cerere de reexaminare, care

de asemenea i-a fost respinsă prin încheierea din 09.04.2013.Pârâtul apelant a fost din nou citat cu menţiunea timbrării apelului,

fără însă a da curs acestei cerinţe legale prevăzute de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1996, situaţie ce a atras sancţiunea anulării prevăzută de art. 20 alin. (3) din aceeaşi lege.

În recurs pârâtul nu aduce în mod direct critici hotărârii instanţei de apel, ci încheierii prin care i s-a respins cererea de ajutor public judiciar.

Pârâtul însă a uzat de calea de atac prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, formulând cerere de reexaminare împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar.

Cererea de reexaminare a fost respinsă prin încheiere irevocabilă, neexistând o altă cale de atac împotriva acesteia, pârâtul neputând astfel invoca în recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel critici împotriva modului în care i s-a soluţionat cererea de ajutor public judiciar.

Pagina 29 din 41

10.Citare. Indicarea greşită a adresei. Efecte

- Codul de procedură civilă din 1865: art. 108 alin. (4), art. 112 alin. (1) pct. 1

Judecata pricinii în lipsa reclamantului care a fost citat la o adresă greşită atrage nulitatea hotărârii (opinie majoritară).

Criticând pe calea recursului nelegala sa citare la adresa pe care personal a indicat-o în condiţiile art. 112 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., reclamantul invocă neregularitatea pricinuită prin propriul fapt, atitudine procesuală sancţionată de drept art. 108 alin. (4) C. pr. civ. (opinie separată)

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1023 din 11 septembrie 2013, F.Ş.

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la 12.06.2012 sub nr. 2869/115/2012, reclamantul J.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5000 euro, cu titlul de despăgubiri cuvenite în baza Legii nr. 221/2009.

Prin încheierea nr. 2432/26.11.2012, Tribunalul Caraş-Severin a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că la termenul din 26.11.2012 s-a prezentat reclamantul J.M. şi a declarat că renunţă la judecată.

Împotriva încheierii nr. 2432/26.11.2012 a declarat recurs reclamantul J.M.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că din eroare în acţiunea introductivă a fost consemnată o altă adresă, respectiv localitatea Z., str. P., nr. 171 (în loc de nr. 250), iar la această adresă locuieşte o altă persoană cu numele tot de J.M. Fiind citat, acesta s-a prezentat la instanţă şi a renunţat la judecată.

Reclamantul a arătat că în acest fel s-a produs o eroare, el nefiind citat în cauză.

În dovedirea recursului, a depus la dosar o declaraţie sub semnătură privată a lui J.M., cel care locuieşte la nr. 171, şi acte de stare civilă.

A invocat art. 304 şi art. 312 C. pr. civ. şi a solicitat casarea încheierii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin.

Examinând încheierea atacată în raport cu motivele invocate, precum şi din oficiu conform art. 3041 şi art. 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că recursul este întemeiat, şi l-a admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul J.M. a solicitat prin acţiune despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 pentru condamnarea politică a tatălui său J.M., fiul lui T. şi M., născut la 25.09.1907 în localitatea Z.

Prima instanţă, prin încheiere, în baza art. 246 C. pr. civ. a luat act de renunţarea reclamantului la judecata acţiunii.

În recurs, reclamantul J.M. a făcut însă dovada faptului că nu el este cel care a renunţat la judecată, ci o altă persoană cu acelaşi nume, care locuieşte tot în localitatea Z., dar la altă adresă.

Pagina 30 din 41

Reclamantul recunoaşte faptul că din eroare în acţiune a indicat greşit adresa din localitatea Z., respectiv nr. 171 în loc de nr. 250.

Fiind citată persoana (tot J.M.) care locuieşte la nr. 171, s-a prezentat în instanţă şi a declarat că renunţă la judecată.

Prin înscrisurile depuse de reclamant în recurs, acesta a făcut dovada faptului că nu el este cel care a fost citat în faţa primei instanţe.

Astfel, a depus o adeverinţă de la Primăria Z., din care rezultă că locuieşte la nr. 250 şi că este identificat cu B.I. seria Z nr.1.

La dosarul de fond, însă, pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu reclamantul, (alături de semnătura primitorului) apare indicat BI seria KS nr.3, deci un alt act de identitate.

De asemenea, tot în recurs reclamantul a depus la dosar, în copie, certificatul de naştere şi certificatul de căsătorie ale tatălui său J.M., care atestă datele indicate în acţiune, respectiv data naşterii şi numele părinţilor acestuia (T. şi M.).

