-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
1
Universitatea de Arhitectură si Urbanism „Ion Mincu”,
Bucureşti
Şcoala doctorală „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu” (SITT)
Arhitectul Ion D. Berindey,
studiu monografic
Teză pentru obţinerea titlului de doctor
Specializarea Arhitectură
REZUMAT
Conducător ştiinţific: prof. dr. arh. Nicolae Lascu
Doctorand: lect. arh. Elena-Sidonia Gheorghiş (Teodorescu)
Bucureşti, 2013
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
2
CUPRINS
Lista
abrevierilor...............................................................................................................6
I. INTRODUCERE. METODE DE CERCETARE. SURSE BIBLIOGRAFICE.
STADIUL ACTUAL AL
CERCETĂRII...........................................................................
7
I.1. Surse bibliografice. Stadiul actual al
cercetării…………………….………....….8
II. DATE
BIOGRAFICE..............................................................................................23
III. BIROUL ARHITECTULUI ION D.
BERINDEY..............................................37 III.1.
Adresele
biroului...................................................................................................37
III.2. Etapele unui
proiect..............................................................................................37
III.2.1. Convenţii, acorduri, contracte între beneficiar şi
arhitect..………………...…...37
III.2.2. Teme-program…………………………………………………………....….… 39
III.2.3. Anteproiectul…………………………………………………………………...39
III.2.4. Memorii………………………………………………………………………....40
III.2.5. Caiete de sarcini şi devize estimative;
antemăsurători………………..….……..41
III.2.6. Contracte cu
antreprenorii…………………………...……..………………..….41
III.2.7. Proiectul şi autorizaţia de
construcţie……………………....………………...... 42
III.2.8. Recepţia lucrărilor………………………………………………..……………. 44
III.3. Scrisori adresate lui Ion D.
Berindey..................................................................45
III.4. Modul de lucru cu
clientela.................................................................................
46
III.5. Arhitecţi care au lucrat în biroul de arhitectură Ion D.
Berindey...................48
III.6. Desene şi adnotări ale
arhitectului.....................................................................
49
IV. LUCRĂRILE ARHITECTULUI ION D.
BERINDEY...................................... 51
IV.1. Locuinţe
individuale............................................................................................
51
IV.1.1. În
Bucureşti.........................................................................................................
51
IV.1.2. În
Craiova...........................................................................................................149
IV.1.3. În
Constanţa........................................................................................................155
IV.1.4. În Roşiorii de
Vede............................................................................................
158
IV.1.5. În Cioceni, jud.
Prahova.....................................................................................
159
IV.1.6. În Floreşti, jud.
Prahova.....................................................................................
159
IV.1.7. În Padea, jud.
Dolj...............................................................................................161
IV.2. Clădiri
publice......................................................................................................
163
IV.3. Arhitectură
funerară............................................................................................188
IV.4. Lucrări de
urbanism............................................................................................193
IV.5. Alte tipuri de
lucrări............................................................................................199
IV.6. Lucrări rămase în stadiul de
proiect..................................................................204
V. ANALIZA UNOR CLĂDIRI REPREZENTATIVE PROIECTATE DE ION D.
BERINDEY...........................................................................................................215
V.1. Palatul Cantacuzino din
Bucureşti......................................................................216
V.2. Palatul Culturii din
Iaşi.......................................................................................
231
VI. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA OPEREI ARHITECTULUI
ION D. BERINDEY. ÎNCADRAREA ÎN CURENTELE
EPOCII................................................................................................................................243
VI.1. Clasificarea stilistică schematică a clădirilor sale
..........................................249 VI.2. Elemente
stilistice în clădirile proiectate de Ion D.
Berindey..........................251
VII.
CONCLUZII.....................................................................................................261
VIII. BIBLIOGRAFIE
SELECTIVĂ...................................................................265
IX. SURSELE
ILUSTRAŢIILOR......................................................................
273
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
3
X.
ANEXE.............................................................................................................275
X.1.
Cronologie...........................................................................................................275
X.2. Lista lucrărilor arhitectului Ion D.
Berindey................................................. 282
X.2.1. Locuinţe individuale
X.2.2. Clădiri publice
X.2.3. Arhitectură funerară
X.2.4. Lucrări de urbanism
X.2.5. Alte tipuri de lucrări
X.2.6. Lucrări rămase în stadiul de proiect
X.3.
Documente.....................................................................................................287
Documentul nr. 1 - Fragmente din discursul rostit de Ion D.
Berindey cu ocazia
Congresului al VIII-lea al arhitecţilor, care a avut loc la
Viena, între 18 şi 23 mai 1908,
reprezentând oficial guvernul României, reprodus de Theodor
Cornel în Figuri
contimporane din România. Dicţionar biografic ilustrat, sub
direcţiunea d-lui Th. Cornel.
Partea I + Număr de Crăciun 1911 (Ediţia a II-a), Bucureşti,
1909-1911, Socec, pp. 268-
269.......................................................................................................................................289
Documentul nr. 2 – CONVENŢIUNE între Societatea de Binefacere
„Regina Elisabeta” şi
arhitectul Ion D. Berindey. Biblioteca Naţională, FSG, p.
CCLXXXIII, d. 7, f. 64 f.-
v...........................................................................................................................................
291
Documentul nr. 3 - MEMORIU pentru imobilul proiectat pe terenul
din strada Carol,
proprietatea d-nei Margot
Orăscu......................................................................................
293
Documentul nr. 4 - CONVENŢIUNE între Toma Stelian şi Ion D.
Berindey pentru clădirea
din şos. Kiseleff, nr.
10........................................................................................................297
Documentul nr. 5 - Schiţa de program pentru construirea Azilului
de Infirmi
„Elisabeta”...........................................................................................................................303
Documentul nr. 6 - MEMOIRE EXPLICATIF des Constructions à
édifier sur la Place du
Palais Royal, emplacement appartenant à Mr. Al. E. Lahovary,
Ministre plénipotentiaire de
Roumanie à
Vienne.............................................................................................................319
Documentul nr. 7 - Arborele genealogic al lui Ion D. Berindey,
după
Mihai Sorin
Rădulescu........................................................................................................325
Documentul nr. 8 - Biblioteca Naţională, Fondul Saint-Georges,
p. CCLXXIV, d. 7, f. 66-
67…………………………………………………...…………………………….…..…...329
Documentul nr. 9 - Procesul verbal pentru recepţia provizorie a
Palatului Excelenţei sale d-l
Gr. Cantacuzino, Biblioteca Naţională, FSG, p. CCLXXIV, d. 7, f.
62-64………………333
X.4. Harta clădirilor proiectate de Ion D. Berindey în
Bucureşti…….……..340
X.5.Harta clădirilor proiectate de Ion D. Berindey în Bucureşti
–
detaliu..……………………………………………………………………………….......341
X.6. Harta clădirilor proiectate de Ion D. Berindey în
ţară…………………..........................................................................................................342
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
4
I. INTRODUCERE. METODE DE CERCETARE. SURSE BIBLIOGRAFICE.
STADIUL ACTUAL AL
CERCETĂRII
Lucrarea de faţă a avut drept obiectiv realizarea unei
monografii a unuia dintre
numele de seamă ale arhitecturii româneşti, Ion D. Berindey
(1871-1928), dorind să
evidenţieze contribuţia acestuia la istoria arhitecturii
româneşti, contribuţie destul de neglijată
în perioada comunismului şi insuficient studiată până acum.
Cele mai cunoscute lucrări ale sale, Palatul Cantacuzino din
Bucureşti şi Palatul
Administrativ (astăzi, al Culturii) din Iaşi reprezintă embleme
ale României moderne, clădiri
iconice pentru oraşele unde au fost edificate, adevărate repere
ale arhitecturii de început de
secol XX. Pe lângă acestea, câteva reşedinţe particulare
faimoase ale lui Berindey sunt: casa
Assan, casa Toma Stelian, casa Arion, casa Florescu, Muzeul
Kalinderu, casa şi observatorul
Urseanu din Bucureşti, Palatul de la Floreşti, Hipodromul
demolat de la Băneasa, casa
Romanescu din Craiova.
Prin cercetarea planurilor şi desenelor din arhive şi a
documentelor păstrate în arhiva
Ion D. Berindey din Fondul Saint-Georges al Bibliotecii
Naţionale, am încercat să clarific
unele aspecte legate de viaţa şi opera sa. Informaţiile care
circulau despre Ion D. Berindey
erau adesea eronate, confuzia fiind sporită de faptul că acesta
este fiul arhitectului Dumitru
Berindey şi tatăl arhitectului Ion I. Berindey (Berindei).
Uneori, clădirile lui Ion I. Berindey îi
sunt atribuite lui Ion D. Berindey, un exemplu fiind casa
avocatului Bălănescu, din bd. Dacia,
nr. 75, al cărei proiect se păstrează în arhivele Primăriei
Capitalei, iar autorizaţia de
construcţie a fost obţinută în 1927, an în care Ion I. Berindey
obţinuse deja diploma de
arhitect la Şcoala de Arte Frumoase din Paris.
Metoda de cercetare a fost corelarea surselor bibliografice cu
proiectele păstrate atât
în arhive, cât şi în Muzeul Naţional de Artă al României şi
analiza in situ a clădirilor, acolo
unde a fost posibil. Studiul acestor arhive a adus numeroase
clarificări în legătură cu
proprietarii clădirilor proiectate şi cu anii în care acestea au
început să fie construite. Cele 700
de desene din această arhiva au făcut parte iniţial din
preţiosul fond Al. Saint-Georges. Una
dintre sursele cele mai importante ale cercetării mele a fost
valoroasa arhivă a arhitectului Ion
D. Berindey din Muzeul Naţional de Artă al României, Cabinetul
de Desene şi Gravuri.
Această teză nu ar fi putut fi scrisă fără o cercetare
minuţioasă a tuturor acestor fonduri
preţioase.
Pornind de la analiza desenelor şi schiţelor din Muzeul Naţional
de Artă al României
şi căutând apoi în Arhivele Naţionale ale României, Direcţia
Municipiului Bucureşti şi în
Arhivele Primăriei Generale, Serviciul Tehnic, am reuşit să
identific o serie de clădiri despre
care nu se ştia că au fost proiectate de Ion D. Berindey. Câteva
dintre descoperirile pe care le-
am făcut în arhive sunt:
- casa Daniel Patrulius din str. Dionisie Lupu, nr. 43, colţ cu
strada pictor Arthur Verona (fostă strada Dionisie, 39) (1905)
- casa Dumitru Apostol, astăzi Filiala pentru copii şi tineret
„Ion Creangă” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, str. Christian
Tell, nr. 10 (1907)
- casa Eliza Zănescu din str. Emil Balaban, nr. 6 (1909) - casa
Leopold Gsur (devenită casa Nicolae Titulescu), şos. Kiseleff, nr.
47
(1911)
- casa Sever I. Pleniceanu, din strada Jean-Louis Calderon, nr.
46 (1912) - casa colonelului Alexandru Zamfirescu, din str. Ion
Slătineanu, nr. 22 (1912)
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
5
- casa Gheorghe Stoicescu, din str. Jean-Louis Calderon, nr. 82,
colţ cu str. Dumbrava Roşie (1914)
- imobilul de raport Ion şi Maria Sterian, piaţa Pache
Protopopescu, nr. 9 (1914)
- imobilul de raport Aurel şi Margot Orăscu, str. Franceză, nr.
9 (1915) - Azilul Regina Elisabeta - astăzi, Institutul Naţional de
Gerontologie şi
Geriatrie Ana Aslan, str. Căldăruşani, nr. 9 (1902-1915)
- extinderea Fabricii de ciocolată „C. Berindey”, care era
situată în str. Puţul cu Apă Rece, nr. 37 (1921-1922) –
demolată
Un proiect inedit descoperit într-un catalog din 1906 este
proiectul Palatului
Păcii din Haga, realizat în 1906 de Ion D. Berindey pentru un
concurs internaţional şi
publicat de Societatea de Arhitectură din Amsterdam
Fotografie din Biblioteca Naţională, FSG, p. CLXXX, dosar 7,
1904, f. 56, Revista Poporului,
anul al XIII-lea, 1904, articolul Omagiu şi recunoştinţă
arhitectului Ioan D. Berindey
Lucrarea de faţă este structurată în cinci părţi, fără să
socotesc introducerea şi
concluziile, cărora li se adaugă anexele.
În Capitolul II. Date biografice, sunt prezentate genealogia
familiei Berindey, câteva
repere ale vieţii arhitectului, unele documente inedite aflate
în Fondul Saint-Georges al
Bibliotecii Naţionale sau în arhive personale.
Capitolul III încearcă să surprindă organizarea biroului
arhitectului Ion D. Berindey,
un birou modern de la începutul secolului XX, în care etapele
unui proiect - de la primele
crochiuri până la atenta supraveghere a execuţiei - respectau
toate regulile şi normele acelor
timpuri.
Capitolul IV. Lucrările arhitectului Ion D. Berindey este cel
mai voluminos, întrucât
aici sunt descrise:
- locuinţele individuale proiectate de acesta în special în
Bucureşti, cărora li se
adaugă reşedinţele din Constanţa, Craiova, Floreşti, Roşiorii de
Vede şi conacele din
Cioceni şi Padea
- clădirile publice
- arhitectura funerară
- lucrările de urbanism
- alte tipuri de lucrări
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
6
- lucrări rămase în stadiul de proiect, proiecte nefinalizate
sau despre care nu am găsit
date de arhivă care să le confirme realizarea.
Am ales să analizez mai aprofundat acele clădiri pentru care am
găsit la arhive
planurile din dosarele de autorizaţie sau despre care nu se ştia
că sunt opera arhitectului
Ion D. Berindey, una dintre dificultăţile studiului fiind lipsa
informaţiilor despre anumite case.
Capitolul V prezintă două clădiri reprezentative pentru creaţia
lui Ion D. Berindey,
Palatul Cantacuzino din Bucureşti şi Palatul Culturii din Iaşi,
amândouă devenite emblematice
pentru oraşele în care au fost înălţate.
Capitolul VI. Consideraţii generale asupra operei arhitectului
Ion D. Berindey.
Încadrarea operei arhitectului Ion D. Berindey în curentele
epocii doreşte să restabilească
locul arhitectului în istoria arhitecturii româneşti, încercând
să surprindă complexitatea
căutărilor stilistice ale creaţiei sale, tributară în ansamblul
ei eclectismului de influenţă Beaux-
Arts, cu influenţe diverse. În cazul clădirilor de factură
eclectică de tip academic, distingem
două subtipuri din care derivă toate celelalte: Palatul
Cantacuzino şi casa Alexandru Florescu.
Propunerea de clasificare stilistică schematică a clădirilor
este reluată sub formă de tabel în
care sunt enumerate caracteristicile stilistice ale clădirilor
sale.
Anexele lucrării cuprind cronologia vieţii şi operei
arhitectului, documente inedite
legate de activitatea sa şi hărţile repartiţiei teritoriale a
clădirilor proiectate de Ion D. Berindey
în Bucureşti şi în ţară.
II. DATE BIOGRAFICE
Ion D. Berindey (Berindei) (28 iunie 1871, Bucureşti – 29 august
1928) este unul
dintre pionierii arhitecturii româneşti. Tatăl său, Dumitru
(Dimitrie) Berindei (1831-1884), a
fost primul arhitect român ca origine etnică1, care a absolvit
cursurile Şcolii de Arte Frumoase
din Paris (1853-1859)2, fiind elev al arhitectului Henri
Labrouste. Dumitru Berindei a fost
ministru al Lucrărilor Publice în cabinetul Ion Ghica din
1870-1871. Aşa cum arată istoricul
Dan Berindei, Dumitru Berindei «activează în cercul tinerilor
studenţi români apropiaţi de
exilaţii paşoptişti, fiind unul din redactorii „Junimei Române”,
unde a publicat articolul
Trecutul şi prezentul, atribuit multă vreme lui N. Bălcescu.
[...] Reîntors în ţară s-a manifestat
ca om de cultură, scriind, între altele, în „Revista Română”
(Studii artistice asupra Romei
antice, Bucureşti, studiu istoric, Despre arte şi despre cultura
lor în ţara Românească, Repede
ochire asupra arhitecturii bizantine etc.)»3.
Istoricul Mihai Sorin Rădulescu scrie despre genealogia lui Ion
D. Berindey:
„Ion D. Berindey descindea direct din marele postelnic
Constantin Cantacuzino, din
Nicolae Slătineanu, ctitorul bisericii „Adormirea Maicii
Domnului” din Slatina, din
Gavril Drugănescu, constructorul palatului de la
Floreşti-Stoeneşti (Drugăneşti) de lângă
Bucureşti, din clucerul Ianache Văcărescu († 1714) şi din
reprezentanţi ai altor vechi neamuri
din Ţara Românească (Ştirbeii vechi, Cândeştii ş.a.).”4
În 1887, pleacă la Paris, renunţând la Şcoala de Poduri şi
Şosele pe care o începuse la
Bucureşti şi se înscrie la Şcoala de Belle Arte, Secţia de
Arhitectură. Aici este admis în anul
1 Înaintea sa, urmaseră şcoala de Belle Arte, la Paris,
arhitecţii Iacob Melik, de origine turcă şi
Gaëtan Augustin Bourelly (Gaetano Burelly), italian de origine,
născut la Bucureşti. 2 Clasa a II-a şi clasa I. 3 Dan Berindei,
articolul Familia Berindei. Note biografice în: Sturdza, Mihai Dim.
(coordonator şi coautor), Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara
Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică,
volumul I, Editura Simetria, 2004. 4 Mihai Sorin Rădulescu,
Genealogii, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 163.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
7
1889, în urma unui concurs, printre primii, după ce a urmat la
Paris, cursurile arhitectului
Duray, timp de doi ani. Între 1889 – 1897, are ca îndrumători,
profesori celebri, precum
Charles Girault, Pierre Jérome Honoré Daumet, Esquié. O mare
parte a arhitecţilor români din
acea perioadă şi-au făcut studiile la Paris la Şcoala de Belle
Arte: Ion Mincu,
Alexandru Săvulescu, Dimitrie Maimarolu, Nicolae Ghika-Budeşti,
Petre Antonescu.
În timpul petrecut la Paris, Ion D. Berindey s-a ocupat şi cu
mişcarea naţională, atât
în colonia română, cât şi printre studenţii români de acolo.
Între anii 1895 şi 1897, a ajuns
reprezentantul tinerimii româneşti din Paris, ocupând catedra de
limba română la şcoala de
adulţi din al II-lea arondisment şi i s-a încredinţat
preşedinţia secţiei pariziene a Ligii
culturale române, care avea ca scop adâncirea relaţiilor
cordiale care existau între Franţa şi
România. Astfel, Berindey şi-a făcut numeroşi prieteni „nu numai
printre artiştii distinşi pe
care îi frecventase, ci în toate mediile unde se afirmase
activitatea lui dezinteresată”.5
Ion D. Berindey a obţinut diploma de arhitect dată de Şcoala de
Arte Frumoase din
Paris, în urma unui examen oficial, în 18976, an în care se
întorcea în ţară. Abia reîntors, i se
încredinţează să clădească locuinţa particulară a generalului
Eraclie Arion.
În 1899, Gheorghe Grigore Cantacuzino, pe atunci prim-ministru
şi ministru de
interne, l-a numit pe Ion D. Berindey, arhitect-şef al
Serviciului Tehnic al Ministerului de
Interne, unul dintre cele mai importante din ţară, funcţie pe
care a ocupat-o după arhitectul
Alexandru Săvulescu, timp de doi ani (3 iunie 1899 - 29 martie
1901).
În anul 1900, a fost însărcinat de C. C. Arion, ministrul
educaţiei şi al artelor
frumoase, să fie profesor la Secţia de Arhitectură a Şcolii de
Arte Frumoase (de Belle Arte)
din Bucureşti. Arhitectul Toma T. Socolescu (1883-1960) îl evocă
astfel:
„Pentru atelier, în vremea mea erau doi profesori: I. Berindey,
care îndruma elevii
către stilurile franceze ale Ludovicilor, pe care şi el le
practica, ca şi către arhitectura
eclectică franceză pe care o făcuse în şcoală la Paris.
Profesorul de atelier, către care se
îndrepta majoritatea elevilor, era însă I. Mincu, cu care se
studiau cele mai multe proiecte în
arhitectura românească."7
Ion D. Berindey a fost profesor onorific de proiecte de
arhitectură şi a funcţionat ca
profesor al şcolii de arhitectură din septembrie 1900 până în
iunie 1906.8
În 1900, a fost vicepreşedinte al Societăţii Arhitecţilor din
Bucureşti, dar în acelaşi
an a demisionat din această funcţie, din pricina volumului
lucrărilor sale. Apoi, este numit
din nou, vicepreşedinte9, după cum urmează: între 14 decembrie
1900 – 11 ianuarie 1905 şi
între 22 martie 1916 – 23 ianuarie 1919. Este membru al acestei
societăţi între 23 ianuarie
1919 – 23 februarie 1926.
În primul număr al revistei Arhitectura, apărut pe 4 ianuarie
1906, Berindey
semnează cuvântul Către cititori!.
Din comitetul de redacţie făceau parte: George Sterian, Ion
Berindey,
Toma Dobrescu, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Ştefan Burcuş,
Nicolae Ghica-Budeşti,
Victor Stephănescu, Victor Simionescu, Remus Iliescu.
Berindey subliniază în acest cuvânt de deschidere, importanţa
profesiunii de
arhitect, îndemnându-i pe arhitecţi să se grupeze şi să acorde
respect profesiunii îmbrăţişate.
5Biblioteca Naţională, FSG, p. CLXXX, dosar 7, 1904, fila 55,
Revista poporului, anul al XIII-lea, 1904,
articolul Omagiu şi recunoştinţă arhitectului Ioan D. Berindey.
6 Diploma este eliberată în data de 19 decembrie 1897. 7 Toma T.
Socolescu, Amintiri, Editura Caligraf, Bucureşti, 2004, p. 33. 8
Cf. Grigore Ionescu, Şaptezeci şi cinci de ani de la înfiinţarea
învăţământului de arhitectură din România,
în revista Arhitectura, anul XX, nr. 5(138)/ 1972, p. 37. 9 ***,
Solemnitatea inaugurării localului Societăţii Arhitecţilor Români
şi serbarea a 39 de ani de la înfiinţarea acestei societăţi,
Atelierele E. Marvan, Bucureşti, 1930.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
8
El afirmă că: „Architectura este tot atât de folositoare
societăţii ca şi celelalte arte,
cari îndulcesc moravurile şi temperează caracterele.” El
consideră că aceia care cultivă artele
trebuie să deştepte şi în ceilalţi sentimentul frumosului, şi,
aşa cum „muzicantul ne desvoltă
sentimentul sufletului cu sunetele-i armonioase”, arhitectul
trebuie să le vorbescă semenilor
despre „părţile frumoase ale unei opere architectonice”.
„Şi dacă muzica este architectura sunetelor, architectura este
muzica spaţiului!”
Autorul militează pentru „o lege bine alcătuită”, a profesiunii
de arhitect.
Cuvântul Către cititori! este urmat de o Expunere de motive şi
de primul Proiect de
lege. Dispoziţiuni relative la titlul de architect şi la titlul
de conductor desemnator.
În 1904, a fost însărcinat împreună cu alţi colegi, de
Ministerul Educaţiei (ce se
numea atunci Ministerul Instrucţiunii Cultelor), cu elaborarea
unui program definitiv al
Şcolii de Arhitectură.
În articolul După o jumătate de veac din revista Arhitectura nr.
1 (ianuarie-martie
1941), număr jubiliar, referindu-se la legea corpului
arhitecţilor, arhitectul I. D. Enescu scria
că în 1906 Ion D. Berindey „prezintă, fără rezerve, forurilor
hotărâtoare un proect de 8
articole şi semnat de peste 50 arhitecţi, prin care se cerea
îngrădirea titlului şi se instituia un
Consiliu tehnic superior de arhitectură, care să controleze
exerciţiul profesiunii. Proectul
acesta a fost susţinut de Berindey şi în parlamentul din 1918
din care a făcut parte.”10
Deţine funcţiile de membru al consiliului permanent din
Ministerul Instrucţiunii şi
membru al consiliului superior de pe lângă Ministerul Lucrărilor
Publice. Berindey a făcut
parte din comitetul planului de sistematizare şi regulament.
La 1 august 1905, comisarul general al Expoziţiei Generale
Române din 1906,
doctorul Constantin I. Istrati, îl numeşte Inspector General al
lucrărilor din Câmpul
Filaretului, pe arhitectul Ion D. Berindey. Pentru această
expoziţie, proiectează două
pavilioane: Pavilionul Casei Staadecker şi Pavilionul Comisiunii
Europene a Dunării. „În
acelaşi timp, este numit tot inspector general de lucrări în
Austria, pentru care a primit şi
însemnate distincţii.”11
În 1906, ia parte la Congresul Internaţional de la Haga, invitat
de Fundaţia Carnegie
ca arhitect străin participant la un concurs pentru construcţia
Palatului Păcii de la Haga, la
care au participat 216 proiecte. Juriul a apreciat în mod
special 46 de proiecte, între care şi
cel realizat de arhitectul Ion D. Berindey, proiect care a fost
reţinut. Proiectul său s-a păstrat
într-un catalog12
ce aparţinea arhitectului Alexandru Baucher, arhitect care a
lucrat în biroul
de proiectare al lui Ion D. Berindey.
Proiectul propus de Ion D. Berindey este conceput pe un plan
compact, simetric, a
cărui formă în plan este aproape un pătrat, în manieră eclectică
de influenţă franceză, faţada
principală amintind de Palatul Marele Trianon de la Versailles
(1687, arhitect Jules
Hardouin-Mansart) şi de Micul Trianon de la Versailles
(1762-1764, arhitect Jacques-Ange
Gabriel).
Ion D. Berindey a primit în ianuarie 1908, din partea
împăratului Austriei,
însemnele Ordinului Francisc Iosif, în gradul de ofiţer.
10 I. D. Enescu în articolul După o jumătate de veac din
Arhitectura nr. 1 (ianuarie-martie 1941), număr
jubiliar, p. 12. 11 Mircea I. Berindey, op. cit., p. 26. 12
Concours international de la Fondation-Carnegie. Le Palais de la
Paix à La Haye. Reproductions des 6 projets primés et de 40 autres
projets, choisis par la SOCIÉTÉ D’ARCHITECTURE D’AMSTERDAM et
publiés sous sa direction, Éditeur Henri Laurens, Paris, 1906.
Volumul a fost publicat la 28 noiembrie
1906.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
9
Cu ocazia Congresului al VIII-lea al arhitecţilor, care a avut
loc la Viena, între 18 şi
23 mai 1908, profesorul Berindey a fost însărcinat cu
reprezentarea oficială a guvernului
României şi a luat parte cu însufleţire la acţiuni, ţinând trei
discursuri, dintre care într-unul
„rezumă sforţările de educaţie artistică în domeniul
arhitectural în România, fiind interpretul
statului român cu privire la crearea unui Minister al Artelor
Frumoase” (Mircea I. Berindey,
op. cit., p. 26). Discursurile ţinute la acest congres se
refereau la organizarea învăţământului
artistic, conservarea monumentelor istorice şi întreţinerea
muzeelor.
„În modul acesta, sper că guvernul se va convinge din ce în ce
mai mult de
necesitatea că gustul pentru artele frumoase trebuie dezvoltat,
printr’o atenţie crescândă şi
deosebită pentru învăţământul desenului în toate şcolile; - să
se mărească dragostea pentru
artă, dragoste[a] pentru frumosul şi utilul în artă care trebuie
să vieţuiască în naţiune.
Eu cred că nimic nu poate dezvolta mai mult simţul de
observaţiune necesar pentru
a escita interesul, de cât desenul, care este pentru ochiu ceace
este cuvântarea pentru ureche.
Noi architecţii avem datoria de a alimenta această dragoste
pentru artă, dragostea
pentru frumosul care va trebui să cucerească întreaga naţiune şi
poporul. – Cât mă priveşte
pe mine mă voi sili cât voi putea pentru a convinge guvernul meu
de a lua în consideraţie
rezoluţiunea congresului nostru la care aderez complectamente
atât în numele meu cât şi în
numele architecţilor români.”13
În timpul primului Război Mondial, între anii 1916 – 1918, a
fost inspector
general al Crucii Roşii şi vicepreşedinte în Comisia Interimară
a Capitalei14
.
În 1918, arhitectul Ion D. Berindey întocmeşte un proiect de
lege pentru apărarea
profesiunii de arhitect. Societatea Arhitecţilor Români luase
fiinţă în 1891 şi fusese
recunoscută ca persoană juridică, la 7 martie 1903. În 1902, la
intervenţia Societăţii
Arhitecţilor Români, profesiunea de arhitect era menţionată în
nomenclatorul legii
meseriilor. Legea Spiru Haret care propunea definirea
profesiunii de arhitect nu a fost votată
în 1904. În 1907, Ion Mincu prezenta guvernului un proiect de
lege care prevedea definirea
obligaţiilor arhitectului, introducerea certificatelor de liberă
practică, organizarea serviciilor
de arhitectură ale statului, înfiinţarea unui consiliu superior
de arhitectură sub supravegherea
căruia să se execute clădirile publice.
În 1921, profesorul Ion Petrovici, fost Ministru al Lucrărilor
Publice repunea în
discuţie legea Ion Mincu din 1907. În final, legea pentru
organizarea Corpului Arhitecţilor
din Serviciile Publice a fost promulgată la 4 iulie 192115
.
„Nemulţumiţi pesemne de prestaţia şi orientarea Societăţii
Arhitecţilor Români, dar
şi de lipsa de opoziţie a acesteia faţă de admiterea în
rândurile sale a unor membri fără
diplomă de arhitect, un grup de profesionişti decişi înfiinţează
în 1925 Societatea
Arhitecţilor Diplomaţi din România [...]. Conducerea Societăţii
este încredinţată unor
arhitecţi cu mare renume în epocă:
Preşedinte: Berindei D. Ion
Vicepreşedinţi: Antonescu P.
N. Ghica-Budeşti
Secretar: Duiliu Marcu
13 Th. Cornel, op. cit. (v. Documentul nr. 1). 14
Mircea I Berindey, Note din activitatea arhitecţilor Dumitru I.
Berindey, Ion D. Berindey si Ion I. Berindey,
Academia, Biblioteca RSR, Bucureşti, 1988, p. 27. 15 Legea era
propusă de profesorul Ioan Petrovici, ca urmare a stăruinţelor
Comitetului Societăţii Arhitecţilor
Români, din care făceau parte: preşedintele Societăţii, Petre
Antonescu, Statie Ciortan, Paul Smărăndescu, Ion D. Berindey,
Ştefan Burcuş, Daniel Renard, Dumitru Herjeu, Ioan Socolescu, S.
Vasilescu, N. Stănescu,
şi I. Traianescu (cf. ***, 1864-2007. De la „Regulamentul” A. I.
Cuza/ Kogălniceanu la Ordinul Arhitecţilor
din România, O.A.R., Bucureşti, 2007).
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
10
Membri: Doneaud E.
E. Lăzărescu
P. Smărăndescu
N. Nenciulescu
Gh. Nicolau”16
Această nouă societate va scoate două numere ale unui periodic,
care – deşi
anunţat ca apariţie lunară - va apărea numai în iunie 1927 şi în
mai 1928, abordând subiecte
legate de activitatea şi statutul societăţii. Primul număr al
periodicului acestei societăţi
conţinea şi o secţiune intitulată Îndatoririle profesionale ale
arhitectului, un subiect
abordat de Ion D. Berindey încă din 1906, când, în primul număr
al revistei Arhitectura
scrisese pe această temă17
.
Ion D. Berindey fost căsătorit cu Eliza Zănescu18
(1897), cu care a avut doi fii, Ion
(1897- 1982) şi Alexandru (1899-1975), cu Ecaterina (Caterina)
Laptev (1903-191519
) cu
care a avut un fiu, Dumitru, şi o fiică, Ana-Maria (1909-1915),
şi cu Roxana Mavrocordat
(din 1921). A fost membru al Societăţii Române de Literatură şi
Artă. Pe 11 mai 1914 i se
acordă diploma de membru activ al Societăţii Geografice Române
înfiinţate la 15 iunie
1875. A fost deputat20
de Teleorman. Pe 4 noiembrie 1925 primeşte brevetul şi
însemnele
de Comandor al Ordinului „Steaua României”. În 1928 este membru
al Comisiei speciale
pentru aplicarea regulamentului de construcţii şi alinieri.
Moare la 29 august 1928, în vârstă de 57 de ani, din cauza unui
stop cardiac21
şi
este înhumat la Cimitirul Bellu (fost Şerban Vodă), figura 26,
locul 1622
, împreună cu tatăl
său. La moartea sa, Constantin Bacalbaşa publică un articol, în
care scrie: «Ion Berindeiu
„clăditorul” pe care moartea ni l-a răpit alaltăieri cu o
lovitură de trăznet, a fost unul dintre
superioarele suflete artistice, arhitectul care în clădirile
sale suprapunea nu numai cărămizi
şi tencuială, dar şi geniul constructor de mare estetică.
Alături de Mincu – alt mare suflet de artist, pierit prematur,
Berindeiu a fost
arhitectul care lasă în urma lui, nu numai ziduri înălţate, dar
podoabe arhitecturale, demne
de orice mare oraş civilizat.»23
III. BIROUL ARHITECTULUI ION D. BERINDEY Lucrarea aceasta scoate
în evidenţă şi aspecte mai puţin cunoscute ale personalităţii
lui Ion D. Berindey, cum ar fi contribuţia sa în domeniul
urbanismului şi organizarea
biroului arhitectului. Teza prezintă pe larg modul de organizare
şi de desfăşurare a
proiectelor în biroul condus de arhitectul Berindey, descriind
toate etapele prin care proiectul
de arhitectură trecea: convenţii, acorduri, contracte între
beneficiar şi arhitect/ teme-
program/ anteproiectul/ memorii/ caiete de sarcini şi devize
estimative; antemăsurători/
16Ana-Gabriela Tabacu, Arhitectura în periodicele de
specialitate până la sfârşitul celui de-al Doilea Război
Mondial, teză de doctorat, UAUIM, Bucureşti, 1999, p. 60. 17
Ibid. 18 De care divorţează. 19 Ecaterina Laptev a murit în 1915,
împreună cu fata lor, Ana-Maria. 20 Alţi parlamentari, deputaţi şi
senatori dintre primii noştri arhitecţi au fost: D. Berindei, Al.
Orăscu,
Gr. Cerchez, I. Mincu, V. Secară, P. Antonescu, C. Iotzu, T.
Socolescu, G. M. Cantacuzino, I. Roşu,
I. D. Enescu, menţionaţi de I. D. Enescu în articolul După o
jumătate de veac, în Arhitectura nr. 1 (ianuarie-
martie 1941), număr jubiliar, p. 16. 21Mircea I. Berindey, op.
cit., p. 29. Conform spuselor nepotului său, acad. ist. Dan
Berindei, a murit înecat
în mare. 22Gheorghe Bezviconi, Necropola Capitalei. Dicţionar
enciclopedic (ediţia a II-a, revăzută şi completată),
Editura Museum, Chişinău, 1997, p. 53. 23 Mircea I. Berindey,
op. cit., p. 24.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
11
contracte cu antreprenorii/ proiectul şi autorizaţia de
construcţie/ recepţia lucrărilor, întregite
de scrisorile pe care beneficiarii şi colaboratorii i le
trimiteau, de modul de lucru cu clientela,
de arhitecţii care au lucrat în biroul de arhitectură Ion D.
Berindey, de desene şi adnotări
inedite ale arhitectului.
Biroul creat de arhitectul Ion D. Berindey este unul dintre
primele birouri de
arhitectură bine organizate şi moderne din România. Numărul
impresionant de lucrări ale
arhitectului, documentele păstrate în Fondul Saint-Georges al
Bibliotecii Naţionale, în
arhivele Primăriei şi în Arhivele Naţionale ale României şi cele
peste 700 de desene păstrate
în arhiva Ion D. Berindey a Muzeului Naţional de Artă al
României demonstrează acest
lucru.
În teză sunt prezentate etapele unui proiect tipic realizat în
biroul de arhitectură Ion
D. Berindey, aşa cum rezultă din documentele cercetate în
arhive, secretul lucrului bine
făcut la Berindey fiind nu numai talentul şi studiile
universitare făcute la Şcoala de Beaux-
Arts din Paris între 1889-1897, ci şi meticulozitatea cu care
fiecare proiect era întocmit.
Din documentele păstrate în arhive, cunoaştem câteva nume de
arhitecţi care au
lucrat în biroul acestuia, dintre care revine numele lui Paul I.
Cristinel. În 1908, Berindey a
fost ajutat de acesta şi de Alexandru Baucher (Bocher), iar în
1912, „ajutorii” pentru
supravegherea lucrărilor de construcţiune a Palatului de
Justiţie24
din Iaşi sunt Paul I.
Cristinel şi Nicolae (Filip) Bănescu.
Alţi arhitecţi care au lucrat în biroul acestuia apar într-o
fotografie din revista
Ilustraţia, anul XIV (sept. - dec. 1925), nr. 115-118: fiul său,
Ion I. Berindey – de asemenea
absolvent al Şcolii Beaux-Arts din Paris (1924), Niculae Ţonea,
Niculae Covaci, Adrian
Petrescu.
Numeroase desene ale arhitectului Ion D. Berindey şi ale
biroului său de arhitectură
fac parte din colecţia dedicată desenelor de arhitectură, din
cadrul Cabinetului de Desene şi
Gravuri al Muzeului Naţional de Artă al României.
După aproape un secol în care proiectele lui Berindey au stat
uitate în depozitele
muzeelor, acestea pot prinde viaţă şi pot vorbi generaţiilor
actuale şi viitoare de arhitecţi,
trezindu-le admiraţia şi conştiinţa valorii de breaslă.
IV. LUCRĂRILE ARHITECTULUI ION D. BERINDEY
Ion D. Berindey a fost unul dintre cei mai prolifici şi
apreciaţi arhitecţi români din
primele trei decenii ale secolului al XX-lea. De la concepţia
generală până la ultimul detaliu,
nimic nu era lăsat la voia întâmplării, imaginaţia şi talentul
fiind fericit completate de
preocuparea pentru detaliu şi minuţiozitatea. Întotdeauna îşi
urmărea lucrările, cerea ca pe
şantier să i se supună (atenţiei) elementele ce urmau a fi
montate, iar clienţii săi,
reprezentanţi de seamă ai burgheziei acelei epoci, îl rugau să
supravegheze toate tipurile de
lucrări.
IV.1. Locuinţe individuale IV.1.1. În Bucureşti 189825-1899 -
Casa gen. Eraclie Arion, bd. Lascăr Catargiu, nr. 15, astăzi,
sediul Agenţiei Naţionale pentru Integritate; monument
istoric
24 Biblioteca Naţională, Fondul Saint-Georges, p. CLXXX, d. 6,
fila 20. 25 Am boldat anii în care clădirile au fost autorizate la
primărie.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
12
1900-1901 - Casa Grigore P. Olănescu, bd. Lascăr Catargiu, nr.
51 - demolată în 1989
1901-1902-1906 - Palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino (Casa cu
Lei), Calea Victoriei, nr. 141 - astăzi, Muzeul Naţional George
Enescu şi sediul Uniunii
Compozitorilor din România; monument istoric
1901- 1902 - Vila Vasile Gănescu, şos. Kiseleff, nr. 9; monument
istoric
1902-1903 -1906 - Casa Alex. G. Florescu, strada Henri Coandă,
nr. 22; monument istoric
1901-1904-1905 - Casa George G. Assan, Piaţa Lahovary, nr. 9 -
astăzi, Casa Oamenilor de Ştiinţă, monument istoric
1905 - Casa George Solacolu, strada Visarion, nr. 8 (colţ cu bd.
Lascăr Catargiu) (în ruină)
1905 – Casa Daniel Patrulius – strada Dionisie Lupu, nr. 43,
colţ cu strada Arthur Verona
1906 (1905-1915) - Muzeul şi casa Kalinderu, strada dr. Sion,
nr. 2 - 4; monument istoric
1906-1907 - Casa Dumitru T. Apostol, strada Christian Tell, nr.
10; astăzi adăposteşte Filiala pentru copii şi tineret „Ion
Creangă” a Bibliotecii Metropolitane
Bucureşti.
1908-1910 - Casa amiral Vasile Urseanu (astăzi, Observatorul
Astronomic şi Muzeul Ştiinţelor Experimentale), bd. Lascăr
Catargiu, nr. 21; monument istoric
1909 - Casa Eliza Zănescu, strada Emil Balaban, nr. 6; monument
istoric
1909 -1913 – Casa dr. Ioan E. Costinescu, strada Thomas
Massarik, nr. 31
1911–1914 - Casa şi garajul Emanuel şi Catherina Kretzulescu,
bd. Dacia, nr. 15, colţ cu strada Henri Coandă
1911 – Casa Leopold Gsur, şos. Kiseleff, nr. 47, astăzi sediul
Fundaţiei Nicolae Titulescu; monument istoric
1911 – Vila Maria Ioanidi, bd. Dacia, nr. 79; monument istoric;
astăzi, reşedinţa ambasadorului Braziliei
1911 – Casa Ion şi Irina Procopiu, strada Dumbrava Roşie, nr. 5;
monument istoric
1911 - Casa C. A. Tănăsescu, strada Dumbrava Roşie, nr. 11;
monument istoric
1912-1913 – Casa Nicolae Poenaru-Iatan, strada Polonă, nr. 2 ––
în prezent, reşedinţa Ambasadorului Canadei la Bucureşti; monument
istoric
1912 – Casa Sever I. Pleniceanu, strada Jean-Louis Calderon, nr.
46
1912 – Casa col. Alex. Zamfirescu, strada Ion Slătineanu, nr.
22
1912 – Casa Ana Berindey, strada Maria Rosetti, nr. 26A,
intersecţie cu str. Donici
1913 (1909-1915) - Casa Adina şi Emil Costinescu, strada Polonă,
nr. 4, actuala Ambasadă a Japoniei; monument istoric
1913 - Casa Ion Cămărăşescu, bd. Lascăr Catargiu, nr. 39, colţ
cu strada Gina Patrichi; monument istoric
1908-1912-1914 - Casa Toma Stelian, şos. Kiseleff, nr. 10,
monument istoric
1913-1915 - Casa Hugo Staadecker, strada Dumbrava Roşie, nr. 4;
monument istoric
1912-1914 - Casa Marioara Voiculescu, strada Spiru Haret, nr.
14
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
13
1911-1915 - Casa Grigore Filipescu, strada Nicolae Filipescu,
nr. 40 - astăzi, Secretariatul de Stat pentru Culte din Ministerul
Culturii şi Cultelor
1914 - Casa Gheorghe Stoicescu, strada Jean-Louis Calderon, nr.
82
1914 – Imobilul de raport Ion şi Maria Sterian, piaţa Pache
Protopopescu, nr. 9
1911 – Casa Ana şi Alexandru Tărtăşescu, strada Dumbrava Roşie,
nr. 9; monument istoric
1915 (1914-1922) – Imobilul de raport Aurel şi Margot Orăscu,
strada Franceză, nr. 9; monument istoric. Până în 2008, a adăpostit
Studioul de Teatru Casandra.
1922-1925 – Casele cuplate I. Săbăreanu şi C. Leonida, bd.
Dacia, nr. 81
1923 - Casa Ana Berindey (mama arhitectului, născută în 1847),
strada Roma, nr. 14; monument istoric
192526 - Casa memorială Maria Filotti, strada Vasile Pârvan, nr.
12; monument istoric. Proiectată în colaborare cu fiul său,
arhitectul Ion I. Berindey
27
Casa Ştefănescu, bd. Lascăr Catargiu, nr. 55 – demolată
Casa Ion D. Berindey, strada Paris, nr. 7; monument istoric
Casa Iarca, strada Ion Călin, nr. 23
Casa Zănescu, strada Nicolae Filipescu, nr. 32
IV.1.2. În Craiova 1903-1907 - Casa Nicolae Romanescu, strada
Unirii, nr. 57 - devenită Casa
Universitarilor, monument istoric
1908 (1904-1913) - Casa Alexandru şi Gabriela Poenaru – strada
Eugeniu Carada, nr. 10; monument istoric
IV.1.3. În Constanţa 1904-1905 - Casa fraţilor Armenac şi Kevork
Manissalian, şos. Elisabeta,
colţ cu strada Romană – bombardată (3.08.1941) şi demolată
IV.1.4. În Roşiorii de Vede 1916 - Vila amiral Urseanu
IV. 1.5. În Cioceni, jud. Prahova 1906-1909 - Conacul Grecianu –
demolat după 1948
IV.1.6. În Floreşti, jud. Prahova 1911-1913 - Palatul de la
Floreşti, construit de către „Nababul” Cantacuzino -
început în 1911, acesta nu a apucat să fie terminat până la
moartea acestuia, în 1913;
monument istoric.
IV.1.7. În Padea, jud. Dolj 1907 - Conacul bancherului N. N.
Popp
26 Cf. Mircea I. Berindey, op. cit., p. 31. 27 Ibidem.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
14
IV.2. Clădirile publice În creaţia arhitectului Ion D. Berindey,
clădirile publice ocupă un loc mai puţin
însemnat decât reşedinţele particulare, dar ele sunt remarcabile
prin modul de rezolvare a
cerinţelor de temă, prin aportul creativ al arhitectului şi prin
abilitatea de tehnolog a acestuia.
Cea mai reprezentativă lucrare publică a lui Ion D. Berindey
este Palatul Culturii
din Iaşi (numit în epocă Palat Administrativ, de Justiţie şi al
Poştelor), care constituie pentru
lucrarea de faţă, un studiu de caz şi va fi analizat în
Capitolul IV.
Celelalte clădiri publice pe care le prezint în continuare sunt
expresia unor căutări
stilistice diverse şi a unor rezolvări de temă în concordanţă cu
cele mai noi descoperiri din
vremea când au fost proiectate.
1899-1900-1902 - Leagănul Sf. Ecaterina din Bucureşti, bd.
mareşal Averescu, nr. 17; monument istoric
1902-1903(inaugurarea primei aripi)-1915 - Azilul Regina
Elisabeta din Bucureşti, strada Căldăruşani, nr. 9
1905-1907 - Hipodromul de la Băneasa, demolat în 1956
1905-1906 – Pavilionul Casei Staadecker de la Expoziţia Generală
Română din 1906, Bucureşti (demolat)
1905-1906 – Pavilionul Comisiunii Europene a Dunării de la
Expoziţia Generală Română din 1906, Bucureşti (demolat)
1909 – Corpul Avocaţilor (anexă la construcţia Palatului
Justiţiei din Bucureşti), Splaiul Independenţei, nr. 5,
Bucureşti
1915 (1912-1921) – Palatul Sindicatului Ziariştilor (Casa
Presei); astăzi, Teatrul Foarte Mic - bd. Carol I, 21,
Bucureşti
1906-1925 (inaugurarea) – Palatul Justiţiei, Administrativ şi
Poştei din Iaşi, strada Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 1; astăzi,
Palatul Culturii; monument istoric
Până în 1904 - Craiova – îi sunt atribuite Muzeul Aman28 (strada
Kogălniceanu, nr. 9) şi Spitalul orăşenesc
29.
Clădirile publice proiectate de Ion D. Berindey – deşi mai
puţine decât locuinţele – au
fost rezolvate de acesta cu maximă seriozitate, de la conceperea
temei şi alegerea stilului, până
la execuţia de detaliu, arhitectul fiind şi diriginte de şantier
pentru toate lucrările proiectate.
IV.3. Arhitectură funerară
1904-1905 – Capela N. Creţulescu – Leordeni
1906 - Cavoul colonelului Petre Macca, Mănăstirea Pasărea
1906-1907 - Capela familiei Toma Stelian30, cimitirul Bellu
1908-1909 - Cavoul familiei Poroineanu, cimitirul Bellu, fig.
19
1911 - Cavoul Cronberg
1913 – Lespede pe mormântul lui Grigore Loghady
1923-1924 – Mausoleul Toma Stelian, cimitirul Bellu, secţiunea
IV, figura 80-6
31 (în 1925, moare Toma Stelian).
28 Cf. Th. Cornel, op. cit. Aceste lucrări nu sunt confirmate de
cercetările de arhivă. 29 Ibid. 30
Apare deja în lista de lucrări din Figuri contimporane din
România. Dicţionar biografic ilustrat, sub direcţiunea d-lui Th.
Cornel. Partea I + Număr de Crăciun 1911. (Ediţia a II-a), Socec,
Bucureşti, 1909-1911. 31 Bezviconi, Gheorghe, op. cit., p. 202.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
15
Capela Pantazi
Cavoul Caiser – schiţă de monument funerar.
IV.4. Lucrări de urbanism
1904-1906 - proiect pentru Planul General al oraşului Bucureşti,
neconcretizat.
În august 1905, este numit inspector general al expoziţiei
naţionale jubiliare din Parcul Carol din 1906. Pentru această
expoziţie, a proiectat Pavilionul
Comisiunii Europene a Dunării şi Pavilionul Casei
Staadecker;
1914 – Planul de aliniere şi sistematizare a Craiovei, împreună
cu inginerul M. Colleanu.
IV.5. Alte tipuri de lucrări
1907-1909 – Grajdurile, sera, detalii pentru casa Hermann
Spayer, Bucureşti, strada Batişte, nr. 24A.
1913 – Garaj clădirea Alexandru Florescu, strada Henri Coandă,
nr. 22.
1921-1922 – Extinderea fabricii de ciocolată C. Berindey32,
Bucureşti, strada Puţul cu Apă Rece, nr. 37 (demolată)
Mobilierul bisericii comunale - Comuna Miroşi, judeţul
Argeş.
Lucrări grafice: afiş pentru o acţiune a Societăţii Corporatiste
pentru încurajarea Micului Agricultor; medalia Societăţii
Principele Mircea.
IV.6. Lucrări rămase în stadiul de proiect
Despre unele lucrări (sau proiecte de lucrări) nu am găsit încă
alte surse în afară
de desenele (proiectele) de la Secţia de Grafică a M.N.A.R.,
care să confirme faptul că au
fost realizate de arhitectul Ion D. Berindey. O parte dintre ele
probabil au rămas în faza de
proiect. Acestea sunt:
În Bucureşti
1906 – imobilul Alexandru Em. Lahovary – Calea Victoriei, nr.
102, colţ cu strada Clemenţei (actuala C.A. Rosetti), proiect de
schiţă.
1906-1907 – casă de administraţie şi remisă – Alexandru
Marghiloman, bd. Colţea, intersecţie cu strada Mercur.
casa Nacian33
1907 - transformări la Casa Deleanu – strada Icoanei, nr.
49.
1910 - Clubul Tinerimii Române – proprietar P. Greceanu.
casa Dimitrescu – Parcul Ioanid.
1911-1912 – casa dr. Petre Herescu - Parcul Ioanid.
1913 – garajul S. Rosenthal – strada Vasile Lascăr
1913 – casa N. Ionescu, strada Lipcenului, nr. 9.
1913 - sediu de bancă în Bucureşti
1913-1916 - Creditul Funciar Rural fondat în 1913.
32 Constantin A. Berindey (1874-1943) a fost văr primar cu Ion
D. Berindey, inginer chimist, industriaş, director
al Fabricii de ciocolată Berindei. 33 pomenită în Dicţionarul
lui Th. Cornel, Figuri contimporane din România.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
16
1914 – garaj ing. Marcu.
1915 – casa Bogdan.
1916 – casa C. Turnescu.
1916 – casa Finţescu.
casa Lekman
casa Lupescu.
casa Voinescu, strada Popa Tatu, nr. 109.
vila Relly.
În ţară
Şcoală primară rurală – Administraţia Domeniului Coroanei.
1903 - casa Petrini, Galaţi.
1906 – 1911 - Palatul Administrativ din Ploieşti
1908 - casa Dimitri M. Burillianu, Turnu Severin.
1909-1910 – casa G. Popescu – strada Mihai Vodă, Craiova.
1912 - casa Răscanu, Iaşi (planul garajului).
1914 – casa G. G. Vorvoreanu, Craiova.
1916 – casa doamnei Pavlovici – Buiceşti.
1918 – fermă pentru creşterea vitelor
În Haga, Olanda
1906 - participare la concursul internaţional pentru construcţia
Palatului Păcii de la Haga
V. ANALIZA UNOR CLĂDIRI REPREZENTATIVE PROIECTATE DE ION D.
BERINDEY
V.1. Palatul Cantacuzino din Bucureşti Monument istoric de
valoare naţională şi universală, conform Listei
Monumentelor Istorice 2004, cod B-II-m-A-19869, Palatul
Cantacuzino este inclus,
alături de Ateneul Român, în Lista Patrimoniului European, cod
L-35-125-C-a. Astăzi,
Palatul Cantacuzino adăposteşte Muzeul Naţional George Enescu şi
Uniunea
Compozitorilor din România.
Palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino, situat pe Calea Victoriei,
nr. 141 (fost
161-165), a fost proiectat şi construit între anii 1901-1906, de
arhitectul Ion D. Berindey
pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), supranumit
„Nababul” pentru uriaşa
sa avere, care, ajuns în 1899, şeful partidului conservator şi
prim-ministru, a hotărât să-şi
construiască cea mai frumoasă locuinţă din Bucureşti. În 1899
Gheorghe Gr. Cantacuzino
era cel mai bogat om din ţară, cu 20 de moşii mari, cu o avere
evaluată la trei milioane de
lei, „poate cel din urmă reprezentant al boierului mare de
odinioară”, cum spunea Nicolae
Iorga.34
La 1 iunie 1901, Gheorghe Grigore Cantacuzino îl angajează pe
tânărul arhitect
Ion D. Berindey, ale cărui studii făcute la Paris le-a finanţat,
printr-o convenţie
preliminară, care îl obliga pe Berindey să prezinte până la 15
noiembrie 1901, un
34 Cf. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, editura Eminescu,
Bucureşti, 1984, p. 86.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
17
anteproiect al casei, devizul estimativ, planul de execuţie în
detaliu, caietul de sarcini,
supravegherea execuţiei, verificarea situaţiei contabile35
.
„Artistul a depus atât de multă hărnicie, a condus lucrările cu
atâta energie, încât
chiar către sfârşitul anului 1904 clădirea era aproape
terminată, astfel încât princesa Irina
N. Ghica, fiica d-nei şi d-lui Cantacuzino, se putea muta în
aripa stângă, iar peste câteva
luni, iluştrii proprietari se mutară din vechea clădire
[...].”36
Autorizaţia de construcţie a clădirii a fost obţinută în data de
12 iunie 190237
.
Piatra de temelie a fost pusă pe 3 aprilie 1902, iar inaugurarea
palatului a avut loc la 29
ianuarie 1906, printr-un „mare dineu, urmat de un bal uluitor,
fără precedent în ţară”,
după cum îşi amintea Maria Cantacuzino-Enescu, nora Nababului.
Recepţia definitivă a
Palatului Cantacuzino a avut loc la 12 octombrie 190638
. Ion D. Berindey a fost şi
arhitectul diriginte de şantier al lucrării executate sub
antrepriza Thoma Kanzler39
.
Impozanta clădire a palatului a beneficiat de asemenea, de un
inginer inovator,
Dumitru Marcu, care va introduce ca noutate în structura
clădirii de zidărie portantă,
elemente de beton armat şi metal.
Monumentalul palat, amplasat pe tronsonul nordic al Căii
Victoriei, a fost creat
după modelul reşedinţelor nobiliare pariziene (hôtel
particulier), clădiri aşezate în
mijlocul lotului de teren, în jurul cărora se amenajau grădini.
Construcţia eclectică -
realizată în stil academist de factură Beaux-Arts - îmbină
armonios elemente de stil
neobaroc, neorococo, neoclasic francez şi Art Nouveau.
Clădirea se desfăşoară pe 5 niveluri: subsol parţial, demisol,
parter înalt cu
supantă (parţială), etaj 1 şi mansardă. Palatul este, din punct
de vedere volumetric, format
din două părţi: un volum tip bară spre Calea Victoriei, simetric
faţă de axul central est-
vest articulat de volumul înalt al aulei cu parter şi supantă,
dezvoltat de asemenea pe axul
central.
Iată descrierea palatului, făcută de cronicarii vremii, la
inaugurare: „Un splendid
imobil cu faţada în stil Ludovic al XIV-lea, cu plafoane pictate
de artişti renumiţi, cum
sunt: Petraşcu, Vermont, Voinescu şi Mirea; cu bronzuri şi
statuete realizate de sculptorul
Storck; cu lemn sculptat şi fier forjat ieşit din mâinile
meşterilor bucureşteni; cu
încălzire centrală prin calorifer cu vapori sub presiune; cu 600
de lămpi incandescente - o
adevărată operă de artă în întregul ei.” 40
Acestă clădire emblematică a Bucureştiului a fost decorată de
artişti faimoşi în
epocă. Pictorii Nicolae Vermont (1866-1932), Gheorghe Demetrescu
Mirea (1852-1934)
şi Costin Petrescu (1871-1954) sunt autorii picturilor murale,
Emil Wilhelm von Becker
(1881-1952) realizează sculpturile exterioare şi interioare ale
palatului, grupuri alegorice
cu mascaroni, statui, motive antropomorfe, zoomorfe şi florale
şi stema princiară a
familiei Cantacuzino situată în cadrul frontonului semicircular
de deasupra uşii de intrare.
Intrarea în palat se face urcând scările monumentale din curte
spre piano nobile;
dintr-un vestibul generos, se pătrunde într-un hol central, axat
pe intrarea în aulă. Pe
35 Biblioteca Naţională, FSG, arhiva Ion D. Berindey, p.
CCLXXIV, d. 7, f. 52 f.-v., Convenţiunea dintre
G. Gr. Cantacuzino şi Ion D. Berindey. 36 Rus-Alan, Palatul
Cantacuzino în România ilustrată, anul IV, număr jubiliar,
aprilie-mai 1906, p. 117. 37DMBAN, fond PMB, Serviciul Tehnic,
dosarul 258/ 1902, autorizaţia de construcţie nr. 20 din
12.06.1902.
Adresa era Calea Victoriei, 161-165. 38 Biblioteca Naţională,
FSG, arhiva Ion D. Berindey, p. CCLXXIV, d. 7, f. 65 f.-v. 39 Thoma
Kanzler a încheiat contractul cu Gh. G. Cantacuzino pe 17 martie
1902 şi a fost, de asemenea, şi
antreprenorul vilei Vasile Gănescu, proiectată tot de I. D.
Berindey în şos. Kiseleff, nr. 9. 40 Cf. revista Flacăra, anul
XXII, nr. 919, 13 ian. 1973, p. 23.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
18
dreapta holului central se aflau apartamentele Ecaterinei
Cantacuzino (astăzi spaţiile
Muzeului „George Enescu”), iar pe stânga, camerele semiprivate
ale lui
Gheorghe Grigore Cantacuzino (astăzi, sediul Uniunii
Compozitorilor şi Muzicologilor din
România).
Mobilierul palatului şi decoraţia sa interioară au fost
executate de casele Kriéger şi
Mercier din Paris (tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii,
mobilier în stil Ludovic al XIV-lea
şi Ludovic al XVI-lea41
etc). Stucaturile, lemnul sculptat, feroneria şi majoritatea
bronzurilor au fost executate la Bucureşti, de casele Storck,
Gaiser, Haug, Wilhelm Dietz
etc. după desenele şi sub atenta supraveghere a arhitectului Ion
D. Berindey42
. Alţi
specialişti cu care Berindey a colaborat au fost: Baguès
(lustre, instalaţia electrică şi
feroneria de artă, o parte din bronzuri şi şeminee), August
Zwoelfer (oglinzi), Macovici
(poleire), Mailler (aparate de gaz), La Fontaine
(lăcătuşerie).
Etajul 1 era destinat apartamentelor tinerelor familii, printre
care şi lui Mihail şi
Marucăi Cantacuzino. Dormitorul matrimonial era proiectat în
axul central al intrării.
Etajul este accesibil prin scara laterală amplă, situată în
partea stângă a planului, care nu
are legătură vizibilă şi directă cu partea publică a parterului
nobil, etajul 1 fiind astfel izolat
de zona de primire a hoch-parterului.
Palatul Cantacuzino a fost prima clădire cu încălzire centrală
prin calorifere cu
vapori sub presiune din Bucureşti. Instalaţiile clădirii erau
foarte moderne pentru acea
vreme.
41Stilul Ludovic XVI este caracterizat printr-o largă inspiraţie
din arta antică greco-romană, reprezentative
fiind Micul Trianon şi hotelurile particulare din Place de la
Concorde (arh. Jacques-Ange Gabriel) şi prin
planimetria simetrică a edificiilor, dominată de rectanglu,
păstrând linia curbă la abside, alcovuri, saloane
ovale sau circulare. În timpul domniei lui Ludovic XVI
(1774-1792), se introduc: salonul de muzică,
budoarul şi sufrageria, ca încăperi obligatorii. Cf. Irina Cios
et al., Dicţionar de artă. Forme, tehnici, stiluri artistice. A-M,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, vol. 1, p. 263. 42Cf.
L’inauguration du palais Cantacuzène, în Bucarest Mondain, 5
Février 1906, p. 2, Biblioteca
Naţională, FSG, pachetul CCLXXIV, dosar 7, filele 66-67 (vezi
Documentul nr. 8).
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
19
Faţada principală a Palatului. Sursa: DMBAN, fond PMB, Serviciul
Tehnic, d. 258/1902.
După moartea Nababului, în 1913, palatul a fost locuit de
Ecaterina (născută
Băleanu), ulterior trecând în posesia fiului său, Mihail G.
Cantacuzino şi a soţiei acestuia,
Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu), care va moşteni palatul
în 1929. După decesul
prematur al soţului, Maruca se va recăsători în 1937, cu George
Enescu. În 1913, văduva
Ecaterina G. Cantacuzino începe demersurile pentru construirea
casei mici din spatele
palatului, în acelaşi an, obţinând autorizaţia de construcţie
eliberată de Primăria Oraşului
Bucureşti. Cuplul Enescu a locuit, între 1945-1946, în casa mai
mică din spatele palatului,
destinată iniţial, administraţiei clădirii43
. Astăzi această casă a devenit Casa Memorială
George Enescu. Ea a fost realizată după proiectul arhitectului
I. Leoneanu şi construită de
acelaşi antreprenor, Thoma Kanzler, într-o manieră stilistică
asemănătoare palatului, dar
simplificată. Anexa din strada Gheorghe Manu (fostă strada
Verde) era deja ridicată în 1913,
autorizaţia ei de construcţie datând din 9 noiembrie 191144
, iar arhitecţii fiind
Grigore Cerchez (1850-1927) şi I. Leoneanu.
În anii ’40, palatul a adăpostit sediul Preşedinţiei Consiliului
de Miniştri, apoi, din
1947, Institutul de Studii Româno-Sovietice. După moartea lui
George Enescu în 1955, soţia
sa a lăsat prin testament palatul şi clădirile anexe, muzeului
dedicat memoriei compozitorului.
Din 1955, aici funcţionează Uniunea Compozitorilor şi
Muzicologilor din România, iar din
1956, casa adăposteşte şi Muzeul Naţional „George Enescu”.
În 1958, pentru a pregăti palatul devenit muzeu, în vederea
desfăşurării primei ediţii
a Festivalului Internaţional George Enescu, s-a amenajat scena
din aulă şi s-au făcut primele
43 Casa din spatele palatului şi dependinţele încă nu fuseseră
ridicate în 1911. Înălţarea casei ce adăpostea „uzina
electrică” (centrala electrică) la parter, cu un etaj şi
mansardă parţială are loc în 1913, cf. Arhivelor PMB, d. 548/1913,
arhitect fiind I. Leoneanu. (A.C. nr. 302/ 24.08.1913) 44 DMBAN,
Serviciul Tehnic, d. 526/1911. Anexa servea drept: garaj, remisă şi
atenanse la parter şi locuinţă la
etaj.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
20
retuşuri interioare. A doua intervenţie majoră a avut loc după
cutremurul din 1977, când s-a
încercat o schimbare de destinaţie a imobilului, dar actul de
donaţie prevedea în acest caz
revenirea în proprietatea familiei Cantacuzino… şi regimul
comunist nu a riscat un scandal
internaţional.45
Muzeul a fost redeschis abia după decembrie 1989, timp în care
s-au produs
degradări importante şi au dispărut multe dintre ornamentele
iniţiale: cariatidele, candelabrele,
o parte din mobilier etc. O a treia intervenţie s-a produs în
1990, când la iniţiativa Uniunii
Compozitorilor şi Muzicologilor din România, a fost realizată
„Consolidarea şi restaurarea
Palatului Cantacuzino”, iar UCMR a revenit în clădirea unde îşi
avusese sediul şi între anii
1956 – 1977. Abia în 1992 s-a redeschis oficial Muzeul Naţional
George Enescu. În forma
actuală, muzeul ocupă cinci săli din clădire, în care sunt
expuse obiecte ce au aparţinut
marelui compozitor: manuscrise, scrisori, partituri, pianul şi
viorile sale, biblioteca, tablouri,
piese de mobilier, fotografii etc.
V.2. Palatul Culturii din Iaşi
Între anii 1906-1926, Ion D. Berindey reclădeşte Palatul
Justiţiei, Administrativ şi
al Poştei din Iaşi pe temeliile fostei Curţi Domneşti a
Moldovei, operă grandioasă, de factură
romantică, în care arhitectul încearcă să reînvie stilul
neogotic. În anul 1955, destinaţia
Palatului Administrativ este schimbată într-una culturală46
. Astăzi, Palatul Culturii din Iaşi
este sediul Complexului Muzeal Naţional “Moldova” Iaşi şi
cuprinde: Muzeul de Istorie al
Moldovei, Muzeul Etnografic al Moldovei (1943), Muzeul de Artă,
Muzeul Ştiinţei şi
Tehnicii „Ştefan Procopiu” şi Centrul de Conservare-Restaurare a
Patrimoniului Cultural. În
prezent, Palatul Culturii este închis pentru restaurare, în
cadrul programului guvernamental de
reabilitare a monumentelor istorice47
. Ansamblul Palatului Culturii, Palatul Culturii şi Ruinele
Curţii Domneşti din secolele XV-XVIII sunt monumente istorice
(coduri LMI: IS-II-m-A-
03957.01 şi IS-II-m-A-03957.02).
În 1906, arhitectul Ion D. Berindey este chemat la Ministerul de
Justiţie de către
ministrul Toma Stelian şi însărcinat pentru întocmirea
proiectului de reclădire a Palatului
Administrativ din Iaşi, pe fundaţiile vechii Curţi Domneşti.
Curtea Domnească din Iaşi este atestată documentar din
143448
. Pe baza cercetărilor
arheologice, se presupune că vechimea Curţii Domneşti ar fi mai
mare (secolul al XIV-lea).
Între anii 1806-1812, prinţul Alexandru Moruzi construia un
impunător palat neoclasic.
Afectat de incendii, Palatul Domnesc va fi refăcut de Mihail
Sturdza între anii 1841-1843. În
1843, Palatul Domnesc devenea Palat al Ocârmuirii, iar după
Unirea din 1859, acesta devine
Palat Administrativ. Palatul suferă mai multe incendii, iar în
1904, este luată decizia
reconstrucţiei sale. Şantierul s-a deschis în 1907, lucrările
continuând cu întreruperi până la
izbucnirea Primului Război Mondial.
În lucrarea Note din activitatea arhitecţilor Dumitru I.
Berindey, Ion D. Berindey şi
Ion I. Berindey, Mircea I. Berindei evocă etapele esenţiale ale
construcţiei Palatului:
„Dificultăţile bugetare au făcut ca construcţia să fie executată
numai din excedente financiare,
45 Articolul Casa cu doi lei în Magazin istoric, anul XLIII -
serie nouă - nr. 9 (510), sept. 2009, p. 30. 46
http://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Culturii_din_Ia%C8%99i 47 Cf.
http://www.palatulculturii.ro/. 48 Prima menţiune o avem din 8
octombrie 1434, într-un document emis de către Ştefan al II-lea,
fiul lui
Alexandru cel Bun.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
21
astfel că niciun moment nu se dispunea de sume îndestulătoare.
Antrepriza a oprit până la
urmă lucrările, neputând fi plătite.
Clădirea fiind neterminată, a fost folosită de trupele ruseşti
în perioada 1916-1918, de
către unităţile militare române, în cele din urmă fiind
transformată ca spital [...]”49
În 1921, se acordă fondurile necesare terminării construcţiei,
care a fost inaugurată
cu mare fast, în prezenţa familiei regale, duminică, 11
octombrie 1925. Începând cu anul
1925, când s-a întors din Franţa, Ion I. Berindey, proaspăt
absolvent al Şcolii Beaux-Arts de la
Paris (în 1924), îl va ajuta pe tatăl său la proiect şi la
urmărirea lucrărilor de la Palatul
Administrativ şi de Justiţie. Construcţia Palatului a început în
1908, dar a fost întreruptă pe
timpul războiului şi reluată în 192050
. Fondurile veneau foarte greu de la Bucureşti şi a fost
nevoie de mai multe intervenţii pe lângă Ministerul de Justiţie
pentru ca banii să ajungă la
Iaşi.
De-a lungul timpului, palatul a suferit mai multe restaurări,
care au avut loc în
perioadele 1954-1960 şi 1977-1988, cea de-a doua implicând
lucrări de consolidare a
structurii de rezistenţă şi de înlocuire a acoperişului51
.
În prezent, pe amplasamentul din spatele Palatului Culturii, s-a
construit un proiect
imobiliar de anvergură (Palas), integrând un centru de afaceri,
spaţii comerciale, hoteliere,
apartamente, cea mai mare parcare subterană din ţară şi o
grădină publică, toate pe o
suprafaţă construită de 270.000 m.p.52
„Palatul Culturii se distinge printr-o magistrală
monumentalitate, pusă admirabil în
valoare de spaţiul ambiant ce permite edificiului să-şi decupeze
nestingherit contururile pe
fundalul colinelor molcome ale Buciumului.” (Claudiu Paradais)
Din păcate, cuvintele
istoricului de artă Claudiu Paradais (1933-2006) nu mai sunt
valabile astăzi, în urma
realizării acestui mare proiect imobiliar. Inaugurarea
complexului Palas a fost făcută pe 31
mai 2012.
„Împlinindu-şi parcă un destin romantic, acest palat era
integrat unui sit pitoresc, în
mijlocul unui parc şi oglindit în apele unui lac de la poalele
colinei plantate care răspundea
părţilor laterale ale clădirii.”53
Aşa cum arată Gheorghe Curinschi Vorona, „clădirea este
construită din cărămidă,
cu planşee de lemn pe traverse de beton. Exteriorul este tratat
în simili-piatră, iar elementele
decorative sunt realizate din ipsos. Astfel, această clădire, de
mare amploare şi
monumentalitate, este realizată din materiale puţin durabile.
Ceea ce îi dă valoare este
compoziţia de ansamblu, în care autorul a găsit un raport
potrivit între desfăşurarea
orizontală a corpurilor şi verticala turnului, precum şi o
anumită consecvenţă stilistică.”54
Edificiul „urmăreşte să reediteze formele vechilor palate
comunale, întotdeauna
înzestrate cu un turn monumental”55
, iar stilul pe care Berindey l-a ales pentru aceasta a fost
cel neogotic. Clădirea aparţine romantismului de şcoală
germană.
Faţada principală – simetrică – are în axul compoziţiei un turn
cu orologiu cu
carillon, ce intonează la fiecare oră începutul „Horei Unirii”.
Sub turnul-donjon, se găseşte
intrarea principală.
Potrivit lui Ion D. Berindey, arhitectul „nu poate să fie şi
puţin poet şi, în acelaşi
timp, şi un istoric, căci el este cel care transmite din veac
prin poemele de piatră istoria
49 Berindey, Mircea I., op. cit., p. 32.
50
http://www.bzi.ro/adevarul-despre-constructorii-palatului-culturii-75775
51 Cf. Aurora Fecheci, Iaşii – arhitectură şi legendă, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2003. 52 Cf. http://www.palasiasi.ro/. 53
Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Romantismul în arhitectură, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1990, p. 217. 54 Gheorghe Curinschi,
Monumentele de Arhitectură din Iaşi, Editura Meridiane, Bucureşti,
1967, p. 54. 55 Ibid.
http://www.bzi.ro/adevarul-despre-constructorii-palatului-culturii-75775
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
22
naţiunii sale. Aşadar într-un edificiu al dreptăţii, el vede
îndată o sală mare centrală, bolţi
înalte, aer, spaţiu, lumină necesare pentru cei ce trebue să se
întrunească zile întregi […].”56
Planul aproape simetric rezolvă iluminarea şi aerisirea
spaţiilor prin crearea a două
curţi interioare rectangulare. Dintr-un hol central, pe două
niveluri, accesul la etaj se poate
face prin intermediul a două scări monumentale situate faţă în
faţă. Sălile mai importante, de
exemplu, Sala Curţii de Apel, au plafoane cu grinzi aparente,
iar pereţii sunt îmbrăcaţi în
lambriuri din ipsos fiert în ulei, obţinându-se un material de
duritatea lemnului şi înfăţişarea
stejarului (soluţia Henri Coandă). În revista Ilustraţia, Ion D.
Berindey îşi descrie astfel
opera: „Palatul meu cred că impune. După ce îl veţi vizita în
amănunt, vă voiu da toate
explicaţiile asupra chipului cum am înţeles luminatul,
încălzitul, ventilaţiile, termostatele,
termometrele la distanţă, curăţirea prin gol (wacum cleaner),
apelul electric cel mai la
îndemână pentru avocaţi etc. – totul pornind din Centrala
maşinelor, ce se află în sub-sol,
unde este în adevăr sufletul clădirei, de unde se distribue prin
conducte circulaţia,
răspândindu-se ca sângele în vinele unei fiinţe, de acolo
trăeşte şi palpită acest palat.”57
Clădirea Palatului rămâne cea mai reprezentativă operă a
neogoticului din ţara
noastră, una dintre ultimele expresii are romantismului în
arhitectura oficială şi o efigie a
oraşului Iaşi .
Fotografie aflată în Biblioteca Naţională, Fondul Saint-Georges,
pachetul CLXXX, dosarul 6, fila 40,
pe verso este scris: Palatul Ad-tiv Iaşi reclădit de arhitectul
I. D. Berindey 1924
VI. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA OPEREI ARHITECTULUI ION D.
BERINDEY. ÎNCADRAREA ÎN
CURENTELE EPOCII
Creaţia arhitectului Ion D. Berindey îmbină elemente de
eclectism de factură
Beaux-Arts, romantism, neorococo, cu tendinţe neoromâneşti şi cu
elemente moderne de
56 Ion D. Berindey, articolul De vorbă cu profesorul Berindey,
în Ilustraţia, anul XIV, nr. 115-118, sept. –
dec. 1925, p. 198. 57 Ibid.
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
23
concepţie 1900, atât în compoziţia de ansamblu, cât şi în
rezolvarea decoraţiei, bogat
reprezentată.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în Bucureşti sunt
ridicate numeroase
clădiri de factură eclectică, proiectate de arhitecţi străini
sau români cu studii în afara ţării, în
special la École des Beaux-Arts din Paris. Dintre cele mai
reprezentative menţionăm:
Ateneul Român (1886-1888, Albert Galeron şi Leonida Negrescu),
Ministerul Agriculturii
(189458
, Louis Blanc), Palatul Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni
(1896-1900,
Paul Gottereau), Banca Naţională (1883-1885, Cassien Bernard şi
Albert Galeron), Palatul
Poştelor (189959
, Alexandru Săvulescu), Palatul de Justiţie (1890-1895, Albert
Ballu,
continuat de Ion Mincu). Arhitectura reflectă înnoirile epocii,
iar în oraşele mari apar clădiri
publice sau particulare în stilul Parisului celui de-al Doilea
Imperiu. Elita politică îşi
construieşte case impozante, de cele multe ori în spiritul
academismului de şcoală franceză.
De altfel, „noul tip de om politic al veacului XIX este educat
în Occident”60
. Remarcăm
faptul că pentru acest tip de comanditar proiectează în
principal Ion D. Berindey, el însuşi
fiind un aristocrat, educat la Paris, având legături puternice
cu mulţi dintre beneficiarii
lucrărilor sale, cum ar fi: Gheorghe Grigore Cantacuzino, Emil
Costinescu, Alexandru G.
Florescu, Toma Stelian, Nicolae Romanescu. Dintre aceste
reşedinţe, reprezentativ pentru
arhitectura eclectică de factură academică pe care o practică
Berindey este Palatul
Cantacuzino. Acesta poate fi considerat, pentru creaţia
arhitectului, nu numai o lucrare de
referinţă, ci şi un cap de serie pentru alte locuinţe eclectice,
cum ar fi: casa G. Assan, casa G.
Solacolu, casele Tărtăşescu şi Tănăsescu, casa Alexandru Poenaru
(Craiova) etc. Deşi mai
masive şi amplasate la o intersecţie de străzi (clădiri „de
colţ”), casele Manissalian
(Constanţa), Kretzulescu, Ana Berindey (strada Maria Rosetti) şi
Observatorul Urseanu au,
totuşi, caracteristici comune cu Palatul Cantacuzino: volumetrie
impunătoare şi compactă, o
relativă simetrie a faţadelor, ordonarea golurilor verticale şi
orizontale, împărţirea faţadelor
în registre orizontale, schimbarea raportului plin-gol în
favoarea golurilor şi folosirea
sistemului de ferestre fără parapet (tip porte-fenêtre), traveea
centrală sau colţul tratate mai
special, uneori într-un volum decroşat cu acoperiş înălţat şi
lucarnă decorativă, cornişă bogat
decorată, proeminentă.
În timp ce la Palatul Cantacuzino şi la casa Assan, axul de
simetrie al faţadei
principale este puternic marcat prin amplasarea intrării în
volumul detaşat de corpul casei,
având acoperişul mai înalt în dreptul său şi o copertină peste
peronul de onoare, la casele
Arion, Olănescu şi Toma Stelian, arhitectul pune accent pe unul
sau două corpuri laterale
decroşate faţă de restul faţadei şi tratate mai special, prin
ancadramente pe două niveluri,
frontoane, pilaştri, lei şi cariatide.
La scară mai mare, maniera eclectică de factură academică de
compunere a
faţadelor e folosită şi la casele cuplate Leonida-Săbăreanu, la
imobilul Ion Sterian, la
Sindicatul Ziariştilor, la imobilul de raport Darvari-Orăscu şi
la câteva proiecte nefinalizate
(Clubul Tinerimii, casa Marghiloman, sediul de bancă, imobilul
Lahovary).
Un alt tip de locuinţă eclectică, inspirat din arhitectura
Micului Trianon este cel al
casei Florescu, reluat apoi la casele Poenaru-Iatan, Ion
Procopiu, Hugo Staadecker şi chiar la
casa Ion D. Berindey din strada Paris. Aticul cu baluştri
maschează podul cu pante line. O
58 Cf. Cezara Mucenic, Bucureşti. Un veac de arhitectură civilă.
Secolul al XIX-lea, Editura Silex, Bucureşti,
1997, p. 30. 59 Ibid. 60 Ion Bulei, Românii în secolele XIX-XX.
Europenizarea, Editura Litera, Bucureşti, 2011, p. 131. „La un
număr de 3000 de intelectuali est-europeni ai vremii 1102 au
studii în ţară, 717 în Europa de Vest, 771 în
Europa de Est, 32 în Europa de Sud-Est.” (Ibid., pp.
131-132)
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
24
variaţie a acestui tip este Castelul Cantacuzino din Floreşti,
unde porticul monumental cu
coloane duble aminteşte de Marele Trianon de la Versailles.
Întâlnim acest portic şi la
reşedinţa Gsur, iar la casa Filipescu, coloanele duble sunt
angajate.
În cazul clădirilor de factură eclectică de tip Beaux-Arts,
distingem deci două
subtipuri din care derivă toate celelalte: Palatul Cantacuzino
şi casa Alexandru Florescu.
În timp ce pentru aceste locuinţe luxoase, concepţia este
monumentală şi
grandioasă, pentru anumiţi comanditari, Berindey proiectează
case romantice, concepute
într-un eclectism pitoresc; acestea sunt casele Vasile Gănescu,
Maria Ioanid(i),
Emil Costinescu, casa Ana Berindey de pe strada Roma sau
proiectul casei G. Popescu din
Craiova, probabil la cererea acestora de a avea o locuinţă
într-un anumit stil (fapt confirmat
în cazul conacului lui N. N. Popp din Padea) sau pentru a se
înscrie în regulamentul zonei,
ca în cazul Parcelării Ioanid, unde se cerea proiectarea
locuinţelor „de preferinţă în stilul
românesc”. Alături de Palatul Administrativ din Iaşi, aceste
clădiri reprezintă o manifestare
târzie a romantismului.
Ion D. Berindey realizează Palatul Administrativ din Iaşi în
stil neogotic matur,
între 1906 – 1926, ca o manifestare târzie a romantismului ce
cunoscuse un reviriment
impresionant la sfârşitul secolului al XIX-lea61
.
Stilul neoromânesc este folosit în paralel cu cel eclectic, la
locuinţe de mai mici
dimensiuni (casa dr. Ioan Costinescu, vila amiral Vasile Urseanu
din Roşiorii de Vede), la
clădirile ce reprezentau programe arhitectonice noi, îndrăzneţe
pentru începutul de secol,
Leagănul Sf. Ecaterina, Azilul Regina Elisabeta, pavilionul
Comisiunii Dunărene, şcoala
rurală pentru Administraţia Domeniului Coroanei, sau chiar la
mobilierul pentru biserica
Miroşi (influenţat de arhitectura populară). Observăm de
asemenea tendinţa folosirii stilului
neoromânesc pentru clădirile legate de familia regală (Azilul
Regina Elisabeta, şcoala rurală
pentru Administraţia Domeniului Coroanei, Leagănul Sf.
Ecaterina, pavilioanele expoziţiei
ce sărbătorea 25 de ani de la încoronarea principelui Carol I ca
rege al României şi 40 de ani
de domnie a lui Carol I). Alături de Ion Mincu, Grigore Cerchez,
Ion N. Socolescu,
Nicolae Ghika-Budeşti şi Petre Antonescu, Ion D. Berindey poate
fi considerat întemeietor
al şcolii noastre naţionale de arhitectură. Aceşti arhitecţi au
adus din Occident, stilurile la
modă în timpul studiilor proprii, reinterpretându-le în manieră
personală62
.
Arhitectura neoromânească poate fi considerată şi ea o variantă
a eclectismului,
„mai ales în cazul clădirilor publice sau de mari dimensiuni”,
având un limbaj „eclectic în
substanţă: elementele morfologice provin din
analiza/descompunerea altor arhitecturi,
îndeosebi aparţinând tradiţiei locale, recompuse după o sintaxă
academică, ceea ce ar susţine
continuitatea influenţei franceze.”63
Participant la concursul din 1906 organizat de Fundaţia Carnegie
pentru Palatul
Păcii din Haga cu un proiect eclectic, Berindey a observat
succesul pe care proiectul
câştigător l-a avut cu o soluţie ce reînvia arhitectura
medievală olandeză, ceea ce l-a condus
poate către alegerea stilului neogotic64
– gest romantic, prin care idealiza trecutul – pentru
Palatul Administrativ din Iaşi. Elemente neogotice întâlnim şi
la alte clădiri romantice ale
61 Ibid. 62 Monica Mărgineanu-Cârstoiu, op. cit., p. 206. 63 Ana
Maria Zahariade, Influenţe franceze asupra arhitecturii din
România, în Influenţe franceze în
arhitectura şi arta din România secolelor XIX şi XX, antologie
coord. de Augustin Ioan, Editura ICR,
Bucureşti, 2006, p. 31. 64 Palatul Culturii din Iaşi este
considerat o clădire a „neo-goticului matur” de Ana Maria Zahariade
(Influenţe
franceze asupra arhitecturii din România în Influenţe franceze
în arhitectura şi arta din România secolelor
XIX şi XX, antologie coord. de Augustin Ioan, Editura ICR,
Bucureşti, 2006, p. 27).
-
Arhitectul Ion D. Berindey, studiu monografic
25
sale (vila Costinescu din Parcelarea Ioanid, conacul N. N. Popp
din Padea). Aceste clădiri
aparţin eclectismului pitoresc.
Uneori, aceste stiluri se întrepătrund, elemente neoromâneşti
apar la casele romantice
(Gănescu, Maria Ioanidi sau Emil Costinescu). Această orientare
a stării romantice spre
elaborarea unei arhitecturi naţionale se maturizează spre
sfârşitul seco lului XIX, „devenind o
direcţie de căutări stilistice durabilă şi de sine stătătoare
[…] arhitectura neoromânească”65
.
Dintre clădirile cu elemente neoromâneşti proiectate de
Berindey, Leagănul Sf. Ecaterina
(1900), Azilul Regina Elisabeta (1902), casa dr. Ioan E.
Costinescu (1909) sau pavilionul
Comisiunii Europene a Dunării de la Expoziţia Generală din 1906
se înscriu în direcţia
căutărilor începute de Ion Mincu odată cu construirea casei
Lahovary (1886), Şcolii Centrale
de Fete (1890) şi a Bufetului de la Şosea (1892).
„Numeroase clădiri eclectice – neorocaille sau în general
neobaroce, din Bucureşti
sau din provincie – vădesc influenţe Art Nouveau. Printre
acestea se află – pentru a aminti
doar câteva dintre ele – două lucrări ale arhitectului Ion D.
Berindey: imobilul Sindicatului
Ziariştilor (azi Sindicatul Sanitar) din b-dul Republicii nr.
21B şi chiar Palatul Cantacuzino–
Nababul (azi Uniunea Compozitorilor) de pe Calea Victoriei
[…].”66
Paul Constantin mai
menţionează şi alte clădiri cu influenţe Art Nouveau: Muzeul
Kalinderu, casa Assan,
Observatorul Urseanu, casa Arion, casa Florescu, casa Toma
Stelian.67
Considerând
arhitectura neoromânească parte din curentul Art Nouveau, Paul
Constantin include în această
clasificare: Leagănul Sf. Ecaterina şi casa doctorului Ioan
Costinescu. „Pe tipologiile
consacrate prin practica academică se grefează motivele
recunoscute ale arhitecturii
Art Nouveau: curbe organice ale consolelor care susţin
bovindou-rile, ferestre în formă de
potcoavă sau arcade eliptice, copertine transparente,
asemănătoare unor aripi de insecte, frize
cu proliferări vegetale, figuri feminine derivate din estetica
simbolistă – suavele femmes-
fleurs cu părul despletit, care iau locul cheilor de
arcade.”68
Clădirile proiectate de Berindey erau amplasate, în general, în
zone centrale, iar
locuinţele beneficiau adesea de o curte generoasă, în care
câteodată arhitectul proiecta şi un
corp separat pentru grajduri sau garaj. Hotarul dintre spaţiul
privat şi cel al străzii, gardul
reşedinţei, nu era lăsat la întâmplare, ci era proiectat odată
cu locuinţa, în maniera sa proprie,
astăzi păstrându-se o mică parte din aceste adevărate opere de
artă realizate în fier forjat
(grilajul Palatului Cantacuzino, al casei Assan, al reşedinţei
Florescu, al casei Filipescu).
Bun cunoscător al stilurilor clasice ale arhitecturii franceze,
Ion D. Berindey le-a
folosit adesea în decoraţia interioară somptuoasă a reşedinţelor
sale. Aceasta era în perfectă
concordanţă cu funcţiunile încăperilor. Arhitectul acorda o
atenţie deosebită desenului
scărilor, feroneriei ornamentale (balustrade de scări şi de
balcoane, grilaje şi porţi),
plafoanelor holu