Capitolul 1. Reflectarea echilibrului dintre încasări şi plăţi cu ajutorul lichidităţii şi solvabilităţii 1.1. Conceptul de echilibru financiar şi modalităţi de exprimare Echilibrul, într-o abordare generală, sugerează o simetrie perfectă între elemente diferite ale unui sistem, ceea ce, în domeniul financiar, se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Echilibrul general economic este expresia generalizată a echilibrului material al economiei naţionale, a echilibrului forţei de muncă şi a echilibrului valoric 1 . Echilibrul valoric vizează atât echilibrul financiar cât şi echilibrul valutar şi pe cel monetar . Echilibrul financiar este o parte a echilibrului economic general, alături de echilibrul monetar şi echilibrul valutar. Echilibrul financiar trebuie să se regăsească atât la nivel micro, cât şi la nivel macroeconomic. La nivelul agenţilor economici echilibrul porneşte de la egalitatea dintre venituri şi cheltuieli, la fel ca şi în cadrul bugetului statului. Echilibrul financiar are în vedere atât resursele mobilizate şi repartizarea cu titlu definitiv, cât şi indicele cu titlu rambursabil 2 . La nivel macroeconomic, în proiectarea echilibrului financiar se pot utiliza instrumente diferite în funcţie de 1 Vacarel, I., Finanțe Publice, Ed. Didactica și Pedagogică, București, 1992, p. 283 2 Toma, M., Finanțe şi gestiune financiară, Ed. Economică și pedagogică, București, 2004, p. 10. 4
88
Embed
Analiza Lichiditatii Solvabilitatii Si Capacitatii de Plata a Intreprinderii
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Capitolul 1. Reflectarea echilibrului dintre încasări şi plăţi cu ajutorul lichidităţii şi solvabilităţii
1.1. Conceptul de echilibru financiar şi modalităţi de exprimare
Echilibrul, într-o abordare generală, sugerează o simetrie perfectă între elemente
diferite ale unui sistem, ceea ce, în domeniul financiar, se traduce prin armonizarea resurselor
cu nevoile. Echilibrul general economic este expresia generalizată a echilibrului material al
economiei naţionale, a echilibrului forţei de muncă şi a echilibrului valoric1. Echilibrul valoric
vizează atât echilibrul financiar cât şi echilibrul valutar şi pe cel monetar .
Echilibrul financiar este o parte a echilibrului economic general, alături de echilibrul
monetar şi echilibrul valutar. Echilibrul financiar trebuie să se regăsească atât la nivel micro,
cât şi la nivel macroeconomic. La nivelul agenţilor economici echilibrul porneşte de la
egalitatea dintre venituri şi cheltuieli, la fel ca şi în cadrul bugetului statului. Echilibrul
financiar are în vedere atât resursele mobilizate şi repartizarea cu titlu definitiv, cât şi indicele
cu titlu rambursabil2.
La nivel macroeconomic, în proiectarea echilibrului financiar se pot utiliza
instrumente diferite în funcţie de sfera de cuprindere a resurselor şi nevoilor financiare şi de
sistemul de determinare a indicatorilor economici la nivel naţional.
Astfel, echilibrul financiar poate să vizeze: totatlitatea resurselor financiare ale
societăţii (naţiunii) şi destinaţia acestora; resurse financiare aparţinând unui anumit sector,
unei anumite ramuri sau unei anumite unităţi administrativ-teritoriale şi destinaţia acestora;
resursele şi nevoile financiare ale unui agent economic ori social. Drept urmare, se va utiliza
un instrument cu o largă sferă de cuprindere, unul limitat la dimensiunile sectorului, ramurii,
colectivităţii locale considerate, ale unei societăţi comerciale, bancare ori de asigurare sau ale
unei instituţii fără scop lucrativ.
Instrumentul folosit - denumit plan financiar, balanţă finaciară, buget de stat, buget
local, buget de venituri şi cheltuieli, etc – serveşte la dimensionarea resurselor financiare, la
precizarea destinaţiei acestora, la fundamentarea echilibrului, la stabilirea modalităţii de
acoperire a deficitului sau de valorificare a excedentului de resurse. Anumite planuri
(balanţe) finaciare, de regulă cele cu sferă largă de cuprindere, servesc numai la
fundamentarea echilibrului financiar, în timp ce altele, mai limitate ca arie, după aprobarea lor
1Vacarel, I., Finanțe Publice, Ed. Didactica și Pedagogică, București, 1992, p. 2832Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară, Ed. Economică şi pedagogică, Bucureşti, 2004, p. 10.
4
de către organele de decizie competente, capătă caracter obligatoriu şi devin instrumente ale
conducerii operative.
Privit la nivel microeconomic, la nivel de întreprindere, echilibrul trebuie realizat pe
feluri de activităţi şi pe categorii de fonduri. Astfel, este necesar a se asigura echilibrul dintre
veniturile şi cheltuielile băneşti aferente activităţii de bază şi respectiv, a altor activităţi.
Situaţia normală este aceea în care veniturile băneşti din activitatea economică depăşesc ca
volum cheltuielile aferente acelei activităţi. Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli reprezintă
profitul.
Anormală este situaţia în care veniturile acoperă cu greu cheltuielile şi cu atât mai
mult cea în care cheltuielile sunt mai mari decât veniturile. De aici preocuparea ca fiecare
întreprindere să-şi acopere nu numai cheltuielile, dar să realizeze şi un profit pe măsura
potenţialului economic de care dispune. Aceasta înseamnă că întreprinderea trebuie să
acţioneze pentru maximizarea veniturilor brute (totale), respectiv pentru minimizarea
cheltuielilor sale. Întrucât profitul este sursa reproducţiei lărgite, iar nivelul la care se
construieşte echilibrul financiar macroeconomic depinde de mărimea profitului realizat de
fiecare întreprindere, este imperios necesar ca echilibrul dintre venituri şi cheluieli la unitatea
de bază să satisfacă această cerinţă3.
La nivelul fiecărui agent economic putem vorbi de un echilibru financiar propriu, ca
parte componenentă a echilibrului financiar general.
În ceea ce priveşte echilibrul financiar al întreprinderii, aceasta este reprezentat de
egalitatea ce trebuie să fie între resurse şi necesarul de resurse, respective între venituri şi
cheltuieli4. Evaluarea echilibrului financiar al întreprinderii constituie obiectul oricărei analize
financiare, indiferent de categoria utilizatorilor cărora se adresează..
Atât finantele publice cât şi cele private se confrunta cu necesităţi de echilibru
financiar în sensul că fluxurile de ieşire nu pot avea loc decât în limita fluxurilor de intrare.
Între acestea se stabileşte un echilibru iniţial, dar care trebuie urmărit pe întreg parcursul
exerciţiului financiar.
Echilibrul financiar al unei întreprinderii se caracterizează prin capacitatea sa de a-şi
menţine trezoreria aproape de 05. Deasemenea, echilibrul financiar exprimă aptitudinea
întreprinderii de a face faţă angajamentelor sale, adică de a-şi achita datoriile pe masură ce
acestea ajung la scadenţă.
3Vacarel, I., Finanțe Publice, Ed. Didactica și Pedagogică, București, 1992, pag. 407. 4Onofrei, M., Finantele intreprinderii, Editura economica, bucuresti, 2004, pag. 246.5Avare, Ph., Ravary, l., legros,G., Lemonnier, P., Gestiune şi analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 377.
5
Evaluarea echilibrului financiar la nivelul unui agent economic se află în dependenţă
cu obiectivele persoanelor care comandă sau studiază astfel de analize. Din acest punct de
vedere putem delimita trei ipostaze din care poate fi privit echilibrul financiar şi anume:
În perspectiva intereselor acţionarilor, se apreciază că principiul de echilibru
financiar este respectat dacă rentabilitatea pe care i-o oferă un astfel de plasament
compensează riscul la care se expune. Această reprezentare a echilibrului financiar este direct
legată de scopul principal al acţionarilor care constă în maximizarea valorii întreprinderii.
Pentru acţionari, suspiciunea manifestării dezechilibrului apare atunci când
rentabilitatea fondurilor proprii pe care ei o cer nu se obţine, ţinând cont de riscul economic,
riscul financiar şi riscul de faliment la care se expun. Acţionarii se pot informa cu privire la
situaţia firmei în mod diferit în funcţie de poziţia şi statutul lor. Cei care au acces la o cantitate
mai mare de informaţie sunt acţionarii principali, în timp ce micii acţionari au la dispoziţie o
cantitate mult mai redusă de informaţie şi un grad de relevanţă mai redus.
Din punct de vedere al intereselor managerilor firmei, aprecierea echilibrului este
legată, ca şi la acţioari, de maximizarea valorii întreprinderii , la care se adaugă anumite
criterii de adaptabilitate financiară, creştere economică, autonomie financiară şi de putere.
Cauzele dezechilibrului financiar în acest context pot consta, fie în lipsa de
flexibilitate financiară, fie în dorinţa de control sau de apărare a autonomiei financiare ori de
maximizare a ratei de creştere economică.
În ceea ce priveşte posibilităţile de informare ale managerilor acestea sunt mult mai
bune, atât cantitativ cât şi calitativ din punct de vedere al informaţiei.
Din punct de vedere al intereselor creditorilor firmei, evaluarea echilibrului financiar
este legată direct de obiectivul acestora de a obţine rambursarea creanţelor şi de a primi
remuneraţia convenită anterior6. Simptomele dezechilibrului financiar sunt exprimate prin
situaţia firmei, prin prisma riscului de faliment, având ca punct culminant încetarea plăţilor.
Echilibrul, privit ca un raport între resursele băneşti de care dispune întreprinderea şi
necesarul de resurse poate să prezinte următoarele situaţii:
- resursele sunt egale cu necesităţile;
- resursele depăşesc necesităţile şi atunci apare un excedent(surplus de resurse);
- nevoile de resurse întrec resursele de care dispune întreprinderea, iar diferenţa
urmează a se procura din afară.
Atunci când resursele depăşesc nevoile financiare se creează disponibilităţi de resurse,
iar în situaţia inversă apar goluri de resurse. Disponibilităţile se valorifică prin depuneri la
6Onofrei, Mihaela., Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 2004, pag. 248-249.
6
bănci, plasamente în hârtii de valoare etc., iar pentru acoperirea golurilor de resurse se face
apel la piaţa capitalurilor de împrumut.
Dezechilibrul financiar al întreprinderii se manifestă în incapacitatea acesteia de a-şi
onora obligaţiile pe care le are faţă de stat, furnizori, bănci şi salariaţi. Într-o asemenea situaţie
se poate ajunge în cazurile de:
1) imobilizare a resurselor în stocuri de materii şi material peste necesar, ca urmare a
aprovizionării acestora în cantităţi exagerate sau într-o altă structură decât cea
corespunzătoare nevoilor producţiei, în producţie nedeterminată, ca urmare a nerespectării
disciplinei tehnologice şi a depăşirii ciclului de fabricaţie; în stocuri de produse finite, ca
urmare a lansării în fabricaţie a unor produse fără desfacere asigurată prin contracte sau
comenzi ferme, a calităţii necorespunzătoare sau a nelivrării la termen a produselor finite
către beneficiarii interni şi externi;
2) nerealizare a profitului prevăzut sau de înregistrare de pierderi în loc de profit;
3) neîncasare la termen de la clienţi a contravalorii produselor livrate, lucrărilor
executate sau serviciilor prestate7.
Activitatea întreprinderii este orientată spre asigurarea capacităţii de plată şi are un
puternic caracter previzional. Dacă se cunosc din timp la ce date se profilează dezechilibre
între resurse şi nevoile de resurse, întreprinderea trebuie să acţioneze în vederea asigurării
resurselor de care are nevoie sau pentru restrângerea plăţilor. Aşadar, capacitatea de plată a
întreprinderii depinde de rigurozitatea cu care au fost întocmite lucrările de planificare
financiară, de modul în care se desfaşoară rotaţia fondurilor, de eficienţa cu care sunt folosite
resursele materiale, de muncă şi băneşti , de structura materială a mijloacelor circulante şi de
gradul de lichiditate al acestora.
1.2. Conţinutul economic al lichidităţii
Trezoreria firmei este compartimentul funcţional care determină şi menţine un
echilibru între necesarul de capital şi posibilităţile de realizare a acestuia. Acest echilibru se
finalizează într-un raport de egalitate între capitalurile avansate în producţie şi capitalurile
recuperate.
Trezoreria firmei se află în strânsă legătură cu doi indicatori , luaţi în consideraţie tot
mai mult în toate analizele financiare complexe:
- Lichiditatea;
- Solvabilitatea .
7Vacarel, I., Finanțe Publice, Ed. Didactica și Pedagogică, București, 1992, pag. 409.
7
Lichiditatea reprezintă capacitatea firmei de a face fată plăţilor pe termen scurt, pe
seama încasărilor pe termen scurt. Lichiditatea mai poate fi definită şi drept capacitatea firmei
de a transforma plasamentele în disponibilităţi8.
Complexitatea procesului investiţional prezintă o serie de particularităţi care impun
metode diverse de apreciere a eficienţei sale. Eficientizarea procesului investiţional poate fi
asigurată prin selectarea proiectelor de investiţii care prin utilizarea capitalurilor să ducă la
crearea imobilizărilor în cel mai scurt timp.
Criteriile utilizate în aprecierea proiectelor de investiţii pot fi clasificate astfel:
A. Criterii tradiţionale(simple);
B. Criterii bazate pe tehnicile de actualizare sau de capitalizare9;
Între criteriile tradiţionale cele mai întalnite în practica economică se găsesc:
a. Criteriul rentabilităţii;
b. Criteriul lichidităţii(al duratei de recuperare a capitalului investit);
c. Criteriul costului(al economiei sau al depăşirii costului de producţie).
Criteriul lichidităţii sau al duratei de recuperare a capitalului investit reflectă acea
perioadă în care capitalul, odată ce a fost investit şi se află sub formă materială revine la
forma iniţială, adică la forma bănească, prin încasările nete realizate din exploatarea
capacităţilor create. Dacă se analizează mai multe proiecte concurente care au acelaşi grad de
rentabilitate, pentru a face alegerea cea mai bună a investiţiei optime se aplică şi alte criterii
cum ar fi criteriul lichidităţii. Lichiditatea financiară se defineşte astfel drept capacitatea
întreprinderii de a transorma în bani, activele de care dispune.
Criteriul lichidităţii de selectare a investiţiilor are ca obiectiv ca acestea să se
recupereze cât mai repede posibil, adică investitorul să intre în posesia capitalurilor avansate
şi a rentabilităţii scontate într-un timp cât mai scurt, pentru a le putea folosi în vederea iniţierii
altor operaţiuni economice. De regulă, lichiditatea se stabilieşte în număr de ani de recuperare
a capitalurilor utilizate pentru investiţii în active imobilizate10.
Criteriul lichidităţii urmăreşte ca termenul de recuperare să fie mai mic decât durata de
viaţă a investiţiei, cu deosebire se are în vedere să fie mai mic decât durata comercială.
Metoda aceasta prezintă, totuşi, un inconvenient şi anume: elimină de la selecţie proiectele de
investiţie cu o bună rentabilitate, care pot fi esenţiale pentru prosperitatea întreprinderii.
Azerbaidjan, Turkmenistan, India, China, Iran, Irak, etc.
1.4.4. Forma juridică. Capital social
Societatea comercială Petal S. A. este o persoană juridică română, care funcţionează
sub forma unei societăţi pe acţiuni şi îşi desfăşoară activitatea conform Legii societăţilor
comerciale 31/1990, republicată cu modificările ulterioare, conform Actului constitutiv sau
altor prevederi legale în materie.
Ca persoană juridică, societatea este subiect de drept distinct de acţionarii care au
constituit-o, putând să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii prin încheierea de acte
juridice prin organele sale desmnate şi având capacitatea de a sta în faţa oricărei autorităţi
publice în nume propriu, prin reprezentanţii săi legali.
Societatea răspunde faţă de terţi cu întregul său patrimoniu, iar acţionarii răspund
numai la concurenţa capitalului social subscris.
Capitalul social al firmei este de 619.130 lei împarţit în 247.652 de acţiuni, cu valoarea nominală de 25 lei pe acţiune.
14
Societatea ţine evidenţa acţiunilor şi acţionarilor în Registrul acţionarilor ce este ţinută
de o societate de registru independent, deschis şi operat conform dispoziţiilor în vigoare.
Conform legislaţiei în vigoare, Registrul Acţionarilor la firma S.C. Petal S. A. este ţinut de
societatea de registru independent S.C. Depozitarul Central S.A.. Acţiunile societăţii sunt
nominative şi se emit în formă dematerializată, prin înscriere în registrul acţionarilor şi sunt
liber transferabile.
1.4.5. Situaţia patrimonială S.C.PETAL S.A.
În anul 2009, societatea a continuat să îşi consolideze poziţia pe piaţa industriei
producătoare de utilaje, înregistrând un profit de 702.886 lei. În acest an valoarea activului si
a pasivului este în sumă de 34.708.920 lei.
