Universitatea de Stat din Moldova Cu titlu de manuscris C.Z.U: 343 (043.3) Bolocan-Holban Augustina Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind tortura şi tratamentul inuman şi degradant Specialitatea 12.00.08 - Drept penal (Drept penal) Teză de doctor în drept Conducător ştiinţific Brînză Sergiu, dr. hab., prof. univ. /Consultant ştiinţific : Autorul: Bolocan-Holban Augustina Chişinău, 2011
157
Embed
Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind tortura şi tratamentul inuman şi degradant Augustina Bolocan-holban Thesis
Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind tortura şi tratamentul inuman şi degradant
Welcome message from author
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Universitatea de Stat din Moldova
Cu titlu de manuscris C.Z.U: 343 (043.3)
Bolocan-Holban Augustina
Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind tortura şi tratamentul inuman şi degradant
Specialitatea 12.00.08 - Drept penal (Drept penal)
Teză de doctor în drept
Conducător ştiinţific Brînză Sergiu, dr. hab., prof. univ. /Consultant ştiinţific :
Declaraţia privind asumarea răspunderii.....................................................................................155
Curriculum Vitae ...........................................................................................................................156
4
ADNOTARE
la teza de doctor în drept, specialitatea (Drept penal) 12.00.08,
la tema “Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind tortura
şi tratamentul inuman şi degradant”, autor Bolocan-Holban Augustina
Chişinău 2011
Structura lucrării: teza conţine introducere, trei capitole, concluzii, recomandări, bibliografia din 140 surse, 3 anexe, 128 pagini de text de bază. Rezultatele obţinute sunt reflectate în 7 publicaţii ştiinţifice la tema tezei.
Cuvinte-cheie: tortură, tratament inuman, tratament degradant, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, „prag minim de severitate”, Comitetul european pentru prevenirea torturii (CPT), organizarea sau instigarea acţiunilor de tortură, cercetarea legală a cazurilor de tortură, acte internaţionale.
Domeniu de studiu: vizează în principal dreptul penal, partea specială şi în facultativ, dreptul internaţional.
Scopul lucrării: cercetarea multiaspectuală şi complexă a fenomenelor torturii, tratamentului inuman şi degradant, atît la nivel naţional, cît şi la nivel internaţional.
Obiectivele lucrării: analiza situaţiei în domeniul torturii şi relelor tratamente sub aspect doctrinar, normativ şi internaţional; determinarea şi analiza actelor internaţionale care incriminează tortura şi relele tratamente; stabilirea distincţiei prin prisma jurisprudenţei CEDO între tortură, tratament inuman şi tratament degradant; cercetarea legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi tratament degradant; caracterizarea articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului; analiza juridico-penală a componenţei de infracţiune „tortura”, prevăzută la art. 3091 CP RM.
Metodologia cercetării ştiinţifice: în scopul elaborării lucrării a fost utilizată o paletă largă de metode de investigare, în special: metoda analizei, metoda comparativă, metoda logică.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute: caracterul novator rezidă în faptul că pentru prima dată s-a încercat să se trateze problema torturii şi a relelor tratamente multiaspectual, reieşind din lacunele existente în norma penală, oferindu-se îmbunătăţiri şi propuneri de lege ferenda în acest sens, precum şi o analiză amplă a jurisprudenţei CEDO în materia respectivă. Problema ştiinţifică soluţionată constă în delimitarea torturii de alte infracţiuni adiacente, în acelaşi timp, făcîndu-se distincţia netă între tortură şi tratament inuman prin prisma jurisprudenţei CEDO.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării: valoarea teoretică a tezei se manifestă prin multitudinea de opinii şi sugestii, constatări ce vizează probleme de calificare, analiza amplă a actelor internaţionale care reglementează tortura şi relele tratamente, precum şi cercetarea legală a cauzelor de tortură potrivit Protocolului de la Istanbul. Valoarea aplicativă constă în utilizarea rezultatelor obţinute în cadrul activităţii ştiinţifice, procesului de instruire, activităţii practice a organelor de urmărire penală, procesului de legiferare.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice: constatările formulate în teză au fost expuse într-o serie de publicaţii ştiinţifice, inclusiv la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Reafirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale la 60 ani ai Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului” (Chişinău, 12 decembrie 2008).
5
РЕЗЮМЕ
к докторской диссертации в области права, специальность (Уголовное право) 12.00.08, на тему
«Национальные и международные правовые аспекты, касающиеся пыток и бесчеловечного и
унижающего достоинство человека обращения», автор Болокан-Холбан Аугустина,
Кишинeв 2011
Структура работы: работа состоит из введения, трех глав, выводов, рекомендаций, библиографии из 140 источников, 3 приложений, 128 страниц основного текста. Достигнутые результаты были изложены в 7 научных работ касающиеся темы диссертации.
Ключевые слова: пытка, бесчеловечное обращение, унижающее достоинство человека обращение, судебная практика ЕСПЧ, „минимальный порог тяжести”, Европейский Комитет по предупреждению пыток (ЕКПП), организация или подстрекательство к актам пыток, законное расследование по делам о пытках, международные акты.
Сфера исследования: уголовное право (особенная часть), а также международное право. Цель работы: заключается в многоаспектном и комплексном исследовании явлений пытки,
бесчеловечного или унижающего достоинство человека обращения как на национальном, так и на международном уровне.
Задачи: анализ ситуации в области пыток и жестокого обращения с научной, нормативной и международной точек зрения; определение и анализ международных актов, которые криминализируют пытки и бесчеловечное обращение; установление различия, в свете судебной практики ЕСПЧ, между пыткой, бесчеловечным обращением и унижающим достоинство человека обращением; законное расследование по делам о пытках, бесчеловечном или унижающем достоинство человека обращении; характеристика статьи 3 Европейской конвенции по правам человека; уголовно – правовой анализ состава преступления „пытка”, предусмотренного статьей 3091 УК РМ.
Методология научного исследования: в целях реализации работы, была использована обширная гамма научных методов исследования, в частности аналитический, сравнительный и логический методы.
Научная новизна достигнутых результатов: заключается в том, что впервые многоаспектно рассматривается вопрос о применении пыток и бесчеловечного обращения, исходя из существующих пробелов в уголовном законе вносятся предложения по его совершенствованию в этой области, а также предлагается всесторонний анализ судебной практики ЕСПЧ в данной сфере. В диссертации решена научная проблема отграничения пытки от других смежных преступлений, также разграничения пытки и бесчеловечного обращения на основе практики Европейского Суда по правам человека.
Научно-практическая значимость исследования: теоретическое значение работы заключается во множестве предложений и выводов, нацеленных на проблемы квалификации, комплексном анализе международных документов, касающихся пыток и жестокого обращения, а также правовом исследовании дел о применении пыток в рамках Стамбульского протокола. Практическая ценность заключается в использовании результатов исследования в процессе обучения, практической деятельности следственных органов, в законотворческом процессе.
Реализация научных результатов: Результаты диссертационного исследования и вытекающие из него теоретические выводы были изложены в ряде научных публикаций, в том числе и на Международной научно-практической конференции «Подтверждение основных прав и свобод, к 60-летию Всеобщей декларации прав человека» (Кишинев, 12 декабря 2008).
6
SUMMARY
on the thesis in Law, specialty (Criminal Law) 12.00.08,
„National and international legal aspects of torture and of inhuman and
The structure of the study: the thesis contains an introduction, three chapters, conclusions, recommendations, bibliography of 137 sources, 3 appendices, 128 pages of basic text. The achieved results have been reflected in 7 scientific publications on the theme of the thesis.
Keywords: torture, inhuman treatment, degrading treatment, the European Court of Human Rights jurisprudence, „the minimum threshold of severity”, the European Committee for the Prevention of Torture (CPT), organizing or instigating acts of torture, legal research of cases of torture, international documents.
The field of the study: criminal law (special part) and international law in addition. Purpose of the study: multidimensional and complex research of the phenomenon of torture,
inhuman and degrading treatment, both at the national and international level. The objectives of the study: analysis of the situation in the field of torture and ill-treatment
from doctrinal, regulatory and international aspects; determination and analysis of international documents that incriminate torture and ill-treatment; making in the light of ECHR jurisprudence the distinguish of torture from inhuman and degrading treatment; legal investigation of cases of torture, inhuman and degrading treatment; characterization of Article 3 of the European Convention on Human Rights; criminal analysis of the ‚torture’ corpus delicti, provided in art. 3091 C.C.R.M.
The methodology of the scientific research: for drafting the study has been used a wide range of investigative methods, including: method of analysis, comparative method, logical method.
Scientific novelty of the results: the novelty lies in the fact that for the first time it has been tried to study the issue of torture and ill treatment from various aspects, given the existent gaps in criminal law, offering improvements and suggestions of lege ferenda in this regard, as well a comprehensive analysis of ECHR jurisprudence in said matter. The scientific problem which has been solved consists of delimitation between torture and other similar crimes, at the same time the distinction between torture and inhuman treatment based on ECHR jurisprudence.
Theoretical importance and practical value of the study: the theoretical value of the study is expressed by the multitude of opinions and suggestions, ascertainments regarding problems of qualification, the comprehensive analysis of international documents governing torture and ill-treatment, as well the legal research of cases of torture under the Istanbul Protocol. The practical value is to use the results of the study within the scientific activity, the process of didactics, the daily activity of the prosecution bodies, the process of law-making. Implementation of scientific results: the ascertainments of the study were displayed in a number of scientific publications, including at the International scientific-practical Conference „Reaffirming the fundamental rights and freedoms at 60 years of the Universal Declaration of Human Rights” (Chisinau, 12 December 2008).
7
LISTA ABREVIERILOR
alin. – alineat
art. – articol
pct. - punct
CP RM – Cod Penal al Republicii Moldova
CPP RM – Cod de Procedură Penală al Republicii Moldova
Convenţia ONU – Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente
cu cruzime, inumane sau degradante
Convenţia europeană – Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CGP – Comisariatul General de Poliţie
CPT – Comitetul european pentru prevenirea torturii
CPR – Comisariatul de Poliţie al Raionului...
CSJ – Curtea Supremă de Justiţie
DGCCO – Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate
DIP – Departamentul Instituţiilor Penitenciare
MAI – Ministerul Afacerilor Interne
Protocol Opţional – Protocol Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor
pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante
8
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Fenomenul torturii este o preocupare
profundă a comunităţii internaţionale. Tortura urmăreşte scopul de a distruge deliberat nu doar
bunăstarea fizică sau emoţională a persoanelor, ci şi, în unele cazuri, demnitatea şi voinţa întregilor
comunităţi. Fenomenul în cauză vizează toţi membrii speciei umane, deoarece el atacă însăşi esenţa
existenţei noastre. Deşi dreptul internaţional, inclusiv cel umanitar interzic univoc tortura în orice
împrejurare, tortura şi relele tratamente sunt practicate, în continuare, în mai mult de jumătate din
ţările lumii.
Deosebirile frapante între interzicerea absolută a torturii şi preponderenţa aplicării ei în
lumea contemporană impun statele de a identifica şi de a implementa măsuri efective pentru
protejarea persoanelor contra torturii şi relelor tratamente. Actualitatea problemei rezultă şi din
multitudinea de hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului privind constatarea încălcării
articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi din distincţiile, în sensul Convenţiei şi potrivit jurisprudenţei Curţii, dintre
termenii de tortură, tratament inuman, tratament degradant. Delimitarea acestor noţiuni are o
importanţă majoră ce decurge din întreaga jurisprudenţă a Curţii şi care influenţează aprecierea dată
de instanţa europeană în hotărîrile pronunţate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat de mai multe ori că articolul 3 din
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consfinţeşte
una din valorile fundamentale ale societăţii democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe,
cum ar fi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi
tortura, pedepsele şi tratamentele inumane ori degradante. Spre deosebire de cele mai multe clauze
substanţiale din Convenţie, articolul 3 nu conţine nicio dispoziţie pentru excepţii şi nicio derogare de
la el nu este permisă în temeiul articolului 15 § 2, chiar şi într-o situaţie excepţională care ameninţă
viaţa naţiunii (Selmouni c. Franţei [MC], nr. 25803/94, § 95, CEDO 1999-V, şi Assenov şi alţii c.
Bulgariei, hotărîrea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărîri şi decizii 1998-VIII, p. 3288, § 93).
Dacă unei persoane i se aplică leziuni corporale în perioada aflării acesteia în detenţie sau în
custodia poliţiei, orice astfel de leziune va genera o prezumţie puternică că acea persoană a fost
supusă relelor tratamente ( Bursuc c. României, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este de
datoria statului să prezinte explicaţii plauzibile despre modul cauzării leziunilor corporale,
9
omisiunea căreia dă naştere la apariţia unei probleme în temeiul articolului 3 din Convenţie
(Selmouni c. Franţei, § 87).
Curtea reiterează că, atunci cînd un individ face o afirmaţie credibilă că a suferit tratamente
contrare prevederilor articolului 3 din Convenţie în timp ce se afla în custodia poliţiei sau a altor
agenţi ai statului, acea declaraţie, interpretată împreună cu îndatorirea generală a statului în temeiul
articolului 1 din Convenţie de a „apăra oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi
libertăţile definite de Convenţie”, necesită prin implicare efectuarea unei anchete oficiale efective,
care trebuie să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interzicerea
legală generală a torturii, a tratamentelor inumane şi degradante şi a unor asemenea pedepse, în
pofida importanţei sale fundamentale, ar fi neefectivă în practică, fiind posibil ca în anumite cazuri
agenţii statului să abuzeze de drepturile celor care se află sub controlul lor ( Labita c. Italiei (MC),
nr. 26772/95, § 131, CEDO 2000-IV).
Republica Moldova este parte la un şir de tratate internaţionale ce au ca obiect prevenirea
torturii, a tratamentelor inumane sau degradante. Menţionăm aderarea la Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, a
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a Convenţiei ONU
împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10
decembrie 1984, a Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante din 26 noiembrie 1987. Problema aplicării torturii şi a altor rele tratamente
în Republica Moldova, inclusiv statistica condamnărilor statului nostru de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, scot în vileag carenţe în activitatea organelor procuraturii, poliţiei şi instanţelor
de judecată, indicînd necesitatea instituirii unui mecanism intern independent (Mecanismului
Naţional de Prevenire a Torturii în Republica Moldova), abilitat să monitorizeze situaţia existentă,
precum şi să iniţieze, elaboreze şi să propună strategii, politici publice şi norme de reglementare în
acest domeniu.
Recunoscînd importanţa angajamentelor asumate de implementare a standardelor
internaţionale de suprimare a torturii şi reieşind din tendinţele de utilizare a oricăror practici pozitive
europene la acest capitol, la 16 septembrie 2005 Republica Moldova a semnat, iar prin Legea nr.66
din 30 martie 2006, a ratificat Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor
tratamente crude, inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie
2002. Potrivit prevederilor Protocolului, una din atribuţiile mecanismului naţional de prevenire este
10
menţinerea legăturii cu Subcomitetul ONU de Prevenire a Torturii şi trimiterea acestuia a
informaţiilor. Protocolul Opţional stabileşte că statele-părţi vor asigura un grad corespunzător de
independenţă instituţională în organizarea şi funcţionarea mecanismului naţional pentru prevenirea
torturii. Protocolul cuprinde standarde pe care statele-părţi trebuie să le asigure pentru independenţa
instituţională şi buna organizare şi funcţionare a mecanismelor naţionale de prevenire. Astfel, art. 20
prevede că, pentru a permite mecanismelor naţionale de prevenire să îşi îndeplinească atribuţiile,
statele-părţi urmează să le acorde acestora: acces la toate informaţiile ce privesc tratamentul aplicat
„persoanelor private de libertate”; acces la toate locurile de detenţie; libertatea de a alege locurile pe
care doresc să le viziteze şi persoanele cu care doresc să aibă întrevederi; posibilitatea de a avea
întrevederi, fără martori, cu aceste persoane. Prin ratificarea Protocolului Opţional, în Republica
Moldova s-a conştientizat faptul că tortura, tratamentele inumane sau degradante constituie încălcări
grave ale drepturilor omului, care nu pot fi justificate în niciun fel de circumstanţe, consolidînd
astfel protecţia persoanelor, în special a celor private de libertate, împotriva unor astfel de
tratamente.
Scopul şi obiectivele tezei. Dată fiind complexitatea subiectului, studiul implică o abordare
multiaspectuală. Lucrarea are scopul de a cerceta sub mai multe aspecte şi dimensiuni fenomenele
torturii, a tratamentelor inuman şi degradant, atît la nivel naţional, cît şi la nivel internaţional. În
vederea tratării adecvate a temei în cauză, ne-am propus să abordăm o serie de obiective:
· analizarea situaţiei existente în domeniu la momentul actual, reieşind din sursele
teoretice şi reglementările normative în vigoare;
· caracterizarea actelor internaţionale care incriminează tortura şi relele tratamente;
· stabilirea distincţiei prin prisma jurisprudenţei CEDO între tortură, tratament inuman şi
tratament degradant, precum şi sistematizarea, examinarea jurisprudenţei relevante a
CEDO în materia dată;
· investigarea legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi tratament degradant, ţinînd
cont de recomandările Protocolului de la Istambul;
· analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura”, prevăzută la alin.1 art.
3091 CP RM şi „organizarea sau instigarea acţiunilor de tortură”, prevăzută la alin.2 art.
3091 CP RM, precum şi studiul circumstanţelor agravante, prevăzute la alin. 3, art.3091
CP RM;
11
· examinarea circumstanţelor agravante din Codul penal al R.M. ce vizează tortura,
tratamentul inuman şi tratamentul degradant, precum şi oportunitatea existenţei acestora
în cadrul anumitor articole din CP RM;
· evidenţierea carenţelor normative în materia torturii şi a tratamentului inuman în scopul
perfecţionării legii penale;
· formularea propunerilor de lege ferenda în vederea eliminării anumitor confuzii la
calificarea faptelor de tortură şi tratament inuman.
În cadrul studierii problemelor propuse, au fost aplicate unele metode de investigare, cum ar
fi:
- metoda analizei, constînd în studierea tezelor doctrinare, a modalităţilor de tratare a temei în
monografiile de specialitate şi în cadrul diverselor articole ştiinţifice;
- studierea normelor de blanchetă şi a celor de trimitere, care, pe lîngă faptul tratării normei
penale propriu-zise ce incriminează tortura, presupune şi analiza altor articole din Codul penal al
Republicii Moldova care conţin o asemenea circumstanţă agravantă, fiind, de asemenea, tratate şi
evidenţiate prevederile actelor normative naţionale care au tangenţă cu norma juridică penală
„tortura”;
- metoda comparativă, conţinînd analiza comparativă a reglementărilor existente în Codul penal al
Republicii Moldova referitor la tortură şi tratament inuman, în vederea constatării deficienţelor
existente şi înlăturării lacunelor;
- metoda logică, incluzînd cercetarea normelor sub toate aspectele, cu utilizarea categoriilor şi
legilor logicii.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Afirmăm că rezultatele ce
derivă din lucrare prezintă valoare ştiinţifică şi practică, concluzia reieşind din problemele
evidenţiate, strict determinate şi aspectele care au fost abordate în studiul respectiv.
Fenomenul torturii şi relelor tratamente incită la discuţii aprige în societatea noastră, urmare
a constatărilor frecvente de încălcare a articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de către CEDO. În consecinţă, a apărut necesitatea
imperioasă de a studia jurisprudenţa în materie şi importanţa delimitării termenilor de tortură,
tratament inuman şi tratament degradant în sensul Convenţiei.
Caracterul novator rezidă în faptul că pentru prima dată s-a purces la tratarea multiaspectuală
a fenomenului torturii şi a relelor tratamente, reieşind din lacunele existente în norma penală,
12
oferindu-se îmbunătăţiri şi propuneri de lege ferenda în acest sens, prin prisma analizei ample a
jurisprudenţei CEDO în materia respectivă. O altă latură pozitivă a lucrării constă în cercetarea
comparativă a problemei în context naţional şi internaţional, drept urmare reuşindu-se îmbinarea
efectivă şi utilă a acestor două aspecte, imprimîndu-i lucrării o valoare ştiinţifică incontestabilă.
Problema ştiinţifică soluţionată constă în delimitarea torturii de alte infracţiuni adiacente, în
acelaşi timp, făcîndu-se distincţia netă între tortură şi tratament inuman prin prisma jurisprudenţei
CEDO.
Deşi subiectul în cauză a fost analizat anterior de teoreticieni, cercetările s-au limitat fie doar
din perspectiva dreptului naţional, fie prin prisma dreptului internaţional, fără a se face distincţia şi
corelarea între termenii tortură, tratament inuman, tratament degradant în sensul Convenţiei, în lipsa
unor propuneri concludente de ajustare a legislaţiei naţionale la standardele general recunoscute.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Accentuăm că lucrarea respectivă
conţine, în primul rînd, valoare teoretică rezultată din multitudinea de opinii şi sugestii, constatări şi
elucidări ce vizează probleme de calificare, din analiză amplă a actelor internaţionale care
reglementează tortura şi relele tratamente, precum şi din metodele de investigare legală a cauzelor
de tortură potrivit Protocolului de la Istanbul.
Valoarea aplicativă rezidă în :
· perspectiva activităţii ştiinţifice – constatările, elucidările şi cercetările reflectate în teză au
valoare ştiinţifică şi pot fi utilizate ulterior la studierea şi investigarea fenomenului de tortură
şi rele tratamente sub alte aspecte; de asemenea, pot fi folosite la elaborarea anumitor studii
ştiinţifice în domeniul dreptului penal, privind răspunderea penală pentru faptele de tortură şi
tratament inuman;
· consolidarea şi eficientizarea procesului de instruire – rezultatele obţinute pot fi utilizate
la predarea cursurilor de drept penal (partea specială), drept penal european, protecţia
juridică a drepturilor omului, la întocmirea materialelor didactico-ştiinţifice, la instruirea
studenţilor facultăţilor de profil, cît şi la formarea iniţială şi continuă a audienţilor în cadrul
Institutului Naţional al Justiţiei, inclusiv prin elaborarea de curricule;
· activitatea practică a organelor de urmărire penală – studiul realizat poate facilita şi
fortifica activitatea practică a organului de urmărire penală, precum şi a procurorilor, avînd
în vedere faptul că în cadrul Procuraturii Generale a fost creată o secţie specializată în
13
domeniu întru sporirea calităţii şi corectitudinii actelor de calificare şi încadrare juridică
corectă a faptelor de tortură şi tratament inuman;
· facilitarea şi sporirea calităţii procesului de legiferare – elaborarea unor proiecte de
modificare şi completare a legii penale, ajustate efectiv la rigorile dreptului european.
În plus, evidenţiem că rezultatele ştiinţifice obţinute au fost implementate cu succes în
activitatea practică, în special, în domeniul ce ţine de examinarea cererilor depuse la CEDO
împotriva Republicii Moldova, în care se invocă încălcarea art. 3 din Convenţia europeană
(interzicerea torturi). De asemenea, rezultatele studiului au fost utile în procesul didactico-ştiinţific,
în cadrul orelor de drept penal (partea generală şi partea specială).
Aprobarea rezultatelor lucrării. Constatările şi deducţiile formulate în teză au fost expuse
într-o serie de publicaţii ştiinţifice, inclusiv la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică
„Reafirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale la 60 ani ai Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului” (Chişinău, 12 decembrie 2008).
Sumarul conţinutului tezei.
Primul capitol este dedicat analizei situaţiei în domeniul torturii, tratamentului inuman şi
degradant, prin prisma materialelor ştiinţifice naţionale şi internaţionale în domeniu. Capitolul în
cauză evidenţiază sursele care tratează tortura sub diferite aspecte: juridico-penal, jurisprudenţial,
criminologic. În cadrul acestui studiu am reliefat multitudinea de surse care analizează fenomenele
în cauză prin prisma jurisprudenţei CEDO. Am evidenţiat anumite articole ştiinţifice care reprezintă
o îmbinare reuşită a aspectelor juridico-penal, pe de o parte şi practica judiciară naţională şi cea
internaţională, pe de altă parte.
Al doilea capitol conţine analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura” şi
„organizarea sau instigarea acţiunilor de tortură”. Astfel, au fost examinate minuţios elementele
obiective şi subiective ale componenţei prevăzute la art. 3091 CP RM, au fost analizate tortura,
tratamentul inuman şi tratamentul degradant în calitate de circumstanţe agravante ale altor
infracţiuni din cadrul CP RM. Capitolul respectiv este unul de bază, care înglobează problemele-
cheie ale întregii lucrări, în special, delimitarea torturii de fapta prevăzută de lit.c), al.(2), art. 328
CP RM, distincţia de art. 309 CP RM, analiza practicii judiciare naţionale, propuneri de lege ferenda
în scopul stabilirii răspunderii penale pentru tratamentul inuman în calitate de infracţiune contra
justiţiei.
14
Capitolul trei este concentrat asupra aspectelor juridice internaţionale în materia torturii,
tratamentului inuman şi tratamentului degradant, analizîndu-se actele internaţionale la care
Republica Moldova este parte în materia respectivă, precum şi metodele de investigare legală a
cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant prin prisma standardelor internaţionale. Capitolul
dat conţine o abordare multiaspectuală a problemei, conţinînd pe lîngă aspectele juridico-penale,
aspecte de procedură penală, criminalistică şi medicină legală. Protocolul de la Istambul este
documentul care reprezintă un ghid veritabil, în acest sens, cuprinzînd reguli şi standarde
internaţionale de cercetare a cazurilor de tortură şi tratament inuman.
15
1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL TORTURII, TRATAMENTELOR
INUMANE ŞI TRATAMENTELOR DEGRADANTE
1.1 Analiza materialelor ştiinţifice internaţionale în domeniul torturii, tratamentului inuman
şi degradant
Fenomenul torturii, tratamentului inuman şi degradant este analizat la scară internaţională,
atît sub aspect doctrinar, cît şi prin prisma jurisprudenţei CEDO, fiind elaborate diverse studii
relevante, concluzionîndu-se univoc că asemenea tratamente nu pot fi justificate de niciun fel de
circumstanţe.
O sursă importantă în acest sens este manualul de investigare efectivă şi documentare asupra
torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, ce datează din 1999, care
poate fi considerată o lucrare internaţională de referinţă pentru evaluarea persoanelor presupuse de a
fi fost torturate sau maltratate, pentru investigarea presupuselor cazuri de tortură şi pentru relatarea
constatărilor către organele judecătoreşti sau către alte organe de investigare [72, p.3]. Manualul
conţine îndrumări pentru o investigare efectivă şi documentare temeinică asupra torturii şi a altor
tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, prin prisma standardelor minime stabilite.
Aceste îndrumări, evident, nu pot fi şi nu pretind a fi definitive. Mai degrabă, ele constituie nişte
repere consolidate şi structurate pe principii efective, urmînd a fi aplicate în coroborare cu resursele
disponibile. Respectivul manual este rezultatul a trei ani de analize, cercetări şi proiecte, realizate
de peste 75 de experţi în domeniul juridic, al sănătăţii şi al drepturilor omului, reprezentînd 40 de
organizaţii sau instituţii din 15 ţări: Chile, Costa Rica, Danemarca, Franţa, Germania, India, Israel,
Olanda, Africa de Sud şi teritoriile palestiniene ocupate. Astfel, putem conchide cu certitudine că
fenomenul torturii este o preocupare profundă a comunităţii internaţionale. Tortura urmăreşte scopul
de a distruge deliberat nu doar bunăstarea fizică sau emoţională a persoanelor, ci şi, în unele cazuri,
demnitatea şi voinţa întregilor comunităţilor. Acest fenomen priveşte pe toţi membrii familiei
umane, deoarece ea atacă însăşi esenţa existenţei noastre şi speranţele pentru un viitor mai bun.
Deşi dreptul internaţional, inclusiv şi cel umanitar interzic univoc tortura în orice
împrejurare, tortura şi relele tratamente sunt practicate în mai mult de jumătate din ţările lumii.
Deosebirile frapante între interzicerea absolută a torturii şi preponderenţa aplicării ei în lumea
contemporană impun statele de a identifica şi de a implementa măsuri efective pentru protejarea
16
persoanelor contra torturii şi relelor tratamente. Manual nominalizat a fost elaborat pentru a
mobiliza statele să se concentreze asupra uneia din preocupările fundamentale privind protejarea
persoanelor contra torturii, documentare eficientă, care oferă dovezi ale torturii şi relelor tratamente,
astfel încît vinovaţii să fie responsabili pentru acţiunile lor, iar interesele justiţiei să fie realizate.
Metodele de documentare expuse în manual sunt aplicabile şi altor contexte, inclusiv
investigaţiilor şi monitorizărilor drepturilor omului, evaluărilor pentru azil politic, pentru protejarea
victimelor care „mărturisesc” delicte în timpul torturii şi pentru evaluări ale nevoilor de îngrijire ale
victimelor torturii. În cazul profesioniştilor din domeniul sănătăţii, care sunt constrînşi să ignore, să
relateze greşit sau să falsifice dovezi ale torturii, manualul oferă, de asemenea, un punct de referinţă
atît pentru aceştia, cît şi pentru cei care sunt în măsură să ia decizii [72, p.12].
În ultimele două decenii s-au aflat multe despre tortură şi consecinţele acesteia, dar nici o
referinţă internaţională în ceea ce priveşte documentarea nu a fost disponibilă pînă la apariţia
respectivului manual. Prin urmare, considerăm studiul în cauză ca fiind unul complex, care scoate în
evidenţă nu doar aspectele teoretico-juridice, cît şi cele procedurale, în special, punîndu-se accentul
pe aspectele medicale în vederea aprecierii gravităţii faptei comise.
O altă sursă importantă ce contribuie la tratarea adecvată a prevederilor Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului este lucrarea lui Henri Forteau, editată în 1996, care tratează aplicarea
articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale în dreptul intern al statelor membre [58].
Este una din puţinele monografii care analizează comparativ şi multidimensional prevederi
ale articolului 3 din Convenţie. Odată cu adoptarea Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi
a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante în 1987, statele europene şi-au consolidat
eforturile pentru a lupta contra unei asemenea practici care nu poate fi justificată în niciun caz şi
care nu este caracteristică unui stat democratic, unde drepturile omului reprezintă valoarea supremă.
În acest context, este extrem de important să evidenţiem sursele lui J.L. Charrier şi
A.Chiriac, care au ieşit de sub tipar în 2000, respectiv 2008, reprezentînd veritabile ghiduri în
materia reglementărilor Convenţiei europene şi a jurisprudenţei CEDO, conţinînd o analiză detaliată
a articolului 3 din Convenţie în ceea ce priveşte tortura, tratamentul inuman şi tratamentul degradant
prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene [23]; [24]. Astfel, potrivit studiului efectuat în baza
jurisprudenţei, tortura se deosebeşte de tratamentele inumane şi degradante prin intensitatea durerii
pe care ea o provoacă, prin suferinţele produse victimei. Or, tortura presupune intenţia
17
reprezentantului autorităţii publice să producă o suferinţă deosebită victimei, acţionînd direct sau
prin intermediul altei persoane, cu ştirea sau la instigarea acestuia.
Gravitatea sau intensitatea durerii cauzate poate fi determinată, referindu-ne la următorii factori:
- durata;
- consecinţele fizice şi psihice;
- sexul, vîrsta, starea sănătăţii victimei;
- modul şi metoda de executare.
Evidenţiem că elementele subiective ale celui de-al treilea factor (sexul, vîrsta, starea sănătăţii
victimei) sunt relevante pentru evaluarea intensităţii unui anumit tratament. Totuşi, ponderea
atenuantă a factorilor enumeraţi trebuie să fie minimă la calificarea unor acţiuni ca fiind tortură,
deoarece acţiunile care cauzează în mod obiectiv o intensitate suficientă de durere vor fi considerate
ca tortură indiferent de faptul dacă victima este bărbat sau femeie [23, p.31].
Definiţia torturii denotă că scopul este unul din semnele importante ale acesteia şi care
rezidă în obţinerea unor informaţii sau mărturisiri prin aplicarea unei pedepse sau intimidarea
victimei. Drept ipoteze ale torturii Curtea a reţinut: supunerea la spînzurătoarea palestiniană (Aksoy
contra Turciei, hotărîre din 18 decembrie 1997) [1]; supunerea la şocuri electrice (Cakici contra
Turciei, hotărîre din 8 iulie 1999) [22], lovituri puternice (Salman contra Turciei, hotărîre din 26
iunie 2000) [99], lovituri puternice în cap cu patul uşii care au antrenat pierderea memoriei de 60 %
a părţii stîngi (Ilhan contra Turciei, hotărîre din 27 iunie 2000) [63], viol (Aydin contra Turciei,
hotărîre din 25 septembrie 1997).
În ultima hotărîre, Înalta Curte stabileşte că „violarea unui deţinut de către un oficial al
Statului trebuie considerată ca o formă deosebit de gravă şi odioasă de maltratare, dată fiind uşurinţa
infractorului de a se folosi de vulnerabilitatea şi opunerea redusă a victimei sale. Adiţional, violul
lasă victimei urme psihologice adînci, care nu se vindecă cu trecerea timpului, la fel de uşor ca alte
forme de violenţă fizică sau psihică ” [4].
Autorii menţionează expres: Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge clar tortura de
tratamentul inuman şi tratamentul degradant, avînd la bază criteriile evidenţiate mai sus. Astfel, spre
deosebire de tortură, tratamentul inuman nu se caracterizează printr-o intensitate deosebită a
actelor aplicate victimei. Multe situaţii de tratament inuman apar în perioada detenţiei persoanei,
însă intensitatea maltratării victimei nu atinge „nivelul minim de severitate” necesar pentru a fi
calificat ca tortură. De asemenea, trebuie să se ţină cont de complexitatea cauzei, inclusiv de
18
criteriile subiective evidenţiate mai sus (vîrsta, sexul, starea sănătăţii victimei), pentru a aprecia
nivelul minim de gravitate în vederea distingerii torturii de tratamentul inuman.
În privinţa tratamentelor inumane, Curtea a reţinut încălcarea articolului 3 din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în situaţiile: interogatorii
prelungite, efectuate de forţele de poliţie (Irlanda contra Regatului Unit, hotărîre din 18 ianuarie
1998) [64]; agresiuni fizice şi psihice suferite în sediul poliţiei (Ribitsch contra Austriei, hotărîre din
4 decembrie 1995 [95], Tomasi contra Franţei, hotărîre din 27 august 1992 [112], Labita contra
Italiei, hotărîre din 6 aprilie 2000) [67].
În ce priveşte tratamentul degradant, menţionăm că acesta generează victimelor un
sentiment de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să umilească sau să determine victima să
acţioneze împotriva voinţei sale. Pentru a califica un tratament ca fiind degradant, trebuie să se ţină
cont de faptul dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana, sau personalitatea victimei a fost
afectată într-un mod incompatibil cu articolul 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. Factorii relativi ca vîrsta şi sexul persoanei pot avea un impact
mai mare la constatarea unui tratament ca fiind degradant decît la stabilirea unui tratament inuman
sau tortură. În marea majoritatea a cazurilor, Curtea Europeană a reţinut existenţa concomitentă a
tratamentului inuman şi a celui degradant. Totuşi, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 din
Convenţie, pe motivul existenţei doar a tratamentului degradant, spre exemplu, o pedeapsă corporală
sub formă de lovituri de nuia, aplicată reclamantului pe corpul dezgolit de către agenţii de poliţie
(Tyrer contra Regatului Unit, hotărîre din 24 aprilie 1978) [116]. În opinia Curţii, situaţia
respectivă atentează la demnitatea şi integritatea fizică a persoanei, pedeapsă ce poate stimula şi
consecinţe psihologice nefaste.
Deşi interzicerea pedepselor corporale a rămas ca o constantă a jurisprudenţei Curţii
Europene, hotărîrea Costello-Roberts contra Regatului Unit din 25 martie 2000, respinge o cerere de
considerare ca tratament degradant a trei lovituri de pantof de gimnastică cu talpă de cauciuc la
posterior, pedeapsă disciplinară aplicată unui elev internat într-un colegiu britanic, în conformitate
cu regulamentul acestei instituţii, deoarece n-au fost întrunite cerinţe de gravitate şi publicitate [44].
De asemenea, este important să evidenţiem că pînă în 1995, Curtea Europeană nu a
caracterizat nicio faptă a autorităţilor statale drept „tortură”, aceasta din urmă atribuindu-se la
categoria tratamentului inuman care a provocat suferinţe crude şi puternice. După 1995 Curtea
manifestă o mare exigenţă şi fermitate la aprecierea faptelor, făcînd o distincţie între tortură şi
19
tratament inuman. Majoritatea comportamentelor şi actelor care cad sub incidenţa articolului 3 din
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi
calificate ca „tratamente”. Oricum, în anumite circumstanţe, acestea iau clar forma unei pedepse
aplicate victimei, astfel fiind necesar să se determine dacă această pedeapsă este inumană sau
degradantă. La fel, articolul 3 din Convenţie, interzicînd expres pedepsele „inumane” şi
„degradante”, presupune o distincţie dintre asemenea pedepse şi pedepse în general. Or, interzicerea
tratamentelor degradante nu se referă neapărat la sentinţele judecătoreşti obişnuite, chiar dacă
sentinţa pronunţată este severă. Curtea Europeană a indicat că numai în circumstanţe excepţionale o
sentinţă severă poate avea implicaţii în sensul articolului 3 din Convenţie. Într-un asemenea caz, s-ar
putea spune că Statele se bucură de o discreţie sau de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte
„pedepsele” care sunt aplicate condamnaţilor.
În scopul elucidării contextului în care au loc majoritatea încălcărilor articolului 3 din
Convenţie, specificăm detenţia persoanei. Astfel, persoanele private de libertate sunt cele mai
vulnerabile şi mai des expuse riscului de abuz din partea puterii de stat, aflîndu-se complet sub
controlul autorităţilor. Respectarea drepturilor omului în locurile de detenţie este supravegheată de
Comitetul european pentru prevenirea torturii. În ceea priveşte stabilirea faptului dacă au fost
încălcate drepturile persoanei aflate în detenţie în sensul articolului 3 din Convenţie, trebuie să se
constate aplicarea forţei fizice asupra persoanei deţinute. Cei mai relevanţi indici ai recurgerii la
forţă sunt semnele vizibile de vătămare a integrităţii corporale, precum şi traumele psihologice.
Dacă un deţinut prezintă leziuni ale integrităţii corporale pe parcursul detenţiei sale, sau la eliberarea
din locurile de recluziune, autoritatea care l-a deţinut trebuie să demonstreze faptul că acestea nu se
datorează perioadei sau faptului detenţiei. Dacă leziunile corporale ţin de perioada detenţiei şi
constituie un rezultat al aplicării forţei fizice din partea autorităţilor, atunci administraţia instituţiei
penitenciare trebuie să demonstreze că aplicarea forţei fizice a fost necesară, reieşind din conduita
deţinutului [24, p. 71].
Curtea a statuat că în cazul în care o persoană aflată în detenţie decedează fie chiar din cauza
unor leziuni corporale minime, Guvernului îi revine o sarcină majoră de probaţiune pentru a oferi o
explicaţie plauzibilă. În acest context, autorităţile sunt responsabile de asigurarea unei evidenţe
detaliate şi precise privind detenţia persoanei şi sunt obligate să justifice în mod convingător orice
leziune [99].
20
Condiţiile de detenţie pot uneori fi calificate drept tratamente inumane şi degradante.
Acestea se referă atît la mediul general în care sunt deţinute persoanele private de libertate, cît şi la
regimul închisorii şi condiţiile specifice în care sunt deţinute persoanele. Pentru a evalua dacă
mediul în care este deţinută persoana este în concordanţă cu cerinţele Convenţiei, trebuie luate în
considerare particularităţile deţinutului: vîrsta, sexul, starea sănătăţii, pericolul social pe care îl
prezintă, precum şi dacă persoana se află în arest preventiv. Persoana care se află în arest preventiv
şi vinovăţia căreia nu s-a constatat printr-o hotărîre judecătorească definitivă, se bucură de
prezumţia nevinovăţiei, aplicabilă nu doar procesului penal, ci şi regimului juridic care guvernează
drepturile persoanei în locurile de detenţie.
Deseori, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 3 din
Convenţie pe motivul condiţiilor neadecvate de detenţie. Astfel, în cauza Peers contra Greciei,
hotărîre din 19 aprilie 2001, reclamantul a fost deţinut aproape două luni, petrecîndu-şi cea mai mare
parte a timpului la pat într-o celulă fără aerisire şi fără fereastră, fiind obligat, de asemenea, să-şi
satisfacă necesităţile fiziologice în prezenţa altui deţinut. Prin urmare, Curtea a considerat condiţiile
de detenţie în instituţia penitenciară ca fiind neadecvate, calificîndu-le ca un tratament inuman şi
degradant [85].
Astfel, sursele lui J.L. Charrier şi A.Chiriac sunt adevărate ghiduri în materia Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care conţin o gamă
bogată şi diversă de cazuri relevante din jurisprudenţa CEDO, făcînd o delimitare netă între termenii
specificaţi la art. 3 din Convenţia europeană.
Ghidul privind punerea în aplicare a articolului 3 din Convenţia europeană, elaborat de către
Directoratul General pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei în 2002, este o altă sursă care
tratează multidimensional prevederile Convenţiei [71]. Lucrarea accentuează că în majoritatea
Statelor care au ratificat Convenţia, aceasta, pe lîngă faptul că generează obligaţii juridice de drept
internaţional, este şi o parte componentă a dreptului intern. Astfel, Convenţia se încadrează în
sistemul de drept, aplicarea prevederilor ei fiind obligatorie pentru instanţele judecătoreşti şi toate
autorităţile publice naţionale. In cadrul intern, particularii pot invoca direct textul Convenţiei şi
jurisprudenţa CEDO, care trebuie aplicate de instanţele judecătoreşti naţionale.
În plus, autorităţile naţionale, inclusiv instanţele de judecată, urmează să acorde Convenţiei
prioritate asupra oricărei legi naţionale ce contravine ei. Acest fapt corespunde spiritului general al
21
Convenţiei, conform căruia responsabilitatea iniţială şi primară de protecţie a drepturilor consacrate
în Convenţie revine Înaltelor Părţi Contractante.
Articolul 1 al Convenţiei obligă fiecare stat – parte să asigure oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite de Convenţie. Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului a fost instituită pentru a monitoriza acţiunea statelor, exercitînd o competenţă de revizuire.
Existenţa aşa-numitei „marje de apreciere” a fost determinată de relaţia dintre sistemele de drept ale
statelor contractante şi Curte, relaţie marcată de principiul subsidiarităţii, conform căruia respectarea
Convenţiei de către autorităţile naţionale este completată de supravegherea europeană. Doctrina
marjei de apreciere recunoaşte că în multe cazuri autorităţile naţionale sunt intr-o poziţie mai
adecvată pentru a decide asupra unui caz sau asupra unei probleme particulare. Acest lucru este în
special valabil atunci cînd, pentru soluţionarea unui caz, există un spectru larg de opţiuni. Oricum,
marja de apreciere se aplică în mod diferit, în funcţie de valoarea vizată şi de existenţa unor
standarde comune valabile în mai multe state membre şi, respectiv, variază nivelul discreţionar
permis statelor. În contextul articolului 3, interzicerea torturii (articol reflectat în acest manual) este
discutabilă existenţa marjei de apreciere în general.
Pentru respectarea de către sistemele de drept şi politicile naţionale a obligaţiilor impuse de
Convenţie, este adecvat ca protecţia şi garanţiile consacrate de ea să fi incorporate în toate nivelurile
acestor sisteme. Sistemele, în special cele responsabile de elaborarea, implementarea şi executarea
legilor şi dispoziţiilor legale, trebuie să fie capabile să integreze prevederile Convenţiei în
activităţile sale. Acest lucru poate fi realizat numai printr-o cunoaştere minuţioasă a prevederilor
Convenţiei.
De asemenea, în materia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului este important
să evidenţiem lucrarea lui C.Bîrsan, editată în 2005, ce vizează comentariul pe articole al Convenţiei
europene, studiu valoros care reprezintă o sinteză şi o analiză detaliată a jurisprudenţei Curţii
Europene, reieşind din articolele Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale [10, p.365].
O analiză a evoluţiei jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost efectuată şi
de autorul român Nanu F. în 2003, în articolul cu privire la dreptul persoanei de a nu fi supusă la
tortură sau la pedepse ori tratamente inumane sau degradante, studiu care reflectă drepturile fiecărei
persoane garantate de articolul 3 din Convenţia europeană [74, p.46].
22
Articolele lui Дворянсков И.., care datează din 2003 şi 2005, conţin o analiză juridico-
penală, în pofida faptului că legislaţia penală a Federaţiei Ruse nu prevede componenţa de
infracţiune „tortura”. Autorul insistă asupra necesităţii incriminării acestei fapte, reieşind din gradul
sporit al prejudiciilor cauzate care-l implică tortura [130];[131].
Cu referire la aspectul ce ţine de combaterea torturii, evidenţiem lucrările elaborate de
Directoratul General pentru Drepturile Omului şi Afaceri Juridice, Consiliul Europei, în 2009 şi
2010. Lucrările în cauză dau răspunsuri la întrebările: ce reprezintă rele tratamente? Care sunt
drepturile deţinuţilor? Care este procedura în cazul unei plîngeri de rele tratamente? Adiţional,
culegerile respective analizează standardele internaţionale care reglementează tortura şi relele
tratamente, precum şi modalitatea de investigare a acestora [109]; [110].
Preocupările contemporane referitor la impunitate sunt bazate pe mai multe reclamaţii
primite de către mecanismele internaţionale în domeniul drepturilor omului, care scot în vileag
eşecurile statelor la investigarea corespunzătoare a relelor tratamente. În acest context, Comisia
Europeană şi Consiliul Europei au lansat un program comun intitulat „Combaterea relelor
tratamente şi a impunităţii”. Programul în cauză ţinteşte asupra activităţii poliţiei şi altor organe de
drept în cinci state membre ale Consiliului Europei: Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan,
Georgia, Ucraina. Lucrările menţionate abordează drepturile deţinuţilor, subliniind obligaţiile
funcţionarilor organelor de drept şi ale autorităţilor în general. Astfel, putem evidenţia importanţa
practică a surselor în cauză, în special, pentru organele abilitate de a investiga cazurile de tortură şi
rele tratamente.
Un alt studiu realizat în domeniul torturii este articolul lui Ширманов И., editat în 2009, ce
vizează consolidarea garanţiilor constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor persoanei prin
interdicţia juridico-penală a torturii, tratamentului inuman şi degradant [140]. În prezenţa interdicţiei
constituţionale a torturii, asemenea tratamente sunt încă folosite în Rusia. Într-o oarecare măsură,
acest lucru se datorează insuficienţei interdicţiilor şi sancţiunilor penale. În articol se analizează
normele internaţionale general acceptate, prevederile art. 21 din Constituţia Federaţiei Ruse,
precedentele Curţii Europene a Drepturilor Omului, propunîndu-se completarea capitolului 17 al
Codului penal al Federaţiei Ruse, „Infracţiuni împotriva libertăţii, onoarei şi demnităţii” cu reguli
care interzic tortura, tratamentul inuman şi degradant.
Autorul evidenţiază că, în pofida interdicţiilor constituţionale şi penale, în Federaţia Rusă
continuă încălcările drepturilor individuale. Situaţia nu s-a schimbat semnificativ pe parcursul celor
23
10 ani de la ratificarea de către Federaţia Rusă, la 05 mai 1998, a Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, este necesar să se ţină seama
de practica internaţională care vizează interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane, inclusiv de
hotărîrile CEDO. În mai mult de 50 de ani – perioadă de activitate a instanţei, s-au creat şi dezvoltat
ideile de bază potrivit dispoziţiilor Convenţiei europene, principiile şi normele de drept internaţional
îmbogăţind în mod semnificativ sistemul de garanţii ale drepturilor şi libertăţilor. Garanţiile,
nedeclarate în mod expres în textul Convenţiei şi al protocoalelor sale, au fost consolidate în
hotărârile Curţii, care, ulterior au devenit precedente. În opinia Curţii, deciziile sale garantează nu
doar examinarea cazurilor concrete, dar, de asemenea, soluţionează probleme de ordin general:
interpretarea, protecţia şi dezvoltarea dreptului consacrat în Convenţie, astfel contribuindu-se la
respectarea angajamentelor asumate de state în calitate de părţi contractante. La soluţionarea unei
probleme concrete, Curtea nu reiese doar din interpretarea normelor Convenţiei, ci şi din normele şi
regulile elaborate în cazuri precedente ale CEDO [140, p.38].
Concomitent, autorul analizează reglementările naţionale, menţionînd că un exemplu de
extindere a protecţiei juridice a drepturilor omului, care se bazează pe reglementările art. 3 din
Convenţia europeană, serveşte art. 21 din Constituţia Federaţiei Ruse: „Nimeni nu poate fi supus
torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”.
Autorul, după cum menţionăm mai sus, consideră necesar de a include tortura în capitolul
„Infracţiuni contra libertăţii, onoarei şi demnităţii”.
Articolul 127.3.
Tortură
1. Tortura, tratament inuman deliberat care cauzează dureri sau suferinţe puternice, fizice sau
psihice, se pedepseşte cu …
2. Aceeaşi acţiune săvîrşită:
a) în privinţa a două sau mai multe persoane;
b) asupra unui minor;
c) asupra unei femei gravide;
d) de o persoană cu folosirea situaţiei de serviciu, se pedepseşte cu …
3. Acţiunile prevăzute la alin. 1 şi 2, săvîrşite:
a) cu cauzarea din imprudenţă a decesului, vătămarea corporală gravă a victimei sau alte urmări
grave;
24
b) săvîrşite într-o manieră periculoasă pentru viaţa şi sănătatea mai multor persoane;
c) săvîrşite de un grup criminal organizat
Articolul 127.4. Tratament inuman
Partea 1. Tratamentul inuman constă în provocarea suferinţelor puternice fizice sau psihice grave
care pot duce la tulburări psihice acute ...
Articolul 127.5 Tratament degradant
Tratamentul degradant este cel care implică provocarea suferinţelor, insuflarea unui sentiment de
teamă şi de inferioritate, în scopul umilirii şi discreditării persoanei pentru a sfida rezistenţa fizică şi
morală a acesteia ...
Propunerea de a introduce un articol separat în Codul penal al Federaţiei Ruse, care ar
incrimina tortura, este pe larg discutată în doctrina de specialitate rusă. Susţinem şi încurajăm acest
punct de vedere, deoarece ar clarifica multe probleme cu care se confruntă practica judiciară. Or,
odată cu ratificarea instrumentelor internaţionale în domeniu de către Federaţia Rusă, ar fi oportună
şi implementarea reglementărilor internaţionale la nivel naţional. Problema discutabilă este cea care
se referă la obiectul generic al acestei componenţe de infracţiune. Nu susţinem ideea că tortura
atentează, în primul rînd, la libertatea persoanei, onoarea şi demnitatea ei, acestea fiind valori
sociale care se lezează adiţional, urmare a aplicării actelor de tortură.
Articolul lui Векленко В. şi Галюкова M., care a ieşit de sub tipar în 2007, scoate în
evidenţă lacunele şi imperfecţiunile legii penale a Federaţiei Ruse în domeniile maltratării şi torturii,
totodată analizînd reglementările în vigoare la acest capitol [129].
Potrivit art. 117 din Codul penal al Federaţiei Ruse, maltratare înseamnă provocarea
suferinţelor fizice sau psihice prin intermediul bătăilor sistematice sau alte acte violente, în cazul în
care astfel de acţiuni nu cauzează vătămări corporale grave sau medii integrităţii corporale. Codul
penal nu defineşte termenul de „bătaie”, „alte acţiuni violente”, care constituie latura obiectivă a
acestei componenţe de infracţiune. A.Н. Kрасиков considera că bătăile ar trebui să fie considerate
maltratare numai dacă intensitatea efectelor lor este adecvată maltratării, adică atunci când acestea
sunt aplicate la intervale scurte de timp şi, astfel, provoacă grave suferinţe fizice şi psihice.
Maltratarea se referă la categoria infracţiunilor continue, şi, prin urmare, la recunoaşterea bătăilor
sistematice ca atare, trebuie să se demonstreze că toate episoadele de aplicare reprezintă un tot
întreg, care formează o anumită linie de conduită a făptuitorului ce acţionează cu intenţie. Astfel,
25
autorul menţionează necesitatea aprigă de a incrimina distinct fapta de tortură, în vederea delimitării
acesteia de alte rele tratamente [133, p.41].
Merită a fi evidenţiat autoreferatul tezei de doctor al lui Чобанян Р., editat în 2007, studiu
juridico-penal şi criminologic al torturii [139]. Relevanţa temei de cercetare constă în abordarea
problemei torturii, care nu reprezintă un fenomen nou în societatea contemporană. Timp de secole,
aceasta a fost principalul mijloc de obţinere a probelor, utilizată pe scară largă în cadrul anchetei.
Legislaţia actuală din Rusia conţine norme juridice internaţionale în materia drepturilor omului. De
exemplu, articolul 21 din Constituţie consacră o prevedere importantă: „...demnitatea persoanei este
protejată de stat. Nimic nu poate constitui pentru încălcarea acesteia. Nimeni nu va fi supus la
tortură sau la tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante. Nimeni nu poate fi supus fără
consimţământul liber la experimente medicale, ştiinţifice sau de altă natură”. Astfel, interzicerea
torturii şi alte tratamente crude, inumane sau degradante reprezintă în momentul de faţă un principiu
constituţional. Din păcate, cu toate acestea, acte individuale de tortură sunt caracteristicile realităţii
ruse moderne. Problema gravă este prezenţa lor în sistemul juridic. Pericolul fenomenului rezidă,
categoric, în faptul că acesta creează o atitudine negativă a societăţii faţă de organele de drept,
lăsîndu-se să se creadă că violenţa şi cruzimea sunt lucruri banale şi naturale, iar aplicarea lor este
justificată de realizarea eficientă a unor sau altor obiective. Scopul studiului, bazat pe legislaţia în
vigoare, pe materiale din practica judiciară, rezultate concrete ale unor cercetari juridice şi
sociologice, este de a determina cauzele criminalităţii în general, iar în particular, a aplicării torturii
şi, în acest sens, de a se recurge la elaborarea de propuneri concrete în vederea îmbunătăţirii
legislaţiei, practicii judiciare şi a activităţii de prevenire a criminalităţii.
Un rol important privind garanţiile persoanelor în detenţie îl joacă Comitetul european
pentru prevenirea torturii, care are drept sarcină monitorizarea condiţiilor de detenţie, formularea
obiecţiilor şi recomandărilor. Astfel, în studiul realizat în anul 2002, privind normele CPT, este
descrisă modalitatea de constituire şi activitate a CPT-ului, precum şi rolul acestuia în domeniul
prevenirii torturii şi relelor tratamente [78]. Mecanismul internaţional de protecţie împotriva torturii
este redat şi în articolul lui Moряков Д. [136].
Comitetul internaţional al Crucii Roşii a fost prima organizaţie care a protejat deţinuţii,
instituind un sistem de vizitare a locurilor de detenţie de către un organism imparţial, alcătuit din
experţi. Inspirîndu-se din această idee, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a propus
elaborarea unui tratat european, bazat pe proiectul unei convenţii europene elaborat de Comisia
26
internaţională a juriştilor şi de Comitetul elveţian împotriva torturii. Deschisă semnării în 1987,
această Convenţie, prompt ratificată de statele membre, a intrat în vigoare în 1989. CPT-ul a ţinut
prima sa reuniune în acelaşi an şi a efectuat primele vizite în statele membre în 1990. Foarte rapid el
s-a impus ca un organism cu autoritate. Naţiunile Unite au început să introducă un model similar la
nivel mondial.
Convenţia prevede că CPT-ul se compune din persoane “de înaltă moralitate, cunoscute
pentru competenţa în materia drepturilor omului sau care au experienţă profesională” în domeniile
pe care Convenţia le tratează [40].
Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei alege un membru din fiecare stat care a ratificat
tratatul; membrii activează individual şi nu în calitate de reprezentanţi ai statului. Pentru
consolidarea imparţialităţii lor, membrii “naţionali” nu participă la vizitele efectuate în ţările lor.
Odată aleşi, membrii activează într-un prim mandat de patru ani, putînd fi aleşi pentru încă două
mandate. În principiu, aceştia îşi exercită funcţiile în perioade reduse, dar în practică mulţi membri
consacră timp considerabil activităţii. Unul din punctele forte ale CPT-ului este compoziţia sa
caracterizată prin marea diversitate de cunoştinţe şi competenţe ale membrilor săi.
Comitetul ţine în mod deosebit la echilibrarea compoziţiei sale pentru a garanta activităţii un
caracter multidisciplinar veritabil. Cei mai numeroşi sunt juriştii, dar mulţi din membri contribuie la
acţiunile CPT-ului prin competenţele lor medicale. Alţii au fost în ţările lor specialişti în problemele
penitenciarelor sau ale poliţiei. În timpul vizitării locurilor de detenţie, Comitetul poate fi asistat de
experţi şi de interpreţi. Secretariatul permanent al CPT-ului se află în sediul Consiliului Europei la
Strasbourg. Competenţa acestuia vizează consolidarea protecţiei persoanelor private de libertate
împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. El se străduieşte să
atingă scopul propus prin vizitarea locurilor de detenţie şi instaurarea ulterioară apoi, a unui “dialog
permanent” cu statele, bazat pe rapoartele CPT-ului şi pe răspunsurile statelor respective. CPT-ul nu
este un organism judiciar; el a dezvoltat o serie de norme pe care le utilizează în timpul vizitelor sale
pentru evaluarea practicilor constatate, încurajînd statele să le însuşească. Multe din aceste norme
sunt mai precise şi mai exigente decît cele care figurează în alte texte internaţionale. Activitatea de
elaborare a normelor evoluează în continuare. Pe măsura dezvoltării acţiunilor sale, CPT-ul are noi
preocupări care-l orientează la formularea unor noi recomandări, incitînd statele la noi reforme
legislative, administrative şi structurale.
27
Mandatul CPT-ului vizează prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante şi nu condamnarea formală a unui tratament la care a fost supus un deţinut. În timpul
vizitării locurilor de detenţie, CPT-ul evaluează condiţiile de detenţie şi obţine informaţii asupra
procedurilor şi practicilor în vigoare.
CPT-ul este abilitat să viziteze, în statele părţi la Convenţie, toate locurile în care persoanele
sunt, sau pot fi private de liberate de către o autoritate publică. Este vorba, de exemplu, de închisori
şi centre de detenţie pentru minori, de posturi de poliţie, de centre pentru reţinerea străinilor, de
spitale psihiatrice şi de cămine pentru persoanele în vîrstă sau cu handicap.
Vizitele CPT-ului sunt fie periodice, fie ad- hoc.
Vizitele periodice permit Comitetului să viziteze statele în mod regulat după un program
stabilit în fiecare an. La origine, majoritatea vizitelor CPT-ului erau periodice. Noile state-părţi la
Convenţie se pot aştepta la o vizită a CPT-ului la puţină vreme după ratificare.
Vizitele ad- hoc pot avea loc în cazul în care “circumstanţele o cer”. Acestea permit CPT-lui
să reacţioneze repede la primirea informaţiilor ce sugerează necesitatea examinării de urgenţă a unei
probleme sau a unui loc de detenţie în particular. Printre altele, aceste vizite ad hoc permit
Comitetului să examineze în ce măsură recomandările lui precedente au fost urmate de rezultate. De
cîţiva ani, a crescut frecvenţa vizitelor ad hoc scurte şi cu scop precis. Uneori, vizitele ad hoc sunt
efectuate la solicitarea statului însuşi [40].
Convenţia obligă statele să autorizeze delegaţiile CPT-ului să intre şi să se deplaseze fără
restricţie în “orice loc din jurisdicţia sa în care persoanele sunt private de libertate de către o
autoritate publică“. Mai mult, aceasta acordă Comitetului dreptul de a discuta fără martori cu orice
persoană privată de libertate, cît şi cu orice persoană susceptibilă de a-i furniza informaţii utile.
Statele au, de asemenea, obligaţia generală de a comunica CPT-ului orice altă informaţie care
îi este necesară acestuia pentru îndeplinirea misiunii. Dreptul de acces la informaţie al CPT-lui este
subordonat obligaţiei de a ţine cont “de regulile de drept şi de deontologia aplicabilă la nivel
naţional” [136].
La sfîrşitul anului precedent CPT-ul publică lista ţărilor care vor fi vizitate pe parcursul
anului următor. Cu aproximativ două săptămîni înaintea vizitei, Statul primeşte precizări privind
durata aproximativă a vizitei şi componenţa delegaţiei.
Cîteva zile înaintea vizitei, Statul este informat asupra unor instituţii pe care delegaţia CPT
intenţionează să le viziteze.
28
La începutul vizitei se organizează discuţii între delegaţie, pe de o parte şi miniştri,
funcţionari publici şi organizaţii neguvernamentale, pe de altă parte.
În timpul vizitei (aproximativ 1-2 săptămîni), delegaţia (membrii CPT, membrii
Secretariatului şi, dacă este necesar, experţi şi interpreţi) se divizează pentru a vizita locurile private
de libertate, inclusiv instituţiile care nu au făcut obiectul unei notificări prealabile. Membrii
delegaţiei se informează reciproc periodic.
La sfîrşitul vizitei, delegaţia se întîlneşte cu miniştri şi funcţionari pentru a le împărtăşi
primele impresii şi constatări şi, dacă e necesar, le comunică “observaţiile de la faţa locului” privind
anumite situaţii ce solicită o atenţie deosebită.
După fiecare vizită, CPT-ul elaborează un raport confidenţial, cu expunerea constatărilor şi
recomandărilor pe care le consideră necesar ameliorării situaţiei persoanelor private de libertate,
fiind adresat statului în cauză. Raportul conţine solicitarea unui răspuns scris din partea statului,
acesta urmînd să indice măsurile luate pentru punerea în aplicare a recomandărilor făcute, să
reacţioneze la comentariile formulate şi să ofere informaţiile solicitate.
Sunt două excepţii de la confidenţialitatea raportului: prima – dacă un stat solicită el însuşi
publicarea raportului şi a comentariilor sale de răspuns; a doua – dacă un stat refuză să coopereze
sau să amelioreze situaţia persoanelor private de libertate în lumina recomandărilor CPT-ului. În al
doilea caz, Comitetul poate decide (cu majoritatea a două treimi şi după ce a dat statului posibilitatea
să se explice) elaborarea unei declaraţii publice asupra chestiunii. La origine s-a crezut că această
confidenţialitate va fi importantă pentru obţinerea cooperării statelor şi garantarea eficienţei CPT-
ului, dar statele au arătat că sunt pregătite, chiar doresc ca o mare parte a dialogului lor cu Comitetul
să fie dată publicităţii. Într-adevăr, majoritatea statelor vizitate au autorizat publicarea rapoartelor
CPT-ului şi a răspunsurilor lor. Acestea pot fi obţinute la Secretariatul CPT-ului şi sunt accesibile pe
website-ul lui [40].
Evidenţiem actualitatea şi relevanţa recomandărilor CPT, care vor fi descrise ulterior, urmare
a vizitelor Comitetului întreprinse în Republica Moldova, precum şi reacţia autorităţilor naţionale la
obiecţiile Comitetului în privinţa condiţiilor de detenţie, aplicării relelor tratamente faţă de deţinuţi,
precum şi a garanţiilor generale ale persoanelor aflate în detenţie.
Referindu-ne, în continuare, la standardele internaţionale în domeniul torturii şi relelor
tratamente, evidenţiem articolul lui Aгамов Г. şi Ковалева E., elaborat în 2007 [127].
29
Autorii readuc în discuţie ideea că orice stat ar trebui să respecte obligaţiile internaţionale
care decurg din instrumentele universale privind drepturile omului, precum şi din cele de specialitate
referitor la executarea pedepsei şi la tratamentul faţă de persoanele condamnate la diverse tipuri de
pedepse. Categoria acestora incorporează Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia ONU împotriva torturii şi a altor
tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, Regulile minime standard privind
tratamentul deţinuţilor, Regulile penitenciare europene, Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii.
În articol se reiterează dezideratul că instrumentele menţionate conţin dispoziţii cu caracter
general (regulamente, linii directorii), care nu permit nicio deviere de la reglementările lor, atît sub
aspect legal, cît şi practic, proclamînd prioritatea în acest sens. Concluzia rezultă în mod direct din
art. 30 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi art. 5 din Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice. Chiar circumstanţe excepţionale (cum ar fi starea de război sau
ameninţare de război, instabilitatea politică internă sau orice situaţie excepţională) nu pot servi
temeiuri justificative de aplicare a tratamentelor sau pedepselor crude, inumane sau degradante.
Principiile acoperă toate drepturile fundamentale ale omului, au un caracter interstatal, fiind
ratificate de majoritatea statelor membre ale ONU, sunt stabile, nu pot fi influenţate de condiţiile
sociale şi politice, nu depind de factorii ideologici şi, prin urmare, reprezintă o orientare clară în
domeniul aplicării legii.
Din 1985, în Europa există Reguli minime standard privind tratamentul deţinuţilor, fiind
revizuite ulterior în conformitate cu tendinţele moderne şi în scopul extinderii sferei de aplicare a
acestora.
Principiile de bază ale Regulilor penitenciare europene sunt:
1. Privarea de libertate trebuie realizată în astfel de condiţii de detenţie, încît să implice respectarea
demnităţii umane.
2. Regulile sunt aplicate cu imparţialitate. Nu se admite discriminarea bazată pe rasă, culoare, sex,
limbă, religie, opinie politică, origine naţională sau socială, naştere, statut economic sau de altă
natură.
3. Corecţia prin pedeapsă trebuie să urmărească scopul menţinerii stării sănătăţii şi demnităţii
persoanei pe parcursul aflării în detenţie; detenţia să contribuie la formarea responsabilităţii
persoanei deţinute ca să-i permită reintegrarea în societate la finele ispăşirii pedepsei.
30
4. Inspectorii calificaţi, numiţi de către autorităţile competente, inspectează regulat închisori, în
special, pentru a monitoriza în ce măsură acestea corespund legilor şi reglementărilor în domeniu.
5. Protecţia drepturilor individuale ale deţinuţilor, în special legalitatea sancţiunilor disciplinare
aplicate, precum şi controlul exercitat în conformitate cu legislaţia naţională a localurilor de
detenţie, trebuie să fie realizate de către o autoritate independentă.
1.2. Analiza materialelor ştiinţifice naţionale în domeniul torturii, tratamentului inuman şi
degradant
Comparativ, la nivel naţional nu există, în opinia noastră, o gamă suficient de largă de surse
teoretice care să abordeze şi aspecte juridico-penale ale torturii, precum şi să analizeze multilateral
jurisprudenţa CEDO în domeniu. Totuşi, unele lucrări elaborate la noi merită a fi evidenţiate din mai
multe considerente: în primul rînd, pentru a releva importanţa şi impactul produs în perspectiva
impulsionării cercetărilor şi lărgirii ariei subiectelor sau aprofundării lor, în al doilea rînd, pentru a
demonstra oportunitatea şi temeinicia temei cercetate în prezenta teză.
Monografia elaborată de Ulianovschi Gh. în 1999, rămîne a fi deocamdată unicul studiu
aprofundat în domeniul infracţiunilor care atentează la relaţiile sociale privind activitatea de
înfăptuire a justiţiei şi activitatea de contribuire la înfăptuirea justiţiei. Un capitol distinct este
consacrat infracţiunilor contra justiţiei care împiedică realizarea principiilor constituţionale privind
activitatea organelor ce înfăptuiesc justiţia. În contextul dat, un loc aparte a fost rezervat torturii,
fiind o faptă cu un grad înalt de prejudiciabilitate, autorul reuşind s-o analizeze detaliat din punct de
vedere juridico-penal. Vizavi de această problemă şi-au exprimat opinia atît teoreticieni, cît şi
practicieni din Republica Moldova, Federaţia Rusă, România [118, p.63].
O altă lucrare de valoare ştiinţifică şi didactică incontestabilă este manualul de drept penal
(partea specială), elaborat în 2005 de Sergiu Brînză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Vladimir
Grosu şi Ion Ţurcanu. Studiul didactico-ştiinţific fundamental conţine mai multe rezultate novatorii
ce permit a formula concluzii, generalizări şi legităţi concludente. De asemenea, manualul este o
realizare concretă de promovare a standardelor profesionale pe tărîmul politicii educaţionale şi de
instruire juridică a multor generaţii de jurişti [16].
Interpretări şi analizări detaliate a prevederilor Codului penal al Republicii Moldova se
conţin în comentariul la Codul penal al Republicii Moldova, adnotat şi cu exemple din jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor judecătoreşti naţionale. Lucrarea respectivă
31
facilitează înţelegerea normelor legii penale, clarifică situaţiile în cazul existenţei contradicţiilor
între normele penale, precum şi oferă o paletă largă de speţe din jurisprudenţa CEDO, astfel,
accentuînd necesitatea ajustării legii penale naţionale la standardele europene [5].
La categoria articolelor ştiinţifice cu tematica torturii, tratamentului inuman şi degradant se
înscrie şi lucrarea lui V.Stati, editată în 2008, care analizează sub aspect juridico-penal infracţiunea
de tortură şi infracţiunea de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură. Este o contribuţie
importantă la explicarea normei penale a art. 3091 CP RM şi analizarea acestuia în sens juridico-
penal a componenţei de infracţiune, precum şi aspecte ce vizează jurisprudenţa CEDO în domeniu
cu utilitate teoretică şi practică. În plus, articolul tratează detaliat infracţiunea de organizare şi
instigare a acţiunilor de tortură [104, p.20].
Articolele lui D.Băluţă şi D-I. Străisteanu, elaborate în 2005, cu privire la tortură, fiind scrise
pînă la incriminarea faptei de „tortură” în CP RM, conţin o argumentare detaliată a necesităţii
includerii unei astfel de fapte în legislaţia penală prezentînd, în acelaşi timp, spre analiză patru
proiecte de lege, propuse de Comitetul Helsinki din Moldova [8]. Argumentele plauzibile invocate
de autori aduc în discuţie faptul iniţierii şi dezvoltării de către organismele internaţionale, formate
pentru protejarea şi promovarea drepturilor omului, a unui şir de măsuri politice, mecanisme de
protecţie şi instrumente legislative efective. Unele dintre acestea sunt Convenţia ONU împotriva
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, prin care a fost constituit Comitetul European pentru Prevenirea Torturii
(CPT), la care Republica Moldova este parte, asumîndu-şi anumite angajamente. Autorii se axează,
de asemenea, pe monitorizarea efectuată de către CPT în Republica Moldova (1998 şi 2001), fiind
depistate multiple cazuri de aplicare a torturii faţă de persoanele aflate sub urmărire penală, atestate
în rapoartele sale către Guvernul Republicii Moldova, cu recomandări menite să excludă pe viitor
tortura şi tratamentele degradante. Situaţia a fost monitorizată şi de către Comitetul Helsinki, care şi-
a propus să analizeze fenomenul torturii în Moldova pentru identificarea oportunităţilor de
încorporare a recomandărilor CPT [7, p.54]; [8, p.7].
Articolul lui Gribincea V., care datează din 2006, merită evidenţiat ca fiind o analiză amplă
şi minuţioasă a cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant contra Republicii Moldova,
făcîndu-se referire la constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazurile Becciev contra
Moldovei, Stepuleac contra Moldovei, Boicenco contra Moldovei, Şarban contra Moldovei şi
32
Corsacov contra Moldovei. Valoarea studiului constă în distincţia între tortură, tratament inuman şi
tratament degradant făcută prin prisma jurisprudenţei CEDO [55, p.15].
Seria „Precedentul judiciar”, a apărut în 2006, graţie sprijinului Reprezentanţei Înaltului
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi în Moldova, rolul substanţial al ediţiilor fiind
înglobarea cazurilor contra Republicii Moldova la Curtea Europeană şi includ o analiză detaliată a
hotărîrilor de condamnare, a deciziilor de inadmisibilitate şi a deciziilor de radiere de pe rolul Curţii
Europene [86]; [87].
În doctrina penală a mai multor ţări se observă tendinţa de apropiere a instituţiilor de drept
penal din familia romano-germanică de cele din familia englezo-americană. Astfel, impactul
dreptului internaţional asupra dreptului penal intern al statelor devine şi mai decisiv. Bunăoară,
Codul penal al RM indică expres că prevederile acestuia se aplică în conformitate cu dispoziţiile
Constituţiei RM şi a altor acte internaţionale la care statul nostru este parte. Mai mult, dacă există
neconcordanţe între reglementările interne şi cele internaţionale în materia drepturilor omului,
prioritate au reglementările internaţionale. Totuşi, doctrina penală nu este univocă în ceea ce
priveşte recunoaşterea precedentului judiciar în calitate de izvor de drept. Recunoaşterea acestuia ca
atare este, în opinia noastră, oportună, deoarece conţinutul normelor şi principiilor dreptului
internaţional se completează şi se îmbogăţesc esenţial prin hotărîrile concrete ale CEDO, ale curţilor
penale internaţionale. Este incontestabil faptul că Convenţia europeană constituie parte integrantă a
sistemului legal intern, această concluzie fiind formulată în hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 55
din 14 octombrie 1999 „Privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din constituţia RM”. Hotărîrea
respectivă prevede că Convenţia europeană reprezintă o parte integrantă a sistemului legal intern şi
urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebire că Convenţia în cauză are
prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. Prevederile Convenţiei europene sunt
interpretate de CEDO, hotărîrile căreia sunt obligatorii pentru instanţele de judecată naţionale. Cea
mai impunătoare şi incorporare a principiilor dreptului internaţional se efectuează în Republica
Moldova prin intermediul hotărîrilor CEDO. Aplicarea normelor internaţionale penale sau
procesual-penale, încorporate în unele cazuri şi în legislaţia internă se realizează prin intermediul
analizei precedentelor CEDO [86, p.5].
C. Ciugureanu-Mihailuţă, autorul recentului studiu din anul 2009, cu privire la
reglementarea internaţională a dreptului copilului la protecţie împotriva torturii, pedepselor sau
tratamentelor crude, inumane sau degradante, menţionează că scopul normelor internaţionale ce
33
incriminează tortura, pedepsele şi tratamentele inumane şi degradante este de a proteja atît
demnitatea, cît şi integritatea fizică şi mentală a individului. Textele internaţionale în materia
drepturilor copilului nu permit nicio excepţie. Totodată, autorul evidenţiază că pentru aplicarea
normelor internaţionale nu este suficientă interzicerea unor astfel de tratamente sau pedepse, sau
tratarea acestora ca infracţiuni, ci trebuie întreprinse măsuri legislative, administrative, juridice sau
de altă natură, la nivel intern, pentru a preveni şi pedepsi actele de tortură, tratament inuman sau
degradant [28, p.9].
Institutul de Reforme Penale a elaborat în 2006 studiul ce vizează combaterea torturii în
Republica Moldova, reieşind din rapoartele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii,
hotărârile Curţii Europene pentru Drepturile Omului privind Republica Moldova, din rapoartele
experţilor internaţionali şi naţionali, în care se constată anumite discordanţe între practica de
combatere a torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante şi prevederile actelor
internaţionale şi ale legislaţiei Republicii Moldova [126].
Volumul include Recomandările Conferinţei internaţionale „Combaterea torturii în
Republica Moldova”, Chişinău, 24-25 mai 2006, Raportul adresat Guvernului Republicii Moldova
cu privire la vizita efectuată în Moldova de către delegaţia Comitetului European pentru Prevenirea
Torturii (CPT) în perioada 20-30 septembrie 2004 şi răspunsul Guvernului Republicii Moldova la
raportul (CPT) în urma vizitei acestuia efectuată în Moldova. Interdicţia de utilizare a torturii ca
mijloc de obţinere a probelor sau de estorcare a mitei, interdicţia de utilizare a torturii ca „pedeapsă”
suplimentară în cazul detenţiei, progresul real în combaterea torturii, rolul avocaţilor şi al medicilor
independenţi în combaterea torturii, remediile juridice şi accesul la justiţie, redresarea efectelor
torturii şi dreptul la reparare, reforma legislativă şi instituţională au constituit subiectele de bază ale
dezbaterilor. Participanţii au formulat anumite concluzii şi recomandări privind prevenirea şi
combaterea torturii în Republica Moldova.
În anul 2009, un grup de autori notorii Rotaru V., Dolea I., Creţu I. a elaborat un studiu
privind analiza complexă a cauzelor legislativ-instituţionale de condamnare a Republicii Moldova
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) [97]. Savanţii şi-au propus drept scop analizarea cauzelor condamnării Republicii Moldova de
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), constatarea progresului făcut în înlăturarea
acestor cauze şi identificarea paşilor care urmează a fi întreprinşi în continuare pentru evitarea
34
condamnărilor similare. Cercetarea s-a efectuat prin prisma articolelor Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Pentru a atinge scopurile propuse, autorii au folosit mai multe metode de cercetare. În primul
rînd, au fost analizate hotărîrile de condamnare a Moldovei. Pentru a oferi un cadru fix de cercetare,
s-a decis includerea în studiu a tuturor hotărîrilor de condamnare pronunţate pînă la 1 ianuarie 2008.
35
Concluzii la capitolul 1
1. Prin prezentul studiu demonstrăm că în ultimul timp dreptului de a nu fi supus torturii şi
tratamentului inuman, şi degradant, ca normă imperativă în dreptul internaţional, i se acordă o
atenţie tot mai sporită. Problema este abordată din mai multe puncte de vedere, inclusiv ştiinţific,
doctrinar, practic, etc. În prim plan se situează principiul neadmiterii a nici unei derogări de la acest
drept fundamental, statuîndu-se obligativitatea statelor de a se abţine de la aplicarea relelor
tratamente, de a preveni actele de tortură, tratamente inumane sau degradante, de a investiga efectiv
şi prompt asemenea cazuri, de a lua toate măsurile legale care se impun pentru a-i aduce pe cei
responsabili în faţa instanţei de judecată. Constatăm că în acest sens relevantă şi educativă este
jurisprudenţa CEDO, practică clădită de-a lungul anilor prin pronunţarea unui număr tot mai mare
de hotărîri asupra cazurilor de încălcare a dreptului protejat de art. 3 al Convenţiei europene.
Republica Moldova nu face excepţie, pe rolul Curţii Europene aflîndu-se un şir de cauze privind
presupuse fapte de tortură, tratament inuman şi tratament degradant, existînd deja mai multe hotărîri
de condamnare a statului nostru.
2. Lucrările lui C.Bîrsan şi J.L. Charrier reprezintă ghiduri veritabile în materia
reglementărilor Convenţiei europene şi a jurisprudenţei CEDO. Sursele elaborate în acest domeniu
examinează minuţios, sub mai multe aspecte, cazurile-cheie din jurisprudenţa CEDO ce vizează
drepturile garantate de articolul 3 din Convenţia europeană.
3. Interdicţia absolută a actelor de tortură, a tratamentelor inumane sau degradante, fiind o
preocupare conştientizată a contemporaneităţii, tot mai acut scoate în relief necesitatea stabilirii unor
criterii clare de delimitare a torturii de tratamentele inumane sau degradante, cît şi de asemănare a
acestor fenomene şi nu doar la nivel de cercetări şi concluzii teoretice, ci şi de recomandări concrete
şi implementări efective întru armonizarea cadrului legislativ intern cu rigorile universale general
recunoscute în domeniu. Astfel, lucrările de analiză a jurisprudenţei CEDO, constituie în acest
context un suport substanţial, definitoriu, de o valoare ştiinţifică şi practică incontestabilă.
4. Privitor la cercetarea cazurilor de tortură, în special, la metodele şi regulile de cercetară
legală, evidenţiem multitudinea de izvoare doctrinare, elaborate de organizaţii internaţionale în
domeniul promovării şi protejării drepturilor omului. Standardele în cauză conţin o serie de
recomandări şi instrucţiuni în materia cercetării torturii şi relelor tratamente, principii care se
bazează pe imparţialitate, competenţă şi promptitudine.
36
5. În Federaţia Rusă au fost elaborate o serie de publicaţii ştiinţifice în domeniu, deşi, la
moment, nu există o normă separată care ar incrimina distinct tortura în Codul penal. Totuşi, nu
putem neglija sau contesta valoarea teoretică a acestora şi apreciem pozitiv interpretările
substanţiale privind aspectele ce vizează calificarea, precum şi soluţiile doctrinare oferite în acest
sens.
6. Apreciem existenţa multiplelor de surse realizate în domeniul jurisprudenţei CEDO.
Totuşi, ar fi dezirabil să existe mai multe materiale publicate sub aspect juridico-penal care ar
evidenţia lacunele existente în legislaţia naţională, propunîndu-se sugestii în scopul perfecţionării
reglementărilor actuale.
7. Evidenţiem lipsa unor studii analitice în doctrina juridico-penală autohtonă care ar face o
distincţie netă între tortură şi alte infracţiuni adiacente din CP RM, prevăzute, în special, de art. 309
CP RM şi lit.c), al.(2) art. 328 CP RM.
Prin urmare, putem scoate în relief problema de cercetare a lucrării, care rezidă în
delimitarea torturii de alte infracţiuni similare din CP RM, precum şi explicarea termenilor de
„tortură”, „tratament inuman”, „tratament degradant”, reieşind din interpretarea oferită de CEDO în
cadrul jurisprudenţei în domeniul dat. În vederea abordării problemei invocate, evidenţiem direcţiile
de soluţionare a acesteia:
· caracterizarea cazurilor relevante din cadrul jurisprudenţei CEDO în domeniu şi
explicarea termenilor de tortură şi tratament inuman prin prisma acesteia;
Potrivit Hotărîrii Plenului C.S.J. nr. 8 din 30 octombrie 2009, prin „tratament degradant” înţelegem
tratamentul care generează victimelor sentimente de frica, anxietate si inferioritate, capabile să
umilească şi să înjosească victima; înfrînge rezistenţa fizică şi morală a victimei şi o determină pe
aceasta să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale.
Făcînd o comparaţie între tortură şi tratamentul inuman, menţionăm că din punctul de
vedere al analizei juridico-penale, aceşti doi termeni se aseamănă foarte mult, cu excepţia faptului
că, spre deosebire de tortură, latura obiectivă în cazul tratamentului inuman se poate exprima şi prin
detenţia persoanei în condiţii ce nu corespund normelor şi standardelor de detenţie (condiţii de
87
detenţie care cauzează prejudiciu atît sănătăţii persoanei, precum exercită şi o influenţă asupra
psihicului acesteia), sau prin acordarea neadecvată sau insuficientă a asistenţei medicale persoanelor
aflate în detenţie (Anexa 1). Distincţia între termenii respectivi o sesizăm graţie jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că ceea ce distinge tortura de relele tratamente
(tratamente inumane) este „pragul” sau nivelul minim de severitate, fapt ce oferă posibilitatea de a
califica acţiunea drept tortură [71, p.6].
Prin urmare, considerăm oportun de a introduce în capitolul respectiv, infracţiuni contra
justiţiei, un articol care ar incrimina distinct tratamentul inuman ca o infracţiune separată.
Oportunitatea introducerii unui astfel de articol rezidă în necesitatea sancţionării tratamentului
inuman separat de tortură, reieşind din faptul că, cauzarea unei dureri sau suferinţe de natură fizică
sau psihică de un grad inferior de severitate decît cel al torturii unei persoane cu scopul de a
obţine de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi
pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o
intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau asupra unei terţe persoane, dacă o asemenea durere
sau suferinţă este comisă de o persoană cu funcţii de răspundere sau de o altă persoană care
acţionează cu titlu oficial, cu excepţia durerii sau suferinţei ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale,
nu poate fi încadrată în prezent în limitele unei norme penale din Codul penal al RM În plus,
considerăm oportun de a introduce un nou articol (art. 13413) în partea generală a Codului penal
care ar defini noţiunea de „tratament inuman” în vederea delimitării clare a acesteia de „tortură”.
Odată ce a fost accentuată diferenţa între tortură şi tratament inuman sub aspectul gradului
minim de severitate, evidenţiem că şi pedeapsa în cazul torturii trebuie să fie suficient de severă
pentru a asigura efectul preventiv al pedepsei.
Astfel, în cauza Valeriu şi Nicolae Rosca v. Moldova § 71, şi Pădureţ v. Moldova § 70 ,
urmărind anume ideea respectării regulii că o „investigaţie trebuie să fie capabilă să conducă la
identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi”, CEDO face referinţă la unul din cele mai relevante
cazuri din practica sa şi anume Okkalı v. Turkey § 65: “... cerinţa procedurală a Articolului 3
depăşeşte faza preliminară de investigare atunci cînd … investigaţia devine o acţiune judiciară
adusă în faţa instanţelor naţionale: procedurile în întregime, incluzînd şi faza examinării judiciare,
urmează să corespundă standardelor cu privire la interzicerea torturii stipulate de Articolul 3.
Acest fapt înseamnă că instanţele naţionale judecătoreşti nici într-un caz nu trebuie să accepte că
orice suferinţă fizică şi psihică cauzată să rămînă nesancţionată. Respectiva condiţie este
88
esenţială întru susţinerea şi întru menţinerea încrederii publice în ordinea de drept, precum şi
întru prevenirea oricăror presupuneri de toleranţă şi accepţiune tacită a acţiunilor ilicite [98].
În final, Curtea accentuează că efectul preventiv al investigaţiei, deopotrivă şi eficacitatea
acesteia în general, urmează a fi apreciată şi prin prisma unor măsuri pur procedurale, menite să
preîntîmpine oricare impedimente eventuale care pot apărea în cadrul investigaţiei. Într-un fel sau
altul, se au în vedere anumite măsuri de asigurare şi fixare a probelor, dar şi evitarea unor influenţe
asupra mersului normal de investigare. Cu alte cuvinte, cel mai elocvent exemplu în acest caz
constituie apelarea Curţii la prevederile relevante ale Protocolului de la Istanbul (Valeriu and
Nicolae Rosca § 42) în care se specifică, inter alia, necesitatea adoptării măsurilor asiguratorii
împotriva persoanelor suspectate de aplicarea relelor tratamente. În cazul poliţiştilor, aceste măsuri
urmăresc obligatoriu suspendarea lor din funcţie şi evitarea oricăror contacte cu reclamantul torturat
şi familia sa. În Abdülsamet Yaman v. Turkey, § 55 (reiterată în Pădureţ § 73), Curtea a statuat: “…
cînd un reprezentant al statului a fost acuzat de infracţiuni prin aplicarea torturii şi relelor
tratamente, este extrem de important pentru asigurarea unui „remediu eficient” că procedurile
penale şi condamnarea acestuia să nu fie prescrisă sau să fie pasibilă amnistierii, precum şi
graţierea să nu fie admisibilă. Or, în cauza Valeriu şi Nicolae Roşca contra Moldovei, CEDO a
accentuat că, deşi minimul de pedeapsă a fost aplicat faţă de cei vinovaţi, aceasta a fost suspendată
condiţionat şi nici un colaborator nu a stat la închisoare. În plus, nimeni din aceştia nu a fost
suspendat din funcţie pe parcursul urmăririi penale, contrat recomandărilor Protocolului de la
Istanbul [98].
Prin urmare, considerăm necesar de a modifica sancţiunea la alin.(1) art. 3091 CP RM, astfel
încît tortura să nu cadă sub incidenţa infracţiunilor mai puţin grave, ci a infracţiunilor grave,
asigurîndu-se în acest fel efectul preventiv al pedepsei.
De asemenea, susţinem necesitatea de a delimita „tratamentele inumane” ca infracţiune
prevăzută la articolul 137 CP RM, de „tratamentul inuman” ca fiind o faptă ce atentează la relaţiile
sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei. Infracţiunea prevăzută la art. 137 CP RM atentează la
regulile internaţionale de ducere a războiului. Evidenţiem în cadrul art. 137 CP RM calitatea
specială a victimei infracţiunii şi a subiectului. În calitate de victimă pot fi: bolnavii, răniţii,
prizonierii, persoanele civile, membrii personalului sanitar civil sau al Crucii Roşii şi ai
organizaţiilor asimilate acesteia, naufragiaţii, precum şi oricare altă persoană cazută sub puterea
adversarului. Calitatea specială a subiectului rezidă în faptul că acesta trebuie să facă parte din
89
forţele armate ale unei părţi beligerante, participante la conflictul militar. Existenţa unui astfel de
articol se datorează faptului că, potrivit Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, în
categoria crimelor contra umanităţii se includ şi tratamentele inumane care cauzează puternice
suferinţe fizice sau psihice [105].
În acest context, am afirmat anterior că tortura, de asemenea, se include în categoria crimelor
contra umanităţii în cadrul Statutului de la Roma, acesta fiind raţionamentul includerii torturii în
cadrul capitolului „crime contra umanităţii” în Codul penal francez [34]. În calitate de crimă contra
umanităţii, tortura cade sub jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale, astfel fiind imprescriptibilă.
Ultima tendinţă modernă a CEDO constă în atribuirea torturii a caracterului imprescriptibil,
reieşind din gravitatea acestei fapte şi pericolul care-l prezintă pentru orice societate democratică.
Totuşi, este necesar de a face o delimitare netă între tortură şi tratament inuman ca
infracţiuni contra justiţiei şi astfel de tratamente, ca parte a crimelor contra umanităţii. În calitate de
infracţiuni contra justiţiei, tortura şi tratamentul inuman, au calitate specială a subiectului, a victimei
şi se comit cu scop special (îndeosebi tortura).
În concluzie, propunem ca, întru evitarea unor calificări eronate a faptelor de tortură, de
tratament inuman, precum şi a faptelor adiacente, urmează a exclude din cadrul legii penale
carenţele existente şi de a racorda termenii utilizaţi la standardele internaţionale în acest domeniu, în
scopul uniformizării legii penale.
Analizînd supra distincţia între tortură şi tratament inuman, am evidenţiat că aceasta se
axează, în special, pe latura obiectivă, care este mai complexă în cazul tratamentului inuman.
Afirmaţia dată se bazează pe jurisprudenţa CEDO în domeniul încălcării art. 3 din Convenţia
europeană, potrivit căreia, în cazurile contra Republicii Moldova tratamentul inuman s-a constatat în
situaţii de maltratare, condiţii inadecvate de detenţie, lipsa asistenţei medicale în următoarele cauze:
Maltratare:
În cauza Boicenco contra Moldovei, Curtea a menţionat că înainte de arest, reclamantul nu a
prezentat nicio anomalie a stării sale de sănătate. Traumatismul cranio-cerebral a fost stabilit de
medicii de la spitalul DIP. Guvernul nu a prezentat nici o opinie medicală contrară. Traumatismul
cerebral nu este unica vătămare corporală de care a suferit reclamantul. Faptul că reclamantul nu
avea alte vătămări pe corp sau semne vizibile de maltratare nu este convingător.
În speţa Pădureţ contra Moldovei, reclamantul susţine că a fost dus în biroul nr. 508 şi că a
fost maltratat de către A.P. şi A.R. şi încă de o terţă persoană, în scopul obţinerii confesiunii precum
90
că el a comis furtul. În special, mîinile şi picioarele sale au fost legate la spate, fiind suspendat de o
bară metalică (rîndunica). Apoi el a primit lovituri pe tălpile picioarelor şi a fost bătut pe tot corpul.
O mască de gaz i-a fost pusă pe cap şi o ţigară aprinsă era introdusă în tubul de aer cu scopul de a-l
sufoca. De asemenea, o sticlă i-a fost introdusă în anus de trei ori, o dată reclamantul pierzîndu-şi
cunoştinţa. Mai tîrziu, în aceeaşi zi, reclamantul a fost dus în faţa procurorului, care, văzînd semne
clare de maltratare, a dispus efectuarea unei expertize medicale. La 3 aprilie 2000, reclamantul a fost
examinat de către un grup de medici care au stabilit că avea un ochi vînăt, o vînătaie pe piept 10 x 7
cm, o traumă cerebrală şi că anusul său era traumat.
Condiţiile de detenţie
În cauza Ostrovar contra Moldovei, s-a constatat că în Penitenciarul nr. 3 erau paturi din
metal, fără saltele sau cuverturi [81]. De asemenea, s-a constatat că în celule nu era interzis fumatul
şi persoanele care sufereau de anumite boli (în cazul reclamantului – astmă) erau puşi în pericol. În
închisoare lipsea un sistem de ventilare.
În închisoare lipsea un sistem de încălzire. Aprovizionarea cu apă era limitată. Nu existau
spaţii pentru spălarea şi uscarea hainelor. Celulele erau infectate cu ploşniţe, păduchi şi furnici.
În cauza Becciev contra Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie al
Ministerului Afacerilor Interne lumina electrică era în permanenţă aprinsă. În loc de WC servea o
găleată, care nu era separată de restul celulei. În loc de paturi erau poliţe din lemn fără saltele, perne,
cuverturi şi cearşafuri [9]. S-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie al MAI celula era
închisă cu plăci de metal. Deţinuţilor le erau interzise plimbările zilnice. Nu existau mijloace de a
menţine igiena în celulă şi nici duş.
În cauza Ţurcan contra Moldovei, reclamantul a invocat proasta încălzire a celulelor pe timp
de iarna şi căldura exagerată pe timp de vara [117]. La fel, a fost invocat accesul limitat la lumina
zilei din cauza a trei bucăţi din metal gros instalate la geam.
În cauza Stepuleac contra Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul Direcţiei Generale de
Combatere a Crimei Organizate (DGCCO) a Ministerului Afacerilor Interne celulele nu erau
încălzite şi că era nevoit să doarmă îmbrăcat şi să folosească albituri proprii [107]. Curtea a notat că
în Izolatorul DGCCO s-a constatat expres că celulele nu aveau ferestre şi a conchis că reclamantul a
fost deţinut într-o celulă fără acces la lumina zilei. Guvernul nu a confirmat susţinerea
reclamantului, precum că acestuia i se permitea să meargă la WC şi să folosească apa curgătoare o
dată în zi.
91
În cauza Ciorap contra Moldovei, Curtea a notat că însuşi Departamentul Instituţiilor
Penitenciare (DIP) a confirmat prezenţa insectelor parazitare în Penitenciarul nr. 3. Guvernul nu s-a
pronunţat asupra plîngerii reclamantului cu privire la prezenţa mizeriei, lipsa păturilor, prezenţa
rozătoarelor şi lipsa accesului la lumina zilei sau la electricitate pe parcursul a mai mult de 18 ore/zi
în timpul detenţiei solitare [26].
Conform articolului 245 al Codului de executare, condamnatului i se asigură posibilitatea de
a-şi satisface nevoile fiziologice în condiţii curate şi decente şi după necesitate, posibilitatea de a
face baie sau duş, la temperaturi admisibile, atît de des cît necesită igiena generală, însă nu mai rar
de o dată pe săptămînă. Fiecare condamnat este asigurat cu un pat şi lenjerie de pat, care se schimbă
cel puţin o dată pe săptămînă [30]. Potrivit secţiunii a 38-a punctul 466 din Statutul executării
pedepsei de către condamnaţi, pe perioada toamnă-iarnă în încăperile penitenciarului se menţine o
temperatură nu mai mică de +18°C, iar în blocurile şi încăperile pentru tratament medical, pentru
îngrijirea femeilor gravide şi creşele pentru copii – nu mai mică de +20°C. Conform anexei nr. 23 la
Statut, iluminarea de zi este asigurată prin instalarea geamurilor, mărimea cărora nu trebuie să fie
mai mică de 1,2x0,9m. Pentru ventilare, geamurile sunt utilate cu oberliht. La geamuri, suplimentar,
se instalează gratii metalice cu ochi de grilaj nu mai mare de 100x200mm. Celulele de locuit sunt
amenajate cu vase pentru closet de pardoseală şi lavoare, care sunt instalate în cabine bine ventilate
cu uşi. Conform anexei nr. 22 al Statutului, în dotarea celulelor se includ: paturi metalice, noptiere,
scaune, dulapuri etc [106].
Asistenţa medicală:
În cauza Ostrovar contra Moldovei, s-a constatat asistenţa medicală necorespunzătoare, cît şi
capacitatea asistenţei medicale limitate din cauza lipsei medicamentelor. Medicul a dat permisiunea
ca deţinutul să fie plasat împreună cu deţinuţii care fumau.
În cauza Becciev contra Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie a MAI
exista riscul ca reclamantul să se infecteze de tuberculoză, infecţii dermatologice şi alte boli
infecţioase.
În cauza Şarban contra Moldovei, Curtea a notat că, în conformitate cu Registrul medical
prezentat, în perioada detenţiei în Izolatorul de detenţie provizorie al MAI (12-19 noiembrie 2004,
20 decembrie 2004 – 19 ianuarie 2005), reclamantul a fost examinat doar o singură dată (cu toate că
suferă de trei maladii medicale grave). A fost respinsă, fără explicaţii, cererea de a fi consultat de
alţi medici chiar dacă reclamantul s-a plîns de durere în regiunea cervicală a coloanei vertebrale şi
92
de amorţire a degetelor şi a mîinilor. El a fost examinat de neurolog doar o singură dată, iar
recomandarea neurologului de a fi examinat de un neurochirurg nu a fost urmată. Pentru chemarea
unei ambulanţe era nevoie de decizia Centrului de Combatere a Crimelor Economice şi Corupţiei
(CCCEC), o decizie dificil de luat în absenţa unui medic profesionist. În timpul şedinţelor de
judecată el era ţinut într-o cuşcă, în cătuşe. Medicul a trebuit să-i măsoare tensiunea printre gratii
[111].
În cauza Boicenco contra Moldovei, Curtea a reamintit că, deşi articolul 3 al Convenţiei
Europene nu poate fi interpretat ca impunînd o obligaţie de asigurare a sănătăţii, el totuşi impune
statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate prin acordarea
asistenţei medicale. În afară de faptul că a suferit o comoţie cerebrală, reclamantul a intrat în stare de
stupoare, pe cît se pare, imediat după ce a fost reţinut. Guvernul a invocat ca motiv de întîrziere la
efectuarea expertizei psihiatrice procedurile administrative legate, inter alia, de transferul
reclamantului de la spitalul DIP la cel de psihiatrie, argument care a fost respins de Curte. Cu toate
că era într-o asemenea stare, o perioadă reclamantul s-a aflat într-o închisoare obişnuită, unde nu se
ştie dacă i s-a oferit o îngrijire medicală [11].
În cauza Holomiov contra Moldovei, Curtea a reconfirmat că, deşi articolul 3 al Convenţiei
Europene nu poate fi interpretat ca implicînd o obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motiv de
sănătate, el totuşi impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor lipsite de
libertate, de exemplu, prin acordarea asistenţei medicale necesare. Chestiunea esenţială constă în
lipsa unei asistenţe medicale adecvate pentru boala specifică a reclamantului (hepatită cronică,
hidronefroză de gradul 2, diateză urică etc.). Curtea a menţionat că Guvernul nu a prezentat o
informaţie completă privind tratamentul medical, dar s-a axat, în special, pe dovedirea relei-credinţe
a reclamantului. Faptul că reclamantul a fost examinat de medici, fără ca recomandările acestora să
fie urmate ulterior, nu a fost suficient. Instanţele judecătoreşti naţionale au recunoscut că în
Izolatorul nr. 3 nu a existat o asistenţă medicală corespunzătoare. Curtea a menţionat că nu se poate
conchide că refuzul reclamantului de a accepta tratamentul medical în asemenea condiţii ar putea fi
interpretat ca rea-credinţă. Trebuie luată în considerare şi perioada îndelungată în care el s-a aflat
fără tratament [59].
În cauza Stepuleac contra Moldovei, cu referire la acordarea asistenţei medicale de către
medicii de la ambulanţă, Curtea a notat că, în pofida diagnosticului care a necesitat o confirmare,
reclamantul nu a fost supus nici unei examinări şi nici nu a fost examinat de un medic specialist, cel
93
puţin pînă la sfîrşitul detenţiei în Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate (DGCCO).
Reclamantului nu i-a fost acordată asistenţa medicală zilnică, deoarece în izolator nu exista personal
medical, iar ambulanţa era chemată doar în cazuri mult mai grave. Reclamantului i s-a promis
asistenţa medicală în cazul în care va avea nevoie, însă acesta nu putea demonstra această necesitate
în absenţa unei opinii medicale calificate [107].
În cauza Paladi contra Moldovei, reclamantul s-a plîns de omisiunea de a i se acorda
asistenţă medicală corespunzătoare în timpul detenţiei sale la CCCEC şi de a-l transfera la o
instituţie neurologică recomandată de un medic independent şi de întreruperea tratamentului
neurologic. Curtea a constatat că reclamantul suferea de mai multe boli grave. Cîţiva medici i-au
recomandat tratamentul staţionar, sub supravegherea directă a unui medic, unii dintre ei considerînd
că erau necesare intervenţii chirurgicale, care puteau fi făcute numai în unităţi medicale specializate.
Reclamantul, soţia şi avocatul s-au plîns de mai multe ori de insuficienţa tratamentului medical.
Curtea a subliniat necesitatea ca instanţa de judecată naţională să se bazeze pe opinii medicale
înainte de a decide asupra transferului la un alt spital într-un termen rezonabil. Omisiunea de a
transfera reclamantul la o clinică neurologică, într-o perioadă rezonabilă de timp, şi întîrzierea
începerii tratamentului recomandat, în mod incontestabil, l-au expus pe reclamant unui risc pentru
sănătate. Curtea a fost frapată de urgenţa cu care instanţa de judecată naţională a decis transferul
reclamantului la spitalul penitenciar fără a lua în considerare unele opinii ale specialiştilor [83].
De asemenea, este important să scoatem în relief situaţia în domeniul torturii, reieşind din
statistica judiciară naţională, pentru a constata evoluţia investigării şi judecării cauzelor respective.
În anul 2008 în baza art. 3091 CP RM instanţele de fond au fost pronunţate în total 21
sentinţe în privinţa a 29 persoane [101].
În privinţa colaboratorilor de poliţie au fost pronunţate 17 sentinţe referitor la 24 persoane,
din ele, 9 sentinţe în privinţa a 12 persoane au fost de condamnare, 4 sentinţe în privinţa a 5
persoane a fost de încetare a procesului penal, din care 1 sentinţă în privinţa unei persoane pe
temeiul prevăzut de art. 55 Cod penal. În perioada vizată au fost achitaţi 7 colaboratori de poliţie în
4 cauze penale.
Cei 12 colaboratori de poliţie condamnaţi au fost sancţionaţi după cum urmează: 10 – la
închisoare, cu aplicarea art. 90 Cod penal, 2 – la amendă, iar pedeapsa complementară de privare de
dreptul de a ocupa funcţii în cadrul MAI a fost aplicată în privinţa a 7 persoane.
94
Concomitent, pe capătul de acuzare nominalizat, au mai fost pronunţate 4 sentinţe în privinţa
a 5 persoane, din ele 1 sentinţă de condamnare în privinţa unei persoane condamnate l închisoare în
penitenciar, cu aplicarea pedepsei complementare şi 3 sentinţe de încetare a procesului penal în
privinţa a 4 persoane.
La 31.12.2008 pe rol în restanţă în instanţele de fond, în temeiul art.3091 CP se aflau 3 cauze
în privinţa a 9 persoane.
În anul 2009, în baza art. 3091 CP RM instanţele de fond au fost pronunţate 5 sentinţe în
privinţa a 9 persoane, toate au fost pronunţate în privinţa colaboratorilor de poliţie. Din acestea, 4
sentinţe în privinţa a 8 persoane au fost de condamnare şi 1 sentinţă în privinţa la 1 persoană – de
achitare [101].
Cei 8 colaboratori de poliţie au fost toţi condamnaţi la închisoare, cu aplicarea art. 90 Cod
penal, în privinţa tuturor fiind aplicată şi pedeapsa complementară de privare de dreptul de a ocupa
funcţii în cadrul MAI.
La 31.12.2009 pe rol, în restanţă în instanţele de fond, în temeiul art.3091 CP se aflau 9 cauze
în privinţa a 17 persoane.
În 2010, în baza art. 3091 CP RM instanţele de fond au fost pronunţate în total 6 sentinţe în
privinţa a 7 persoane. Toate au fost pronunţate în privinţa colaboratorilor de poliţie. 5 sentinţe în
privinţa a 6 persoane au fost de condamnare la închisoare cu aplicarea art.90 CP RM şi suspendarea
executării pedepsei pe un termen de probă. În privinţa a 6 persoane condamnate a fost aplicată
pedeapsa complementară. A fost pronunţată 1 sentinţă în privinţa la 1 persoană, de încetare a
procesului penal în temeiul art. 55 CP RM. În perioada vizată inculpaţi nu au fost achitaţi.
La 31.12.2010 în restanţă în instanţele de fond pe rol, în temeiul art.3091 CP se aflau 19 cauze
penale în privinţa a 35 persoane [101] (Anexa 2).
Evidenţiem că, prin ordinul Procurorului General nr. 121-8 din 10 decembrie 2009 „Privind
instituirea telefonului de încredere pentru recepţionarea informaţiei şi sesizărilor despre faptele de
tortură, tratamente sau pedepse inumane sau degradante”, s-a decis, în scopul eficientizării măsurilor
urgente pentru combaterea şi prevenirea torturii, tratamentelor şi pedepselor inumane sau
degradante, pentru investigarea cazurilor de tortură şi rele tratamente ce au avut loc în aprilie 2009,
realizării unei colaborări eficiente cu societatea civilă în vederea oferirii posibilităţii de informare a
procurorilor din prima sursă despre comiterea unor astfel de fapte, precum şi în scopul instituirii
95
unui mecanism efectiv de monitorizare a procesului de urmărire penală în aceste cauze, următoarele
[79]:
1. instituirea în cadrul tuturor procuraturilor teritoriale şi specializate a „telefonului de
încredere” pentru recepţionarea informaţiei şi sesizărilor despre comiterea faptelor de tortură,
tratament sau pedepse inumane sau degradante;
2. procurorii teritoriali şi specializaţi sunt responsabili de instalarea şi organizarea „telefonului
de încredere”, de examinarea şi soluţionarea informaţiei şi sesizărilor parvenite prin
intermediul acestuia, în conformitate cu legea;
3. înregistrarea informaţiei şi sesizărilor despre tortură şi rele tratamente parvenite prin
„telefonul de încredere” şi evidenţa măsurilor întreprinse pe marginea acestora se va efectua
într-un registru special, sigilat cu file numerotate;
4. procurorii teritoriali şi specializaţi vor face public prin intermediul presei scrise, electronice,
altor mijloace de informare în masă, a numerelor „telefonului de încredere”.
Întru promovarea sugestiilor forului internaţional în domeniul protecţiei dreptului omului, în
rezultatul reorganizării organelor procuraturii, în baza Hotărîrii Parlamentului nr.77 din 04.05.2010
privind aprobarea structurii Procuraturii Generale, la 24.05.2010 în Procuratura Generală a fost
înstituită secţia privind combaterea torturii.
Astfel, prin ordinul Procurorului General nr. 90/8 din 2 noiembrie
2010 „Privind organizarea investigării cazurilor de tortură, tratament degradant şi inuman”
s-a decis, în scopul eficientizării activităţii organelor procuraturii în combaterea şi prevenirea
cazurilor de tortură, tratament degradant şi inuman , următoarele :
1.Coordonarea activităţii de investigare a cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant
este exercitată de Secţia privind combaterea torturii.
2. La momentul parvenirii sesizării, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, procurorul responsabil, prin
intermediul procurorului conducător va informa în scris Procurorul, şef al Secţiei combatere tortură,
iar acesta la rîndul său, să dispună instituirea dosarelor de control şi să asigure controlul asupra
investigaţiilor pe caz.
3. Procurorii şefi ai procuraturilor teritoriale şi specializate vor emite dispoziţii, conform
cărora vor desemna un procuror (după caz mai mulţi procurori) din subordine (de regulă
responsabili de verificarea respectării legislaţiei în izolatoare sau penitenciare) cu atribuţii de
examinare a sesizărilor şi efectuării urmăririi penale pe cauzele penale ce ţin de constrîngerea de a
96
face declaraţii (art.309 Cod penal), tortură (art.309/1 Cod penal), depăşirea atribuţiilor de serviciu
însoţită de aplicarea violenţei, torturii sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate (art.328
alin.(2) lit. A) şi c) Cod penal.
4.Procurorii responsabili de investigarea cazurilor de tortură,
tratament degradant şi inuman, numiţi prin Dispoziţia procurorului conducător, urmează să nu fie
implicaţi în activităţi care au tangenţă cu activitatea colaboratorilor subdiviziunilor teritoriale ale
MAI şi CCCEC, astfel încît să le fie asigurată independenţa. [80].
Această secţie are drept scop asigurarea investigării complete, obiective şi sub toate aspectele
a tuturor cazurilor de tortură şi rele tratamente, precum şi întreprinderii măsurilor ce se impun întru
combaterea acestui fenomen. De asemenea, şi-a trasat drept sarcini studierea fenomenului torturii şi
relelor tratamente în ansamblu, cu stabilirea tuturor factorilor, cauzelor şi condiţiilor care permit
existenţa acestui fenomen, generalizarea şi investigarea cazurilor de tortură cu elucidarea aspectelor
vulnerabile ce apar pe parcursul examinării sesizărilor, aplicarea tuturor măsurilor legale întru
repunerea cetăţenilor în drepturile lezate, exercitarea urmăririi penale în cauze de tortură cu o
rezonanţă socială sporită, instruirea procurorilor din procuraturile teritoriale şi specializate care
efectuează controale şi exercită urmărirea penală pe asemenea cauze, etc.
97
Concluzii la capitolul 2 1. Evidenţiem că obiectul juridic special al infracţiunii de tortură include relaţiile sociale
referitor la înfăptuirea justiţiei, sub aspectul obligaţiei organelor statale sau altor persoane care
acţionează cu titlu oficial, de a asigura persoanelor implicate în activităţi judiciare sau legate de
activitatea judiciară un tratament uman, potrivit standardelor internaţionale la acest capitol.
2. Obiectul material în cazul torturii nu se schimbă în funcţie de obiectul juridic al acesteia.
Altfel zis, atît în cazul în care tortura este plasată în capitolul „Infracţiuni contra justiţiei”, cît şi în
cazul în care admitem faptul că tortura atentează la relaţiile sociale ce ţin de sănătatea, integritatea
fizică şi psihică a persoanei, obiectul material va fi corpul uman.
3. Reieşind din opiniile existente în doctrina penală, specificăm calitatea specială a victimei
infracţiunii de tortură: persoana aflată în dependenţă faţă de făptuitor; persoana aflată în arest sau
condamnată la pedeapsa privativă de libertate; persoana efectiv torturată sau o terţă persoană supusă
unei constrîngeri psihice prin tortura primei persoane.
4. Menţionăm că tortura este o componenţă de infracţiune materială şi se consideră
consumată în momentul survenirii urmărilor prejudiciabile care constau în durerea sau suferinţele
fizice sau psihice provocate unei persoane.
6. Infracţiunea de „organizare sau instigare a acţiunilor de tortură” prevăzută la alin. 2 art.
3091 CP RM, nu este subsidiară infracţiunii de la alin. (1) art. 3091 CP RM, ci este de sine stătătoare
şi nu necesită a se face referire la prevederile părţii generale a CP RM (alin.(3), (4) art.42 CP RM).
Comiterea acţiunilor de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură deja reprezintă o componenţă
consumată, iar subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care instigă o altă persoană
la comiterea torturii sau organizează asemenea acţiuni.
7. Elementele subiective ale componenţei de infracţiune „tortura” rezidă în:
Vinovăţia evoluează sub forma intenţiei directe, reieşind din faptul că dispoziţia infracţiunii
de tortură include un scop special, care evoluează sub următoarele forme: obţinerea de la persoana
torturată sau de la terţa persoană informaţii sau mărturisiri; pedepsirea persoanei efectiv torturate
pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis; intimidarea
sau exercitarea de presiuni asupra persoanei efectiv torturate sau asupra unei terţe persoane.
Motivele infracţiunii de tortură pot fi diverse: răzbunarea, gelozia, invidia, ostilitatea personală, etc.
Potrivit dispoziţiei articolului 3091 CP RM, subiectul trebuie să întrunească, pe lîngă
condiţiile generale (vîrsta şi responsabilitatea) şi alte condiţii suplimentare. Prin urmare, subiect
98
poate fi: persoana cu funcţii de răspundere, oricare altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau
acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor persoane care acţionează cu
titlu oficial.
8. Pentru a racorda legea penală la acest capitol la legislaţia internaţională, propunem
eliminarea termenului „schingiuire” din cadrul articolelor 151, 152, 188, 189 CP RM pe motiv că
acţiunile care sunt atribuite la noţiunea de „schingiuire” (bătăile, cauzarea multiplelor vătămări, fie
şi nu prea mari, cu obiecte contondente sau perforante prin acţiuni termice şi prin alte acţiuni) se
încadrează perfect în categoria „torturii”.
9. În scopul utilizării unei terminologii constante şi evitării interpretărilor eronate, propunem
menţinerea termenului de „tortură” doar în cadrul art. 3091 CP RM . În celelalte cazuri, termenul de
„tortură” să fie înlocuit cu noţiunea de „cruzime deosebită”.
10. Distincţia între art. 309 şi 3091 CP RM rezidă în calitatea subiectului, care reprezintă o
categorie mai largă în cadrul torturii, în calitatea specială a victimei în cazul art. 309 CP RM, însă
distincţia principală rămîne a fi latura obiectivă, care este mult mai îngustă în cadrul art. 309 CP
RM.
11. Analizînd în aspect comparativ lit. c), alin. (2) art. 328 C.P. şi art. 3091 CP RM,
constatăm o multitudine de asemănări: obiect juridic secundar, care îl reprezintă în ambele situaţii
sănătatea şi integritatea corporală a persoanei; latura obiectivă care rezidă în cauzarea intenţionată a
durerilor şi suferinţelor fizice sau psihice victimei, cu excepţia faptului că în cazul torturii durerea şi
suferinţa trebuie să fie de o intensitatea pronunţată; latura subiectivă, în special, vinovăţia care se
manifestă în ambele cazuri prin intenţie directă; subiectul – în cazul art. 3091 CP RM, acesta
reprezintă o categorie mai numeroasă (persoana cu funcţii de răspundere; oricare altă persoană care
acţionează cu titlu oficial sau acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor
persoane care acţionează cu titlu oficial), în cazul art. 328 CP RM subiectul fiind doar persoana cu
funcţii de răspundere.
Distincţia rezidă în obiectul generic şi obiectul juridic principal, care, în cazul art. 328 CP
RM, îl constituie relaţiile sociale cu privire la activitatea legală a organelor puterii de stat, organelor
administraţiei locale sau a unei subdiviziuni a lor, precum şi în categoria subiecţilor infracţiunii, care
a fost evidenţiată supra. De asemenea, motivul în ambele situaţii poate fi divers şi contează la
individualizarea faptei; scopul este unul special în cazul torturii
99
12. Comparînd tortura şi tratamentul inuman, menţionăm că din punctul de vedere al
analizei juridico-penale, aceşti doi termeni se aseamănă foarte mult, cu excepţia faptului că, spre
deosebire de tortură, latura obiectivă în cazul tratamentului inuman se poate exprima şi prin detenţia
persoanei în condiţii ce nu corespund normelor şi standardelor de detenţie (condiţii de detenţie care
cauzează prejudiciu atît sănătăţii persoanei, precum exercită şi o influenţă asupra psihicului
acesteia), sau prin acordarea neadecvată sau insuficientă a asistenţei medicale persoanelor aflate în
detenţie.
13. Urmare a unei analize a practicii judecătoreşti naţionale, constatăm că există confuzii în
ceea ce priveşte o calificare corectă potrivit art. 3091 CP RM. Soluţia adecvată în acest caz ar fi
analiza minuţioasă a fiecărui element al componenţei de infracţiune în parte, în vederea unei
distincţii nete între art. 3091 CP RM şi art. 328 alin. (2), lit. c), pe de o parte, şi analiza
interpretărilor CEDO în materia torturii, pe de altă parte.
100
3. ASPECTE JURIDICE INTERNAŢIONALE ÎN MATERIA TORTURII,
TRATAMENTULUI INUMAN ŞI TRATAMENTULUI DEGRADANT
3.1 Analiza torturii, tratamentului inuman şi degradant prin prisma actelor internaţionale
Menţionînd că tortura şi relele tratamente sunt acte condamnate de întreaga comunitate
internaţională şi nu pot fi justificate în niciun fel de circumstanţe, în continuare, vom evidenţia o
serie de acte internaţionale ce conţin reglementări în materia torturii, tratamentului inuman şi
degradant, în scopul evidenţierii modificărilor legislative, operate la nivel naţional, precum şi
implementării recomandărilor internaţionale în domeniu.
O importanţă majoră privind reglementările internaţionale în domeniul torturii şi a
tratamentului inuman şi degradant o are Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, Republica Moldova aderînd la aceasta prin
Hotărîrea Parlamentului nr. 217-XII la 28 iulie 1990, care prevede în articolul 5 că : Nimeni nu va
fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane, sau degradante” . Declaraţia în
cauză reprezintă un act care, la nivel mondial, a plasat în centru drepturile omului ca fiind o valoare
supremă a societăţii, evidenţiind faptele prejudiciabile ce atentează şi lezează valorile respective.
DUDO a stat la baza reglementărilor fundamentale în domeniul drepturilor omului, acestea fiind
preluate, consfinţite şi dezvoltate într-un şir de acte internaţionale [49].
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
constituie, la moment, unul din cele mai importante mecanisme de protecţie a drepturilor omului la
nivel suprastatal, adoptată de Consiliul Europei la Roma, la 4 noiembrie 1950, în vigoare din 3
septembrie 1953, iar pentru Republica Moldova fiind în vigoare din 12 septembrie 1997. Convenţia
europeană se distinge de alte instrumente naţionale sau regionale prin efectivitatea sa. De altfel,
importanţa acestei Convenţii rezidă în valoarea hotărîrilor pronunţate de CEDO, de care trebuie să
se conducă instanţele naţionale la pronunţarea hotărîrilor judecătoreşti [39].
Articolul 3 din Convenţie consacră unul din drepturile fundamentale într-o societate
democratică – „interzicerea torturii”. Astfel, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi
tratamentul inuman şi degradant: „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane şi degradante”. Convenţia a stabilit mecanisme de control, precum ar fi
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De la reforma care a intrat în vigoare la data de 1
noiembrie 1998, o nouă Curte permanentă a înlocuit anterioara Curte şi Comisie Europeană a
101
Drepturilor Omului. Dreptul fiecărei persoane de a sesiza CEDO a devenit acum obligatoriu, toate
victimele avînd acces direct la Înalta Curte. CEDO a luat în consideraţie necesitatea investigării
plîngerilor de tortură ca un mijloc de a asigura drepturile garantate de articolul 3 din Convenţie.
Ţinînd cont de jurisprudenţa sa în acest domeniu, Curtea a considerat în cauza Aksoy contra
Turciei, hotărîre pronunţată la 18 decembrie 1996, că, atunci cînd un individ este luat în custodia
poliţiei într-o stare bună a sănătăţi, iar în momentul eliberării acesteia se observă leziuni, ţine de
obligaţia statului de a oferi o explicaţie plauzibilă referitor la cauza leziunilor. În caz contrar, aceasta
denotă o încălcare vădită a articolului 3 din Convenţie [1].
Mai mult, Curtea a interpretat articolul 13 din Convenţie (dreptul la un recurs efectiv) ca
impunerea unei obligaţii în sarcina statului de a investiga plîngerile de tortură în mod prompt şi
detaliat.
În cazul Assenov şi alţiii v. Bulgaria, hotărîre din 28 octombrie 1998, Curtea a mers şi mai
departe în recunoaşterea obligaţiei statului de a investiga plîngerile de tortură nu numai conform
articolului 13, ci şi potrivit articolului 3 din Convenţie. Astfel, Curtea a dispus că, în situaţia în care,
un individ a depus o sesizare în faţa CEDO precum că a fost maltratat în mod serios de către poliţie
sau de alţi agenţi ai statului, contrar articolului 3 din Convenţie, această clauză, raportată la articolul
1 din Convenţie, care prevede că: „ Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii”, are drept consecinţă
faptul că trebuie făcută o investigaţie oficială. Această obligaţie ar trebui să fie capabilă să ducă la
identificarea şi pedepsirea celor responsabili. Dacă nu se întîmplă astfel, interzicerea legală la nivel
general a torturii şi a tratamentelor, şi pedepselor inumane sau degradante, în pofida importanţei lor
fundamentale, va fi ineficientă în practică şi va genera abuzuri din partea agenţilor statului în
privinţa drepturilor celor aflaţi sub controlul acestora [3]. Pentru prima dată, în cauza respectivă,
Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenţie, reieşind nu din
tratamentele inumane aplicate faţă de reclamant, ci din cauza desfăşurării unei investigaţii oficiale
ineficiente pe baza plîngerii de rele tratamente.
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor
inumane sau degradante completează mecanismele judecătoreşti ale Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie
1987, în vigoare din 1 februarie 1989. Republica Moldova a ratificat Convenţia la 2 octombrie 1997,
intrînd în vigoare la 1 februarie 1998. Articolul 1 din Convenţie prevede instituirea unui Comitet
102
european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante (în
continuare Comitetul), în vederea examinării tratamentului persoanelor private de libertate şi
protecţiei acestora împotriva torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante.
Comitetul este compus dintr-un număr egal de membri cu cel al părţilor la Convenţie. Membrii aleşi
în Comitet trebuie să fie de un înalt statut moral, imparţiali, independenţi şi, de asemenea,
disponibili de a îndeplini funcţiile lor într-o manieră efectivă [40]. În toate statele membre ale Consiliului Europei, Convenţia europeană pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante a devenit o garanţie importantă
pentru deţinuţi şi o sursă de referinţă pentru normele minimale. Interesul şi particularitatea
Convenţiei constau în faptul că aceasta instituie un sistem de control pe teren şi încurajează dialogul
între reprezentanţii statului şi un comitet internaţional multidisciplinar. Convenţia reflectă
angajamentul reciproc şi novator al statelor membre ale Consiliului Europei de a asigura respectarea
unor standarde mai ridicate în locurile de detenţie.
Convenţia a instituit Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante, numit uzual “Comitetul pentru prevenirea torturii” sau
“CPT”.
Unele recomandări generale ale CPT-ului
Trei drepturi ale persoanelor reţinute de poliţie sunt considerate de CPT ca avînd o
importanţă deosebită : dreptul persoanei în cauză la notificarea detenţiei ei către o terţă parte aleasă
de ea (un membru al familiei, un prieten); dreptul de a avea acces la un avocat; dreptul de a solicita
examinarea medicală de către un medic ales de ea (suplimentar faţă de orice examinare medicală
realizată de un doctor chemat de autorităţile poliţieneşti). În opinia CPT-ului, aceste drepturi
constituie trei garanţii fundamentale împotriva relelor tratamente aplicate deţinuţilor, care trebuie
aplicate de la începutul privării de libertate. Persoanele luate în custodia poliţiei trebuie în special
informate fără nicio întîrziere asupra tuturor drepturilor lor, inclusiv asupra celor expuse supra. În
plus, orice posibilitate a autorităţilor de a întîrzia exercitarea unui sau altui drept menţionat anterior
pentru a proteja interesele justiţiei, trebuie clar definită şi aplicată strict limitată în timp [121].
În mod deosebit, dreptul de a avea acces la un avocat şi de a solicita o examinare medicală
de către alt doctor decît cel adus de poliţie, sistemele prin care, în mod excepţional, avocaţii şi
doctorii pot fi aleşi din listele prestabilite, ar trebui să stopeze orice întîrziere în exercitarea acestor
drepturi. Accesul la avocat al persoanelor din custodia poliţiei trebuie să includă dreptul de a
103
contacta şi de a fi vizitat de un avocat (în ambele cazuri garantarea confidenţialităţii discuţiilor
trebuie asigurată), cît şi, în principiu, dreptul persoanei în cauză ca avocatul ei să fie prezent în
timpul audierii.
În ce priveşte examinarea medicală a persoanelor din custodia poliţiei, aceasta trebuie
realizată în afara audierilor şi, preferenţial, nu în faţa ofiţerilor de poliţie. Rezultatele fiecărei
examinări, declaraţiile relevante ale deţinutului cît şi concluziile doctorului trebuie înregistrate
oficial de către medic şi puse la dispoziţia deţinutului şi avocatului acestuia.
În ceea ce priveşte procesul de audiere, CPT-ul consideră că trebuie să existe reguli sau
principii clare privind modul de realizare a audierilor de către poliţie. Acestea ar trebui să facă
referire, printre altele, la următoarele probleme : informarea deţinutului asupra identităţii (numele
sau/şi numărul) celor prezenţi la audiere, durata audierii, perioadele de odihnă şi pauzele din timpul
audierii, locurile în care ar putea avea loc audierile, dacă deţinutului i se va solicita să stea în
picioare în timpul chestionării, etc. Trebuie solicitată înregistrarea sistematică a orei la care
audierea începe şi sfîrşeşte, a oricărei solicitări făcute de deţinut în timpul audierii şi a persoanelor
prezente în timpul acesteia [47, p.7].
CPT-ul subliniază că înregistrarea electronică a audierilor poliţiei reprezintă o altă măsură
utilă de siguranţă împotriva relelor tratamente asupra deţinuţilor (constituind şi un avantaj
semnificativ pentru poliţie).
CPT-ul consideră că protecţia fundamentală oferită persoanelor aflate în custodia poliţiei ar
fi fortificată (şi munca ofiţerilor de poliţie ar putea fi uşurată), dacă o singură înregistrare completă a
detenţiei ar exista pentru fiecare deţinut, în care s-ar fixa toate aspectele detenţiei şi măsurile luate
împotriva lor (cînd a fost privat de libertate şi motivul pentru care a fost luată această măsură, cînd i
s-au enunţat drepturile, leziunile corporale, bolile mentale etc., cînd a fost vizitat şi contactat de
rude, avocat, cînd i s-a oferit mîncare, cînd a fost audiat, cînd a fost transferat sau eliberat etc).
Avocatul deţinutului trebuie să aibă acces la un asemenea dosar de detenţie.
Existenţa unui mecanism independent pentru examinarea plîngerilor privind tratamentul din
timpul aflării în custodia poliţiei, reprezintă o măsură de siguranţă esenţială.
Custodia poliţiei este, în principiu, de durată relativ scurtă. În consecinţă, condiţiile fizice de
detenţie din arestul poliţiei nu sunt la fel de bune ca cele din alte locuri de detenţie în care
persoanele sunt deţinute pe perioade mai lungi. Totuşi, minimul necesar trebuie să fie realizat.
104
Toate celulele de poliţie trebuie să aibă dimensiuni rezonabile pentru numărul de persoane pe
care le adăpostesc, o iluminare adecvată (de exemplu, suficientă pentru a putea citi, cu excepţia
perioadelor de somn) şi ventilare. Ar fi de preferat ca celulele să aibă lumină naturală, echipate cu
mijloace de odihnă (de exemplu, un scaun fixat sau o bancă), iar persoanelor obligate să rămînă
peste noapte în custodie urmează să li se pună la dispoziţie saltele şi paturi curate. De asemenea,
acestora trebuie să li se permită satisfacerea necesităţilor naturale la momentul dorit în condiţii
decente şi de curăţenie, să li se ofere condiţii adecvate de spălare. Trebuie să li se dea mîncarea la
ore potrivite, incluzîndu-se cel puţin o masă completă în fiecare zi. CPT-ul susţine că persoanelor
ţinute în custodia poliţiei 24 de ore sau mai mult trebuie să li se ofere, în măsura posibilului,
exerciţii zilnice în aer liber [47, p.9].
Chestiunea referitoare la dimensiunea rezonabilă pentru o celulă a poliţiei (sau pentru alt tip
de locuire pentru deţinut/prizonier) este o chestiune dificilă. Cînd se face o asemenea analiză trebuie
luaţi în consideraţie mulţi factori. În orice caz, delegaţiile CPT-ului insistă asupra unor principii
generale în domeniu. Următoarea dimensionare (văzută ca o soluţie optimală şi nu un standard
minim) este utilizată în mod curent atunci cînd se analizează o celulă de poliţie pentru o singură
persoană care stă mai mult de cîteva ore : 7 m2 avînd cel puţin 2 m între pereţi şi 2,5 m între
pardoseală şi plafon.
Înregistrarea electronică (audio şi/sau video) a interviurilor poliţiei reprezintă pentru deţinuţi
o garanţie suplimentară importantă împotriva relelor tratamente. CPT-ul notează cu satisfacţie că
introducerea de astfel de sisteme este luată în considerare într-un număr din ce în ce mai mare de
ţări. Asemenea sisteme pot furniza o înregistrare completă şi autentică a procesului de audiere,
înlesnindu-se astfel foarte mult investigarea oricăror declaraţii de rele tratamente. Aceasta este atît în
interesul persoanelor care invocă maltratările de poliţie, cît şi al ofiţerilor de poliţie confruntaţi cu
declaraţii nefondate privind aplicarea relelor tratamente fizice sau presiunilor psihologice.
Înregistrarea electronică a interviurilor de către poliţie reduce, de asemenea, posibilitatea pentru
persoanele implicate de a nega în mod fals ceea ce declaraseră. În mai multe rînduri şi în mai multe
ţări, Comitetul a descoperit încăperi rezervate audierilor care aveau un grad ridicat de intimidare:
de exemplu, locaţiile erau decorate în întregime în negru şi echipate cu reflectoare îndreptate către
scaunul folosit de persoana interogată. Astfel de încăperi nu îşi au locul într-un serviciu de poliţie
[47, p.11].
105
Încăperile rezervate audierilor trebuie să fie corect luminate, încălzite şi aerisite şi trebuie să
fie echipate astfel încît să permită tuturor participanţilor la procesul de audiere să fie aşezaţi pe
scaune de acelaşi tip şi confort. Ofiţerul care efectuează interogatoriul nu trebuie să se găsească în
poziţie de dominant (spre exemplu, în poziţia ridicat) sau să fie aşezat departe de suspect. În plus,
culorile interioarelor trebuie să fie neutre.
Într-un anumit număr de ţări, CPT-ul a fost confruntat cu practica legării la ochi de către
poliţie a persoanelor deţinute, în special, în timpul audierilor. Delegaţiile CPT au primit nenumărate
– şi adesea contradictorii – explicaţii din partea ofiţerilor de poliţie privitor la scopul acestei
practici. Ţinînd cont de informaţiile adunate de-a lungul anilor, este evident pentru CPT că în multe,
dacă nu în majoritatea cazurilor, persoanele sunt legate la ochi pentru a evita ca ele să poată
identifica membrii forţelor de ordine care-i maltratează. Chiar şi în cazurile cînd nu au loc rele
tratamente fizice, a lega la ochi un deţinut – şi în special o persoană care este pe cale de a fi
interogată – reprezintă o formă de presiune al cărei efect influenţează nemijlocit asupra psihicului
persoanei. Comitetul recomandă interzicerea în mod expres a practicii legării la ochi de către poliţie
a deţinuţilor [47, p.11].
Nu este neobişnuit pentru CPT să găsească în secţiile de poliţie obiecte suspecte, cum ar fi
bastoane de lemn, cozi de mături, bîte de baseball, tije metalice, bucăţi groase de cablu electric,
imitaţii de arme de foc sau cuţite. Prezenţa acestor obiecte a demonstrat, în repetate rînduri, că
persoanele ţinute în clădirile respective au fost ameninţate şi/sau lovite cu obiecte de acest fel.
O explicaţie des întîlnită oferită de ofiţeri de poliţie referitor la asemenea obiecte este aceea
că au fost confiscate de la suspecţi şi că vor fi folosite drept probe. Faptul că obiectele respective
sunt invariabil neetichetate şi adesea găsite izolat în interiorul clădirii (spre exemplu, în spatele
draperiilor sau dulapurilor), nu poate decît să trezească suspiciuni. Pentru a evita speculaţiile asupra
comportamentului incorect al poliţiştilor şi a face să dispară sursele de potenţial pericol pentru
personal, cît şi pentru deţinuţi, obiectele confiscate pentru a fi utilizate ca probă trebuie întotdeauna
etichetate corect, înregistrate şi ţinute într-un loc special amenajat. Orice alte obiecte de felul celor
menţionate mai sus, trebuie înlăturate din secţiile de poliţie.
Am menţionat anterior că CPT-ul a pledat întotdeauna în favoarea a trei drepturi pentru
persoanele din custodia poliţiei: dreptul de acces la un avocat şi la un medic, precum şi dreptul
pentru persoanele implicate de a putea informa un apropiat sau un terţ despre deţinerea lor.
În multe state au fost luate măsuri pentru introducerea sau consolidarea acestor drepturi, în lumina
106
recomandărilor CPT-ului. Mai precis, dreptul de acces la un avocat în timpul detenţiei la poliţie este
în prezent larg recunoscut în ţările vizitate de CPT [47, p.12].
Totuşi, un anumit număr de ţări manifestă un grad mare de reticenţă pentru a pune în aplicare
recomandarea CPT, conform căreia dreptul de acces la un avocat trebuie garantat de la începutul
detenţiei la poliţie. În unele ţări, persoanele din custodia poliţiei se bucură de acest drept numai după
o anumită perioadă de timp aflată în detenţie, în altele, dreptul devenind efectiv numai cînd deţinutul
este declarat formal “suspect”.
CPT-ul a subliniat în mai multe rînduri că, după cum arată experienţa sa, în perioada imediat
următoare privării de libertate este cea în care riscul de intimidare şi rele tratamente fizice este cel
mai mare. În consecinţă, posibilitatea pentru persoanele din custodia poliţiei de a avea acces la un
avocat în timpul acestei perioade reprezintă o garanţie fundamentală împotriva relelor tratamente.
Existenţa acestei posibilităţi va avea un efect de prevenire asupra celor dispuşi să maltrateze
persoanele deţinute. Mai mult, un avocat este bine plasat pentru a lua măsurile care se impun dacă
deţinuţii sunt efectiv maltrataţi. CPT-ul recunoaşte că, pentru a proteja interesele legitime ale
anchetei poliţiei, poate fi necesar, în mod excepţional, să se amîne pentru o anumită perioadă
accesul deţinutului la un avocat ales de el. Totuşi, aceasta nu trebuie să determine un refuz total al
dreptului de acces la un avocat în timpul perioadei respective. În asemenea cazuri, poate fi aranjat
dreptul de acces la un alt avocat independent [47, p.12].
Accesul la un avocat trebuie să includă dreptul de a vorbi cu el în particular. În principiu,
persoana implicată trebuie, de asemenea, să beneficieze de un avocat în timpul oricărui audieri
realizată de poliţie. În mod normal, acesta nu trebuie să împiedice poliţia să audieze un deţinut în
cazuri de urgenţă, chiar şi în absenţa unui avocat (care nu poate fi disponibil imediat) şi nici să
interzică înlocuirea unui avocat care ar împiedica bunul mers al unei audieri. De asemenea, CPT-ul
subliniază că dreptul de acces la un avocat nu trebuie să fie limitat numai asupra persoanelor
suspectate de comiterea unei infracţiuni, ci trebuie să se extindă asupra oricărei persoane care se află
sub obligaţia legală de a asista sau de a rămîne la secţia de poliţie, spre exemplu, în calitate de
martor. În plus, în scopul ca dreptul de acces la un avocat să fie pe deplin pus în practică, trebuie
luate măsuri adecvate pentru persoanele care nu sunt în măsură să-şi plătească un apărător.
Persoanele din custodia poliţiei urmează să se bucure de dreptul recunoscut în mod formal
privind accesul la medic. Altfel spus, trebuie întotdeauna să se apeleze fără întîrziere la un doctor
dacă o persoană solicită un examen medical. Poliţiştii urmează să evite filtrarea unor astfel de
107
solicitări. Mai mult, accesul la un medic ar trebui să includă dreptul de a beneficia, dacă deţinutul
doreşte, de o examinare efectuată de un medic la alegerea acestuia (în plus faţă de orice alt examen
efectuat de doctorul chemat de poliţie). Toate examenele medicale ale persoanelor din custodia
poliţiei trebuie să aibă loc fără ca ele să fie ascultate de membrii forţelor de ordine, cu excepţia
cazului în care doctorul interesat de un caz particular solicită aceasta şi fără ca ele să fie
supravegheate de forţele de ordine. De asemenea, este important ca persoanele din custodia poliţiei,
puse în libertate şi care nu au ajuns în faţa unui judecător, să aibă dreptul să solicite în mod direct un
examen /certificat al unui medic legist cu drept de semnătură [47, p.13].
Dreptul unei persoane din custodia poliţiei de a putea informa o persoană apropiată sau
un terţ de situaţia sa trebuie, în principiu, să fie garantat chiar de la începutul detenţiei. În mod
evident, CPT-ul recunoaşte că exercitarea acestui drept poate fi supus unor anumite excepţii,
destinate protejării intereselor legitime ale anchetei poliţiei. Totuşi, astfel de excepţii trebuie clar
definite şi strict limitate în timp, iar recurgerea la astfel de excepţii trebuie să fie însoţită de garanţii
adecvate (de exemplu, orice întîrziere a informării unei persoane apropiate sau a unui terţ trebuie
consemnată în scris împreună cu motivele care au stat la baza unei asemenea tergiversări şi supusă
aprobării unui funcţionar superior de poliţie care nu are nici o legătură cu situaţia în cauză sau a unui
procuror). Drepturile persoanelor private de libertate nu vor avea nicio valoare dacă nu vor fi
cunoscute de deţinuţi.
În consecinţă, este imperativ necesar ca persoanele din custodia poliţiei să fie în mod
expres informate fără întîrziere cu privire la drepturile lor, într-o limbă pe care să o înţeleagă.
Pentru a face aceasta, trebuie sistematic transmis persoanelor din custodia poliţiei, de la începutul
detenţiei, un formular care într-o manieră simplă să precizeze aceste drepturi. Mai mult, va trebui
solicitat persoanelor în cauză să semneze o declaraţie care să ateste că au fost bine informate asupra
drepturilor lor [47, p.13].
CPT-ul a subliniat cu mai multe ocazii rolul autorităţilor judiciare în lupta împotriva
relelor tratamente aplicate de poliţie. Astfel, toate persoanele reţinute de poliţie care sunt propuse să
fie plasate în detenţie provizorie vor trebui aduse fizic în faţa unui judecător competent care va
decide asupra propunerii. Aducerea persoanei în faţa judecătorului va permite acesteia, în cazul în
care a fost maltratată, să depună în timp util o plîngere. Mai mult, chiar şi în absenţa unei plîngeri
formale, judecătorul va putea lua măsurile necesare, în timp util, în cazul în care există alte semne
privind relele tratamente (de exemplu: răni vizibile, aparenţa sau comportamentul general al unei
108
persoane). În mod evident, judecătorul trebuie să ia măsurile adecvate dacă există indicii privind
aplicarea relelor tratamente de către poliţie. În acest sens, de fiecare dată cînd o persoană suspectată
de infracţiune va ajunge în faţa unui judecător la sfîrşitul custodiei poliţiei afirmînd că a fost
maltratat, judecătorul trebuie să consemneze afirmaţiile, să ordone un examen medico-legal şi să ia
toate măsurile necesare ca afirmaţiile să fie verificate. Aceste măsuri trebuie aplicate indiferent dacă
persoana în cauză are sau nu răni externe vizibile; chiar în absenţa unei informări explicite asupra
relelor tratamente, judecătorul va putea decide solicitarea unui examen medico-legal imediat ce
există alte motive pentru a crede că o persoană care a fost adusă în faţa lui ar fi putut fi victima
relelor tratamente [121].
Examinarea promptă de către autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente a tuturor
plîngerilor privind relele tratamente formulate împotriva membrilor forţelor de ordine şi impunerea,
cînd este cazul, a unei sancţiuni adecvate vor avea un efect pozitiv.
Obligaţia poliţiei de a avea grijă de persoanele aflate în custodia ei include responsabilitatea
de a le asigura acestora securitatea şi integritatea fizică. În consecinţă, supravegherea adecvată a
spaţiilor de detenţie reprezintă o componentă inerentă a acestei obligaţii asumate de poliţie. Trebuie
luate măsuri adecvate pentru a se garanta că persoanele din custodia poliţiei sunt în măsură să intre,
în orice moment, în contact cu personalul de supraveghere.
În fine, inspectarea localurilor poliţiei de o autoritate independentă poate contribui mult
la prevenirea relelor tratamente asupra deţinuţilor din custodia poliţiei şi poate ajuta la garantarea
unor condiţii satisfăcătoare de detenţie. Pentru a fi pe deplin eficiente, vizitele efectuate de o astfel
de autoritate ar trebui să fie periodice şi inopinate, iar autoritatea să aibă mandatul de a avea
întrevederi cu deţinuţii fără martori. De asemenea, ea urmează sa aibă împuterniciri de examinare a
tuturor problemelor legate de tratamentul deţinuţilor: înregistrarea acestora, informaţiile date
deţinuţilor privind drepturile şi exercitarea efectivă a acestora (în special, cele trei expuse supra),
respectarea regulilor privind audierea persoanelor suspectate de comiterea unor infracţiuni, cît şi
condiţiile materiale de detenţie. Constatările autorităţii sus-menţionate ar trebui transmise nu numai
poliţiei, ci şi unei altei autorităţi, independente de poliţie [47, p.13].
Recomandările si observaţiile formulate de CPT în cadrul vizitei în Republica Modova în 2007
Garanţii procedurale împotriva relelor tratamente pentru persoanele reţinute de poliţie :
Recomandări [90] :
109
- luarea de măsuri suplimentare pentru a garanta că persoanele reţinute beneficiază efectiv de dreptul
de notificare a custodiei, chiar de la începutul privării de libertate. Exercitarea dreptului de notificare
a custodiei ar trebui înregistrat în scris ;
- luarea de măsuri legislative pentru a defini mai clar posibilitatea de a întîrzia exercitarea notificării
custodiei, pentru a o face obiectul unor garanţii adecvate (de exemplu, orice întîrziere se
înregistrează în scris, împreună cu motivele si se solicită aprobarea procurorului public sau a unui
funcţionar de rang superior care nu are legătură cu cazul dat) şi pentru a reduce la maximum 48 de
ore perioada în care notificarea custodiei poate fi refuzată ;
- revizuirea dispoziţiilor relevante din CPP, în scopul de a asigura că persoanele aflate în custodia
poliţiei beneficiază de dreptul efectiv de acces la un avocat, din momentul în care acestea sunt
obligate să rămînă în instituţia de aplicare a legii;
- autorităţile moldovene să asigure aplicarea strictă a dispoziţiilor din secţiunea 64 a CPP în ceea ce
priveşte dreptul de a vorbi cu un avocat în particular şi de a fi asistat de un avocat în timpul
interogatoriilor;
- dispoziţiile legale relevante referitoare la asistenţa medicală să fie revizuite şi să fie emise
instrucţiuni specifice, în scopul de a asigura că o persoană luată în custodia poliţiei are, încă de la
începutul privării de libertate, dreptul de a fi examinată de către un medic (înţelegîndu-se că poate fi
efectuată o examinare de către un medic, la alegerea persoanei reţinute, pe cheltuiala sa proprie).
Instrucţiunile la acest subiect ar trebui să prevadă, printre altele, că:
• o cerere înaintată de o persoană reţinută pentru a vedea un medic trebuie să fie întotdeauna
satisfăcută, fără întîrziere; ofiţerii de poliţie nu trebuie să încerce să respingă astfel de cereri;
• rezultatele fiecărei examinări, precum şi orice declaraţie relevantă a persoanei reţinute şi
concluziile medicului, trebuie înregistrate oficial de către medic şi puse la dispoziţia deţinutului şi
avocatului său;
• exercitarea dreptului de acces la un medic trebuie să fie înregistrată în evidenţele de custodie ;
- luarea de măsuri pentru a se asigura că toate persoanele reţinute de poliţie sunt sistematic
informate despre drepturile lor, chiar de la începutul privării lor de libertate (şi nu abia atunci cînd
raportul de reţinere este întocmit). Acest lucru ar trebui asigurat prin furnizarea de informaţii verbale
clare, chiar de la început, completate în cel mai scurt timp (adică, imediat după sosirea la sediul de
poliţie), prin furnizarea unui formular care să le prezinte drepturile. O atenţie deosebită trebuie
acordată pentru a se asigura că persoanele reţinute sunt realmente capabile să înţeleagă care sunt
110
drepturile lor; de asemenea, formularul trebuie să fie pus la dispoziţie într-o gamă corespunzătoare
de limbi;
- luarea de măsuri pentru a se asigura că registrele de custodie sunt menţinute în mod corespunzător:
se înregistrează orele privării de libertate, eliberării sau transferului, se reflectă toate celelalte
aspecte ale custodiei (precizarea locului deţinerii unei persoane, vizite făcute de avocat, rude, medic
sau funcţionar, scoaterea la interogatoriu, etc.). În acest context, este important să se introducă
standarde la nivel naţional de evidenţă a documentelor [90].
Observaţii:
- autorităţile naţionale sunt invitate să furnizeze persoanelor reţinute reacţie de răspuns cu privire la
faptul dacă ar fi posibil să notifice o rudă apropiată sau altă persoană privind detenţia lor;
- autorităţile naţionale sunt invitate să elaboreze, cît mai curînd posibil, un sistem de asistenţă
juridică complet şi finanţat corespunzător pentru persoanele aflate în custodia poliţiei care nu sunt în
măsură să plătească un avocat şi care să se aplice chiar de la intrarea în custodia poliţiei.
În cadrul vizitei din 27-31 iulie 2009, urmare a evenimentelor din luna aprilie 2009 din
Republica Moldova, CPT-ul a solicitat autorităţilor naţionale să ia măsuri pentru a:
- se asigura că se acordă cea mai mare prioritate investigaţiilor în cazurile care implică, eventual,
rele tratamente în legătură cu evenimentele din aprilie 2009, iar criteriile de anchetă „eficientă”,
stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sunt pe deplin respectate. Pentru a realiza
acest lucru, autorităţile competente ar trebui să adopte o politică mai activă, o abordare coordonată şi
globală;
- asigura protecţia efectivă a presupuselor victime şi a martorilor relelor tratamente din partea
poliţiei ori de câte ori este impusă de circumstanţe, luând în considerare recomandările Comitetului
de Miniştri al Consiliului Europei, Rec (2005) 9, privind protecţia martorilor şi colaboratorilor
justiţiei, şi Rec (2006) 8, privind asistenţa pentru victimele infracţiunilor. De asemenea, este esenţial
ca autorităţile competente să ia în considerare potenţialele intimidări, represalii şi victimizări
repetate din partea poliţiei, atunci când examinează cererile de protecţie;
- spori implicarea victimelor relelor tratamente şi a reprezentanţilor acestora în procesul de
investigare şi a îmbunătăţi furnizarea de informaţii publicului cu privire la progresul şi rezultatul
investigaţiilor în cazul plîngerilor de maltratare [91].
Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante, adoptată la 10 decembrie 1984, intrată în vigoare la 26 iunie 1987, iar pentru
111
Republica Moldova fiind în vigoare din 28 decembrie 1995, reprezintă actul internaţional ce
reglementează în mod detaliat tortura şi o defineşte ca orice act prin care se provoacă unei persoane
cu intenţie o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a
obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi
pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o
intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o
formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cînd o asemenea durere este provocată de către un
agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea
sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Prin urmare, conchidem că [42] :
a) actele de tortură semnifică orice durere fizică sau psihică;
b) aceste acte se produc intenţionat;
c) cel care le produce este un agent al autorităţii publice sau o persoană care acţionează la
instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al acestuia;
d) scopul aplicării unor asemenea acte constă în obţinerea unor informaţii ori mărturii, aplicarea
unei pedepse pentru un act comis de victima acestor acte, sau de către o terţă persoană, sau
exercitarea unor presiuni asupra victimei sau asupra unei terţe persoane.
Convenţia ONU este una fundamentală în materia torturii, tratamentului inuman şi
degradant, definiţia torturii din cadrul Convenţiei, regăsindu-se în legislaţia penală a Republicii
Moldova, art. 3091 CP RM.
La 16 septembrie 2005, Republica Moldova a semnat, iar prin Legea nr.66 din 30 martie
2006, a ratificat Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente
crude, inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 2002 [88].
Prin ratificarea Protocolului Opţional, Republica Moldova a reafirmat faptul că tortura şi
pedepsele, sau tratamentele inumane, sau degradante sunt interzise şi constituie încălcări grave ale
drepturilor omului, exprimîndu-şi convingerea că este în continuare necesară luarea de măsuri
pentru a realiza scopurile Convenţiei împotriva torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane
sau degradante şi a consolida protecţia persoanelor private de libertate, împotriva unor astfel de
tratamente.
Protocolul Opţional nominalizat a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 24 iulie
2006. Obiectivul acestuia constă în stabilirea unui sistem de vizite regulate întreprinse de către
organele independente internaţionale şi naţionale la locurile în care persoanele sunt private de
112
libertate în vederea prevenirii torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane, sau degradante. În
acest sens, una din cerinţele cuprinse în Protocol vizează înfiinţarea unui mecanism intern
independent pentru prevenirea torturii şi a tratamentului inuman sau degradant.
Art.17 al Protocolului Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente crude,
inumane sau degradante:
Fiecare Stat-Parte va menţine, desemna sau înfiinţa, cel tîrziu la un an de la intrarea în vigoare
a prezentului Protocol, sau de la ratificarea sau aderarea la acesta, unul sau mai multe mecanisme
naţionale de prevenire, independente, pentru prevenirea torturii la nivel naţional [88].
La moment, Protocolul este ratificat de către 45 de state. De asemenea, mai există 26 de state
care l-au semnat şi intenţionează să-l ratifice. Reiterăm că doar 13 state din cele care au ratificat deja
Protocolul au desemnat sau înfiinţat mecanisme naţionale de prevenire, independente, pentru
prevenirea torturii la nivel naţional. Republica Moldova se numără printre primele state care au
înregistrat progrese în acest sens.
Întru conformarea cerinţelor Protocolului, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la data
de 26.07.2007 Legea nr.200 privind modificarea şi completarea Legii RM cu privire la avocaţii
parlamentari nr.1349 din 17 octombrie 1997 [69].
Astfel, art.232 din Lege prevede că Centrul pentru Drepturile Omului (instituţia avocaţilor
parlamentari) creează un consiliu consultativ în scopul acordării de consultanţă şi de asistenţă în
exercitarea atribuţiilor avocaţilor parlamentari în calitate de mecanism naţional de prevenire a
torturii. Pentru Republica Moldova investirea ombudsmanului cu misiunea respectivă a reprezentat
cea mai admisibilă variantă, ţinîndu-se cont de faptul că avocatul parlamentar (ombudsmanul)
corespunde întru totul criteriilor înaintate de Protocolul Opţional faţă de mecanismul naţional de
prevenire a torturii: independenţă funcţională, imunitate, aptitudini şi cunoştinţe profesionale
necesare pentru exercitarea mandatului, dar şi împuterniciri şi competenţe largi la inspectarea
locurilor de detenţie şi a altor instituţii.
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice din 1966, intrat în vigoare
la 23 martie 1967, pentru Republica Moldova în vigoare din 26 aprilie 1993, prevede, în articolul 7,
că: “ Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane, sau
degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţămîntul său, unei
experienţe medicale sau ştiinţifice” [82].
113
Un alt act internaţional, în baza căruia a fost instituită Curtea Penală Internaţională, este
Statutul de la Roma, adoptat la 17 iulie 1998, în vigoare din 1 iulie 2002, Republica Moldova
semnîndu-l la 8 septembrie 2000 şi ratificîndu-l la 9 septembrie 2010, în scopul judecării
persoanelor responsabile de genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război. Curtea este în
drept de a examina cazurile de plîngeri de tortură, fie ca parte a unui genocid sau ca o crimă
împotriva umanităţii, în cazul în care tortura este comisă „ca parte a unui atac larg răspîndit”, sau ca
o crimă de război, în conformitate cu Convenţiile de la Geneva din 1949. Tortura este definită în
Statutul de la Roma ca fiind „cauzarea cu intenţie a unei dureri sau suferinţe severe, fie fizică sau
mentală, asupra unei persoane aflate în custodia, sau sub controlul părţii acuzate”. Curtea Penală
Internaţională are jurisdicţie doar asupra cazurilor în care statele nu sunt capabile sau nu vor să
aducă în faţa instanţei persoanele responsabile de crimele descrise în Statutul de la Roma [105].
Conform Declaraţiei privind protecţia tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor
pedepse sau tratamente crude, inumane, sau degradante, adoptată de către Adunarea Generală a
ONU prin rezoluţia 3452 din 9 decembrie 1975, tortura reprezintă orice faptă (act) care prin durere
aspră sau suferinţă, fizică sau mentală, cauzată intenţionat sau la instigarea unui funcţionar public
asupra unei persoane în scopul de a obţine de la aceasta sau de la o persoană terţă informaţii sau
confesiuni, de a o pedepsi pentru un act pe care l-a săvîrşit sau de care este suspectată că l-ar fi
comis, precum şi intimidarea acesteia sau a altor persoane. Această definiţie nu include durerea sau
suferinţa care este inerentă sancţiunilor legale compatibile cu Regulile Minime Standard privind
tratamentul deţinuţilor [48].
Tortura reprezintă o formă agravantă şi deliberativă a cruzimii, a tratamentului inuman sau
degradant, sau a pedepsei. Orice act de tortură sau tratament crud, inuman, degradant sau de
pedeapsă este o ofensivă la demnitatea umană şi trebuie condamnată ca o negare a hotărîrilor Cartei
Naţiunilor Unite şi ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale proclamate în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, niciun stat nu trebuie să permită sau să tolereze
tortura sau alt tratament, sau pedeapsă crudă, inumană sau degradantă. Fiecare stat trebuie să se
asigure că toate actele torturii definite în articolul 1 din prezenta Declaraţie sunt infracţiuni stabilite
în legile lor penale. Aceeaşi regulă este valabilă şi în privinţa actelor ce constituie participarea,
complicitatea, înlesnirea torturii sau tentativă de comitere a acesteia.
114
În plus, dacă există motive rezonabile de a crede că un act al torturii definit în articolul 1 din
Declaraţie a fost comis, autorităţile competente ale statului implicat trebuie să iniţieze o investigaţie
promptă, imparţială, chiar dacă nu există o plîngere oficială.
Orice constatare care este stabilită ca fiind rezultat al torturii sau altui tratament crud,
inuman, degradant sau pedeapsă, nu poate fi invocată ca dovadă împotriva persoanei interesate sau
împotriva oricărei alte persoane în orice procedură judiciară.
Există un număr de alte standarde internaţionale pe care organele de drept trebuie să le ia
în considerare la implementarea completă a garanţiilor pentru combaterea torturii şi care asigură
respectarea drepturilor persoanelor aflate în instituţiile de detenţie, evidenţiind faptul că drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului reprezintă valoarea supremă ce urmează a fi protejată în orice
împrejurări. Printre acestea se numără:
· Regulile minime standard ale ONU privind tratamentul deţinuţilor [93];
· Regulile penitenciare europene [95];
· Codul deontologic ONU pentru colaboratorii organelor de drept, 1979 [32];
· Ansamblul de principii ONU privind protecţia tuturor persoanelor care se află sub orice
formă de detenţie sau închisoare [2] ;
· Regulile ONU privind protecţia minorilor privaţi de libertate [94];
· Regulile minime standard ale ONU privind administrarea justiţiei juvenile („Regulile de la
Beijing”) [92].
3.2 Metodele de investigare legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant
prin prisma standardelor internaţionale
De nenumărate ori s-a constatat încălcarea art. 3 din Convenţia europeană pe motivul
investigării ineficiente a cazurilor de tortură şi tratament inuman, fapt ce se datorează lipsei unei
proceduri speciale de cercetare, pe de o parte, care este una necesară, reieşind din complexitatea
cazurilor de tortură şi rele tratamente, precum şi necesităţii, pe de altă parte, a unei reacţii cît mai
prompte din partea Statului în caz de comitere a unor astfel de acte ilegale, contrare tuturor
reglementărilor internaţionale în domeniul drepturilor omului.
În conformitate cu standardele internaţionale, autorităţile statale, împuternicite de a
supraveghea respectarea drepturilor omului sunt obligate să întreprindă diverse măsuri în vederea
prevenirii torturii, precum şi cercetării prompte şi imparţiale a cazurilor în care se invocă tortura.
115
Astfel, potrivit Convenţiei ONU, autorităţile statale sunt obligate [42]:
- să întreprindă măsuri legislative, administrative, judiciare şi alte măsuri eficace pentru a
împiedica comiterea actelor de tortură, căci nici o circumstanţă, inclusiv războiul, nu poate
justifica comiterea actelor de tortură (art. 2 din Convenţie) ;
- să nu expulzeze sau să extrădeze o persoană în cazul în care există motive serioase de a crede
că aceasta va fi supusă torturii în ţara respectivă;
- să incrimineze la nivel naţional (în codurile penale naţionale) orice act de tortură, precum şi
complicitatea la asemenea acţiuni (art. 4);
- să exercite o supraveghere sistematică asupra regulilor, instrucţiunilor, metodelor, practicilor
privind audierea, precum şi ceea ce ţine de tratamentul persoanelor aflate în detenţie
(art. 11 );
- să ia măsuri pentru a introduce cunoştinţe şi informaţii despre interdicţia torturii şi
programele de formare a personalului civil, militar sau medical, a agenţilor autorităţii publice
şi altor persoane care pot fi implicate în paza, audierea sau tratamentul oricărui individ aflat
în detenţie (art. 10);
- fiecare stat va face în aşa fel încît orice declaraţie în privinţa căreia s-a stabilit că a fost
obţinută prin tortură să nu poată fi invocată în calitate de probă în nici o procedură (art. 15);
- să întreprindă măsuri pentru ca autorităţile competente să recurgă imediat la o anchetă
(investigaţie) imparţială, ori de cîte ori există motive plauzibile de a crede că pe teritoriul
aflat sub jurisdicţia sa a fost comis un act de tortură (art. 12 );
- să supravegheze ca victimele torturii să poată obţine reparaţii şi compensaţii adecvate pentru
daunele suportate (art. 13, 14 );
- fiecare stat, avînd jurisdicţia asupra teritoriului pe care este descoperit autorul prezumat al
unei infracţiuni de tortură, dacă nu-l extrădează, va supune problema autorităţilor sale
competente pentru exercitarea acţiunii penale în următoarele cazuri:
a) cînd infracţiunea a fost comisă pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa sau la bordul navelor sau
aeronavelor înmatriculate în acel stat;
b) cînd autorul prezumat al infracţiunii este un resortisant al acelui stat;
c) cînd victima este un resortisant al acelui stat, iar acesta consideră că este oportun.
116
Fiecare stat va întreprinde, de asemenea, măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa cu
privire la aceste infracţiuni în cazul în care autorul prezumat al acestora se găseşte pe teritoriul aflat
sub jurisdicţia sa şi cînd acest stat nu-l extrădează statului solicitant [72, p.4].
Statele sunt obligate să cerceteze fără vreun termen şi într-o manieră importantă orice
alegaţie privind tortura. În cazul în care sunt întrunite condiţiile necesare, statul pe teritoriul căruia
se află persoana bănuită de comiterea torturii sau a participat la comiterea ei, urmează s-o extrădeze
statului care este abilitat cu judecarea acesteia sau poate transmite cazul propriilor autorităţi
competente pentru a intenta o acţiune în baza dreptului internaţional sau local.
Evidenţiem că, competenţa, imparţialitatea, independenţa, promptitudinea, minuţiozitatea
constituie exigenţele fundamentale ale cercetării actelor de tortură. Aceste elemente pot fi adoptate
la orice sistem juridic şi ar trebui să ghideze cercetările legale în privinţa alegaţiilor de tortură. Cînd
o procedură se dovedeşte a fi inadecvată din cauza lipsei de mijloace sau din cauza unei parţialităţi,
ţinînd cont de faptul că practica în materia torturii pare a fi sistematică, statul trebuie să efectueze o
cercetare prin intermediul unei Comisii sau a unei alte proceduri similare. Membrii respectivei
Comisii vor fi selectaţi dintre persoanele recunoscute ca fiind imparţiale, competente şi
independente. În special, membrii Comisiei trebuie să fie independenţi de orice instituţie, entitate
sau persoană care ar putea să se implice în cercetare [72, p.26].
Interzicerea torturii cere un standard înalt de diligenţă din partea organelor de drept şi expune
aceste organe la riscul de a genera încălcări ale art. 3 din Convenţia europeană. Din moment ce
violările acestui articol reprezintă o încălcare gravă a esenţei şi a fundamentului garanţiilor
drepturilor omului, însăşi examinarea plîngerilor trebuie să fie la un nivel înalt – minuţioasă, eficace,
capabilă să ducă la identificarea tuturor făptuitorilor şi la pedepsirea lor. Pentru exercitarea acestei
sarcini, organele de drept trebuie să fi e capabile să identifice şi să analizeze corect în ce situaţii
comportamentul contravine art. 3 din Convenţie şi să fie capabile să acorde remedii adecvate atunci
cînd se constată o încălcare. Incapacitatea de a reacţiona în mod adecvat la plîngerile privind
încălcările poate determina o încălcare separată şi discretă a art. 3 din partea autorităţilor judiciare.
Acest fapt poate avea loc, deoarece, fie nu au fost respectate aspectele procedurale ale art. 3 din
Convenţie, fie că însăşi autorităţile judiciare au cauzat asemenea anxietate celor ce caută un
remediu. Organele de drept trebuie să dispună de instrumente pentru a oferi şi realiza protecţia
eficace a persoanelor împotriva conduitei interzise. Aceasta înseamnă că sistemul judiciar şi de drept
trebuie structurat în mod adecvat şi utilizat în aşa fel, încît să ofere o protecţie eficientă [71, p.20].
117
Examinarea plîngerilor de tortură
Standardul pentru evaluarea probelor de încălcare a Articolului 3 adoptat de Curte este „mai
presus de orice dubii rezonabile”. O asemenea probaţiune poate rezulta din coexistenţa unor
concluzii suficient de solide, clare şi corespunzătoare, sau a unor prezumţii de fapt similare şi
incontestabile. Cînd autorităţile naţionale trebuie să examineze anumite incidente de pretinsă tortură
sau de tratament inuman, sarcina probaţiunii va depinde în mod normal de faptul dacă examinarea
ţine de sfera penală sau dacă se referă la domeniul civil. Oricum, autorităţile naţionale trebuie să
aplice examinării efectuate anumite aspecte ale sarcinii probaţiunii, dacă doresc să se conformeze
cerinţelor art. 3 din Convenţie. De exemplu, Curtea a enunţat clar că, atunci, cînd un particular este
reţinut de poliţie într-o stare bună a sănătăţii, dar ulterior, la eliberarea sa, se constată anumite
leziuni, autorităţilor le revine sarcina probaţiunii pentru a oferi o explicaţie plauzibilă privind
cauzarea leziunii. În contextul naţional, aceasta înseamnă că organele de urmărire penală trebuie să
înceapă cercetarea şi urmărirea pe baza faptului dacă victimele oferă probe iniţiale, prima facie, care
demonstrează că aveau leziuni corporale la momentul eliberării lor de la poliţie, deşi erau într-o
stare bună a sănătăţii la momentul reţinerii lor. Autorităţile care au deţinut persoana trebuie să dea o
explicaţie plauzibilă privind modul în care au fost provocate aceste leziuni. Examinarea unei
plîngeri de supunere la tortură sau tratament inuman trebuie să fie capabilă să ducă la identificarea şi
pedepsirea persoanelor responsabile. În mod contrar, interzicerea legală generală a torturii şi a
tratamentelor şi pedepselor inumane şi degradante ar fi în pofida importanţei sale fundamentale,
ineficace în practică şi ar fi posibil în anumite cazuri pentru anumiţi agenţi ai statului să abuzeze de
drepturile celor ce se află sub controlul său, fără frica de a fi pedepsiţi. Aceste investigaţii trebuie să
fie suficient de minuţioase şi eficiente pentru a întruni cerinţele sus-menţionate ale art. 3 din
Convenţie. Judecătorii şi persoanele care supraveghează asemenea investigaţii trebuie să fie deosebit
de atenţi la deficienţele procesului de cercetare pe care Curtea le-a găsit în alte sisteme. Această
activitate de revizuire trebuie să asigure faptul ca [71, p.20]:
1. procurorii sau poliţiştii să nu omită sau să nu li se interzică să interogheze sau să ia depoziţii de la
membrii organelor securităţii sau poliţiei privind plîngerile asupra comportamentului inadecvat al
acestora;
2. procurorii sau ofiţerii de urmărire penală trebuie să întreprindă acţiuni necesare pentru a verifica
materialele documentare care ar putea dezvălui adevărul sau contrariul privind plîngerile de
118
maltratare, de exemplu, rapoartele de evidenţă a reţinuţilor sau de a examina toate contradicţiile,
inconsecvenţele sau lacunele în informaţia furnizată de poliţie sau organele securităţii;
3. procurorii trebuie să ia măsuri pentru a colecta independent probe fundamentale, inclusiv probe
criminalistice privind plîngerea de supunere la tortură. În cazul Aydin c. Turciei, deşi reclamanta a
depus o plîngere că a fost violată în detenţie, procurorul nu a cerut o examinare medicală adecvată,
trimiţînd victima să facă un test de virginitate şi o examinare ce ar constata caracterul forţat al
actului sexual;
4. procurorii nu trebuie să permită tergiversări în prelevarea probelor şi la luarea depoziţiilor de la
reclamanţi sau martori;
5. procurorii trebuie să reacţioneze prompt la semne vizibile de maltratare şi la plîngeri de
maltratare. În speţa Aksoy c. Turciei, deşi procurorul a văzut leziunile corporale grave cauzate
reclamantului, el nu a reacţionat în nici un fel. Situaţii similare au avut loc în speţele Tekin şi Akkoc;
6. procurorii trebuie să intenteze activ procese penale contra făptuitorilor, care sunt agenţi ai statului
[71, p.21]. În unele cazuri, în loc să pornească urmărirea penală împotriva celor ce au aplicat tortura,
procurorii aleg să cerceteze aparenta victimă de o pretinsă conduită neadecvată. De exemplu, Ilhan
c. Turciei, unde reclamantului i-au fost cauzate leziuni corporale la arestare, reclamantul a fost
anchetat pentru că nu a oprit la ordinul forţelor de securitate şi nu a fost întreprins nimic contra
forţelor de securitate care l-au maltratat [63];
7. procurorii nu trebuie să aibă o atitudine diferită sau neobiectivă faţă de colaboratorii organelor de
drept sau de securitate, avînd tendinţa de a ignora sau de a nu lua în serios plîngerile adresate contra
comportamentului inadecvat al acestora;
8. procurorii, în mod special, nu trebuie să facă prezumţii că agenţii de stat au dreptate, iar semnele
de maltratare sunt rezultatul acţiunilor lor legale sau au fost determinate de comportamentul
reclamantului. Acesta este deseori cazul unor plîngeri de supunere la tortură.
Un alt domeniu, în care nivelul controlului asupra standardelor aplicate la urmărirea penală
trebuie să fie înalt, este cel al examinărilor medicale şi medico-legale (Anexa 3).
Din moment ce elaborarea unor rapoarte medicale credibile poate constitui un factor decisiv
pentru ambele părţi, este important ca aceste probe nu numai să existe, ci, de asemenea, să fie
independente şi minuţioase. Anterior, Curtea a constatat unele probleme privind natura inadecvată a
drepturilor procesuale conform art. 3 din Convenţia europeană în cazurile examinării medicale
inadecvate a deţinuţilor, inclusiv lipsa unei examinări de către un medic profesionist adecvat
119
calificat; utilizării rapoartelor şi certificatelor medicale succinte şi nedetaliate, care nu includ
descrierea plîngerilor reclamantului sau concluziile; practicii de a transmite colaboratorilor poliţiei
rapoartele deschise; examinării medico-legale inadecvate a persoanelor decedate, inclusiv rapoarte
care nu includ descrierea detaliată a leziunilor; neefectuării fotografiilor sau a analizei urmelor lăsate
pe corp sau efectuarea acestor examinări de către medici cu un nivel insuficient de calificare. De
asemenea, este esenţial să nu existe un impediment legal pentru procurori la cercetarea anumitor
categorii de infracţiuni comise de oficialii de stat, precum ar fi compromiterea independenţei
procurorului la luarea deciziei de a iniţia urmărirea penală contra celor ce au aplicat tortura.
Un alt aspect problematic al urmăririi penale poate fi lipsa de accesibilitate a reclamanţilor
sau a rudelor pretinselor victime la aceste structuri, inclusiv neacordarea informaţiei privind
derularea procesului penal sau privind rezultatele urmăririi şi lipsa de informaţie sau tergiversarea
acordării informaţiei rudelor persoanelor implicate în incident. Toate deficienţele sus-menţionate vor
servi doar la agravarea încălcărilor existente, dacă este vorba de plîngeri privind abuzurile
răspîndite.
A. Finalitatea cercetărilor în materia torturii
Obiectivul general al cercetării constă în stabilirea faptelor relative privind alegaţiile în
materia torturii în vederea identificării persoanelor responsabile şi de a permite pedepsirea acestora,
sau de a le utiliza în cadrul procedurilor destinate pentru obţinerea reparaţiei pentru victime. Astfel,
în realizarea acestui obiectiv, persoanele investite cu dreptul de a cerceta actele de tortură trebuie să
obţină mărturii din partea victimelor care au fost supuse actelor de tortură; să adune şi să păstreze
probe, inclusiv cele medicale care ar confirma vătămările corporale ale actelor de tortură, în vederea
înaintării unor eventuale acţiuni în justiţie împotriva persoanelor vinovate; să identifice martorii
potenţiali, obţinînd din partea acestora declaraţii; să determine în ce mod şi unde s-au produs faptele
invocate, precum şi caracterul sistematic sau ocazional al actelor de tortură.
B. Principiile relative privind mijloacele de cercetare efectivă a torturii şi a altor
tratamente inumane sau degradante în vederea stabilirii veridicităţii faptelor
Fiecare cercetare efectivă în privinţa torturii şi a altor tratamente crude, inumane sau degradante,
vizînd stabilirea veridicităţii faptelor au ca scop:
- elucidarea circumstanţelor, stabilirea şi de a recunoaşterea responsabilităţii persoanelor fizice
şi a statului faţă de victime şi familiile lor;
- determinarea măsurilor necesare pentru ca aceste fapte să nu se repete;
120
- facilitarea cercetărilor, sau dacă e cazul, stabilirea sancţiunilor disciplinare pentru cei care
aveau obligaţia de a efectua cercetarea într-un mod corespunzător, scoaterea în evidenţă a
necesităţii pentru stat de a repara integral prejudiciile cauzate de actele de tortură, precum şi
acordarea de îngrijiri medicale necesare [72, p.25].
Statele trebuie să vegheze ca orice plîngere sau informaţie privind alegaţiile în materie de
tortură şi tratamente inumane sau degradante să constituie obiectul unei cercetări prompte şi
aprofundate. În absenţa unei plîngeri formale, cercetarea trebuie începută dacă există indici ce
demonstrează existenţa torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante. Persoanele care efectuează
cercetarea trebuie să fie competente, imparţiale şi independente vis-à-vis de suspecţi şi terţe
persoane. Acestora trebuie să li se ofere posibilitatea să ia cunoştinţă de rezultatele cercetărilor
efectuate de experţii medicali sau să ordone efectuarea altor cercetări în acest sens.
Cercetările trebuie efectuate potrivit metodelor care corespund exigenţelor profesionale, iar
concluziile să fie publice. Persoanele care efectuează cercetarea trebuie să beneficieze de resurse
bugetare de care au nevoie pentru a activa eficient. Ei sunt investiţi cu dreptul de a obliga orice
persoană de a depune declaraţii sau de a se prezenta la audieri dacă există bănuieli că este implicată
în acte de tortură sau tratament inuman sau degradant. Presupusele victime ale torturii sau
tratamentelor inumane sau degradante, martorii sau persoanele care efectuează investigarea, precum
şi familiile acestora, trebuie să beneficieze de protecţie contra violenţei, ameninţării cu violenţa sau
altei forme de intimidare [72, p.26].
Victimele torturi şi relelor tratamente, precum şi reprezentanţii legali, trebuie informaţi
despre audierile care ar putea fi organizate, pentru a le oferi posibilitatea de a asista şi de a avea
acces la informaţia ce vizează cercetarea. În cazul în care procedurile stabilite ale cercetării sunt
inadecvate, fie că competenţele tehnice şi imparţialitatea necesare lipsesc, statele supraveghează ca
cercetarea să fie deferită unei Comisii speciale independente. Membrii Comisiei urmează a fi aleşi
potrivit competenţei, independenţei şi imparţialităţii lor. În ceea ce priveşte componenţa Comisiei,
este important ca aceasta să includă nu mai puţin de trei persoane. Existenţa unei singure peroane va
face dificilă luarea unei decizii imparţiale şi nu va exclude abuzurile asupra acesteia din partea
statului şi a terţilor.
Comisia va întocmi un raport într-un termen rezonabil, în care va indica derularea
cercetării, metodele şi procedurile utilizate pentru a aprecia probele, precum şi recomandări şi
concluzii în baza faptelor constatate şi dreptul aplicabil. Astfel, raportul finisat este dat publicităţii.
121
El expune detaliat faptele constatate şi probele pe care se bazează aceste fapte, se precizează numele
martorilor care au făcut declaraţii, cu excepţia celor identitatea cărora nu a fost divulgată din motive
de securitate. Statul urmează să răspundă într-un termen rezonabil la raportul întocmit şi dacă e
necesar, să indice măsurile ce trebuie luate pentru a da curs faptelor expuse în raport. Experţii
medicali implicaţi în cercetarea cazurilor de tortură şi tratament inuman sau degradant, trebuie să
examineze minuţios persoana supusă unor asemenea tratamente. Controlul se efectuează în lipsa
terţelor persoane, iar expertul medical elaborează un raport detaliat care trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
a) circumstanţe care vizează persoana: numele, prenumele persoanei examinate, ora şi data
examinării, adresa instituţiei unde are loc examinarea;
b) faptele expuse de reclamant privind actele de tortură şi rele tratamente, momentul în
care s-au produs acestea, de asemenea, plîngeri cu referire la traumele fizice sau psihologice;
c) examenul fizic şi psihologic, care trebuie să includă concluzii de ordin fizic şi psihologic,
extrase din examenul clinic, dacă e cazul – fotografii necesare care să demonstreze existenţa
leziunilor corporale;
d) concluziile privind legătura între constatările de ordin fizic şi psihologic şi posibilitatea
aplicării torturii şi relelor tratamente. De asemenea, trebuie să se facă o menţiune cu privire
la tratamentul medical şi psihologic, sau despre necesitatea unei examen medical ulterior;
e) Înregistrarea autorului raportului trebuie să indice clar cine a efectuat examinarea,
semnătura persoanei care l-a întocmit [72, p.26].
Raportul întocmit este confidenţial şi trebuie comunicat reclamantului sau reprezentantului
acestuia, iar opinia acestora cu privire la examenul medical se consemnează în raport.
C. Procedurile de anchetă cu privire la tortură
1. Identificarea instanţei competente
În cazurile în care există bănuieli precum că la aplicarea torturii şi a relelor tratamente sunt
implicaţi funcţionari publici, înalţi funcţionari, miniştri, efectuarea unei cercetări imparţiale poate fi
imposibilă. Prin urmare, urmează a fi instituită o comisie specială în vederea stabilirii existenţei
elementelor torturii în acţiunile acestora. Comisia specială poate fi instituită şi în cazul în care există
dubii în privinţa persoanelor abilitate cu efectuarea certărilor respective.
122
Anumite elemente pot demonstra că statul este implicat în actele de tortură, aplicate faţă de
reclamanţi, ceea ce impune crearea unei comisii ad-hoc. Astfel de situaţii pot exista în cazurile în
care:
- victima a fost văzută într-o stare bună ultima oară cînd se afla în detenţie;
- modus operandi este caracteristic metodelor de tortură încurajate de stat;
- reprezentanţii autorităţilor publice au încercat să împiedice desfăşurarea cercetărilor;
- cercetarea efectuată de instanţe oficiale, abilitate cu această obligaţie denotă lipsa unei
competenţe şi imparţialităţi.
În situaţia în care statul intenţionează să formeze o comisie independentă, trebuie să fie
respectate anumite condiţii. În primul rînd, persoanele supuse cercetării trebuie să beneficieze de
garanţiile procedurale prevăzute în dreptul internaţional. În al doilea rînd, persoanele abilitate cu
cercetarea cazului trebuie să beneficieze de susţinere tehnică necesară, să aibă acces la consilieri
juridici imparţiali, astfel încît probele acumulate pe parcursul cercetării să fie admisibile. În al treilea
rînd, experţii trebuie să aibă posibilitatea să recurgă la serviciile experţilor internaţionali în drept şi
medicină.
2. Întrevederi cu victima prezumată şi cu martorii
Statul are obligaţia de a proteja victimele prezumate, martorii şi familiile acestora împotriva
violenţei, ameninţărilor cu violenţa şi altor forme de intimidare care pot apărea pe parcursul
cercetărilor. Persoanele care efectuează cercetarea trebuie să informeze martorii despre consecinţele
participării lor şi despre desfăşurarea cauzei, susceptibilă de a-i afecta.
În ceea ce priveşte victima, aceasta trebuie să fie informată despre natura procedurii şi din
care considerente este solicitată mărturia sa. Persoanele abilitate cu efectuarea cercetării trebuie să
aducă la cunoştinţa victimei informaţiile care pot deveni publice pe parcursul cercetării şi care vor
avea un caracter confidenţial. Victima urmează a fi informată despre desfăşurarea cercetării, precum
şi despre rezultatele obţinute în cadrul acesteia, fiind în drept să beneficieze de tratament şi asistenţă
pe parcursul cercetării. Referitor la persoana care urmează să aibă întrevederi cu victima pe
parcursul cercetării, evidenţiem că aceasta urmează a fi desemnată de autoritatea împuternicită cu
efectuarea anchetei: un expert în domeniul cercetării cazurilor de tortură, avînd experienţă în ceea ce
priveşte conlucrarea cu victimele care au suferit traume fizice sau psihologice, urmare a actelor de
tortură. Expertul, în cazurile necesare, trebuie să aibă acces la asistenţa experţilor internaţionali în
acest domeniu [72, p.27].
123
Referindu-ne la martori, evidenţiem că aceştia urmează să beneficieze de protecţie din
partea statului la fel ca şi victima. Potrivit articolului 109 Cod de procedură penală (CPP) al
Republicii Moldova martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se propune să declare
despre faptele şi circumstanţele pe care le cunoaşte şi care sunt pertinente cauzei. După ce martorul
a făcut declaraţii, lui i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi circumstanţele care trebuie
constatate în cauză, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă de cele declarate. Nu se admite punerea
întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa probelor şi care în mod evident urmăresc
scopul umilirii persoanei audiate [31]. În cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi
imposibilă din motivul plecării lui peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate, precum şi
pentru a reduce sau a exclude supunerea martorului unui vădit pericol, procurorul poate solicita
audierea acestuia de către judecătorul de instrucţie, cu asigurarea posibilităţii bănuitului,
învinuitului, apărătorului acestuia, părţii vătămate şi procurorului de a pune întrebări martorului
audiat.
În conformitate cu articolul 110 CPP RM, martorul poate fi audiat în condiţii speciale în
cazurile în care există motive temeinice de a considera că viaţa, integritatea corporală sau libertatea
martorului ori a unei rude apropiate a lui sunt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le
face într-o cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şi
dacă există mijloacele tehnice respective. Judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa poate
admite ca martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de
urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor
tehnice prevăzute de CPP al RM [31].
Potrivit normelor generale, audierile martorilor trebuie să fie publice, cu excepţia cazurilor
cînd se impune asigurarea securităţii acestora, situaţie în care examinarea cauzei este „cu uşile
închise”. Dezbaterile în procesul examinării cauzei „cu uşile închise” trebuie să fie înregistrate şi
depozitate într-un loc sigur. Comisia specială va putea audia martorul în condiţii private, într-un
cadru neoficial, fără a înregistra declaraţia sa.
Investigatorul va căuta să obţină cît mai multe din informaţiile următoare prin mărturia presupusei
victime :
- circumstanţele care au condus la tortură, inclusiv arestul sau răpirea şi detenţia;
- datele şi orele aproximative ale torturii, inclusiv momentul producerii ultimei torturi. Stabilirea
acestei informaţii poate să nu fie uşoară, deoarece este posibil să fi fost mai multe locuri şi mai mulţi
124
torţionari (sau grupuri de torţionari) implicaţi. Se pot lua relatări separate despre diferitele locuri.
Este de aşteptat ca şi cronologia să fie imprecisă şi uneori să ducă la confuzii; pentru cineva care a
fost torturat este greu să se concentreze pe noţiunile legate de timp. Relatările separate despre
diferite locuri pot fi folositoare pentru conturarea unui tablou de ansamblu al situaţiei.
Supravieţuitorii adesea nu ştiu exact unde au fost duşi, fiind legaţi la ochi sau semi-conştienţi.
Punînd cap la cap mărturiile convergente, este posibilă trasarea unei „hărţi” a locurilor specifice, a
metodelor şi chiar a torţionarilor;
- o descriere detaliată a persoanelor implicate în arest, detenţie sau tortură, inclusiv faptul dacă el
sau ea cunoştea anterior evenimentelor de presupusă tortură pe vreunul dintre aceştia,
îmbrăcămintea, cicatricele, semnele din naştere, tatuajele, înălţimea, greutatea (persoana poate fi
capabilă să descrie torţionarul în comparaţie cu mărimile lui/ei), orice lucru neobişnuit în privinţa
anatomiei torţionarului, limbii şi accentului şi dacă aceştia erau ameţiţi, beţi în tot acest timp;
- conţinutul a ceea ce i s-a spus sau cerut persoanei. Aceasta poate oferi informaţii relevante în
încercarea de a identifica locurile de detenţie necunoscute sau secrete;
- o descriere a actelor de tortură, inclusiv a metodelor de tortură folosite. Aceasta este în mod firesc
destul de dificil, iar investigatorii ar trebui să nu se aştepte să obţină întreaga relatare în cursul unui
singur interviu. Este important să se obţină informaţii precise, însă întrebările legate de umilirea la
nivel intim şi la atacuri vor fi traumatizante, adesea într-un mod extrem;
- dacă individul a fost atacat sexual. Majoritatea oamenilor vor înţelege prin atac sexual violul sau
sodomia. Investigatorii trebuie să fie atenţi la faptul că atacul verbal, dezbrăcarea, dezmăţul sau
actele umilitoare sau loviturile sau şocurile electrice în zona genitală adesea nu sunt considerate de
către victimă ca fiind atacuri sexuale. Toate aceste acte violează intimitatea individului şi trebuie
considerate ca fiind parte a categoriei de atacuri sexuale. Foarte des, victimele atacurilor sexuale nu
vor spune nimic sau chiar vor nega existenţa acestora. Adesea, abia la a doua sau chiar la a treia
vizită, în cazul în care contactul stabilit a fost sensibil faţă de cultura şi personalitatea individului,
vor ieşi la iveală mai mult din faptele petrecute;
- leziunile fizice produse în timpul torturii;
- o descriere a armelor sau altor obiecte folosite;
- identitatea martorilor la evenimente care implică tortura. Investigatorul va manifesta grijă pentru
protejarea siguranţei martorilor şi va considera ca ascunse identităţile acestora, păstrînd numele lor
separat de celelalte note din timpul interviului.
125
Declaraţia persoanei care denunţă tortura
Investigatorul trebuie să înregistreze pe bandă o declaraţie detaliată din partea persoanei şi să
o transcrie. Declaraţia trebuie să fie bazată pe răspunsurile primite în urma întrebărilor care nu au
fost dirijate. Întrebările care nu sunt dirijate sunt acelea prin care nu se fac afirmaţii sau concluzii şi
permit persoanei să ofere mărturia cea mai completă şi mai lipsită de prejudecăţi. Exemple de astfel
de întrebări sunt: „Ce ţi s-a întîmplat şi unde?” în loc de „Ai fost torturat în închisoare?”. Ultima
dintre aceste întrebări afirmă că ceea ce i s-a întîmplat martorului a fost tortură şi limitează locaţia
acţiunilor la închisoare. Trebuie evitate întrebările multiple, deoarece acestea pot forţa individul să
ofere răspunsuri inexacte dacă ceea ce i s-a întîmplat de fapt nu corespunde întocmai cu una dintre
opţiuni. Permiteţi persoanei să spună povestea ei, ajutînd-o prin întrebări care cresc ca nivel de
particularizare. Încurajaţi persoana să îşi folosească toate simţurile în descrierea a ceea ce i s-a
întîmplat. Întrebaţi-o ce a văzut, mirosit, auzit şi simţit. Aceasta este important, de exemplu, în
situaţiile în care persoana a fost legată la ochi sau a fost atacată pe întuneric [72, p.30].
Declaraţia presupusului torţionar
Acolo unde este posibil, investigatorii trebuie să intervieveze presupuşii torţionari.
Investigatorii trebuie să le ofere protecţia legală garantată conform legii naţionale şi internaţionale.
3. Obţinerea şi păstrarea în siguranţă a dovezilor fizice
Investigatorul trebuie să adune cît mai multe dovezi fizice pentru a le oferi ca documente în
cazul unui incident sau tip de tortură. Unul din cele mai importante aspecte ale unei investigaţii
amănunţite şi imparţiale despre tortură îl reprezintă adunarea şi analizarea dovezilor fizice.
Investigatorii vor oferi informaţii celor care îi au în custodie în vederea refacerii şi păstrării
dovezilor fizice pentru folosirea acestora în viitoarele proceduri legale, inclusiv într-un eventual
proces penal. Cele mai multe torturi se produc în locuri în care oamenii sunt ţinuţi într-o formă de
custodie, unde păstrarea dovezilor fizice sau accesul nerestricţionat poate fi iniţial dificil sau chiar
imposibil. Investigatorilor trebuie să li se dea autoritatea din partea statului de a obţine accesul
nerestricţionat în orice loc sau locaţie şi să poată securiza locul în care presupusa tortură s-a produs.
Personalul de investigare şi ceilalţi anchetatori îşi vor coordona eforturile şi acţiunile în vederea
efectuării unei investigaţii amănunţite a locului în care s-a întîmplat presupusa tortură. Investigatorii
trebuie să aibă acces liber la locul faptei. Accesul lor trebuie să includă, fără a se limita la terenuri în
aer liber sau acoperite, inclusiv clădiri, vehicule, birouri, celule de închisoare şi alte locaţii în care se
pretinde că s-a produs actul de tortură [72, p.31].
126
Orice clădire sau spaţiu aflat sub investigare trebuie să fie restricţionat pentru a nu se pierde
nici o posibilă dovadă. Numai investigatorii şi membrii echipei lor trebuie să poată intra în acel
perimetru, odată ce acesta a fost desemnat ca fiind sub investigare. Trebuie examinat locul faptei
pentru aflarea oricărei dovezi materiale. Toate dovezile trebuie să fie adunate, manevrate,
împachetate, etichetate în mod corespunzător şi păstrate în locuri securizate pentru a preveni
contaminarea, atingerea sau pierderea lor. Dacă presupusa tortură s-a întîmplat suficient de recent,
pentru ca astfel de dovezi să fie relevante, orice mostre găsite de fluide ale corpului (cum ar fi sînge
sau spermă), păr, fibre sau fire vor fi colectate, sigilate şi păstrate corespunzător. Orice instrumente
care ar fi putut fi folosite pentru tortură, fie ele destinate expres acestui scop sau folosite
circumstanţial, trebuie să fie ridicate şi păstrate. În cazul în care sunt suficient de recente, orice
amprentă localizată trebuie să fie ridicată şi păstrată.
Urmează a fi realizată o schiţă a locaţiilor sau locurilor unde se presupune că a avut loc
tortura, în care să se arate toate detaliile relevante, cum ar fi amplasarea etajelor într-o clădire,
camerele, intrările, ferestrele, mobila şi terenul din jur. Trebuie realizate de asemenea fotografii
color pentru a se înregistra aceste date, precum şi o listă cu identitatea persoanelor aflate la locul
faptei, care să cuprindă numele complet, adresa, numerele de telefon sau orice altă informaţie de
contact. Dacă tortura este suficient de recentă, pentru a fi relevantă, trebuie efectuată şi o
inventariere a hainelor persoanelor bănuite de tortură şi analizate la laborator fluidele din corpul
acestora sau alte dovezi fizice, dacă este posibil. Trebuie să se obţină informaţii de la oricine a fost
prezent în locaţia sau în zona aflată sub investigare, pentru a se determina dacă există martori la
incidentele de presupusă tortură. Orice hîrtii relevante, înregistrări sau documente este necesar să fie
păstrate pentru folosirea lor ca dovezi şi analize grafologice [72, p.33].
Este important ca în procesul examinării unui caz de tortură să se stabilească existenţa
probelor fizice şi psihice, urmare a actelor de tortură, aplicate persoanei prin prisma următoarelor
aspecte:
- dacă urmele fizice sau de ordin psihologic au legătură cu actele de tortură invocate;
- care sunt urmele fizice ce fac parte din tabloul clinic;
- dacă urmele de natură psihologică reprezintă reacţii tipice la un stres puternic în mediul
social şi cultural al individului;
- reieşind din faptul că tulburările psihice evoluează în timp, este necesar de a determina în
ce stare se află individul în evoluţia tulburărilor respective;
127
- care sunt factorii aferenţi ce influenţează asupra psihicului victimei (persecuţiile,
pierderea familiei, statutului său social, etc.);
- dacă tabloul clinic sugerează despre o posibilă alegaţie falsă cu privire la tortură;
- în cazul existenţei urmelor fizice, fotografiile au o importanţă deosebită în vederea
demonstrării existenţei acestora.
Comisia creată în vederea cercetării cazului de tortură trebuie să întocmească un raport
public şi într-un termen rezonabil. În cazul în care nu s-a ajuns la o concluzie comună, membrii cu
opinie minoritară pot să-şi expună opinia în mod separat. Raportul va conţine următoarele elemente:
- procedura şi metodele care au fost utilizate pentru obţinerea probelor;
- lista martorilor care au fost audiaţi, cu excepţia celora, identitatea cărora nu poate fi
divulgată din motive de securitate;
- locul şi data fiecărei audieri;
- contextul general al urmăririi efectuate (conjunctura socială, politică, economică);
- probele şi faptele exacte de care a ţinut cont Comisia la întocmirea raportului;
- cadrul juridic pe care s–a bazat Comisia;
- concluziile Comisiei vizavi de dreptul aplicabil şi faptele constatate;
- recomandările Comisiei bazate pe constatările sale.
Statul trebuie să răspundă public la recomandările Comisiei, indicînd măsurile care pot fi
realizate, reieşind din recomandările Comisiei respective.
Dovezile fizice ale torturii
Declaraţiile martorilor şi ale supravieţuitorului sunt componente necesare în documentarea
actului de tortură. În măsura în care există dovezi fizice ale torturii, aceasta oferă o importantă
dovadă care confirmă faptul că acea persoană a fost torturată. Oricum, absenţa unor astfel de dovezi
fizice nu trebuie să ducă către interpretarea că tortura nu a avut loc, din moment ce astfel de acte de
violenţă împotriva persoanelor nu lasă întotdeauna semne sau cicatrice permanente.
O evaluare medicală din considerente legale trebuie să fie desfăşurată cu obiectivitate şi
imparţialitate. Evaluarea trebuie să se bazeze pe expertiza clinică a medicului şi pe experienţa sa
profesională. Obligaţiile etice cer precizie maximă şi imparţialitate pentru a stabili şi menţine
credibilitatea profesională. Acolo unde este posibil, medicii care desfăşoară activităţi de evaluare a
deţinuţilor trebuie să aibă o pregătire specifică esenţială în documentarea din punct de vedere legal a
torturii şi a altor forme de abuz fizic şi psihologic. Ei trebuie să aibă cunoştinţă despre condiţiile din
128
închisori şi metodele de tortură folosite într-o anumită regiune unde se află încarcerat prizonierul şi
asupra efectelor comune ale torturii. Raportul medical trebuie să fie bazat pe fapte şi atent formulat.
Se va evita folosirea jargoanelor. Toată terminologia medicală trebuie să fie definită astfel încît să
poată fi înţeleasă de persoanele care nu aparţin domeniului medical. Medicul nu va pleca de la
premisa că oficialul care a cerut expertiza medico-legală are relatate toate faptele. Este de datoria
medicului să descopere şi să raporteze orice constatare materială pe care o consideră relevantă, chiar
dacă aceasta poate fi considerată ca fiind nerelevantă sau contrară cazului părţii care a cerut
examinarea medicală. Constatările care confirmă tortura sau alte forme de maltratare nu trebuie să
fie excluse din raportul medical în nici o circumstanţă [72, p.50].
Simptomele acute
Individului trebuie să i se ceară să descrie orice răni care ar fi putut rezulta din metodele
specifice de presupus abuz. De exemplu, hemoragii, ulceraţii, umflături, răni deschise, excoriaţii,
fracturi, dislocări, afecţiuni articulare, hemoptizie, pneumotorax, perforări ale timpanului, leziuni ale
sistemului uro-genital, arsuri (coloraţie, băşici sau necroză, conform gradului arsurii), leziuni
provocate de şocurile electrice (mărimea şi numărul leziunilor, culoarea şi caracteristicile lor de
suprafaţă), leziuni provocate de substanţe chimice (culoare, semne de necroză), durere, amorţeală,
constipare sau vomă. Va fi notată intensitatea, frecvenţa şi durata fiecărui simptom. Evoluţia
ulterioară a oricăror leziuni a pielii trebuie să fie descrisă, precum şi dacă au lăsat sau nu în urma lor
cicatrici. Oricare dintre acestea trebuie să fie însoţită de documentaţie.
Simptomele cronice
Se vor obţine informaţii în legătură cu suferinţele fizice pe care individul le consideră a fi
asociate cu tortura sau maltratarea. Se va menţiona gravitatea, frecvenţa şi durata fiecărui simptom
şi orice dizabilitate legată de aceasta, sau necesitatea îngrijirii medicale sau psihologice. Chiar dacă
efectele ulterioare ale leziunilor acute nu se observă după luni sau ani de zile, unele constatări fizice
pot să rămînă, cum ar fi cicatricele provocate de curentul electric sau de arsurile termice,
deformările osoase, sudarea incorectă a fracturilor, leziunile dentare, căderea părului şi miofibroza.
Cîteva dintre cele mai uzuale simptome somatice sunt cefalee, lombalgii, tulburări gastro-intestinale,
disfuncţii sexuale si dureri musculare. Cîteva dintre cele mai uzuale simptome psihologice sunt
depresia, anxietatea, insomnia, coşmarurile, retrăirile şi dificultăţile de memorie [72, p.52].
129
Consecinţele psihologice ale torturii
Victima poate avea momente de retrăire sau amintiri tulburătoare, în care evenimentul
traumei pare a se întîmpla din nou, chiar şi atunci cînd persoana este trează şi conştientă, sau poate
să aibă coşmaruri repetate, care să includă elemente din evenimentul traumatizant în forma lui
originală sau simbolică. Pericolul simţit la audierea unor replici ce simbolizează sau se aseamănă
traumei se manifestă adesea prin lipsa încrederii şi teama faţă de persoanele cu autoritate, inclusiv
de medici şi psihologi.
(a) Evitarea şi amorţeala emoţională;
(b) Hiperexcitabilitatea;
(c) Simptomele depresiei;
(d) Concepţia despre sine distorsionată şi lipsa perspectivelor de viitor;
(e) Disocierea, depersonalizarea şi comportamentul atipic;
(f) Acuze somatice;
(g) Disfuncţia sexuală;
(h) Psihozele;
(i) Deteriorarea neuropsihică.
Tortura poate cauza traume fizice care conduc la diferite deteriorări ale creierului. Loviturile
pe cap, sufocarea şi malnutriţia prelungită pot avea consecinţe pe termen lung de ordin neurologic şi
neuropsihic, care nu pot fi evaluate imediat în timpul unei examinări medicale. Ca şi în cazurile de
leziuni ale creierului care nu pot fi cercetate prin radiografii ale capului sau alte proceduri medicale,
evaluările şi testele neuropsihice pot fi singura modalitate credibilă pentru cercetarea efectelor
acestora. Frecvent, simptomele ţintă pentru astfel de evaluări se suprapun în mod semnificativ cu
simptomatologia tulburărilor de stress post-traumatic şi a depresiilor majore. Fluctuaţiile sau
deficienţele la nivelul cunoştinţei, orientării, atenţiei, concentrării, memoriei şi a funcţiilor de
execuţie pot apărea ca urmare a tulburărilor funcţionale sau pot avea cauze organice. De aceea,
aptitudinile specializate în evaluarea neuropsihologică şi conştientizarea problemelor în validarea
trans-culturală a instrumentelor neuropsihice este necesară atunci cînd trebuie să se facă astfel de
distincţii [72, p.71].
Referindu-ne la constatările CEDO în această materie, evidenţiem că, atunci cînd un individ
face o afirmaţie credibilă precum că ar fi suferit de pe urma tratamentelor contrare articolului 3 din
partea poliţiei sau a altor agenţi statali, acea prevedere, examinată în context cu obligaţia principală
130
a statului în baza articolului 1 din Convenţie de a le „asigura tuturor celor aflaţi sub jurisdicţia lor,
drepturile şi libertăţile definite în ... Convenţie”, cere implicit o investigaţie oficială eficientă.
Această investigaţie ar trebui să fie capabilă de a-i identifica şi pedepsi pe cei responsabili. Pentru ca
o investigaţie să fie efectivă, în general, se consideră a fi necesar ca persoanele care o efectuează să
fie independente de cele implicate în evenimente [71, p.6].
Investigaţia acuzaţiilor de maltratare trebuie să fie multilaterală. Aceasta înseamnă că
autorităţile trebuie permanent să facă încercări serioase de a afla ce s-a întîmplat şi să nu se bazeze
pe concluzii pripite sau nefondate pentru a clasa investigaţia, sau pentru a le folosi ca bază a
deciziilor lor. Ele trebuie să întreprindă măsuri rezonabile pentru a asigura dovezile privitor la
incident, inclusiv, inter alia, declaraţiile martorilor oculari şi expertize medico-legale. Orice
deficienţă în investigaţie care subminează abilitatea de a stabili cauza leziunilor corporale sau
identitatea persoanelor responsabile va risca să rămînă în afara acestor standarde.
Evidenţiem că principiile descrise supra au o valoare practică incontestabilă, deoarece
reprezintă o îmbinare fructuoasă a regulilor de procedură, conţin o descriere detaliată a măsurilor de
protecţie şi garanţie a participanţilor la procesul penal, de asemenea, descriu în mod exhaustiv
modalităţile de conservare a probelor. Un aspect care merită a fi scos în relief vizează constituirea
unei Comisii independente, care ar îngloba specialişti din diverse domenii şi investită cu dreptul de a
cerceta cu promptitudine şi multiaspectual cazurile de tortură şi tratament inuman. Deşi
recomandările conţinute în Protocolul de la Istanbul au un caracter de recomandare, implementarea
eficientă a acestora ar avea consecinţe pozitive în materia investigării şi tragerii la răspundere penală
a persoanelor vinovate.
131
Concluzii la capitolul 3 1. Republica Moldova a ratificat un şir de acte internaţionale care reglementează tortura,
tratamentul inuman şi degradant, fapt ce demonstrează că statul nostru s-a angajat să respecte
standardele internaţionale, să modifice reglementările naţionale în vigoare în conformitate cu cele
internaţionale.
2. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
constituie, la moment, unul din cele mai importante mecanisme de protecţie a drepturilor omului la
nivel suprastatal, distingîndu-se de alte instrumente naţionale sau regionale prin efectivitatea sa. De
altfel, importanţa acestei Convenţii rezidă în valoarea hotărîrilor pronunţate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, de care trebuie să se conducă instanţele naţionale la pronunţarea hotărîrilor
judecătoreşti.
3. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor
inumane sau degradante completează substanţial mecanismele judecătoreşti ale Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în baza căreia s-a instituit
Comitetul european pentru prevenirea torturii, recomandările căruia sunt analizate cu mare rigoare
de către autorităţile naţionale în vederea redresării situaţiei la nivel naţional vizavi de condiţiile de
detenţie şi relele tratamente în instituţiile penitenciare.
4. CPT a pledat întotdeauna pentru respectarea a trei drepturi în privinţa persoanelor din
custodia poliţiei: dreptul de acces la un avocat şi la un medic, precum şi dreptul pentru persoanele
implicate de a putea informa, în timp util, un apropiat sau un terţ despre deţinerea lor.
5. Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante şi Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente
crude, inumane sau degradante, reprezintă actul internaţional ce reglementează în mod detaliat
tortura, tratamentele inumane şi degradante, iar odată cu ratificarea Protocolului adiţional la
Convenţie, Republica Moldova a creat un mecanism naţional antitortură. Astfel, în acest sens a fost
modificat art.232 din Legea cu privire la avocaţii parlamentari, fiind creat pe lîngă Centrul pentru
Drepturile Omului un consiliu consultativ în scopul acordării de consultanţă şi de asistenţă în
exercitarea atribuţiilor ombudsmanilor naţionali în calitate de mecanism autohton de prevenire a
torturii.
6. Metodele de cercetare legală a torturii şi a relelor tratamente prin prisma regulilor
Protocolului de la Istanbul reprezintă un punct de referinţă pentru evaluarea persoanelor presupuse
132
de a fi fost torturate sau maltratate, pentru investigarea presupuselor cazuri de tortură şi pentru
relatarea constatărilor către organele judecătoreşti sau către alte organe de investigare. Protocolul
include îndrumări pentru o investigare efectivă şi documentare asupra torturii şi a altor tratamente
sau pedepse crude, inumane sau degradante. Aceste îndrumări trasează standarde minime în scopul
de a asigura o documentare efectivă asupra torturii.
7. Pentru a percepe domeniul torturii, tratamentelor inumane şi degradante este necesar şi e
primordial de a studia reglementările internaţionale în materie şi jurisprudenţa CEDO, deoarece
înţelesul normei penale „tortura” din CP RM urmează a fi interpretat în strictă conformitate cu
standardele internaţionale.
8. În cazurile în care există bănuieli precum că la aplicarea torturii şi a relelor tratamente sunt
implicaţi funcţionari publici, înalţi funcţionari, efectuarea unei cercetări imparţiale poate fi
imposibilă. Prin urmare, urmează a fi instituită o comisie specială în vederea stabilirii existenţei
elementelor torturii în acţiunile acestora. Comisia specială poate fi instituită şi în cazul în care există
dubii în privinţa persoanelor abilitate cu efectuarea cercetărilor respective.
133
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI Urmare a studiului realizat, reliefăm următoarele concluzii care constituie idei relevante în tratarea
subiectului în cauză:
1. Problema ştiinţifică soluţionată în lucrare constă în delimitarea torturii de alte infracţiuni
adiacente, în acelaşi timp, făcîndu-se distincţia netă între tortură şi tratament inuman prin prisma
jurisprudenţei CEDO.
2. Tortura, tratamentul inuman şi degradant sunt fapte reglementate într-o serie de acte
internaţionale, care prevăd că nicio dispoziţie pentru excepţii şi nicio derogare nu este permisă în
sensul justificării actelor de tortură, chiar şi într-o situaţie excepţională care ameninţă viaţa naţiunii.
3. Odată cu ratificarea Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente
crude, inumane sau degradante, Republica Moldova s-a angajat să instituie un mecanism naţional de
prevenire a torturii. Astfel, art.17 din Protocolul Opţional respectiv prevede:
« Fiecare Stat-Parte va menţine, desemna sau înfiinţa, cel tîrziu la un an de la intrarea în vigoare a
prezentului Protocol, sau de la ratificarea sau aderarea la acesta, unul sau mai multe mecanisme
naţionale, independente, pentru prevenirea torturii la nivel naţional ».
4. Deosebirea între tortură, tratament inuman şi tratament degradant rezidă în faptul că pentru
calificarea unei fapte drept tortură, trebuie să reieşim din anumite particularităţi relevante : scopul,
consecinţele fizice şi psihice ale faptei respective, durata şi intensitatea aplicării durerii sau
suferinţei, metoda de executare, sexul şi vîrsta victimei. Raliindu-ne la constatarea Curţii Europene
în acest sens, menţionăm că « pragul minim de severitate » sau intensitatea durerii provocate
reprezintă criteriul esenţial de delimitare a torturii de tratamentul inuman.
5. Tortura, tratamentul inuman şi degradant, condiţiile de detenţie, acordarea neadecvată sau
neacordarea asistenţei medicale; investigarea ineficientă a cazurilor de tortură şi rele tratamente
constituie încălcările frecvente în baza cărora Curtea Europeană constată violarea articolului 3 din
Convenţie, fapt ce demonstrează sfera extinsă de încălcare a acestuia.
6. Cercetarea legală privind cazurile de tortură şi tratament inuman şi degradant trebuie să fie
efectuată în conformitate cu standardele internaţionale. Protocolul de la Istanbul reprezintă un
studiu amplu în acest sens, realizat de mai mult de 75 de experţi din domeniile juridic, sănătăţii şi
drepturilor omului.
7. Referindu-ne la latura obiectivă a infracţiunii de tortură, constatăm că structura acesteia constă
din: a) fapta prejudiciabilă (acţiunea sau inacţiunea) de cauzare a unei dureri sau suferinţe puternice
134
fizice sau psihice unei persoane; b) urmările prejudiciabile care constau în durerea sau suferinţele
fizice sau psihice provocate unei persoane; c) legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă şi urmările
prejudiciabile, ceea ce demonstrează că componenţa respectivă de infracţiune este una materială.
8. Dacă în legătură cu infracţiunea de tortură a fost cauzată o vătămare corporală gravă sau medie a
integrităţii corporale, calificarea urmează a fi făcută potrivit regulilor concursului de infracţiuni şi nu
va exista o încălcare a principiului „non bis in idem”, deoarece cauzarea prejudiciului sănătăţii
excede cadrul infracţiunii de tortură.
9. În vederea prevenirii faptelor de tortură şi rele tratamente, precum şi în scopul evitării
condamnării Republicii Moldova de către Curtea Europeană, statul trebuie să popularizeze, să
respecte şi să implementeze recomandările Comitetului european pentru prevenirea torturii.
10. „Sarcina probaţiunii neaplicării torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau
degradante îi revine autorităţii în a cărei custodie se află persoana privată de libertate, plasată la
dispoziţia unui organ de stat sau la indicaţia acestuia, sau cu acordul ori consimţămîntul său tacit”
este o reglementare substanţială, fundamentală, care reiese din articolul 10 al Codului de procedură
penală, precum şi din jurisprudenţa CEDO.
În vederea înlăturării lacunelor existente în legislaţia naţională şi ajustării legi penale la
32. Codul Deontologic al ONU pentru colaboratorii organelor de drept. Adoptat prin
Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 34/169 din 17.12.1979, http://daccess-dds-
ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/377/96/IMG/NR037796.pdf?OpenElement (citat 15.12.2010). 33. Codul penal al Federaţiei Ruse. Adoptat prin legea nr. 63-F3 din 13.06.1996. În vigoare
din 01.01.1997. Cобрание Законодательства Российской Федерации, 1996, N 25.
127. Агамов Г.Д., Ковалева Е.Н. Европейские минимальные стандартные правила
обращения с заключенными – Европейские пенитенциарные правила. Уголовно-
исполнительная система: право, экономика, управление”, 2007, N 1.
128. Афанасьев Д.В. Проблемы обращения в Европейский суд по правам человека с
повторными жалобами и одновременного обращения в несколько международных
инстанций. „Журнал российского права, 2009, N 7.
129. Векленко В., Галюкова М. Истязание и пытка: уголовно-правовой анализ.
Уголовное право. 2007, N 4.
130. Дворянсков И. Наказание или пытка: парадокс уголовного закона. 2005, N 1,
стр. 13-16.
131. Дворянсков И. Уголовная ответственность за пытку и иное бесчеловечное или
унижающее достоинство обращение с заключенными. Уголовное право. 2003, N4,
стр. 19-23.
132. Игнатов А.Н. , Красиков Ю.А. Уголовное право России. Общая часть. Москва
2010, 590 стр.
133. Кривошеин П. Пытка: понятие, признаки. Уголовное право. 2005, N 5, стр. 40-
43.
134. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Уголовное право России (общая часть). Москва,
Юристь 2006, 540 стр.
135. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В.Уголовное право России (особенная часть).
Москва, Спарк 2002, 1040 стр.
136. Моряков Д. Международно-правовой механизм защиты от пыток: Комитет
против пыток. Адвокат, 2007, N 9.
137. Нигматуллин Р.В. Роль конгрессов ООН по предупреждению преступности и
обращению с правонарушителями в становлении международных стандартов по
борьбе с преступностью. Юридический мир. 2009. N 11. С. 43 – 49.
138. Уголовное право Республики Молдова (особенная часть). Кишинев 2010. Том
2.591 стр.
139. Чобанян, Р. С. Пытка: Уголовно-правовое и криминологическое исследование:
Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. Москва 2007. 30 стр.
147
140. Ширманов И.А. Об усилении конституционных прав и свобод личности
уголовно-правовым запретом на пытки, бесчеловечное и унижающее достоинство
обращение. Конституционное и муниципальное право. 2009. N 19. С. 37 – 40.
148
ANEXA 1
Figura A1.1. Reieşind din Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante şi în sensul articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului, tortura se defineşte:
Orice act prin care se provoacă unei persoane cu intenţie o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cînd o asemenea durere sau suferinţe sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
În sensul articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, prin tratamentul inuman se subînţelege:
Maltratare = tortura Distincţia între tortură şi tratament inuman sub aspectul maltratării rezidă în „pragul minim de severitate”, stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fapt ce oferă posibilitatea de a califica acţiunea drept tortură.
Condiţii inumane de detenţie
Neacordarea sau acordarea neadecvată a asistenţei medicale
Investigarea ineficientă a relelor tratamente
În sensul articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, prin tratamentul degradant se subînţelege:
Fapta care generează victimelor un sentiment de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să le umilească sau să determine victima să acţioneze împotriva voinţei sale. De cele mai dese ori este inseparabil de tratamentul inuman, dar poate exista şi în mod independent.
149
Figura A1.2.
În sens juridico – penal, analiza torturii rezidă în:
Obiect juridic special: relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei încălcate prin provocarea unei dureri sau a suferinţelor puternice fizice sau psihice persoanei în unul din scopurile arătate în text; relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, sub aspectul obligaţiei organelor statale sau altor persoane care acţionează cu titlu oficial de a asigura persoanelor implicate în activităţi judiciare sau legate de activitatea judiciară un tratament uman cu respectarea drepturilor omului.
Obiect material: corpul persoanei în situaţia în care există influenţarea nemijlocită infracţională asupra acestuia.
Latura obiectivă: a) fapta prejudiciabilă (acţiunea sau inacţiunea) de cauzare a unei dureri sau suferinţe puternice fizice sau psihice, unei persoane; b) urmările prejudiciabile care constau în durerea sau suferinţele fizice sau psihice provocate unei persoane; c) legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile. N.B. Distincţia între tortură şi tratament inuman rezidă în latura obiectivă, care este mai vastă în cadrul tratamentului inuman, constatare ce reiese din jurisprudenţa CEDO. Astfel, pe lîngă maltratare, atribuim la tratamentul inuman condiţiile inumane de detenţie, neacordarea sau acordarea neadecvată a asistenţei medicale, investigarea ineficientă a relelor tratamente. Latura subiectivă: Vinovăţia: intenţie directă Scop special:
C. obţinerea de la persoana torturată sau de la terţa persoană informaţii sau mărturisiri; D. pedepsirea persoanei efectiv torturate pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis; E. intimidarea sau exercitarea de presiuni asupra persoanei efectiv torturate sau asupra
unei terţe persoane.
Subiectul: persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii faptei prejudiciabile a atins vîrsta de 16 ani. Potrivit dispoziţiei articolului 3091 C.P. R.M, subiectul trebuie să întrunească şi alte condiţii suplimentare, altfel zis, subiect poate fi:
1. persoana cu funcţii de răspundere; 2. oricare altă persoană: a) care acţionează cu titlu oficial
b) acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor persoane care acţionează cu titlu oficial. Menţionăm că dacă consimţămîntul respectiv lipseşte, nu va putea fi aplicată răspunderea potrivit articolului 3091 C.P. R.M.
150
ANEXA 2
T A B E L privind evidenţa sentinţelor pronunţate în cauzele penale referitoare la TORTURĂ
(art. 3091 Cod penal) în perioada 01.01.2010– 31.12.2010
Din poliţiştii condamnaţi, au fost sancţionaţi cu:
(persoane)
Din alte persoane condamnate, au fost sancţionate cu:
Oferiţi detalii despre orice constrângeri: ______________________________________________
II. Specializările medicului (pentru dovezile necesare în instanţă)
Studiile de medicină şi pregătirea clinică
Pregătirea psihologică/psihiatrică
Experienţa în cercetarea dovezilor torturii şi a relelor-tratamente
Expertiza regională în domeniul drepturilor omului relevantă pentru investigaţie
Publicaţii relevante, prezentări şi cursuri de pregătire
153
Curriculum vitae
III. Declaraţii privind autenticitatea mărturiei (pentru dovezile necesare în instanţă)
De exemplu: „Cunosc personal faptele afirmate mai jos, cu excepţia celor afirmate pe baza relatării
pe care o consider adevărată. Voi fi pregătit să depun mărturie în instanţă referitor la afirmaţiile de
mai jos, bazate pe cunoştinţele mele personale şi pe încredere.”
IV. Informaţii de fond
Informaţii generale (vârstă, ocupaţie, educaţie, alcătuirea familiei, etc.)
Trecutul medical
Trecerea în revistă a evaluărilor medicale anterioare asupra torturii şi a relelor-tratamente
V. Afirmaţiile de tortură şi rele-tratamente
1. Rezumat despre perioada de detenţie şi abuz
2. Circumstanţele arestului şi ale detenţiei
3. Locul iniţial şi cele ulterioare de detenţie (cronologie, transport şi condiţiile de
detenţie)
4. Relatarea torturii sau a relelor tratamente (în fiecare loc de detenţie)
5. Trecerea în revistă a metodelor de tortură
VI. Simptome fizice şi dizabilităţi
Descrieţi dezvoltarea simptomelor acute şi cronice, dizabilităţile şi procesele
ulterioare de vindecare.
1. Simptome şi dizabilităţi acute
2. Simptome şi dizabilităţi cronice
VII. Examinarea fizică
1. Condiţia generală
2. Pielea
3. Faţa şi capul
4. Ochii, urechile, nasul şi gâtul
5. Cavitatea orală şi dinţii
6. Pieptul şi abdomenul (inclusiv semnele vitale)
7. Sistemul uro-genital
8. Sistemul muscular
9. Sistemul nervos central şi periferic
154
VII. Examenul/trecutul psihologic
1. Metode de evaluare
2. Simptome psihologice actuale
3. Perioada post-tortură
4. Perioada pre-tortură
5. Trecutul psihologic/psihiatric
6. Istoricul privind folosirea substanţelor şi abuzul
7. Examinarea stării mintale
8. Evaluarea funcţionării din punct de vedere social
9. Testarea psihologică
10. Testarea neuropsihologică
IX. Fotografii
X. Rezultatul testelor diagnostice
XI. Consultaţii
155
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnata, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat, se referă la
propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
Bolocan-Holban Augustina
Semnătura
26.05.2011
156
INFORMAŢII PERSONALE
Nume, prenume Bolocan-Holban Augustina
Adresă mun. Chişinău, bd. Dacia 11/2, ap. 20 Telefon 55 51 13 mobil 069741681 E-mail [email protected] Cetăţenie Republica Moldova
Data şi locul naşterii 22.11.1983, or. Bender
STUDII ŞI CURSURI DE SPECIALITATE
- Perioada (de la – până la) - Denumirea şi tipul instituţiei de învăţământ
1990-2000-liceul „Alexandru cel Bun”, or. Bender 2000-2001-cl.XII, BAC,Liceul Teoretic Naţional „Columna”, mun. Chişinău 2001-2005-facultatea de drept, USM, specialitatea drept penal 2005-2006-masterat la USM,specialitatea drept penal, magistru în drept 2007-2010-doctorat la USM, specialitatea drept penal.
STAGIERI
August-septembrie 2007 – Cairo, Egipt, „Training Program in human rights” Decembrie 2009 – Chişinău, Republica Moldova, „Identificarea metodelor moderne de predare şi elaborare a unui suport de curs eficient” Octombrie 2010 – Moscova, Rusia, seminar privind instruirea experţilor guvernamentali implicaţi în procesul de revizuire a Convenţiei ONU împotriva corupţiei Noiembrie 2010 – Tallin, Estonia, „Effective Policy Coordination as a Key to Successful ENP Action Plan Implementation”
LIMBI STRĂINE CUNOSCUTE RUSA FRANCEZA ENGLEZA
ACTIVITĂŢI
01.09.2005-30.06.2006 - lector la catedra drept public, Academia de Studii Economice 04.09.2006-10.11.2008 - consultant în cadrul Direcţiei Agent Guvernamental, Ministerul Justiţiei 01.09.2007- prezent - lector universitar la Catedra Drept Penal şi
C U R R I C U L U M V I T A E
157
Criminologie, USM 21.06.2010 – prezent – şeful Secţiei Tratate şi Integrare Europeană, Ministerul Justiţiei
APTITUDINI ŞI COMPETENŢE TEHNICE
Word, Excel, Internet Explorer
ACTIVITĂŢI EXTRACURRICULARE
2003- Olimpiada Republicană la Drept, drept penal, partea generală 2003- Conferinţa Ştiinţifico-studenţească la Drept 2004- Olimpiada Republicană la Drept, Drept penal, partea specială 2004- Conferinţa Ştiinţifico-studenţească la Drept Premii şi distincţii
PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE nouă publicaţii ştiinţifice (Revista naţională de drept; Studia Universitatis; Jurnalul de studii juridice, Iaşi, România; Minsk)
DIPLOME Certificat acordat de Institutul Naţional al Justiţiei din Republica Moldova, USAID şi ABA/ROLI Moldova, 2009 Diplomă de onoare acordată de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, 2008 Diplomă acordată de Ministerul Justiţiei al Egiptului şi Centrul naţional egiptean de studii juridice, 2007 Diplomă acordată de Şcoala Estoniană de Diplomaţie, 2010