Page 1
★ByoSis★
Articulatiile Corpului Omenesc
Articulatiile Corpului Omenesc
O articulaţie (joncţiune) constitue totalitatea tuturor elementelor care unesc între ele dauă sau cîteva
oase vecine. Fiecare os în corpul uman ocupă un anumit loc şi întotdeauna se află în legătură nemijlocită
cu alte oase, aderând strâns de unul sau câteva oase (excepţie - osul hiodian, fixat de ligamente şi muşchi,
şi aşa-numitele oase sesamoide, situate în masa tendoanelor muşchilor). Mobilitatea diferitor părţi ale
scheletului depinde de felul legăturii dintre ele; aceasta, la rândul său, depinde de particularităţile
funcţionării diferitor porţiuni ale scheletului. Aparatul ce leagă oasele se dezvoltă din mezenchim, care se
află între mugurii lor la embrion. Există două tipuri principale de legătură între oase: neîntrerupte şi
întrerupte, sau articulaţiile; primele sunt mai vechi. În stadiile timpurii de dezvoltare a embrionului la
vertebratele superioare, precum şi la vertebratele inferioare adulte în schelet se formează aproape numai
legături neîntrerupte. În stadiile ontogenetice mai târzii la vertebratele terestre se dezvoltă legături mai
perfecte – articulaţiile întrerupte. Afară de legăturile amintite, există un tip intermediar – semiarticulaţia
(hemiartroză).
Legăturile neîntrerupte
Sindesmozele reprezintă legăturile, în care unirea celor două oase se face prin intermediul ţesutului
conjunctiv cu fibre colagene şi elastice, precum în cazul membranei interosoase dintre radius şi
ulnă sau între arcurile vertebrale prin ligamentele galbene etc. O categorie aparte a sindesmozelor
sunt suturile care există între oasele craniului şi care, sub raport structural, sunt formate din ţesut
conjunctiv generator de os şi transformate, ca urmare a osteogenezei, în os, astfel încât practic ele
dispar ca entitate constituţională. De asemenea, tot sindesmoze sunt implantările dinţilor în
maxilar (gomphosis), în care dintele e unit elastic cu osul prin ţesut conjunctiv.
Sincondroze sunt joncţiunile în care legătura între oase se face prin cartilaj hialin sau fibros.
Exemplu de cartilaj hialin întâlnim între diafiză şi epifiză (cartilaje de conjugare), în timpul
procesului de creştere; fibrocartilaj găsim în amfiartroze, precum la nivelul simfizei pubiene sau
între corpurile vertebrale.
Sinostozele, realizate prin ţesut osos, precum între ilion, ischion şi pubis, ce formează coxalul sunt
puţine în tinereţe, însă numărul lor creşte considerabil cu vârsta, când ţesutul conjunctiv sau
cartilaginos dintre capetele unor oase este înlocuit prin ţesut osos. Drept pildă serveşte
concreşterea vertebrelor sacrale, sudarea oaselor craniului sau a celor două părţi ale mandibulei,
etc. Aici desigur, mobilitatea lipseşte.
Legăturile întrerupte – diartrozele
Legăturile întrerupte – diartrozele sau articulaţiile adevărate, care permit mişcări variate datorită
discontinuităţii lor, au în constituţie o capsulă articulară, o cavitate, ligamente, membrană sinovială, lichid
sinovial, cartilaje articulare la nivelul suprafeţelor osoase şi alte elemente, specifice unora dintre
diartroze, precum meniscuri, burse sinoviale, burelete cartilaginoase marginale etc.
page 1 / 9
Page 2
★ByoSis★
Articulatiile Corpului Omenesc
Suprafeţele articulare sunt în general acoperite de cartilaj hialin strâns legat de os, cu o suprafaţă
externă netedă, având o grosime variabilă şi un sistem de nutriţie legat de lichidul sinovial şi de
procesul de difuziune din capilarele membranei sinoviale.
Capsula articulară, rigidă sau laxă, este legată de suprafeţele articulare în vecinătatea cartilajului.
Este formată, pe de o parte, dintr-un strat intern, membrana sinovială, care conţine fibre
colagenice şi elastice, vase şi nervi (fig. 30), cu atât mai multe cu cât articulaţia e mai funcţională
putând prezenta plice adipoase sau vasculare interne (plicae synoviales) sau prelungiri mai mici
(villi synoviales), care secretă în cavitatea articulaţiei un lichid dens – sinovia, ce serveşte drept
unsoare pentru suprafeţele articulare, iar pe de altă parte, dintr-o membrană fibroasă externă,
conţinând numeroase fibre colagenice şi elastice. Prezintă grosimi variabile astfel încât, în zonele
mai subţiri, se pot produce evaginaţii ale sinovialei numite chisturi sinoviale.
Cavitatea articulară se numeşte spaţiul îngust, mărginit de suprafeţele articulare ale oaselor şi
capsula articulară. Ea este ermetic închisă şi plină cu lichid sinovial, bogat în mucină, cu rol de
lubrefiere şi de nutriţie a cartilajului articular. Presiunea atmosferică exercitată asupra capsulei,
contribuie la întărirea articulaţiei. Contactul strâns dintre suprafeţele articulare într-o serie de
articulaţii este condiţionat de tonusul sau de contracţia activă a musculaturii.
Afară de părţile obligatorii descrise în articulaţie intră o serie de formaţiuni auxiliare. Dintre acestea fac
parte ligamentele, bureletele articulare, discurile şi meniscurile intraarticulare şi oasele sesamoide.
Ligamentele reprezintă fascicule sau benzi de ţesut fibros rezistent. Ele sunt situate în peretele sau
deasupra capsulei articulare şi reprezintă nişte îngroşări locale ale stratului ei fibros. Trecând peste
articulaţie şi fixându-se de oase, ligamentele întăresc articulaţia, însă rolul lor principal constă în a
mărgini amplitudinea mişcării, a preveni trecerea ei peste anumite limite. Majoritatea ligamentelor
nu sunt elastice, dar sunt foarte rezistente. La unele articulaţii, de exemplu articulaţia
genunchiului, există ligamente intraarticulare.
Bureletele articulare sunt formate din cartilaj fibros, dispus sub formă de inel pe marginile foselor
articulare, a căror suprafaţă o completează şi o măresc.
Discurile şi meniscurile intraarticulare reprezintă nişte lame constituite din ţesut conjunctiv cu
predominanţă de fibre colagene şi elemente fibrocartilaginoase, situate de-a curmezişul unor
articulaţii între suprafeţele articulare şi sudate la margini cu capsula articulară. Suprafeţele
meniscurilor repeta forma capetelor articulare ale oaselor, cu care se învecinează din ambele părţi.
Discul divide cavitatea articulară în două zone distincte (de ex., articulaţia temporomandibulară),
meniscul realizează incomplet această diviziune. Discurile şi meniscurile au rol de congruenţă.
Bursele şi tecile sinoviale sunt spaţii mai mari sau mai mici cu pereţi tapetaţi de sinovială, care pot
avea comunicaţii cu cavitatea articulară contribuind la mărirea ei şi constituie puncte de rezistenţă
scăzută ale articulaţiei.
Oasele sesamoide sunt mici, de formă ovală, şi se află în apropierea unor articulaţii. Unele din
aceste oase se află în grosul capsulei articulare şi, mărind suprafaţa fosei articulare, se unesc cu
capul articular (de exemplu, în articulaţia degetului mare al labei piciorului); altele sunt adâncite
în tendoanele muşchilor ce trec pe deasupra articulaţiei. Oasele sesamoide sunt de asemenea
formaţiuni auxiliare ale muşchilor. Ele şi-au căpătat denumirea, deoarece seamănă întrucâtva cu
seminţele de susan.
Clasificarea diartrozelor
page 2 / 9
Page 3
★ByoSis★
Articulatiile Corpului Omenesc
Diartrozele se clasifică după mai multe criterii:
după numărul de axe de mişcare (cu una, două sau mai multe axe);
după gradele de limitare ce indică mobilitatea celor două suprafeţe articulare, una faţă de cealaltă;
după numărul de suprafeţe articulare;
articulaţii simple, cu două suprafeţe articulare;
articulaţii compuse, care au mai multe suprafeţe în aceeaşi capsulă (de ex., articulaţia cotului);
articulaţii complexe, cavitatea cărora e compartimentalizată prin discuri sau meniscuri (de ex.
articulaţia genunchiului);
de asemenea există articulaţii combinate, separate anatomic, dar puse în mişcare prin
funcţionarea mai multor muşchi care le deservesc simultan (de ex., articulaţiile radioulnare
superioară şi inferioară);
după forma suprafeţelor articulare:
artrodii (articulatio plana), cu două suprafeţe articulare aproape plane şi care permit mişcări de
alunecare;
articulaţii cu suprafeţe articulare în formă de scripete, cu un singur grad de libertate, numite
articulaţii trohleare (ginglymus), ca, spre exemplu articulaţile interfalangiene;
articulaţii în care una din suprafeţe este un segment de cilindru convex şi alta o suprafaţă concavă
corespunzătoare, axa fiind axa longitudinală a cilindrului care se mişcă în suprafaţa convexă (de
ex., articulaţia radioulnară superioară) (au tot un singur grad de libertate), situaţia poate fi şi
inversă sub raportul mişcării suprafeţelor (de ex., articulaţia radioulnară inferioară; acesta este
tipul de articulaţie în pivot (articulatio trochoidea);
articulaţii cu două suprafeţe – concavă şi convexă – de formă elipsoidală ce permit două grade de
libertate (articulatio elipsoidea), precum articulaţia radiocarpiană;
articulaţii cu două suprafeţe în formă de şa ce permit tot două grade de mişcare (articulaţio
sellaris), precum articulaţia carpometacarpiană a policelui;
articulaţii cu două suprafeţe articulare rotunjite sub aspect de condili care părtund în două
depresiuni corespunzătoare de pe alt os numite condiliene (de ex., articulaţia genunchiului);
articulaţii cu suprafeţele în formă de segmente de sferă convexă şi concavă; ce au trei grade de
libertate (articulatio spheroidea seu enarthrosis), precum articulaţia umărului şi cea coxofemurală.
Pentru a stabili amplitudinea mişcării unei articulaţii este necesar de a măsura unghiul de deplasare
existent între poziţia de pornire a mişcării şi poziţia de deplasare extremă pentru fiecare ax de mişcare
(goneometria clinică). Diartrozele se pot sinostoza ca urmare a unei anchiloze osoase, consecinţă a unui
proces patologic. Astfel, cartilajul articular poate să-şi diminueze vascularizaţia, apărând apoi anchiloza
osoasă odată cu existenţa unui proces patologic sau cu progresiunea în vârstă; de asemenea pot să se
producă excrescenţe la marginile cartilajului articular, ce apoi se osifică şi limitează mişcările. Totodată
încărcările excesive în perioada de creştere au efecte similare negative îndeosebi asupra vascularizaţiei
cartilajului articular, conducând la procese de sinostoză.
Hemiartrozele
Hemiartrozele sau semiarticulaţiile sunt o categorie de articulaţii situate între sinartroze şi diartroze,
page 3 / 9
Page 4
★ByoSis★
Articulatiile Corpului Omenesc
având caractere comune ambelor forme articulare. Ele prezintă o schiţă de cavitate între oasele articulare,
cartilaje de legătură şi ligamente foarte puternice, care trec de pe un os pe celălalt, sărind peste cartilaje.
Au mobilitate redusă. În organism hemiartrozele sunt simfiza pubiană, simfiza manubriului sternal,
simfizele intervertebrale.
Articulaţiile din organism
Articulaţiile sub raport topografic, pot fi clasificate în articulaţii ale oaselor trunchiului, capului şi
membrelor.
Articulaţiile oaselor trunchiului
Articulaţiile între vertebre
Legătura între corpurile vertebrelor ( de la vertebra II cervicală până la sacru) se realizează cu
ajutorul discurilor sau fibrocartilajelor intervertebrale. Fiecare din ele constă dintr-un inel fibros
de fascicule dense de ţesut conjunctiv, care se întreţes, situate în jurul unui nucleu gelatinos elastic
– rudimentul coardei dorsale, cu rol de amortizare. Ruperea zonei periferice ligamentare şi ieşirea
nucleului pulpos cu comprimarea consecutivă a rădăcinilor nervoase şi apariţia nevralgiilor
constituie afecţiunea numită hernie de disc. Discurile intervertebrale sunt sudate cu plăcile de
cartilaj hialinic, care acoperă suprafeţele superioare şi inferioare ale corpurilor vertebrelor, între
care apare o semiarticulaţie specifică. Discurile constituie cel puţin un sfert din lungimea totală a
porţiunii presacrale; ele sunt deosebit de groase în porţiunea lombară. O asemenea articulare a
vertebrelor slăbeşte, atenuiază loviturile şi tot odată face coloana vertebrală mai mlădioasă;
Între apofizele articulare ale tuturor vertebrelor sunt articulaţii adevărate, deşi puţin mobile. În porţiunea
cervicală şi toracică ele fac parte din categoria articulaţiilor plane, iar în cea lombară – din categoria
articulaţiilor cilindrice.
De-a lungul suprafeţei anterioare a corpului tuturor vertebrelor, începând cu occipitalul şi atlasul, se află
ligamentul vertebral longitudinal anterior, iar pe suprafaţa posterioară a corpului vertebrelor, în interiorul
canalului rahidian, - ligamentul vertebral longitudinal posterior. Vertebrele vecine sunt unite prin
ligamente intertransversale, interspinoase şi interarculare, sau ligamente galbene. Elasticitatea
considerabilă a acestora uşurează munca muşchilor erectori ai trunchiului. Ligamentul supraspinos se
întinde pe deasupra apofizelor spinoase, trecând pe gât în ligamentul nucal lat, care se fixează de osul
occipital.
În porţiunea sacrală şi cea coccigiană vertebrele sunt unite cu ajutorul sinostozelor în oase
compuse – sacrul şi coccisul.
Articulaţiile atlantooccipitale se află între condilii occipitali şi feţele articulare superioare
ale atlasului, fac parte din categoria articulaţiilor elipsoide (condiloide) biaxiale şi dă
posibilitate de a înclina capul la dreapta şi la stânga, înainte şi înapoi. Cu a doua vertebră
page 4 / 9
Page 5
★ByoSis★
Articulatiile Corpului Omenesc
cervicală atlasul este articulat prin două articulaţii (articulationes atlantoaxiales). Una din
ele – articulatio atlantoaxialis lateralis, pereche – este formată din suprafeţele articulare
inferioare ale atlasului şi cele superioare ale epistrofeului. Altă articulaţie – articulatio
atlantoaxialis mediana, nepereche – este formată de apofiza odontoidă a epistrofeului şi
arcul anterior al atlasului, care sunt strâns unite datorită ligamentului cruciform. Articulaţia
apofizei odontoide face parte din categoria articulaţiilor uniaxiale cilindrice, cu ax vertical
de rotire. În această articulaţie au loc mişcările de rotire a capului (împreună cu atlasul) la
dreapta şi la stânga.
Articulaţiile sacrului cu coccisul. Unirea sacrului cu coccisul, are loc prin intermediul
cartilajului intervertebral, înăuntru căruia se găseşte frecvent o cavitate nu prea mare, fapt
ce contribuie la deplasarea coccisului înapoi în timpul actului de naştere. Pe faţa anterioară
a sacrului, de la faţa pelviană până la vârful coccisului se întinde lig. sacrococcygeum
ventrale, identic ligamentului longitudinal anterior al coloanei vertebrale. Posterior se află
două ligamente, dintre care primul, lig. sacroccigeum dorsale profundum, identic
ligamentului longitudinal posterior al coloanei vertebrale, trece de la capătul inferior al
peretelui anterior care formează canalul sacral, pe faţa posterioară a coccisului; al doilea,
lig. sacrococcigeum dorsale superficiale, formează câteva fascicule, care parţial trec de la
crista mediana a sacrului pe faţa posterioară a coccisului şi acoperă din spate orificiul
inferior al canalului sacral, parţial se întind între coarnele sacrului şi coccisului. Aceste
ligamente corespund ligg. flava şi capsulelor articulaţiilor intervertebrale. Lig.
sacrococcygeum laterale corespunde ligg. intertransversaria, ce se întind între capătul
inferior al crista lateralis a sacrului şi apofiza transversală a vertebrei coccigiene I şi
delimitează totodată incizura, situată lateral de vârful sacrului, transformând-o în al
cincilea orificiu sacral.
Articulaţiile toracelui. Sunt reprezentate prin articulaţiile coastelor cu vertebrele şi legăturile
cartilagelor costale cu sternul.
Articulaţiile costovertebrale includ articulaţiile capului costal şi articulaţiile costotransversare.
Articulaţiile capului costal sunt diartrose planiforme, ce se realizează între capul coastelor şi
corpul vertebrelor toracice, fiecare coastă articulându-se cu corpul a două vertebre vecine (fac
excepţie coastele I, XI şi XII care vin în contact numai cu vertebra corespunzătoare). Capsula lor
articulară e subţire, se prinde pe marginile suprafeţelor articulare, având ca ligamente:
Ligamentul radiar care se răsfiră în evantai de la capul coastei la cele două vertebre
toracice cu care se articulează.
Ligamentul intraarticular care leagă creasta capului costal cu discul intervertebral,
împărţind cavitatea articulară în două compartimente. Acest ligament lipseşte la coastele I,
XI şi XII.
Articulaţiile costotransversare sunt diartrose planiforme realizate între tuberculul costal şi faţeta
articulară de pe apofizele transverse ale vertebrelor toracice. Capsula lor articulară e slabă, este
întărită de:
Ligamentum costotransversarium superius et laterale ce se întind între colul costal,
respectiv apofiza transversală şi arcul vertebrei supraiacente.
Ligamentum lumbocostale leagă apofiza transversă a vertebrei LI cu coasta a XII-a.
Ligamentum costotransversarium uneşte colul coastei cu apofiza transversă a vertebrei
respective.
Articulaţiile sternocostale. Reprezintă diartroze, realizate între incizurile costale ale sternului şi
extremitatea anterioară a cartilajelor primelor 7 coaste. Exceptând prima, fiecare articulaţie
page 5 / 9
Page 6
★ByoSis★
Articulatiile Corpului Omenesc
prezintă două legături sinoviale rudimentare, având ca ligamente:
Ligamentul intraarticular care împarte cavitatea articulară în două compartimente;
ligamentul sternocostal radiat aşternut în formă de evantai pe faţa anterioară a sternului.
Între cartilajele coastelor VII-IX legătura se realizează prin articulaţii fixe sau semimobile (articulationes
interchondrales), care permit mici alunecări cu ocazia mişcărilor respiratorii. Între corpul şi manubriul
sternului, respectiv între corpul acestuia şi apendicele xifoid se intercalează câte o sincondroză, întărită de
periostul sternului.
Coloana vertebrală
Articularea vertebrelor (de la vertebra II cervicală până la sacru) cu ajutorul discurilor intervertebrale,
articulaţiilor pereche şi ligamentelor transformă coloana într-un pivot elastic, care îngăduie mişcări
separate sau combinate în jurul axelor: frontal, sagital şi vertical (flexie şi extensie, înclinări laterale,
răsuciri) şi mişcări arcuitoare (la sărituri). Mişcările neânsemnate dintre diferite vertebre, sumându-se,
asigură coloanei vertebrale o mobilitate considerabilă. Ce-a mai puţin mobilă este regiunea toracică,
datorită prezenţei coastelor, poziţiei oblice a apofizelor spinoase şi faptului că discurile intervertebrale
sunt subţiri. La omul adult coloana vertebrală normală constituie aproximativ 40% din lungimea generală
a corpului şi are patru curburi în plan sagital (fig. 3). Două din ele sunt bombate înainte – lordoza
cervicală şi cea lombară, iar două – înapoi – cifoza toracică şi cea sacrococcygiană. Cifozele şi lordozele
se echilibrează reciproc, asigurând o direcţie verticală generală a axului lung al întregii coloane
vertebrale. Curburile sunt condiţionate de forţa de greutate, tonusul muşchilor şi diferenţa dintre grosimea
părţilor anterioară şi posterioară ale discurilor intervertebrale. Curburile reprezintă particularităţi specifice
ale coloanei vertebrale a omului, legate de poziţia verticală a corpului. La nou-născut coloana vertebrală
este aproape dreaptă şi curburile ei, caracteristice adultului, sunt slab exprimate. Lordoza cervicală apare
când copilul începe să “ţină capul”, adică atunci când se opune căderii lui înainte. Mai târziu, când copilul
începe să şadă, iar apoi să stea în picioare şi să umble, apar cifoza toracică, lordoza lombară şi cifoza
sacrococcigiană care însă se formează definitiv cam la 15 ani. Deformarea laterală a coloanei vertebrale –
scolioza, care deseori se observă la şcolari, este legată de particularităţile de vârstă ale corpurilor
vertebrelor şi ale discurilor intervertebrale; ea se dezvoltă în cazul nerespectării normelor igienice
(înălţimea băncilor nu corespunde staturii, clasa este prost sau neuniform luminată, ignorarea
particularităţilor vizuale şi auditive individuale ale elevilor etc). Scolioza se corigează cu ajutorul
gimnasticii însă, fireşte, e mai bine să prevenim apariţia ei. La bătrâneţe coloana vertebrală se scurtează
(uneori cu 10%) din cauza micşorării corpurilor vertebrelor şi a discurilor intervertebrale. Deseori, paralel
cu aceasta, apare o mare curbură a regiunii toracice – cocoaşa bătrâneţei. Mişcările coloanei vertebrale
sunt posibile în jurul unui ax transversal (pentru mişcările de flexie şi extensie), în jurul unui ax sagital
(pentru înclinaţia laterală), în jurul unui ax vertical ce trece prin centrul discului intervertebral (pentru
mişcările de rotaţie sau torsiune).
[[image:file/view/spineSections.jpg]]
Toracele în ansamblu
page 6 / 9
Page 7
★ByoSis★
Articulatiile Corpului Omenesc
Cutia toracică serveşte drept bază osoasă pentru peretele cavităţii toracelui şi participă la apărarea unor
organe importante – inima, plămânii, ficatul. Prezenţa cartilagelor costale face cutia toracică elastică. Ea
este de asemenea un loc de inserţie pentru muşchii respiratorii şi muşchii membrelor superioare. Forma
cutiei toracice poate fi comparată cu un con, al cărui vârf este tăiat, iar baza oblic tăiată este orientată în
jos. Dimensiunea ei sagitală este mai mică decât cea transversală; în secţiune orizontală ea are formă de
mugure. O asemenea formă este proprie numai omului şi a apărut în legătură cu transformarea membrelor
superioare în organ de apucat, iar apoi în organ al muncii. La majoritatea animalelor cutia toracică este
turtită lateral. La nou-născut se păstrează asemănarea cu această formă filogenetică primară. Chiar şi la
elevii claselor inferioare se mai observă foarte desluşit rotunjimea mai pronunţată a cutiei toracice şi
înclinarea mai mică a coastelor decât la adulţi. Aceasta este una din cauzele, datorită căreia copiii respiră
mai puţin adânc, însă mai des. Copiii cu sistemul muscular nedezvoltat şi cu plămânii slabi au cutia
toracică mai plată, care pare a fi în stare de compresie. Pentru asemenea copii au mare importanţă
exerciţiile fizice speciale. La rahitici sternul este foarte ieşit înainte (“piept de găină”). La adulţi forma
cutiei toracice este supusă unor variaţii individuale, care depind în mare măsură de felul de viaţă şi
dezvoltarea fizică. Deseori la femei ea este mai scurtă şi mai rotunjită decât la bărbaţi. La bătrâni din
cauza curburii regiunii toracice a coloanei vertebrale, cutia toracică se scurtează şi se lasă în jos, curbura
coastelor se reduce şi ele se deplasează înainte, dimensiunea antero-posterioară se măreşte din nou, iar cea
transversală – se micşorează.
Articulaţiile mâinii
Articulaţia radiocarpiană este o diartroză condiliană sau elipsoidiană, realizată între suprafaţa
articulară prezentată de epifiza distală a radiusului, întregită de ligamentul triunghiular
fibrocartilaginos radioulnar şi suprafaţa articulară alcătuită de trei oase din rândul proximal al
carpului. Osul piziform nu participă la această articulaţie.
Capsula articulară se prinde pe circumferinţa epifizei distale a radiusului şi pe părţile ventrale şi dorsale
neacoperite de cartilajul articular ale oaselor din primul şir al carpului. Destul de densă, capsula prezintă
şi ligamente de întărire volare, dorsale şi colaterale. Mişcările în articulaţia radiocarpiană se fac în jurul
unui ax antero-posterior ce trece prin capul osului mare – abducţia radială (150) şi ulnară (400), de
asemenea în jurul a două axe transversale ce trec prin osul mare, pentru flexia dorsală (800).
Articulaţia mediocarpiană este o diartroză planiformă (cu mişcări reduse de alunecare), între
rândul proximal şi cel distal al oaselor carpiene, având o cavitate articulară unică, ce emite
prelungiri între oasele care participă la formarea articulaţiei. Fiecare os este legat de osul vecin
prin ligamente intercarpiene interosoase, iar osul pisiform de cârligul osului hamat printr-un
ligament special (lig. pisohamatum). Capsula articulaţiei mediocarpiene mai este întărită de
ligamentele intercarpiene palmare şi dorsale.
Articulaţiile carpometacarpiene şi intermetacarpiene. Prima articulaţie se formează între oasele
rândului distal al carpului şi bazele oaselor metacarpiene. Dintre ele patru (II-V) fac parte din
categoria articulaţiilor plane, cu capsulele foarte întinse. Aceste articulaţii sunt întărite de
ligamentele palmare şi dorsale. Prima articulaţie carpometacarpiană (între trapez şi baza primului
os metacarpian) este în şa. Ea îngăduie să apropiem degetul mare de arătător, să-l depărtăm de el,
page 7 / 9
Page 8
★ByoSis★
Articulatiile Corpului Omenesc
să aducem degetul mare în faţa tuturor celorlalte, să facem cu el mişcări circulare.
Articulaţiile intermetacarpiene se găsesc între bazele oaselor carpiene II-V- capsula lor este
comună cu capsula articulaţiilor carpometacarpiene şi este consolidată de ligamentele dorsale şi
palmare (ligg. metacarpalia dorsalia et palmaria) ale metacarpului, care trec transversal şi unesc
oasele metacarpiene învecinate. Există de asemenea ligamente metacarpiene interosoase care se
află în interiorul articulaţiilor şi unesc feţele oaselor metacarpiene contactante.
Articulaţiile metacarpofalangiene se realizează între suprafaţa articulară (convexă) a capului
metacarpienelor şi suprafaţa articulară (concavă) a bazei falangelor proximale.
Între cele două feţe ce vin în contact există o disproporţie, capul metacarpienelor depăşind mult cavitatea
glenoidă, incongruenţă compensată de un fibrocartilaj care măreşte platforma de recepţie a falangelor.
Capsula este fixată şi foarte subţire pe faţa dorsală. Ea este întărită de ligamentele colaterale, două pentru
fiecare articulaţie (lateral şi medial). Pe faţa palmară, între metacarpienele II-V, articulaţiile
metacarpofalangiene sunt unite între ele prin ligamentele metacarpiene transverse profunde, care
fuzionează cu tecile tendoanelor muşchilor flexori şi cu capsulele articulare, fiind ancorate şi pe
ligamentele colaterale. Articulaţiile metacarpofalangiene au formă sferică, însă mişcările în jurul axului
vertical sunt excluse în ele datorită aparatului ligamentar. Aşa dar, mişcările sunt de flexie-extensie şi
abducţie-adducţie.
Articulaţiile interfalangiene ale mâinii sunt alcătuite de legăturile dintre falangele mijlocii şi cele
terminale sau unghiale. Sunt toate diartroze trohleare (ginglimuri pure), capetele falangelor având
înfăţişarea unor trohlee, iar bazele prezentând cavităţi glenoidale cu o dungă anteroposterioară
proeminentă.
Mişcările care se pot efectua sunt: flexia şi extensia în jurul unor axe transversale.
Articulaţiile şi joncţiunile centurii pelviene
Articulaţiile bazinului sunt reprezentate de articulaţiile sacroiliace dintre oasele coxale şi sacrum, situate
posterior şi simfiza pubiană situată anterior.
Articulaţia sacroiliacă este o articulaţie plană semimobilă între suprafeţele auriculare ale oaselor
sacru şi iliac, acoperite cu un cartilaj fibros. Capsula articulară, foarte strânsă, anterior este întărită
de ligamentele sacroiliace ventrale, iar posterior de ligamentele sacroiliace interosoase, care-s
acoperite de ligamentele sacroiliace dorsale. Din spate bazinul este întărit de ligamente, ce pornesc
de la părţile laterale ale sacrului spre tuberozitatea ischiatică (ligamentul sacratuberal) şi spina sa
(ligamentul sacrospinal). Aceste ligamente participă la formarea pereţilor infero-laterali ai
bazinului şi împreună cu incizurile ischiadice mărginesc orificiile ischiadice mare şi mic.
Ligamentul iliolumbal leagă apofizele costale ale vertebrelor L4-5 cu treimea posterioară a crestei
iliace intregind peretele posterior al bazinului. Gaura obturatoare este de asemenea închisă cu un
ligament, numit membrana obturatorie.
Simfiza pubiană este o hemiartroză care uneşte anterior oasele pubiene. Între feţele osoase se
page 8 / 9
Page 9
★ByoSis★
Articulatiile Corpului Omenesc
intercalează o lamă fibrocartilaginoasă în formă de pană, în mijlocul căreia se schiţează o fisură
sagitală. Deasupra şi dedesubtul discului interpubian se evidenţiază câte un ligament (lig. pubicum
superius et inferius), care vine în continuarea periostului îngroşat la acest nivel, fortificând simfiza
pubiană.
Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)
page 9 / 9