În consecinţă, reclamantul J.M., care a promovat acţiunea din prezentul dosar, nu a fost citat la adresa sa reală (nr. 250) şi nu este el cel care a renunţat la judecată.

Faţă de cele reţinute anterior, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în condiţii de legală citare cu reclamantul, în caz contrar încălcându-i-se acestuia dreptul la un proces echitabil. (opinie majoritară)

În cauză s-a formulat opinie separată, în sensul respingerii recursului, pentru următoarele considerente:

Din practicaua hotărârii recurate rezultă că judecătorul cauzei a constatat personal că reclamantul s-a prezentat în faza instanţei şi a declarat că renunţă la judecata cererii formulate.

Or, o asemenea constatare personală a judecătorului cuprinsă într-un act autentic (hotărârea judecătorească) nu poate fi contestată decât pe calea înscrierii în fals şi nu în modalitatea urmată de reclamant.

Pe de altă parte, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamantul a indicat ca având domiciliul în Z. str. P., nr. 171, iar domiciliul judiciar ales în Reşiţa, C. nr. 9 (fără a arăta şi persoana însărcinată cu primirea actului de procedură la acest ultim domiciliu, conform dispoziţiilor art. 93 C. pr. civ.), iar procedura de citare a fost legal îndeplinită – prin înmânarea citaţiei destinatarului la adresa din localitatea Z. şi prin afişare la cea din Reşiţa.

Or, invocarea de către recurent că din eroare ar fi indicat în acţiunea introductivă o altă adresă (localitatea Z., str. P. nr. 171) decât cea la care locuieşte echivalează cu invocarea de către reclamant a unei neregularităţi pricinuită prin propriul fapt pentru a obţine un beneficiu (casarea hotărârii), atitudine procesuală sancţionată de dispoziţiile art.108 alin. (4) C. pr. civ.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 304, art. 3041 C. pr. civ., s-a apreciat că se impunea respingerea recursului declarat de reclamant (opinie separată).

11.Excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia puterii de lucru judecat. Delimitare

- Codul civil din 1864: art. 1201- Codul de procedură civilă din 1865: art. 137

Pagina 31 din 41

Autoritatea de lucru judecat impune condiţia identităţii de acţiune care, potrivit legii, reclamă acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, în timp ce prezumţia puterii de lucru judecat presupune diversitatea de acţiuni şi identitatea de chestiuni, având la bază regula că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.


Prin Decizia civilă nr. 61 din 30.01.2013, Tribunalul Timiş a respins apelul declarat de reclamanta C.N. împotriva Sentinţei civile nr. 1687 din 12.12.2012, pronunţată de Judecătoria Lugoj.

Prin urmare, Tribunalul a menţinut hotărârea primei instanţe, care a admis excepţia puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1131/20.04.2011 (rămasă irevocabilă), pronunţată de Judecătoria Lugoj, în dosarul nr. 2139/252/2009, şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva pârâtei P.E., având ca obiect grăniţuire.

Împotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs reclamanta recurentă C.N., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare pentru efectuarea expertizei tehnice, iar în subsidiar, modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii principale.

În motivare, reclamanta recurentă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., reiterând motivele din apel şi arătând că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ., reţinând incidenţa puterii de lucru judecat, fără a motiva incidenţa în speţă a identităţii obiectului, cauzei şi părţilor, deşi acest aspect este necesar pentru dovedirea lucrului judecat.

Recurenta a mai arătat că instanţa a făcut confuzie între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, neobservând distincţia dintre ele, în sensul că autoritatea de lucru judecat reprezintă o calitate ataşată hotărârii de la momentul adoptării ei şi până la expirarea termenului de executare a căilor de atac de reformare sau de retractare ori, după caz, până la respingerea acestora, iar puterea de lucru judecat este o calitate ataşată hotărârii, care nu mai poate fi reformată sau retractată.

Astfel, a precizat că între cele două litigii nu există îndeplinită niciuna dintre condiţiile stipulate de lege privind identitatea de obiect, părţi şi cauză. Totodată, recurenta a susţinut aplicarea greşită a legii, în sensul eludării necesităţii anulării hotărârii primei instanţe, în vederea administrării unui probatoriu neviciat, întrucât în considerentele hotărârii primei instanţe se arată în mod ferm că prin dispozitivul sentinţei civile nr. 1131/20.04.2011 nu s-a menţionat modalitatea în care se face partajarea, aspect care va putea fi desluşit printr-o expertiză topografică care să clarifice situaţia de facto, corespunzătoare folosinţei îndelungate, întrucât nu există semne exterioare vizibile.

Prin întâmpinare, pârâta intimată P.E. a solicitat respingerea recursului, motivând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., întrucât hotărârea este motivată şi nu s-a făcut confuzie între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, reţinându-se corect că, odată ce ambele părţi au uzucapat o suprafaţă precis determinată printr-un raport de expertiză efectuat într-un proces anterior de partajare, puterea de lucru judecat a acestei hotărâri nu mai poate fi

Pagina 32 din 41

contestată într-un alt proces, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la cerinţele prevăzute de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. pr. civ.

Prin Decizia civilă nr. 1188 din 25 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta C.N. împotriva Deciziei civile nr. 61 din 30 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele considerente:

În ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva nerespectării dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ., Curtea a constatat că este neîntemeiată critica recurentei, deoarece hotărârea cuprinde suficiente motive, pertinente, concludente şi necontradictorii, care sprijină soluţia de respingere a apelului, pronunţată de către instanţa de apel.

Cât priveşte pretinsa confuzie făcută de către instanţa de apel între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, Curtea a apreciat că nu se confirmă susţinerile recurentei.

Astfel, Curtea a avut în vedere că, din punct de vedere procesual, autoritatea de lucru judecat îndeplineşte două funcţii: una de excepţie şi alta de prezumţie. Excepţia autorităţii de lucru judecat are la bază regula că acţiunea nu poate fi judecată decât o singură dată şi impune condiţia identităţii de acţiune care, potrivit legii, reclamă acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, această excepţie, prin efectul ei negativ interzicând judecarea repetată a aceleiaşi pricini. În schimb, prezumţia (excepţia) puterii de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (efectul pozitiv al puterii de lucru judecat). Aşadar, spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat, puterea de lucru judecat presupune diversitate de acţiuni şi identitate de chestiuni.

Or, în speţa de faţă ambele instanţe au reţinut în mod corect că operează puterea de lucru judecat, întrucât în procesul anterior, în care recurenta şi intimata au avut calitate de părţi, prin Sentinţa civilă nr. 1131din 20 aprilie 2011, pronunţată de Judecătoria Lugoj în dosarul nr. 2139/252/2009, s-a realizat delimitarea proprietăţilor limitrofe ale părţilor, în cadrul acţiunii în uzucapiune, menţionându-se că partajarea imobilului se face conform variantei 1 din raportul de expertiză ce face parte integrantă din sentinţă, aşa încât prin acţiunea de faţă (în grăniţuire) se urmăreşte aceeaşi finalitate, fiind evidentă identitatea de chestiuni, care nu mai poate fi repusă în discuţie.

Aşa fiind, Curtea a apreciat că hotărârea recurată este legală, astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. a respins recursul reclamantei.

12.Procuror. Legitimare procesuală activă pentru sesizarea instanţei civile cu acţiuni având ca obiect desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris falsificat

- Codul de procedură civilă: art. 45 alin. (1) teza finală- Codul de procedură penală: art. 245 alin. (1) lit. c1

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 2/17.01.2011 (RIL)

Procurorul are calitate procesuală activă pentru a sesiza instanţa civilă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat,

Pagina 33 din 41

când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată.


Prin sentinţa civilă nr. 1641/16.05.2012, pronunţată în dosarul nr. 767/208/2010, Judecătoria Caransebeş a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş şi în parte pretenţiile reclamantei C.A.

A constatat nulitatea depoziţiei de martor a pârâtei P.A., dată în dosarul succesoral nr. 18-19/2002 al BNP C.L.V., înscris aflat la fila 20 în dosarul nr. 2820/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş.

A constatat nulitatea menţiunilor din certificatul de moştenitor nr. 14/13.06.2012, emis de BNP C.L.V. în acelaşi dosar succesoral, înscris aflat la fila 4 a dosarului penal, doar în ceea ce priveşte aspectul că pârâta G.I. (născută O.) este singura moştenitoarea defunctului V.S. junior.

A respins celelalte pretenţii ale reclamantei C.A.A respins excepţia tardivităţii sesizării Parchetului de pe lângă Judecătoria

Caransebeş, invocată de pârâta G.I.Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la 3.06.2002, cu ocazia

dezbaterii succesiunii din dosarul succesoral nr. 18-19/2002, pârâta G.I. a declarat în faţa notarului public V.C.I. că ea este succesoarea defuncţilor V.S. decedat la 9.12.1971 şi V.S. junior decedat la 3.09.1985.

Cu această ocazie, pârâta P.A. a dat declaraţie de martor în care a menţionat că succesorul lui V.S. senior este V.S. junior, fiul lui, iar după acesta din urmă a rămas o nepoată de fiică predecedată, respectiv G.I., născută O. (fiica lui O.I.), care i-a preluat averea compusă din casă şi terenuri, iar alţi moştenitori nu au rămas.

Notarul public a emis certificatul de moştenitor nr. 14/3.06.2002, în care s-au menţionat bunurile succesorale rămase de pe urma defunctului V.S. senior şi că succesorul său este V.S. junior, respectiv masa succesorală rămasă în urma defunctului V.S. junior şi că succesoare a acestuia a fost menţionată doar G.I. (n. O.), în calitate de nepoată de fiică predecedată.

În realitate, succesorii legali ai defunctului V.S. junior erau atât pârâta G.I., cât şi reclamanta C.A. (fiică a defunctului), dar şi M.M. (decedată la 26.04.2008), de asemenea fiică a defunctului.

Emiterea certificatului de moştenitor nr. 14/3.06.2002 l-a determinat pe numitul C.C. (fiul lui M.M.) să promoveze o acţiune în anularea actului care a făcut obiectul dosarului nr. 2380/208/2008. respectiv 2380.1/208/2008 al Judecătoriei Caransebeş, finalizat prin respingerea acţiunii reclamantului pe motiv că este prescrisă, nulitatea actului fiind una relativă.

În prezenta speţă, prima instanţă a constatat însă că operează o nulitate absolută, fiind incidentă cauza de nulitate frauda la lege, acţiune imprescriptibilă, întrucât prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş din 26.02.2010 emisă în dosarul 2820/P/2009, faţă de pârâtele G.I. şi P.A. s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile de fals în declaraţii şi uz de fals prevăzute de art. 292 şi 291 C. pen., respectiv doar infracţiunea prevăzută de art. 292 C. pen.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş a constatat existenţa falsului, iar soluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş nu a fost atacată cu plângere de către pârâtele G.I. şi P.A.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat ca neîntemeiată excepţia tardivităţii sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş.

Pagina 34 din 41

Având în vedere faptul că declaraţia pârâtei P.A. dată în faţa notarului public şi implicit menţiunile din certificatul de moştenitor 14/0.03.2002, în ceea ce priveşte aspectul că pârâta G.I. este singura succesoare a defunctului V.S. junior, nu corespund realităţii, instanţa a constatat nulitatea acestora, sens în care a ţinut seama de dispoziţiile art. 184 C. pr. civ., art. 228 alin. (6), art. 245 alin. (1) lit. c 1) C. pr. pen.

Instanţa a respins celelalte pretenţii ale reclamantei C.A., deoarece restul menţiunilor din certificatul de moştenitor sunt conforme cu realitatea.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1641 din 16 mai 2012 a Judecătoriei Caransebeş a declarat apel pârâta G.I., iar prin Decizia civilă nr. 36 din 6 martie 2013, pronunţată în dosarul nr. 767/208/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş, reţinând excepţia lipsei calităţii procesual active a acestuia.

Prin Decizia civilă nr. 1097/R din 18 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanta C.A., a casat Decizia civilă nr. 36 din 6 martie 2013 a Tribunalului Caraş-Severin şi a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a avut în vedere considerentele mai jos redate:

Instanţa de apel a reţinut excepţia lipsei calităţii procesuale active a Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş.

În susţinerea acestei excepţii, instanţa de apel a reţinut că noţiunea de înscris falsificat, pentru a cărui anulare procurorul poate sesiza instanţa civilă, are în vedere înscrisul ca „instrument”, iar nu ca „negotium” şi că în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii prin Decizia nr. XV/2005 (iar nu 2009, cum din eroare apare în hotărâre). A concluzionat că, din moment ce prin sesizarea procurorului se vizează constatarea nulităţii unui act juridic, respectiv a certificatului de moştenitor („negotium”), iar nu a înscrisului, legitimare procesuală activă au doar moştenitorii care au fost vătămaţi în drepturile lor.

Această constatare a instanţei de apel şi soluţia de respingere a sesizării Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş sunt greşite şi se bazează pe o interpretare şi aplicare greşită a art. 245 C. pr. pen.

Prin Decizia nr. XV/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul în interesul legii promovat pentru interpretarea art. 14 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală şi a art. 184 din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi a stabilit că procurorul are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţinând părţilor.

Ulterior pronunţării acestei decizii în interesul legii, a fost adoptată Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.

Prin art. I pct. 132 din Legea nr. 356/2006 au fost modificate prevederile art. 245 din Codul de procedură penală, prin care se stabilesc măsurile care se dispun de procuror prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale, în sensul că după lit. c) a alin. (1) s-a introdus o nouă literă, litera c1).

Prevederile art. 245 alin. (1) lit. c1) din Codul de procedură penală prevăd că prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune şi asupra „sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris".

Pagina 35 din 41

Art. 249 alin. (2) şi art. 228 alin. (6) teza finală din Codul de procedură penală prevăd că dispoziţiile art. 245 alin. (1) lit. c1) din acelaşi cod sunt aplicabile şi în cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală.

Întrucât s-a constatat o practică neunitară a instanţelor judecătoreşti şi în privinţa sferei de aplicare a art. 245 alin. (1) lit. c1) C. pr. pen., a fost promovat un recurs în interesul legii, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/17.01.2011, prin care s-a concluzionat că „Procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acţiunea civilă pentru desfiinţarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat, atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată”.

Mai mult, instanţa supremă a reţinut în considerentele deciziei menţionate că voinţa legiuitorului a fost în sensul de a conferi legitimare procesuală activă procurorului de a formula acţiune pentru desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris ori de câte ori pronunţă una din soluţiile de netrimitere în judecată, anume de încetare a urmăririi penale sau, după caz, de neîncepere a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire penală.

Expresia „se dispune", folosită de legiuitor în art. 245 alin. (1) din Codul de procedură penală, dovedeşte faptul că, în situaţia dată, procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat să sesizeze instanţa civilă.

Prin urmare, nu numai că procurorul are calitate procesuală activă în asemenea cazuri de a sesiza instanţa civilă, dar este obligat prin lege să o facă.

Nici textele de lege invocate şi nici în cele două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se face precizarea că se are în vedere înscrisul (falsificat) ca „instrument”, iar nu ca „negotium”.

Pe de altă parte, în speţă, sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş a fost însuşită de reclamanta C.A., cea care se pretinde vătămată în drepturile succesorale prin certificatul de moştenitor nr. 14/2002, aspect pe care instanţa de apel nu l-a avut în vedere, nepronunţându-se sub nici o formă asupra cererii reclamantei C.A.

În consecinţă, întrucât soluţia instanţei de apel s-a bazat exclusiv pe reţinerea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş, s-a impus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

13.Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 8 C. pr. civ. Condiţii

- Codul de procedură civilă din 1865: art. 322 pct. 8

Art. 322 pct. 8 C. pr. Civ. permite revizuirea unei hotărâri „dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa”.

Din economia textului legal de mai sus, reiese că, pentru a putea susţine cu succes o cerere de revizuire bazată pe dispoziţiile art. 322 pct. 8 C. pr. civ., partea interesată trebuie să dovedească, pe de o parte, faptul că nu s-a putut înfăţişa la judecată şi nici nu a putut înştiinţa instanţa despre aceasta, iar, pe de altă parte, că împiedicarea a fost cauzată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Prin urmare, invocarea nelegalei citări în recurs nu se circumscrie sferei dispoziţiilor art. 322 pct. 8 C. pr. civ.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Pagina 36 din 41

Decizia civilă nr. 1070 din 17 septembrie 2013, G.O.

Prin cererea formulată la data de 25.07.2013, intervenienta C.V. a solicitat revizuirea deciziei de recurs pronunţată în dosarul nr. 18761/325/2011 (identificată de instanţă ca fiind Decizia civilă nr. 605/18.04.2013), în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 8 C. pr. civ.

În motivarea în fapt a cererii s-a arătat aceea că nu s-a putut prezenta în instanţă deoarece nu a găsit citaţia nici la cutia poştală, nici afişată cum este legal, din care cauză, neştiind despre termenul de judecată nu a putut să-şi formuleze apărarea.

Prin Decizia civilă nr. 1070 din 17 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de revizuire formulată de intervenienta C.V. împotriva Deciziei civile nr. 605/18.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 17761/325/2011.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele considerente:Textul art. 322 pct. 8 C. pr. civ. permite admiterea unei cereri de

revizuire dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Altfel spus, poate invoca acest motiv doar partea care a fost legal citată, dar care ulterior, din motive obiective şi neimputabile nu s-a putut înfăţişa în instanţă şi nici nu a putut să înştiinţeze în termen despre acest lucru.

Lipsa procedurii legale de citare poate fi, eventual, invocată ca temei al unei contestaţii în anulare conform art. 317 pct. 1 C. pr. civ. Cu alte cuvinte, împiedicarea despre care vorbeşte textul nu trebuie să rezulte din nelegala sa citare.

Pentru a putea susţine cu succes o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 8 C. pr. civ., partea interesată trebuie să dovedească, pe de o parte, faptul că nu s-a putut înfăţişa la judecată şi nici nu a putut înştiinţa instanţa despre aceasta iar, pe de altă parte, că împiedicarea s-a datorat unei împrejurări mai presus de voinţa sa, aspecte de fapt pe care intervenienta C.V. nu le-a dovedit în cauză.

Invocarea nelegalei sale citări în recurs nu este – aşa cum s-a arătat anterior – o împrejurare care se circumscrie exigenţelor art. 322 pct. 8 C. pr. civ. şi, oricum, o atare susţinere a fost irevocabil infirmată cu prilejul pronunţării Deciziei civile nr. 977/R/28.08.2013 prin care, alături de contestaţia în anulare formulată de Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, a fost soluţionată şi contestaţia în anulare formulată de intervenienta C.V. şi întemeiată pe acest motiv.

Susţinerile revizuentei legate de modul de soluţionare a recursului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 322 pct. 8 C. pr. civ. pe care, în mod expres, ea şi-a întemeiat cererea de faţă, din care cauză nu pot face obiectul unei analize în această cale extraordinară de atac, în retractare.

Pentru toate considerentele expuse Curtea a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată de intervenienta C.V.

Pagina 37 din 41

§. DREPTUL FAMILIEI§. DREPTUL FAMILIEI

14.Admisibilitate acţiune partaj bunuri comune în prezenţa unei tranzacţii cu acelaşi obiect

- Codul civil din 1864: art. 1704 – art. 1711, art. 969, art. 948

În situaţia unei tranzacţii ce vizează sistarea în întregime a comunităţii de bunuri rezultată din căsătoria părţilor, nu mai pot fi invocate pretenţii ulterioare privind drepturile patrimoniale (inclusiv, de creanţă) dobândite de oricare dintre soţi sub durata căsătoriei lor.

Doar în situaţia unor tranzacţii parţiale, forţa acestui act juridic poate fi invocată numai cu privire la bunurile avute în vedere de copărtaşi, iar efectele ei nu se pot prelungi asupra altor bunuri, fiind admisibil un partaj suplimentar asupra acestor din urmă bunuri.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă – complet specializat de familie şi minori,

Decizia civilă nr. 1148 din 24 septembrie 2013, C.R.

Prin sentinţa civilă nr. 582/24.01.2013 pronunţată de Judecătoria Arad în dosar nr. 14255/55/2012, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile şi s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta G.A.M., în contradictoriu cu pârâtul A.A., pentru sistare comunitate de bunuri, nefiind acordate cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 13.07.1996, căsătorie ce a fost desfăcută, prin sentinţa civilă nr. 664/26.01.2010 din dosar nr. 14757/55/2009 a Judecătoriei Arad, iar ulterior înregistrării acţiunii de divorţ, 28.10.2009, părţile au ajuns la o înţelegere privind partajul, încheind tranzacţia atestată la data de 16.11.2009 de avocat Ş.R., prin care părţile şi-au împărţit bunurile comune.

Astfel, prin tranzacţie, părţile au convenit că pârâtul îi „predă reclamantei următoarele bunuri mobile şi sume de bani: autoturism […] cu nr. de înmatriculare […], mobilier aflat în imobilul situat în Arad, […], la cererea reclamantei, în funcţie de necesităţi, calculator, obiecte de uz casnic şi suma de 8.300 euro”.

Totodată, în tranzacţia încheiată de părţi s-a prevăzut că „părţile de comun acord stabilesc că numai au nici o pretenţie reciprocă în ce priveşte alte bunuri mobile, bijuterii şi sume de bani”.

Din actele depuse de reclamantă, s-a reţinut că sumele pretinse de aceasta au fost acordate de pârât lui B.G., prin actul intitulat Convenţie la data de 13.12.2007, astfel că reclamanta, la data încheierii tranzacţiei, dar şi la data desfacerii căsătoriei, cunoştea de această convenţie şi aceste sume de bani, care au fost investite de pârât între anii 2001-2007.

Prima instanță a avut în vedere că, potrivit art. 1704 – 1717 Codul civil din 1864, tranzacţia este contractul prin care părţile, urmărind să pună capăt unui proces existent sau să preîntâmpine declanşarea unei proces iminent, îşi fac concesii reciproce.

Potrivit art. 1711 Codul civil din 1864, tranzacţiile au între părţile contractante puterea unei sentinţe neapelabile.

Astfel, s-a concluzionat că reclamanta, prin renunţarea expresă la orice alte pretenţii cu privire la bunuri mobile, bijuterii şi sume de bani, de care aceasta a ştiut

Pagina 38 din 41

cu mult înainte de încheierea tranzacţiei cu pârâtul, nu poate ridica pretenţii cu privire la aceste sume de bani. În plus, s-a reţinut că reclamanta nu a invocat niciun motiv de anulare sau nulitate al tranzacţiei încheiate cu pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 149/A/18.04.2013 pronunţată în dosarul cu acelaşi număr, Tribunalul Arad a respins, ca nefondat, potrivit art. 296 C. pr. civ., apelul declarat de reclamanta G.A.M. împotriva sentinţei primei instanţe, obligând-o totodată, pe apelantă la plata către intimat a sumei de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, în mod corect prima instanţă a valorificat dispoziţiile art. 1704, 1711 Codul civil din 1864, considerând inadmisibilă acţiunea civilă formulată de reclamantă, ca urmare a faptului că nu există niciun motiv de anulare sau nulitate a tranzacţiei încheiate de părţi la 16.11.2009 (f.14 dosar primă instanţă), tranzacţie prin care acestea au arătat expres cu ocazia divorţului că „nu mai au nicio pretenţie reciprocă în ce priveşte alte bunuri mobile, bijuterii şi sume de bani”.

Cu privire critica apelantei că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 1709, 1710 Codul civil din 1864, în sensul că renunţarea expresă la suma de bani din cuprinsul tranzacţiei nu îndeplineşte condiţiile necesare şi obligatorii ale obiectului oricărei convenţii, acela de a fi determinat sau determinabil (art. 948 Cod civil din 1864), s-a apreciat de către tribunal că este neîntemeiată.

Aşadar, în consens cu opinia primei instanţe, tribunalul a considerat că obiectul tranzacţiei părţilor – cu referire concretă la sume de bani – este cel puţin determinabil, în sensul că se referă la eventualele pretenţii băneşti pe care reclamanta le-ar fi putut pretinde de la pârât cu ocazia partajării amiabile a bunurilor dobândite în comun pe durata căsătoriei acestora.

[…]Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termenul prevăzut de lege,

reclamanta G.A.M., solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3). şi 5 C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. pr. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii, în principal, iar, în subsidiar modificarea, în tot, prin admiterea apelului; respingerea excepţiei de inadmisibilitate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinând că niciuna din instanţele inferioare nu a procedat la cercetarea fondului, fără cheltuieli de judecată în această fază procesuală.

[…]Prin decizia civilă nr. 1148 din 24 septembrie 2013, Curtea de Apel

Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta G.A.M. împotriva deciziei civile nr. 149/A/18.04.2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 14255/55/2012, în contradictoriu cu intimatul A.A.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate a art. 304 şi art. 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 1704 – 1717 Codul civil din 1864, coroborate cu cele ale art. 969 C. civ. şi art. 129 alineatul ultim C. pr. civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, atât Judecătoria Arad, cât şi Tribunalul Arad pronunţând hotărâri temeinice şi legale, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestora şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1704 şi art. 1711 C.civ., Curtea constată că instanţele anterioare au decelat corect obiectul, conţinutul şi efectele tranzacţiei încheiate de părţi.

Astfel, din actul încheiat la data de 16.11.2009 rezultă cu evidenţă că tranzacţia părţilor nu a privit anumite bunuri individual determinate, ci însăşi comunitatea de bunuri a părţilor, rezultată în urma căsătoriei lor, desfăcută prin divorţ, privită ca o universalitate de drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial,

Pagina 39 din 41

incluzând, deci, şi eventualele drepturi de creanţă ce ar fi fost dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei.

Părţile au convenit modalitatea în care înţeleg să îşi împartă bunurile comune, pe calea tranzacţiei arătate, ce are un conţinut clar, nefiind necesare lămuriri suplimentare prin apelarea la dispoziţiile legale în materie de interpretare a clauzelor contractuale confuze.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art. 1711 Codul civil din 1864, tranzacţiile au puterea unei sentinţe neapelabile, însă această formulare nu este întrutotul exactă, deoarece tranzacţia este convenţia părţilor, obligatorie pentru acestea ca şi legea, potrivit dispoziţiilor art. 1704 C. civ. coroborat cu art. 969 C. civ.

În consecinţă, conţinutul unei astfel de convenţii nu este supusă căilor de atac prevăzute de legea procesual civilă, ci poate fi desfiinţată, ca orice contract, pe calea acţiunii în anulare sau constatarea nulităţii absolute.

În cauză, reclamanta nu a solicitat instanţei să se constate nulitatea acesteia sau să dispună anularea, astfel că ea produce efectele juridice scontate de părţi la încheierea ei, fiind obligatorie pentru acestea, dar şi pentru instanţă.

Având în vedere obiectul tranzacţiei, astfel cum rezultă din conţinutul său (şi anume, sistarea comunităţii de bunuri a soţilor) în mod just a fost respinsă acţiunea în pretenţii de faţă, ce tinde la partajarea unui drept de creanţă născut în timpul căsătoriei părţilor. Este adevărat că, în situaţia unor tranzacţii parţiale, forţa acestui act juridic poate fi invocată numai cu privire la bunurile avute în vedere de copărtaşi, iar efectele ei nu se pot prelungi asupra altor bunuri, fiind admisibil un partaj suplimentar asupra acestor din urmă bunuri, însă în ipoteza de faţă nu suntem în situaţia unei tranzacţii parţiale.

Din tehnica de redactare folosită în convenţie rezultă de o manieră evidentă faptul că părţile au înţeles să-şi sisteze comunitatea de bunuri în întregime. Edificatoare în acest sens sunt următoarele expresii: „Subsemnaţii A.A. şi A.A.M. ... pentru a stinge orice viitor litigiu civil având ca obiect împărţire bunuri comune convenim următoarele...”; „ Părţile de comun acord stabilesc că nu mai au nicio pretenţie reciprocă în ce priveşte alte bunuri mobile, bijuterii şi sume de bani”.

Ca atare, concluzia ce se impune este că ne aflăm în situaţia unei tranzacţii ce vizează sistarea în întregime a comunităţii de bunuri rezultată din căsătoria părţilor, nemaiputând fi invocate pretenţii ulterioare privind drepturile patrimoniale (inclusiv, de creanţă) dobândite de oricare dintre soţi sub durata căsătoriei lor.

În consecinţă, Curtea constată că nu sunt întemeiate susţinerile recurentei privind obiectul nedeterminat sau nedeterminabil al renunţării sale la oricare pretenţii ulterioare.

Este indiscutabil că, art. 1709 şi 1710 Codul civil din 1864 instituie regula că tranzacţiile vizează obiectul avut în vedere de părţi, renunţările la drepturi fiind de strictă interpretare, însă, tranzacţia presupune existenţa unor concesii reciproce ale părţilor, fără a se confunda cu achiesarea (recunoaşterea unei pretenţii adverse) sau cu desistarea (renunţarea la o pretenţie proprie), care niciodată nu îşi găseşte echivalentul într-o recunoaştere sau renunţare a părţii potrivnice. Ca atare, nu va putea fi reţinută, ca întemeiată, afirmaţia recurentei privind inexistenţa renunţării sale la dreptul de creanţă dedus judecăţii în prezentul dosar, atâta timp cât însăşi reclamanta a semnat actul prin care afirmă că nu mai are nicio pretenţie decurgând din comunitatea de bunuri a soţilor, menţionând expres şi sintagma „sume de bani” în fraza citată anterior, fiind vorba de un obiect cel puţin determinabil.

Tranzacţia părţilor are acelaşi obiect cu prezentul proces şi anume împărţirea bunurilor comune ale soţilor, fiind just reţinut efectul existenţei tranzacţiei părţilor cu privire la pretenţia dedusă judecăţii în prezentul litigiu.

Pagina 40 din 41

Cu privire la afirmaţia recurentei privind faptul că acest drept de creanţă nu îi era cunoscut, Curtea constată că nu este întemeiată, atâta timp cât, chiar în cuprinsul acţiunii introductive arată că sumele de bani au fost investite cu acordul său în perioada 2001-2007 la amenajarea punctului de lucru S.C. „B.T.” S.R.L. Arad.

Pagina 41 din 41

Civ I T3 2013

Documents