UNIVERSITATEA “MIHAIL KOGĂLNICEANU” IAŞI FACULTATEA DE DREPT LUCRARE DE LICENŢĂ CERCETAREA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ
UNIVERSITATEA “MIHAIL KOGĂLNICEANU” IAŞIFACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENŢĂ
CERCETAREA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ
C U P R I N S
Introducere ................................................................... 4CAPITOLUL ICADRUL JURIDIC ......................................................... 6Secţiunea I Noţiunea de accident de muncă ................ 6Secţiunea II Dispoziţii cuprinse în Codul de procedură Penală ...................................... 12Secţiunea III Dispoziţii cuprinse în L. 90/96.................. 13Secţiunea IV Dispoziţii cuprinse în normele departamentale............................ 14CAPITOLUL IICONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LACERCETAREA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ................... 17Secţiunea I Obligaţii referitoare la cercetarea accidentelor de muncă............................... 17Secţiunea II Cercetarea propriu-zisă.............................. 22Secţiunea III Constituirea echipei .................................. 38Secţiunea IV Atribuţiile medicului legist cu privire la accidentele de muncă. Expertiza medico-legală ........................................... 39Secţiunea V Atribuţiile specialiştilor criminalişti
cu privire la cercetarea accidentelor de muncă ................................................. 42
CAPITOLUL IIICERCETAREA LA FAŢA LOCULUI.................................... 44Secţiunea I Cercetarea statică....................................... 45Secţiunea II Faza dinamică............................................. 47Secţiunea III Consemnarea declaraţiilor şi valorificarea fotografiilor ............................ 49Secţiunea IV Folosirea mijloacelor moderne de fixare .... 51CAPITOLUL IVALTE ACTIVITĂŢI DE URMĂRIRE PENALĂ...................... 54Secţiunea I Ascultarea persoanei vătămate.................. 54Secţiunea II Ascultarea martorilor ............................... 56Secţiunea III Ascultarea învinuitului sau inculpatului ... 58Secţiunea IV Reconstituirea............................................ 59Secţiunea V Percheziţia ................................................ 64Secţiunea VI Ridicarea de obiecte şi înscrisuri................ 65Secţiunea VII Efectuarea expertizelor judiciare................ 70CAPITOLUL VTACTICA CERCETĂRII ACCIDENTELOR DE MUNCĂ
2
PRODUSE ÎN ÎMPREJURĂRI DEOSEBITE........................ 72 Secţiunea I Accidentul de circulaţie – accident de
Muncă ............................................... 72Secţiunea II Cercetarea accidentelor de muncă în
Sectorul forestier ............................... 73Secţiunea III Cercetarea infracţiunilor la protecţia
Muncii în sectorul exploatării miniere. 77ÎNCHEIERE............................................................. 82BIBLIOGRAFIE ....................................................... 83
3
INTRODUCERE
Din momentul în care omul a început că
muncească – deci să desfăşoare o activitate conştientă, o
activitate de transformare a elementelor de mediu pentru
a-şi asigura existenţa – datează şi primele preocupări de
îmbunătăţire a condiţiilor de muncă.
În secolele „preindustriale”, cercetările şi
măsurile pentru ameliorarea condiţiilor de muncă,
diminuarea eforturilor, mărimea randamentelor şi
prevenirea accidentelor au avut un caracter sporadic şi
local.
Scrierile antice relatează despre astfel de acţiuni
şi despre unele măsuri exprese de protecţie a lucrătorilor,
despre existenţa unor medici pe şantierele faraonice,
despre măsuri de combatere a saturnismului şi a
intoxicaţiei cu mercur în Grecia, la Roma, Alexandria.
Relativ la evoluţia de la empirism la ştiinţa în
domeniul studiului muncii şi a accidentelor de muncă,
cţteva exemple ilustrative de-a lungul secolelor sunt
edificatoare.
La mijlocul secolului al XIII-lea, medicul francez
ARMAND DE VILLENEUVE a dedicat bolilor profesionale şi
accidentelor de muncă mai multe capitole din tratatul său
de igienă, subliniind rolul factorilor de ambianţă (căldură,
umiditate, publeri toxice).
4
LEONARDO DA VINCI (1452-1519) s-a preocupat
şi de protecţia muncii, prin cercetări sistematice privind
operaţiile de săpat în carierele de marmură, împărţindu-le
pe timpi şi faze.
Spre mijlocul secolului XIX, VILLERME insistă
asupra accidentelor datorate maşinilor şi propune mijloace
pentru evitarea lor, aceleaşi preocupări manifestă şi PENAT
ENGEL DOLFUS în cadrul Societăţii Industriale din Mulhouse,
În 1870, medicul suedez HOLGREN a examinat
deficienţele perceperii culorilor de către mecanicii de la
căile ferate şi a propus să se ţină seama de ele la
încadrarea personalului feroviar. În 1890, F. KRAEPALIN şi-a
dezvoltat teoria sa despre curba de lucru şi oboseală. În
acelaşi an, A. BINE şi T. SIMON au pus bazele sistemului lor
de teste pentru examinarea inteligenţei.
Spre finele secolului XIX-lea şi începutul secolului
XX iau naştere şi încep să se dezvolte ca ramuri distincte
fiziologia muncii, psihologia muncii, sociologia muncii,
ergonomia, protecţia muncii.
Din ansamblul practicilor şi cercetărilor vizţnd
relaţia omului cu munca, s-a conturat, în decursul timpului,
ca obiectiv distinct, protejarea muncitorului împotriva
accidentelor de muncă. S-a menţionat deja că primele
măsuri conştient şi strict preventive datează încă din
antichitate. În majoritatea cazurilor, însă, accidentele de
muncă erau considerate o fatalitate. Ulterior, factori multipli
dependenţi de revoluţia industrială a secolului al XIX-lea şi
de progresul general al cunoaşterii au impus ca o problemă
deosebit de importantă necesitatea eliminării sau cel puţin
5
a reducerii lor, ceea ce s-a reflectat şi în apariţia unor
reglementări juridice specifice.
CAPITOLUL I
CADRUL JURIDIC
SECŢIUNEA I
NOŢIUNEA DE ACCIDENT DE MUNCĂ
A. În limbajul curent, prin intermediul de
„accident de muncă” se desemneayă un eveniment
neaşteptat, care apare brusc, este împrevizibil şi întrerupe
desfăşurarea normală a unei acţiuni.
