ANALIZA COMPARATIVA A DISPARITATILOR INTER-REGIONALE. STUDIU DE CAZ: ROMANIA – UNGARIA CUPRINS CAPITOLUL I.ABORDAREA TEORETICA 1.1.Definirea disparitatilor regionale. 1.2.Definirea politicilor de coeziune a UE 1.3. Enumerarea instrumentelor prin care pot fi atenuate disparitatile regionale CAPITOLUL II.ANALIZA DISPARITATILOR INTER-REGIONALE IN ROMANIA 3.1.Disparităţi regionale în dezvoltarea economică 3.2.Disparităţi interregionale – comparaţii UE 3.3. Disparităţi interregionale în dezvoltarea economică 3.3.1. Disparităţi urban –rural 3.3.2. Disparităţi în nivelul de ocupare 3.3.3. Disparităţi în dotările infrastructurale 3.3.4. Disparităţi în nivelul educaţional şi de calificare 3.3.5. Disparităţi în atragerea investiţiilor străine directe CAPITOLUL III. ANALIZA DISPARITATILOR INTER-REGIONALE IN UNGARIA 3.1.Politica de coeziune a Ungariei 3.2.Instrumentele europene pentru coeziune, în Ungaria 3.2.Reducerea disparitatilor CAPITOLUL IV.STUDIU DE CAZ – ANALIZA COMPARATIVA ROMANIA – UNGARIA CONCLUZII 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
ANALIZA COMPARATIVA A DISPARITATILOR INTER-REGIONALE. STUDIU DE
CAZ: ROMANIA – UNGARIA
CUPRINS
CAPITOLUL I.ABORDAREA TEORETICA
1.1.Definirea disparitatilor regionale.
1.2.Definirea politicilor de coeziune a UE
1.3. Enumerarea instrumentelor prin care pot fi atenuate disparitatile regionale
CAPITOLUL II.ANALIZA DISPARITATILOR INTER-REGIONALE IN ROMANIA
3.1.Disparităţi regionale în dezvoltarea economică
3.2.Disparităţi interregionale – comparaţii UE
3.3. Disparităţi interregionale în dezvoltarea economică
3.3.1. Disparităţi urban –rural
3.3.2. Disparităţi în nivelul de ocupare
3.3.3. Disparităţi în dotările infrastructurale
3.3.4. Disparităţi în nivelul educaţional şi de calificare
3.3.5. Disparităţi în atragerea investiţiilor străine directe
CAPITOLUL III. ANALIZA DISPARITATILOR INTER-REGIONALE IN UNGARIA
3.1.Politica de coeziune a Ungariei
3.2.Instrumentele europene pentru coeziune, în Ungaria
3.2.Reducerea disparitatilor
CAPITOLUL IV.STUDIU DE CAZ – ANALIZA COMPARATIVA ROMANIA –
UNGARIA
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
1
INTRODUCERE
Lucrarea îşi propune să realizeze o analiză detaliată a disparităţilor de dezvoltare între
regiunile ţării şi să dezvolte totodată o metodologie de evaluare a impactului programelor de
dezvoltare regională, pornind de la identificarea unor indici de disparitate relevanţi, care să ia în
considerare nu numai specificităţile economice, ci şi pe cele teritoriale şi sociale. Scopul final al
lucrarii este ca pe baza metodologiei propuse de evaluare a impactului programelor de dezvoltare
să fie identificate direcţiile majore şi schimbările necesare la nivelul politicii, printr-o mai amplă
luare în considerare a principiilor şi obiectivelor planificării spaţiale.
Una din cele mai dezbãtute chestiuni legate de extinderea recentã si extinderea urmãtoare a
UE este finantarea noilor state membre. Datã fiind dimensiunea limitatã a bugetului UE, politicile
de dezvoltare regionalã si de coeziune se confruntã cu provocãri fundamentale. Disparitãþile
economice si sociale din cadrul UE se amplificã. Conditiile socio-economice proaste din
majoritatea noilor state membre sau a tãrilor candidate înseamnã cã acestea vor avea prioritate
fatã de alte regiuni în alocarea viitoarelor angajamente financiare.
Dezvoltarea regională în ţările europene a cunoscut, în perioada de după cel de-al doilea
război mondial o evoluţie semnificativă care poate fi divizată convenţional în 5 etape, care e
deosebesc între ele prin scopurile şi obiectivele urmărite, instituţiile responsabile de coordonare,
precum şi instrumentele şi măsurile de implementare.Analiza comparată a nivelului de dezvoltare
a regiunilor europene denotă existenţa unor discrepanţe esenţiale între dezvoltarea regiunilor atât
la nivel european cât şi în perimetrul statelor naţionale. Totodată, nivelul de dezvoltare a
regiunilor din ţările candidate la aderarea în UE este mult sub nivelul mediu de dezvoltare
comunitar.
Politicile de dezvoltare regională au trăsături caracteristice de promovare la diferite paliere
de adoptare a deciziilor. În ţările UE politicile sunt orientate spre crearea condiţiilor necesare care
ar permite regiunilor să-şi realizeze potenţialul său şi să deţină o pondere maximală în economiile
naţionale. Pentru ţările candidate la aderare dezvoltarea regională este orientată spre dezvoltarea
efectivă a relaţiilor economiei de piaţă, diminuarea dezechilibrelor între regiuni din punct de
vedere al ratei şomajului, nivelului veniturilor şi infrastructurii existente. Cadrul instituţional al
2
dezvoltării regionale europene se divizează în trei nivele: european, naţional şi regional. La nivel
european implicaţii directe o au instituţiile superioare europene secundate de Comitetul
Regiunilor.
În ţările UE existenţa instituţiilor de dezvoltare regională este stabilită în dependenţă de
organizarea statală şi de gradul de descentralizare al sistemului de organizare administrativă.
Ţările ECE dispun în mare parte de structuri omogene de dezvoltare regională care sunt
amplasate la toate nivelele de administrare. La nivel naţional acestea sunt ministerele
împuternicite cu responsabilităţi în domeniul dezvoltării regionale şi consiliile naţionale cu
caracter de structuri interministeriale. La nivel regional responsabilitatea pentru implementarea
programelor de dezvoltare regională este asigurată de consilii de dezvoltare regională care au ca
structuri executive agenţiile de dezvoltare regională.Dezvoltarea regională se realizează prin
intermediul programelor de dezvoltare în elaborarea cărora sunt implicaţi mai mulţi actori şi care
de regulă sunt finanţate prin intermediul Fondurilor structurale europene. Totodată la nivelul
statelor naţionale sunt utilizate un şir de instrumente de dezvoltare regională cum ar fi crearea
fondurilor de dezvoltare, stimularea financiară a investiţiilor sau aplicarea unor stimulente fiscale
pentru antreprenorii ce activează în zonele defavorizate.
Analiza în profil teritorial a structurii indicatorilor ce caracterizează potenţialul de
dezvoltare socio-economică evidenţiază semnificative inegalităţi, ceea ce dovedeşte
neomogenitatea unităţilor teritorial-administrative din republică. Decalajul enorm în dezvoltarea
socio-economică dintre municipiul Chişinău şi restul teritoriului republicii constituie principala
problemă în dezvoltarea sub aspect teritorial a ţării. Cu mici excepţii, conform principalilor
indicatori de dezvoltare socio-economică pe locuitor, toate judeţele se situează sub media
naţională. În acelaşi timp, se manifestă importante decalaje între însăşi unităţile administrativ-
teritoriale din republică. După anumiţi indicatori, decalajele între judeţe sunt enorme, raportul
dintre extreme fiind de câteva ori. Pentru efectuarea unei analize comparate a dezvoltării socio-
economice a teritoriilor este oportună utilizarea indicelui integrat de dezvoltare.
Tergiversarea realizării reformei teritorial-administrative, a condus la apariţia şi acutizarea
unor decalaje teritoriale, zonale pentru care se impune căutarea soluţiilor. Implementarea unui
model de divizare a teritorială care, având un număr mai mic de unităţi, dar cu spaţii mai extinse,
ar oferi oportunităţi suplimentare pentru valorificarea potenţialului propriu şi mobilizarea
resurselor suplimentare. Totodată, identificarea unor regiuni de dezvoltare, suficient de mari
3
după potenţialul demografic şi cel financiar-economic, reprezintă un antidot raţional faţă de
acţiunile de recroire a structurii teritorial-administrative.
CAPITOLUL I.ABORDAREA TEORETICA
1.1.Definirea disparitatilor regionale.
Pentru început se impune definirea şi delimitarea conceptelor regăsite în titlul lucrării.
Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Romane, ,,disparitate’’ , provenind din francezul ,,
disparité’’, este definită drept lipsa de egalitate, de proporţie, armonie, de legătură între elemente,
nepotrivire, deosebire, discrepanţă. Extrapolând, disparităţile economice se referă la deosebirile,
diferenţele în dezvoltarea economică a doua entităţi comparabile.
Studii recente 1indică două tendinţe diferite înregistrate în materie de dezvoltare
regională în Uniunea Europeană: atenuarea şi accentuarea disparităţilor regionale (respectiv
convergenţă şi divergenţă în dezvoltarea regională), care s-au succedat la momente diferite în
timp.
Astfel, începând cu 19517 până la jumătatea deceniului opt, este evidentă tendinţa de
convergenţă regională manifestată sub forma atenuării diferenţelor de PIB/loc. existentă între
1 Armstrong H, Wickerman R., “Convergence and Divergence among European Regions”, Regional Sciences Series, no. 5, Londra, 1995
4
diferite regiuni ale statelor membre UE. Această convergenţă regională se poate observa atât în
interiorul fiecărui stat, cât şi între regiunile aparţinând diferitelor state membre ale Uniunii. Chiar
şi în aceste condiţii, rata medie de convergenţă regională este relativ redusă, pentru perioada
1951-1975 fiind de aprox. 2%2 (cifră avansată de mai multe studii de specialitate), cu diferente
evidente de la un deceniu la altul (1%/an pentru anii ’50 şi 3%/an pentru deceniul 7).
În aceste condiţii pentru atenuarea disparităţilor regionale în cadrul Uniunii Europene,
Deşi asemănătoare, rezultatele obţinute pentru perioada anterioară anului 1975 trebuie tratate cu
anumite rezerve: aceste studii au luat în calcul pentru determinarea indicelui de convergenţă
regională un singur indicator, respectiv PIB/loc., datorită sistemelor statistice naţionale
nearmonizate şi discontinuităţii seriilor statistice. După 1975 se constată o accentuare a
diferenţelor indicatorului PIB/loc., urmată din 1985 de o uşoară atenuare a acestor diferenţe;
aceste fenomene au fost permanent acompaniate de o înrăutăţire a indicatorului rata şomajului.
Pentru perioada ulterioară anului 1975 (până la nivelul anului 1993), se pot observa scurte
intervale de timp caracterizate de convergenţă regională moderată (indicele de convergenţă
atingând o valoare medie de 0,5% /an) urmate de perioade mai mari de divergenţă regională
evidentă. Această tendinţă de ansamblu de divergenţă regională specifică anilor ’80 şi primei
jumătăţi a deceniului ’10 pare oarecum paradoxală pentru stadiul de integrare economică relativ
avansat al Uniunii Europene la momentul respectiv. Deşi liberalizarea completă a circulaţiei
bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă ar trebui să contribuie semnificativ la
reducerea disparităţilor regionale, acest fapt nu s-a produs, sau, mai bine spus, efectele nu au a
fost imediat şi de amploarea dorită.
Rezultatele obţinute după 1988, prin aplicarea politicii regionale europene sunt
contradictorii. Un studiu realizat Comisia Europeană3 evidenţiază atenuarea cu circa 25% a
disparităţilor între venitul naţional dintre cei mai săraci patru membri UE (Spania, Portugalia,
Irlanda şi Grecia) şi media comunitară în perioada 1988-1993; anumite disparităţi existau chiar
între cei patru membri. Astfel, între 1986-1996, PIB/loc. în cele mai puţin dezvoltate a crescut de
la 41% din media comunitară la 50%, iar în cazul a celor mai puţin dezvoltate 25 de regiuni,
acelaşi indicator a înregistrat o creştere de la 52% din media comunitară la 59%. Aceste date
indică o rată ridicată de convergenţă economică10, determinată pe de o parte de adâncirea
2 8 Armstrong H, Wickerman R., “Convergence and Divergence among European Regions”, Regional Sciences Series, no. 5, Londra, 19953 9 Cohesion Report, European Comission, 1996
5
integrării economice, iar pe de altă parte al utilizării fondurilor structurale4. În paralel, un
studiu12 constată adâncirea diferenţelor regionale din punct de vedere al ratei şomajului care
varia în banda 4,6% (în primele douăzeci şi cinci de regiuni cu cel mai mic grad de neocupare a
forţei de muncă) - 22,5% (în cazul a douăzeci şi cinci de regiuni cu cel mai mare grad de
neocupare a forţei de muncă). Problema majoră cu care se confruntă toate regiunile cu cel mai
este cea a nivelului ridicat al şomajului de lungă durată, discrepanţele interregionale fiind
evidente şi în acest caz: şomajul de lungă durată atinge 60% în primele 25 de regiuni cu cea mai
mare rată a şomajului, faţă de 30% în primele 25 de regiuni cu cel mai mare grad de ocupare 5.
Cele mai afectate de şomaj sunt regiunile din Spania, sudul Italiei şi regiunile mediteraneene din
Franţa, în timp ce regiunile cel mai puţin afectate de şomaj sunt regiunile din Finlanda, Estul
Germaniei şi nord-estul Franţei.
Cu toate acestea disparităţile continuă să existe şi sunt evidente mai ales între regiunile
urbanizate şi regiunile rurale: performanţele cele mai evidente pe linia dezvoltării economice şi al
eliminării discrepanţelor sunt evidente în cazul regiunilor cu un grad ridicat de urbanizare
(Lisabona sau Dublin). Datele empirice probează existenţa unei legături directe între gradul de
dezvoltare economică şi gradul de urbanizare al unei regiuni. Astfel, primele zece regiuni cu cel
mai mare venit din Uniunea Europeană sunt regiuni cu grad ridicat de urbanizare, fiind regiuni
care s-au dezvoltate în jurul unor metropole. Totodată, regiunile NUTS II puternic urbanizate au
un PIB pe locuitor mai mare, în medie, cu 22% decât PIB mediu comunitar/loc; împreună
regiunile din UE care se încadrează în această clasificare realizează aprox. 60% din PIB-ul
Uniunii Europene6. Regiunile rurale se caracterizează printr-un nivel redus al producţiei şi
venitului regional. Luate împreună, în regiunile rurale din Uniunea Europeană este concentrată
aprox. 20% din populaţie, PIB-ul cumulat al acestor regiuni este de aprox. 17% din PIB-ul
comunitar, PIB/loc. realizat în aceste regiuni reprezintă, în medie, 79% din nivelul comunitar,
costul vieţii este mai redus decât în zonele urbane. În aceste regiuni, numai 1/6 din populaţia
ocupată lucrează în agricultură, restul populaţiei fiind implicată în alte sectoare, în special în
industria rurală (unde sunt create de 2 ori mai multe locuri de muncă decât în agricultură).
4 11***, Sixth Periodic report on Social and Economic Situation and Development of the Regions of European Union., European Commission, 19995 Sixth Periodic report on Social and Economic Situation and Development of the Regions of European Union., European Commission, 19996 , Sixth Periodic report on Social and Economic Situation and Development of the Regions of European Union.,
European Commission, 1999
6
Regiunile puternic urbanizate sunt de regulă fie regiuni în care ponderea cea mai mare în
cadrul economie regionale revine sectorului terţiar, fie regiuni cu economie dominată de sectorul
secundar. În prima categorie se încadrează, în principal regiunile din jurul marilor oraşe din
nordul UE şi din zona cuprinsă între Roma şi Coasta de Azur; în timp ce regiunile dezvoltate în
jurul oraşelor de dimensiuni mai mici, cum ar fi regiunile din sudul Germaniei şi nordul Italiei,
fac parte, de regulă din cea de-a doua categorie. Deşi regiunile puternic urbanizate sunt
considerate regiuni prospere, dezvoltate, totuşi ele reprezintă şi regiunile în care sunt concentrate
cele mai multe probleme ale Uniunii Europene: grad puternic de poluare, sărăcie şi polarizarea
evidentă a populaţiei din punct de vedere a venitului, şomaj. Totodată sunt evidente nu numai
disparităţile dintre regiunile rurale şi cele urbane, ci şi disparităţi între regiunile urbane. Astfel,
rata medie şomajului în primele zece regiuni puternic urbanizate dominate de sectorul terţiar era
în 1997 de 10,3%, iar pentru primele douăzeci şi cinci de regiuni de 9,5% (foarte apropiate de
media europeană de 10,7%), banda de variaţie fiind între 2,5% (regiunea Luxemburg) la 26,4%
(regiunea Ceuta y Melilla).
În regiunile urbane dominate de industrie rata şomajului este uşor mai redusă decât în
regiunile concentrate pe servicii: astfel, rata medie a şomajului în primele zece regiuni era, în
1997, de 6,2%, iar pentru primele 25 de regiuni gradul de neocupare era de 9%. Totodată
variaţiile interregionale ale ratei şomajului sunt mai reduse decât în cazul regiunilor dominate de
servicii, situându-se în banda 4,1% (regiunea Comunidad Foral de Navarra) - 18,8% (regiunea
Oberpfatz). Spre deosebire de regiunile urbane, regiunile rurale sunt caracterizate de un nivel mai
redus al şomajului, rata medie a şomajului pentru primele zece regiuni rurale fiind în 1997 de
6,3% (mult sub media comunitară), acelaşi indicator pentru primele 25 de regiuni se situa la 14%,
fiind net nivelului de 10,7% înregistrat la nivel comunitar. Aceste cifre demonstrează că
discrepanţele de ocupare sunt mai evidente între regiunile rurale decât între regiunile urbane.
Astfel rata şomajului din regiunile urbane variază între 3,4% (regiunea Centro din Portugalia) şi
29,5% (regiunea Extremandura din Spania).
În Uniunea Europeană pot fi evidenţiate disparităţi regionale şi din punct de vedere al
infrastructurii. cel mai defavorizate din acest punct de vedre sunt regiunile din cele patru "ţări de
coeziune" (Spania, Grecia, Portugalia şi Irlanda) pentru care a fost creat, în 1988, un nou
instrument financiar - fondurile de coeziune -, care furnizează asistenţă regiunilor acestor ţări
pentru finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură şi în domeniul protecţiei mediului. Se
poate observa şi distribuţia interegională inegală a activităţilor de cercetare dezvoltare: cea mai
7
mare parte a acestor activităţi15 sunt concentrate în regiunile dezvoltate din sudul şi sud vestul
Germaniei, Flandra în Belgia, Olanda, sud estul Angliei şi Ile de France, în timp ce cel mai mic
grad de concentrare al acestor activităţi se înregistrează în sud estul Franţei, şi nord vestul Italiei.
Regiunile rămase în urmă din Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda (dar şi din alte state membre
UE) se vor confrunta în viitor cu o serie de obstacole care vor încetini ritmul de atenuare a
disparităţilor regionale dintre ele şi celelalte regiuni din UE. Dintre aceste obstacole pot fi
menţionate: încetinirea creşterii economice în statele membre UE (de natură să limiteze
răspândirea efectelor de bunăstare către regiunile rămase în urmă), limitarea transferurilor din
fondurile structurale şi din bugetul UE către regiunile sărace (motivată de necesitatea satisfacerii
criteriilor de convergenţă şi de opoziţia Germaniei faţă de creşterea bugetului comunitar),
dependenţa multora dintre regiunile rămase în urmă de industrii aflate în declin, gestionarea
Acordului Multifibră de către OMC (fapt de natură să afecteze competitivitatea unui număr mare
de regiuni europene dependente de industria textilă), efectele reformei PAC. Este probabil că
tendinţa divergenţă regională să se menţină în continuare. Unul din determinanţii de bază ai
persistenţei disparităţilor regionale în UE (care va acţiona şi în continuare) rezidă în mobilitatea
redusă a forţei de muncă în interiorul Uniunii Europene, ceea ce împiedică spre exemplu
reducerea şomajului în regiunile sărace cum ar fi: Muenster (Germania) sau Asturias (Spania).
Reticenţa, mai mult sau mai puţin evidentă, a statelor membre faţă de o politică regională
centralizată şi unitară, implicând transferul de competenţe în materie de dezvoltare regională de
la nivel naţional la nivel comunitar ar putea reprezenta, în viitor, o sursă de adâncire a
disparităţilor regionale.
1.2.Definirea politicilor de coeziune a UE
Despre conceptul de coeziune economică şi socială
În Europa ultimului secol, oamenii politici au devenit tot mai mult conştienţi de faptul că
stabilirea de relaţii economice interne şi internaţionale de durată, bazate pe încredere, precum şi
manifestarea solidarităţii cu indivizi şi/sau naţiuni mai slab dezvoltate au devenit indispensabile
pentru atingerea bunăstării generale. În ultimele decenii, creşterea producţiei şi a consumului,
progresul tehnologic, dezvoltarea serviciilor, precum şi frecventele crize (mai ales în domeniul
resurselor), au dus la intensificarea relaţiilor comerciale dintre ţări şi la accentuarea dependenţei
8
între naţiuni. Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state, asigurarea unui grad cât mai înalt
de coeziune economică poate conduce, pe termen lung, la obţinerea de beneficii economice
pentru toţi cei implicaţi.
Coeziunea poate fi definită ca reprezentând acea proprietate a elementelor constitutive ale
unui sistem, care asigură coerenţa şi unitatea ansamblului şi permite funcţionarea şi perpetuarea
sistemului. D. Tarschys (2003) distinge patru niveluri la care poate fi surprinsă coeziunea:
economic, social, cultural şi politic.
În Europa, cei treizeci de ani care au urmat războiului, cunoscuţi şi sub numele de „cei
treizeci de ani glorioşi”, au fost urmaţi de alţi douăzeci de ani de creştere încetinită, pentru ca, în
ultimul deceniu, procesul de creştere să fie reluat. Specialiştii în istorie economică subliniază
rolul esenţial jucat în secolul al XX-lea de cei trei „i”: inovare, instituţii şi investiţii. Uniunea
Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE
. Deoarece astfel de probleme afectau mai ales anumite categorii sociale, fie cele mai
vulnerabile (femei, copii, persoane în vârstă, persoane cu dizabilităţi fizice sau psihice etc.), fie
cele mai expuse modificărilor din economie (persoane necalificate sau slab calificate, categorii
confruntate cu şomaj structural etc.), s-a simtit nevoia unei politici care sa reduca disparitatile
regionael.. Astfel ca a fost necesara reformarea sferelor fiscale si bugetare ,in scopul de a face
fata cheltuielilor pentru sustinerea paturilor sociale defavorizate.
Coeziunea culturală s-a produs nu numai în interiorul graniţelor şi culturilor proprii, prin
consolidarea identităţilor naţionale (identificate prin steaguri, embleme, imnuri, sărbători sau
ritualuri naţionale), dar şi în afara acestor graniţe, sub forma curentelor vestimentare, creaţiilor
artistice (în domeniul teatrului, filmului, muzicii), literare, a cluburilor şi /sau asociaţiilor cu idei,
principii, valori comune etc. În plus, dezvoltarea sistemelor de educaţie şi a mijloacelor de
comunicare în masă a facilitat răspândirea anumitor valori în cele mai îndepărtate colţuri ale
lumii, contribuind la realizarea unei anumite coeziuni culturale.
Coeziunea politică o trăsătură specifică evoluţiilor politice din ultimele secole, evidentă
însă mai ales în ultimele decenii pe fondul revoluţiei din tehnologie şi comunicaţii, a reprezentat-
o transormarea instituţională şi legislativă specifică. Numeroasele mişcări (religioase, politice,
civile, profesionale etc.) la care statele din Europa, dar şi din afara Europei, au fost martore, mai
ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut ca principal obiectiv
consolidarea coeziunii politice atât în plan intern, cât şi internaţional.
9
La nivelul Uniunii Europene, termenului de coeziune i s-a atribuit un înţeles mult mai
restrâns, acela de coeziune economică şi socială. Pentru societatea europeană, coeziunea rămâne
un pilon important, reprezentând obiectivul acţiunilor întreprinse în domeniul dezvoltării
regionale.
Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de intervenţii la nivel
comunitar, incluzând atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal, către reducerea
disparităţilor teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin), anumite aspecte ale politicii
sociale (precum combaterea şomajului pe termen lung, sprijinirea procesului educaţional şi de
formare continuă), precum şi o parte a PAC (asistenţa acordată dezvoltării rurale).
Conceptul de coeziune economică şi socială derivă din cel de convergenţă reală, în sensul
că obiectivele convergenţei nominale nu pot fi atinse decât în condiţiile în care condiţiile de
manifestare ale ofertei nu sunt divergente. Cu alte cuvinte, conceptul de CES face trecerea către
noţiunea de convergenţă reală. Un asemenea concept a devenit o realitate în procesul integrării
europene abia la finele anilor 80. Cea mai importantă componentă a PCES o reprezintă, evident,
politica de dezvoltare regională (PDR).
Orientările Strategice pentru Coeziune
Orientările Strategice pentru Coeziune economică, socială şi teritorială reprezintă un
cadru general unitar pentru toate Statele Membre în vederea pregătirii documentelor programatice
pentru FSC pentru perioada 2007 – 2013 (Cadrul Strategic Naţional de Referinţă şi Programele
Operaţionale). Liniile directoare pentru Coeziune au în vedere rolul politicii de coeziune în
implementarea politicilor Uniunii Europene, coerente cu Agenda Lisabona.
Urmare a lărgirii cu încă noi 10 membri, la 1 mai 2004, urmată de încă 2 in 1 ianuarie
2007, coroborate cu Agenda Lisabona 2000 (revizuită 2005) şi Götheborg 2001 (revizuită 2006),
Politica de coeziune economică şi socială a Uniunii Europene pentru perioada 2007 – 2013 are 3
mari obiective:
A) Convergenţa este un obiectiv finanţat cu 80% din bugetul destinat fondurilor
structurale şi de coeziune, care vizează regiunile din statele membre ale Uniunii Europene care au
un PIB/locuitor mai mic decât 75% din media comunitară şi regiunile care intră sub aşa numitul «
efect statistic »;
B) Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă este al doilea obiectiv, finanţat
cu 15% din bugetul destinat fondurilor structurale şi de coeziune, care vizează regiunile care nu
sunt eligibile în cadrul obiectivului de convergenţă; 10
C) Cooperarea teritorială europeană este obiectivul finanţat cu doar 5% din bugetul
destinat fondurilor structurale şi de coeziune se referă la cooperarea transnaţională, cooperarea
transfrontalieră şi cea interregională.
Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de
către autorităţile administraţiei public locale şi centrale, în parteneriat cu diferiţi actori economici,
în vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale dinamice şi durabile, prin valorificarea
eficientă a potenţialului local şi regional. Altfel spus, PDR include toate acele măsuri, acţiuni
care pot influenţa în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Obiectivul principal al PDR îl
reprezintă realizarea unei cât mai eficiente şi echitabile repartiţii inter şi intraregionale în cadrul
activităţilor şi a rezultatelor acestora. Obiectivele specifice, la rândul lor, includ: reducerea
şomajului, creşterea nivelului de trai, atragerea investitorilor străini, îmbunătăţirea infrastructurii,
echilibrarea şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc.
1.3. Enumerarea instrumentelor prin care pot fi atenuate disparitatile regionale
La nivel european, în urma Summit-ului de la Berlin din iulie 1999, aplicarea
stimulentelor financiare de către UE a fost reconfirmată urmând a fi realizată în continuare prin
intermediul celor patru Fonduri Structurale. Pe baza noilor priorităţi ale politicii regionale
europene, Comisia Europeană a decis alocaţia bugetară pentru fiecare ţară membră şi pentru cele
patru iniţiative comunitare. De asemenea, la Summit s-a decis crearea un al cincilea instrument -
pentru Politici Structurale şi de Preaderare, cu scopul de a sprijini transformările structurale din
ţările aflate în procesul de aderare şi de a pregăti ţările candidate pentru a funcţiona în sistemul
instituţional european.
Principalele Fonduri Structurale Europene sunt:
Fondul Social European (FSE) - prin care se asistă grupurilor dezavantajate şi aflate în
şomaj în obţinerea de locuri de muncă. Circa 75% din bugetul total al fondului este folosit
pentru reducerea şomajului în rândul tinerilor. Principalele instrumente pentru realizarea
acestor obiective sunt finanţarea de acţiuni de formare şi reconversie profesională, de
reabilitare socială a şomerilor, de promovare a egalităţii de şanse şi de ajutor pentru
dezvoltarea sistemelor de recrutare a forţei de muncă.
Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA) - reprezintă
instrumentul de finanţare a Politicii agricole comune a UE. Obiectivul finanţărilor din
11
acest fond este acela de a contribui la restructurarea agriculturii din zona comunităţii şi
de a susţine piaţa produselor agricole. Specifică FEOGA este existenţa a două secţiuni:
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) - este destinat reducerii
dezechilibrelor de dezvoltare între diferitele regiuni ale ţărilor membre.
Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) - este destinat
sectorului piscicol şi are ca obiectiv promovarea echilibrului durabil între capacitatea
de exploatare a sectorului şi capacitatea de regenerare a mărilor.
Pentru perioada 2000-2006, sunt finanţate patru Iniţiative Comunitare, cu un buget
total de 5,35% din bugetul pentru politici regionale. Scopul acestor Iniţiative este acela de a
identifica soluţii comune pentru problemele care confruntă Uniunea în general. Aceste iniţiative
sunt:
INTERREG III - se concentrează asupra cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi
interregionale. Este finanţat din Fondul European de Dezvoltare Regională;
LEADER+ - se concentrează asupra dezvoltării durabile din zonele rurale. Este
susţinut din Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă;
URBAN II - se concentrează asupra restructurării ariilor urbane confruntate cu
probleme de dezvoltare. Programele sunt finanţate din Fondul European de
Dezvoltare Regională;
EQUAL - este destinat cooperării europene pentru combaterea discriminării şi
inegalităţilor de acces la muncă şi este susţinut din Fondul Social European.
De asemenea, a fost creat un fond special pentru Acţiuni Inovative, cu un buget de 0,5%
din bugetul total, pentru îmbunătăţirea calităţii strategiilor de dezvoltare regională. Pentru
perioada 2000-2006, Comisia a identificat următoarele subiecte pentru acţiuni inovative din
Fondul European de Dezvoltare Regională:
economii regionale bazate pe cunoaştere şi inovaţii tehnologice;
„EuropeRegio", societatea informaţională la serviciul dezvoltării regionale;
identitate regională şi dezvoltare durabilă.
Rezerva de performanţă este un alt instrument cu caracter special aplicat de Comisie. Circa
4% din fondurile alocate pentru fiecare ţară membră sunt reţinute anual, suma acumulată urmând a
fi distribuită programelor cu cel mai mare succes.
La nivelul statelor naţionale, dezvoltarea regională este realizată prin intermediul unui şir
de mecanisme, printre care:
12
Reamplasarea dezvoltării businessului. Acest mecanism a fost pe larg utilizat în Franţa,
Marea Britanie în anii 70-80 iar în prezent în Grecia, prin intermediul căruia statul a
intervenit pentru a contribui la diminuarea deschiderii de noi întreprinderi în oraşele
supraaglomerate şi stimularea dezvoltării businessului prin amplasarea noilor
întreprinderi la periferiile urbelor sau în zonele subdezvoltate.
Delimitarea teritorială a activităţii economice a statutului. Acest mecanism şi-a pierdut
din importanţa de instrument al dezvoltării regionale odată cu micşorarea proprietăţii de
stat în economie. Un alte aspect al acestui mecanism sunt achiziţiile sociale, care erau
practicate de statele europene pentru a cumpăra prioritar produse din unele regiuni
dezavantajate. Datorită faptului ca aceste achiziţii au fost recunoscute drept
discriminatorii, în prezent ele nu se mai utilizează.
Stimularea financiară a companiilor este aplicată pentru a cointeresa companiile în
amplasarea produceri şi a investiţiilor în regiunile defavorizate prin acordarea
facilităţilor fiscale, creditelor preferenţiale, subsidiilor pentru crearea locurilor noi de
muncă, etc.
Crearea infrastructurii pentru dezvoltarea regională care sunt materializate în crearea
infrastructurii informaţionale, investiţiile în infrastructura socială, crearea pe lângă
centrele universitare a centrelor de cercetare ştiinţifică etc.
În ţările ECE sunt frecvent utilizate două tipuri de mecanisme de dezvoltare regională:
1) Programe de dezvoltarea regională, elaborate de autorităţile locale şi prin intermediul
agenţiilor de dezvoltare regională
2) Sprijinirea concretă a subiecţilor antreprenoriatului.
În mare parte sprijinul acordat regiunilor se efectuează prin intermediul programelor de
dezvoltare regională. De regulă aceste programe cuprind toate regiunile, cu excepţia capitalelor şi
a periferiilor lor. Dislocarea fondurilor se realizează de către organele centrale din Fondurile de
Dezvoltare Regională prin intermediul Agenţiilor de Dezvoltare Regională, sau organelor locale
responsabile de dezvoltarea regională. Programele cuprind un spectru larg de probleme axate pe
crearea noilor locuri de muncă, dezvoltarea infrastructurii, crearea infrastructurii sociale,
dezvoltarea businessului, turismului, etc.
Programele de susţinere a dezvoltării regionale poartă un caracter diferit. Dacă în Ungaria
aceste programe sunt elaborate fiind comune pentru toate regiunile. În Estonia astfel de programe
se elaborează pentru fiecare regiune în parte. Opt programe de dezvoltare regională cuprind
13
următoarele regiuni: raioanele periferice, oraşe multifuncţionale, insulele, regiunea Setumaa
(estul Estoniei), regiunea de sud-est, zona de nord-est Ida Viru, zonele de frontieră, comunităţile
locale şi comitatele.
Al doilea tip de mecanism se deosebeşte de cel aplicat în ţările Europei de Vest. Dacă în UE
sprijinul se acordă prin intermediul unor granturi nerambursabile, în ECE se acordă prioritate
creditelor, subvenţiilor comerciale şi facilităţilor fiscale. Dar în ultimul timp, odată cu
deschiderea finanţării din partea UE a unor proiecte prin intermediul Programului PHARE
practica de acordare a granturilor nerambursabile a început să fie aplicată şi în aceste ţări.
Experienţa Uniunii Europene a scos în evidenta faptul că instrumentul cel mai important
care poate ajuta la realizarea programelor regionale este crearea unui Fond pentru Dezvoltare
Regională (FDR). Astfel de Fonduri au fost create, fie la nivel naţional şi/sau la nivel regional (de
exemplu, în România) în toate statele europene. Principiul de crearea constă în cofinanţare,
însemnând participarea la implementarea acestuia a mijloacelor guvernamentale, particulare şi
internaţionale. Din acest punct de vedere, principalele surse posibile care contribuie la formarea
unui FDR sunt următoarele:
Finanţare de la Guvernul central
Bugetele locale ale municipalităţilor si comunelor din cadrul diferitelor regiuni
Sectorul privat
Structuri şi instituţii finanţatoare internaţionale.
Proporţiile în care acestea contribuie la crearea FDR sunt diferite, fiind posibil ca în stadiile
incipiente ale implementării sistemului - principalul contribuabil să fie statul. Un FDR trebuie să
dispună de mijloacele necesare pentru a asigura dezvoltarea economică locală, dar şi să fie bine
structurat. De regulă prin FDR nu se acordă subvenţii directe unora sau altora dintre activităţi, ci
prin metode specifice şi pe baza unor criterii bine definite se finanţează programe şi proiecte
concrete. Pentru a se asigura implementarea celor mai bune proiecte, alocarea de fonduri se face
printr-un sistem deschis de primire a solicitărilor. Criteriile cuprind reglementari privitoare la
tipul costurilor care pot fi acoperite, proporţia şi tipul de autofinanţare solicitate şi tipul de
contribuţie privind asistenţa financiară care poate fi oferit, etc.
14
CAPITOLUL II.ANALIZA DISPARITATILOR INTER-REGIONALE IN ROMANIA
15
3.1.Disparităţi regionale în dezvoltarea economică
Disparităţile regionale nu sunt nimic nou în Europa. Un punct interesant este persistenţa lor
şi, poate, tendinţa de a creşte uşor. În cazul Romaniei, anul 2000 a fost primul an cu o creştere
pozitivă clara. În plus, multe subvenţii au fost eliminate numai între 1997 şi 1999. Prin urmare,
anul 2000 pare a fi punctul de plecare pentru identificarea disparităţilor regionale în România.
Începând cu anul 2000, câteva lucruri s-au schimbat în ceea ce priveşte ierarhia regiunilor
din Romania. Doar câteva dintre regiuni au evoluat (şi anume, unele judeţe din Transilvania,
care s-au dezvoltat,în timp ce diferenţele dintre regiuni , chiar au crescut uşor. În 1998, primul an
cu PIB regional pe cap de locuitor mentionat in date atât la INS şi Eurostat, coeficientul de
variaţie s-a ridicat pentru unii. 35, a scăzut cu 2000 până. 32 şi a ajuns din nou. 35 până în 2005.
Convergenţa la nivel regional ar implica rate de creştere mai mari pentru judete iniţial sărace şi
mai mici rate de creştere mai bogate "judete. Dar un astfel de efect nu este inca observat.
16
Sursa: Eurostat 2008, own calculations, own graphic
Vestea bună este că, de asemenea, regiunile sărace cresc, dar regiunile bogate sa facă
acelaşi lucru, chiar şi într-un ritm uşor mai rapid. PIB-ul pe cap de locuitor sa dublat, în medie,
între 2000 şi 2005, iar creşterea economică a fost distribuita în mod egal între judeţe. Coeficientul
de variaţie sugerează chiar o tendinţă de creştere a disparităţilor regionale. Per ansamblu, modelul
disparităţilor regionale nu este unul nou, dar se pare ca acesta a moştenit încă mai sunt mai bine
dezvoltate judete tradiţionale care continuă să prezinte mai mare PIB pe cap de locuitor.
În consecinţă, pentru utilizarea în continuare a normelor de măsurare adecvate pentru
disparităţile regionale nu sunt ratele de creştere, deoarece nu prezintă o tendinţă uşor de utilizat,
dar PIB-ul perpetuat mai mult sau mai puţin echidistant pe cap de locuitor între judeţe din
România. Din punct de vedere tehnic, persistenţa disparităţilor regionale are avantajul că este
aproape indiferentă pentru cele mai multe calcule de eco-judeţene pentru care anul de date PIB-ul
este implementat.
3.2.Disparităţi interregionale – comparaţii UE
În ceea ce priveşte România, un decalaj mare intre PIB-ul pe cap de locuitor şi media UE-25
poate fi observat. Astfel, potrivit Eurostat (2008), în 2007, raportul dintre PIB-ul pe cap de
locuitor din România şi media UE-25 a fost de 30%, numai pentru Bulgaria afişând un nivel uşor
mai redus (29,8%) (Eurostat, 2008
17
Această imagine poate fi aprofundată prin luarea în considerare a disparităţilor interregionale
în termen de ţări şi le compară cu media UE. Aşa cum demonstrează statisticile UE, disparităţile
interregionale, în ţările mai puţin dezvoltate nu sunt nici mai mult, nici mai puţin dezvoltate decât
alta. Dar, atunci când cel mai mare -, respectiv, cel mai mic PIB / cap de locuitor este în
comparaţie cu media UE, imaginea reală a acestor diferenţe este clar evidenţiata, cu toate
consecinţele în plan economic şi social. În cazul particular in România raportul dintre cea mai
dezvoltata regiune - Bucureşti-Ilfov şi media UE-25 a fost, în 2003, 57,9%, în timp ce raportul
dintre cea mai putin dezvoltata - Nord-Est şi din media UE a ajuns în acelaşi an, doar 21,7%, ceea
ce reprezintă cel mai scăzut nivel în comparaţie cu toate regiunile NUTS-2 în UE. Disparităţile
sunt chiar mai profunde în cadrul regiunilor NUTS-2, între judeţe, care corespund NUTS-3 nivel.
Enumerarea disparităţilor inter-regionale în UE şi în ţările candidate Central şi Est-Europene
Zonele rurale, regiunile vechi ale industriei grele şi de Est, de Sud şi periferiile de Nord:
"perdanţii"
Zonele industriale rurale vechi şi de Est , de Sud si periferiile au suferit din închiderea
firmelor, ineficiente şi de deteriorarea situaţiei economice în regiunile învecinate din Ucraina,
România şi fosta Iugoslavie (Bachtler et al., 1999, pp.. 5-14; Iara şi Traistaru, 2003, pp.. 2-4). De-
a lungul frontierelor din estul si sudul Ungariei, reţele de afaceri ilegale s-au dezvoltat :
numeroase activităţi economice sunt ilegale.
Zona periferica de Est (de exemplu, judeţele Szabolcs-Szatmár-Bereg şi Hajdú-Bihar),
suferă de o criză regională în industriile de fabricaţie şi agricole care au produs pentru piaţa
sovietică: trei comitati maghiare industriale din est reprezintă aproximativ 35 la sută din totalul
de muncitori necalificaţi şi şomeri din tara. Puterea de muncă în sectorul de servicii este încă
mult prea redus pentru a absorbi pe cei care au pierdut locurile de muncă din cauza schimbării
sistemice. Judetele de la frontiera de sud ca Bac-Kiskun au fost afectate negativ de criza din
Balcani. Judetele din nordul Ungariei se lupta cu bazele industriale depaite(Nemes-Nagy, 2000,
pp. 171-176;. Nemes-Nagy, 2001, pp.. 52-54). În toate aceste domenii care au fost dependente de
industria grea, procesul de privatizare a început cu întârziere (sau nu a înceaput deloc)
(Rechnitzer, 2000, p. 15)
În general, regiunile din sudul Ungariei, nordul şi nord-Estul au infrastructura deficitară,
număr mic de societăţi mixte şi un sector privat foarte slab (Bachtler et al., 1999, p. 74). Printre
alţi factori, sunt lipsa de conexiuni de transport favorabile, care face ca regiunile de Nord-Est ale
Ungariei şi Câmpia Panonică sa fie mult mai puţin competitive (Rechnitzer, 2000, p. 18).
Regiunile de frontieră din sudul,nordul si nord-estul Ungariei sunt toate periferice, sursele lor
economice şi potenţialul fiind încă moderate şi limitate (Rechnitzer, 2000, p. 39).
Perspectivele viitoare pentru dezvoltarea regională în Ungaria
Noi modele regionale care tocmai au fost descrise au fost în mod clar o urmare a trecerii de
la o economie centralizata la o economie de piaţă, precum şi un rezultat al începutului integrării
41
economice intense in UE. Acum, că procesul de tranziţie a fost în mare parte definitivat şi
Ungaria a ajuns la un grad de integrare comercială cu UE că, chiar daca unele state "vechi"
membre nu au ajuns, trebuie să ne întrebăm dacă modelul evolutiei spaţiale a activităţilor
economice în Ungaria este o perioadă de tranziţie sau mai degrabă una permanenta.
Se pare că cele mai dinamice regiuni maghiare, şi anume Budapesta şi judeţele din vest, au
construit până acum in scopul utilizarii potenţialului lor (avantaj locaţie, atragerea şi greutatea
de pe piaţă, capacităţile inovatoare etc), permiţându-le astfel să beneficieze de dezvoltarea
regională durabilă endogenă în viitor. Prin urmare, dominarea acestor regiuni peste restul ţării
pare mai degrabă permanenta. Cu toate acestea, în paralel cu dezvoltarea de la începutul anilor
1990, unele companii multinaţionale si-ar putea închide instalaţiile lor şi pentru a trece mai
departe spre est, în scopul de a beneficia de salarii mai mici acolo (Nemes-Nagy, 2000, p. 183).
Există deja primele semne de FDI a activităţilor economice care se deplasează spre est. Unele
companii care, anterior, s-au situat în vestul Ungariei sunt acum în mişcare către destinaţii mai
ieftine (în 2002 şi 2003, salariile reale în Ungaria de Vest au crescut cu mai mult de 20 la suta),
cum ar fi Slovacia (Condon, 2004, p. 2), dar de asemenea, si Ungaria de Est.
Pe langa astfel de factori, dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate din tarile "vecine
(Slovacia, Ucraina, România, Serbia) este de o importanţă crucială pentru judeţele mai puţin
dezvoltate din Ungaria. Schemele în domeniul politicii regionale interne încă nu au fost capabile
sa îmbunătăţeasca situaţia acestor regiuni rămase în urmă (Nemes-Nagy, 2000, pp. 183-184)..
Acest lucru este, de asemenea, datorat faptului că până în prezent, politica regională maghiară a
avut in mare masuravo abordare "laissez faire" (Cséfalvay, 1997, p. 108) şi lobby-urile regionale
nu s-au dezvoltat încă (Rechnitzer, 2000, p. 65). Ca intervenţii ,obiectivele politicii de coeziune a
UE vor fi în mod substanţial direcţionate către judeţele defavorizate din Ungaria şi ca aceste
intervenţii să aiba mai mult o abordare redistributiva (Cséfalvay, 1997, pp. 54-55)., Acestea ar
putea juca un rol important în încercarea de a îmbunătăţi situaţia lor . Cu toate acestea, nici
resursele, nici fondurile guvernamentale internationale sau centrale nu vor fi capabile singure sa
prinda din urma regiunile mai puţin dezvoltate. În cele din urmă, regiunile defavorizate, de
asemenea, vor trebui să fie capabile sa inceapa un proces de dezvoltare regională endogen, iar
puterea inovatoare va fi de o importanţă deosebită (Nemes-Nagy, 2000, p. 184).
Odată cu începutul procesului de tranziţie şi a gravelor probleme socio-economice legate
de asta , Ungaria, ca si celelalte state CEEs19, a reprezentat baza pentru dezvoltarea unei politici
19 Central and Eastern European Countries42
regionale pentru a rezolva aceste probleme noi şi să deschidă calea pentru integrara europeana ca
de membru. Unele diferenţe interne existau deja în economia planificată anterior, dar au crescut
drastic pe parcursul perioadei de reformă, înainte şi (încă) după aderarea la UE. De fapt, chiar si
atunci fondurile comunitare în cadrul politicii de coeziune pentru Ungaria, mai devreme ca ţară
candidată şi mai târziu ca membru eficient, nivelul de inegalitate între regiunile maghiare a
crescut continuu. Cresterea de divergenţe interne, însoţită de introducerea unei economii de piaţă,
în timp ce în perioada socialistă a fost mai limitata din cauza industrializării rapide a dat impulsul
de urbanizare, de asemenea, în regiunile mai puţin dezvoltate. Ca o consecinţă, între 1948 şi
1989, datele au arătat o creştere a convergentei economice.
În anii de tranziţie, în schimb, au apărut doi factori in politica regionala a Ungariei ca şi în
alte CEEs: demarcarea clară Est-Vest, rolul dominant al oraşului Capitală şi zonele sale de
frontieră de dezvoltare a ţării. Este posibil să se identifice un câştigător şi doi perdanţi, în timp ce
Capitala şi principalele oraşe aparţin primului grup în timp ce zonele rurale şi periferiile de Est la
a doua. Creşterea disparitatilor interne în rata de dezvoltare arătata mai sus, merge mână în mână
cu o pronunţata (cel puţin până în 2005) convergenţă externa , cu nivelul mediu din UE-27 a PC-
GPD. De fapt, după o scădere a PIB-ului aproximativ 40 -26% între 1989 şi 1995, o tendinţă de
creştere destul de nou şi de echilibru impuse, astfel încât, în 2001, Ungaria ar putea depăşi pe cel
din 1989. La câteva luni după aderarea europeană, PIB Ungariei a fost de circa 60% mai mic
decât media UE-25, comparabile cu cele mai sărace regiuni ca Iperios (Grecia) sau Açores în
Portugalia. Chiar dacă creşterea PIB a scăzut în 2006 (3.5%) şi în 200,728 (+2,6%), în perioada
de programului actual al regiunii în care se află Budapesta (Kozep-Magyarország) este clasificată
ca eliminarea treptată a disparitatilor; de altfel, noi trebuie să ţinem cont de faptul că aderarea
României şi Bulgariei în 2007 a generat un efect .
Acest lenta, dar constanta abordare la nivelurile economice comunitare demonstrează, pe de
o parte, că fondurile european au contribuit la a începe un proces de creştere în Ungaria, dar nu
s-a putut stopa şi inversa creşterea impresionanta în disparitatea internă, în contrast cu
prescripţiile şi obiectivelor stabilite prin politica de coeziune a UE. Problemele apărute în
aplicarea instrumentelor sale în Ungaria (ca şi în alte Cees) poate fi, de asemenea, interpretată ca
un compromis între capitaluri proprii şi eficienta.
După această divizie, în primul grup găsim Budapesta, capabila să conducă zona de graniţă
în calea dezvoltării. Acest eveniment a fost previzibil, deoarece sunt deja în ţările ex-sateliţi, ca şi
în blocul sovietic ex, orasul capitala a avut un rol de lider economic şi politic. O stire interesanta
43
este reprezentată de Gyır si judete Sopron, situate la nord-vest de frontieră: aceste zone au luat
pozitia a doua (dupa Budapesta) în funcţie de performanţele economice, datorită unei creşteri
economice revitalizate de-a lungul graniţei cu Austria, la transformarea rapida in principalele
orase (Sopron, Gyır), precum şi la îmbunătăţirea facilitatilor turistice din jurul lacului Balaton.
De succesul din aceste zone depinde de abilitatea de a dezvolta sectorul serviciilor şi de a
reorganiza producţia în sectorul de producţie, realocare a muncitorilor săi şi atragerea FDI: aceste
judeţe sunt caracterizate de creşterea de noi întreprinderi care au adunat o cantitate considerabilă
de FDI20 (deja la mijlocul anilor '90, jumătate din totalul investiţiilor străine directe în Ungaria a
ajuns la Budapesta) şi care au contribuit la determinarea unui nivel mai scăzut de şomaj. Acest
lucru s-ar putea întâmpla datorita dotaraii unei bune infrastructuri (autostrada M1 ca ex), care a
încurajat delocalizare a mai multor societati internaţionale comune.. In timp ce Budapesta a
atras în principal activităţi legate de sectorul terţiar şi Finanţelor, Gyır-Moson-Sopron si judetul
Vas au devenit centre specializate pentru producţia industrială. În plus, întrucât in anii anteriori
2000, acest avantaj a crescut continuu urmărind tendinţă pozitivă de creştere neîntreruptă: aici
mai mult de 70% dinpersoanele angajate în învăţământul universitar şi 50% din persoanele care
lucreaza ptr C & D în Ungaria, datorită, de asemenea, numeroaselor universităţi situate în
Capitală.
Budapesta se află în regiunea (NUTS 2 de clasificare) numit Kozep-Magyarország, similara
cu cel mai mult UE-15 cu privire la caracteristicile actuale şi economice şi tendinţă de creştere
demografică. În această regiune locuieste , 17% din populaţia maghiară (1.179.000 persoane), în
scădere constantă faţă de ultimii ani. Pentru a înţelege relevanţa acestor date putem considera că
Debrecen, al doilea mare oras, are 205.000 de locuitori şi doar alte şapte oraşe trece peste
100.00035. Orasul Capitala este, de asemenea, centrul de imigrare, are 174 din toate angajaţi, cu
un nivel de educaţie relativ ridicat (în special pentru femei).
În schimb Gyır, regiunea Nyugat-Dunantul, este situata la mijloc între Viena si Budapesta si
este legat de aceste orase printr-o reţea excelentă de transport. Poate oferi investitorilor străini
(Audi si Philips ca de ex.) muncitori cu dotarea tehnică bună şi motivaţie: aceasta este un element
important, nu, disponibile în toate zonele din ţară din cauza problemelor de recalificare observat
în unele regiuni şi pentru anumite tipuri de locuri de muncă.
Evoluţia de producţie în ambele zone reflectata pe salarii: de la Budapesta salariul mediu este
de 34% mai mare decât media naţională, în special în servicii şi în sectorul financiar; în Gyır-
20 Foreign Direct Investments.44
Moson-Sopron si judetul Vas salariul mediu a fost doar un pic mai mic decât precedentul deja în
2001, cu vârfuri în sectorul secundar din cauza caracterului productiv.
GDP regional 2005-2009.
Ocupărea
regional a
forţei de
muncă (15-
64), % din
total
2005 2006 2007 2008 2009
Közép-
Magyarország
60.6 60.9 61.7 62.9 63.3
Észak-Alföld 33.4 33.6 37.1 37.5 3.6
Nyugat-
Dunántúl
59.9 60.4 59.1 60.4 64.5
Pe de altă parte găsim zonele rurale, pe de o parte regiuni caracterizate prin prezenţa
industriei grele şi periferiile de Est care prezintă o situaţie socio-economica mai precara, din
cauza problemelor industriale re-conversie şi reconversie profesională (în cele trei Est Judete
321% de şomeri şi mai puţin calificată direct). Észak-Magyarország, Észak-Alföld şi Del-Alföld
declinul continuu a inceput cu restructurarea sistemului de producţie trecut care , în aceste zone a
fost echivalent cu distrugerea puterii neproductive vechi şi uzine chimice, la divizarea
cooperativelor şi descărcarea de forţei de muncă care nu a fost în măsură să se adapteze la
cerinţele noilor organizaţii. Principalele puncte slabe, care contribuie la consolidarea centru-
peripherie , pot fi enumerate pe scurt: probleme de re-conversie a producţiei; industria grea a
ramas din sistemul de trecut; prevalenţa oraşelor mici şi satelor; prezenţa traditionala şi mono-
agricole datand din timpul socialist. Această partiţie spaţiala urmează un istoric de pre-socialiste,
în cazul în care linia de demarcaţie a constat în Dunăre: pina la al doilea razboi mondial, regiunile
de Vest au arătat o cale de dezvoltare similare cu cele din Europa de Vest în timp ce în zonele de
agricultura de Est a fost factorul principal în interiorul structurii economice. Aceste din urmă a
21 The data refer to 2004. Encyclopaedia Britannica.45
suferit, de asemenea, pentru agravarea situaţiei economice în Ucraina, România şi ex-Iugoslavia,
cu care au menţinut (înainte de 1989) schimburi comerciale importante şi de la care au fost
dependente de importul unor bunuri de bază. Ca COMECON terminat în 1991, campia de Nord şi
de Sud nu au fost în stare să găsească alte pieţe, pentru schimbul produselor lor, precum şi
aderarea la UE. Mai mult decât atât, în principal zonele agricole vătămate prin probleme de re-
conversie de la fermele mono-agricole (care, de asemenea, pe cale de dispariţie de calitate a
terenului) la agricultura individuala şi care se ocupă de restructurare a cooperativelor suferă acum
de concurenta produselor mai ieftine provenite din Bulgaria şi România. La final, rezultatul
acestor zone este mai puţin atractiv pentru ISD din cauza lipsei infrastructurilor de transport şi
servicii pentru întreprinderi. Apoi, de-a lungul frontierelor de Est şi de Sud (la fel ca în judeţul
Bac-Kiskun) activităţile economice ilegale şi a traficului s-au raspandit, descurajând investiţiile.
În Judetele din N-E procesul de privatizare a început prea târziu (sau nu a început în fapte) 22costand din cativa mari investitori straini si firme a caror managerii au cumparat firmele fără a
aduce îmbunătăţiri pentru a revitaliza structurile de producţie. Judeţul Hajdu Bihar poate fi luat ca
un exemplu: el a prezentat o medie constantă pe valoarea adăugată regională (circa 4%) în timp
ce din 1995 Észak-Alföld, regiunea în care Hajdu Bihar este, a crescut continuu valoarea
adăugată produsă. Cel mai mare procent pe AV este deţinut de către sectorul primar, care încă în
2001 a atins 9,1%, cel mai înalt nivel între regiunile Ungariei. Aceste date reflectă importanţa
agriculturii în acest judeţ (şi regiune) şi arată modul în care dispoziţiile legislative adoptate în
acest sector de la începutul anilor '90 afectate în mod negativ şi de partid a determinat întârzierea
în dezvoltarea actuală. Mă refer aici la Restituirea (1991), menită să dea înapoi terenul pentru cei
care la-u detinut înainte de 1939 şi înainte de primulGuvern Socialistv, precum şi la Legea cu
privire la Cooperaţie (1992). Următoarele diviziuni de teren in parcele foarte mici (şi, adesea, nu
contigue) nu ajuta la rezolvarea problemelor moştenite din sistemul de trecut, în special legate de
utilizarea pesticidelor şi a seminţelor de pre-tratate.
Aceste elemente au influenţat negativ ocuparea : începând cu anul 1995, rata ocupării forţei
de muncă nu a crescut în sectorul secundar sau în sectorul terţiar, în timp ce în primul rând
realizarea unui proces lent, dar constant se încadrează în ocuparea forţei de muncă a fost
înregistrată. Salariul mediu este de aproximativ 20% mai mic decât media naţională, cu un pic
negativ în sectorul terţiar. Este de mirare că rata şomajului în judeţul Bihor este mai mare decât
media naţională şi în legătură cu problemele de tranziţie, în plus, în timp ce la începutul acestui
22 Rechnitzer, 200746
fenomen în principal lucrătorii cu calificare scăzută, care trăiesc în satele sau lângă frontierelor de
stat, acum mai mult de 1 / 3 din şomerilor în judeţul, sunt persoane cu un nivel intermediar de
învăţământ, din care 55% bărbaţi (dar trebuie subliniat faptul că participarea femeilor este în
general mică). Oriunde cererea de munca depaseste oferta si nu exista nici o potrivire între
abilităţile oferite şi necesare în toate sectoarele.
În scopul de a sublinia relevanţa creşterii a inegalităţii interne din Ungaria putem compara
cele mai bogate zone in evolutia nivelului PIB şi regiunile cele mai sărace legate de Est şi de
divizia de Vest în Germania, în timp ce Germania a fost ţara care prezintă cea mai mare diferenţă
de venituri interne, datorita reunificarii, în Europa. Surprinzător, în timp ce date despre variaţie
între Hamburg şi Esau sunt negativre, este cel legat de cazul Ungariei ,puternic pozitiv.
Disparitati in ce priveste veniturile dintre cele mai bogate cele mai sărace regiuni în Ungaria
Tara Cele mai
bogate regiuni
Cele mai
sarace
regiuni
Procentaj
(2)/(3)din
GDP p.c.
in
1995
(4)
procentaj
(2)/(3) din
GDP p.c.
2000
(5)
Procentaj
(2)/(3) din
GDP p.c.
2003
(6)
Variatia
(6)/(4)
(7)
Hungary Kızep-
Magyarország
Észak-
Alfıld
2.02 2.40 2.45 +21%
CAPITOLUL IV.STUDIU DE CAZ – ANALIZA COMPARATIVA ROMANIA –
UNGARIA
În 2009, o analiza complexa a fost pregătita cu privire la tendinţele economice şi sociale din
Ungaria în perioada 2005-2008. Aceasta analizează a fost pregătită de catre Agenţia Naţională
47
pentru Dezvoltare Regională. Acesta este un document unic în Ungaria, ţinând cont / având în
vedere ancheta de ansamblu care a fost făcuta pentru finalizarea analizelor. În principal, nivelul
teritorial al analizei de micro-regiune este nivelul a ceea ce înseamnă că a trebuit să ia în
considerare 168 de unităţi teritoriale. Din păcate, unele Date nu sunt disponibile, la nivel micro-
regional, astfel încât ar trebui să facem investigaţii NUTS3 (megye = judeţ) şi NUTS2, la nivel
regional. Principalul subiect de cercetare sunt: Conjunctura economică (modele economice
regionale folosind un indicator complex, rolul de capital în economie, activitatea antreprenorială,
de cercetare şi dezvoltare, servicii de afaceri, agricultura, tourisme, inovare etc) tendinţe sociale
(condiţii demografice , tendinţe ale migraţiei, educaţia, condiţiile de venituri avere. sănătate, de
siguranţă publică, de şomaj) disparităţilor regionale în infrastructurii (transport, alimentare cu apă
potabilă, canalizare şi tratare etc), instituţiile de dezvoltare spatiala si instrumente În această
prelegere suntem luând în considerare numai competitivităţii economice şi o componentă a
competitivităţii, TIC în Ungaria. Imaginea următoare arată tendintele disparităţilor regionale de
competitivitate economică în Ungaria în 2008. Puteţi vedea diferenţe enorme între unele părţi ale
tarii.
Din cauza aceasta, în 2005,s-a pregtit noua strategie de politică regională în Ungaria, ca să
revizuiască priorităţile anterioare ale politicii regionale. Cea mai importantă prioritate a noii
strategii este competitivitatea teritorială, ceea ce înseamnă consolidarea competitivitatii în
întreaga ţară şi în interiorul regiunilor,.
Noi încercăm să găsi conţinut un cuvant nou al acestei competitivităţi .. Aceasta înseamnă că
prioritatea de competitivitate are diferite obiective strategice şi măsuri în diferite părţi ale ţării, în
categorii spatiale diferite (poli regionali, inovare, oraşele mici, aresa rurale, zonelor de frontieră,
sociale şi / sau economice deprimat de micro- regiuni etc.)
Un alt element important al acestei noi interpretare a competitivităţii, că deprimat micro-
regiuni nevoie de intervenţie mai guvernamentale, ajutor de stat mai mult în economie, ceea ce
înseamnă că competitivitatea este, de asemenea, instrumentul de " din teritoriile deprimat, în
acelaşi timp timp. Există 8 piloni general în conţinutul de competitivitate din toate categoriile
spatiale diferite: de cunoştinţe de management, dispersat de inovare în curs de dezvoltare de
accessability consolidarea reţelelor spaţiale, regionale de dezvoltare a IMM-urilor în curs de
dezvoltare de gestionare regionale şi locale Consolidarea regionale şi locale de marketing-
comunicare Protejarea şi dezvoltarea de mediu
48
Deci, la nivelul Uniunii Europene, se consideră că unităţile administrative mici nu sunt eficiente
pentru proiectarea şi implementarea măsurilor de politică regională, motiv pentru care în procesul
aderării la Uniunea Europeană s-a impus necesitatea creării şi în România a unui cadru teritorial
în concordanţă cu cel al statelor membre. Nivelul optim al acestor structuri teritoriale se
consideră a fi cele corespunzătoare nivelului NUTS II în Nomenclatorul Unitătilor Statistice
Teritoriale (NUTS) al EUROSTAT.
Pentru aceste considerente, în perioada 1998 – 1999, în România a fost dezvoltat, cu
asistenţă PHARE, un cadru instituţional complex, menit să realizeze obiectivele dezvoltării
regionale prevăzute de Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, respectând
principiile după care se alocă fondurile structurale (în mod deosebit Fondul European de
Dezvoltare Regională) în statele membre ale Uniunii Europene.
Cele 42 de judeţe din România corespund nivelului NUTS III. De aceea, Legea nr.
151/1998 privind dezvoltarea regională a introdus o nouă unitate teritorială: regiunea de
dezvoltare. Cele opt regiuni care au luat astfel naştere în România reprezintă nivelul NUTS II,
nivelul de bază al politicii de dezvoltare regională.23
Scopul pentru care au fost create aceste regiuni de dezvoltare este similar celui
urmărit şi de celelalte ţări care aspiră să adere la Uniunea Europeană, la fel ca şi de statele
membre, acela de a sprijini comunităţile mai mari în a soluţiona problemele care trec dincolo de
graniţele administrative şi care depăşesc posibilităţile financiare ale unui judeţ. Dacă fiecare judeţ
ar fi nominalizat ca subdiviziune de dezvoltare, divizarea posibilelor resurse disponibile între atât
de multe arii ţintă pentru dezvoltare, asociată cu lipsa unor economii de scară, ar conduce, foarte
probabil, la o utilizare distructivă sau, în cel mai bun caz, ineficientă a resurselor.
Cu câteva excepţii, regiunile de dezvoltare se suprapun provinciilor istorice ale
României. Această coincidenţă le asigură legitimitatea şi probabilitatea de a deveni funcţionabile.
Deficienţele regiunilor de dezvoltare sunt legate mai puţin de modul în care au fost delimitate si
mai mult de modul în care a fost concepută funcţionarea acestora. În mod similar, lipsa statutului
administrativ nu este responsabilă pentru capacitatea regiunilor de a polariza creşterea economică
şi socială, ci lipsa competenţelor la nivel regional. Subordonarea regiunilor faţă de judeţe din
punct de vedere politic şi, mai ales, financiar este cauza majoră a disfuncţionalităţilor regionale.
Regiunile nu deţin puterea politică de a colecta fonduri suficiente de la autorităţile locale şi
23 http://www.mie.ro
49
judeţene şi de a implementa mecanisme stabile şi durabile în acest sens. Mai mult, regiunile sunt
lipsite de capacitatea de a coordona interesele divergente ale judeţelor. Pe de altă parte,
competenţele sărace ale regiunilor de dezvoltare generează o capacitate redusă de absorbţie a
responsabilităţilor de coordonare judeţeană decât cea intenţionată prin politica de dezvoltare
regională. Autorităţile centrale pot utiliza cu multă dificultate regiunile ca instrumente de
implementare a măsurilor guvernamentale. Din acest punct de vedere, regiunile se constituie într-
un subiect de disensiune între autorităţile centrale şi judeţene: este în favoarea guvernului ca
regiunile să se dezvolte ca entităţi legale şi administrative, dar în defavoarea judeţelor să fie
afiliate la nivele administrative superioare care să le reducă propriile competenţe24.
România a intrat în procesul de tranziţie având un nivel relativ scăzut al disparităţilor
regionale, comparativ cu alte state membre sau ţări candidate. Aceste disparităţi însă au crescut
rapid şi în mod deosebit între Regiunea Bucureşti – Ilfov (care include capitala ţării) şi celelalte
regiuni. Disparităţile inter-regionale în termeni absoluţi sunt relativ mici prin comparaţie cu
Uniunea Europeană. În termeni relativi însă, acestea au atins nivele comparabile cu cele din
Republica Cehă, Slovacia, Belgia şi Franţa. O comparaţie a disparităţilor regionale din România
cu situaţia altor ţări europene, relevă faptul că în România, la fel ca în majoritatea ţărilor
europene, cea mai dezvoltată regiune este aceea care include capitala; cele mai slab dezvoltate
sunt zonele de graniţă, la fel ca în Europa de Vest, unde regiunile de la graniţa cu fostele ţări
socialiste (Austria, Germania ) sunt mult rămase în urma altor regiuni.
Exceptând Regiunea Bucureşti, a cărei situaţie în peisajul economic al ţării este complet
specială, creşterea economică a urmat o direcţie vest-est, proximitatea pieţelor vestice acţionând
ca factor de difuzare a creşterii. Creşterea economică are o componentă geografică semnificativă,
zonele subdezvoltate fiind concentrate în Nord-Est, la graniţa cu Moldova şi în Sud, de-a lungul
Dunării. Subdezvoltarea apare ca fiind corelată în mare măsură cu preponderenţa activităţilor
rurale, cu incapacitatea de atragere a investiţiilor străine directe şi cu o rată scăzută a iniţiativelor
antreprenoriale. Tabelul de mai jos sintetizează informaţiile cheie asupra dezvoltării regiunilor.
Tabelul nr. 1.1. Indicatori cheie ai dezvoltării regionale în România (media naţională = 100)
- % -
Regiune PIB/loc. Rata şomajului ISD/loc25 IMM/loc26 Pop. rurală
24 Claudia Rodica Popescu (coordonator) – Disparităţi regionale în dezvoltarea economico-socială a României, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2004, p. 259 – 260.