-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
1
EDITORIAL BLAJUL ŞI MAREA UNIRE DIN 1918
a 1 Decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Ma-
rea Unire, moment astral și unic în istoria națiunii ro-
mâne, cu implicații majore în devenirea românească a
ultimului secol. Blajul și cetățenii lui au avut un rol
important
în timpul Primului Război Mondial, dar și în înfăptuirea
actu-
lui istoric de la 1 Decembrie 1918. Considerăm ca o datorie
de onoare față de cei care s-au sacrificat în timpul acestor
eve-
nimente, să-i cinstim și să-i comemorăm cu pioșenie, respect
și recunoștință.
Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Buco-
vinei și Transilvaniei cu vechiul Regat, a fost rezultatul
acțiu-
nii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârșitul
Primului
Război Mondial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul
Țarist și cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul României a
acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe
plan
internațional a principiului autodeterminării și al
naționalități-
lor, asigurând caracterul profund democratic al făuririi
Româ-
niei Mari, act ce și-a primit consacrarea internațională prin
tra-
tatele de pace încheiate la Paris în 1919-1920. Ziua de 1
De-
cembrie 1918 este Ziua Unirii a fraților cu frații, a
românilor
din Basarabia, a românilor din Bucovina, a românilor din Ar-
deal, Banat, Crișana și Maramureș cu patria mama, România.
Marea Unire din 1918 a început cu etapa unirii Basara-
biei cu România la 27 martie/9 aprilie, urmată de unirea Bu-
covinei cu România la 15/28 noiembrie și încheiată cu unirea
Transilvaniei cu România la 18 noiembrie/1 decembrie, în ca-
drul unei mari adunări naționale desfășurată la Alba-Iulia.
Actele de unire ale celor trei provincii cu țara au fost
con-
firmate prin decretele semnate de regele Ferdinand în 1918,
votate apoi de Parlamentul României în ședința solemnă din
29 decembrie 1919.
Un rol deosebit în pregătirea actului final al luptei pentru
unirea românilor l-a avut Marea Adunare Națională de la
Alba-Iulia, la care au participat peste 100.000 de oameni și
1228 delegați aleși de Consiliile Naționale locale
organizate
în toată Transilvania după modelul Consiliului Național Ro-
mân Central de la Arad, coordonatorul luptei de unire a
Tran-
silvaniei cu România. La Blaj, Consiliul Național Român s-a
constituit la 4 noiembrie 1918, avându-l ca președinte pe
vi-
carul Vasile Suciu, ca vicepreședinți pe Gavril Precup,
Victor
Macavei, ca secretari pe profesorul Alexandru Borza, Zenovie
Pâclișanu, Ionel Pop și aproximativ 50 de membri.
A funcționat fără întrerupere până la 21 ianuarie 1919
când, începând cu această dată, fiind instituită
administrația
românească la Blaj a rămas doar „o corporațiune politică”.
Aceste consilii naționale, ajutate de gărzi naționale
românești,
reprezentau noile organisme politico-administrative ale
Tran-
silvaniei, venind în întâmpinarea dezideratelor legitime ale
ro-
mânilor de aici, înlocuind sistemul de organizare al vechii
stă-
pâniri. Blăjenii, ca de altfel întreaga națiune română, de
din-
colo sau de dincoace de Carpați, urmăreau cu mare interes
toate evenimentele ce se desfășurau în toamna lui 1918,
încer-
când să contribuie la mersul înainte al evenimentelor spre
îm-
plinirea idealului național. La temelia noilor instituții au
fost
așezate principii moderne de conduită în rezolvarea
probleme-
lor politice, administrative, sociale, economice și anume:
res-
pectarea fără rezerve a drepturilor concetățenilor români,
ma-
ghiari, sași sau de altă naționalitate, în numele omeniei, a
idea-
lurilor de dreptate și echitate ce se cuveneau să stea la
baza
noului stat modern – uitând chiar nedreptățile trecutului.
Au
fost desigur și încleștări puternice între cei ce fuseseră ani
în
șir asupriți și între exponenții stăpânirii apuse.
Membrii C.N.R. din Blaj erau profesori mai cu seamă,
mulți avocați și preoți, care au cunoscut necazurile
țărănimii
trasilvănene. Alături de ei, foștii elevi sau studenți au fost
aleși
în fruntea noilor instituții create.
C.N.R din Blaj a hotărât să trimită către toate comunele
din jur și satele îndepărtate un apel înflăcărat adresat
tuturor
românilor, de-a participa la Marea Adunare Națională ce avea
să se desfășoare în vechea cetate de scaun a lui Mihai
Viteazu.
Era o chemare pornită din inimi și adresată în cuvinte de o
caldă simplitate:
„Veniți la Alba-Iulia…..veniți cu miile, cu zecile de
mii!…. În haine de sărbătoare, sub fâlfâirea flamurilor
noastre
naționale, cete de cete, să intrați în bătrâna cetate, atât de
bo-
gată în monumente de glorie și suferințe ale trecutului
nostru.
E ziua când se va hotărî asupra sorții noastre pentru o
veșnicie.
Veniți și jurați că nedespărțiți și uniți rămânem de aici
înainte
cu frații noștri de pe tot cuprinsul pământului românesc sub
una și nedespărțită cârmuire.”
Un tablou impresionant care a uimit întreaga lume l-a
constituit felul în care Alba-Iulia și împrejurimile sale
s-au
transformat într-un câmp al marii sărbători naționale cum nu
se mai văzuse până atunci. Iar în toate părțile răsunau
cântece
naționale, mai ales „Deșteaptă-te, române”, care însuflețea
fi-
ecare participant la Adunare.
Deschisă de Gheorghe Pop de Băsești, Adunarea Națio-
nală de la Alba-Iulia a adoptat în unanimitate declarația
so-
lemnă de unire a Transilvaniei cu România. Tot atunci s-a
constituit Marele Sfat Național, cu rol de for legislativ, care
a
desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent, prezidat de
Iu-
liu Maniu.
Marile personalități ale momentului nu au lipsit de la mă-
rețul eveniment, fiecare contribuind la promovarea și
împlini-
rea dezideratului de veacuri, UNIREA într-un singur stat a
în-
tregii națiuni. Pot fi amintiți: Iuliu Maniu, Vasile Goldiș,
Oc-
tavian Goga, Ștefan Cicio-Pop, Gheorghe Pop de Băsești,
episcopi, preoți, dascăli, politicieni etc.
În decembrie 2018, întreaga Europă va fi cu ochii pe noi,
va fi examenul pe care îl dăm în fața comunității europene,
va
fi modalitatea care determină felul în care vom fi tratați pe
vi-
itor de către statele membre. Așadar, să întâmpinăm cum se
cuvine acest mare eveniment ca să putem spune că în urmă cu
100 de ani unirea tuturor românilor într-un singur stat a
fost
un act al dreptății istorice și o pretenție a civilizației
umane.
Prof. Elena IONESCU Colegiul Național „I.M. Clain” Blaj
L
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
2
LA EST DE VEST – ELOGIU PROFESORULUI DE LIMBA ROMÂNĂ
n satul Costești s-a aprins biserica. A ars tot ce era
înlăuntru. Afară de o Evanghelie.
Basarabia seamănă cu acea biserică. După 28 iu-
nie 1940 tot ce era la ea – istorie, tradiții, memorie, oa-
meni, credință, școală – a devenit scrum. Și doar Limba
Română a scăpat intactă. Cu ajutorul cuvintelor ei au
putut fi reconstituite ulterior memoria, tradițiile, școala,
credința, oamenii, istoria Basarabiei.
Limba Română este Evanghelia noastră, care s-a
salvat, salvându-ne.
Ea s-a salvat cu noi, vorbitorii ei.
Și noi ne-am salvat cu ea, neuitându-i cuvintele.
Ce noroc de noi că nu ne-a părăsit, pe rând, pe câte
unul!
Am fi avut și noi atunci altor neamuri ostatice în
„închisoarea popoarelor”, cum a fost numită fostă (și vi-
itoarea, cred unii) URSS, în care la 1920 fuseseră ates-
tate 200 de limbi și popoare mai mari sau mai mici, iar
în 1989 – din acestea mai rămânând doar 88 de limbi și
popoare. 112 dispăruseră.
Limba română era una dintre cele 88.
Un merit deosebit l-au avut în supraviețuirea ei, iar
de aici – și a noastră ca neam – propovăduitorii acestei
Evanghelii, profesorii de limba și literatura română.
Orice materie care se predă în școală este primordi-
ală.
Dar consider că, la ora actuală, cel mai important
obiect trebuie să devină Limba Română.
Ca să recuperăm timpul care ni s-a furat după 1944,
când ni s-a interzis să ne vorbim limba sau ni s-a permis
să o îngânăm doar cu jumătate de gură.
Ea, limba, trebuie să fie predată în școli nu doar de
către profesorii de limbă și literatură, dar și de cei de
is-
torie, matematică, biologie, chimie, astronomie, desen
ș.a.
De ce? Pentru că profesorul din școlile noastre este
un model pentru elevii săi: așa cum vorbește el, așa vom
vorbi și discipolii săi, de felul cum se comportă el va
depinde comportamentul acestora de-a lungul întregii
lor vieți. Or, se știe: nu-i înveți pe alții ce știi, nu-i
înveți
pe alții ce poți, îi înveți pe alți ce ești.
Marilor lingviști, cu renume mondial, dar și profe-
sorilor anonimi din satele cele mai îndepărtate, le dato-
răm faptul că Basarabia, în vremurile tulburi pe care
le-am trăit, nu s-a dezis de limba română, că și-a păs-
trat-o ca pe averea ei cea mai de preț, că actualele gene-
rații o vorbesc frumos și corect, așa cum o vorbește și
Dumnezeu.
Atotștiitorul, sunt sigur, vorbește corect toate lim-
bile, și doar în iad acestea se rostesc stâlcit și
amestecat,
încurcându-se una pe cealaltă. Între marii profesori de
Limbă și Demnitate (un alt sinonim pentru noțiunea de
limbă) ai poporului nostru i-aș include numaidecât pe
Nicolae Corlăteanu, Antol Ciobanu, Silviu Berejan, Ion
Melniciuc, Mihail Purice, Irina Condrea, Maria Cosin-
ceanu, Constantin Tănase, Ion Demeniuk, Vera Alexan-
dreanu, Vasile Bahnaru, Ion Găină, Natalia Crețu, Sa-
bina Corniciuc, Eugenia Dodon, Adrian Ghicov, Nico-
lae Mătcaș, Alexandra Gherasim, Rodica Gavriliță, Ta-
mara Dumitraș, Ion Iachim, Constantin Bogdan, Anatol
Eremia, Valentin Guțu, Vlad Pohilă, Sergiu Cojocaru,
Constantin Șchiopu, Ion Braga, Vasile Pavel, Maria
Bogdan, Veronica Postolachi, Viorica Bolocan, Angela
Lungu, Ion Gălușcă, Parascovia Colța, Tamara Cristei,
Gheorghe Colțun, Sofia Bolduratu, Maria Hadârcă, Vi-
orica Aramă, Ana Bejan, Ion Roșca, Ecaterina Atana-
sov, Maria Prodan, Zinaida Condrea, Larisa Sofronie,
Valeriu Ostaș, Alexei Axan, Andrei Cașencu, Ludmila
Unilov, Valentina Caraja, Iulia Ionaș, Ion Pârnău, Iov
Rusnac, Albina Blanari, Alexandra Tănase, Silvia
Strătilă, Natalia Cubreacov, Ion Condrea, Ludmila Ca-
sian, Maria Iacob, Maria Sârbu, Oxana Vapnișen, Ala
Certan, Angela Negrub, Svetlana Nasta, Maria Friptu,
Cristina Saghin, Nadejda Ciorbă, Ludmila Motricală,
Nadejda Iacob, Ludmila Prisăcaru, Eugenia Delinschi și
încă atâția alți apărători ai Cetății, numită Limba Ro-
mână, cărora le datorăm o mai dreaptă rostire și cinstire
a Graiului nostru din vecii.
Unul dintre oștenii acestei armate, căruia îi datorăm
supraviețuirea noastră ca neam în această așchie ruptă
de la trupul Țării, este și Vasile Botnarciuc, profesor la
Catedra de limba română și Terminologie Medicală a
Universității de Medicină și Farmacie „Nicolae Tes-
temițeanu”, care în curând urmează să împlinească tâ-
năra vârstă de 70 ani.
La mulți ani, domnule Profesor!
La mulți ani, Limba Română!
Sunt convins că vei trăi încă multe secole, având
propovăduitori demni de sacrificiile tale, gata să se sa-
crifice la rândul lor, pentru ca tu să trăiești și să nu
dis-
pari niciodată în hăurile istoriei, Evangheliei a noastră a
tuturor – Grai Românesc.
Nicolae DABIJA
Î
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
3
ISTORIE ŞI CULTURĂ
SOLIDARITATE ŞI UNITATE LA BLAJ ÎN ANII PREMERGĂTORI MARII
UNIRI
parent, tot ce e important în anii lungi ai Primu-
lui Război Mondial s-a petrecut pe front. Istoricii
și publicul sunt interesați, în egală măsură, de
desfășurarea luptelor, de armele noi folosite, de gazul de
luptă, de submarine, de spioana Mata Hari, de Crăciunul
incredibil al anului 1914, sărbătorit împreună de membri
ai ambelor tabere, de Verdun, Mărășești ș.a.m.d. Acest
interes a condus, în urmă cu câțiva ani, la reconstituirea
unei bătălii celebre: cea de la asediul cetății din Galiția
cu un nume imposibil pentru noi – Przemysl. La acel ase-
diu, cel mai îndelungat din Primul Război Mondial, au
participat și blăjeni de-ai noștri, „cu bravură”, după cum
scriau ziarele vremii (spre exemplu, tânărul Iustin Nes-
tor, avocat la Blaj, a fost înaintat la gradul de locotenent
al artileriei din cetate, iar locotenentul Iustin Hossu a
fost
decorat cu Crucea Militară). Nu ne miră vitejia lor. Fu-
seseră împinși de stăpânirea străină într-un război care
nu era al lor, dar își apărau viața. Care erau adevăratele
lor trăiri ne-a arătat Augustin Caliani în Crâmpeie din
suferințele Blajului în răsboiul mondial, respectiv mo-
mentul care a declanșat arestarea Mariei Puia și a tova-
rășilor săi – găsirea poeziei Vrem Ardealul în ranița unui
elev blăjean aflat pe frontul din Galiția.
Alți elevi ai Blajului reușiseră să treacă munții și să
lupte alături de armata română. Alexandru Lupeanu Me-
lin amintea într-o conferință ținută în anii ‘30 la Radio
București numele a trei elevi curajoși- Vodă, Fodor și
Pasăre care, după ce arboraseră tricolorul românesc pe
catedrală, au fost nevoiți să părăsească orașul, dar au gă-
sit repede drumul spre „noua Meccă a românismului”.
Cei trei s-au numărat printre cei care „și-au semănat oa-
sele pe la Oituz, Mărăști și Mărășești”. Un alt exemplu e
al canonicului Iacob Popa. Fostul elev al școlilor Blaju-
lui, la intrarea trupelor române în Ardeal, le-a întâmpinat
cu entuziasm, iar la plecarea lor, i-a însoțit ca preot de
trupă, „colindând Rusia ca să ajute cu vorba și însufleți-
rea sa la organizarea batalioanelor de voluntari ardeleni
cari să lupte sub steagurile Regelui Ferdinand pentru iz-
bânda visului ce era să se plinească: să fie frații împre-
ună”. La moartea sa, scriitorul și omul politic Marius
Theodorian-Carada a trimis Capitolului blăjean o tele-
gramă din care citez doar un fragment: „Era un popă de
omenie, plin de credință și patriotism, cu care vă puteți
lăuda”.
Și despre asistentul medical Aurel Liulea, absolvent
al liceului blăjean în 1915, știm că a trecut munții și s-a
înrolat în armata română. De altfel, în 1930 un articol
semnat de dr. Ioan Bălan reproducea cele auzite de la
avocatul Vasile Chiroiu: „în vara anului 1917 la Iași, ma-
joritatea ofițerilor ardeleni ca voluntari în România erau
foști elevi ai școlilor din Blaj”.
Deci, la prima vedere, partea interesantă a acelei pe-
rioade se petrecea pe front.
Dar o privire mai atentă demonstrează contrariul.
Perioada respectivă a însemnat și pentru cei rămași acasă
o „luptă”, o altfel de luptă. Dusă cu tenacitate tipic arde-
lenească, pentru ca blăjenii să nu piardă valorile lor tra-
diționale: educația și cultura. Istoricul sau simplul iubi-
tor de istorie care se apleacă asupra acestei lumi nu are
cum să nu fie uimit de neclintita încredere în viitorul nea-
mului, dublată de o incredibilă solidaritate, manifestată
pe toate palierele societății, de la „vlădică la opincă”,
într-o vreme care ar fi îndemnat mai degrabă la o grijă
susținută față de propria persoană.
Înainte de unirea cu frații de peste munți, blăjenii
trebuiau să demonstreze că sunt solidari cu ai lor, cu cei
de acasă, din Ardeal. Solidaritatea lor s-a constituit din
mii de gesturi, unele mărunte la prima vedere, dar care
adunate împreună, conturează tabloul general.
Tonul acestei solidarități l-a dat, nu e de mirare, mi-
tropolitul Victor Mihali. Constrâns de autoritățile aus-
tro-ungare să părăsească Blajul și să se refugieze la Ora-
dea, înaltul ierarh, nobil și prin naștere și prin comporta-
ment, a refuzat cu mult curaj să plece fără să fie însoțit
de toți clericii și profesorii blăjeni (tocmai aflase că în-
cepuseră să fie ridicați de acasă unii dascăli).
Mitropolitul îi obișnuise de multă vreme pe locuito-
rii orașului cu actele sale de caritate. „Vlădica
săracilor”,
cum i se spunea pe atunci, împărțea anual, în scopuri de
binefacere 20-24 000 coroane, pe lângă alimente, haine,
lemne de foc destinate săracilor, cărți și îmbrăcăminte
pentru elevii fără sprijin material din partea familiilor.
Îngrijorat de soarta săracilor, vlădica le-a împărțit aces-
tora în ajunul plecării la Oradea 70 000 coroane (o sumă
foarte mare dacă ne gândim că în 1914 salariul mediu
săptămânal era de 33 de coroane).
În anii Primului Război Mondial prinsese viață un
vis vechi al Bisericii Unite: orfelinatul. Oameni din în-
treaga Transilvanie trimiseseră diverse sume de bani, iar
blăjenii, spre cinstea lor, contribuiseră și ei substanțial
–
mitropolitul cu 20 000 coroane, elevii gimnaziali cu
2500, seminariștii cu 1200, iar restul locuitorilor cu peste
30000 coroane. Cel mai emoționant gest a venit din par-
tea unei văduve oarbe din Ciufud, extrem de săracă.
Unul dintre redactorii Unirii nota- „Când această fe-
meie, care își duce viața trăind din cerșite, lipsită de lu-
A
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
4
mina ochilor, dar stăpânită de o mare lumină a credin-
ței, a înțeles despre ce se vorbește, urmând pilda văduvei
din Sfânta Scriptura, a pus și ea doi bani în vistierie - o
întreagă coroană.
În timpul războiului, mitropolia abandonase ideea
inițială de a adăposti copiii rămași orfani după preoții
greco-catolici și a deschis porțile așezământului și pentru
copiii ortodocși, indiferent de categoria socială din care
proveneau. Astfel, în toamna anului 1918, 70 de orfani
se bucurau de căldura noului lor cămin.
O altă mare realizare a acelor ani a fost deschiderea
Bibliotecii Centrale Arhidiecezane. Finalizată în 1916,
în plin război, cu eforturi știute doar de cei implicați,
clă-
direa va adăposti una dintre cele mai importante comori
culturale ale Transilvaniei (după aprecierea lui Manciu-
lea avea peste 75 000 volume, cu numeroase rarități bi-
bliografice). Chiar profesorul Clark, directorul British
Museum, a fost impresionat de ce a găsit aici!
Cu toată depărtarea și vremurile puțin prielnice pre-
ocupărilor cărturărești, mitropolitul aflat încă în exilul
impus de la Oradea găsește timp și bani pentru munca de
catalogare și organizare a cărților și alocă 4400 de co-
roane bibliotecii, în speranța că publicul larg va avea cât
mai curând acces în această instituție.
Dar preocupările blăjenilor nu se limitau la orfelinat
și bibliotecă. Cu excepția balului de caritate instituit de
Ion Micu Moldovan în 1867 și devenit tradiție la Blaj,
dar care nu își mai găsea locul în anii de război, toate
celelalte manifestări culturale și sociale, chiar dacă mai
rare, nu au dispărut: piese de teatru prezentate de trupa
de amatori a orașului (printre ai cărei membri se numă-
rase și eroina Maria Puia), concerte (ale căror încasări
erau destinate în special acțiunilor caritabile) apariții
edi-
toriale (Al. Ciura, Al. Lupeanu-Melin, Toma Cocișiu –
Copiii în răsboi, Margareta Hodoșiu – Poezia populară
românească din zona Blajului, Al. Nicolescu –Teologia
morală, Al. Melin – Sămânța viitorului. Îndemnuri pen-
tru părinți, dr. Vasile Hâncu – Elemente de igienă, Ni-
colae Pop – Economia rurală și grădinăritul, Al. Melin
– Din răsboi. Versuri și cântece etc) serate muzicale,
conferințe (ex. Zenovie Pâclișanu – Idei conducătoare în
dezvoltarea istorică a poporului român). Era refuzul
unui oraș de a capitula în fața vicisitudinilor de tot
felul:
localuri ocupate, clerici plecați în bejanie, elevi și
dascăli
recrutați și trimiși pe front, salarii mici, obligațiuni de
război, rechiziții, lipsă de alimente, profesori urmăriți de
agenți, interogați în dese rânduri…
În public, blăjenii nu puteau vorbi deschis despre
ceea ce gândeau. Foloseau însă orice „portiță” pentru a
strecura vorbe cu două înțelesuri (istoricul Avram Todor
povestea că atunci când tinerii se întâlneau cu profesorii
în piața Blajului, în diminețile în care se auzeau tunurile
armatei române în luptele din jurul Sibiului, se salutau
zâmbind cu Vine popa cu crucea!; sau cuvintele care în-
cheiau Anuarul institutelor de învățământ greco-cato-
lice: „Corpul profesoral pătruns de sentimentul datoriei
sale s-a nizuit și în acest an școlar să întărească în elevi
moralitatea, simțul de dragoste și datorința față de patrie,
precum și iubirea și recunoștința față de brava noastră
armată”. Nu s-a specificat care patrie și care armată!).
Despre ce se întâmpla în spatele ușilor închise, des-
pre ce sentimente inoculau preoții și profesorii blăjeni
elevilor lor, a vorbit Nicolae Pop într-un articol apărut
după război în Cultura creștină. Își amintea, printre alții,
de preotul Toma Albani care la 80 de ani nu mai vedea,
nu mai auzea, nu mai umbla, dar care nu voia să moară
până nu îl va vedea pe „regele României intrând în Blaj,
călare, în fruntea armatelor românești”. Profesorul Teo-
dor Petrișor este și el amintit: „Cât spirit național, câtă
dragoste de neam și patrie a infiltrat în sufletele noastre
tinere, nu se poate scrie. Cel ce l-a ascultat vreodată, în
ce colori vii ne desemna el viitorul de aur al României
Mari, trebuie să-i facă o bună parte sufletului său mare
de apostol pentru rezultatul războiului de ieri”.
Că pe băncile școlilor din Blaj se învățau nu doar
lecții de latină, fizică ori geografie, ci și (sau mai ales)
lecții de patriotism, ne-a demonstrat tânărul Emil Mol-
dovan, elev în clasa a VIII-a. În noiembrie 1918, când
Austro-Ungaria nu mai exista, grupuri dezorganizate de
soldați ai imperiului se retrăgeau spre Budapesta, unii cu
trenul. Redactorii Culturii creștine povesteau după răz-
boi că, într-o noapte, blăjenii s-au trezit cu casele
ciuruite
de mitraliere, dintr-un tren cu soldați secui. Cu doar câ-
teva săptămâni înainte, studenții de le teologie și alți ti-
neri din oraș, sub comanda căpitanului V. Munteanu,
dezarmaseră compania de jandarmi și formaseră gărzi
care să asigure paza Blajului. În gară erau în acea noapte
de gardă patru frați din familia Moldovan. Trenul a oprit,
pentru scurt timp, chiar lângă locul unde se afla cel mai
mic dintre frați, Emil. Văzându-l cu tricolorul românesc
pe braț, secuii se reped cu furie, îl ridică în tren și îl
mal-
tratează sălbatic. Ceilalți trei frați reușesc să îl salveze
din mâinile lor. Din păcate, nu reușesc să îl salveze și din
ghearele morții, pentru că Emil,
în urma rănilor primite, a murit
la scurt timp.
Pe granitul mormântului
său, aflat în mijlocul cimitirului
mare, încă se mai pot desluși cu-
vintele: Emil Moldovan, erou al
neamului.
Prof. Delia ŢĂLNAR, Școala Gimnazială „Axente Sever” Aiud
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
5
BLAJUL ŞI MAREA UNIRE DE LA ALBA IULIA 1918
CENTENAR COMEMORATIV „MARIA PUIA” (1885-1915)
Într-o atmosferă de sărbătoare, astriști, dascăli,
elevi și studenți ai Blajului, s-au adunat în sala de lec-
tură a Facultății de Teologie din Blaj, miercuri 22 no-
iembrie 2017, pentru a participa la Simpozionul „Bla-
jul și Marea Unire de la Alba Iulia 1918” și Centenarul
comemorativ „Maria Puia” (1885-1915).
După intonarea Imnului României și Imnul As-
trei, doamna prof. Silvia Pop, președintă a Asociațiunii
ASTRA – Despărțământului „Timotei Cipariu” din
Blaj, a prezentat tematica și invitații. Cuvântul de bun
venit a fost rostit de Lect. univ. dr. pr. Anton Rus de la
Facultatea de Teologie Greco-Catolică Blaj.
Cu multă însuflețire, doamna prof. Delia Țălnar
de la Școala Gimnazială „Axente Sever” Aiud, a pre-
zentat referatul „Solidaritate și unitate la Blaj în anii
premergători Marii Uniri”. Lectorul Univ. dr. Ciprian
Ghișe de la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Na-
poca a vorbit, bine documentat, despre „Unirea de la
1918 – un moment de emoție și speranță”, precum și
despre drama și sacrificiul soldaților de pe front, din
cele doua armate respectiv: a Puterilor Centrale și An-
tantei, unde fără voia lor au luptat români contra ro-
mâni. Jertfa acestora n-a fost zadarnică, Marile Puteri
la sfârșitul Primului Război Mondial au acceptat Ma-
rea Unire de la 1918.
Elena Mihu, cercetător la Muzeul Târgu Mureș a
evocat-o pe eroina Blajului, Maria Puia, care a murit
pentru idealul unității naționale, în închisoarea Tribu-
nalului din Alba Iulia (actualul Palat Administrativ).
Ea a fost dactilografă în biroul avocaților frații Nestor
și a copiat și multiplicat poezia „Vrem Ardealul” a lui
Radu Cosmin – un adevărat manifest pentru luptătorii
unioniști, stârnind entuziasmul ardelenilor care cre-
deau că venise ceasul dezrobirii. În urma unui denunț
autoritățile o arestează și o închid la Alba Iulia. După
7 luni de anchetă și tortură ea va muri cu câteva luni
înainte de data procesului, fixat pentru 5 martie 1916.
Puia Maria rămâne în istorie o martiră pentru unitatea
neamului românesc.
Cercurile ASTRA din Blaj și împrejurimi au tran-
smis mesaje, gânduri și informații legate de evenimen-
tele premergătoare Marii Uniri: prof. Mihai Buia de la
Sâncel, prof. Călina Comșa de la Valea Lungă, scrii-
torul Brad Ioan, prof. dr. Claudia Oancea-Raica și
prof. Carmen Simu. Invitat de seamă a fost doamna
viceprimar al Municipiului Blaj, Livia Mureșan.
Evenimentul s-a încheiat cu o agapă astristă la
care participanții au depănat amintiri legate de martirii
Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. 24 noiembrie 2017
A consemnat prof. Călina COMŞA
și col (r) Ioan BRAD
ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI: CUM O POT SĂRBĂTORI?
Intenționez – cu ocazia aniversării Zilei Naționale a României –
să
vă prezint câteva considerații referitoare la întrebarea: Pot eu
influența în bine locul în care trăiesc și țara mea?
Aș începe cu o mărturisire. În 1990 m-am înscris la Teologie
la
Blaj. Blajul arăta rău. După ploaie gropile de pe trotuare erau
pline de
gropi, încât cu greu înaintai. În 1993 am plecat la studii la
Roma. La un
moment dat, niște cunoscuți, auzind că și eu sunt la Roma, m-au
invitat
să ne întâlnim. Întrucât ei locuiau în niște bărăci, undeva la
marginea
Romei, probabil că se jenau să mă invite acolo, așa că ne-am
întâlnit
într-un parc. La întâlnire, românii trebuie să bea ceva. Așa că
au cumpă-
rat câteva sticle de bere, din cea ieftină. Am băut-o pe bancă,
întrucât
într-un local ar fi costat mai scump. Mi-au povestit că lucrează
din greu,
că le este dor de soțiile și copiii de acasă (unii au divorțat
stând atât de
mult departe de casă și au stat cu femei din Italia; altora li
s-au căsătorit
soțiile de acasă cu alți bărbați). Apoi ne-am despărțit, lăsând
sticlele de
bere goale aruncate lângă băncile din parc. Aceiași oameni,
cărora eu le
cunoșteam condițiile de viață, se întorceau vara acasă cu câte o
mașină
străină. Și eu am avut colegi la Teologie la Roma care au decis
să nu se
mai întoarcă în țară, să slujim Biserica noastră, ci să rămână
acolo. Eu
am luat decizia de a mă întoarce și de a munci în țara mea.
Gândindu-mă
retrospectiv, mă gândesc că atât cei care au plecat la lucru în
străinătate,
cât și cei care nu au plecat, au putut contribui la binele
României.
În al doilea rând, vreau să vă împărtășesc câteva gânduri legate
de
spiritul civic. De obicei, omul lucrează la dezvoltarea sa
proprie: să în-
vețe mai mult, să fie mai sănătos, să fie mai bogat etc. Să-i
fie bine lui și
familiei. Și până la un punct e în regulă să gândești așa.
Există responsa-
bili care să se gândească la binele comun: primar care să aibă
grijă de
oraș, director de școală care să aibă grijă de școală, poliție
comunitară
care să aibă grijă de ordinea din oraș etc. De ce să mă ocup eu
de ceea
ce nu ține de mine? Vă mărturisesc că și eu aveam oroare față de
tot ceea
ce înseamnă spirit civic, mai ales când eram elev pe vremea
regimului
comunist. Nu mă interesa ceea ce se întâmpla dincolo de ușa
familiei
mele, în societate, în oraș. Oamenii care stăteau la bloc nu
erau interesați
de cum arată scara blocului (urâtă, mâzgălită, pătată,
zgârâiată); când in-
trai după ușa apartamentului să fie frumos! Spațiul comunitar,
public,
obștesc nu contează. Când m-am înscris la Teologie, la cursuri
am aflat
că spiritul civic nu constă numai „în a respecta legile și a
face tot ceea ce
stă în puterea ta ca persoană pentru a contribui la buna
funcționare a so-
cietății”, ci că spiritul civic este iubirea de aproapele!
Pentru un creștin,
iubirea față de aproapele nu este un opțional. Spiritul civic nu
este ceva
abstract, ceva anonim; este ceva concret. Așadar, luptați pentru
intere-
sele voastre (carieră, familie, sănătate), dar implicați-vă și
în viața comu-
nității. Putem influența în bine țara și locul în care
trăim.
Mă schimb pe mine. Chiar urmărind interesele mele personale (nu
egoiste), dezvoltându-mă pe mine (intelectual, material,
spiritual), voi
schimba implicit locul în care trăiesc.
Îi schimb pe cei de lângă mine. Atât cât reușesc, și pe cine
reușesc. Membri ai familiei, prieteni, colegi. Rezultatele pot fi
mici dar se vor
vedea în timp. Și Blajul s-a schimbat. În 1990 mi se părea
imposibil ca
Blajul să se schimbe. Dar, prin implicarea edililor,
profesorilor, elevilor,
concetățenilor, azi Blajul este o bijuterie.
Astăzi, de Ziua Națională a României, putem să ne manifestăm
pa-triotismul în mod concret: să ne reamintim că trebuie să ne
iubim țara,
orașul, strada, parcul, locurile, instituțiile și oamenii de
lângă noi (Cu-vânt rostit la sărbătorirea Zilei Naționale a
României, Primăria Blaj,
Astra, 2017).
Anton RUS, Facultatea de Teologie, Blaj
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
6
PE TRICOLOR E SCRIS UNIRE
nire-n cuget și simțire este idealul de veacuri al
poporului român, pentru care și-au dat jertfa de
sânge înaintașii noștri, de la Nistru pân’ la Tisa,
din Carpați la Marea Neagră, pe câmpurile de bătălie
dar și prin implicarea unor reprezentanți ai intelectuali-
tății românești după MAREA UNIRE DE LA 1918 din
cele trei provincii românești, în susținerea și promova-
rea acestui ideal.
Acestui țel nobil i s-a dedicat și ASOCIAȚIUNEA
TRANSILVANĂ PENTRU LITERATURA
ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN
„ASTRA”, creație a intelectualității românești din Tran-
silvania, înființată în anul
1861 la Sibiu, ulterior
având Despărțăminte și în
alte localități din Ardeal și
nu numai, un rol însemnat
al acestora fiind înființa-
rea Academiei Române și
înfăptuirea Marii Uniri de
la 1 Decembrie 1918.
Asociațiunea
„ASTRA” și-a continuat
activitatea până în anul
1948, când sub dictatura
stalinistă a vremii, așa zi-
sele idei și activități culturale cu
tentă naționalist românească nu
mai dădeau bine celor sub influența
cărora istoria ne-a hărăzit soarta, fi-
ind scoasă în afara legii și desfiin-
țată.
Prefacerile derulate în Româ-
nia după Revoluția din Decembrie
1989, au creat condițiile imperi-
oase de reînființare a Asociațiunii
„ASTRA”, pentru susținerea cultu-
rii și idealurilor spiritualității româ-
nești, în contrapondere cu promo-
varea așa zisei „globalizări” susți-
nută tot mai pregnant chiar de ex-
ponenții alianței, din care facem
parte în prezent.
După reînființarea Asociațiu-
nii ASTRA și a Despărțămintelor
teritoriale ale acesteia, județul nos-
tru a avut cinstea și privilegiul de a
fi de mai multe ori gazda Adunărilor Generale, respectiv
1998 la Blaj, în 2015 la Abrud și în 2016 la Alba Iulia,
la care au participat delegații „astriste” atât din țară cât
și din Republica Moldova, Ucraina, Ungaria și Serbia,
precum și invitați, reprezentanți de seamă ai Academiei
Române, ai celor două biserici, respectiv Ortodoxă și
Greco-Catolică, ai Ministerului Culturii și ai Adminis-
trației Județene și Locale.
La Adunarea Generală a Asociațiunii „ASTRA”
din acest an, care s-a desfășurat în perioada 13-15 oc-
tombrie în localitatea CAREI jud, Satu Mare, delegațiile
astriste ale Despărțămintelor „Timotei Cipariu” din Blaj
și „Eugen Hulea” din Alba Iulia, au hotărât să se depla-
seze și să participe la lucrările Adunării sub faldurile
steagului național, pe care s-a inscripționat sigla Des-
părțământului și renumele Asociațiunii.
În acest scop, prin
grija doamnei prof. Silvia
Pop, la data de 11 octom-
brie a.c. membrii Despăr-
țământului ASTRA „Ti-
motei Cipariu” din Blaj,
delegați la Adunarea Ge-
nerală ASTRA de la Ca-
rei, au participat la o
slujbă religioasă de sfin-
țire a steagului național.
Ceremonia de sfințire
a steagului ce avea să în-
soțească la Carei delegații
Despărțământului ASTRA „Timo-
tei Cipariu” a fost oficiată de către
Părintele Vicar IOAN FĂRCAȘ,
în Catedrala Mitropolitană
Greco- Catolică „Sfânta Treime”
din Blaj, în prezența: prof. Silvia
Pop, ing. Ioan Mihălțan, prof. Ioan
Pop și col.(r) scriitor Ioan Brad.
Atât prezența celor două steaguri
tricolor naționale la locul de desfă-
șurare a lucrărilor Adunării Gene-
rale ASTRA, cât și faptul că cei
mai mulți participanți au venit în-
veșmântați în costume naționale, la
brâu cu tricolorul – roșu, galben și
albastru, au dat o notă în plus săr-
bătorească și de mândrie națională
pentru toți locuitorii Careiului, care
simt și trăiesc românește.
Alba Iulia 18.10.2017
astrist Ioan BRAD Vicepreședinte al Uniunii Artiștilor
Plastici
U
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
7
CATEDRALA SFÂNTA TREIME DIN BLAJ
intr-un profund patriotism local și atașament pentru
credința greco-catolică, articolul prezintă, prin
prisma unui laic, aspecte cunoscute sau mai puțin
cunoscute din istoria Catedralei „Sfânta Treime” din Blaj.
In
urmă cu 280 de ani, în 1737, episcopul Ioan Inocențiu
Micu-Clain își mută reședința episcopală de la Făgăraș, din
Tara Oltului, la Blaj, în Tara Târnavelor. Acest an, putem
spune că este cu adevărat actul de naștere al Blajului deși
ca
așezare este atestată încă din anul 1252 .
Ajuns la Blaj, Vlădicul Inochentie văzu că pe lângă
curtea vlădiciei mai era nevoie de o mănăstire de călugări
pentru a-l ajuta întru toate și pentru a avea cine să
sădească
lumină și învățătură în popor. De aceea este, pe drept
cuvânt,
considerat întemeietorul Blajului.
Fiind scaunul unei dieceze, al unei episcopii, era nece-
sară construirea unei catedrale. Episcopul Ioan Inocențiu
Micu Clain, în 30 martie 1738, încheie un contract cu Iohann
Martinelli, arhitect al Curții imperiale din Viena, pentru
pro-
iectarea și realizarea catedralei, a școlilor și Mănăstirii
Sfintei
Treimi din Blaj. Lucrările propriu-zise au fost terminate,
în
anul 1748, în stil baroc, rămânând a se executa doar lucrări
de finisaje. Catedrala a fost sfințită în anul 1756 de către
epis-
copul Petru Pavel Aron, succesorul episcopului Ioan Inocen-
țiu Micu Clain. Slujirea în biserică a început doar în 1765,
după finalizarea iconostasului, pictat de sârbul Stefan Te-
netzky din Arad. Acesta a realizat și cupola, sculptată în
stil
bizantin, dar și cu elemente locale. În anul 1838
construcția
Catedralei „Sfânta Treime” se extinde prin adăugirea celor
două turnuri care, prin monumentalitatea lor, creează un an-
samblu arhitectonic armonios și maiestuos, dominând împre-
ună cu Academia Teologică patrulaterul „Pieței 1848” și în-
treaga urbe de la confluența Târnavelor. Cupola catedralei a
fost pictată între anii 1748-1749 de către Iacov Zugravul,
fiul
preotului unit Radu din Rășinari.
Iconostasul, sculptat de tâmplarul Aldea din Târgu-Mu-
reș, între anii 1749 și 1765 este din lemn de tei, el fiind
elogiat
de istoricul Nicolae Iorga, care spunea: „este cel mai impu-
nător prin întindere și bogăție din toată românimea”. În
altar
sunt trei picturi realizate de Raicu: „Coborârea Sfântului
Spi-
rit”, „Botezul lui Isus în Iordan”, „Punerea lui Isus în
mor-
mânt”. Pe scara amvonului se află picturi pe lemn realizate
tot de Raicu reprezentând pe Vasile cel Mare, arhiepiscopul
Cezareei, Sfântul Grigore Dialogul (Sf. Papă Grigore I) și
Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului. Pe ex-
teriorul amvonului sunt pictați cei patru evangheliști:
Matei,
Marcu, Luca și Ioan.
În interior pereții Catedralei nu sunt pictați deși Mitro-
politul Victor Mihaly de Apșa, în primii ani ai secolului
XX,
l-a contactat pe cel mai important artist român
transilvănean
al timpului, Octavian Smigelschi. Acesta realizează un pro-
iect pe cartoane și pânză pentru decorarea interiorului
biseri-
cii, proiect menit să sporească și să îmbunătățească
accentele
zidăriei prin reprezentări sfinte. Lucrarea a fost proiectată
dar
n-a fost pusă în operă. În cursul anului 2015, Catedrala
blă-
jană a găzduit și a expus lucrarea talentatului artist.
În această Catedrală și-a rostit Simion Bărnuțiu, în 2 mai
1848,celebrul discurs devenit programul politic al românilor
din Transilvania, considerat „cea mai mare operă oratorică
din istoria românilor”, discurs despre nevoia de libertate
și
unitate a românilor. Ctitorul catedralei, episcopul Ioan
Ino-
cențiu Micu-Clain, n-a reușit să vadă catedrala terminată.
Acesta s-a stins în exilul de la Roma, deși sufletul său a
rămas
acasă. Spunea mereu că vrea să-și doarmă somnul de veci la
Blaj, în lăcașul de cult pe care l-a întemeiat. Dorința i-a
fost
îndeplinită 200 de ani mai târziu, adică în anul 1997 când
ră-
mășițele pământești i-au fost aduse ș i depuse în interiorul
ca-
tedralei. Acest gest a fost un act de respect și pioasă
recunoș-
tință. În catedrală se află înmormântat și Cardinalul
Alexan-
dru Todea. În toamna anului 1848 comuniștii au dictat inter-
zicerea Bisericii Greco-Catolice, iar Catedrala „Sfânta Tre-
ime” a fost dată în folosință Bisericii Ortodoxe până în
1991.
De atunci, Catedrala a fost restaurată și a redevenit la
strălu-
cirea ei de altădată.
Această Catedrală, încercată de istorie, a devenit un sim-
bol național al românilor ardeleni jucând un rol de seamă în
istoria Transilvaniei. De aici „a răsărit soarele
românilor”,
după cum spunea Ion Heliade Rădulescu.
Catedrala a fost martor al întâlnirii luptătorilor
pașoptiști,
ei i s-au încheiat Avram Iancu și moții care străjuiau
Câmpia Libertății. Aici au apărut corifeii Scolii Arde-
lene, aici în catedrală s-a născut și s-a propagat spiritul
de latinitate al poporului român. Aici s-au promovat
ideile privind unirea Transilvaniei cu Țările Române.
În această Catedrală și-a spus rugăciunile și s-a închi-
nat creatorul și fondatorul Partidului Național Țărănesc
Român din Transilvania, Iuliu Maniu, fost avocat al
Mitropoliei Blăjene. Aici, în Catedrala „Sfânta Tre-
ime”, s-au rugat și au participat la serbările Astrei inte-
lectualii de vază din Transilvania și toată Țările Ro-
mâne. Să -i dăm respectul și importanța cuvenită aces-
tui monument religios, reper de istorie și credință, sim-
bol național al românilor ardeleni.
Prof. Viloria COMŞA
D
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
8
MITROPOLITUL VASILE SUCIU (AMINTIRI)
e marele bărbat al bisericii noastre și cti-
tor de așezăminte culturale, mitropolitul
Vasile Suciu, l-am cunoscut în toamna
anului 1898. Atunci venise de la Roma ca ab-
solvent al Institutului De Propaganda Fide, iar
eu eram elev în clasa VIII de liceu. Tânărul
profesor era de statură mijlocie, zdravăn și spă-
tos; avea o frunte înaltă, care trăda o gândire de
mărețe înfăptuiri; fața încadrată într-o barbă
stufoasă bine îngrijită, iar privirea-i ageră de
sub sprâncenele stufoase trăda o voință neșo-
văielnică de a-și înfăptui ceea ce își propune.
Cu pași măsurați, negrăbit, își avea drumul de
la locuința din clădirea liceului până la Semi-
narul Teologic ori Mitropolie, iar locul de plimbare pe
dinain-
tea Institutelor din piața orașului și numai arareori făcea,
în
societate vreun prieten, plimbări în alte părți ale orașului
sau
apoi, când cerceta din când în când, familia faurului
Ghedeon
Boteiu din Ulița-lungă, unde a stat în cvartir ca elev de liceu
și
de care nu și-a uitat niciodată în viața sa.
Cu începutul anului școlar 1898/9 a fost numit profesor
de dogmatică la Facultatea Teologică și profesor de religie
la
cursul superior de liceu. În clasa a VIII-a ni se propunea
istoria
bisericii catolice și apoi repețirea întregului material ce
l-am
învățat în clasele superioare de liceu. Conștienți de
situația
de-a fi în cea mai înaltă clasă de liceu, cari azi-mâine ieșind
în
viață vom avea rolul nostru în societate, ne socoteam
îndrep-
tățiți, în baza cunoștințelor câștigate prin studii și lectură
par-
ticulară, de a pune în discuții contradictorii și unele
concepții
și principii personale care nu ar fi conforme cu cele
învățate
din manualele de religie. Cazuri de acestea erau puse în
discu-
ție cu ocazia repetiției generale ale celor învățate în
clasele
precedente.
Tânărul nostru profesor ne dădea deplină libertate în
abordarea problemelor. Asculta cu paciență pe cel ce punea
vreo problemă în discuție, făcând din cap, din când în când,
câte un semn de aprobare – subliniind prin aceasta fondul
pro-
blemei –, apoi, când colegul nostru isprăvea cu expunerea,
îl
întreba:
– Mai ai ceva de spus? – și când colegul nostru isprăvea
cu eventuale completări ce va fi avut de făcut, îi răspundea
profesorul. În fraze bine rotunjite, cu o expunere clară și
pre-
cisă, își formula răspunsul concis și bine documentat, încât
în
fața argumentelor aduse eram nevoiți să ne dăm bătuți. Totul
decurgea ca de la egal la egal; nicio ironizare în cazuri
când
discuția din partea noastră ar fi îmbrăcat o formă mai
puerilă;
ne socotea și ne lăsa cu impresia că suntem oameni maturi
cari
sunt în drept să aibă convingerile lor proprii. După discuții
fără
nici o rezervă, acceptam propoziția argumentată a profesoru-
lui nostru.
În toamna anului școlar următor, anul 1899-1900, dintre
absolvenții liceului din Blaj, opt inși am fost primiți în
Semi-
nar. Astfel, din nou am avut de profesor pe marele
mitropolit
de mai târziu; iar de la jumătatea anului școlar, din 3
februarie
l-am avut și de prefect de studii.
Avea camera la etaj, de către piață, cu in-
trarea de pe coridorul în care aveam și noi
„muzeele”, adică sălile de studiu; și așa era în
contact direct cu noi. Pentru noi era surprinză-
tor faptul, că deși nu era omul care să umble
mereu în călcâiele noastre, totuși știa tot ce se
întâmplă între noi – șoptirile și insinuările de-a
dreptul le detesta. Transgresiunile ce le puteam
face, erau adeseori de o importanță minoră, ca
d.e. nerespectarea întocmai a orarului, mai
zgomotoși pe coridor în timpul „silențiului”
pentru studii, mici infracțiuni la legile Semina-
rului de-a aduce pe ascuns unele lucruri oprite
și mai ales – pentru unii – era ispititoare veci-
nătatea internatului de fete, furișându-se să privească prin
pă-
lant. O altă transgresiune era faptul că în timpul când
făceam
plimbările prin oraș – în trei dup’amiazi la câte o oră la
săptă-
mână – toți încolonați sub conducerea și supravegherea „duc-
torilor”, unii se mai abăteau la câte-o familie de „greci”,
unde
avea cunoștințe din timpul când a fost „ștudent” în liceu și
a
fost în „cvartir” la respectiva familie. În astfel de cazuri,
când
eram chemați „ad audiendum verbum”, prefectul nostru nu
dădea pe grozavul; multe cazuri se aplanau prin promisiuni
verbale din partea noastră, iar când ni se dicta vreo
pedeapsă
mai mare – mustrare ș.a. –, acelea erau echitabile și le
pri-
meam fără nici un murmur; recunoșteam îndreptățirea lor. De-
cât prezenta lui în mijlocul nostru în calitate de prefect de
stu-
dii, mai importantă a fost cea a profesorului de dogmatică.
Până în anul 1899/900 era întrebuințat ca manual Dog-
matica specială și Dogmatica fundamentală a profesorului Si-
mion Micu, una apărută în anul 1876, iar alta în anul 1881.
noul profesor de dogmatică își va fi dat seama, în anul
1898/9,
când a întrebuințat aceste manuale, că ele nu mai corespund
cerințelor vremii. De aceea, cu începutul anului școlar
1899/900 s-a pus pe lucru cu gândul ca să tipărească o nouă
lucrare de dogmatică.
În acest an, ca „primianit” ni se propunea Dogma speci-
ală. „Primianiții” și „Secundaniștii” aveau ore comune, ca
apoi în anul următor noi, acum „Secundaniți”, cu fiitorii
„pri-
mianiți” să audiem împreună Dogma fundamentală. Prin ur-
mare studiile se propuneau în ciclu alternativ de doi ani, la
au-
ditori din câte doi ani ai facultății. Acesta era sistemul în
toți
cei patru ani ai facultății. Era și motivat acest procedeu,
deoa-
rece nici într-un an de facultate nu erau primiți mai mulți
de
10-15 ascultători. Prin urmare, chiar combinați câte doi
ani,
numărul ascultătorilor nu trecea peste numărul de 30. De
altă
parte, se reducea și numărul de ore ale profesorului ce avea
să
propună de fapt două studii. Și în același timp, în clădirea
cam
neîncăpătoare a seminarului de atunci, se economisea și nu-
mărul sălilor de propunere. Dar peste tot, numărul redus de
ascultători câți se primeau atunci an de an, nici nu necesita
o
altă împărțire – fiecare an de facultate cu ascultătorii
săi.
Încă în cea dintâi oră de curs profesorul nostru ne-a spus
că rămâne în folosință manualul de pân’atunci, adică Dogma
specială a lui Simion Micu, însă paralel cu aceasta, dânsul
–
după ce că e o imposibilitate să refacă toată lucrarea
deodată
P
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
9
–, ne va da în manuscris capitole prelucrate după concepția
sa
cât mai multe va putea, iar aceste capitole vom avea să le
stu-
diem după manuscrisul său. Ne mai spunea că are de gând ca
în cei doi ani următori să prelucreze cât mai multe
părți-capi-
tole –, atât din Dogma specială (în a.1899/900), cât și din
Dogma fundamentală (în 1900-901); iar în alți doi ani conse-
cutivi să prelucreze întreaga Dogmatică într-o lucrare mai
vo-
luminoasă și ceea ce e esențial, într-o lucrare în care
adevăru-
rile de credință să fie prezentate într-o nouă lumină, bazate
și
aduse în concordanță cu noile rezuțltate ale științei,
deoarece
– spunea – între știință și credință nu este nici o
deosebire.
După planul trasat, avea de gând, cum aminteam, ca în
timp de patru ani să aibă întreg materialul prelucrat, ca apoi
în
alți doi ani, când se va repeta materialul, să completeze
unele
părți după constatările sale ulterioare; și astfel după o
muncă
bine chibzuită și îndeajuns controlată timp de șase ani, să
poată vedea lucrarea lumina tiparului. Un plan bine
chibzuit!
Noi studenții, e firesc, nu puteam avea nici o obiecție îm-
potriva acestui plan de muncă și împotriva perspectivelor
pro-
fesorului nostru. Zi de zi, dimineața, primeam câte un
pache-
taș de manuscris, pe care copiindu-l, îl aveam de pregătit
pen-
tru ora de curs următoare. Și pentru ca lucrarea să meargă
mai
rapid, ne-am îngrijit de un multiplicator – un șapirograf;
un
coleg al nostru, cu scrisoare mai ligibilă și mai frumoasă –
(de
obicei colegul de an Eugen P. Păcurar) –, scria textul dictat,
cu
cerneală chimică, iar alți trei colegi pe rând îl multiplicam
la
șapirograf – în atâtea exemplare, câți studenți eram în cei
doi
ani de facultate – cu un exemplar mai mult, destinat
profeso-
rului pentru supra-control.
Pentru ca să nu fim stânjeniți în lucru, toată operațiunea
aceasta o făceam pe două mese așezate în biblioteca
Societății
de lectură. Așa s-a desfășurat munca, comună, timp de doi
ani,
în care timp profesorul nostru își redactase în bună parte
ma-
terialul din dogmatică, noi orientându-ne după materialul
ma-
nuscris și numai unele capitole le învățam după vechiul ma-
nual rămas în vigoare, capitole pe care profesorul, pe lângă
toată munca intensivă pe care o depunea, nu putea să răzbată
ca să le pună la dispoziția noastră într-o formă nouă, cum a
făcut-o aceasta în anii următori.
În toamna anului 1903 eu, după terminarea studiilor de la
Facultatea de Teologie, am fost trimis la Universitatea din
Bu-
dapesta ca bursier, unde am audiat matematica și fizica,
studii
pe care le-am terminat în vara anului 1907. În acești patru
ani,
departe de Blaj, n-am mai urmărit fazele cum evoluează lu-
crarea profesorului meu de dogmatică nici în ce stadiu a
ajuns.
*
În toamna anului 1907 am fost numit profesor la liceul de
băieți din Blaj; dar în același timp și de prefect de studii la
In-
ternatul Vancean de băieți, în locul valorosului profesor
Dr.
Ioan Rațiu, care deținuse acest post ani de-a rândul, iar
acum
a renunțat din motive de ordin personal (avea de gând să se
căsătorească).
Întâmplarea a adus cu sine, ca tot atunci să fie numit în
postul de rector al internatului și profesorul meu de
odinioară
de dogmatică Dr. Vasile Suciu, în locul neuitatului prof.
Emil
Viciu, bolnav grav acum. Așa s-a întâmplat ca după patru ani
de zile profesorul și studentul de odinioară să fie numiți
amân-
doi deodată la același institut ca colaboratori – unul în
postul
de rector al institutului, celălalt în postul de prefect de
studii.
Noul rector luând în primire postul la care a fost numit, cu
data
de 15 august 1907, își făcea caz de conștiință să se arate
vred-
nic urmaș al antecesorului de fericită amintire Emiliu Viciu.
Îl
preocupau atât problemele de educație, cât și cele
materiale,
în care nu era încă deplin familiarizat. Îmi aduc aminte,
cum
aproape întreaga luna lui septembrie făcea socoteli și
combi-
națiuni, cum să fie administrată mai bine averea
Internatului
spre deplina mulțumire a elevilor și să se poată face și
unele
noi investiții materiale. Parcă îl văd și acum, după o
jumătate
de veac și mai bine, cum făcea socoata, de cât grâu ar fi de
lipsă pentru pâine; că din 100 kg grâu poți conta la 67 kg.
fă-
ină; că dintr-un kg. făină se realizează 1,25 kg. pâine; apoi
că
de câte kg. carne e lipsă la zi; că dintr-un kg. carne câte
porții
se pot face ș.a., ș.a. Așa a trecut luna septembrie cu calcule
și
combinațiuni în cele materiale.
Partea educativă făcea parcă mai puține gânduri; fusese
mai’nainte prefect de studii ani de-a rândul la Seminarul
teo-
logic și era familiarizat cu problemele de educație. Dar
chiar
mai mult decât aceasta, – era urmașul minunatului pedagog
Emiliu Viciu, care a fost aproape douăzeci de ani la
conduce-
rea Internatului și astfel puse o bază solidă în educație,
care
acum s-a transformat într-o adevărată tradiție, care acum
nu-
mai trebuia continuată și păstrată. Moștenirea rămasă de la
prof. Emiliu Viciu merită un capitol special în istoria
școlilor
blăjene. Cu astfel de preocupări a trecut aproape întreagă
luna
lui septembrie. Cu începerea lui octombrie se punea din nou
problema editării celor două lucrări: Dogma fundamentală și
Dogma specială.
În timpul celor patru ani de studii universitare, care m-au
ținut departe de Blaj, n-am mai urmărit, având alte
preocupări,
dacă au apărut sau nu aceste două lucrări. Am rămas cu con-
vingerea că autorul și-a putut realiza planul în timp de opt
ani,
așa cum proiectase de la început. Mă gândeam numai la aceea,
că poate numai piedici de ordin tehnic să fi întârziat
apariția
lor. Abia acum am aflat, că planul inițial n-a putut fi realizat
și
că de acum începând avea să-i dea lucrării ultimele retușări
și
completări, care necesitau o muncă de alți doi ani de zile.
Și
anul acesta, cu o putere de muncă și voință excepțională,
s-a
pus la lucru cu hotărârea fermă să ducă la capăt lucrul,
odată
început. Pentru ca să se cunoască condițiile de muncă, între
care a lucrat, ar fi lipsă să fie cunoscut întreg orarul unei
zile
de la internat. Nu voi stărui cu amănunte asupra lui, ci voi
aminti numai unele momente, care ar prezenta ceva interes.
Rectorul mi-a spus, de la început, că toată supravegherea
disciplinei elevilor o lasă în grija mea; numai când s-ar
ivi
vreun caz mai grav să îl comunic și dânsului să ia o
hotărâre
definitivă, ca astfel răspunderea să nu o port eu. O face
aceasta
nu numai bazat pe încrederea în noi superiorii subalterni ai
In-
ternatului, ci în același timp motivând că vrea ca în doi
ani
următori să pună la punct definitiv lucrarea începută înainte
cu
opt ani. L-am înțeles și noi superiorii, subalterni ai săi,
i-am
promis tot concursul.
Orarul de dimineața în internat era: la ora 5 suna clopoțe-
lul de sculare. Atunci mă sculam și eu și controlam dacă
elevii
se scoală și trec la spălătorie pentru spălatul de dimineața.
La
5½ era sunatul al doilea, care grăbea pe cei întârziați, ori
mai
dornici să se mai lungească în căldura patului, mai ales
iarna.
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
10
La 5¾ se țineau rugăciunile în capelă, apoi în continuare
asis-
tarea la Sf. Liturghie, pe care o celebra în fiecare zi
rectorul
internatului. La ora 6¾ elevii părăseau capela și treceau în
„muzee” – sălile de studii, iar la 7½ era dejunul în
„refector”
– sala pentru masă, luat împreună cu toți superiorii
internatu-
lui. După dejun elevii plecau la liceu, iar noi, superiorii, ne
ve-
deam de ale noastre obligații impuse fiecăruia de
profesiunea
sa.
Înainte de ora 8 sosea Iulius – i-am uitat prenumele –,
după un nou manuscris ce era pregătit din ziua precedentă
și,
chiar mai mult, din noaptea precedentă pentru tipar.
Rectorul
nostru îi dădea lui Iulius manuscrisul pregătit și în schimb
îi
dădea corectura făcută la ceea ce s-a tipărit mai’nainte.
Astfel
autorul acum făcea, paralel, două lucruri: pregătea
manuscris
pentru tipar și în același timp corecta ceea ce era deja cules
la
tipar. După acest schimb de pachetașe-manuscris, rectorul
tre-
cea la Seminarul teologic, unde în fiecare zi avea câte-o oră
de
curs de la 8-9, apoi venea la Liceul de băieți, unde de
aseme-
nea avea ore în cursul superior de liceu. După ce își făcea
orele
de curs obișnuite, mai trecea odată și pe la tipografie să
aran-
jeze câte ceva, apoi venea la internat și se punea pe lucru
la
masa de scris, și nu slăbea din lucru până nu auzea sunetul
clopoțelului care ne chema pe toți – superiori și elevi – la
masă. Obicei introdus de rectorul Emil Viciu, era ca atât
deju-
nul, cât și prânzul și cina să se ia deodată, superiori și
elevi, în
aceeași sală și aceleași mâncări, fără cea mai mică
deosebire.
Elevii mai primeau între orele 4-5 d.a. și ceva de ojină:
pâine
cu fructe sau slănină, caș, ș.a., după sezon.
După ce luam prânzul, uneori mai făcea și rectorul câte o
mică pauză, adunându-ne pe toți superiorii în camera subpre-
fectului, lângă poartă; aici își fuma țigareta nelipsită,
apoi
pleca la etaj și se punea din nou la lucru; lucra mereu – și
fuma
și nu întrerupea lucrul, decât în cazul când cineva îi
solicita
ceva, ori era de pus la punct ceva chestiune administrativă
de-a
internatului. Așa lucra mereu până seara la ora 7 când suna
pentru cină. Când auzea sunetul clopoțelului fără nici o
zăbavă
„punea peana jos” – cum vorbea atunci –, și se grăbea să fie
precis la masă, ca să nu fie așteptat. Când venea la cină, îi
ve-
deai de pe față pe omul obosit de muncă; dar nici când nu se
plângea de oboseală; era recompensat de mulțumirea ce ți-o
dă un lucru bun făcut.
După cină însă făcea o pauză. Ne întruneam cu toții din
nou în camera sub prefectoriu, rectorul își sucea câte-o
țigaretă
– țigaretele ce le fuma și le sucea însuși în foițe –, apoi
înce-
peau poveștile: îi spuneam cele întâmplate peste zi în
cadrele
internatului, se discutau proiecte și programe în legătură
cu
educația elevilor – coruri, orchestră, ședințe literare –, ori
pro-
bleme de ordin administrativ. Toate acestea erau presărate
și
întrerupte de glumele și observațiile hazlii ale lui Adrian
Oțoiu, care era în curent cu tot ce se întâmpla peste zi în
oraș,
ori de ironiile pișcăcioase ce i le adresa Vasile Candrea,
căruia
îi ziceam „mocanu” deoarece era din Lupșa Munților Apu-
seni, iar bunul și blândul nostru econom Iuliu Busoiu, care
mai
târziu a trecut în postul de vice-rector la Seminarul
Teologic
și locul lui l-a ocupat Liviu Costea, cu aceeași fire, – asculta
și
râdea cu multă plăcere. Într-o atmosferă de glume și
înțepături
inofensive și în fumul de țigaretă își găsea o destindere a
ner-
vilor rectorul nostru timp de o oră și jumătate. După
culcarea
elevilor la ora 9¼ seara, rectorul ne părăsea, ca „să-și vadă
de
slujbă” – să continue munca întreruptă.
E obositoare munca intensivă de peste zi, dar ai istovi-
toare este munca de peste noapte. Pentru că rectorul nostru
nu
contenea cu munca după două sau chiar trei ceasuri; dacă se
adâncea în vreo chestiune, aceea trebuia pusă la punct
atunci
imediat; nu se orienta după arătătoarele ceasornicului, ci
după
ideea că trebuie pusă la punct și terminată. Nu e de mirare,
dacă pe lângă o astfel de concepție și program de muncă, în
camera rectorului de la internatul de băieți cetățenii
vedeau
lampa de petrol aprinsă și pe la ora trei după miezul
nopții.
O muncă istovitoare a făcut mai ales în iarna anului
1907/8, când dădea forma definitivă la Dogma Specială.
Într-o zi îmi spune:
– Nu-mi place cum am redactat capitolul despre Primatul
Papei; trebuie să-l refac complet.
– Ce ați mai putea adăuga – întreb eu –, când în sprijinul
tezei ați adus atâtea argumente convingătoare?
– Nu am stăruit de-ajuns, să dovedesc acest principiu
dogmatic cu citate chiar din cărțile rituali și scrierile
bisericești
ortodoxe de pretutindeni.
Intrând după câteva zile în camera unde lucra, văd des-
chise cărți bătrâne, mucegăite, groase și mari, scrise cu
litere
cirilice, altele grecești, erveiești – toate acoperind o masă,
di-
van, patul și altele înșirate pe padiment. Era o babilonie
în-
treagă!
– Doamne, da ce-i asta, Reverendissime? – întreb eu.
– Acum încep să scriu din nou capitolul despre Primatul
papal și mi-am strâns materialul documentar – îmi răspunde
cu satisfacția anticipată despre un lucru bine săvârșit.
De acum au început zile și nopți de muncă și mai istovi-
toare.
Atât camera pe care o ocupam eu, cât și cele două camere
ale rectorului erau la etaj; ne despărțea numai un părete.
Pe
acest perete era așezat și patul rectorului.
Dându-și seama că munca intensivă de fiecare zi ar putea
să-l obosească într-atâta, încât să-l fure somnul și să nu
se
poată trezi la semnalul de sculare al clopoțelului și astfel
ar
putea întârzia, sau chiar lipsi să facă la timp liturghia de
dimi-
neața pentru elevi, – am convenit asupra unui consemn: eu în
fiecare dimineață când suna clopoțelul a doua oară de
sculare,
să bat de trei ori în perete deasupra patului și să nu încetez
bă-
tăile din ritm, până nu voi auzi răspuns pozitiv fie prin bătăi
în
perete, fie auzindu-i glasul. Așa am procedat zi de zi în
tot
timpul cât a ținut tipărirea. Adeseori se întâmpla să repet
bătă-
ile în perete chiar și când suna clopoțelul a treia oară,
pentru
rugăciuni, – somnul îl fura din nou și capul se ridica
anevoie
de pe perna caldă. Dar nu o dată s-a întâmplat, ca să-i aud
gla-
sul venind de la masa de scris, la care l-a apucat zorile
zilei,
fără să fi închis ochii. A doua zi era frânt de oboseală. Așa a
muncit rectorul și profesorul de dogmatică Dr. Va-
sile Suciu timp de aproape doi ani de zile, în care a dat
redac-tarea definitivă a monumentalei sale lucrări. Unde mai punem
munca de ani de zile și nopțile nedormite din anii în cari a
pre-gătit lucrarea... De acum scăpase de un gând mare și obositor;
mai avea să facă în fiecare zi corectura pe perieturile de tipar,
ce i se aduceau de la tipografie pe cum înainta cu tipăritul și
apoi să vadă cum se adună coală după coală în volume mari și
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
11
masive. În aceste ceasuri de recreație, sucindu-și țigara
obiș-nuită, spunea: „Parcă nu-mi tihnește, că nu mai am de
lucru”.
* Academia Română din București an de an publica con-
curs pentru premierea celor mai bune lucrări, ce au apărut în
diferite domenii de activitate literară. Dacă îmi aduc bine aminte,
cel mai mare premiu era din fondul „Năsturel” cu care se premiau și
cărți cu cuprins religios. Într-o zi îmi spune rec-torul:
– Am să trimit și eu lucrarea mea la concursul publicat de
Academie – și mă privește discret cu coada ochiului.
După o scurtă ezitare îi răspund: – Aveți doar nădejde...? – Mă
crezi așa de naiv – îmi răspunde – ca să pot nădăjdui
că îmi va fi premiată lucrarea...? Nici prin minte nu-mi trece
așa ceva. Însă vreau să am negru pe alb, ce părere are referen-tul
și ce zice Academia despre lucrarea mea. Asta vreau să o știu.
Autorul și-a prezentat lucrarea și după închiderea sesiunii
academia îi și trimite răspunsul așteptat cu părerea referentu-lui.
Azi nu mai pot cita textul manuscrisului, care însă în esență se
reduce la următoarele: Se apreciază munca depusă și spiritul critic
în care e lucrată, însă academia nu se poate identifica cu unele
principii, cari formează temelia acestei lu-crări.
– Am știut că un astfel de răspuns voi primi la vremea sa, însă
am vrut să-l am în scris.
* Cu data de 1 ianuarie 1910 eu mă despart de Internat, rec-
torul însă rămâne. Încă în acest an este ales de canonic în
locul rămas vacant prin moartea regretatului Augustin Bunea.
Pără-sește Internatul în anul 1913 și îi urmează profesorul de
teolo-gie Dr. Victor Macaveiu, vicarul capitular de mai târziu.
În vara anului 1914 izbucnește primul război mondial cu temeri
și îngrijorări. Pe un moment o fulgerare înseninează orizontul –
intrarea României în război –, care aduce cu sine dețineri,
suspectări, temnițe. Blăjenii, ridicați aproape în massă, cu
domiciliul forțat în Oradea și Beiuș. Urmează decli-nul, cu pacea
rușinoasă de la Buftea. Școlile românești închise, se înființează
„zona culturală” de-a lungul granițelor Ardealu-lui cu Țara
Românească; asupriri și mai grele și întemnițări și mai multe
pentru români.
În vremurile acestea de nesiguranță și grele suferințe însă
Vasile Suciu rămâne neclintit în crezul său, în dreptatea
natu-rală; insuflă tuturor nădejde de mai bine, îndeamnă la
rezis-tență încurajează. Pretenția premierului conte Tisza ca
Con-sistorul din Blaj să dea o proclamație către poporul românesc
din Ardeal că acesta se desolidarizează de acțiunea României, care
a intrat în război pentru eliberarea fraților lor din Ardeal,
mitropolitul Victor și întreg Consistorul o respinge, – un act
temerar atunci susținut cu tărie de consistorialistul Vasile
Su-ciu... Dar între timp se joacă pe arena învolburată a teatrului
de război și ultimul act: înfrângerea Puterilor Centrale în
no-iembrie 1918. românii din Ardeal răsuflă ușurați.
Blăjenii în ziua de 4 noiembrie aleg un Comitet Național Român,
– cel dintâi Comitet Național în cuprinsul Transilva-niei –, cu
menirea de a organiza și direcționa viața națională în noua eră
românească ce se întrezărea1.
*
1 Nu insist asupra problemei și aici; vezi însemnările
„Răsăritul Soarelui
După moartea mitropolitului Vasile Mihalyi, în vara
anului 1918, Sinodul se întrunește pentru candidarea noului
mitropolit. Numele canonicului Vasile Suciu trece din gură
în gură. Din scrutin obține majoritate de voturi – 76
voturi,
urmează epp. Hossu Iuliu de la Gherla cu 57, apoi epp.
Traian
Frențiu cu 36 voturi. Numirea nu se face niciodată ușor;
asu-
pra persoanei trebuie să fie de acord și Roma, care numește,
și guvernul țării, care acceptă numirea unuia din cei trei
can-
didați propuși de alegători. Guvernul din Pesta invită să se
prezinte candidatul Vasile Suciu în audiență; are nevoie să
fie
orientat asupra ținutei politice din viitor a candidatului. Că
în
ce condiții a decurs audiența și că ce s-a discutat, – n-am
aflat
niciodată.
Ca președinte al Comitetului Național a fost aclamat ca-
nonicul candidat de mitropolit Dr. Vasile Suciu. De acum în
mâna lui e concentrată toată puterea de a înjgheba și
direcți-
ona noua viață națională românească până se va constitui un
Comitet Național – Consiliu Dirigent – din bărbații noștri
po-
litici, unii momentan deținuți, unii pe câmpurile de luptă,
alții
răslățiți fără să aibă posibilitatea de a se întruni și
sfătui.
Același haos pe frontul de răsărit. Frații din România în-
cepeau să se reorganizeze. Nedumeriri că oare ce fac frații
din
Ardeal. Unde și cui să se adreseze pentru lămuriri. Se
socotea
ca ceva firesc, ca Blajul să fie, ca și în 1848, centrul
noilor
acțiuni, de unde să pornească glasul hotărâtor și îndreptățit
să
fie ascultat. În ziua de 23 noiembrie, sâmbăta, sosesc cu
avi-
onul doi mandatari ai Comandamentului Militar din Iași – că-
pitanul Victor Precup și locotenentul Nicolescu, plecând cu
un avion din Bacău. Seara cină la Mitropolie, pentru
informa-
ții cât mai bogate, auzite din gura aceluia care acum era
șeful,
organizatorul mișcărilor naționale, – candidatul de
mitropolit,
Dr. Vasile Suciu... Blajul din nou era în fruntea tuturor
acțiu-
nilor naționale, ca înainte cu 70 de ani.
Vine și ziua memorabilă de 1 Decembrie 1918. Aproape
întreg Blajul se gată să plece la adunarea națională a
români-
lor din Transilvania, la Alba Iulia. În seara zilei de 30
noiem-
brie e plecarea – în frunte cu conducătorul îndrituit, cu
Dr.
Vasile Suciu.
*
Anul 1919 aduce și numirea de mitropolit și instalarea
sa în scaunul vlădicesc în ziua de 1 ianuarie 1920. Și în
timpul
de vacanță mitropolitană, cât a fost vicar general, a gândit
și
a creat instituții de mare importanță pentru actualitatea de
atunci. Cu gândul la ocrotirea orfanilor de război, a
înființat
Orfelinatul, pe care l-a pus sub îngrijirea Congregației de
su-
rori înființată tot de el. Pentru acest orfelinat a câștigat,
mai
târziu castelul Wesseleny din Obreja și a înființat pe
cheltu-
iala sa cea dintâi clădire datorită lui din cele multe ce au
mai
urmat. Școala de arte și meserii din grădina Lupan. Ce gând
mângâitor era pentru dânsul această instituție și în ce
lumină
strălucitoare vedea viitorul acestei școli, de care îmi
vorbea
adeseori, pe care îi plăcea să îl compare într-un viitor mai
în-
depărtat cu grandioasa înfăptuire a lui Don-Bosco din Mi-
lano!
A urmat apoi seria celorlalte mari înfăptuiri legate de nu-
mele lui: Clădirea pentru Școala Comercială de băieți, alta
Dreptății”.
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
12
mai impunătoare Școala Normală pentru băieți, dar dintre
toate cea mai mare și mai impunătoare: Institutul Recunoș-
tinței, temeliile căruia sunt fundamentate pe recunoștința
su-
telor și miilor de elevi care s-au perindat prin școlile
Blajului
și cari prin daniile lor și-au răscumpărat favorurile primite
la
timpul său ca foști elevi ai Institutelor din Blaj. Colecta,
în
acest scop, a fost deschisă de mitropolitul Vasile Suciu cu
100.000 lei, lui i-a urmat doctorul Eugen Solomon cu 50.000
lei; la câteva zile sosește telegrama advocatului Rusu Aurel
din Tg. Mureș, fiu al preotului din Șeulia de Câmpie, care
tri-
mite o altă 100.000 lei. Vin mereu și sporesc daniile de
recu-
noștință încât pe un moment este răscolită și agitată toată
țara
Ardealului și Banatului și a întreg pământului românesc,
unde se găsea vreun ucenic al vestitelor școli românești din
Blaj.
Dar nu e cazul să poposesc mai mult asupra acestui mo-
ment de entuziasm în dovedirea recunoștinței celor mulți
pen-
tru binefacerile din trecut. E un capitol de mândrie pentru
șco-
lile noastre, care va trebui scris odată cu o peană de aur
înmu-
iată în revărsările de dragoste ale miilor de inimi
recunoscă-
toare. – Se va scrie?...Când?... Aud, în școală că n-au
trecut
nici douăzeci de ani de la această realizare măreață și
valurile
furtunoase ale vremurilor au măturat toate mărturiile vremu-
rilor de mândrie de atunci. Ce durere! – Câtă rușine! – Dacă
se va dovedi așa.
*
Planuri grandioase pentru înfăptuiri mărețe, ale unui om
care se dăruia întreg neamului și bisericii.
Dar nu sunt gândurile Domnului ca și gândurile omului.
Nu știe omul ce i-e rezervat în viitor. Străbatem cu gândul
întunerecul anilor ce vor să fie, ne fixăm o țintă spre care
îna-
intăm și încercăm să o ajungem – și nu știm, nu cunoaștem
ce ne așteaptă. „Parcele” hidoase ale vechimilor romani ne
stau la spate, ne urmăresc, ne pândesc când se taie firele
toarse din caierul planurilor noastre, ale muritorilor de
rând.
Într-o zi de duminecă din primăvara anului 1924 am în-
soțit pe mitropolitul Vasile, după vecernie, de la catedrală
spre reședință. Era foarte abătut, dar nu îndrăzneam să-l
în-
treb că pentru ce. Din vorbă în vorbă, mai pe urmă îmi spune
că, doctorul Solomon i-a constatat un diabet foarte
pronunțat;
de acum va avea să-l poarte o viață întreagă, deoarece
vinde-
care nu mai este.
Presimțirea nu l-a înșelat; diabetul a făcut o ruină din
bărbatul ca un stejar puternic ce domina pădurea.
Vara s-a dus la Băile Techirghiol, deoarece suferea și de
reumatism. A căpătat o infecție la un deget de la picior;
rana
pe lângă tot tratamentul medical nu se închidea. E dus la
cli-
nica din Cluj. Profesorul Iacobovici asistat de Alexandru
Pop,
urmașul său la catedră, îl ia sub îngrijirea sa. Dar
cangrena
progresează. Se recurge la o intervenție radicală și riscantă
în
caz de diabet, – amputarea degetului infectat. Cangrena însă
progresează și după această intervenție – i se taie partea
din
jos de la fluierul piciorului. Rana nu închide nici după
această
intervenție și cangrena se întinde mereu...Acum se face ul-
tima încercare: i se face o a treia intervenție chirurgicală:
se
taie piciorul între genunchi și șold...Această intervenție
făgă-
duia acum nădejdi. După luni de zile petrecute în spital e
adus
acasă. O mare de oameni năpădește curtea mitropolitană în
așteptarea marelui arhiereu iubit. Un hohot de plâns
cuprinde
mulțimea, când vede pe omul odinioară ca o bucată de stâncă
acum purtat pe o targă – frânt și neputincios...
S-au scurs ani după ani. Bărbatul voinic de odinioară,
acum abia putea să treacă de la patul suferințelor până la
masa
de scris, proptindu-se în două cârje. Dar voia de muncă nu
și-a pierdut-o. pe lângă toate neputințele trupești, voința
de
fier ce o avea îl îndemna mereu la muncă și în gândul său
făurea mereu alte și alte planuri pentru lărgirea cadrelor
cul-
turale, de înființarea de noi Instituții, deoarece după
această
mare lovitură a sorții a înființat Școala Normală de fete și
Școala Superioară de menaj pentru fete.
După atâtea și atâtea înfăptuiri mărețe și îndrăznețe, nu
e de mirare dacă marele nostru istoric i-a dat porecla de
Va-
sie-Vodă, iar ministrul Dimitrie Gusti, în anul 1933 l-a
agrăit
cu epitetul de Ministru al Instrucțiunii.
*
Ziua de 1 ianuarie 1929. Era zi întreit memorabilă pentru
marele arhiereu Vasile: ziua de Anul Nou, ziua onomastică și
ziua aniversară a înscăunării de mitropolit.
Întreg „gremiul” canonici, profesori, preoți, apoi diferi-
tele societăți locale prin reprezentanții lor erau adunați în
sala
spațioasă din castelul mitropolitan, în care se țineau
ședințele
consistoriale, – ca să aducem omagiul nostru de fii
sufletești
părintelui arhiereu. – curând apare în mijlocul nostru
părin-
tele mitropolit sprijinit în două cârje, apoi ajutat de cei
din
anturaj, se așeză cu greu într-un scaun. Părintele prepozit
Ia-
cob Popa, în cuvinte alese, tălmăcește omagiul celor de față
ca și al întregii mitropolii față de părintele sufletesc,
asigu-
rându-l de ascultare și sprijin și urându-i să ajungă întru
mulți
ani această zi de întreită sărbătoare.
Mitropolitul Vasile, stând pe scaun, mulțumește în cu-
vinte emoționante pentru urările de bine, apoi continuă cam
în felul următor: La rândul meu am și eu să Vă comunic o
veste bună: ieri mi-a sosit ultimul număr al ziarului
Cetății
Romei, „La Civilita Catolica” în care, între altele, se face
o
dare de seamă despre mai multe cărți științifice religioase.
În-
tre acestea este amintită și lucrarea mea, „Dogma specială
și
Dogma Fundamentală” pe care Oficiul Suprem al Vaticanu-
lui pentru cenzurarea lucrărilor religioase, le recomandă să
fie
traduse în limba latină și să fie introduse în toate
Seminariile
catolice ca manual didactic! Vi-o comunic această știre, nu
pentru ca să fie un semn de trufie în fața Voastră, fiilor mei
și
de semeție în fața lui Dumnezeu, ci în semn de bucurie și de
mândrie pentru biserica noastră întreagă, pe care Domnul
vrea s-o înalțe și să o’ntărească”. Așa a grăit marele
nostru
părinte mitropolit. Noi cu uimire ascultam această
destăinuire
de-a dreptul uluitoare și cu ochii plini de lacrimi de
bucurie
am aclamat pe cel ce a încununat biserica noastră cu o nouă
cunună de lauri.
Cu acest triumf a ieșit biruitor autorul Dogmei începută
în toamna anului 1899, răsplătit cu un premiu mult mai mare,
decât oricare premiu „Năsturel”, de care n-a putut fi
învred-
nicit în anul 1909.
Traian GHERMAN
-
Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017
13
ISTORIE ȘI CRITICĂ
PUBLICISTICA UNUI POET ARDELEAN1
iana-Tereza Biriș (n.1949) este fiica poetului și pu-
blicistului Radu Brateș (1913-1973), profesor și
scriitor blăjean, care alături de Pavel Dan repre-
zintă contribuția majoră a Blajului la dezvoltarea
literaturii
interbelice. Ca atâția cărturari blăjeni era și preot al
Biseri-
cii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, scoasă în
afara legii de regimul ateu-comunist în 1948 și a avut de
suferit, fiind întemnițat, cu domiciliu forțat, o vreme scos
din învățământ și spre sfârșitul vieții, reîncadrat ca
profe-
sor nevoit să facă navetă obositoare la școli sătești din
jurul
Blajului. În timpul vieții a publicat doar patru volume:
Ioan Axente Sever și timpul său, Cluj, 1942; Aspecte din
viața Blajului, Blaj, 1942, Cântece de pe coline și Oameni
din Ardeal, aceste două din urmă apărute chiar în anul
morții sale.
Dar în reviste și în manuscrise a rămas o moștenire
literară bogată și diversă, de a cărei publicare postumă s-a
îngrijit cu un exemplar devotament fiica scriitorului. Din-
tre acestea, o adevărată revelație a constituit volumul
Scrise-n furtună cuprinzând versurile inspirate de anii de-
tenției la Canal care-l așază între reprezentanții de seamă
ai poeziei carcerale românești.
A sosit și rândul Publicisticii pentru că Radu Brateș a
fost un colaborator harnic, un gazetar a cărui semnătură o
găsim în multe din ziarele și revistele interbelice, în
primul
rând la cele blăjene și ardelene. La cele blăjene își începe
colaborarea încă din timpul liceului și o va continua ca re-
dactor după ce ajunge profesor în 1936 la liceul „Sf. Va-
sile” pe care-l absolvise. Așadar scrie la „Unirea”, „Unirea
poporului”, „Blajul”, „Cultura creștină”, „Calendarul de la
Blaj”, colaborare întreruptă în 1948 datorită cenzurii co-
muniste. A scris și la cele mai importante reviste din
inter-
valul interbelic: „Gând românesc”, „Gândirea”, „Convor-
biri literare”, „Pagini literare” ș.a. si, după un hiatus de
15
ani impus de o marginalizare ideologică a anilor comu-
niști, și-a reluat colaborarea în 1965 publicând sporadic în
„Tribuna”, „Gazeta literară”. „Luceafărul”, „Steaua”, „Re-
vista de istorie și teorie literară” ș.a. Din aceste reviste
și
din manuscrise, Liana Biriș a alcătuit un impunător tom de
publicistică, într-un registru tematic variat, care comple-
tează și conturează mai ferm portretul literar al
cărturarului
blăjean.
Cele mai multe articole sunt, în mod firesc, consacrate
Blajului, prezentat ca o pagină glorioasă de istorie prin
în-
fățișarea vieții de mucenic a lui Inocențiu Micu Klein, în-
temeietorul orașului. De la acest episcop-martir, căruia îi
închină una din cele mai frumoase ode din lirica româ-
1 Radu Brateș, Publicistică, 1929-1948; 1965-1973. Ediție
îngrijită, selectarea și stabilirea textelor, notă asupra ediției,
note și comentarii de Liana-Tereza
Biriș, Napoca Star, 2017
nească, prin reprezentanții Școlii Ardelene și prin toți
das-
călii Micii Rome care i-au urmat s-a conturat „spiritul Bla-
jului”, concretizat într-un puternic crez latinist, ale
cărui
elemente principale sunt pasiunea pentru istorie și dragos-
tea pentru limba românească, dar și o caracteristică, uitată
adesea cu rea intenție, respingerea fanatismului confesio-
nal, Blajul dovedind în momente cruciale ale istoriei noas-
tre (Supplexul, 1791, Revoluția de la 1848, Memorandu-
mul, 1892-1894, Semicentenarul Astrei sărbătorit la Blaj
în 1911 și culminând cu Marea Unire din Decembrie
1918) o pilduitoare frăție românească între cele două con-
fesiuni. În același spirit se înscriu și articolele despre
Blaj
ca oraș cultural în care am putea distinge două teme: scrii-
tori blăjeni și scriitorii români și Blajul, ambele
recurente
în gazetăria lui Radu Brateș. Revine frecvent numele lui
Pavel Dan, prietenul și colegul de catedră la liceul
blăjean,
despre care a scris pagini memorialistice (Amintiri, Pavel
Dan comemorativ), portretistică literară (Linii pentru un
portret), eseuri (Poezia destinului la Pavel Dan). Șirul
scriitorilor blăjeni se completează prin evocarea lui Timo-
tei Cipariu, Ion Micu Moldovan, Ion Bianu, Augustin Bu-
nea, Ion Agârbiceanu, Nicodim Ganea etc. și într-o relație
ambivalentă este seria de articole despre popasurile blă-
jene ale lui Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Nicolae Iorga
ș.a.
Publicistul Radu Brateș urmărește cu atenție noua li-
teratură ardeleană, cu ai cărei reprezentanți Emil Giur-
giuca, Teodor Murășanu, George Boldea simte o confra-
ternă solidaritate de