Noţiunea de „accident de muncă” trebuie
circumscrisă unui proces de muncă şi implică în mod
obligatoriu prezenţa omului în calitate de executant.
În ţara noastră, accidentul de muncă este definit
ca: vătămarea violentă a organismului, precum şi
intoxicaţia acută profesională, care au avut loc în timpul
procesului de muncă sau îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza
căruia se desfăşoară activitatea şi care provoacă
incapacitatea temporară de muncă de cel puţin trei zile,
invaliditate sau deces1.
Cu alte cuvinte, este esenţial ca persoana în
cauză să execute o sarcină de muncă. Aceasta poate consta
în îndeplinirea obligaţiei principale care decurge din
1 Legea 90/1996, art. 23 al. 16
contractul de muncă sau a unora secundare (pregătirea
uneltelor pentru lucru), curăţirea maşinilor şi a locului de
muncă)2.
Se consideră, de asemenea, accidente de muncă,
cele produse în următoarele împrejurări:
a) accidente suferite de elevi, studenţi şi ucenici
în
timpul efectuării practivii profesionale;
b) accidentul suferit de cei care îndeplinesc
sarcini
de stat sau de interes public, inclusiv în cadrul
unor activităţi cultural sportive, în timpul şi din
cauza îndeplinirii acestor sarcini;
c) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare
a unei acţiuni întreprinse din proprie iniţiativă,
pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol ce
ameninţă avutul public sau pentru salvarea de
vieţi omeneşti;
d) accidentul suferit de către persoanele
încadrate
în muncă în timpul şi pe traseul normal depla-
sării de la locul de muncă la domiciliu sau invers
e) accidentul cauzat de activităţi ce nu au
legătură
cu procesul muncăă, dacă se produc la sediul
persoanei juridice sau în orice alt loc de muncă
organizat de aceasta în timpul programului de
lucru şi nu este rezultatul culpei exclusive a
persoanei accidentate3.
2 Alexandru Darabanţ, Ştefan Pace, Protecţia muncii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 293 Legea 90/1996, art. 23 al. 1
7
B. Elementele accidentului de muncă
a) vătămarea organismului presupune o lezare a
integrităţii anatomice conducând la anularea
sau
diminuarea uneia sau mai multor funcţii fiziolo-
gice. În forma în care este legiferat, se
consideră
accident de muncă numai în cazul afectării
componentei biologice, fără a se ţine seama de
latura psihică a personalităţii umane4. În cazul
accidentului de muncă, vătămarea organismului
trebuie să aibă o cauză exterioară, să fie
violentă
şi involuntară.
De exemplu: un atac de cord survenit în procesul
de muncă nu constituie accident de muncă, dimpotrivă, în
cazul unei congestii cerebrale datorită căldurii excesive, ne
aflăm în prezenţa unui accident de muncă.
Violenţa, presupune acţiunea rapidă, bruscă, a
factorului extern asupra organismului.
Evenimentul se produce pe neaşteptate,
surprinzând victima care, tocmai datorită timpului scurt în
care se petrece, nu are timp să-l evite.
Acest aspect al violenţei vătămării organismului
constituie criteriul care a condus la desemnarea intoxicaţiei
acuteca accident de muncă, şi nu ca boală profesională.
Vătămarea violentă a organismului trebuie să
aibă loc independent de voinţa victimei; orice autovătămare
efectuată în mod deliberat (automutilare, sinucidere)
4 Alexandru Darabont şi col. , op. Cit., p.328
indiferent de locul şi timpul în care a avut loc, nu e
consideră accident de muncă.
Vătămările, în funcţie de natura factorilor care le
produc, se clasifică în:
- vătămări mecanice – contuzii, tăieturi, striviri,
fracturi, înţepături.
Ele pot fi cauzate de diverse corpuri în mişcare
(căderi, rostogoliri, prăbuşiri, avalanşşe, organe
de
maşini în mişcare), de suprafeţe periculoase de
de-
plasare, de obiecte ascuţite sau tăioase, de
animale
sau plante periculoase.
- vătămări termice – se manifestă sub formă de
arsuri
- vătămările electrice – se datorează trecerii prin
organism a unui curent de anumită tensiune şi
intensitate, se ce concretizează în electrocutări,
arsuri ale pielii.
- vătămările chimice – se manifestă sub forma in-
toxicaţiilor acute provocate de substanţe chimice
- vătămări prin radiere – sunt datorate expunerii
organismului la radiaţii
- vătămări combinate – sunt produse de mai
mulţi factori de natură diferită. Astfel, în timpul
unei explozii, vătămarea organismului se produce
atât sub efetul şocului mecanic, cţt şi al şocului
termic.
9
b) Timpul este al doilea element caracteristic
accidentului de muncă.
Din acest punct de vedere se încadrează ca acci-
dent de muncă vătămarea care are loc:
- în timpul procesului muncii
- în timpul îndeplinirii încatoririlor de serviciu
(inclusiv în afara programului obişnuit de lucru)
inclusiv a sarcinilor de stat sau obşteşti;
- înainte de începerea sau încetarea lucrului
- în timpul pauzelor ce au loc în desfăşurarea
procesului de muncă;
- în timpul deplasării de la domiciliu la lucru
şi invers;
- în timpul programului oficial de lucru, pentru
activităţi ce nu au legătură cu procesul
muncii, dacă evenimentul s-a produs la un
loc de muncă;
- în timpul îndeplinirii practcii profesionale
pentru studenţi şi ucenici sau a vizitelor cu
caracter didactic.
c) Locul în care se produce accidentul
Pentru ca un accident oarecare să fie un accident
de muncă, acesta trebuie să se producă la locul de muncă.
Sub aspect juridic, prin loc de muncă se înţelege
incinta unităţii respective şi punctele de lucru care aparţin
aceleiaşi unităţi, dar sunt dispersate în alte locuri din
aceeaşi localitate sau în alte localităţi.
Pentru conducătorii mijloacelor de transport şi
mecanicii agricoli, locul de muncă este nu numai incinta
10
unităţii la care sunt încadraţi în muncă ci şi mijlocul de
transport pe care lucrează.
Prin extensie, legea acceptă ca accident de
muncă şi evenimentele produse pe traseul de deplasare de
la locul de muncă la domiciliu şi invers, dacă se încadrează
în timpul suficient parcurgerii acestuia.
d) Calitatea victimei constituie cel de-al patrulea
element caracteristic accidentului de muncă.
În principiu, se consideră accident de muncă
numai acea situaţie în care victzima a fost vătămată în
procesul muncii.
Dispoziţiile legale din ţara noastră precizează sub
acest aspect următoarele categorii de persoane:
- persoane angajate cu contract de muncă, con-
venţie civilă sau orice altă formă legală;
- membrii cooperatori;
- elevii, studenţii şi ucenicii, în timpul efectuării
practicii în producţie;
C. Efectele accidentului de muncă asupra
victimei.
Accidentul de muncă poate provoca victimei
incapacitatea temporară de muncă, invaliditate, ori deces.
Acestea pot surveni imediat după eveniment sau la un
anumit interval de timp.
D. Clasificarea accidentelor de muncă se face
după multiple criterii:
a) După numărul persoanelor implicate:
- individuale, cînd este afectată o singură
persoană;
11
- colective, când sunt afectate cel puţin trei
persoane
b) După natura cauzelor directe care provoacă
vătămarea există:
- accidente mecanice
- accidente termice
- accidente electrice
- accidente chimice
- accidente prin iradiere
- accidente complexe
c) După natura leziunilor provocate asupra
organismului:
- conturii, plăgi, tăieturi, striviri, înţepături, arsuri,
entorse, fracturi, amputări
d) După urmările asupra victimei
- accidente care produc incapacitatea temporară
de muncă
- accidente care produc invaliditatea
- accidente mortale
e) După locul leziunii existente:
- la cap
- la trunchi
- la membrele superioare
- la membrele inferioare
- cu localizări multiple
- cu alte localizări (electrocutări, asfixii)
f) După momentul în care se resimt accidentele
de muncă:
- accidente cu efect imediat
- accidente cu efect ulterior
12
SECŢIUNEA II
Dispoziţii cuprinse în Codul de Procedură
Penală
Conform Codului de Procedură Penală
(competenţa procurorului în faza urmăririi) procurorul
exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală.
Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală
în cauzele pe care le supraveghează.
Urmărirea se efectuează în mod obligatoriu de
către procuror în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei
muncii (art. 209 C.pr.pen.).
SECŢIUNEA III
Dispoziţii cuprinse în Legea 90/1996
Legea protecţiei muncii )nr. 90/23.07.1996 intrată
în vigoare la 23.09.1996) cuprinde norme reprezentţnd un
sistem unitar de măsuri şi reguli aplicabile tuturor
participanţilor la procesul de muncă. Odată cu intrarea în
vigoare a noii legi au fost abrogate dispoziţiile cuprinse în
legea nr. 5/1965 cu privire la protecţia muncii, precum şi
dispoziţiile HCM nr. 2896/1966 privind declararea,
cercetarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale; HCM nr. 304/1975 privind echipamentul de
protecţie; HCM nr. 2494/1969 privind subvenţiile în
13
domeniul muncii, precum şi orice dispoziţii contrare
acesteia.
Legea stabileşte obligaţii privind realizarea
măsurilor de protecţie a muncii; coordonarea şi controlul
activităţii de protecţie a muncii şi răspunderea juridică a
persoanelor vinovate de încălcarea dispoziţiilor legale
privitoare la protecţia muncii. De asemenea, trebuie
subliniată importanţa dispoziţiilor tranzitorii şi finale ale legii
în care sunt interpretate noţiunile de „loc de muncă cu
pericol deosebit”, „pericol iminent de accidentare”,
„practică profesională”, etc5.
Conform art. 25 din L. 90/1996 , accidentul de
muncă va fi comunicat de îndată conducerii persoanei
juridice sau persoanei fizice de către conducătorul locului
de muncă sau de orice altă persoană care are cunoştinţă
despre producerea accidentului.
Accidentul care a produs invaliditatea, accidentul
mortal, precum şi accidentul colectiv vor fi comunicate de
îndată către conducerea persoanei juridice şi de către
persoana fizică Inspectoratului de Stat Teritorial pentru
Protecţia Muncii şi organelor de urmărire penală
competente, potrivit legii.
În cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile
publice, în care printre victime sunt şi persoane aflate în
îndeplinirea unor sarcini de serviciu, persoana fizică sau
juridică la care sunt angajaţi accidentaţii va anunţa de
îndată
Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Protecţia Muncii din
judeţul în raza căruia s-a produs accidentul.
5 A. Ciopraga, I.Iacobuţă, Criminalistica, Fundaţia Chemarea, Iaşi, p. 40414
SECŢIUNEA IV
Dispoziţii cuprinse în normele departamentale
A. Primele legi de protecţia muncii au apărut cu
scopul de a reglementa unele cazuri particulare de
îmbolnăviri profesionale sau accidente de muncă deosebit
de grave şi cu frecvenţă ridicată.
În toate ţările Uniunii Europene există o structură
stabilă care elaborează şi emite legislaţia în domeniul
protecţiei muncii şi a accidentelor de muncă.
Securitatea muncii este considerată o problemă
de stat care trebuie reglementată sub raport juridic la nivel
naţional, prescripţie de securitate impunându-se „de sus în
jos”6.
În Grecia, Portugalia, Italia şi Luxemburg,
prevederile de bază sunt înscrise în Consituţia Naţională.
Principii similare, fundamentale, sunt stabilite prin codurile
legale: Codul Muncii şi Codul Sănătăţii în Franţa, Codul Civil
în Olanda, Codul Industrial în Germania, Codul Penal
Spaniol.
În Belgia, cadrul legislativ a fost asigurat prin
incuderea în Dispoziţiile Generale pentru protecţia muncii a
Legii privind sănătatea, securitatea muncitorilor şi
curăţeniei locurilor de muncă din 1952 şi a Legii
contractelor de muncă din 1978.
În Franţa, Codul Muncii include actualmente
Decretul privind sănătatea şi securitatea muncii şi Legea
privind prevenirea accidentelor de muncă.6 Alexandru Darabonţ şi col., op. Cit. P. 36
15
În Italia, pe lângă prevederile cuprinse în
Constituţie, Codul Civil şi Codul Penal, principalele acte
legislative privind securitatea profesională şi accidentele
de muncă, Legea nr. 833 şi Decretul prezidenţial privind
sănătatea şi securitatea muncitorilor din 1955.
B. În ţara noastră, în funcţie de natura măsurilor
şi acţiunilor prin intermediul cărora se realizează, se pot
distinge în cadrul activităţii de prevenire a accidentelor de
muncă şi bolilor profesionale, trei componente: teoretică,
juridică şi metodologico-aplicativă7.
Componenţa juridică cuprinde activitatea de
legiferare, precum şi sistemul propriu-zis de reglementări
legale, prin care se stabilesc regulile şi răspunderile pentru
asigurarea măsurilor de protecţie a muncii şi prevenirea
accidentelor de muncă.
În România, obligativitatea unui sistem legislativ
în acest domeniu este recunoscut prin legea fundamentală
a României – Constituţia – care prevede că „dreptul la viaţă,
precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale
persoanelor sunt garantate”8.
În vederea însuşirii tuturor principiilor şi
adoptarea sistemului legislativ la cerinţele contemporane şi
la nivelul de exigenţă al ţărilor dezvoltate, în Rimânia se
preconizează o structură a acesteia pe trei nivele:
- legislaţia primară
- legislaţia secundară
- coduri de reguli tehnice şi practice
a) Legislaţia primară – cuprinde Legea Protecţiei
Muncii, precum şi legi, hotătâri guvernamentale, ordine ale
7 Alexandru Darabonţ, op. Cit. , p,. 338 Constituţia României, art. 22 al. 1
16
ministrului muncii şi protecţiei sociale, etc, care au caracter
de obligativitate pentru întreaga economie naţională ele
stabilind cadrul general, principiile şi regulile de bază
pentru domeniul respectiv.
b) Din categoria legislaţiei secundare fac parte
sistemul de norme specifice, norme metodologice şi
sistemul dde standarde de securitatea muncii.
Aceste reglementări sunt emise de Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale şi sunt obligatorii pentru toate
unităţile din economie.
Normele de protecţie a muncii stabilesc măsurile
de prevenire necesare pentru anihilarea factorilor de risc
de accidentare şi îmbolnăvire profesională a executantului,
precum şi cele de protecţie impotriva pericolelor generate
de mijloacele şi mediul de muncă.
Normele generale detaliază prevederile legislaţiei
primare din domeniu şi reglementează direcţiile generale
ale activităţii preventive.
Normele specifice cuprind măsurile de prevenire
a comportamentului accidentogen al omului în toate
ipostazele intervenţiei acestuia în procesul de muncă şi în
raport cu celelalte elemente ale sistemului de muncă.
Normele metodologice reglementează procedurile
de aplicare a unor principii prevăzute în legislaţia primară.
c) Nivelul terţiar cuprinde instrucţiuni de
securitatea muncii, standardele de firmă şi profesionale,
regulamente, decizii, ordine care se elaborează de
utilizatorul lor şi au caracter de obligativitate numai pentru
unitatea care le-a emis.
17
CAPITOLUL II
CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA
CERCETAREA ACCIDENTELOR DE MUNCA
SECŢIUNEA I
Obligaţiile legale referitoare la cercetarea
accidentelor de muncă
Cercetarea accidentelor de muncă are ca scop
stabilirea împrejurărilor şi cauzelor care au condus la
accidentare, a normelor de protecţia muncii încălcate, a
răspunderilor şi măsurilor ce se impun a fi luate pentru 18
evitarea cazurilor similare şi este reglementată atât prin
legea privind Protecţia muncii, cît şi prin norme
metodologice elaborate de Ministarul Muncii şi Protecţiei
Sociale.
Cercetarea trebuie efectuată în toate situaţiile de
accidentare cu caracter evident sau prezumtiv de muncă,
imediat după comunicarea acestora.
Obligaţia efectuării cercetării revine:
a) unităţi social-econimice, în cazul accidentelor
care se soldează cu incapacitatea temporară de
muncă;
b) inspectoratului teritorial pentru protecţia
muncii, în cazul celor urmate de
invaliditate declară sau prezumtivă,
mortale ori colective;
c) direcţiilor din Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale, în cazul accidentelor colective de muncă,
generate de evenimente deosebite (avarii,
explozii, etc.);
d)organelor de cercetare proprii ale Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului Justiţiei –
Departamentului Penitenciarelor – şi Ministerului
de Interne, în cazul accidentelor de muncă ce au
loc în unităţi din cadrul acestora, cât şi a celor
suferite de către persoane aflate sub
supravegherea sau controlul acestor ministere sau
când persoanele respective prestează
activităţi în unităţi civile.
19
În cazul accidentelor cu incapacitate temporară
de muncă, când obligaţia cercetării evenimentului revine
conducerii unităţii, aceasta trebuie să se numească, în
termen de 24 de ore, o comisie de cercetare, prin decizie
scrisă.
Cercetarea trebuie să se încheie în cel mult 5 zile
de la data producerii accidentului, cu excepţia cazurilor
când sunt necesare expertize, situaţii în care conducătorul
unităţii poate prelungi termenul cu cel mult 5 zile.
Unităţile care nu dispun de personal competent
pentru cercetarea accidentelor, au obligaţia să solicite
sprijinul Inspectoratului de Stat pentru Protecţia Muncii,
care va stabili comisia de cercetare.
Conducerea unităţii trebuie să desemneze pentru
comisie persoane care să dispună de o pregătire tehnică
corespunzătoare şi să nu fie implicate cu răspunderi în
producerea accidentului.
Acestea au dreptul să ia declaraţii scrise, să
solicite şi să consulte orice acte sau documente ale unităţii,
necesare pentru clarificarea situaţiei de fapt şi stabilirea
răspunderilor, iar cei ce le deţin sunt obligaţi să le pună la
dispoziţie.
Accidentele suferite de muncitorii români care
efectuează lucrări şi sarcini de serviciu pe teritoriul altor
ţări, în baza unor contracte, convenţiii sau alte condiţii
prevăzute de lege, încheiate între persoanele juridice
române sau străine, vor fi cercetate în condoermitate cu
cele specificate în acest sens de contractul dintre părţi.
Dacă nu sunt stipulate astfel de aspecte,
indiferent de gravitatea accidentelor, cercetarea lor se va
20
face de către comisia numită de conducătorul formaţiei de
lucru din străinătate (şef de şantier, director filială, etc).