Evoluţia activităţii societăţii Petal S.A. pe durata celor trei ani pe care ii luam drept
referinţă(2007, 2008, 2009) este înfăţişată în Figura nr. 1 :
Tabelul nr. 1.1 Evoluţia activităţii societăţii Petal S.A. 2007-2009
Nr.crt.
Indicatori UM 31.12.2007 31.12.2008 31.12.2009
1. Cifra de afaceri lei 22.824.301 29.140.163 22.822.874
-prod.+servicii lei 17.509.408 27.163.033 20.685.970
-comerţ lei 5.314.893 1.977.130 2.136.904
2. Capital propriu lei 21.752.444 23.246.429 22.966.948
3. Profit brut lei 1.498.562 1.897.483 909.986
4. Nr. persoane nr. 297 308 283
5. Venituri totale lei 25.390.101 28.573.685 26.067.181
6. Cheltuieli totale lei 24.163.252 27.007.700 25.157.195
Sursa: Contul de Profit şi Pierdere al societăţii comerciale Petal S.A.
În cele ce urmează, vom analiza evoluţia principalilor indicatori economico-financiari ai firmei
S.C. Petal S.A. pentru perioada 2007-2008-2009 pentru a aprecia gradul în care firma se încadrează în
limitele considerate normale pentru lichiditatea, respectiv solvabilitatea unei întreprinderi, având în
vedere valorile indicatorilor pentru cei trei ani studiaţi.
Nr. Denumire Algoritm 2007 2008 2009
15
Crt indicatori de calcul
1 Lichiditatea
curentă
Active curente/Datorii curente
6367493/4972512=1,28
8172034/6758758= 1,64
9095541/8032747= 1,13
2 Lichiditate
redusă
(Active curente - Stocuri) /Datorii curente
(6367493-2126100)/
4972512= 0,85
(8172034-4243497) / 6758758= 0,79
(9095541-48212833) / 8032747 = 0,93
3 Solvabilitatea
patrimonială
Datorii/ Pasiv
8100464/14369650=0.96
8859727/14075593=1,05
11024762/16924180=1,65
În ceea ce priveşte indicatorul lichidităţii curente se poate observa din tabelul de mai
sus că în toţi cei trei ani valorile sale sunt mai mari decât 1, ceea ce înseamnă că există fond
de rulment, iar valoarea cea mai mare o atinge în anul 2008.
Din tabelul de mai sus putem constata că în perioada 2007-2009 indicatorul lichidităţii
imediate se încadrează în valorile considerate normale deşi s-a depreciat de la un an la altul.
Prin urmare societatea nu a avut probleme în achitarea datoriilor curente. În schimb
indicatorul lichidităţii curente nu se situează în limite normale decât în anul 2008.
Referitor la indicatorul solvabilitatea patrimonială, valoarea acestuia în anii 2007 şi
2008 nu se încadrează în limitele considerate normale şi anume o valoare mai mare de 1,5.
Societatea prezintă un grad ridicat de insolvabilitate mai ales în anul 2007 când valoare
indicatorului este de 0,96; Spre deosebire decei doi ani precedenţi, în anul 2009 solvabilitatea
patrimonială a societăţii comerciale Petal S.A. are o valoare normală, firma fiind solvabilă.
16
Figura nr.1.1 Evoluţia indicatorilor economico-financiari pe firma Petal S.A. în perioada 2007-2009
Aşa cum se observa din figura de mai sus, în cei trei ani, indicatorul solvabilitatea
patrimonială urmează un trend ascendent, variaţia valorilor pe care acest indicator le ia nu este
una semnificativă. Lichiditatea redusă, spre deosebire de solvabilitatea patrimonială, scade de
la un an la altul, de la valoarea 0.85 pe care o atinge în anul 2007 la valoarea 0,53 în anul
2009. Lichiditatea curentă se încadrează atât în anul 2007, cât şi în 2008 şi 2009 în limite
considerate normale, valoarea cea mai mare atingând-o în anul 2008, respectiv 1.64, iar în
2007 şi 2009 valorile acestui indicator sunt mai mici, dar acceptate.(1.28 - 2007; 1.13 - 2009).
17
Capitolul 2. Echilibrul financiar şi capacitatea de plată a întreprinderii
2.1. Conținutul capacității de plată a întreprinderii
Capacitatea de plată reflectă potenţialul unităţii de a face faţă, în orice moment,
obligaţiilor băneşti cu numerar sau fără, respectiv corelaţia între fluxurile de încasări şi
fluxurile de plăţi. Capacitatea de plată depinde de calitatea activităţii economice desfăşurate
de întreprindere, de optimizarea circuitului fluxurilor reale cu cele financiare şi de modul cum
întreprinderea îşi gestionează fondurile patrimoniale. În acelaşi timp, capacitatea de plată nu
reprezintă doar o simplă reflectare a activităţii desfaşurate de întreprindere16, ea poate
constitui o cauză pentru realizarea sau nerealizarea unor obiective economice, atât în
interiorul, cât şi în afara întreprinderii.
Echilibrul între fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi este dependent, la nivelul
fiecărui agent economic, de factori interni şi factori externi.
Dintre factorii interni se pot menţiona17:
Volumul, structura şi calitatea producţiei;
Durata ciclului de fabricaţie;
Tehnologia folosită în procesul de producţie;
Nivelul costurilor şi al consumurilor specifice de materiale, combustibil şi
energie.
Dintre factorii externi se pot aminti:
Modul de organizare al sistemului de decontări în economie;
Situaţia financiară a clienţilor întreprinderii;
Organizarea activităţii de transport.
Capacitatea de plată reflectă, prin urmare, posibilitatea întreprinderii de a-şi achita la
termen obligaţiile sale care decurg din procesele de aprovizionare, producţie şi
comercializare, din prestările de servicii şi executările de lucrări efectuate de alte
întreprinderi, din relaţiile cu bugetul statului, cu unităţile bancare, cu societăţile de asigurări şi
cu propriul personal.
Această posibilitate este condiţionată, pe de o parte, de disponibilităţile băneşti, de
capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale în mijloace băneşti (lichide), iar pe de
altă parte de volumul şi termenul de exigibilitate a obligaţiilor.
16 Onofrei, M., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 253.17 Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura ANKAROM, Iaşi, 1997, pag.253.
18
Pentru măsurarea capacităţii de plată este necesar să se stabilească angajamentele
exigibile ale întreprinderii pentru perioada dată şi disponibilităţile (resursele băneşti)
mobilizabile pentru acoperirea acestor angajamente18. Aceste operaţiuni se reflectă în tabloul
fluxurilor băneşti întocmit pentru perioada de referinţă.
Din compararea resurselor băneşti cu plăţile exigibile pot rezulta trei situaţii:
1. Resursele băneşti sunt egale cu plăţile scadente din perioada de referinţă(situaţia
ideală şi rar întâlnită);
2. Resursele băneşti depăşesc plăţile scadente;
3. Resursele băneşti sunt inferioare plăţilor scadente (situaţia cea mai frecventă).
Resursele băneşti sunt formate din: disponibilităţi din contul curent la începutul
perioadei, încasările din vânzarea producţiei, încasări din executări de lucrări şi prestaţii
pentru terţi, încasări din alte activităţi, credite bancare ce se vor primi în perioada respectivă
conform prevederilor din buget şi alte încasări. Plăţile (angajamentele exigibile) din perioada
respectivă cuprind: plăţile pentru salarii şi plăţile asimilate acestora, plăţile scadente în
favoarea bugetului statului, plăţile pentru aprovizionări, rambursările de credite bancare
scadente în perioada dată şi alte plăţi.
Dacă disponibilităţile sunt egale sau mai mari decât plăţile, întreprinderea are
capacitate de plată, iar dacă disponibilităţile sunt inferioare plăţilor, întreprinderea nu are
capacitate de plată.
Capacitatea de plată se măsoară şi cu ajutorul unor mărimi relative şi anume prin
raportarea mijloacelor băneşti lichide şi a celor în curs de a deveni lichide (disponibilităţi
băneşti) la totalul obligaţiilor pe termen scurt scadente (plăţi).
Coeficientul general al capacităţii de plată (K) se exprimă utilizând relaţia19:
=
În care : = suma mijloacelor băneşti lichide şi a celor în curs de a deveni lichide
(disponibilităţile băneşti);
= totalul obligaţiilor pe termen scurt scadente.
El exprimă, atunci cand este supraunitar, faptul că întreprinderea are suficiente
disponibilităţi băneşti şi mijloace în curs de a deveni lichide, pentru achitarea obligaţiilor sale
scadente, iar când valoarea indicatorului este subunitară acesta reflectă o situaţie financiară
dificilă a întreprinderii prin lipsa disponibilităţilor băneşti, din această cauză neputând efectua
plăţile scadente, fiind nevoită să recurgă la împrumuturi pentru refacerea capacităţii de plată. 18 Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura ANKAROM, Iaşi, 1997, pag. 367..19 Onofrei, M., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 253.
19
Conţinutul complex al capacităţii de plată impune analiza şi cunoaşterea elementelor
care influenţează marimea acesteia şi anume:
o Studierea posibilităţilor de transformare a elementelor de activ în
disponibilităţi băneşti sau stabilirea volumului mijloacelor lichide existente la
un moment dat;
o Determinarea obligaţiilor exigibile ale întreprinderii şi stabilirea raportului
dintre disponibilităţile băneşti şi în curs de devenire şi obligaţiile (plăţile)
scadente.
În funcţie de gradul lor de lichiditate, activele întreprinderii pot fi grupate astfel20:
o Mijloace (active) lichide de gradul I (DI), cuprinzând disponibilităţile băneşti
şi plasamentele;
o Mijloace lichide de gradul II (DII), cuprinzând disponibilităţile băneşti,
plasamentele (DI) şi creanţele exigibile;
o Mijloacele lichide de gradul III (DIII), cuprinzând diponibilităţile băneşti,
plasamentele, creanţele certe exigibile (DII), precum şi produsele finite,
semifabricatele destinate vânzării şi valorificarea unor active fixe.
Corespunzător acestei grupări, se calculează coeficientul capacităţii de plată a
întreprinderii, astfel:
Rata capacităţii de plată de gradul I se determină raportând activele lichide de grad
I, respectiv disponibilităţile băneşti şi plasamentele la obligaţiile exigibile pe termen scurt21:
- coeficientul capacităţii de plată de gradul I:
=
În ceea ce priveste capacitatea de plată de gradul I a firmei S.C. Petal S.A. pentru cei
trei ani aceasta se prezintă astfel:
2007:
=1208990/61450113= 0,19
2008: =4228300/6550102=0,64
2009:
=341043/6743711=0,05
20 Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura ANKAROM, Iaşi, 1997, pag. 367.21 Gh. D. Bistriceanu, Finanţele întreprinderii , Editura Junimea, Iaşi, 2007, pag. 58
20
Rata capacităţii de plată de gradul II conţine la numărător pe lângă activele
precedente şi creanţele cert exigibile, numitorul rămânând acelaşi ca la rata de gradul I22:
- coeficientul capacităţii de plată de gradul II
- =
Coeficientul capacităţii de plată de gradul II pentru societatea Petal S.A. prezintă
următoarele valori:
2007: = (1208990+5010567)/6150113=1,01
2008: =(4228300+5692026)/6550102=1,51
2009: =(314043+5049946)/6743711=0,79
Rata capacităţii de plată de gradul III adaugă la componentele menţionate pentru
celelalte două rate şi activele mai greu lichide precum semifabricatele şi produsele finite, iar
ca un element aparte şi sumele care se obţin din vânzarea unor active imobilizate scoase din
circuitul exploatării, totalul raportându-se la obligaţiile exigibile pe termen scurt:
- coeficientul capacităţii de plată de gradul III:
=
2007: = (1208990+5010567+1977130)/6150113=1,33
2008: =(4228300+5692026+1972130)/6550102=1,81
2009: =(341043+5049946+2136904)/6743711=1,07
Primii doi indicatori sunt parţiali, valoarea lor fiind subunitară, iar cel de-al treilea
reflectă întreaga capacitate de plată a întreprinderii pe perioada dată, putând avea valori atat
subunitare cît şi supraunitare.
Coeficientul supraunitar arată că întreprinderea dispunde de suficiente disponibilităţi
băneşti şi mijloace în curs de a deveni lichide pentru achitarea obligaţiilor sale. Coeficientul
cu valoare subunitară reflectă o situaţie financiară a întreprinderii dificilă, precum şi lipsa
disponibilităţilor băneşti. Din această cauză nu poate efectua plăţile scadente, fiind nevoită să
se îndatoreze pentru a-şi reface capacitatea de plată.
În cele ce urmează vom ilustra evoluţia coeficienţilor pentru firma Petal S.A. din Huşi:
22 Idem.
21
Figura. nr. 2.1. Capacitatea de plată de gradul I în perioada 2007-2009
Din această figură, se observă că valorile capacităţii de plată a întreprinderii Petal
S.A. sunt următoarele: pentru anul 2007 – 0.19, pentru 2008 – 0.64, iar pentru anul 2009 –
0,05. Având în vedere valorile (subunitare) pe care acest coeficient le ia pentru cei trei ani
putem trage concluzia că firma studiată nu dispunde de suficiente resurse băneşti care reflectă
o situaţie financiară dificilă.
Figura. nr. 2.2 Capacitatea de plată de gradul II în perioada 2007-2009
Prin valoarea 0.79 pe care coefiecientul de gradul II a capacităţii de plată din anul
2007 , societatea prezintă o situaţie financiară cu probleme, nedispunând de sufieciente
disponibilităţi băneşti pentru a-şi onora obligaţiile de plată scadente. Spre deosebire de 2007,
22
atât în 2008, cât şi în 2009 firma Petal S.A. are o situaţie economico-financiară bună, reuşind
să acopere din resurse proprii datoriile scadente.
Figura. nr. 2.3. Capacitatea de plată de gradul III în perioada 2007-2009
Coeficientul capacităţii de plată de ordinul III este, asa cum am precizat mai sus,
reflectă întreaga capacitate de plată a întreprinderii. Pentru ca întreprinderea să nu ducă lipsă
de disponibilităţi băneşti (pentru a-si putea onora obligaţiile scadente) valoarea coeficientului
capacităţii de plată trebuie să fie supraunitar. Cum se poate observa din figură pentru cei trei
ani valoarea coeficientului este supraunitară ceea ce înseamna că întreprinderea dispune de
capacitate de plată.
Managementul financiar operativ trebuie să asigure un circuit normal resurselor
materiale şi băneşti, să accelereze viteza de rotaţie a capitalului imobilizat în active circulante
şi în active fixe, pentru a-şi crea dsponibilităţi în mod ritmic.
Managementul financiar operativ, ce se realizează de către compartimentul financiar
reprezintă un puternic instrument de exercitare a controlului privind modul în care se
îndeplinesc programele de aprovizionare, producţie şi comercializare, având rol pozitiv asupra
tuturor compartimentelor întreprinderii.
Analiza şi prognoza capacităţii de plată permite compartimentului financiar să
depisteze necorelările dintre disponibilităţi şi plăţi, să gestioneze o trezorerie eficientă.
Pentru asigurarea şi menţinerea permanentă a capacităţii de plată a întreprinderii este
necesar23:
o Să se îndeplinească ritmic, pe decade şi zile, programul la producţia fizică;
23 Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura ANKAROM, Iaşi, 1997, pag. 368.
23
o Să se realizeze livrările de produse finite conform graficelor de livrare
întocmite cu clienţii;
o Să se obţină produse de bună calitate pentru a se preîntampina refuzurile din
partea clienţilor;
o Să se întocmească într-un termen cât mai scurt şi corect documentele pentru
încasarea contravalorii mărfurilor livrate;
o Să se aleagă forma şi instrumentul de decontare cel mai adecvat;
o Să se reducă permanent costurile, etc.
2.2. Evidențierea capacității de plată a întreprinderii prin intermediul tabloului de finanţare nevoi- resurse
Analiza funcţională evidenţiază în special activitatea întreprinderii şi rezultatul
acesteia. Instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivelor sale sunt tabloul soldurilor
intermediare de gestiune şi tabloul de finanţare ca instrument central al studiului privind
echilibrul funcţional dinamic. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune reflectă diferite
paliere succesive în formarea rezultatului final, în timp ce tabloul de finanţare evidenţiază
variaţia trezoreriei nete rezultată din confruntarea variaşiei fondului de rulment net global cu
variaţia nevoii de fond de rulment pentru exploatare şi în afara exploatării.
Tabloul de finanţare furnizează informaţii privind evoluţia globală a trezoreriei ca
rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor finnaciare legate de
exploatare, de finanţare sau de elementele exceptionale24. Aceste informaţii sunt oferite de
tablourile fluxurilor financiare, respectiv de tabloul plurianual al fluxurilor financiare care
evidenţiază trezoreria la nivelurile economic, financiar şi excepţional, cât şi tabloul explicativ
al varieţiei trezoreriei, care analizează fluxurile de trezorerie rezultate din activitatea curentă,
de investiţii şi de finanţare.
Tabloul de finaţare explică modul de formare a fondului de rulment net global şi
modul de utilizare al acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bilanţului
de la sfârşitul exerciţiului contabil. În principal, se stabileşte pe baza a două bilanţuri
succesive şi a contului de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat.
Obiectivul prioritar al analizei îl constituie impactul diferitelor operaţii ale
întreprinderii asupra trezoreiei. Acest lucru antrenează două conscinţe. În primul rând,
consecinţele fenomenelor de decalaj între momentul efectuării operaţiilor şi cel al încasărilor
24 Georgeta, Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, pag. 131.
24
sau plăţilor propriu-zise care afectează trezoreria. În cazul plăţilor cu numerar, operaţia are
incidenţă imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele comerciale acordate sau obţinute
generează decalaje de plăţi nefavorabile, respectiv favorabile. Aceste decalaje apar sub formă
de stocuri, creanţe şi datorii de exploatare sau în afara exploatării la cele două niveluri ale
bilanţului funţional consacrate nevoii de fond de rulment. În al doilea rând este necesar să se
facă dinstincţie între operaţiile generatoare de fluxuri monetare reale (venitur încasabile, plăţi
plătibile) şi cele contabile de redresare sau corectare a unor valori care nu vor avea impact
asupra trezoreriei.
Tabloul de finanţare cuprinde două părţi25.
Prima parte analizează modul de realizare a echilibrului structural între elementele
stabile ale bilanţului funcţional, adică variaţia fondului de rulment net global ( FRNG).
Această parte a tabloului este rezultatul politicii de investiţii şi de finanţare promovată de
întreprindere în decursul perioadei analizate.
FRNG = RESURSE DURABILE – ÎNTREBUINŢĂRI STABILE
Punctul de plecare în construcţia tabloului de finanţare îl reprezintă excedentul brut
de exploatare evidenţiat în contul de rezultate, ca sursă potenţială pentru capacitatea de
autofinanţare a întreprinderii.
Din confruntarea variţiei resurselor cu cea a nevoilor stabilerezultă variaţia FRNG
care se va înscrie în coloana nevoi sau resurse.
Creşterea fondului de rulment net global evidenţiază ameliorarea structurii financiare
a întreprinderii. Această creştere demonstrează capacitatea întreprinderii de a degaja un
excedent monetar net din operaţiile de investiţii şi finanţare pe termen lung, din activitatea de
exploatare şi de a-şi îmbunătăţi considerabil situaţia trezoreriei.
Reducerea fondului de rulment net global poate avea drept cauză creşterea activelor
imobilizate şi/sau diminuarea resurselor stabile, ceea ce înseamna că întreprinderea a investit
foarte mult, iar efectele viitoare ale acestor investiţii ar trebui să-i permită reconstituirea
3. Capital pripriu 23246429 lei 22966948 lei -279481 lei4. Datorii financiare 15019155 lei 10438008 lei 4580183 lei Sursa:Prelucrat după Contul de Profit şi Pierdere al societăţii Petal S.A.
Rezervele au scăzut cu 982394 lei faţă de anul 2008. Astfel, din rezultattul exercitiului
nu se distribuie dividende.
26 Idem, pag. 125.
27
Imobilizările necorporale au crescut in 2009 faţă de 2008 cu 85000 de lei. În anul
2009 imobilizările corporale şi cele financiare au scăzut faţă de anul precedent cu 571159,
respectiv 211277 lei.
Valoarea capitalului propriu a scăzut cu 279481 lei în anul 2009 faţă de 2008,
datoriile financiare s-au redus de la 15019155 lei la 10438008 lei.
Prima parte a tabloului de finanţare se prezintă astfel
Tabelul nr 2.2. Tabloul de finanţare al firmei Petal S.A - partea I
ÎNTREBUINŢĂRI(NEVOI) Exerciţiu
2009
RESURSE (DEGAJĂRI) Exerciţiu
2009
Dividende plătite în cursul
exerciţiului
Achiziţionarea elementelor de
activ imobilizat
-Imobilizari necorporale
-imobilizări corporale
-Imobilizări financiare
Reducerea capitalurilor proprii
Rambursarea datoriilor financiare
Total nevoi
FRNG(creştere)
0
85000
0
0
279481
4580183
4944664
49262
Capacitatea de autofinanţare a
exerciţiului
Cesiunea sau reducerea
elementelor de activ imobilizat:
-Imobilizări necorporale
-Imobilizări corporale
-Imobilizări financiare
Creşterea capitalurilor proprii
Creşterea datoriilor financiare
(împrumuturi)
Total resurse
701780
0
571159
211277
0
5761820
4993926
Total 4993926 Total 4993926
Semnificaţia globală a primei părţi a tablouluide finaţare o reprezintă soldul tabloului,
adică variaţia fondului de rulment net global27. Dacă această variaţie este pozitivă ea reflectă o
ameliorare a structurii financiare a întreprinderii, respectiv, daca variaţia fondului de rulment
net global este negativă acesta traduce o deteriorare a structurii financiare a întreprinderii. Are
loc confruntarea variaţiei nevoii de fond de rulment cu variaţia fondului de rulment net global.
Cu siguranţa, creşterea fondului de rulment poate fi mai mică decât creşterea nevoii de fond
de rulment, iar în această situaţie trezoreia poate angaja dificultăţi la termen.
Variaţia fondului de rulment net global este pozitivă, acest lucru traducându-se prin ameliorarea structurii financiare a întreprinderii.
27 Brezeanu, Petre, Finanţe corporative, Ed. C. H. Beck., Bucureşti, 2008, pag. 195.
28
Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment net global
pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional, evidenţiind aspectele
conjuncturale ale activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei. Această parte analizează
modul în care s-a utilizat fondul de rulment net global în asigurarea echilibrului funcţional şi
al echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi.
Metodologia elaborării tabloului de finanţare – partea a doua
Diferitele variaţii înscrise în tabloul de finanţare sunt realizate prin compararea
valorilor brute ale posturilor cuprinse în cele două bilanţuri succesive.
Toate posturile de activ reprezintă ÎNTREBUINŢĂRI, care trebuie deci să fie
finanţate. Astfel:
- Dacă un anumit post înregistrează o creştere, această creştere crează o nevoie de
finanţare care se va înscrie în coloana „Nevoi”;
- Dacă un anumit post se diminuează, acaeastă diminuare degajă o resursă de finanţare
care se va înscrie în coloana „Degajări”.
Toate posturile de pasiv constituie RESURSE. În consecinţă:
- Dacă un anumit post creşte, această creştere reprezintă o resursă suplimentară care se
va înscrie în coloana „Degajări”;
- Dacă un anumit post se diminuează, acest lucru reprezintă o reducere de resurse,
echivalentă creşterii unei nevoi şi se va înscrie deci în coloana „Nevoi”.
Atât prima parte cât şi a doua parte a tabloului de finanţare vor evidenţia acelaşi sold,
dar cu semn opus.
Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este:
FRNG = NFR TN
Ecuaţia arată faptul că variaţia fondului de rulment net global este reconstituibilă prin
însumarea variaţiei nevoii de fond de rulment cu variaţia trezoreriei nete.
Tabloul permite reperarea componentelor care ridică probleme şi facilitează punerea
în aplicare a deciziilor corectoare în cazul în care NFRE creşte excesiv.
Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia FRNG pe baza datelor de jos a bilanţului. Prin comparaţia valorilor brute ale posturilor de activ şi pasiv se obţine aceeaşi variaţie a FRNG, dar cu semn schimbat.
Societatea comercială Petal S.A prezintă următoarea situaţie:
29
Tabelul nr. 2.3. Activitatea societăţii Petal S.A. pe perioada 2008-2009
Creditele de trezorerie reprezintă o gamă foarte variată de credite, distingându-se
astfel credite de trezorerie specializate şi nespecializate. În afară de acestea se mai observă şi
alte tipuri de credite, în special obligaţiunile garantate.
Capacitatea de îndatorare a unei societăţi comerciale exprimă posibilităţile sale de a
primi credite care să fie garantate şi a căror rambursare, inclusiv plata dobânzilor să nu creeze
greutăţi financiare care sa nu poată fi suportate32.
În stabilirea capacităţii de îndatorare a firmei sunt interesaţi, pe de o parte, societatea
comercială, iar pe de altă parte creditorul sau banca. Societatea comercială dorind să
contracteze un împrumut în vederea finanţării unui proiect, trebuie să îşi măsoare atât
garanţiile disponibile, cât şi fluxurile financiare viitoare pozitive, astfel încât firma sa poată
efectua fără probleme rambursarea creditelor şi plata dobânzilor. Creditorul sau banca întrucât
acordă credite, işi asumă riscuri şi este în mod deosebit interest de cunoaşterea situaţiei
economico-financiară a potenţialului debitor, ceea ce îl va ajuta să ia decizia de a-i accepta
sau nu cererea de credit.
Ratele de îndatorare permit să se analizeze structura sau repartiţia capitalurilor de
care firma dispune, adica a capitalurilor proprii şi a celor împrumutate.33
O primă rată exprimă îndatorarea globală în raport cu totalul bilanţului
Două alte rate exprimă , una îndatorarea mai mică de un an şi alta îndatorarea mai
mare de un an34.
Îndatorarea mai mică de un an se exprimă în raport cu totalul pasivului sau prin
raportare la totalul datoriilor.
Îndatorarea mai mare de un an se exprimă prin rate denumite de autonomie sau
independenţă financiară35. Se poate calcula astfel:
32 Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară. Aplicaţii practice. Teste grilă, Ed. Economică şi pedagogică, Bucureşti, 1996.33 Bistriceanu,Gh. D., Mihai Adochiţei, Emil Negrea, Finanţele agenţilor economici, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, pag. 264.34 Sandu, Gheorghe,Finanţarea întreprinderii, Ed. Economica, Bucureşti, 2002, pag. 192.Brezeanu, Petre, Finanţe corporative, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 247. 35 idem.
33
sau
Valoarea acestui raport se încadrează în limite normale dacă ia valori mai mari sau
egale ca 1. În alte opinii36, se consideră că valoarea raportului ar trebui să depăşească
valoarea 2; astfel, cu cât valoarea acestui raport este mai mare, cu atât creşte capacitatea
întreprinderii de a recurge la îndatorare pe termen.
Tabelul nr. 2.6. Ratele de îndatorare ale societăţii comerciale Petal. S.ANr.crt. Denumire indicatori 2007 2008 2009
1 Îndatorarea mai mică de 1 an 0,56 0,62 0,65
2 Îndatorarea mai mare de 1 an 1,89 2,03 2,56
Din tabelul de mai sus reiese ca îndatorarea mai mică de un an prezintă dificultăţi
pentru firmă având în fiecare din cei trei ani valori subunitare, firma fiind nevoită să se
îndatoreze prin împrumuturi.. Referitor la îndatorarea mai mare de un an, aceasta depaşeşte
valoarea considerantă normală( mai mare decât 2) în anii 2008, respective 2009; în anul 2007
valoarea 1,89 a indicatorului prezintă o situaţie bună, având o valoare supraunitară.
În cele ce urmează vom vedea evoluţia ratelor de îndatorare pentru pentru firma Petal
S.A din Huşi, pentru ultimii trei ani.
Pentru a afla cât de mult se poate finanţa o firmă prin credite se recomandă utilizarea
a două rate: rata îndatorării şi rata de acoperire a dobânzilor.
Rata îndatorării arată ponderea pe care o deţin datoriile în totalul activelor. Altfel
spus, rata îndatorării arată cât la sută din totalul fondurilor de care dispune firma provine din
credite.
Rata îndatorării se exprimă astfel:
=
De obicei, creditorii preferă rate mici ale îndatorării, deoarece cu cât valoarea acestui
raport este mai mică, cu atât riscul unor eventuale pierderi în cazul unui faliment este mai
mic. Proprietarii urmăresc de obicei o rată mai mare, pentru că doresc să îşi dezvolte
afacerea şi în acest scop au nevoie să se împrumute. Însă, o rată prea mare a îndatorării duce,
de cele mai multe ori, la apariţia unor acţiuni speculative din partea proprietarilor afacerii.
Deoarece fondurile pe care aceştia le-au investit sunt limitate, tentaţia participării la unele
36 Manolescu, Gh., Petre, I., Finanţele întreprinderii, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1999, pag. 104.
34
acţituni speculative este extrem de mare, iar dacă reuşesc, aceste speculaţii aduc căştig mare
acţionarilor, însă, în caz de eşec, cea mai mare parte din perdere revine creditorilor.
Rata de acoperire a dobânzilor exprimă măsura în care veniturile pot scădea fără ca
firma să sufere anumite probleme financiare de tipul incapacităţii de a-şi plăti dabânzile
anuale. Indicatorul are o importanţă ridicată, deoarece, în situaţia în care firma nu îşi mai
poate onora obligaţiile anuale de plată a dobânzilor, ea va fi acţionată în justiţie de către
creditori, acesta fiind totodată şi primul pas către faliment.
Rata de acoperire a dobânzilor se determină prin raportarea valorii profiturilor firmei
înainte de plata dobânzilor şi impozitelor la valoarea cheltuielilor cu dobânda:
x100
Valoarea acestui indicator recomandată de analişti nu trebuie să fie mai mică decât 2,
deoarece firmele au o marjă mică de siguranţă, în acoperirea cheltuielilor cu dobânzile; orice
împrumut nou contractat poate crea dificultăţi pentru firmă în viitor şi de aceea nu mai trebuie
să se recurgă la finanţarea activităţii prin credite.
Evoluţia indicatorilor gradului de îndatorare al firmei Petal S.A. din Huşi este
reflecată în figura de mai jos:
Tabelul nr. 2.7. Evoluţia ratelor de îndatorare în perioada 2007-2009Nr. Crt
Denumire
indicatori
Algoritm de
calcul
2007 2008 2009
1 Rata
îndatorării
(Total datorii/total
activ)x100
(14369650+186766
)/
117154437=17,16 %
(14075593+134170
6) / 19622691=
11,64 %
(16924180+
826980)/
20796082=
6,93 %
2 Rata de acoperire a dobânzilor
(Profit
brut+Cheltuieli cu
dobânzile)/cheltui
eli cu
dobânzile*100
(918350+470588)/
470588*100=2,95
5%
(647090+279443)/279443*100=3,31 %
(1043877+2
64244)/
264244=4,9
5 %
35
Figura nr. 2.4. Evoluţia ratei îndatorării în perioada 2007-2009
Din figura de mai sus se poate observa că gradul de îndatorare al societăţii Petal S.A. nu este
foarte mare, cea mai mare valoare 17, 16% luând-o în anul 2007, iar în anul 2009 are o valoare
aproape de trei ori mai mică si anume 6,93%.
Figura nr. 2.5. Eevoluţia ratei de acoperire a dobânzilor în perioada 2007-2009
În perioada analizată indicatorul ratei de acoperire a cheltuielilor cu dobânzile are valori
bune deoarece firma a obţinut în fiecare an profit suficient din activitatea de exploatare pentru
acoperirea cheltuielilor cu dabânzile. Rata de acoperire a dobânzilor urmează o evoluţie ascendentă
crescând de la un an la altul cu aproape un procent.
36
Capitolul 3. Rolul analizei financiare în gestionarea riscului de insolvabilitate şi de lipsă de lichidităţi (riscul de faliment)
3.1. Analiza statică a riscului de falimentPentru a obţine o rată a rentabilităţii superioară, anumiţi agenţi economici îşi măresc
gradul de îndatorare deoarece consideră că această sursă de finanţare prin împrumut are un
cost mai scăzut decât alte surse de finanţare37. De obicei, folosirea creditelor în mod judicios
antrenează creşterea efectului de levier operaţional şi firma câştigă de pe urma lor. Atunci
când pragul de rentabilitate este scăzut o astfel de orientare este binevenită. Când pragul de
rentabilitate este ridicat creşterea levierului operaţional expune firma pericolului falimentului,
deoarece probabilitatea apariţiei incapacităţii de a onora obligaţiile de platî sunt mai mari
atunci când costurile fixe au un nivel mai înalt. Cu cât se percepe că probabilitatea aceasta are
valori mai apropiate de certitudine, cu atât dificultăţile financiare ale întreprinderii în cauză se
accentuează datorită faptului că ea începe să suporte costuri financiare legate de faliment.
Pentru a preveni cumularea efectelor negative ale acestor csoturi trebuie să se analizeze
eficienţa creditului utilizat.
Se observă ca nu mereu economiile fiscale asigurate de capitalul de împrumut
compensează anumite costuri de faliment cum ar fi prima de risc de insolvabilitate, pe care
creditorii o pretind ca surplus la rata dobânzii de piaţă la creditele acordate debitorilor cu grad
mare de îndatorare. De aceea, capacitatea întreprinzătorilor de a face faţă obligaţiilor de plată
scadente poate fi menţinută sau chiar se poate îmbunătăţi, ca de altfel şi structura capitalului
folosit, dacă gradul de îndatorare este dus până în punctul în care se egalizează costul
marginal de faliment.
Preocuparea pentru evitarea riscului de faliment nu trebuie redusă însă la asigurarea
acestor echivalenţe, deoarece insolvabilitatea se produce doar atunci când beneficiile prezente
si cele viitoare sunt mai mici decât datoriile contractate anterior plus obligaţiile de plată
curente si cele inevitabile în perioada următoare. Deci, posibilitatea de a onora obligaţiile nu
trebuie privită pornind de la coordonatele unui singur exerciţiu financiar, deoarece pe termen
lung, fluxurile de numerer pot lua alti parametri, încât este mai potrivit să se facă referire la
probabilitatea de a se ajunge la starea de insolvabilitate sau de faliment.
Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a
face faţă angajamentelor sale38. Se bazează pe două tipuri de analiză: analiza statică(fondată
pe studierea bilanţului) şi analiza dinamică (fondată pe studierea fluxurilor). Fundamentele
37 Prunea, Petru Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de reducere, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 117. 38 Ilie, Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 163.
37
analizei statice îşi găsesc originea în cele două mari concepţii posibile ale bilanţului39:
partimonială şi funcţională. Fiecare dintre aceste concepţii permite să se elaboreze
instrumente specifice pentru diagnostic.
Bilanţul reprezintă inventarul activelor şi pasivelor. Acest inventar se realizează în
vederea măsurării valorii reale a patrimoniului acţionarilor firmei. Evaluarea patrimoniului
este cerută atât de acţionari, care sunt proprietarii întreprinderii şi sunt interesaţi să cunoască
valoarea patrimoniului lor, cât şi de creditori pentru care activul constituie gajul ultim pentru
creanţele lor40.
În concepţia funcţională, bilanţul reprezintă un ansamblu de active şi de resurse.
Această concepţie are la bază o analiză a activităţii fondată pe defierite cicluri de operaţii şi
care are drept scop final facilitarea înţelegerii funcţionării întreprinderii. Evaluarea activelor şi
pasivelor se face la preţul de achiziţie, facându-se abstracţie de valoarea lor reală. Bilanţul
funcţional este indispensabil analizei fluxurilor41.
3.1.1. Concepţia patrimonială şi diagnosticul riscului de faliment
După definiţia patrimonială, bilanţul reprezintă situaţia elementelor de activ si de
pasiv ale firmei. Metodele contabile de evaluare apreciază că acest bilanţ prezintă o imagine
deformată în raport cu adevărata valoare a întreprinderii, aşa cum ar rezulta din evaluări date
de piaţă.
Evaluarea contabilă se face cu deosebire prin aplicarea metodei costurilor istorice,
din perspectiva continuităţii activităţii de exploatare şi ţinând cont de principiul prudenţei.
Principiul continuităţii activităţii de exploatare semnifică faptul că situaţiile financiare sunt
stabilite în condiţiile în care întreprinderea nu are intenţia să-şi reducă activităţile sau obligţia
de a intra în lichidare. Prudenţa reprezintă aprecierea rezonabilă a situaţiei pentru evitarea
riscului de transfer asupra viitorului a incertitudinilor prezente care pot afecta reyultatele
întreprinderii si patrimoniului. Aplicarea principiilor contabile face să se aplice unele
corecturi valorilor istorice pentru a le apropia cât mai mult de valoarea de piaţă.
Concepţia patrimonială concepţia patrimonială este strâns legată de lichiditatea
activului şi de exigibilitatea pasivului. Cu cât este mai uşor transformabil în bani cu atât mai
lichid este considerat un activ. Lichiditatea activului bilanţier se apreciază după lichiditatea
39 idem40 Idem, pag. 164. 41 idem.
38
activelor care-l compun. Distingem astfel activele a căror lichiditate se realizează în mai mult
de un an, acestea fiind activele imobilizate şi activele lichidabile în mai puţin de un an-
activele circulante.
Gradul de exigibilitate al unei datorii este dat de timpul care trebuie să se scurgă până
la scadenţă. Capitalurile proprii nu sunt exigibile. Datoriile pe termen lung sunt mai exigibile
decât cele pe termen scurt, a căror scadenţă este într-o perioadă mai mică de un an.
Exigibilitatea globală a pasivului se determină în funcţie de ponderea capitalurilor proprii, a
datoriilor pe termen lung şi a datoriilor pe termen scurt.
Structura bilanţului patrimonial se bazează pe clasificarea activelor după lichiditate şi
a pasivelor după exigibilitate42 ca în tabelul de mai jos:
Activ Pasiv
Valori imobilizate nete
(lichidabile peste mai mult de un an)
Capitaluri proprii
Stocuri de valori realizabile şi
disponibilităţi
(lichidabile în mai puţin de un an)
Datorii pe termen lung şi mediu
(exigibile peste mai mult de un an)
Datorii pe termen scurt
(exigibile în mai puţin de un an)
Pentru a realiza diagnosticul riscului de faliment pe baza bilanţului patrimonial
trebuie să se facă o serie de corecturi asupra bilanţului contabil pentru a-l transforma în bilanţ
păatrimonial.
Principalele corecturi care se fac pentru construirea bilanţului patrimonial sunt
următoarele:
1) Eliminarea din activ a cheltuielilor de înfiinţare, de dezvoltare, de cercetare, a
cheltuielilor care se realizază pe mai multe exerciţii. Activul net corectat rezulta prin scăderea
sumei acestor cheltuieli şi din capitalurile proprii;
2) Reintegrarea în activ şi în pasiv a angajamentelor din afara bilanţului cum ar fi
efectele scontate şi neîncasabile şi operaţiile de leasing. Efectele comerciale scontate şi
neîncasabile se vor adăuga în activ postului clienti, iar în pasiv creditelor bancare curente.
Este vorba de creanţele faţă de clienţi care sunt scontate , transferându-se astfel dreptul de
proprietate deţinute asupra acesora unei bănci. Dacă creanţa nu se plăteşte însă la scadenţă,
întreprinderea redevine proprietarul acestora şi suprtă riscul. Leasingul este analizat ca o
42 Ilie, Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 165.
39
finanţare substituită unui împrumut pe termen mediu şi lung ţi trebuie corectat bilanţul în
acest sens. În activ valoarea netă contabilă a imobilizărilor finanţate prin leasing se adaugă la
valoare imobilizărilor nete, iar în pasiv cresc datoriile pe termen lung;
3) Provizioanele pentru riscuri şi cheltuielile vor fi considerate datorii pe termen
scurt;
4) Posturile din activ se vor ordona în funcţie de lichiditatea lor reală, mai mare
sau mai mică de un an, iar posturile de pasiv se vor ordona în funcţie de exigibilitatea lor
reală(exigibile în mai puţin de un an, exigibile peste mai mult de un an şi neexigibile).
Instrumentele analizei patrimoniale sunt analiza solvabilităţii şi analiza exigibilitate-
lichiditate.
Analiza solvabilităţii
Bilanţul patrimonial realizează evaluarea fondurilor proprii după principiile
contabile. Activul net contabil reprezintă diferenţa dintre activ şi totalitatea datoriilor. Activul
net intervine în diagnosticul solvabilităţii, prin estimarea capacităţii firmei de a face faţă
angajamentelor sale, graţie acestor active.
Solvabilitatea se măsoară prin raportarea activului net la contabil la totalul pasivului.
Valoarea minimă a solvabilităţii acceptată de către bănci este cuprinsă în general între o
cincime şi o treime din pasiv. Ţinând cont de principiul prudenţei, solvabilitatea contituie un
element al riscului de faliment care nu trebuie neglijat.
Solvabilitatea firmei Petal S.A. pentru anul 2007 ia valoarea 0,96 ceea ce reprezintă
un grad ridicat de insolvabilitate, ceea ce indică deasemenea un caracter pronunţat al riscului
de faliment. Pentru anul 2008 valoarea indicatorului se află deasemenea sub nivelul de 1.5,
acceptat ca fiind normal pentru ca firma să fie solvabilă. Doar în anul 2009 firma poate să
facă faţă datoriilor pe termen lung, acest lucru fiind indicat de valoare pe care indicatorul
solvabilitatea patrimonială o are si anume 1,62.
În concluzie analiza solvabilităţii pentru firma Petal S.A. ne arată că în 2007 şi 2008
societatea se află în stare de insolvabilitate, existând in fiecare an riscul ca societatea să intre
în faliment.
Analiza exigibilitate-lichiditate
Principalele instrumente pe care analiza exigibilitate – lichiditate se bazează sunt:
fondul de rulment patrimonial, ratele de lichiditate şi rata autonomiei financiare.
Fondul de rulment patrimonial constituie rezerva de siguranţă pentru întreprindere,
creditorii dorind ca aceasta să fie pozitiv.
40
Pentru a utiliza acest indicator în diagniosticul riscului de faliment trebuie să se ia în
considerare fondul de rulment patrimonial al întreprinderilor care practică aceeaşi activitate şi
care sunt supuse unui risc similar.
Fundamentul ratelor de lichiditate constă în compararea activelor rapid realizabile,
cu datoriile pe termen scurt43. Ratele tradiţionale de lichiditate sunt următoarele:
Rata lichidităţii generale calculată ca raport între activele lichidabile în mai puţin
de un an şi datoriile exigibile în mai puţin de un an. În mod normal, această rată trebuie să fie
supraunitară , ceea ce echivalează cu un fond de rulment patrimonial pozitiv şi permite să se
facă aprecoeri relative la nivelul fondului de rulment patrimonial.
Valorile indicatorului lichidităţii curente pentru cei trei ani sunt următoarele: pentru
anul 2007 – 1.28; pentru anul 2008 – 1.64; pentru anul 2009 – 1.13. Se observă ca îndicatorul
se încadrează în limite normale în fiecare din cei trei ani, ceea ce semnifică existenţa unui
fond de rulment pozitiv. Firma nu se află în dificultate, deci nu se pune problema apariţiei
riscului de faliment.
Rata lichidităţii reduse calculată ca raport între activele lichidabile în mai puţin de
un an (fără stocuri) şi datoriile exigibile în mai puţin de un an. Această rată exclude din
activele pe termen scurt producţia neterminată şi stocurile de materiale deoarece aceste
elemente pot adesea avea valoarea şi lichiditatea incertă. Norma pentru această rată se
apreciază la 80%.
Rata lichidităţii imediate este stabilită ca raport între titlurile de plasament şi
disponibilităţi pe de o parte şi datoriile exigibile în mai puţin de un an pe de altă parte.
Lichiditatea redusă, calculată pentru firma Petal S.A. pe perioada 2007, 2008, 2009
ia valorile: 0,85; 0,79; 0,93. Limitele normale pentru acest indicator aşa cum am precizat în
primul capitol se încadrează intre 0.2 – 1. Aceste valori arată că firma nu prezintă nici de
această dată risc de faliment, un caracter mai pronunţat al acestuia fiind în anul 2008 când
indicatorul ia valoarea cea mai mică de 0,79.
Ca şi pentru indicatorii precedenţi nu sunt norme care să permită aprecierea acestor
rate. Concluziile se trag în funcţie de examinarea evoluţiei acestor rate sau prin comparaţie cu
întreprinderile din acelaşi sector.
Rata autonomiei financiare se calculează ca raport între datoriile financiare pe
termen mediu şi lung şi capitalurile proprii. Se consideră că această rată trebuie să fie
subunitară, deci îndatorarea pe termen mediu şi lung trebuie să fie inferioară sumei
capitalurilor proprii.
43 Ilie, Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 167.
41
Tabelul nr. 3.1. Evoluţia activităţii firmei Petal S.A. Nr.
Crt.
Denumirea elementului 2007 2008 2009
1 Datorii pe termen mediu şi
lung
826960 lei 2197470 lei 1303008 lei
2 Capital propriu 22966948 lei 23246249 lei 21752441 lei
Sursa: Prelucrat după Bilanţul societăţii comerciale Petal S.A.
Rata autonomiei financiare pentru cei trei ani ia următoarele valori:
2007: 82690/22966948=0,03
2008: 2197470/23246249=0,09
2009: 1303008/21742441= 0,05
Rata autonomiei financiare pentru anul 2007 în cazul firmei noastre are valoarea
0,03. Valoarea subunitară a indicatorului arată poziţia firmei printre întreprinderile non –
falimentare. Valori subunitare 0.09 şi 0,05 sunt şi pentru anii 2008, respectiv 2009 ceea ce
încadrează firma în limite normale, făcând parte din firmele sănătoase.
3.1.2. Concepţia funcţională şi diagnosticul riscului de falimentAnaliza funcţională a bilanţului ne permite să întelegem funcţionarea întreprinderii,
care dă o utilizare resurselor44. Examinarea bilanţului conduce la identificarea resurselor şi a
utilizării lor în funcţie de ciclul de operaţii:imobilizările brute corespund ciclului de investiţii,
nevoia de fond de rulment corespunde ciclului de exploatare, iar ansamblul resurselor este
asociat ciclului de finanţare
Utilizări Resurse
Imobilizări brute Fonduri proprii
externe(capital, subvenţii
pentru investiţii)
Nevoie de fond de
rulment(sumă brută)
Disponibilităţi
Fonduri proprii
interne(rezerve, amortizări,
provizioane)
Datorii financiare
44 idem, pag. 168.
42
Examinarea bilanţului funcţional permite aprecierea la un moment dat a structurii
utilizărilor şi resurselor şi a modului în care se acoperă cu resurse activele economice.
Diagnosticul riscului de faliment se deduce din interpretarea acestei acoperiri.
Modul de interpretare a bilanţului funcţional constă în evaluarea orizontală a
acestuia, avându-se în vedere că resursele stabile sunt destinate utilizărilor stabile, adică
activelor pe termen lung.
Utilizarea bilanţului funcţional în diagnosticul riscului de faliment presupune mai
întâi contruirea bilanţului funcţional.
Construirea bilanţului funcţional se face pornind de la bilanţul dinaintea repartizării
rezultatelor la care se aplică corecturi care au obiectiv reconstituirea valorii iniţiale a
utilizărilor şi a resurselor, astfel încât să se poată analiza politica de finanţare care a fost
urmată.
Principiul afectării resurselor în utilizarea bilanţului funcţional este acela că
utilizările ciclice stabile şi NFRE să fie acoperite din resurse aciclice stabile. Dacă nu se
asigură această acoperire trezoreria este negativă, iat întreprinderea trebuie să recurgă la
imprumuturi bancare curente şi întreprinderea este în dezechilibru financiar.
Diagnosticul NFRE se face pornind de la ratele de rotaţie, care se calculează pe baza
sumelor brute ale posturilor incluse în NFRE şi respectând anumite principii.
Regula echilibrului funcţional porneşte de la principiul că este imposibil ca o
întreprindere să fie viabilă cu o trezorerie structurală negative. Regula echilibrului se bazează
pe precaritatea creditelor bancare curente. Însă reînnoirea unora dintre aceste credite aproape
automat adesea face posibilă finanţarea unei bune părţi a NFRE. S-au stabilit praguri critice
pentru nivelul creditelor bancare curente sau pentru acoperirea NFRE de către FRF:
a) Creditele bancare curente nu trebuie să depăşească cifra de afaceri pe două luni
sau să fie mai mari decât jumătate din NFRE;
b) FRF trebuie să fie mai mare decât jumătate din NFRE
43
3.2. Analiza dinamică a riscului de faliment
Analiza dinamică a riscului de faliment permite diagnosticarea şi explicarea
dezechilibrului financiar, evidenţiat prin analiza statică45. Cele două tipuri de anlaize trebuie
făcute în acelaşi timp, fiind complementare.
Analiza dinamică porneşte de la fluxurile de fonduri si este determinată de operaţiile
de capital (de investiţii şi de finanţare) şi de operaţiunile de exploatare. Ea asigură legătura
dintre studiul echilibrul financiar cu echilibrul peformanţelor firmei.
Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt: excedentul de trezorerie al
exploatării, capacitatea de autofinanţare, autofinanţarea şi cash-flow-ul.
Pentru evidenţierea scopurilor analizei dinamice, putem reaminti principalele relaţii
sintetice de determinare a indicatorilor menţionaţi mai sus.
ETE = EBE -
ETE(2007)= 2203444-2012662=190782 lei
ETE(2008)= 1832765-1205283=627482 lei
ETE(2009)=2432126-2204450=227676 lei
CAF = EBE – Cheltuieli financiare - Impozit pe profit
CAF(2007)= 2203444-405675-203350=1604426 lei
CAF(2008)=1832765-448269-150749=1233537 lei
CAF(2009)=2432126-535565-103346=1793215lei
A = CAF – Dividende prelevate
CF CAF
Unde: EBE - excedentul brut de exploatare, NFR = variaţia fondului de rulment.
În condiţiile creşterii „zero” şi absenţei investiţiilor de menţinere cash-flow-ul este
egal cu capacitatea de autofinanţare46.
Pornind de la aceşti indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele şi
indicatorii de rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară47:
a ) Rata capacităţii de rambursare(Datorii/CAF) care, pe termen lung şi în regim
permanent, ar trebui să fie mai mică de 3 sau 4 ani.
Pentru firma Petal S.A. situaţia ratei capacităţii de rambursare se prezintă astfel: