BP 101

N umărul trecut al Buletinului a reprezentat încununarea unei însutite apariţii. Dacă aniversările sunt de obicei mult aştepta‑te, ceea ce urmează acestora nu e de fiecare dată un lucru uşor.

Cu sentimentul unei împliniri şi cu nădejde pentru viitor am editat, iată, şi numărul 101.

Fiind vorba de un prag, cel puţin din punct de vedere al apariţiilor, ne‑am gândit să împrospătăm conţinutul, nu anulând ce s‑a realizat până acum, ci propunând şi ceva nou.

Aşa s‑a născut rubrica Răspundem cititorilor, pe care o veţi întâlni în paginile 4 şi 5.

De fapt, dacă vă aduceţi aminte, în primii ani, exista o rubrică intitulată Dialogul de miercuri seara, susţinută pe atunci de jertfelnicia Ilenei Pătru. De ceva vreme, rubrica aceasta nu mai apare, chiar dacă dialogurile se desfăşoară în continuare. Poate că dispariţia ei a fost cauzată şi de o slăbire a interesului faţă de dialogurile de miercuri seara. Îmi amintesc că, pe vremuri, cei care participau erau mai numeroşi decât astăzi…

De aceea, rubrica de acum îşi propune să răspundă celor care nu pot participa la dialoguri şi, de ce nu, celor care au o oarecare reţinere să adreseze întrebări în public.

Aşadar, aşteptăm întrebările dumneavoastră în scris, care pot ajunge la noi prin e‑mail sau, pur şi simplu, într‑un plic pe care îl lăsaţi la pangar, cu menţiunea: „Pentru Buletinul Parohial”. Iar noi, în limita priceperii şi a spaţiului disponibil, vom încerca să răspundem şi să fim astfel de folos tuturor cititorilor.

Tot în paginile următoare, veţi întâlni, pe lângă rubrici consacrate, o mărturie trimisă de unui cititor, intitulată Călător ortodox. Veţi înţelege de ce s‑a numit aşa, după ce veţi citi materialul. Aşteptăm şi alte mărturii de acest gen, venite din partea celor care aţi călătorit şi vreţi să ne faceţi părtaşi la bucuriile pe care le ‑aţi simţit atunci.

Şi, fiindcă veni vorba de bucurii, ştim că nu numai lucrurile bune care se întâmplă trebuie să ne preocupe, ci şi neîmplinirile sau neputinţele, ale noastre şi ale altora, pe care ne străduim să le îndreptăm. Despre o astfel de străduinţă veţi citi în articolul Micii desculţi ai erei digitale, din paginile 6‑8.

Şi încă ceva. Am ales ca ilustraţii şi câteva icoane care se află pe catapeteasma bisericii noastre. Cea de alături vă este cunoscută, fiind una din icoanele mari, împărăteşti. Celelalte, sunt din registrele de sus. Ne‑am gândit că, fiind prezente aici, le veţi cunoaşte şi îndrăgi mai mult, cunoscând astfel mai bine biserica în care slujim cu toţii lui Dumnezeu. Şi, poate, cunoscându‑ne mai bine biserica, vom reuşi să ne cunoaştem mai mult şi unii pe alţii…

Pr. Silviu TuDOSE

„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)

august - septembrie 2011 foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări Anul XIV, Nr. 3 (101)

din SUMARABC Liturgic: Taina Hirotoniei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p . 2Răspundem cititorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p . 4 În dialog cu enoriaşii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p . 10

101 – MERGEM MAI DEPARTE

2

TAINA HIROTONIEIMomente ale slujbei şi simbolismul lor

(prezentare selectivă)ABCliturgic

I. Slujba Hirotoniei, deosebit de frumoasă şi emoţionantă, se săvârşeş‑te în cadrul Sfintei Liturghii, pentru toate cele trei trepte: arhiereu, diacon şi preot. Trebuie să amintim că ea nu poate fi înţeleasă profund decât citind măcar una dintre scrierile dedicate preoţiei de câţiva Sfinţi Părinţi căr‑turari ai Bisericii: Grigorie Teologul (Despre Fugă), Ioan Gură de Aur (Des-pre preoţie), Ambrozie al Mediolanului (Despre datoriile preoţilor), Dionisie Areopagitul (Despre ierarhia bisericeas-că), Grigorie cel Mare (Cartea regulei pastorale) etc. În acelaşi timp, doar prin participarea efectivă la săvârşirea slujbei. Credincioşii au deseori privi‑legiul de a fi părtaşi la un asemenea eveniment, atunci când se săvârşesc Sfinte Liturghii cu arhiereu, fie în ca‑tedralele chiriarhale, fie la sfinţiri de biserici, fie chiar în propria parohie, când episcopul locului se află în vizită pastorală. Să reţinem dintru început că mirenii (credincioşii) nu au un rol pasiv la desfăşurarea acestei Sfinte Tai‑ne. Precum activă le este participarea la Sfânta Liturghie, prin răspunsurile date slujitorilor consacraţi, aşa şi în cazul Hirotoniei: credincioşii se roagă în taină, împreună cu soborul slujito‑rilor, pentru ca harul Sfântului Duh să se pogoare asupra candidatului la preoţie, pentru a‑şi împlini după cu‑viinţă misiunea pentru care a fost che‑mat, ales şi pregătit. În acelaşi timp, îşi manifestă participarea prin răspunsul „vrednic este!”, sau, în cazuri extrem de rare, „nevrednic este!” – atunci când cineva cunoaşte anumite acte majore de nevrednicie a candidatului.

II. Tema catehezei de acum se va ocupa doar de câteva elemente ce privesc hirotonia preotului, întrucât această treaptă a slujirii are legătura cea mai strânsă cu viaţa liturgică a credin‑ciosului de rând.

III. Tratarea îşi propune explica‑rea, pe scurt, a următoarelor noţiuni şi momente ale slujbei: hirotonie şi hirotesie; pregătirea candidatului; lo-cul săvârşirii; jurământul din mijlocul bisericii; săvârşitorul Tainei şi simbo-lismul celor trei metanii; înconjurul Sfintei Mese şi cele trei tropare; mâini-le încrucişate pe Sfânta Masă; „Dum-nezeiescul har…”; Sfântul Agneţ în mâinile noului hirotonit; veşmintele primite la „vrednic este!”; Rugăciunea Amvonului; Miruitul. ‑ hirotonie, strict etimologic, înseam‑

nă „întinderea mâinii” (heir = mână; teino = a întinde), întrucât la înce‑puturi alegerea candidatului pentru preoţie se făcea în cadrul comunităţii parohiale prin întinderea (ridicarea) mâinii, adică prin votul credincioşilor prezenţi; astăzi, „hirotonie” înseamnă întinderea (punerea) mâinilor episco‑pului pe creştetul celui numit prin decizia autorităţilor bisericeşti, cu recunoaştere oficială din partea celor civile; hirotesie (heir = mână; titimi = a pune) înseamnă efectiv „punerea mâinilor” episcopului peste un anu‑mit candidat, fie pentru acordarea uneia din treptele inferioare clerului (citeţ, ipodiacon), fie pentru anumite distincţii onorifice, pentru preoţii care s‑au remarcat prin anumite vredni‑cii: sachelar, iconom, iconom stavrofor (pentru preoţii de mir); sincel, proto-sincel, arhimandrit (pentru călugări);

‑ pregătirea candidatului presupune două etape: una de durată (educaţie religios-morală în familie, în şcoală, în biserică; studii teologice, practică li-turgică etc.), alta în ajunul hirotoniei (post, împăcare cu semenii, spovedanie, rugăciunile pentru împărtăşire, curăţie trupească etc.);

‑ locul săvârşirii: hirotonia se săvârşeş‑te numai în Sfântul Altar, fiind Sfântă Taină; hirotesiile, în naos şi pe solee

(în faţa Altarului), fiind simple ierur‑gii;

‑ jurământul citit de candidat în mij‑locul bisericii reprezintă un legământ solemn înaintea lui Dumnezeu, a episcopului şi a credincioşilor de a‑şi împlini cu cinste îndatoririle preo‑ţeşti. De adâncă responsabilitate sunt, de pildă, următoarele fragmente: „În toată viaţa mea mă voi călăuzi după Sfintele Evanghelii… Prin întreaga mea slujire, învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală, precum şi prin armonia vieţii de familie, mă voi strădui să apăr Sfânta Biserică…”;

‑ săvârşitorul Tainei este episcopul, cu întreita sa autoritate: harismatică, învăţătorească şi pastoral‑adminis‑trativă. De reţinut că, în cadrul cere‑monialului, candidatul face câte trei metanii, înaintea lui Dumnezeu, de‑sigur, dar şi în faţa episcopului, atât în mijlocul bisericii, cât şi în Sfântul Altar (câte trei, în trei serii), ca semn al ascultării depline faţă de poruncile dumnezeieşti, totodată, faţă de ierar‑hul care îl hirotoneşte şi căruia îi va fi subordonat canonic. Iată ce spu‑ne, bunăoară, canonul 39 apostolic: „Prezbiterii (preoţii) şi diaconii să nu săvârşească nimic fără învoirea episco‑pului; căci el este căruia i s‑a încredin‑ţat poporul Domnului şi de la el se va cere socoteală pentru sufletele lor”.

‑ înconjurarea Sfintei Mese, de trei ori, în timp ce se cântă cele trei tro-pare (Sfinţilor mucenici…, Slavă Ţie, Hristoase…, Isaie, dănţuieşte…), la fel cu cele din cadrul Tainei Cununiei, deşi nu în aceeaşi ordine, simbolizează cununia (legământul) noului slujitor cu Biserica, asemenea Mucenicilor, care L-au mărturisit pe Hristos, dân-du-şi viaţa pentru El, spre Slava Lui şi mântuirea lor;

‑ încrucişarea mâinilor pe marginea Sfintei Mese şi rezemarea frunţii peste

3

ele semnifică faptul că noul preot îşi va „rezema” slujirea pe Hristos şi în‑văţătura Sa, Sfânta Masă simbolizând acum pe Hristos Însuşi. Este un act ce aminteşte de gestul Sfântului Apostol Ioan, care şi‑a rezemat capul pe piep‑tul Mântuitorului la Cina cea de Tai‑nă;

‑ „Dumnezeiescul Har…” şi cele două rugăciuni (Doamne Dumnezeul nostru… şi Dumnezeule, Mântuitorul nostru…), citite de arhiereu, repre‑zintă partea centrală a Tainei, cu mo‑mentele în care harul preoţiei coboară peste cel ce este hirotonit;

‑ veşmintele pe care le primeşte de la arhiereu, cu rostirea „vrednic este” sunt: epitrahilul, brâul şi felonul (stiharul şi mânecuţele le‑a primit la hirotonia în diacon). Stiharul este un veşmânt lung, de obicei de cu‑loare deschisă, simbolizând curăţia slujitorului; mânecuţele, de forma unor manşete, simbolizează puterea lui Dumnezeu, Care întăreşte mâi‑nile celui care slujeşte; epitrahilul, semnifică jugul preoţiei, urmând pil‑da Mântuitorului: „Luaţi jugul Meu asupra voastră…” (Matei 11, 29); brâul este semnul puterii duhovni‑ceşti, prin care se poate înfrânge orice ispită care l‑ar abate de la îndatori‑rile preoţiei; felonul, de forma unei mantii, semnifică puterea proniatoa‑re a lui Dumnezeu, dar şi dreptatea şi sfinţenia care trebuie să „îmbrace” ţinuta morală a preotului.

‑ După sfinţirea Darurilor, arhiereul îi dă pe un disc Sfântul Agneţ (vezi ca-

teheza despre Proscomidie), zicându‑i: „Primeşte Odorul Acesta şi‑L păzeşte pe El până la a doua venire a Domnu‑lui nostru Iisus Hristos, când Îl va cere de la tine!” – insuflându‑i conştiinţa răspunderii uriaşe pe care şi‑a asumat‑o, ca iconom al Tainelor lui Dumne‑zeu;

‑ Rugăciunea Amvonului (Cel Ce bi-necuvântezi…) este rostită de noul hirotonit ca semn arătat credincioşi‑lor că a primit harul şi puterea de a se ruga pentru ei. Tot el îi şi miru-ieşte, având primul prilej să le spună „Ajutorul meu de la Domnul…” şi mărturisind, astfel, pentru sine, dar şi pentru credincioşi că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus vin, pogorând de la Părintele lumini‑lor…”.

IV. Recapitulând acum momen‑tele principale creionate mai sus, pen‑tru a le fixa mai bine, să reţinem repe‑rele „cheie”: ridicarea/punerea mâini-lor; pregătire integrală a candidatului; ascultare ierarhică; slujire sub jurământ; iconom al Tainelor lui Dumnezeu.

V. Asocierea. Taina hirotoniei (preoţiei) este recunoscută ca atare nu‑mai în Bisericile Ortodoxă şi Catolică. Protestanţii şi neo‑protestanţii (pocă-iţii) susţin că preoţia este universală: fiecare creştin, spun dânşii, poate fi considerat un „preot” în comunitatea din care face parte. Ei interpretează greşit cuvintele Sf. Ap. Petru: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împă‑

rătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I, 2, 9). Aici e vorba de „preoţie” generală, obţinută la botez, nu specială – prin hirotonie; propriu‑zis, e vorba de slujirea generală pe care fiecare creştin o poate exercita în Bise‑rică, sub cele trei aspecte: învăţătoresc, harismatic şi administrativ.

VI. Generalizând, înţelegem acum că hirotonia sau preoţia este Taina prin care cei anume pregătiţi primesc, prin punerea mâinilor şi rugăciunea Arhiere‑ului, puterea de a propovădui Evanghe‑lia, de a sfinţi prin Sfintele Taine şi de a-i îndruma pe credincioşi la mântuire. Arătând importanţa uriaşă a slujirii pre‑oţeşti, cunoscutul teolog rus Alexei Ho‑miakov spune că, dacă ar înceta hiroto-nia, ar înceta toate Tainele, afară de Botez, iar neamul omenesc ar fi rupt din har.

VII. Aplicarea învăţăturilor pri‑vind Taina Hirotoniei le revine atât candidaţilor la preoţie, cât şi celor care îi propun. Astfel, candidaţii se vor pre‑găti cu cea mai mare conştiinciozitate, sub ambele aspecte, intelectual şi mo‑ral, iar după hirotonie vor avea mereu în vedere jurământul depus. „Propu‑nătorii” candidatului să fie la fel de responsabili, începând cu preotul de parohie, care dă recomandarea pentru a urma studiile teologice, continuând cu profesorii care îi conferă diploma şi încheind cu Chiriarhul locului, care îşi asumă răspunderea hirotoniei. În‑tre „propunători” se numără, am vă‑zut, credincioşii simpli, care, prin acel „vrednic este!”, au partea lor de răs‑pundere. Canonistul Liviu Stan notea‑ză: „Poporul întotdeauna a fost consi‑derat în Biserică între părtaşii actului alegerii, căci impunerea unui cleric neagreat este împotriva spiritului Bise-ricii Ortodoxe, care este străină oricărei măsuri silnice” (Mirenii în Biserică).

Pr. vASilE GOrDON

Câteva repere bibliografice: 1. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Editu‑

ra Institutului Biblic, Bucureşti, 1952;2. Prof. N. Chiţescu, Prof. Isidor Todoran, Pr.

Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Ed. Renaşterea, Cluj‑Napoca, 2005;

3. Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Specială, Edit. Inst. Biblic, Bucureşti, 1980;

4. Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Mirenii în Biserică. Studiu canonic‑istoric, Sibiu, 1939.

4

Am pe cineva drag în spital, e foarte bolnav şi doctorii ne spun „să ne pregătim”... adică trăieşte ultimele zile. E conştient, deşi slăbit de puteri, dar nu reuşim să îl convingem să se spovedească (nu ştiu dacă a făcut-o vreodată, sigur în ultimii 12 ani nu – şi are spre 60 de ani). Ne răspunde că „el vine acasă”, deşi i-am zis că e într-o cumpănă şi e bine să fie pregătit şi în alternativa că Domnul îl va lua. Până unde pot să merg, ce pot să îi spun în dorinţa de a îl ajuta să nu plece nepregătit?

Pr. Vasile Gordon: În principiu, preotul (ca şi medicul) respectă voinţa şi libertatea bolnavului de a primi sau nu tratamentul indicat. În cazul bolnavului din familia dvs., e limpede, lipseşte dorinţa unei întrevederi cu preotul. Ca‑uza (cauzele)? Poate lipsa ataşamentului faţă de Biserică, ori mai degrabă prejudecata, întâlnită adesea în popor, că, dacă vine „popa”, bolnavul nu mai are mult de trăit, ba chiar i se grăbeşte sfârşitul… Aici s‑ar întrevedea, astfel, o primă posibilitate de a‑l convinge, prin combaterea acestei prejudecăţi şi arătând că, dimpotrivă, venirea preotului, spovedania şi cuminecarea, pot grăbi refacerea sănătăţii. Desigur, în fazele „terminale”, însănătoşirea trupească e mai greu, sau chiar imposibil de obţinut. Dar însănătoşi‑rea (refacerea) sufletească se poa‑te obţine întotdeauna, atunci când bolnavul are căinţă since‑ră pentru greşelile pe care le‑a săvârşit, ca orice om. O altă posibilitate ar fi să‑l rugaţi pe preotul spitalului să găseas‑că un mijloc de a‑l convinge. Având experienţa multor ca‑zuri similare, preotul de spital ştie cum să conducă discuţia ca să‑i alunge reţinerile din mo‑mentul de faţă. Dacă nici aşa nu reuşiţi, nu vă rămâne decât să‑l aveţi în vedere în rugăciu‑nile dvs., acasă şi la biserică (Sf. Liturghie, Sf. Maslu etc.). Mai mult: dacă ceilalţi (sau măcar unii) membri ai familiei se spovedesc şi se împărtăşesc, rugăciunea lor pentru cel drag aflat în suferinţă devine mai curată şi mai puternică. Să ne amintim aici de sfatul Sf. Ap. Iacov: „Rugaţi‑vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”(5, 16).

În ce momente se îngenunchează la Sfânta Liturghie, duminica? Pe de o parte am auzit opinia că duminica nu se îngenunchează deloc, pe de altă parte am citit în cărţi scrise de preoţi (ex. „Sf. Liturghie lămurită pe înţelesul tuturor”) exprimări ferme că la citirea Evangheliei „rău fac acei creştini care stau în picioare sau pleacă numai puţin trupul”. Ce recomandaţi enoriaşilor noştri?

Pr. Silviu Tudose: Răspunsul pentru întrebarea dvs. nu poate fi de genul da sau nu. De ce? Pentru că şi cei care îngenunchează şi cei care nu îngenunchează duminica au dreptate, în felul lor.

Mai întâi, pentru a înţelege de ce au dreptate cei care nu îngenunchează duminica, e nevoie de un recurs la istoria Bisericii şi la sfintele canoane.

Astfel, la Sinodul I Ecumenic, ţinut la Constantinopol, în 325, întâlnim un canon, al 20‑lea, care spune: Pentru că există unii care îşi pleacă genunchii în zi de Duminică şi în zilele Cincizecimii, pentru ca să se păzească în acelaşi fel în fi-ecare parohie, părutu-s-a Sfântului Sinod că este bine ca în pi-cioare să se aducă lui Dumnezeu rugăciunile. De fapt, Părinţii de la Sinodul I au reiterat ce spusese Sf. Petru al Alexandriei (†311) înaintea lor, într‑unul dintre canoanele păstrate de la el, al 15‑lea: Iar duminica o ţinem zi de bucurie pentru Cel Ce a înviat în ea, întru care am primit să nu plecăm genunchii.

Mai târziu, Sf. Vasile cel Mare (†379), spunea: Ne facem rugăciunile în picioare în ziua cea dintâi a săptămânii (dumi-nica), nu numai pentru că, înviaţi în Hristos, aspirăm la cele

cereşti, ci rămânând în picioare în ziua Învierii amintim duhului nostru harul ce ni s-a dat, dar şi că această zi este chipul veacului ce va să vină. (Cuvintele marelui sfânt capadocian aveau să devină şi canon, al 91‑lea între cele păs‑trate de la el).

Şi pentru a încheia ce spun canoanele despre problema care ne preocupă, trebuie să amintim şi textul Canonului 90 al Sino‑dului al VI‑lea Ecumenic sau Trulan (680‑681): Primit-am pe calea canoanelor de la Părinţii de Dumnezeu purtători ca în Du-minici să nu plecăm genunchii, cinstind astfel Învierea lui Hris-tos; deci, ca să nu nesocotim ceea ce este lămurit spus în această po-runcă, rânduim limpede credin-cioşilor ca sâmbăta, după intrarea (vohodul) cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului din timpul Vecerniei de sâmbătă, după obiceiul îndătinat, nimeni să nu-şi mai plece genunchii până seara Duminicii.

Răspundem cititorilor

Pilda celor zece fecioare, care se citeşte la Taina Sfântului Maslu

5

Aşadar, ce observăm citind ca‑noanele?

Că încă de pe vremea Sino‑dului I Ecumenic exista practica îngenuncherii în zi de dumini‑că, din moment ce a fost pusă în discuţie. Părinţii au intervenit şi au urmărit impunerea practi‑cii de obşte, pe baza tradiţiei şi a învăţăturii teologice a Bisericii: duminica nu îngenunchem, pen‑tru că e ziua Învierii Domnului, când şi noi, aşa cum aţi văzut că spune Sf. Vasile cel Mare, „aspi‑răm la cele cereşti”. Faptul că pri‑mul sinod a discutat despre acest lucru, arată că nu reprezenta un lucru neînsemnat, ci foarte im‑portant. De asemenea, remarcăm că nu sunt prevăzute pedepse bisericeşti pentru cei care ar în‑călca rânduiala stabilită, Biserica arătând toleranţă faţă de practica îngenuncherii în zi de duminică, mai ales în acea perioadă, când Biserica de‑abia ieşise de sub ju‑gul persecuţiilor.

Ulterior, întâlnim, aşa cum aţi constatat, întăriri şi justifi‑cări ale hotărârii primului sinod, la Sinodul VI stabilindu‑se chiar perioada în care e interzisă îngenuncherea: de la vohodul Vecerniei de sâmbătă, până în seara zilei dumincii, când înce‑pe ziua liturgică de luni.

E de remarcat motivul „teologic” aflat la baza acestei hotă‑râri, care, iată, a preocupat viaţa bisericească în primul mile‑niu: Învierea Mântuitorului impune o poziţie dreaptă la rugă-ciune. De aceea, în reprezentarea ortodoxă a Învierii, numai Adam şi Eva sunt reprezentaţi aproape îngenuncheaţi. Spun aproape, fiindcă şi pe ei îi ridică în picioare mâna Mântuitoru‑lui, pentru a fi părtaşi Învierii lui.

Că nu se îngenunchea Duminica, o arată şi denumirea Ve‑cerniei pe care o săvârşim în ziua Pogorârii Sfântului Duh sau a Cincizecimii, imediat după încheierea Sfintei Liturghii: Ve-cernia plecării genunchilor. Prin adaosul a plecării genunchilor e arătat caracterul de excepţie de la regulă.

Aş mai aminti, pentru a arăta că şi cei care nu îngenunchea‑ză Duminica au şi ei dreptate, tradiţia care există şi e păstrată cu mare sfinţenie, de a nu se îngenunchea în perioada dintre Sfintele Paşti şi Înălţare, precum şi între Naşterea Domnului şi Bobotează. O astfel de tradiţie este o reminiscenţă a rânduielii din primul mileniu. Corect ar fi ca nici între intervalul dintre Înălţare şi Cincizecime să nu se îngenuncheze, în canoane vor‑bindu‑se de perioada Cincizecimii, care nu se încheie o dată cu Înălţarea, ci ţine până la Pogorârea Sfântului Duh.

Multe dintre lucrurile care caracterizau practica bisericeas‑că din primul mileniu, fie nu s‑au mai păstrat, fie s‑au schim‑bat, fiind acceptate, în cele din urmă. Aşa s‑a întâmplat şi cu

rânduiala îngenuncherii în zi de Duminică sau cu prescripţia cano‑nică ce interzicea postul această zi.

Cert este că astăzi, cel puţin în bisericile ortodoxe din ţara noastră, sunt mult mai numeroşi cei care îngenunchează decât cei

care nu îngenunchează duminica. Motivul? Pe de o parte conştiinţa că a pleca genunchii în timpul li‑turghiei duminicale este o tradiţie pe care am moştenit‑o de la părin‑ţii noştri şi pe care suntem datori să o continuăm. Pe de altă parte, atunci când îngenunchem, ne ex‑primăm respectul şi evlavia faţă de ceea ce se întâmplă în momentul respectiv. Astfel, când preoţii ies cu Sf. Evanghelie, la Fericiri, avem conştiinţa că, în chip tainic, În‑suşi Hristos iese la propovăduire. După aceea, când se citeşte din Sfânta Evanghelie, Însuşi Hristos ne vorbeşte, prin glasul slujitoru‑lui, iar noi stăm în genunchi la fel cum stăteau mulţimile care Îl au‑

zeau vorbind.La ieşirea cu Cinstitele Daruri, oamenii îngenunchează în

semn de respect faţă de Darurile de pâine şi vin, care urmează să devină Însuşi Trupul şi Însuşi Sângele Domnului. În acelaşi timp, momentul aminteşte de drumul de la Cruce la Mor‑mânt al Domnului.

Mai târziu, în timpul Prefacerii, care constituie miezul Dumnezeieştii Liturghii, îngenunchem pentru ca Sfântul Duh să Se pogoare, prin rugăciunile preoţilor, asupra Daru‑rilor şi să le prefacă în Trupul şi Sângele Domnului. Uneori, se îngenunchează şi în timpul rostirii rugăciunii domneşti – Tatăl nostru – , ca pregătire pentru momentul următor: al Împărtăşirii.

Aici ar putea întreba „partizanii” ne‑îngenuncherii: de ce nu îngenunchem şi în momentul când primim Sfintele Taine?

Aşadar, întemeieri ale îngenuncherii există, mai ales pen‑tru oamenii zilelor noastre, care nu apucă uneori să‑şi plece genunchii cu alt prilej, făcând acest lucru îndeosebi când par‑ticipă la sfintele slujbe.

De aceea, s‑a impus practica plecării genunchilor în zi de Duminică, aşa cum se întâmplă şi în biserica noastră.

Personal, consider că cei care cunosc rânduiala canonică a primului mileniu şi vor să o păstreze cu stricteţe sunt liberi să facă aşa, fără însă a fi rigizi, ci înţelegători faţă de cei care fac altfel. Fiind intransigenţi, riscă să păcătuiască. De asemenea, consider că, atunci când participăm la Dumnezeiasca Liturghie, e bine să păstrăm rânduiala din biserica în care ne aflăm, fără să ieşim în evidenţă, rămânând în picioare când toţi îngenunchea-ză sau plecând genunchii când toţi cei din jurul nostru rămân în picioare.

Învierea Domnului - Pogorârea la iad

6

Numele meu e Tudor Marian, sunt preot paroh în comuna Glodeanu Siliştea, sat Cârligu Mare, judeţul Buzău, şi am intrat pe acest forum (n.r. www.desprecopii.com), cu spe-ranţa să găsesc oameni cu inimi deosebite care vor binevoi să ajute copilaşii din parohia pe care o re-prezint! Sunt copii cu nevoi speciale printre ei, copii foarte săraci, copii care nu au văzut jucării decât la televizor, care nu au ce să mănânce de cele mai multe ori! Îndrăznesc să vă cer ajutorul, şi să vă rog ca, în cazul în care aveţi jucării, hăinuţe, electrocasnice care nu vă mai folo-sesc sau orice altceva util copiilor, să ne trimiteţi pe adresa parohiei! Dumnezeu să vă lumineze şi să vă dăruiască toate cele de folos!

Totul a început cu acest S.O.S. al Părintelui Marian Tudor lansat în lumea virtuală, în iunie 2010,

pentru salvarea unor vieţi de copii cât se poate de reali, care nu încetează să viseze că, poate, cineva îi va salva cândva. La în‑ceput, membrii forumului respectiv l‑au tratat cu reticenţă, pentru că autorul me‑sajului nu îşi dovedise calitatea de preot şi nici nu adusese vreo probă care să demon‑streze că cele scrise sunt aievea. Astăzi însă, sintagma „copiii din Glodeanu Siliştea” este mult folosită pe motoarele de căutare pe Internet (afişând peste 100.000 de re‑zultate) şi din ce în ce mai multe site‑uri, bloguri şi forumuri de discuţii publică no‑utăţi despre evoluţia situaţiei copiilor din această comunitate.

- Ce vrei să-ţi aducă Moş Crăciun?- Cartofi!

Jeni, Loredana, Cristina, Maria, Geor‑ge, Mihai, Mario sunt doar câţiva dintre cei 38 de copii care au impre sionat pro‑fund opinia publică în această primăvară, când la un post naţional de televiziune am putut vedea, cu consternare, condiţi‑ile de sărăcie şi mizerie extremă în care se zbat aceşti micuţi, unii aproape sălbăticiţi. Îmi amintesc că privind acele imagini am înţeles cum este să supravieţuieşti faptu‑lui că doar exişti. Ca o ironie, copiii din Glodeanu Siliştea sunt contemporani cu aşa‑zisa „generaţie Y”, copiii nativ‑digitali, născuţi în era computerelor, a Internetu‑lui, a telefoniei celulare, a jocurilor video, a Disneyland‑ului... Cu toate acestea, Jeni, Loredana, Mihai şi toţi ceilalţi aparţin al‑tei lumi, unei lumi a treia, în care lista de dorinţe pentru Moş Crăciun conţine doar cartofi; o lume în care mălaiul ameste‑cat în apă cu zahăr constituie, de multe

ori, singura hrană, sau, în zilele cele mai bune, se mănâncă pâine şi ceapă; o lume în care copiii îngheaţă de frig, la propriu, în bordeie şi dorm în vecinătatea şobo‑lanilor „mai graşi decât oamenii”, sau o lume în care copii de 4‑5 ani nu au purtat până acum încălțăminte, fiind obişnuiţi să aibă tălpile julite, ude, reci sau murda‑re de glod. Despre jucării nici nu încape vorbă, mulţi dintre ei nu au habar la ce ar putea folosi. În pofida acestor realităţi de neimaginat, mulţi dintre copiii de aici au rezultate foarte bune la şcoală. Jeni, de pil‑dă, cunoaşte zeci de poveşti, îi place foarte mult să citească şi împrumută cărţi de la biblioteca şcolii. Şi, intuind parcă de unde vin scăparea şi ajutorul izbăvitor, micuţii au învăţat singuri multe rugăciuni şi au buchisit cărţi de învăţătură ortodoxă.

„...E-o lume minunată în care veţi găsi numai copii şi o lume cu mult soare şi mii

MICII DESCULŢI AI EREI DIGITALE

7

de jucării pentru copii...”. Iată ce ne promi‑tea un cântec vechi autohton, dar numai indiferenţa nu vede diferenţa dintre aceste două lumi aflate la antipozi sociali.

Părintele Marian, „îngerul păzitor” al copiilor. Faptele credinţeiAceasta este frusta realitate ce i s‑a des‑

coperit tânărului Preot Marian Tudor acum un an şi jumătate, când a preluat parohia aflată la marginea Bărăganului. Fără a avea vreo legătură cu această parte a ţării şi, mai cu seamă, cu această comunitate, tânăr şi lipsit de experienţa pastoraţiei, Părintelui i‑a păsat şi a ales să nu capituleze, aşa cum s‑a întâmplat cu unii dintre predecesorii săi. Astfel, luminat de credinţă şi întărit de nădejde, a pus început bun. Mai presus de toate, Părintele a crezut şi a îndrăznit, avându‑l pildă pe Sf. Apostol Petru, când a păşit pe marea învolburată. Aşa a înce‑put lucrarea faptelor credinţei sale, a trans‑pus Cuvântul cel viu şi ziditor în dragos‑tea aplicată pentru străini sau, şi mai bine spus, pentru aproapele. Fără doar şi poate că a trăit momente de descurajare, dar nu a cunoscut deznădejdea, poate şi pentru că şi‑a aflat rostul prin ridicarea atâtor suflete care şi‑au pus în el ultima speranţa. Părinte‑le Marian nu uită că Atotputernicul Însuşi Se regăseşte în cei flămânzi, goi şi bolnavi: Fiindcă flămând am fost şi Mi-aţi dat să mă-nânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cer-cetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine... Şi astfel, cu răbdare, fiind cu luare‑aminte în jurul său şi „pricepând să vadă”, tânărul părinte a devenit pentru micii desculţi din Glodeanu „samarineanul milostiv” sau – cum l‑au numit unii – „îngerul păzitor”, sperând că într‑o bună zi „măcar din doi dintre ei să iasă ceva!”.

Când oamenii sunt fraţiCercetând, mângâind, hrănind spiri‑

tual şi material pe fraţii mai mici, Părin‑

tele Marian a făptuit fără şovăire porunca Mântuitorului, Care cere neîncetat conşti‑inţelor noastre: Daţi-le voi să mănânce! La început, a împărţit cu ei puţinul pe care îl avea, însă, în timp a realizat că nu poate cuprinde singur întreaga nevoie materială şi tot suspinul de aici. Încredinţat fiind că Dumnezeu lucrează prin oameni şi spriji‑nă gândurile şi faptele lor când acestea se fac spre slava numelui Său, Părintele a lan‑sat către semeni un apel la o demonstraţie de comuniune şi împreună‑lucrare. A fost un prilej care a vădit, încă o dată, că în Ortodoxie frăţietatea nu este un concept abstract şi fără conţinut, astfel că răspun‑surile au venit degrabă. S‑a putut vedea multă receptivitate şi solicitudine în aceste răspunsuri. Ajutorul cel mai mare a venit de la o jurnalistă care a determinat postul de televiziune la care lucra să realizeze un reportaj şi să‑l difuzeze la o oră de maximă audienţă. După difuzarea materialului în primăvara acestui an, foarte mulţi oameni s‑au mobilizat, organizaţi sau individual, în acea perioadă putând fi văzute nume‑roase caravane de maşini care se deplasau spre Glodeanu. Din adânca purtare de grijă a lui Dumnezeu, copiii s‑au bucurat din plin de pachete cu alimente, hăinuţe, încălţăminte, jucării şi lucruri trebuincioa‑se studiului. Mai mult, unii dintre ei au avut şansa să descopere că lumea continuă dincolo de ferestrele cu zăbrele în spatele cărora şi‑au petrecut până acum copilăria: au vizitat Bucureştiul, iar cei mai meritu‑oşi au plecat în tabără la Mănăstirea Tis‑mana. Astăzi însă, efectul mediatic generat de acel copleşitor reportaj s‑a estompat din memoria celor mai mulţi, iar proble‑mele micuţilor din Glodeanu au rămas la fel de actuale şi de acute. Şi astăzi mai primesc mici ajutoare, dar nu îndeajuns de multe ca să le acopere nevoile multe şi diverse. Totuşi, câte ceva s‑a mai schim‑bat: comunitatea copiilor din Glodeanu este prezentă pe Internet şi deţine un blog http://copiiidinglodeanu.blogspot.com, care publică atât ştiri despre acţiunile în

care sunt implicaţi copiii, precum şi ape‑luri de solidaritate făcute de Părintele Marian sau alţi oameni de bine. Datorită acestui mijloc de comunicare, problemele acestor copii ajung mai ţintit la unele per‑soane care pot sprijini lucrarea şi strădania Părintelui Marian.

Punte între Gorgani şi Glodeanu

La îndemnul şi împreună cu Părintele Silviu Tudose, după Duminica Înmulţirii pâinilor în pustie, cea de‑a VIII‑a după Rusalii, câţiva membri ai parohiei noas‑tre am purces spre a‑l cunoaşte personal şi încuraja pe preotul care a avut curajul să dezvăluie lumii întregi existenţa unei plă‑gi sociale care era considerată eradicată de mult în Europa. Dar, ca să ajungem la el, a trebuit să străbatem un ţinut gloduros, am pătruns în sate care, deşi locuite, păreau pustiite şi încremenite, cu case bătrâneşti şi pipernicite ce păreau că plâng, cu gră‑dini năpădite de buruieni înalte, cu ţarini pârjolite şi nelucrate, semn că semănătorul nu‑şi mai iubeşte ogorul... Acesta este lo‑cul unde Părintele Marian a ales să rămână şi să lucreze poruncile Domnului. Pe cale nu am zărit nici un om căruia să‑i dăm bineţe, dar la capătul drumului ne aştepta Părintele, bucuros de oaspeţi şi voios. În curtea lui zburdau mulţi copii veniţi din părţile locului, mai mici sau mai mari. Ne‑a poftit în biserica şi în casa sa, ne‑a vorbit deschis şi din inimă despre lucrarea misionară pe care o săvârşeşte aici şi despre planurile care îl animă. I‑am văzut simpli‑

8

tatea şi smerenia, i‑am descoperit şi i‑am admirat îndrăzneala, râvna şi însufleţirea, i‑am cunoscut soţia şi fetiţa care l‑au ur‑mat cu curaj în aceste locuri pe care, până de curând, mulţi nu le dibuiam pe hartă.

Ajuns aici de un an şi jumătate, Părin‑tele a văzut această numire – pe care avea dreptul să o refuze – ca pe un prilej de a se pune în slujba omului, într‑un loc care a descurajat mulţi preoţi. Predecesorul său a optat să facă naveta de la Focşani, cca 150 km dus‑întors, iar casa parohială, nefiind locuită, s‑a dărăpănat. Legat de aceasta, Părintele ne‑a istorisit câteva situaţii ulu‑itoare prin care a trecut. Imediat după instalarea în casa parohială, îşi aminteşte că, în timpul primelor nopţi, şoarecii îi umblau pe la ureche. Abia după un an, adică în această primăvară, a izbutit să în‑cheie câteva lucrări de amenajare doar la bucătărie...

Mica Vasiliadă din GlodeanuDe la Părintele am aflat că a fost des‑

chis un cont separat unde se pot face donații, tocmai pentru ca banii să ajungă direct la copii. Tot pentru micuţi, Părinte‑le are în plan să ridice, în curtea bisericii, o cantină socială unde speră să le poată oferi dacă nu zilnic, cel puţin la două zile, o masă caldă. De asemenea, tot aici, s‑a gândit şi la deschiderea unui centru de zi unde copiii pot învăţa să lucreze la com‑puter şi, alături de o profesoară inimoasă, să organizeze activităţi cultural‑educative. În incinta acestui centru, urmează să fie

amenajată o cameră unde pot fi găzduiţi, în zilele reci, copiii fără adăpost. Pe lângă aceste planuri, Părintele mai are un obiec‑tiv, poate cel mai important şi prioritar pentru acest moment: forarea unui puţ de mare adâncime, pentru a putea avea apă potabilă. Atât în comuna Glodeanu, cât şi în satele din împrejurimi, pânza freati‑că de suprafaţă este afectată, apa nefiind potabilă. În prezent se încearcă acoperirea necesarului de apă cu ajutorul unei cister‑ne care este adusă la câteva zile. Oamenii îşi drămuiesc apa, astfel încât să le ajungă până când cisterna soseşte iarăşi.

Părintele nu vrea nimic pentru sine, el întinde mâna doar ca să poată da mai departe. Cu toate acestea, pătrunzând în biserică, am descoperit şi acolo mul‑te nevoi. De pildă, Părintele are nevoie de veşminte, de felurite acoperăminte şi alte lucruri trebuincioase serviciului li‑turgic. Şi aici, redau vorbele rostite de Părintele Silviu către Părintele Marian: „Dacă suntem atenţi la cum şi cu ce slu‑jim Dumnezeiasca Liturghie, toate cele‑lalte vor veni singure!”

În loc de epilog...Ne‑am despărţit de Părintele făgădu‑

ind că vom reveni, ştiind că lucrarea de aici va fi de lungă durată. Privesc în urmă şi văd că îmi este drag curajul Părintelui, îi recunosc vocaţia de misionar şi îmi devine exemplu. Poate că unii dintre dumnea‑voastră veţi socoti că ridicarea unei canti‑ne sociale nu este tocmai o soluţie viabilă sau că acele caravane de maşini care au dus ajutoare nu creează reflexe sociale toc‑mai bune... Poate veţi gândi că se impune conceperea un plan de economie socială, în adevăratul sens al cuvântului, menit să scoată definitiv aceste suflete din foamete şi mizerie... Poate veţi gândi că oamenii ar trebui reînvăţaţi să muncească pămân‑tul şi să se hrănească cu roadele lui, sau poate că... Dar până atunci, dacă nu am face nimic, la Glodeanu s‑ar muri de foa‑me. Gesturile oamenilor care au sărit în ajutorul micuţilor nu sunt doar picături într‑un ocean, ci sunt gesturi mari şi lumi‑noase de milostenie, de păsare, de îngrijo‑rare, adică gesturi diferite de... indiferenţa cu care aceşti oameni au fost trataţi de au‑torităţi, rude, vecini ş.a.m.d. Aceasta cred că este lecţia minunată învățată, în aceste zile, de comunitatea din Glodeanu: într‑o lume a egocentrismului cultivat asiduu pe toate căile posibile, există oameni care se încăpăţânează să rămână ataşați de valo‑rile profund creştine şi să se identifice cu statutul de OM.

Inimă bună să avem!iOSEFiNA SÎrBu

Nu trebuie să aşteptăm salvarea de altundeva, fiecare dintre noi poate schimba lumea prin exemplu personal şi prin stăruinţa de a lucra Binele. În ADN-ul nostru sufletesc avem sădită putinţa şi dorinţa de a lucra Binele. Dar să nu uităm că am fost „programaţi” şi cu liber arbitru, adică cu putinţa de a alege. Şi iată – mulţumim Domnului! – unii fac alegerea dreaptă. Acesta este impulsul cel bun care a reuşit să aducă speranţa în inimile micuţilor din Glodeanu! Şi dacă dum-neavoastră, care citiţi, credeţi că este nevoie de puţin ca să se împlinească ce este mult, atunci copiii din Glodeanu vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu braţele larg deschise!

Pentru cei dornici să ajute, există mai multe posibilităţi: fie vă adresaţi Părintelui paroh Silviu Tudose, fie îl contactaţi direct pe Părintele Marian Tudor, la numărul de telefon 0720.281.634 sau la adresa de e-mail [email protected].

De asemenea, pentru cei care doresc să doneze direct o sumă de bani, vă punem la dispoziţie datele contului bancar des-chis pentru copiii din Glodeanu:

Cont: RO35CECEBZ0130RON0786067, Deschis la CEC, Sucursala Buzău,

Cod Swift CECEROBU, Titular cont: Parohia Glodeanu Cîrlig

Pentru a face milostenie, nu avem nevoie numai de bani, ci de bunăvoinţă. „Socoteşte milostenia nu ca o cheltuială, ci ca un venit; nu ca o pierdere, ci ca un câştig, căci tu dobândeşti prin ea mai mult decât ai dat. Tu dai pâine şi dobândeşti viaţa cea veşnică; tu

dai haină şi dobândeşti veşmântul nemuririi; tu îngăduieşti locuirea sub acoperământul tău şi dobândeşti împărăţia cerului; tu dai cele trecătoare şi primeşti în locul lor cele ce trăiesc în veci”.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

9

S lujba mea m-a dus şi la Paris anul acesta, chiar în săptămâna în care i-am prăznuit pe Sfinţii Apostoli Pe-

tru şi Pavel. Hmmm, Paris... vechiul vis, să vezi Parisul şi apoi să mori... Sau parcă în zicerea aceasta era Roma? Mă rog, m-am îndreptat într-acolo cu destule griji profe-sionale şi – iertată-mi fie sinceritatea – cu oarecare dezinteres faţă de oraşul în sine.

Însă, aplicând principiul „dacă tot sunt aici...” şi având o zi liberă (chiar miercuri 29 iunie, de Sfinţii Apostoli – mulţumesc Doamne!), am purces la drum, cu o mini-mă informare ad  hoc primită din partea unui coleg francez foarte amabil şi cu o hartă de la recepţia hotelului.

Desigur, primul gând a fost să caut o bi-serică ortodoxă, să nu lipsesc de la Sf. Litur-ghie la această mare prăznuire. Surpriză: în Paris e o biserică ortodoxă română! Dar a fost numai prima dintr-un şir de surprize: mă aşteptam la o biserică improvizată, to-lerată în cine ştie ce spaţiu pe la periferie – şi să fie nu mai mult de 15 participanţi la Sf. Liturghie (fiind şi la mijlocul săptămânii). Ei bine, biserica română din Paris fiinţează într-un vechi lăcaş a cărui construire înce-pe din 1374 şi este considerat „o bijuterie a goticului târziu”... Şi chiar este frumoasă bi-serica, cu vitralii originale deosebite şi cu o „statură” potrivită (era de fapt considerată o „capelă dominicană” ), în care iconostasul ortodox se încadrează foarte bine.

Biserica a fost cumpărată în 1882 de Regatul României, cu susţinerea deplină a regelui Carol I şi a familiilor boiereşti ale vremurilor, precum şi cu suportul unei subscripţii publice. Nu mai intru în detalii, istoricul acestui frumos lăcaş este detaliat pe site-ul bisericii www.egliseroumaine.com – şi aş mai adăuga doar că este una dintre cele trei catedrale ortodoxe din Pa-ris, alături de cea rusească şi cea grecească. Frumos...

Ca să continui şirul de surprize, biserica este în „buricul târgului”, iertaţi expresia... Fapt firesc însă, dacă ne amintim anul con-strucţiei... La pangar, toate cele cu folos: lumânări de ceară, prescuri, tămâie etc. – dar mai ales un „Doamne ajută!” cald şi prietenos, de la o doamnă româncă. Ca să concluzionez, am avut parte de o foarte frumoasă Sf. Liturghie, într-o comunitate închegată, s-a cântat foarte bine la strană, iar biserica a fost în cele din urmă plină! Şi, în final, un zâmbet bucuros al Pr. Iulian Nistea, când i-am transmis salutări din ţară,

din partea unui fost coleg de facultate. Mi-a plăcut foarte mult, nu rataţi nicicum dacă ajungeţi la Paris.

Apoi, cu harta în mână şi cu pantofi co-mozi în picioare, am pornit-o pe cheiul Se-nei: catedrala Notre-Dame, centrul cultural Pompidou, palatul Louvre, muzeul d’Orsay, grădinile Tuileries, „grand Palais” şi „petit Palais”, turnul Eiffel... Era şi biserica Sacre Coeur în plan, dar nu am mai avut pute-re... Măreţia clădirilor mă copleşise... Iertaţi mica ironie, v-o explic imediat. E adevărat, Parisul este un oraş plin de palate, clădiri vechi impunătoare, este un fel de „paradis arhitectonic” aparent foarte impresionant. Însă nu mă „hrăneau” cu nimic, se simţea piatra fără pic de duh. Tot ce vedeam a fost ridicat spre slava omului şi nu spre slava Domnului, iar palatele ridicate din ambi-ţiile omeneşti ale unor regi ce se credeau puternici nu sunt, în opinia mea, decât noi turnuri babiloniene. Dacă aveţi ocazia să vizitaţi Parisul, mergeţi apoi cât de repede la mănăstirea Curtea de Argeş şi veţi simţi marea diferenţă despre care vorbesc...

Fără îndoială, Parisul este un oraş foar-te bogat, emană bogăţie de peste veacuri şi până azi. Însă îmi era dor de castelele noastre mititele, de un „micuţ” Peleş, sau de un Bran (prin comparaţie, desigur), sau de culele olteneşti, sau de conacul de la Goleşti. Parcă acelea au fost construite pe

„banii proprii”, şi nu pe bogăţia stoarsă din cucerirea altor ţări, din atâtea colonii. Este şi aceasta o perspectivă, nu? Când ne entu-ziasmăm în faţa palatelor din Paris, Viena, Budapesta, să ne amintim puţin de unde a venit această bogăţie copleşitoare. Nu prea mult din „dezvoltare organică”, cum spun economiştii (adică prin propriile re-surse interne...).

Ce ar mai fi de spus? Parisul este un oraş plin de turişti. Foarte plin de turişti. Extrem de plin de turişti. Formează cozi imense la orice „obiectiv”, fotografiază în continuu, au hărţi şi liste de puncte de atins. O forfotă fără sens, care mă întristează. În ziua de azi, în cultura lumii moderne bazată pe plăce-re, turismul a devenit un lider al „bucuri-ilor vieţii”, care mănâncă tot mai mult din timpul şi câştigurile oamenilor. Desigur, a călători te îmbogăţeşte uneori sufleteşte, prin faptul că întâlneşti oameni şi poate ai şansa împărtăşirii unor valori autentice cu ei. Te bucură când descoperi la oameni din alte colţuri ale lumii valori curate, sănătoa-se, chiar dacă nu au avut marea binecu-vântare de a se fi născut ortodocşi.

Urmăream un coleg indian cu câtă cumpătare îşi punea mâncare în farfurie şi ce mâncare simplă alegea (deşi erau toate „bunătăţile pământului” la acea cantină cu autoservire). Am avut într-o seară, stând la masă alături de el, următoarea conversaţie:

– Te-ai gândit vreodată să pleci din ţara ta?

– Nu, niciodată. (Inutil să spun că era un inginer cu multă experienţă.)

– Dar ce te reţine? (e de notorietate sărăcia din India)

– ... tăcere...– Auzi, dar tu, familia, vecinii tăi – sun-

teţi fericiţi?– O, da! mi-a răspuns fără ezitare şi

ferm. Ştii, noi avem o civilizaţie veche de 5000 de ani şi ştim să trăim viaţa.

Frumos, nu? Mi-a rămas la suflet...Dar, dincolo de interacţiunea cu oa-

menii, această obsesie a zilelor noastre de a călători tinde să devină un pericol, să se substituie unor ţeluri autentice în viaţă, iar la final să te simţi gol, să simţi că ţi-ai iro-sit timpul, aşa cum am simţit eu la finalul zilei de plimbare printre palatele Parisului. Aş fi putut să îmi termin ziua chiar unde o începusem, adică la biserica românească din Paris...

S. ŞTEFAN

CĂLĂTOR ORTODOX Prin Paris, la praznicul Sf. Apostoli Petru şi Pavel

10

Stimată doamnă Dodescu, în Buletinul nostru Parohial cu nu-mărul 100 a fost evocată perso-nalitatea deosebită a soţului Dvs. Atunci promiteam cititorilor noş-tri că vom reveni, prezentându-le şi povestea vieţii Dvs., marcată de evenimente istorice pline de dramatism. Vă rugăm să ne vor-biţi despre familia Dvs. şi despre evenimentele care v-au marcat copilăria.M‑am născut pe 31 iulie

1928 în comuna Chiperceni, judeţul Orhei, Basarabia. Co‑muna Chiperceni a fost reşedin‑ţa de plasă cu pretură, cu două şcoli, două biserici, cu spital, primărie, poştă, cu farmacie şi cu o piaţă mare – joia, iarmaro‑cul săptămânal. Avea moară, fa‑brică de ulei şi o moară de vânt pe malul drept al satului, pe dealul Voroteţei. Avea în admi‑nistraţie satele Bieşti, Slobozia, Cegoreni şi zona Pârlita. Aceste sate se îngemănau ca o horă pe valea Cogâlnicului, apă cu două poduri de traversat şi cu trei punţi.

În comuna Chiperceni se afla renumita vale a Ştefului, pe care, bătrânii spuneau, o trecuse de ne‑numărate ori Ştefan cel Mare în dru‑mul său spre mănăstirea Ţipova, aşeza‑tă pe malul stâncos al Nistrului. Dealul Ivanosului străjuia întreaga zonă, până către localitatea Rezina, piatră de hotar pe malul Nistrului.

Îmi amintesc cu deosebită plăce‑re de bunicii mei, Alexandru şi Elena Levinţa. Păstrez încă în amintire casa solidă construită de bunicul, cu teme‑lie de piatră, în care s‑a născut mama mea, Paraschiva, şi care mai dăinuie şi astăzi. Îmi stăruie în amintire figura bunicii care pentru mine este o sfântă: o femeie plină de înţelepciune, de răb‑dare, foarte credincioasă, care a exer‑citat asupra mea o influenţă pozitivă privind comportamentul meu, prin

norme de care ţin cont şi astăzi.Părinţii mei, Teodor şi Paraschiva

Donţu, şi‑au construit casa în anul 1928, anul naşterii mele. Au adus pe lume cinci copii – un băiat şi patru fete. Prima mea soră, Nadejda, a mu‑rit la vârsta de trei ani şi numele ei mi l‑au dat mie. Tatăl meu a fost cântăreţ bisericesc, a slujit la biserica din Chi‑percenii de Jos. A organizat un cor pe care îl conducea cu talent şi pregătire profesională, cor pe care îl compar cu corurile din bisericile pe care le vizitez.

Dorul de sat şi de familie mi‑a ră‑mas în suflet pentru toată viaţa.

Am început activitatea şcolară la 3 ani, la grădiniţă, împreună cu surorile mele, până la vârsta de 7 ani. Şcoala primară am început‑o la „Şcoala din jos”, având învăţător pe Gheorghe Mi‑

halache, căruia îi păstrez o caldă amintire şi care a fost condam‑nat de ruşi şi trimis în Siberia.

În anul 1938 – 1939 am dat examen la Şcoala Norma‑lă „Florica Niţa” din Chişinău, care pregătea învăţătoare de gră‑diniţă. În iunie 1939 s‑a cedat Basarabia, s‑a instalat regimul comunist, am repetat clasa după sistemul de organizare sovietic, am suportat toate rigorile aces‑tui regim. Părinţii au trebuit să‑şi dea toată averea cotă, să efec‑tueze activitate voluntară la dru‑muri, să cultivăm tutun. Ne‑au sechestrat via, am fost nevoiţi să lucrăm partea unui evreu, în schimbul eliberării fratelui meu de la miliţia din sat.

Bucuria mea cea mai mare a fost când Mareşalul Ion An‑tonescu a dat ordin ca armata română să recucerească Basara‑bia, care, pentru vremea aceea şi pentru toţi basarabenii, a fost un act de dragoste pentru acest pământ românesc şi a însemnat eliberarea de sub jugul comu‑nist. Drept recunoştinţă, trec de

fiecare dată numele Mareşalului în pomelnicul familiei mele.

În 23 martie 1944 eram în clasa a patra şi am dat examen de capacitate. Nu voi uita niciodată acest moment al vieţii mele, pentru că atunci am ple‑cat în refugiu, nu împreună cu părinţii mei, ci cu ai unei colege de şcoală. De fapt, cineva îmi spusese că ei plecaseră deja şi de aceea am ales să plec împreu‑nă cu acea familie spre Sighişoara. Mai târziu aveam să aflu că ei erau în Basa‑rabia, urmând să plece după aceea.

Împreună cu familia colegei mele, ne‑am stabilit în localitatea Ango‑fa, undeva în apropierea Sighişoarei. După sărbătoarea Sfintelor Paşti din anul acela, aflându‑mă în piaţa din Si‑ghişoara, am zărit în mulţime o bro‑boadă sau un şal – cum i se spunea

În dialog cu enoriaşii parohiei noastreAstăzi, de vorbă cu d-na NADEJDA DODESCU

11

– care semăna foarte mult cu cele pur‑tate de femeile din satul meu. Apropi‑indu‑mă, am avut marea bucurie de a constata că femeia care‑l purta era chiar mama mea. Nu vă pot spune în cuvinte ce am simţit atunci….

Ea mă căuta, fiindcă aflase că sunt pe undeva pe acolo. După aceea, am plecat împreună în comuna Poiana Mare, judeţul Dolj, unde se afla restul familiei.

A urmat o perioadă grea. Bolnav de TBC, fratele meu, Mihail, care tocmai terminase primul an de studii la Poli‑tehnica din Cernăuţi, a murit pe 31 iulie 1944, chiar de ziua mea de naşte‑re. Nu am participat la înmormântarea lui, deoarece cu doar patru zile înainte plecasem la Beiuş, pentru a continua studiile, la Şcoala Normală Ortodoxă de conducătoare, unde se aflau mulţi dintre elevii refugiaţi din Basarabia.

La Beiuş a fost poate cea mai fru‑moasă perioadă din viaţa mea, deşi toate vacanţele mi le petreceam în in‑ternat, neavând posibilitatea să vin în familie, datorită distanţei şi lipsei de bani.

Am absolvit şcoala normală în iunie 1948 şi am fost repartizată la grădiniţa nr. 3 din comuna Poiana Mare. După doi ani, în 1 februarie 1951, am fost mutată disciplinar în regiunea Vâlcea şi repartizată ca învăţătoare la Şcoala Ge‑nerală din comuna Galicea. Acest fapt m‑a zdruncinat sufleteşte, considerând gestul ca pe o pedeapsă din partea re‑gimului pentru cadrele didactice din Basarabia, care au fost strămutate în mijlocul anului, din cauza conflictului politic dintre sârbi şi ţara noastră, in‑staurându‑se aici un regim de zonă.

În 1951 am dat examen de admitere la Facultatea de Pedagogie şi Psiholo‑gie. Datorită faptului că am fost stră‑mutată, am obţinut de la Rectoratul facultăţii aprobare de scutire parţială de frecvenţă. Am absolvit facultatea în 1954, dar în acel an s‑au desfiinţat toa‑te şcolile pedagogice. Nu mi‑am găsit loc de muncă conform pregătirii profe‑sionale. Am acceptat să lucrez în învă‑ţământul special, cu copii cu deficienţe de auz, hipoacuzici.

Aţi avut, aşadar, o profesie deosebită, în care v-aţi putut manifesta atenţia, grija,

dragostea pentru copiii cu unele probleme speciale…Am lucrat cu această categorie de

copii din 1954 până în 1983, când m‑am pensionat la cerere, având mama bolnavă.

După 1989, am mai lucrat 2 ani de zile la o grădiniţă de copii cu handicap neuromotor. Atunci mi‑am dat seama că în lume există atâta suferinţă, încât este obligatoriu să găseşti soluţii şi căi de educare pentru formele de deficienţe (cum ar fi autismul, o boală cumplită). Efortul meu a fost foarte mare; îi în‑văţam fiecare literă, apoi introduceam litera în silabe, şi abia apoi făceam cu‑vinte. Repetam uneori de mii de ori acelaşi exerciţiu. În astfel de cazuri îţi trebuie foarte multă răbdare, ca să poţi realiza progrese cât de mici.

Cum aţi ajuns la Biserica Sf. Ilie – Gorgani şi ce vă leagă de acest locaş de închinare?Biserica Sf. Ilie – Gorgani am cu‑

noscut‑o în 1969, când, împreună cu soţul meu, Eliodor, ne‑am mutat în raza parohiei, pe str. Grădina cu Cai, într‑un bloc nou construit pe atunci. Înainte, după căsătoria noastră (în 1958), am locuit în condiţii destul de grele, într‑un imobil de pe str. Italiană, împreună cu alte familii, cu baie şi bu‑cătărie comune.

După ce ne‑am mutat în această pa‑rohie, veneam din când în când la sluj‑be. Nu veneam de fiecare dată pentru că, pe atunci, militarii şi anumiţi pro‑fesori nu erau priviţi cu ochi buni dacă mergeau la biserică, putând fi oricând daţi afară.

Am avut prilejul să şi călătorim foar‑te mult, chiar şi în afara ţării. Am văzut multe muzee, în care preocuparea mea a fost de a cunoaşte cât mai mulţi pic‑tori şi lucrările lor care redau în special chipul Maicii Domnului. Am zeci de imagini cu Maica Domnului din mu‑zeele vizitate.

În acea vreme, la biserica noastră slujeau părintele Alexie Olescu şi pă‑rintele Constantin Grigore, pe care îl apreciam foarte mult pentru felul în care predica. Se înţelegea foarte bine cu soţul meu, amândoi trăgându‑se din ţi‑nuturile gorjene.

După 1996, când a început boala soţului meu, m‑am dedicat mai mult

întreţinerii şi îngrijirii lui, până când a decedat. Foarte mult m‑au ajutat să‑mi găsesc liniştea rugăciunile zilni‑ce, dar şi cele din biserică. Iar pentru ajutorul pe care l‑am primit mulţu‑mesc cinului preoţesc de la Biserica Sfântul Ilie – Gorgani, cărora le port stimă, respect şi pe care doresc să‑i sprijin în orice clipă a vieţii mele. Nu pot uita rolul pe care l‑au jucat în viaţa mea aceşti preoţi, în frunte cu părintele Vasile Gordon. Îmi amin‑tesc că în 1996, când soţul meu era în spital, am venit dimineaţa să dau un acatist. Părintele Gordon a fost im‑presionat de cele scrise, m‑a încurajat şi mi‑a spus că se va ruga pentru noi. În aceeaşi zi, soţul meu a dat primele semne de revenire din starea în care se afla, apoi starea s‑a îmbunătăţit, iar când a putut să se deplaseze, am venit împreună la Sfântul Maslu.

De aceea, vreau să sfătuiesc toţi ti‑nerii să nu uite că sfânta biserică este locul unde îţi regăseşti liniştea, încre‑derea în puterea lui Dumnezeu.

Doamnă Dodescu, vă rugăm să ne spuneţi ce v-aţi dori pentru viitor.

Mi‑aş dori ca Biserica să fie mai in‑sistentă în a pregăti cadrele didactice cunoscătoare ale credinţei, ale rându‑ielilor. Biserica este locul unde te poţi pregăti în viaţa de pe pământ, pentru a‑ţi asigura un colţişor de Rai.

Este de regretat faptul că Statul şi în trecut, şi în prezent, ignoră total dez‑voltarea intelectuală, culturală a popo‑rului, pe care are obligaţia să‑l ridice pe culmile intelectuale cele mai înalte. Această atitudine de ignoranţă duce la pierderea dragostei faţă de ţară şi a res‑pectului faţă de cetăţeanul simplu.

În încheiere, îmi îngădui să fac o re‑comandare preoţilor noştri: să încerce să adune într‑o ediţie scrisă predicile atât de frumoase rostite la slujbele din duminici şi sărbători, pentru ca fieca‑re dintre noi să poată reciti pasajele cu idei, cuvintele de învăţătură şi gându‑rile care ne‑au impresionat în mod de‑osebit.

A consemnat AlINA MARINESCU

12

Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon.Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; email: [email protected];

pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; email: [email protected]; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; email: [email protected];

Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; email: [email protected]; Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresa web: www.gorgani.ro

Programul liturgic al lunii octombrie‑ Sâmbătă, 1 oct., h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 2 oct., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

‑ Miercuri, 5 oct., h. 17.30: Slujba sfinţirii apei; h. 18.30: dialoguri

‑ Vineri, 7 oct., h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii‑ Sâmbătă, 8 oct., h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie Mare.

† Duminică, 9 oct., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie.

‑ Miercuri, 12 oct., h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri‑ Joi, 13 oct., h. 17.30: Vecernie mare cu Litie şi

spovedanii† Vineri, 14 oct., Sf. Cuv. Parascheva, h. 8.15-12.00:

Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase; h. 17.30: Acatistul Sf. Cuv. Parascheva şi spovedanii

‑ Sâmbătă, 15 oct., h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 16 oct., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

‑ Miercuri, 19 oct., h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri‑ Vineri, 21 oct., h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii‑ Sâmbătă, 22 oct., h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 23 oct., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

‑ Marţi, 25 oct., h. 17.30: Vecernie mare cu Litie şi spovedanii

† Miercuri, 26 oct., Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de mir, h. 8.15-12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase; h. 17.30: Vecernie Mare cu Litie şi sfinţirea icoanelor

† Joi, 27 oct., Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, h. 8.15-12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase

‑ Vineri, 28 oct., h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii‑ Sâmbătă, 29 oct., h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 30 oct., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

Programul liturgic al lunii septembrie- Vineri, 2 sept., h. 17.30: Slujba sfinţirii apei şi

spovedanii- Sâmbătă, 3 sept., h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi

parastase; h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 4 sept., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

- Miercuri, 7 sept., h. 17.30: Vecernie mare cu Litie şi spovedanii

- † Joi, 8 sept., Naşterea Maicii Domnului, h. 8.15-12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase

- Vineri, 9 sept., h. 17.30: Acatistul Maicii Domnului şi spovedanii

- Sâmbătă, 10 sept., h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 19.00: Vecernie Mare.

† Duminică, 11 sept., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie.

- Marţi, 13 sept., h. 17.30: Vecernie mare cu Litie şi spovedanii

- † Miercuri, 14 sept., Înălţarea Sfintei Cruci, h. 8.15-12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie; h. 17.30: Acatistul Sfintei Cruci şi dialoguri (zi de post)

- Vineri, 16 sept., h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii

- Sâmbătă, 17 sept., h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 18 sept., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

- Miercuri, 21 sept., h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri

- Vineri, 23 sept., h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii

- Sâmbătă, 24 sept., h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 25 sept., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

- Miercuri, 28 sept., h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri

- Vineri, 30 sept., h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii