Cuprins Cap 1. Conţinutul serviciilor 1.1. Conceptul de serviciu 1.2. Caracteristicile serviciilor Cap 2. Locul şi rolul serviciilor Cap 3. Criterii şi modalităţi de clasificare Cap 4. Raportul între piaţa serviciilor şi piaţa bunurilor Cap5. Serviciile pentru producţie 5.1. Clasificarea serviciilor pentru intreprindere
39
Embed
Analiza Comparativa Serviciile materiale Si Serviciile Imateriale
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Cuprins
Cap 1. Conţinutul serviciilor
1.1. Conceptul de serviciu
1.2. Caracteristicile serviciilor
Cap 2. Locul şi rolul serviciilor
Cap 3. Criterii şi modalităţi de clasificare
Cap 4. Raportul între piaţa serviciilor şi piaţa bunurilor
Cap5. Serviciile pentru producţie
5.1. Clasificarea serviciilor pentru intreprindere
Introducere
Economia serviciilor este o disciplină economică ce are ca obiect de studiu procesele
şi fenomenele specifice sectorului terţiar şi care integrează conceptele şi metodele teoriei
economice tradiţionale în fenomenul contemporan al serviciilor.
Deşi serviciile au existat dintotdeauna, teoria economică a sectorului terţiar a luat
amploare în ultimele decenii, în încercarea de a armoniza fundamentele teoretice cu
dezvoltarea accelerată a ofertei de servicii şi a creşterii puternice a ponderii serviciilor în
crearea P.I.B.
Dacă stadiul agrar şi stadiul industrial al dezvoltării economice au creat de-a lungul
timpului condiţiile satisfacerii cererii de consum de bunuri de primă necesitate (pentru
trebuinţele fiziologice) şi mai apoi, de bunuri durabile (pentru confortul propriu), evoluţia
postindustrială a economiilor a deplasat structura de consum către produse superioare şi mai
ales către servicii, în care se evidenţiază desigur, informatica, telecomunicaţiile, publicitatea,
servicii de inginerie, consiliere, educaţie, monopol tehnico-ştiinţific, know-how, audit etc.
Cap 1. Conţinutul serviciilor
1.1. Conceptul de serviciu
Serviciul este un “bun economic imaterial a cărui producţie şi consum sunt simultane.
În principiu, prin imaterialitatea lor, serviciile sunt nonstocabile. Însă, anumite servicii pot fi
puse pe suporţi materiali stocabili (de exemplu: cartea si benzile magnetice pentru serviciile
de educaţie şi informare).
Servicii:
= activităţi al căror rezultat este nematerial;
= activităţi oferite la vânzare care produc avantaje şi satisfacţii fără a antrena un schimb fizic
sub forma unui bun;
= ansamblul de avantaje şi satisfacţii procurate fie direct, fie prin folosirea unui bun pe care
l-a achiziţionat beneficiarul serviciului, sau a dreptului de a-l utiliza;
= schimbări în condiţia unei persoane sau a unui bun, care sunt rezultatul activităţii, pe bază
de comandă, a unei alte unităţi economice;
= activităţi economice care nu sunt nici agricultură, nici industrie, nici construcţii;
• servucţie = procesul de producţie a serviciilor;
• sector terţiar = ansamblul unităţilor a căror activitate principală constă în producţia şi/sau
comercializarea serviciilor;
• imaterialitate = caracteristica serviciilor de a nu putea fi percepute cu ajutorul simţurilor;
• nestocabilitate (perisabilitate) = caracteristica serviciilor de a nu putea fi păstrate în vederea
unui consum ulterior;
• eterogenitate (variabilitate) = caracteristica serviciilor de a nu fi omogene ( de a fi diferite);
Importanţa crescândă a serviciilor în economie, ascensiunea rapidă şi evoluţia
spectaculoasă din ultimele decenii au intensificat preocupările pentru cunoaşterea acestui
sector.
Există numeroase accepţiuni ale termenului în viaţa cotidiană. Astfel, serviciile pot fi
privite ca ocupaţii (îndatoriri) ale unor persoane, ca funcţii, acţiuni, sau munci prestate în
folosul cuiva, ca organisme sau subdiviziuni făcând parte dintr-un ansamblu administrativ sau
economic. De asemenea, termenul de servicii este asociat şi ideii de terţiar sau sector terţiar
având două accepţiuni diferite: pe de o parte, ansamblul de “meserii” (de exemplu, contabili,
secretare, vânzători etc.) care se exercită în societăţi de servicii (bănci, companii aeriene…)
sau în întreprinderi industriale ori agricole; pe de altă parte, ansamblul unităţilor de producţie,
individualizate din punct de vedere statistic, a căror activitate principală constă în oferirea de
servicii şi care corespunde noţiunii statice de ramură.
Alţi autori apreciază că termenul de “servicii” poate fi utilizat în patru modalităţi
diferite şi anume:
service industry – cu referire la întreprinderile cu activitate intangibilă sau nestocabilă,
service products – însemnând rezultatul obţinut de industria serviciilor dar şi de alte sectoare
economice,
service ocupations –vizând îndatoririle / tipologia muncii lucrătorilor din domeniul
serviciilor,
service functions – ca activităţi implicate în munca desfăşurată în interiorul economiei
primare sau în afara acesteia.
Ca termen de specialitate, noţiunea de serviciu acoperă un domeniu mult mai restrâns
delimitat de sensul de utilitate, de valoare de întrebuinţare. În acest context, serviciile sunt
definite ca activităţi utile,destinate satisfacerii unei nevoi sociale.
Evident că serviciile ca efecte ale unor bunuri (exemplu: automobilul, televizorul) sau
ale acţiunii unor factori naturali (exemplu: strălucirea soarelui, izvoarele termale) sunt
indispensabile omului, cel mai adesea însă, transformarea, din potenţiale în efectiv, a
calităţilor bunurilor şi factorilor naturali reclamă intervenţia muncii omului. Abordarea
serviciilor ca o categorie economică, presupune restrângerea la acele activităţi ce implică
anumite relaţii speciale de producţie. Şi în acest cadru, oarecum mai limitat, există o paletă
largă de interpretări ale noţiunii, determinate de profunzimea cercetărilor şi scopul în care au
fost elaborate, de aspectul luat în discuţie etc.
Definirea serviciilor face necesară aducerea în discuţie a unor elemente suplimentare
de identificare, de delimitare a lor în raport cu celelalte activităţi din economie. Cele mai
multe dintre definiţiile existente în literatura de specialitate au ca obiect separarea serviciilor
de bunuri, determinarea conţinutului serviciilor ca sector distinct al economiei.
În privinţa delimitării servicii-bunuri, teoreticienii mobilizează unul sau mai multe
criterii reprezentând conţinutul activităţii sau rezultatul acesteia, forma de exteriorizare a
serviciilor, particularităţile realizării actului de vânzare – cumpărare, relaţia dintre producţie şi
consum etc.
Majoritatea definiţiilor pun accent pe faptul că serviciile sunt activităţi al căror
rezultat este nematerial şi deci nestocabil, nu se concretizează în produse cu existenţă de
sine stătătoare.
Prin comparaţie, în cazul producţiei materiale, a bunurilor, rezultatul se poate separa
de procesul de creare având o existenţă spaţială şi temporală distinctă; obiectele (bunurile) pot
fi transportate (deplasate) în spaţiu, pot fi stocate, iar consumarea lor se realizează, de regulă,
în alte locuri şi momente decât cele în care au fost produse.
Cu toate că astfel de definiţii par acceptabile, evidenţiind deosebirea dintre bunuri şi
servicii, ele nu sunt lipsite de ambiguităţi.
În practică, este foarte dificil a distinge serviciile de bunuri întrucât, în mod frecvent
achiziţionarea unui bun include şi un element de serviciu, după cum în mod similar, un
serviciu presupune, cel mai adesea, prezenţa unor bunuri tangibile.
De exemplu, automobilul este considerat un bun deşi el este cumpărat pentru serviciul
pe care îl oferă (de transport, de deplasare dintr-un loc în altul); totodată, acesta este însoţit la
cumpărare de servicii cum ar fi garanţia sau facilităţile financiare. Pe de altă parte, un serviciu
reprezentat de un pachet de vacanţă include numeroase componente tangibile – folosirea unui
avion, un transfer cu autocarul, o cameră de hotel, o masă la restaurant etc.
În consecinţă, toate activităţile pot fi plasate pe o scală undeva între a fi un serviciu
pur (rezultate intangibile) şi un bun pur (nici un serviciu intangibil adăugat bunului tangibil)
ceea ce face aproape imposibilă delimitarea lor.
La acestea se adaugă şi faptul că astăzi un număr important de servicii îmbracă o
formă concretă, palpabilă (serviciile cinematografice, editoriale, informatice înmagazinate în
benzi magnetice, pelicule, cărţi, discuri etc.) punând sub semnul incertitudinii forma de
exteriorizare a rezultatului activităţii în calitate de criteriu de demarcaţie între bunuri şi
servicii.
În conexiune cu forma de prezentare a rezultatului activităţii de servicii, alte definiţii
aduc în discuţie o altă caracteristică a serviciilor şi anume simultaneitatea producţiei şi
consumului lor. Neavând o existenţă obiectuală, serviciile nu se pot păstra sau transporta,
consumul realizându-se în chiar momentul producerii lor (uneori presupunând şi participarea
nemijlocită a utilizatorului).
Alţi autori, pornind de la specificitatea activităţii de servicii, pun accentul, în
particularizarea acestora, pe efectele obţinute. În acest spirit, serviciile sunt, în general,
înţelese ca activităţi sociale utile prin care se satisfac nevoi materiale şi spirituale ale
populaţiei, dar şi ale întreprinderilor, organizaţiilor economice şi instituţiilor. Ele se pot defini
ca schimbări în condiţia unei persoane sau a unui bun aparţinând unei unităţi economice, la
cererea primului agent economic. Într-o asemenea definiţie, diferenţa între bunuri şi servicii
este privată prin prisma producătorului: dacă în cazul bunurilor producătorul nu ştie, de
regulă, cine achiziţionează produsul, prestatorul unui serviciu se află în relaţie directă cu
utilizatorul, prestaţia realizându-se la comanda specială a acestuia.
Alte definiţii surprind alte particularităţi ale serviciilor cum ar fi cele determinate de
modul de desfăşurare a relaţiilor de vânzare – cumpărare. Astfel, serviciile sunt definite
drept rezultatul unei activităţi umane caracterizate prin intangibilitate, destinate
vânzării prin mecanismele pieţei sau distribuite prin programe şi instituţii special
constituite sau o prestaţie supusă schimbului, în esenţă intangibilă şi care nu dă loc nici
unui transfer de proprietate.
1.2. Caracteristicile serviciilor
În vederea precizării locului serviciilor în cadrul activităţilor economice şi a
trăsăturilor caracteristice, este necesară o clarificare teoretică a noţiunii de serviciu.
Datorită activităţilor foarte eterogene care se cuprind în categoria de serviciu,
definiţiile date serviciului sunt foarte diverse mergând de la precizarea că este o activitate
neproductivă, cu aspect nematerial şi până la ideea că toate bunurile materiale sunt doar
suporturi prin care se oferă anumite servicii şi toate activităţile economice pot fi plasate între
un serviciu pur şi un bun pur.
Iniţial, conceptul de serviciu avea înţelesul de relaţie “de servire” - adică de muncă
obligatorie efectuată în folosul cuiva sub forma unei serviri directe şi imediate serviciile
impuse în timpul sclavagismului şi feudalismului, serviciul - muncă depus de muncitorii şi
chiar de intelectuali care îşi pun la dispoziţia altcuiva forţele de muncă fizică sau intelectuală.
în situaţia în care vânzarea muncii se face în mod liber, neimpus, munca - serviciu nu mai
apare ca o relaţie de dominaţie totală ci ca o prestare de serviciu în care oamenii sunt
posesorii unui capital pe care-l utilizează după dorinţa lor pentru servirea altor persoane.
Altfel, pot evita prestări de servicii în cadrul familiei sau a diferitelor comunicăţi
(servicii domestice); prestări de servici în cadru comercial şi salarial (prestatori salariaţi şi
patron, clienţi); prestări de servicii necomerciale şi salarizate (învăţământ, sănătate,
administraţie, etc); servicii comerciale nesalarizate (meserii liberale. în prezent, se poate
considera că toate activităţile din societate depinde unele de altele (implică relaţii de servire)
aşa încât întreaga economie poate fi privită ca o generalizare a relaţiilor de servicii la nivel
global-social. (se prestează muncă pentru alt beneficiar decât persoana lucrătorului, fapt
impus de diviziune socială şi creşterea productivităţii muncii).
Pe baza acestor constatări, Al. Jivan consideră că serviciul este, în general, orice
activitate economică (umană) care face un serviciu, deci este utilă, aducând utilitatea la
îndemâna beneficiarului sau care creează o utilitate nouă (un plus de utilitate).
Serviciul este deci o prestare, o lucrare, o activitate făcută de cineva (prestator) pentru
altcineva (client), în sensul că acesta nu îşi satisface personal nevoia respectivă, ci apelează
pentru aceasta (face o comandă) la un specialist în domeniu.
Rezultă că la scara economică serviciul are ca elemente:
- existenţa a cel puţin două persoane între care se stabileşte relaţia de servire;
- clientul - persoana care apelează la altcineva pentru realizarea trebuinţelor sale şi prestatorul
(executantul, care este un specialist în domeniu şi care concepe, organizează, procură resurse
şi prestează serviciul , aduce utilitatea cerută de client;
- comanda serviciului - cererea de piaţă poate fi considerată o comandă nescrisă, anticipată (se
cunoaşte prin marketing) şi deci întreaga industrie devine o formă de prestaţie;
- servirea clientelei.
Asociaţia Americană de Marketing defineşte serviciul ca “activitatea oferită la
vânzare care produce avantaje şi satisfacţii fără a antrena un schimb fizic sub forma
unui bun”.
Dar cum sunt numeroase servicii care se concretizează în bunuri materiale cum ar fi,
de exemplu: servicii editoriale, cinematografice de informatică, distribuirea de gaz, apă,
electricitate, o definiţie mai completă este dată în Dicţionarul Academiei de ştiinţe Comercial
din Franţa, unde serviciile se definesc ca “ansamblu de avantaje sau satisfacţii procurate
fie direct, fie prin folosirea unui bun pe care l-a achiziţionat beneficiarul serviciului
(alimente, aspiratoare), sau a dreptului de a-l utiliza (ex: calea ferată)”.
M. Ioncică propune o definiţie mai cuprinzătoare care sintetizează experienţa teoretică
şi practică privind definirea serviciilor şi delimitarea de bunuri: “reprezintă o activitate
umană, cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile, imateriale şi intangibile
destinate satisfacerii unei nevoi sociale”.
Principalele caracteristici ale serviciilor - trăsături specifice sunt:
a) serviciile sunt imateriale şi intangibile spre deosebire de produse, în cea mai mare parte,
serviciile au un caracter nematerial, ele nu pot fi atinse şi se prezintă ca nişte activităţi
invizibile. Serviciile nu produc ci efectuează ceva. Rezultatele activităţilor de servire sunt nu
bunuri ci modificări de situaţie, de stare, transformări ale obiectelor sau persoanelor. Acele
servicii care au totuşi o expresie materială se încadrează şi ele în această catacterizare,
deoarece valoarea propriu-zisă a suportului material al serviciilor (carte, film, program de
calculator este mult inferioară valori informaţiilor care constituie de fapt serviciul.
b) serviciile sunt nestocabile, întrucât lipsa lor de materialitate face imposibilă păstrarea lor
pentru a fi vândute mai târziu. Ele capătă un caracter de perisabilitate ridicată căci dacă oferta
de servicii nu îşi găseşte imediat consumatorii, ea se perimează pierzându-se mijloace umane
şi materiale importante. (Ex: oferta unei unităţi de învăţământ, din mijlocul de transport, sala
de spectacole etc.).
c) simultaneitatea producţiei şi consumului serviciului adică efectul serviciului se consumă
chiar în momentul producerii, serviciile neputând fi păstrate, schimbate sau returnate.
Producţia (prestarea) serviciului are loc simultan cu comercializarea şi consumul, în timp şi
chiar în spaţiu (excepţii serviciile la distanţă);
d) inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului şi a utilizatorului. Pentru
prestarea unui serviciu este necesară o legătură directă între ofertant şi cumpărător şi o
participare activă a consumatorului în momentul utilizării serviciului. De exemplu, serviciile
prestate de medici, profesori, avocaţi, actori etc., nu ar avea sens în lipsa utilizatorului. în
unele servicii clienţii preferă să se ocupe ei înşişi de o parte a serviciului.
e) eterogenitatea serviciilor - serviciile variază în funcţie de specificul prestatorului, modul
de implicare şi participare a consumatorului, condiţii specifice. Complexitatea serviciilor
permite o mai bună adaptare a prestaţiilor la nevoile clienţilor. Pentru a răspunde cât mai bine
nevoilor clienţilor, serviciile au drept caracteristică esenţială flexibilitatea, prestaţiile
individualizându-se pe categorii de consumatori sau chiar pe persoană. Activitatea ia forma
acţiunii de personalizare a serviciilor, preferată de o parte tot mai mare de consumatori.
Aspectul foarte variat al serviciilor are ca efecte economice: varietatea preţurilor practicate, a
încasărilor şi diferenţe semnificative de profit;
f) ponderea mare a personalului, în servicii predomină factorul muncă faţă de ceilalţi
factori, întrucât relaţia de servire a clientelei necesită în general prezenţa prestatorului.
g) posibilitatea redusă de mecanizare şi automatizare a servirii datorită aspectului diferit
al activităţilor prestatoare faţă de etapele unui proces tehnologic industrial.
Cap 2. Locul si rolul serviciilor
Pentru caracterizarea şi înţelegerea fenomenelor economice tot mai complexe care
alcătuiesc economia unei ţări, se impune o delimitare a activităţilor economice.
Preocupări de structurare a activităţilor economice pe sectoare se găsesc de-a lungul
timpului la numeroşi economişti (Allan Fischer, Colin Clark au fost primii) care au folosit
pentru studii, rezultatele unor observaţii statistice şi criterii de grupare mai mult sau mai puţin
ştiinţifice.
Astfel, pe la mijlocul sec XX tabloul economiei naţionale în viziunea lui Allan
Fischer, cuprindea:
- sectorul primar care grupează toate muncile agricole şi miniere;
- sectorul secundar - industriile de transformare şi prelucrare a bunurilor şi materiilor prime;
- sectorul terţiar - activităţile de obţinere a producţiei nemateriale.
O structurare a economiei asemănătoare dar cu o delimitare a activităţilor omeneşti
după productivitate, propusă de economistul Collin Clark, este următoarea:
- activităţi primare în care se cuprind activităţi în care resursele naturale se folosesc în mod
direct şi imediat iar randamentele sunt descrescânde - agricultura, exploatări forestiere,
vânătoarea, pescuitul;
- activităţi industriale (activităţi secundare) ce cuprind activităţi de transformare continuă
şi pe scară mare a materiilor prime în produse transportabile şi care au productivitate ridicată
(nu se includ construcţiile care nu creează produse transportabile dar sunt incluse
transporturile şi serviciile de apă-gaz-electricitate;
- activităţi terţiare (servicii) caracterizate ca având o productivitate mai redusă. Aici sunt
cuprinse activităţi meşteşugăreşti, croitorie, construcţii, activitatea băncilor, asigurări, comerţ,
servicii personale etc.
Folosind pentru gruparea activităţilor economice criterii ştiinţifice, şi anume obiectul
activităţii şi ratele de creştere a productivităţii muncii datorate progresului tehnic, Jean
Fourastié a identificat:
- sectorul primar al economiei în care se cuprind activităţi cu un progres mediu;
- sectorul secundar - activităţi cu progres tehnic mai încet;
- sectorul terţiar - activităţi cu progres tehnic scăzut sau nul.
Avantajul prezentat de această grupare pe sectoare este flexibilitatea şi valabilitatea în
timp, o activitate economică putând fi încadrată în alt sector în funcţie de reacţia la progresul
tehnic.
Referitor la productivitatea foarte redusă a sectorului terţiar se impune o reconsiderare
a acestui punct de vedere. Deoarece în sectorul serviciilor sunt incluse, după cum se observă
activităţi foarte variate (aproape tot ce nu este agricultură, minerit sau industrie), se consideră
că serviciile care au o productivitate greu de crescut (servicii hoteliere, frizerie, coafură pot fi
compensate cu servicii care pot fi tehnologizate, organizate sau modernizate, crescând astfel
productivitatea pe ansamblu terţiarului.
O altă cauză a considerării sectorului terţiar ca având productivitate scăzută se
datorează limitelor clasificării sectoriale şi există uneori legături foarte strânse între
activităţile din cadrul economiei. Astfel, în întreprinderile creatoare de bunuri se desfăşoară şi
activităţi care au rolul de a facilita buna funcţionare a activităţilor de bază, ca activităţi de
reparaţii şi întreţinere, mecanizare, automatizare, organizare, transport proiectare, inventică,
informatică etc., numite servicii de producţie. Acestea contribuie însă la creşterea puternică a
productivităţii în alte sectoare decât terţiarul - în sectorul primar sau secundar, pentru că ele se
execută în chiar interiorul întreprinderii şi nu se disociază de activităţile de producţie propriu-
zise.
Din acest motiv se poate aprecia că sfera sectorului terţiar se întrepătrunde cu celelalte
sectoare, existând importante activităţi nemateriale (servicii de producţie) evidenţiate şi
desfăşurate în sectorul primar şi cel secundar.
În ultimele decenii, în ţările puternic industrializate a crescut foarte mult dimensiunea
sectorului serviciilor, acestea reprezentând peste 60% din PIB şi din ocuparea forţei de muncă
ceea ce indică amploarea fără precedent pe care o au în prezent serviciile în cadrul
economiilor, ce devin astfel economii de servicii.
Datele statistice evidenţiază chiar o strânsă legătură între gradul de dezvoltare
economică al unor ţări şi creşterea ponderii sectorului terţiar (terţiarizarea economiei). Astfel,
ţări în care în sectorul serviciilor se află peste 70% din populaţia ocupată, au un PNB/loc.
foarte ridicat, între 19000-28000$/loc. (Suedia, S.U.A., Marea Britanie, Olanda, Canada,
Norvegia, Australia) - iar pe măsură ce ponderea populaţiei ocupate în sectorul terţiar scade
la 65-70%, se micşoraeză şi PNB/loc. - cca 23000$/loc. pentru ţările dezvoltate ca Japonia,
Elveţia, Austria, Germania, Franţa, Danemarca, Italia.
Cap 3. Criterii şi modalităţi de clasificare
Sectorul terţiar al economiei se caracterizează printr-o mare eterogenitate a
activităţilor cuprinzând categorii de servicii care prezintă între ele diferenţe mai mari decât
deosebirile dintre unele servicii şi industrie.
Pentru cunoaşterea mai bună a activităţilor sectorului terţiar şi aprecierea mai corectă a
importanţei serviciilor pentru economie este necesară o analiză a tipologiei serviciilor.
Structurarea serviciilor se poate face după diverse criterii specifice:
1) După momentul apariţiei în sfera vieţii economice, al dezvoltării maxime:
- servicii tradiţionale (vechi arhaice) - servicii care în prezent nu mai au o pondere
semnificativă în dezvoltarea economică - serviciile domestice, casnice.
- servicii moderne, noi (avansate din punct de vedere ştiinţific) - care au apărut mai recent, au
legătură cu rezultatele celor mai noi descoperiri tehnico-ştiinţifice; caracterizează economia
actuală şi se dezvoltă continuu. Ele sunt: servicii de engeneering, consultanţă informatică,
activităţi de cercetare ştiinţifică, industria turismului, televiziune, proiectare, testări, comerţ
electronic etc.
Graniţa de delimitare între cele două categorii este flexibilă, aşa încât o serie de
servicii tradiţionale, prin includerea de perfecţionări tehnice actuale în modul lor de
organizare şi desfăşurare devin servicii moderne, de exemplu transportul supersonic, medicina
cu laser, servicii bancare informatizate etc.
2) După locul în care sunt înregistrate:
- servicii incluse în sectorul primar - lucrări de îmbunătăţiri funciare, prospecţiuni geologice;
- servicii incluse în sectorul secundar - servicii de producţie (stocaj, transport intern, formare
şi perfecţionare profesională, distribuţie, finanţe etc.);
- servicii incluse în sectorul terţiar (servicii propriu-zise) - turism servicii administrative, de
pază, ordine publică, sănătate.
3. După beneficiarul activităţilor de servicii:
- servicii intermediare (de producţie, de afaceri) - servicii al căror beneficiar sunt
întreprinderi şi instituţii, deci persoane juridice. Ele includ servicii pentru întreţinerea şi
dezvoltarea aparatului de producţie, repararea şi întreţinerae utilajelor, instalaţiilor, clădirilor
şi servicii de cercetare, proiectare, servicii de informatică, stocaj, transporturi, asigurări,
finanţe, telecomunicaţii, servicii de contabilitate, juridice, formare profesională;
- servicii finale (de consum), satisfacerea nevoilor de consum pentru populaţie: alimentaţie
publică, servicii de informare în masă, radio, televiziune, servicii de înfrumuseţare,
învăţământ, sănătate, cultură, armată, protecţia mediului etc.
Aceste categorii de servicii se pot detalia după alte criterii. Astfel, serviciile producţie,
după locul în care se desfăşoară sunt:
- servicii internalizate - care fac parte din structura de organizare a întreprinderiii
(subdiviziuni organizatorice): activităţi de întreţinere şi reparaţii, proiectare, cercetare,
evidenţă contabilă şi financiară, etc.
- servicii externalizate - prestate de unităţi specializate (contra cost) cum ar fi: servicii de
marketing, asigurări, leasing. Serviciile finale pot fi, după natura nevoilor satisfăcute: