ANA SORINA CORNEANU - UNITER...8 pune întrebări şi găseşte răspunsuri, întrebările se înmulţesc, răspunsurile generează noi confuzii şi curiozităţi. Nu, nu se opre şte

ANA SORINA CORNEANU

HAI, SĂ VORBIM DESPRE VIAȚĂ!

Cîștigătoare a concursului UNITERCea mai bună piesă românească a anului 2019

În Selecția finală, au mai fost nominalizate:FEMEIA CARE TOT UITĂ SĂ SE NASCĂ

de Cătălina Florina FlorescuCASA CU STIHII de Stela Giurgeanu

ȚARA DE FUM de Olga Delia Mateescu

Concursul, Premiul și editarea volumului se desfășoară sub egida și cu sprijinul

CASEI REGALE A ROMÂNIEI

Editură a UNITER

Coperta: Dan StanciuRedactor: Elena Popescu

© UNITEXT, Editură a UNITER, București, 2010

Colecția PIESE NOISeria DRAMATURGI ROMÂNIISBN: 978-973-8129-69-6

ANA SORINA CORNEANU

TEATRU

HAI, SĂ VORBIM DESPRE VIAȚĂ!

Editura UNITEXTBucurești, 2020

PERSONAJE:

GRETA (o tânără între 20 şi 30 de ani, slăbuţă, brunetă, îmbrăcată într-o ţinută office, care nu i se potriveşte deloc)

5

MOTTODansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi.

Pina Bausch

M O N O L O G D R A M A T I C

Greta stă pe un scaun, cu o postură dreaptă şi mâinile în poală. Moment îndelung de tăcere.

Fă-i praf, nu-i lăsa să-ţi spună ei cum stă treaba cu viaţa. Aici miroase a… toaletă. N-or avea aerisire la baie… de ajunge mirosul ăsta până aici. Nu mi se pare normal. În fine…

Priveşte în public, trece cu privirea în stânga, către culise, revine asupra publicului, parcă încearcă să spună ceva – dar renunţă, priveşte în jos,

6

îşi freacă mâinile, priveşte din nou în culise, revine cu ochii în public.

Ah, n-am observat… Bună ziua! Greta, încântată! Mulţumesc pentru invitaţie. Cu ce să încep, nu ştiu, nu ştiu exact cu ce ar fi mai potrivit să încep. Da, fireşte, cu motivul pentru care sunt aici.

Trage aer adânc în piept.

Se gândeşte frecvent la teoriile fizicii cuantice, la curentul ăsta bine marketat – spiritualitate. Atâtea teorii câte circulă o fac să nu se mai înţeleagă dacă adevărul e o utopie, o pârghie care să te ţină ancorat în disciplină – sau, dacă el există, cum ştii că e şi cum se poate defini.

Se gândeşte la teoriile despre viaţă, cea actuală şi cea de apoi. O obsedează o întrebare: avem un minimum de control asupra vieţii – sau totul stă scris? Eşti creatorul propriei tale realităţi. Asta e o teorie. Altă – spune când şi ce o vrea

7

Dumnezeu. Şi mai e una. Una care le anulează pe cele două de mai înainte, anume că ţi-ai ales, încă înainte de naştere, cursul vieţii actuale. Respectiv – nu o poţi crea acum, ai făcut-o deja. Dar tu, nu divinitatea. Cu orice gând şi întrebare lucrurile devin şi mai confuze, fiecare întrebare s-a triplat, fiecare răspuns a născut alte trei întrebări.

E un şir periculos de informaţii. E important că s-a trezit. Că a înţeles că există ceva mai mult decât ce trăim în fiecare zi, că ne guvernează un motor numit Karma, că ne construim realitatea, că putem schimba lucruri în cursul vieţii – deja scris – (?) că putem măcar să ne amăgim asupra ideii. Întrebările nu contenesc.

De când a descoperit şi a început să aprofundeze şi să-şi exploateze latura asta mai puţin laică, să cerce-teze ce e dincolo de cotidianul ime-diat, e obsedată de înţelegerea lucrurilor. Doar că, pe măsură ce îşi

8

pune întrebări şi găseşte răspunsuri, întrebările se înmulţesc, răspunsurile generează noi confuzii şi curiozităţi.

Nu, nu se opreşte niciodată. Normal, n-ai cum să te opreşti. Odată ce ai început să ieşi din ignoranţă şi să descoperi, oricâte eforturi ai face, să fim serioşi, nu mai poţi redeveni un neştiutor. Tot ce părea interesant la început, descoperirea unor astfel de lucruri, ca şi cum nimic periculos nu s-ar ascunde în ele, a devenit o corvoadă.

Îşi doreşte să nu mai aibă astfel de gânduri şi întrebări, astfel de preocupări, dacă vreţi. Să revină la starea de ignoranţă. Când gândurile astea îi erau complet străine. Când informaţia asta nu ajunsese la ea, sau când era superficială, când nu o interesa decât de suprafaţă, nu cu adevărat.

Îşi toarnă un pahar cu apă. Continuă să vorbească. E îndreptată către public, însă nu fixează pe nimeni,

9

vorbeşte mai mult pentru ea însăşi. Pare un monolog interior.

Se tot întreabă dacă vreuna din teoriile astea e validă, dacă devine validă aia în care crezi. Dacă ne aşteaptă o viaţă veşnică fericită, în care o să plutim în Univers – ca nişte particule energetice, monade perfecte; dacă Raiul şi Iadul sunt ca în cărţile de religie care sperie copiii, dacă ne reîncarnăm – și revenim pentru a învăţa tot ce n-am învăţat în vieţile trecute. Sau dacă nu mai e nimic, iar toate sunt teorii care să ne disciplineze, motoare care să ne ţină în frâu, în mod subtil, cât să nu se instaleze haosul universal.

Mă iertaţi, ce e mirosul ăsta? Simt aşa… un miros… de ars. Miroase a ars, a plastic ars. A, nu, doar dacă puteţi deschide fereastra, nu-mi place aerul condiţionat.

I-ar plăcea să ştie care e varianta adevărată, oricât de neplăcută ar fi. Orice variantă, oricât de dură, e mai

10

binevenită decât ipotezele, întrebările fără sfârşit, răspunsurile generatoare de alte întrebări. N-are sens ce spune, ce cere, ce face. Dar nu se poate opri. Vrea lucruri mai concrete.

Aude frecvent că e cazul să bea mai mult, să se distreze mai mult – poate, orice e nevoie, că are gândurile astea… pentru că n-are altceva mai bun de făcut. Are prea mult timp liber. Are preocupări prea înalte. Uite, oamenii care muncesc 12 ore pe zi, de exemplu, ca să hrănească trei copii… n-au timp de astfel de gânduri…

Nici nu-i interesează. Poţi să le spui, le trece pe lângă ureche orice astfel de informaţie, o ignoră.

Bea apă. Scurtă pauză. Reia.

Odată ce nu te gândeşti la asta, nici nu se activează butonul roşu. Dacă ai început să te gândeşti… nu se mai dezactivează. Dacă muncesc 12 ore pe zi – ca să asigure pâinea copiilor, atunci evident că nu au timp

11

de astfel de gânduri şi întrebări. Atât ţi-ar trebui, să te apuci să deschizi subiectul, imediat ţi-ar răspunde cu ocară – să te potoleşti cu prostiile astea. Au lucruri mai bune la care să se gândească, nu au timp de crize existenţiale. Nu-şi permit să facă filosofie. Nu mai gândesc cu mintea, ci cu stomacul. Văd lumea în facturi, griji, cifre, nevoi imediate.

O fac să se simtă vinovată. Se simte vinovată că are timp să se gândească la ciclul existenţial. Că nu are trei copii cărora să le asigure pâinea, că are gânduri şi întrebări fără legătură cu realitatea imediată. Stai, nu despre realitatea imediată e vorba şi aici? Nu e fiecare zi o cifră care se adaugă la factura Karmei – pe care o vei avea de plătit… apoi?

Nu ştiu, zic şi eu…Se gândeşte chiar să nu-i judece,

cine ştie câte zero-uri îi apar pe factura Karmei. Da, e complicat. Când începi să cunoşti, dificil să renunţi…

12

e puţin spus. Imposibil e singura variantă validă. Da, poţi să mai fluturi mâna, cu un gest scurt, ca un plici care lipeşte, cu mişcări scurte, o muscă, şi să te obligi să ignori gândurile, dar e doar o chestiune pe termen scurt.

Gândurile tac, dar nu dorm. Sună ca un ceas deşteptător – exact atunci când credeai că au rămas, în sfârşit, fără baterie. Caşti ochii şi realizezi că nu trec. Că sunt tot acolo, rămân acolo. Nu mai poţi da înapoi, există doar înainte, ai devenit nelimitat în cunoaştere. Cine a zis că ignoranţa e periculoasă? Să vezi de ce e capabilă cunoaşterea!

Oamenii spun că ignoranţa te ţine în beznă, dar să vezi în ce bezna te torturează cunoaşterea. Fără obiecte ascuțite, fără să te atingă, fără să te jignească. Cunoaşterea e un agresor pasiv. O accesezi, iar ea lasă toată responsabilitatea asupra ta. Singur te torturezi. Te lupţi cu tine, dai vina pe ea, dar ea e de mult timp retrasă,

13

are mâinile curate. Eşti doar tu. Tu şi mintea ta.

Se uită la ceas.

E târziu. N-aş vrea să vă răpesc prea mult timp, aş vrea totuşi să fiu cât mai lămuritoare cu privire la prezenţa mea aici. Lămuritoare – mai ales pentru mine.

Despre ce vorbeam? Da, cu cât ştii mai mult, cu atât ai impresia că nu ştii nimic. Cu cât ştii mai puţin, cu atât crezi că ești buricul pământului – și poţi să-i înveţi şi pe alţii. Cu toate că a fugit toată viaţa de varianta asta, odată cu obsesia cunoaşterii şi criza existenţială…a ajuns la concluzia că e de preferat să te crezi buricu’ pământului, să gândeşti cu stomacul şi să fii fericit crezând că le ştii pe toate, decât să îţi dai seama cât de mic şi la voia sorţii eşti. Sau... nu eşti? Exact la asta se rezumă criza existenţială.

14

Întrebările nu se opresc, explicaţii nu există, iar dacă încep să se contureze, automat se destramă în zeci de alte întrebări.

Ea ştie că e un joc fără final. Jocurile minţii nu au decât început. Nu le poţi opri. Nu îţi sunt prezentate regulile, ci doar premiul final. Dar nu ţi se spune că e posibil să nu ajungi la final – sau că e nevoie să treci prin furcile caudine, nu poţi spune pas, regulile se schimbă permanent pe parcursul jocului, iar jocul e posibil să nu se încheie. Să îl joci toată viaţa, să te înnebunească şi să nu te poţi retrage, să nu ai voie nici să pierzi, să rămâi în joc – chiar şi în postura de veriga slabă.

Ştie şi că se poate transforma, oricând, într-o ruletă rusească. E conştientă că deţine controlul, ca mintea ei îi joacă feste, dar ca festele astea sunt de ea însăşi înzestrate cu putere. Ştie că ea le-a alimentat, a înţeles, cel puţin în teorie, că e un joc în

15

care a intrat de bunăvoie, că e posibil chiar că ea să-l fi construit, piesă cu piesă, regulă cu regulă, dar că acum nu mai are control asupra creaţiei proprii. Sau are. Dar şi-a pierdut îndemânarea. I-a dat minţii atât de multă putere, încât a devenit dominată de produsul ei. Ca într-o variantă în care Pygmalion se răzbuna pe mâna care l-a sculptat – şi i-o retează. Se crede mai frumos, mai puternic, mai capabil. Perfect. Deţine controlul.

Ce se aude? Auziţi şi dumnea-voastră? Aşa e şi cu mintea. Tu o înzestrezi, dar ea te domină. Nu trebuie să o laşi să facă mai mult decât eşti dispus tu să accepţi. O poţi concedia oricând, îi poţi reduce atribuţiile, o poţi controla, mani-puleaz-o fără milă şi regrete. Nu e loc pentru resentimente.

Vorbeşte cu ton explicativ.

Da. Ştie că nu mintea o educa pe ea, ci invers. Dar nu e uşor. E cu atât mai

16

greu atunci când conştientizezi asta, pentru că tinzi să cazi în comoditatea de a da vina pe altcineva decât tine. Pe o forţă exterioară. Da, da, aia care e responsabilă pentru tot ce nu reuşim noi.

Ştie că de ea ţine să controleze gândurile astea şi crizele existenţiale, să intre în stratul superficial – cotidian. Să se concentreze pe pâinea aia, pe cerințele stomacului, pe distracţiile la îndemână, să nu se mai gândească la ce urmează, la regulile Universului, la ce e Universul ăsta, la teoriile astea care au devenit o modă. Crizele exis-tenţiale, întrebările, filosofia şi iubirea sunt pentru oamenii fericiţi, i-a spus cineva. Nu oricine îşi permite luxul ăsta. Majoritatea se concentrează pe pâine.

Nu trebuie să uite asta, nu are voie. Cineva întotdeauna are grijă să îi amintească. E firesc să vrei să evoluezi, de-asta ai venit pe Pământul ăsta, doar că nu e în regulă când o

17

faci. Nu e uşor să evoluezi şi să rămâi, în acelaşi timp, ancorat în glumiţele pe care le auzi la fiecare pas. Nu toate te mai amuză. Iar dacă nu râzi la ele…trebuie să cam fii pregătit să râzi singur – în casă. De tine. Şi de preocupările tale spirituale. Alea care nu încetează niciodată, odată activate, nici măcar atunci când eşti ocupat, vorb’aia.

Ieri, de exemplu, se gândea la a câta viaţă pe pământ se află. Dacă e prima, a şaptea, a patra, dacă există aşa ceva – sau e o teorie care vinde bine. Se gândea şi că, dacă ar fi pe bune teoria asta, ar vrea să fie la ultima, ca să le testeze şi pe celelalte. Sau să mai vină o dată, dar sub forma unui guru care trăieşte 102 ani. Sănătos tun, cu o karmă curată ca lacrima: karma dumneavoastră a fost achitată, mulţumim. Care le ştie pe toate şi nu mai caută răspunsuri, din contră, le răspunde altora. Un fel de Osho.

18

Ieri a citit o carte despre inteli-genţă. Unul – care se trezise înaintea ei – spunea că miturile au viaţă grea. Ca ăla care crede că inteligenţă are un caracter nobil nu are destulă inteligenţă să îşi dea seama că nu e decât un blestem. S-a simţit înţeleasă, a simţit că nu e singura care îşi consuma vremea cu probleme existenţiale. Bine, nu că ar fi crezut că e vreo grozavă – cu preocupări extraordinare, dar era aproape sigură că e printre puţinii nebuni rămaşi în libertate.

Se gândea repede la alea douăspre-zece ore de muncă pentru pâine. Crizele existenţiale păreau un mizilic pe lângă o pâine greu câştigată. Poate chiar avea prea mult timp să se gândească la asta, poate ceilalţi aveau dreptate când îi spuneau că lumea e prea ocupată să aibă gânduri. Că ar trebui să gândească şi ea cu stomacul, că iubirea e pentru oamenii fericiţi şi bogaţi, care nu trebuie să se gândească la pâinea cea de toate

19

zilele, iar crizele existenţiale, filosofia asta de doi bani, mai exact, e pentru minţi odihnite.

Oare Dumnezeu ne ascultă rugă-ciunile? Sau doar ne-a oferit liberul arbitru, posibilitatea de a face alegeri, iar acum trebuie să ne rugăm de noi să le facem corect?

Lumea zice că nu trebuie să aştepţi nimic de la un personaj imaginar cum e Dumnezeu. Dar lumea zice multe. Chiar, cum au ajuns ceilalţi la concluzia că Dumnezeu e un personaj imaginar?

Clar… şi lor le-a luat ceva medi-taţie, probabil au tras concluzia asta în timpul vacanţei, când nu se mai gândeau la pâine, când aveau mintea mai odihnită. Când nu mai erau nevoiţi să se gândească la banii de pâine, ci mai degrabă la platoul cu mici şi prăjeală pe care îl comandaseră pe plajă. Nu poţi să spui nici că există, nici că nu există un lucru – fără să te gândeşti un timp la

20

posibilitatea aia, oricare ar fi ea. Uite, încă o formă de ipocrizie; nu e timp să te gândeşti la lucruri mari, dar o faci oricum, doar ca o faci cu melodramă. Trebuie să te victimizezi mai întâi, ca să ştie toată că–ţi urăşti jobul, că eşti ocupat şi ai responsabilităţi, aşa se face corect.

Mai mult sau mai puţin, toată lumea se gândeşte la asta; la sensul vieţii, la scopul nostru pe pământ: suntem aici să mâncăm bine, să ne distrăm, să evoluăm, să le facem pe toate trei- sau să bifăm un îndreptar social, unde toate trebuie făcute la anumite vârste?

N-ai terminat facultatea la 21? Ai împlinit 24 în facultate? Studiezi la infinit? Pariaaa!

Ai 25, tot singur eşti? Trece timpul, dacă nu te-a cerut până acum…sigur nu vrea nimic serios de la tine. Vezi că… acum sufli-n tortul cu 30 de lumânări, ar trebui să faci asta cu

21

copilul pe picioare. Ai împlinit 30 şi n-ai un copil în plan?

Să nu te uiţi în ochii lor când te întreabă asta. Sunt bulbucaţi şi hipnotici. Uneori întrebarea vine cu surâs ipocrit, iar răspunsul tău îi surprinde cu mâna stângă pe diafragmă. Parcă i-ai lăsat fără aer. N-ai la ce altceva să te gândeşti, de-acum nu mai e nimic de făcut mai bun. Bagă-ţi minţile-n cap. Panica pe care societatea ne-o aruncă în ochi ne face să ne abandonăm şi să renunţăm la ceea ce suntem, credem şi ne dorim. Ne împinge cu o forţă uluitoare, ne aruncă să ne uniformizăm.

Să facem lucrurile la timpul lor, chiar dacă nimeni nu e în măsură să ne spună care e timpul. S-a stabilit un timp şi trebuie să îl urmăm. Ne-am standardizat, nu?

Nu ştiu dacă aţi observat, am renunţat să vorbesc despre mine la persoana a treia. Ea face, ea crede, ea ştie. Ea sunt eu. Cred că v-aţi dat

22

seama… oricum. E un truc, să vorbeşti despre tine la persoana a treia e ca şi cum pasezi altcuiva ce simţi tu – şi te eliberezi de responsabilitate şi asumarea a ceea ce alţii e posibil să nu accepte. E un skill social bine pus la punct, foarte utilizat. Exact ca atunci când vrei să afli ceva, dar nu vrei să ştie ceilalţi că întrebi pentru tine, aşa că spui Întreb pentru un prieten. Evident că toţi ştiu că e vorba despre tine, dar tu te poţi preface că nu ştie nimeni. Îţi dă curaj.

E ca şi cum vorbeşti cu tine. Despre tine. Ai o viziune dublă asupra ta; şi obiectivă – și subiectivă. Poţi alege când să fii asumat şi când să pasezi responsabilitatea.

Respiră adânc.

E ceva ce nu-mi dă pace, de-asta am decis să vin, până la urmă, aici. Visez că dorm şi mă trezesc din somn cu senzaţia de sufocare. Am gura plină de pământ umed, alerg

23

la baie şi încep să scuip în chiuvetă. Doar că gura mi-e tot mai plină de pământ. Scuip şi nu se mai termină. Dau drumul la apă rece, pun multă pastă pe periuţă şi încep să mă spăl frenetic pe dinţi. Dar periuţa e mai mult o lingură cu care scot nisipul umed din gură.

Când e prea mult – şi simt că înghit, încep să scot nisipul cu mâna. Îmi bag ambele mâini în gură şi încep să rânesc. Am pumnii plini de nisip, îmi clătesc gura şi mă culc la loc. Asta e şi momentul în care mă trezesc şi realizez că am visat.

Adorm şi visez că sunt balerină la Balshoi. Dansez – cu o perfecţiune care numai în vise cred că e posibilă, până când rămân fără picioare. Mă transform într-un titirez – și nu mă mai pot opri. Sunt solicitată; vin de departe, am primit un telefon. La capătul firului nu vorbea nimeni, dar eu am înţeles totul, am pus telefonul înapoi în furcă, mi-am făcut bagajul

24

şi am plecat la Balshoi să fiu prim-balerină. Toată lumea mă aştepta. Eram rujata şi aveam pielea perfectă, albă, luminoasă.

Ştiu deja când o să mă trezesc. Imediat ce încep să mă învârtesc tot mai repede, să nu mai am picioare, să mă transform în titirez, ochii încep să mi se dezlipească. Dar nu vreau să-i deschid de tot. Vreau să rămân prim-balerină. Când mă trezesc, toată ziua aia mă gândesc la sensul vieţii.

Întotdeauna visele astea două vin împreună. Sunt repetitive şi merg mână-n mână. Vin ele de undeva. Algoritmi spirituali: niciodată bazaţi pe veridicitate, întotdeauna pe preferinţa ta. Chiar dacă mascată.

Pauză lungă. Rosteşte imitându-i pe toţi cei angrenaţi în conversaţie.

Ce-o să fac dacă o să mă cople-şească sensurile şi teamă că nu le găsesc rostul?

25

Ce să faci, zâmbeşti şi dai pe gât ceva. Bei până când simţi că nu te mai interesează sensurile. Dă-le-n puii mei de filosofii, trece viaţa pe lângă tine şi tu stai să-i cauţi sensul. Acu’sincer. Nu câştigi nimic. Nici timp, nici sens, nici viaţă.

Mă pun imediat în mişcare. Pornesc muzica, dansez, consum energie, creierul se concentrează pe coordonarea mişcărilor, nu mai e loc de gânduri inutile. Fii proastă, hai, te rog, fii proastă. Fă-ţi un bine şi lasă-te de gândit. Proştii sunt întotdeauna mai fericiţi.

Dă-te cu un ruj ieftin, boieşte-te hidos, râzi tare, zâmbeşte cu toată gura tipului de la masa din spate. Arată-i cât eşti de proastă, cucereşte-l cu prostia ta, multora le place chestia asta. Orice, fă orice, numai nu te arăta deşteaptă. Nu-i speria pe ceilalţi.

E o lume lipsită de sens, în care iubirea e un lux destinat celor bogaţi şi fericiţi. N-ai cum să iubeşti, zice

26

lumea, dacă nu eşti deja bogat şi fericit. Poţi să iubeşti doar atunci când nu ai de hrănit alte guri.

Dacă s-ar asculta, s-ar înţelege, ei nu îşi dau seama câte guri hrănim oricum: gura lumii e cea mai nesătula. Ocupă mai mult timp şi mănâncă cel mai mult. Pentru aia muncesc toţi. Asta e gura pe care se luptă ei să o hrănească. De-aia n-au timp să se gândească la ce contează cu adevărat, de-asta îşi urăsc joburile şi sunt osteniţi. Pentru că muncesc să întreţină gura lumii. De la 9 la 6 – şi peste program – muncesc ca să hrănească gura lumii. Doar că ea nu se sătura niciodată. E mereu flămândă şi pofticioasă.

Am face orice pentru certitudini. Iar când le avem…ne sperie, le privim ca pe nişte nedreptăţi, arătam public că suferim de mania persecuţiei, mereu trăim senzaţia că are cineva ceva cu noi. De ce e aşa, de ce nu e invers? Vrem certitudini, dar le

27

vrem pe alea care ne convin. Vrem perfecţiune, dar ne chinuim rău de tot să-i facem faţă.

E mai mult decât am putea duce. Ne place să credem că suntem mai mult decât suntem – de fapt. Poate de aici ni se trage şi nevoia de certitudine, obsesia căutării şi descoperirii unui sens, unui anume sens.

Vrem să trăim corect, dar nu ştim exact de ce, vrem şi să trăim aşa cum simţim, dar ne preocupăm prea mult dacă e moral. Vrem să fim buni, dar nu ne putem abţine de la micile răutăţi cotidiene. Vrem mereu să fie altcineva de vină, să nu ne asumăm nimic, să fim victime perfecte, să câştigăm bile albe, să ni se scadă ziua trecută de pe factura Karmei, cum se scade luna de vară la factura de lumină. Vine mai mult, din oficiu, iar când te aştepţi mai puţin – şi ai consumat bine de tot, hop, vine mai puţin. Îţi scad ce ţi-au pus atunci din oficiu. Aşa vrem.

28

Totul… fără efort. Să facem ce vrem, dar să se încadreze la bine făcut.

Vedeţi? Oricât am încercat să schimb subiectul, pe ici-colo, focusul a rămas pe aceleaşi gânduri. Cine suntem, care e scopul vieţii, cât control avem asupra ei? Avem nevoie de aprobările sau dezaprobările de rahat ale celorlalţi? Ne face mai buni validarea celorlalţi? Vrem să fim mai buni pentru noi, sincer, sau teama ne guvernează alegerile?

Eu vreau să hrănesc gura lumii cu nisipul ăla ud, ăla care-mi curge din gură când mă trezesc în miezul nopţii, ăla pe care îl rânesc cu pumnii. Să fiu prim-balerină la Balshoi şi să nu mă mai intereseze ce urmează… mai mult decât ce e aici şi acum. Am făcut o pasiune pentru pierderea asta de timp. Îmi place mult să fiu cu un pas înainte, să ştiu ce urmează, să nu mă prindă nimic nepregătită. Îmi plac surprizele, mai ales alea la care

29

mă aştept. Pe celelalte nu prea ştiu să le gestionez.

Greta tresare, se opreşte brusc din vorbit, scormone în geantă şi scoate telefonul. Îl duce la ureche.

Un minut, vă rog, mă iertaţi pentru întrerupere.

Alo! Alo! Alooo!

Acoperă receptorul cu palma şi se adresează – şoptit – publicului.

Despre telefonul ăsta vă vorbeam mai devreme. (zâmbeşte) Care nu suna niciodată, la capătul căruia nu se aude nimeni, dar eu ştiu că e oferta aia de la Balshoi. V-am zis de ea. Cum ce mai caut aici? Caut ceea ce căuta toată lumea, cel puţin până ajung la Balshoi. O secundă, vă rog, mă iertaţi!

Alo! Am revenit. Mă auziţi? Mai sunteţi acolo? Alo, mâine e bine? Nu am multe de strâns, viaţa mea încape într-o trăistuţă de pânză. Sunt gata oricând.

30

Când nu se aude nimic la capătul firului… mereu e speranţă. Speranţa că poate nu auzi tu – când sună telefonul, când îţi răspunde cineva la alo, speranţa că îţi poţi face zilnic bagajul şi poţi pleca la Moscova. Important e ce vrei tu să crezi, ce vrei tu să fie. Important e să verifici, din când în când, telefonul. Nu se ştie niciodată cine e la celălalt capăt, ce poţi s-auzi.

Dacă nu-ţi convine ce auzi, simplu, închizi. Dacă te înjură, înjuri şi tu. Dar poate e linişte. Şi ai ocazia să auzi ce îţi doreşti. Şi-atunci ştii că e de la Balshoi.

Nu, staţi liniştiţi. Mai e timp. Pot să mai stau puţin. Nu mă grăbesc să ajung. Asta dacă... e-n regulă şi pentru dumneavoastră. De obicei, când ajung, mă trezesc. Nu e grabă cu trezitul ăsta. Odată trezit, multe speranţe se pierd.

Aseară, când m-am întors acasă, m-am întors cu gândurile astea.

31

Dar nu-s de azi, azi sunt doar mai puternice. Ada, prietena mea vorbea ca o tâmpită, se lăuda cu faptul că s-a măritat şi a făcut repede de tot un copil, simte că a realizat ceva în viaţă. Mi-a zis că s-a aşezat la casa ei şi nu mai trebuie să facă eforturi: nici profesionale, nici financiare, de niciun fel. Trebuie doar să suporte urletele copilului. S-a desăvârşit. N-aveam cum să mint că-mi doresc acelaşi lucru şi eu. S-a supărat degeaba când i-am zis că viaţa nu e doar despre confortul ăsta primitiv.

Soră-sa fura haine de prin mall-uri, numai ea ştie cum reuşea, iar acum se dă şi ea o mare doamnă. Vorbeşte despre credite pentru apartamente şi despre joburi serioase, bine plătite. Şi-asta e bună la dat lecţii. Zice că visează să se mărite la castel şi să facă mulţi copii. Să îşi aştepte bărbatul cu sarmalele calde şi să îi calce cămăşile. Jucau nişte roluri penibile care nu li se potriveau deloc, m-am tot gândit dacă vorbesc serios sau nici ele nu

32

ştiu ce vor şi cine sunt de fapt. E tare mişto să te mulţumeşti cu puţin, eşti mereu fericit.

Am recapitulat tot drumul: trebuie să te măriţi repede, să faci un copil, pe al doilea să-l faci repede după primul, cât eşti tânără. Trebuie să îţi iei credit pentru o casă, nu se poate să stai cu chirie, doar nu eşti ultimul ratat. Casa să nu fie prea mică, nu ştii niciodată cine se perindă prin ea şi câţi copii ajungi să ai, să fie loc! Şi trebuie să îţi iei un job la modă. Nu, evident că nu trebuie să îţi placă, să îl faci prea bine, cu implicare sau să ai rezultate, trebuie doar să fie genul ăla de job după care aleargă toată lumea. Adică să te ţină de dimineaţă până seara în birou, atât de ocupat încât să ajungi să crezi despre tine că eşti foarte important.

De-asta am venit aici. Să devin mai ocupată. Să nu mai am timp să mă gândesc la viaţă, la sensul ei, să nu mai am timp să răspund la telefon,

33

să uit de Balshoi. Să nu mai visez. Să hrănesc şi eu gura lumii, să ies din rolul de eternă fascinaţie, să intru în rolul victimei, să fiu persoana aia care face aceleaşi lucruri pe care le fac toţi ceilalţi. Să-i prind din urmă pe ei. Să-i întrec. Poate cu două joburi şi doi copii dintr-o lovitură, care să apară brusc şi să fie mai mari decât ai lor. Aş putea să-i înfiez.

Când mai aud replica trece timpul, ai 30 de ani, când îi mai faci, ai mei au deja 2 ani, să le răspund: ai mei au 5 ani, ţi-am luat-o înainte, ce zici de asta? Ca şi cum am face concurenţă. Aş juca puţin şi jocul ăsta, dacă aş şti că asta o să le ofere noi subiecte de discuţie. M-am chinuit trei ani să mă bucur acum de un copil de 2 ani, iar ea are deja unul de 5. Practic e cu trei ani înaintea mea, dar fără să fi făcut vreun efort.

Cam aşa sună discuţiile lor. Cam aşa şi discuţia din care m-am retras ieri, când nu mai nimeream drumul

34

spre casă – si când am luat decizia de a veni astăzi aici, la dumneavoastră, să devin ocupată. Să uit de Balshoi, de visele mele, de sensul vieţii, să mă las asimilată de gura lumii.

Ce să fac? În general, mult bine. Îmi place să fac bine. Ştiu să fac bine. Sunt aproape celebră pentru asta. Să schimb lumea, să fac bine. Aproape am transformat binele – din adjectiv… în substantiv.

Altceva? Da, mai ştiu să fac şi altceva. Să fiu liberă, creativă, să cred în ceea ce fac. Să mă implic în ce fac. (pauză) Cum adică… ce fac, concret? Visez. Duc o viaţă boemă, profund satisfăcătoare, dar prea fericită ca să le permită celorlalţi să mă placă. Ei mă vor nefericită. Aşa trebuie să fii astăzi. E în fişa postului.

Dacă eşti prea fericit… e ceva în neregulă cu tine. Dacă îţi place ce faci, iar e ceva în neregulă. Nu trebuie să îţi placă ceea ce faci, trebuie să faci ceva care să te ţină ocupat toată ziua.

35

Să nu mai gândeşti, să nu ai timp să descoperi ce îţi place, să nu ai vreme destulă să lupţi pentru visurile tale. Mă înţelegeţi?

Nu e destul ce fac? Cum adică? Dar dumneavoastră ştiţi să faceţi ce fac eu? Sau, poate, sunteţi prea ocupat? Nu, nu vreau să vă jignesc, Doamne fereşte, nu de asta sunt aici. Am venit aici să îmi oferiţi ocazia să devin ocupată. Să îmi construiesc imaginea aia care a urâţit pe toată lumea. Să mă uniformizez.

Asta doar dacă postul mai este liber. L-am găsit aseară pe internet şi m-am grăbit să aplic. Trebuie să recunosc că mă surprinde faptul că v-a atras atenţia CV-ul meu. Nu mă aşteptam să mă invitaţi astăzi aici.

De fapt, dacă nu sunt prea indis-cretă, chiar v-aş întreba ce anume v-a atras atenţia atunci când aţi decis să mă sunaţi pentru interviu. Ah, faptul că scrisoarea de intenţie denotă fericire? Ce interesant, trebuie să fie

36

foarte ofertant să distrugeţi visurile oamenilor, cred că-i selectaţi pe cei cu care vreţi să aveţi cele mai bune rezultate. Cu cât visul e mai mare, cu atât mai mare e şi provocarea.

E în regulă, înţeleg. Şi pentru mine e o provocare la fel de mare. Să vin de bunăvoie la întâlnirea asta.

Scoate telefonul din geantă şi citeşte tare anunţul de lucru. Ridică privirea după ce citeşte fiecare cerinţă.

Căutăm persoană îndrăzneaţă şi descurcăreaţa .

Hmm… depinde de situaţie.Experienţa în domeniul imobiliar

sau vânzări reprezintă un avantaj.Nu am. Am experienţă, după cum

v-am menţionat mai devreme, în cu totul alte lucruri. Sunt liber profesionist, da. Foarte bogat în experienţe.

Persoana dinamică, sociabilă şi optimistă.

Da, cred că tocmai aceste mari cali-tăţi v-au determinat să mă invitaţi la

37

interviu. E ofertant să priviţi pro cesul de distrugere a lor.

Abilităţi de negociere şi comu-nicare, persuasiune.

Cred că da, dacă v-am convins să ne întâlnim astăzi.

Capacitate de prioritizare şi orga-nizare.

Da, marile mele atuuri. De-asta şi urlă gura lumii.

Spirit de echipă, motivare pentru atingerea obiectivelor individuale.

Asta îmi sună de parcă nu aş avea ce să caut aici, obiectivele mele individuale nu au legătură cu ceea ce faceţi dumneavoastră aici.

Capacitate de valorificare a opor-tunităţilor de vânzare.

Întotdeauna sunt formulate atât de pompos nişte lucruri simple? Doar întreb. Pentru că e prima oară când am o astfel de întâlnire. Şi deja pare fascinant de… ce vreau să spun e că, uimitor, toate cunoştinţele mele fac

38

asta. Zi de zi. Da, am o prietenă care a făcut asta trei ani. A ştiut că dacă trage tare, după un timp, va avansa. Voia să devină Customer Success Manager.

Se trezea în fiecare zi la 7, pleca la 8, făcea cam o oră până la locul de muncă, trebuia să stea acolo până la 6, doar că mereu o prindea miezul nopţii. Nu numai că nu i-a mărit salariul, dar în ziua când aştepta marele anunţ, că a devenit Customer Success Manager, directorul general i-a prezentat noul angajat care va ocupa postul respectiv. Strategia era să aducă pe cineva din afară, nu să avanseze cei interni. Se simt mai în control, am înţeles, când aduc un străin. Zice că n-are prieteni printre cei vechi, deci nu favorizează pe nimeni – şi dă mai uşor ordine. Sunt mai multe iluzii într-o corporaţie decât sunt în viaţa mea boemă – de zi cu zi. Eu nu mă iluzionez că mă vor suna de la Balshoi, doar sper. Ei se iluzionează. Şi ziua promovării lor

39

coincide – de fapt – cu concedierea lor. Explicaţia e mereu simplă: căutăm un aer proaspăt. Partea bună e că ştiu să te ţină ocupat: şi la muncă, dar şi când te concediază – pentru că îţi petreci tot timpul căutând un nou loc de muncă.

Unde mă văd peste cinci ani? Mai e de actualitate întrebarea asta? Nu, nu m-am mai lovit de ea, v-am spus, e prima dată când vin la un astfel de interviu, dar am prieteni cărora le-a dat bătăi de cap. E o întrebare capcană, nu? Dacă spui că nu ştii, îţi plac surprizele, eşti descalificat şi catalogat ca fiind un ratat care habar n-are ce vrea de la viaţă. Dacă ştii prea bine ce vrei să faci… minţi. Iar dacă planurile puse pe masă sunt prea bune…rişti să ţi le fure şi nici să nu te angajeze.

Da, prietenii mei au păţit asta. Totul e posibil. Vă spun sincer, sunt dispusă să vă răspund prin ceea ce vă place cel mai mult să auziţi. Nu,

40

nu sunt deloc ironică, vă cer scuze dacă s-a interpretat aşa. Doar că, vedeţi dumneavoastră, dacă intrăm în detaliile astea…e ca şi cum ne întoarcem de unde am decis să plec eu: la sensul vieţii şi la filosofie. Ceea ce nu are legătură cu imobiliarele. Trebuie să rămânem pragmatici şi ocupaţi. Eficienţi. Proactivi, cum se spune la corporaţii. Nu ar trebui să ne dăm timp de gândire. Devenim mai greu de manipulat.

Eu sunt aici, dispusă să renunţ la filosofie şi la visul meu. Aş vrea să mă angajez. Poate mă întrebaţi după un an… unde mă văd peste cinci. E mai simplu atunci. O să încep să gândesc ca un om ocupat şi realist.

Nu înseamnă că sunt angajată…înţeleg…vorbeam ipotetic. N-am ştiut că răspunsul la întrebarea asta e definitoriu pentru alegerea candidatului ideal. Altfel, poate v-aş fi răspuns că mă văd pe scena de la Balshoi, dansând; într-un parc mare,

41

pe bicicletă – mâncând o îngheţată de ciocolată, citind o carte bună sau văzând un film alb-negru, meditând la sensul vieţii. Sau poate încă aş fi în aşteptarea telefonului care nu sună niciodată. Oricum ar fi, partea bună e că pot fi cine vreau eu să fiu.

Scurtă pauză. Aparté.

Dacă ţinuta office o să mă strângă până o să mă sufoce? Dacă n-o să mă mai recunosc – îmbrăcată în fusta aia dreapta, în cămaşa cu mâneci strânse pe încheietura mâinii, în sacoul prea strâmt…? Dacă picioarele mele vor pierde amprenta balerinilor, prea obosite de tocurile de zi cu zi? Mi-e teamă că nu-mi voi găsi locul între pereţii de sticlă, că o să trebuiască să râd la glumele lor proaste, în pauzele de ţigară, ca o să trebuiască să zâmbesc fals în pozele făcute ca să demonstrăm pe social media că suntem o echipă veselă şi sudată.

42

Mi-e teamă că trebuie să mimez bucuria că mergem în team building, când aş prefer să stau acasă şi să fac lucrurile care îmi plac cu adevărat. Mi-e teamă şi că nu le pot spune că nu merg, pentru că n-ar înţelege că distracţia lor mi se pare de doi bani, la fel cum şi lor li se pare de doi bani arta mea. Mi-e teamă că o să mi se imprime în nări mirosul de corporaţie, de mocheta proaspăt aspirată, de parfumuri la modă, fără personalitate. Că o să mă pierd în mormanul de roboţi cu ecusoane prinse-n piept. Că o să-mi vâjâie capul de la vocile lor ascuţite şi false.

Mă tot gândesc la sunetul clic-urilor, la tastele care clămpăne, la telefoanele care sună neîntrerupt – și la vocabularul lor – redus la câteva fraze – clişeu. Mă tem că o să le preiau tonurile, ca o să ajung să…

Da, vă urmăresc, mă iertaţi, căzu-sem puţin pe gânduri. Încercam să vă

43

ofer o motivaţie bună pentru care să mă alegeţi pe mine. Dar n-am găsit-o. Am, în schimb, o mulţime de motive pentru care să renunţ la… sacoul ăsta, la cămaşa asta – care mă face să mă simt apretată, la fusta şi la tocurile astea incomode, la corsetul ăsta social şi la jobul vostru din cabina asta de sticlă.

După ce renunţă la haine, Greta rămâne într-un body, desculţă.

Păstraţi-vă hainele office, nu, de fapt, nu. O să le păstrez, nu se ştie niciodată, poate le mai folosesc, poate mi s-or potrivi vreodată.

Pe fundal începe să cânte Lakmé, Delibes. Pe măsură ce Greta vorbeşte, muzica va creşte şi ea în volum, iar Greta va vorbi tot mai tare – încercând să se facă auzită.

Mă duc să-mi caut balerinii. Să aştept telefonul ăla la capătul căruia nu vorbeşte nimeni. Să le vorbesc eu.

44

Sunt liberă să mă gândesc la sensul vieţii, să caut drumuri, să găsesc răspunsuri. Sunt liberă să mă întorc la căutările mele, să respir aer curat. O să mă gândesc la oferta dumneavoastră, dacă vreodată o să-mi caut iar locul între voi. Ba nu, nu o să mă gândesc. De fapt… nu ştiu.

O să-mi amintesc liniştea în care răsună clic-urile şi telefoanele, sunetul tocurilor de pe pardoseli. Şi mirosul de Wc – miroase tare urât aici la voi, a WC parfumat cu odorizant ieftin. Jenant, tare ruşinos pentru o corporaţie care se respectă. Credeam că la voi sunt toate perfecte, că doar arta e imperfectă. Şi artiştii. Nu şi voi.

Am văzut că aveţi colege care nu se spală pe mâini când ies de la baie. Dar se rujează extra. Să fie frumoase.

N-am nevoie de nimic din ce-mi puteţi oferi voi. Tot ce îmi trebuie e în mine.

45

Mă duc să caut esenţa lumii, nu forma ei mă interesează. Vreau să investesc în cauze nobile, nu în apar tamente din zone rezidenţiale. Nu sunt absurdă să cred că pot să schimb lumea voastră, vreau doar să nu se întrepătrundă cu lumea mea. Am auzit că vă place să complicaţi lucrurile, că asta vă face să vă simţiţi mai importanţi, mai utili societăţii. Că faceţi şedinţe în care căutaţi metode prin care să convingeţi umanitatea ca voi aţi inventat roata, acum, în secolul 21, că tot ce au crezut ei despre roată a fost o iluzie.

Tot ce vreţi voi să mă învăţaţi despre viaţă… eu am înţeles deja. Invers e mai complicat de realizat. Mă duc să dansez. Viaţa se învaţă trăind-o, nu controlând-o. Băgaţi bine la cap! Mă duc să dansez, o să dansez cu telefonul în mână, o să mai răspund la el din când în când, şi că o suna, dar şi dacă nu-l aud sunând. O să fiu cu bagajul pregătit. O trăistuţă de pânză. Cât să-l

46

pot ţine pe umăr. Nimic greu, nimic strălucitor, nimic care să-ţi fure ochii. Doar o trăistuţă de pânză, balerinii în picioare – şi căştile pe urechi. O să dansez pe stradă, o să fiu liberă. Liberă – liberă.

Să deschideţi ferestrele, aerul condiţionat nu scoate bine mirosul ăla închis din baie. O să vă îmbătrânească măştile pe faţă, nu ştiu cum de puteţi să respiraţi bine cu ele pe nas. Nu vi se văd ochii. Arătaţi-vă sufletul!

Ah..! Şi să dansaţi… seara, când plecaţi de-aici, să dansaţi! Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi!

Lumina scade până la infinit. Într-un spot, Greta dansează. Pe fundal – Lacul Lebedelor, finalul. Melodia va dura cinci minute, tot atât timp va fi un dans în spot. Dansul poate fi atât alegoric, Greta dezbrăcând haine oficiale, în mişcări contemporane – terminând în body, cu mişcări clasice de balet, fie un dans contemporan liber, fie în totalitate paşi de balet. Lumina se va

47

stinge definitiv doar după 3- 5 minute de dans. Înainte de reaprinderea ei, în scenă, în spot vor fi doar balerinii şi un telefon mobil care sună.

S F Â R Ș I T

apariție: septembrie 2020

Editura UNITEXT a UNITERStr. George Enescu nr. 2-4

010305 București, Româniawww.uniter.ro

Tel: 021 3113214, 021 3134278e-mail: [email protected]

Tipărit la Vizual-Graph SRL