Dosarul de cercetare va fi trimis întreprinderilor din ţară, în
maxim 15 zile de la data producerii evenimentului.
În cazul accidentelor de muncă mortale, cu
invaliditate ori colective produse în asemenea situaţie,
dosarul va fi înaintat de către unitatea din ţară
inspectoratului de stat teritorial pentru pro tecţia
muncii din judeţul în raza căruia îşi are sediul. Pe baza
documentelor din dosare, inspectoratul va finaliza
cercetarea de specialitate.
Accidentele de muncă produse pe drumurile
piublice sunt cercetate conform legii, de organele
Ministerului de Interne, care la cererea inspectoratului de
stat teritorial pentru protecţia muncii, sau după caz, a
unităţii, vor transmite în termen de 5 zile un exemplar din
procesul verbal de constatare la faţa locului.
Accidentele de muncă ce au loc în activităţile
nucleare, datorită caracteristicilor specifice, se cercetează
de către organele Comisiei Naţionale pentru Controlul
Activităţilor Nucleare, potrivit atribuţiunilor ce le revin. Ele
vor transmite inspectoratelor de stat teritoriale pentru
protecţia muncii procesul verbal de constatare în maxim 5
zile de la care accidentul a fost adus la cunoştinţa comisiei.
În ultimile două situaţii (accidente ce au loc pe
drumurile publice şi cele din activităţile nucleare),
inspectoratele de stat teritoriale pentru protecţia muncii,
pentru accidente de muncă mortale cu invaliditate şi
colective, şi respectiv, unităţile pentru cele cu incapacitate
temporară, vor finaliza cercetarea, în baza actelor primite
21
de la organele menţionate, stabilind doar caracterul
accidentului
(de muncă sau în afara muncii), eventual măsurile de
prevenire a altor accidente similare.
Pentru cercetarea accidentelor de muncă,
inspectoratele de stat şi teritoriale pentru protecţia muncii
pot solicita, dacă este cazul, avizul unor specialişti din
cadrul unităţilor sau de la centrele teritoriale de medicină
preventivă, inspecţia pentru cazane, recipiente sub
presiune şi instalaţii de ridicat (P.S.C.I.R.) Comandamentul
Pompierilor, etc.
Specialiştii solicitaţi vor întocmi o notă de
constatare sau un act de expertiză, care va face parte din
dosarul de cercetare.
În cazul în care, în urma cercetării, inspectorul de
stat pentru protecţia muncii constată că accidentul nu este
încadrabil în categoria accidentelor de muncă, inspectorul
care a participat la cercetare este obligat să stabilească
dacă sunt cauze tehnico-organizatorice care le-au generat
şi să încheie un proces verbal de constatare, în care sunt
indicate şi măsurile ce trebuie luate pentru evitarea
repetării evenimentului.
SECŢIUNEA a II-a
Cercetarea propriu-zisă
A. Obligaţii legale referitoare la cercetarea
accidentului de muncă.
22
În urma cercetării accidentelor de muncă, trebuie
să se întocmească în „dosar de cercetare”, care va
cuprinde:
- opisul actelor aflate la dosar
- procesul verbal de cercetare, semnat de
persoanele care au efectuat cercetarea;
- schiţe, fotografii, ale locului unde s-a produs
accidentul;
- copia fişei individuale de instructaj pentru
protecţia muncii;
- declaraţia accidentatului, în cazul accidentelor
urmate de incapacitatea temporară de muncă sau
invaliditate;
- declaraţiile persoanelor care, potrivit
atribuţiilor, răspund de asigurarea măsurilor de prevenire la
locul de muncă;
- declaraţiile martorilor şi ale oricăror persoane
care pot contribui la stabilirea adevărului;
- actele şi documentele necesare pentru
lămurirea împrejurărilor şi cauzele producerii accidentului;
- documente de cercetare (traduse în limba
română) încheiate de autorităţile din ţară pe teritoriul
căruia a avut loc accidentul (în situaţiile menţionate mai
sus);
- referat de specialitate sau raport de expertiză,
întocmite cu ocazia cercetării, dacă este cazul;
- raportul de constatare medico-legală, în cazul
accidentelor mortale;
- dovada sau certificatul de diagnostic, în cazul
accidentelor cu incapacitate temporară, iar în cazul celor cu
23
invaliditate, decizia de încadrare într-un grad de
invaliditate.
Procesul verbal de cercetare trebuie să conţină,
obligatoriu, următoarele:
- data şi locul unde se face cercetarea;
- numele şi prenumele persoanelor care
efectuează cercetarea;
- obiectul cercetării şi datele de identitate ale
accidentaţilor (nume, prenume, vârstă, încadrare, vechime
în muncă, în meserie şi ultimul loc de muncă):
- descrierea detaliată a locului şi împrejurărilor în
care s-a produs accidentul;
- urmările suferite de accidentat;
- cauzele principale şi secundare ale accidentului
(inclusiv codurile de clasificare ale acestora) şi prevederile
din normele de protecţia muncii care au fost încălcate, cu
redarea integrală a consimţământului acestora;
- persoanele care răspund la neluarea măsurilor
de protecţia muncii cu indicarea normelor care nu au fost
respectate;
- secţiunile contravenţionale stabilite, sau, după
caz, propunerile făcute pentru cercetare sub aspect penal,
pentru încălcarea normelor de protecţie a muncii;
- unitatea care înregistrează şi raportează
accidentul de muncă respectiv;
- măsurile pentru prevenirea altor accidente de
muncă, indicându-se termenele stabilite pentru realizare;
- numărul de exemplare în care s-a încheiat
proicesul verbal şi repartizarea acestora;
24
- semnătura persoanelor care au efectuat
cercetarea;
La numărul de exmplare în care trebuie întocmite
dosarele de cercetare, cerinţele sunt:
- un exemplar, pentru accidentele cu
incapacitate temporară de muncă;
- două exemplare, pentru accidentele mortale,
colective şi cele urmate de invaliditate, din care un
exemplar se înaintează la procuratura competentă teritorial
sau, în cazul accidentelor produse în străinătate, la
procuratura din raza teritorială în care se află sediul unităţii
din ţară al cărui angajat a fost victima iar un exemplar se
păstrează în arhiva inspectoratului de stat teritorial pentru
protecţia muncii care a efectuat cercetarea.
Dosarele de cercetare întocmite de comisia de
unitate, aprobate de conducătorul acesteia, vor fi verificate
de către inspectorii pentru protecţia muncii în cadrul
controalelor legale, caz în care le vor viza, respectiv
consemna eventualele observaţii, şi chiar vor dispune când
este necesar recercetarea evenimentului.
Dosarele de cercetare încheiate de inspectoratele
de stat teritoriale pentru protecţia muncii trebuie înaintate
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale în maxim 10 zile de
la data producerii accidentului.
Termenul poate fi prelungit atunci când sunt
necesare expertize.
Dosarele de cercetare şi procesele verbale de
cercetare trebuie trimise la procuratură, respectiv la
întreprinderile interesate numai după ce au fost avizate de
Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale.
25
La procesul verbal de cercetare există obligaţia
de a se întocmi un număr mai mare de exemplare decât al
dosarelor, în următoarele cazuri:
- un exemplar în plus pentru accidentele urmare
de invaliditate care va fi trimis unităţii care înregistrează
accidentul;
- două exemplare în plus pentru accidentele
mortale sau ecele colective, din care unul pentru Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale şi unul pentru unitatea care
înregistrează accidentul. Dacă aceasta din urmă îşi are
sediul pe teritoriul altui judeţ, trebuie să se trimită un
exemplar şi inspectoratului de stat teritorial pentru
proptecţia muncii al judeţului respectiv.
B. Metodologia de efectuare a cercetării
accidentelor .
Procedura cercetării accidentelor este
reglementată juridic în România şi beneficiază de
metodologia elaborată de Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale, permanent, actualizată, totuşi, ca şi în celelalte ţări,
ridică numeroase probleme legate de situaţii concrete.
Indiferent de condiţiile de aplicare, metoda de
cercetare a accidentelor de muncă trebuie să răspundă
unor cerinţe esenţiale:
- să contribuie la mai buna cunoaştere a naturii
fenomenului accidentării, ca o condiţie indispensabilă a
prevenirii lui;
- jalonarea unor căi de urmat în analiza
accidentelor de muncă, sistematizarea acestei activităţi cu
ajutorul unor instrumente de lucru care contribuind la
evitarea greşelilor şi a omisiunilor, să nu îngrădească
26
absolut de loc iniţiativa celor cărora le revina sarcina
efectuării ei;
- stabilirea cât mai consecventă a vinovaţilor
pentru producerea accidentelor, pornindu-se de la
cunoaşterea cauzelor reale ale acestora;
- fundamentarea temeinică a măsurilor de
prevenire;
- asigurarea autenticităţii şi competitudinii datelor
care se comunică forurilor abilitate. Analiza accidentelor de
muncă trebuie să pornească de la actele şi stările de fapt,
palpabile, a căror neglijare poate compromite întreaga
cercetare.
C. Desfăşurarea cercetării accidentului de muncă
Completarea anumitor părţi ale proceselor
verbale de cercetare a accidentelor de muncă, respectiv
referitoare la persoanele implicate, locul şi data producerii
accidentului, constituie o activitate de rutină care se
limitează la consemnarea directă a informaţiilor primare.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre
descrierea detailată a locului şi împrejurărilor în care s-a
produs accidentul, despre stabilirea cauzelor reale ale
accidentului şi măsurilor de protecţia muncii care au fost
încălcate.
Acestea implică desfăşurarea unei activităţi
laborioase pentru a cărei executare este necesară
îndeplinirea a trei condiţii:
1. analiza trebuie făcută pe cât popsibil, imediat
după accident şi chiar la locul unde s-a produs;
2. distincţia obiectivă între culegerea informaţiilor
şi prelucrarea lor, interpretarea se va face numai după ce s-
27
au cules maximum posibil de date, iar acestea au fost
ansamblate şi ordonate;
3. culegerea de informaţii trebuie făcută cu
obiectivitate de către persoane care cunosc bine modul
obişnuit de excuţie în lucru.
În consecinţă, activitatea de cercetare a
accidentului comportă o informare directă, pe baza
declaraţiei martorilor, ale victimei, când este posibil şi a
altor persoane implicate în producerea evenimentului,
determinării, măsurătorii, confruntării de informaţii şi date,
expertize.
Hotărâtoare şi de mare răspundere sunt
reconstituirea imaginii reale a evenimentului, dezvăluindu-
se înlănţuirile cauzale, estimarea defectelor şi deficienţelor
care au făcut posibilă producerea accidentării, deducţia şi
verificarea corectitudinii ei, în condiţiile date, referitor la
cauzele de accidentare proprii executantului.
D. stabilirea cauzelor şi împrejurărilor în care a
avut loc accidentul.
Producerea accidentelor de muncă începe, de
regulă, de la lipsuri sau de la existenţa şi/sau constituirea în
dosarul procesului muncii a unor defecte ale mijloacelor de
protecţie şi/sau mediului de muncă, de la anumite
deficienţe în constituirea şi reprezentarea sarcinii de
muncă, în îndrumarea şi supravegherea lucrătorilor şi se
termină cu provocarea leziunii care reprezintă elementul
definit al accidentului.
În deschiderea accidentului de m uncă şi în
relevarea cauzelor sale se impune respectarea ordinii în
care s-a desfăşurat evenimentul în realitate.
28
Acesta este modul de prezentare cel mai adecvat
înţelegerii, dată fiind obişnuinţa oamenilor cu „logica”
înlănţuirii fireşti a evenimentelor.
Calea de urmat pentru a se ajunge la această
prezentare este însă în sens invers celui în care s-au
succedat stările de fapt, deoarece în primul rînd în datele
de care se dispune iniţial nu rezultă categoric cauza sau
cauzele care să le fi determinat pe aceasta din urmă.
În consecinţă, analiza cauzelor accidentogene
trebuie să înceapă din aval, respectiv de la cauzele finale,
care au provocat nemijlocit leziunea. În continuare, trebuie
să se procedeze la desvăluirea treptată a cauzelor situate în
anonimate (de care depind cauzele finale), în ordinea
inversă în care ele s-au succedat în realitate.
Adoptarea ordinii de succesiune menţionată este
dictată de faptul că, în foarte multe situaţii cauzele nu apar
la prima veder. Adeseori, multe dintre ele, de regulă cele
hotărâtoare pentru stabilirea vinovăţiei şi a măsurilor
preventive nu pot şi nu sunt deduse nici chiar de cei care au
fost martori oculari.
Există şi situaţii în care cazul unor accidente
grave, în care se poate distinge foarte pregnant
desfăşurarea lanţului accidentogen, caz în care cercetarea
va trebui să înceapă cu analiza cauzelor în ordinea în care
s-au manifestat.
Aşa cum s-a specificat, pentru ca accidentele să
se producă, este necesar să se îmbine două cauze: una de
natură umană şi cealaltă proprie mijloacelor de protecţie
sau mediului de muncă.
29
Vinovăţia pentru producerea unui accident se
identifică şi se atribuie, indiferent de nivelul ierarhic, tuturor
factorilor implicaţi, atât din sistemul de muncă, cât şi legat
de proiectarea şi execuţia mijloacelor şi a mediului de
muncă, în afara acestuia. Punctul final îl constituiie deci
cauzele iniţiale, respectiv substratul cauzal.
În practica cercetării accidentelor de muncă pot
apărea următoarele situaţii:
1. Se impune numai explicitarea cauzei finale
proprii executantului răspunzându-se la una dintre
următoarele întrebări posibile:
- de ce a lucrat victima fără echipamentul de
protecţie prevăzut sau de unde provine defecţiunea
acestuia, sau faptul că, deşi nu a fost uzat şi a fost purtat
corect, nu a corespuns destinaţiei ?
- De ce s-a expus victima, (trecând prin sau
aflându-se într-un anumit loc) pericolului care i-a provocat
accidentarea?
- Cărui fapt se datorează acţiunea, mişcarea
greşită prin care victima a provocat contractul cu utilajul,
materia primă, ambianţa periculoasă care s-a soldat cu
accidentarea acestuia?
2. Se impune numai explicitarea cauzei finale de
natură materială, caz în care întrebările şi răspunsurile
trebuie să elucideze unul singur sau mai multe deodată, din
următoarele aspecte:
- dacă variaţia accidentogenă se datorează unor
acţionări greşite executanţilor şi care sunt acestea;
30
- dacă variaţia accidentogenă provine din stări
periculoase, generate prin activitatea executanţilor şi care
sunt acesta;
- dacă variaţia accidentogenă provine direct din
deficienţe, exclusiv la nivelul asigurării întreţinerii şi
controlului procesului de muncă.
Dacă răspunsul la aceste întrebări este afirmativ,
atunci cauza finală, de natură materială, a fost precedată şi
provocată de o cauză proprie executantului (personal,
direct productiv şi cel de întreţinere – supraveghere).
În situaţia contrară, cauza finală este şi iniţială, se
datorează unei defecţiuni care nu poate fi prevăzută sau
unui caz de forţă majoră.
În ceea ce priveşte cauza de natură umană, în
rolul de cauză finală directă, nemijlocită, pentru care nu se
impune analiza în amonte, este evident că nu poate fi vorba
decât de o expunere prin aflarea la locul de muncă sau
deplasare în perimetrul acestuia, înscrise în sarc ina de
muncă.
3. Se impune explicitarea ambelor cauze finale,
respectiv a cauzelor de natură umană şi a cauzelor
materiale.
Se vor analiza în continuare, câteva cazuri de
accidente de muncă.
1. Cazul I
În timp ce, după începerea unei ploi torenţiale ,
mâna (neînsoţit de alte persoane), o cireadă de vite spre un
loc de adăpostire, mulgătorul D.A. a fost electrocutat de
trăsnet. Alarmaţi de această calamitate, 4 lucrători aflaţi la
31
silozurile unei ferme, s-au deplasat la locul accidentului,
situat la aproximativ 400 m de aceste silozuri, pentru
salvarea victimei şi preluarea cirezii. Victima, care la circa
20 minute după producerea trăsnetului, a fost găsită
moartă, a fost transportată la sediul unitpţii Agricola, unde
a fost chemat medicul care a constatat decesul.
Din descrierea accidentului rezultă o îmbinare
accidentogenă de cauze finale, reprezentată în diagrama
din figura 1, al cărei conţinut concret poate fi citit astfel:
producerea trăsnetului (A 1) în timp ce victima trecea prin
locul în care s-a petrecut evenimentul (E 1*) a dus la
electrocutarea mortală a acestuia ( o ).
Este evident că A 1 (producerea trăsnetului) este
o cauză iniţială, în afara posibilităţilor de control, în
condiţiile date. În legătură cu E 1 *, însă, nu se poate afirma
categoric de la început că ar fi exclusă orice posibilitate ca
aceasta să fie o cauză iniţială.
Semnul întrebării din diagramă marchează cerinţa
de a se clarifica acest aspect, stabilindu-se dacă exista o
cauză iniţială care să fi determinat trecerea victimei prin
locul care a devenit periculor. Nu s-a constatat însă nici o
deficienţă de conducerea activităţii, care să fi determinat
categoric ajungerea acesteia în situaţia periculoasă
respectivă (cum ar fi, de exemplu, o dispoziţie dată, al cărei
32
caracter riscant ar fi putut fi prevăzut în condiţiile
respective).
În consecinţă, se consideră că şi E 1 * este o
cauză iniţială, fără a exista şi vinovăţia victimei. Se observă
că în cazul menţionat nu există fazele clasice ale dinamicii
producerii unui accident; cauzele finale nu pot fi delimitate
de cele iniţiale, suprapunându-se.
2. Cazul II
În timp ce O.E., şoferul autocisternei, stătea de
vorbă cu un lucrător din depozit, magazionerul VV a intrat
în interiorul vejiculului pentru a-şi scoate pălăria care-i
căzuse în momentul aplecării pentru a verifica dacă a mai
rămas benzină în recipient.
Dându-şi seama de pericolul la care s-a expus,
victima a cerut imediat ajutor.
Şoferul autocisternei I E şi mecanicul l-au ajutat
pe VV, ajuns într-o stare gravă de intoxicare, să iasă din
cisternă şi l-au transportat fără întîrziere la dispensarul X
aflat la o distanţă de 5 km.
Pe timpul transportului, victima a fost descheiată
la gât şi i s-a făcut respiraţie artificială.
După o terapie intensivă de 24 de ore, victima a
revenit la starea de sănătate normală.
Sub forma conţinutului concret extras din
descrierea care îl reprezintă varianta A a diagramei din
33
figura 2 poate fi citită astfel: vaporti de benzină toxici (Me
1) au provocat victimei intrate în mijlocul cisternei (E 1=
intoxicaţie acută ( O ).
Locul şi rolul de cauză iniţială al vaporilor de
benzină din interiorul cisternei golite (Me 1) pentru lanţul
accidentogen din care a rezultat cauza finală materială,
este evident.
Prin semnul întrebării de la E *1 se marchează
cerinţa continuării cercetării, pentru a se stabili cauza sau
cauzele care au determinat comportamentul riscant al
victimei (cel de-al doilea lanţ accidentogen, din care a
rezultat cauza proprie executantului).
Continuându-se investigaţia, se constată că nici
instrucţiunile afişate în depozit , nici în instructajele de
protecţiea muncii (anexate în mod justificat la prevenirea
exploziilor şi incendiilor), nu a fost evidenţiat pericolul
intoxicării cu vapori de benzină sau cu alte produse
petroliere şi nu s-a arătat cum trebuie evitat.
Se mai constată că, dacă şi-ar fi respectat sarcina
de muncă, participând la întreaga activitate de golire şi
verificare a cisternei, şoferul acesteia ar fi putut împiedica
momentul în care a plecat de lîngă vehicul, operaţiile după
golirea ei nu erau încheiate, declară că a făcut acest lucru
pentru a cere o informaţie unui lucrător din depozit aflat în
trecere, fără a-i da prin gînd că magazionerul s-ar putea
deda la un act atît de periculos ca cel întîmplat.
Se apreciază că aceste două cauze mai sus
menţionate sunt iniţiale şi că îmbinarea lor a făcut posibilă
comportarea riscantă a victimei.
34
Completată cu aceste două cauze iniţiale,
varianta A din diagrama reprezentată în figura 2 devine
varianta finală B, în care S2 reprezintă instrucţiunile şi
instructajul de protecţie a muncii incompetente, iar E2-
neintervenţie şoferului autocisternei pentru a împiedica
intrarea victimei în interiorul acesteia.
Totodată, se mai apreciază ca date fiind
cunoştinţele pe care le presupune funcţia deţinută, chiar în
condiţiile mai sus-menţionate, victima nu este în afara
oricărei răspunderi pentru acţiunea riscantă comisă într-un
moment de nechibzuinţă şi care, dacă împrejurările nu ar fi
facilitat intervenţia promptă de salvare, ar fi avut urmări
mai grave.
Din celetrei faze ale dinamicii producerii unui
accident, se pot delimita:
- faza I. – constituirea situaţiei prin acţiunea
următoarelor faze
1. insuficienţa instrucţiunilor şi a instructajelor de
protecţie a muncii;
2. absenţa şoferului în timpul execuţiei şi
verificării golirii rezervorului de benzină.
- faza a II-a – declanşarea marcată de impactul a
două cauze
- intrarea în recipient a magazionerului;
- prezenţa vaporilor de benzină.
E. Stabilirea prevederilor legale încălcate
Consemnarea acestei stari de lucruri se face
indicându-se numerele articolelor de normă care au fost
încălcate şi însoţindu-se numerele respective de
35
prezentarea succintă a conţinutului prevederilor sau
reproducerea lor integrală.
Atunci când abaterea se referă la anumite măsuri
concrete pe plan local, în conformitate cu normele în
vigoare, se specifică şi conţinutul măsurilor.
F. Stabilirea persoanelor vinovate de producerea
accidentului
Nu toate accidentele care sunt evidenţiate
presupun vinovăţia, respectiv nerespectarea unor norme de
protexcţia muncii.
În principiu, nu poate exista vinovăţie decît
pentru cauzele iniţiele, deşi pot apărea încălcări ale
normelor de protecţia muncii în oricare dintre fazele
dinamicii accidentului de muncă: constituirea vinovăţiei de
accidentare, desfăşurarea situaţiei şi declanşarea
accidentului (producerea leziunii), de regulă vinovăţia este
legată numai de prima dintre ele ( în care se manifestă
cauzele iniţiele).
Se poate ajunge la cauzele iniţiale de natura
viciilor ascunse, al căror substrat de profunzime nu poate fi
dezvăluit în faza „clinică” a cercetării, interesează atît
pentru fundamentarea măsurilor preventive, cît şi pentru
stabilirea vinovaţilor.
În asemenea situaţii, cauzele iniţieale, stabilite în
prima fază a cercetării, sunt doar provizorii şi urmează să
fie complet elucidate ca provenienţă prin analize de
specialitate şi expertize.
Atunci cînd rolul de cauze iniţiale revine unor
cauze directe, ca şi în cazul în care ele sunt de natura
deficienţelor de conducere operativă a procesului de
36
muncă, stabilirea identităţii vinovaţilor se face relativ uşor,
deoarece ne putem restrînge la cercul limitat al persoanelor
implicate mai mult sau mai puţin în producerea
accidentului.
S-a putut deja constata, în cazul I, că există şi
situaţii extreme, când nu i se poate atribui numănui
vinovăţia producerii accidentului.
G. Consemnarea în procesul verbal a rezultatelor
cercetării accidentului de muncă
Rezultatele activităţii de cercetare a fiecărui
accident de muncă în parte, datele şi documentele pe baza
cărora se ajunge la stabilirea cauzelor acestuia, trebuie să
se reflecte în dosarul de cercetare, conform normelor
metodologice în vigoare.
Documentul de bază din dosarul de cercetare prin
care se consemnează sistematic stările de lucru, faptele şi
evenimentele care au dus la accidentare, se arată cum s-a
produs accidentul, se identifică toate cauzele acestuia şi se
stabilesc măsurile de prevenire a altor accidente, îl
constituie procesul verbal de cercetare.
Pentru a-şi atinge obiectivele, procesul verbal de
cercetare a accidentelor de muncă trebuie să respecte
anumite cerinţe metodologice.
Titulatura trebuie formulată astfel încât să se
evidenţieze unele caracteristici definitorii ale evenimentului
cercetat, cum sunt faptul că dacă accidentul a fost
individual sau colectiv, natura leziunii şi dacă gravitatea
acestuia este mortală , agentul material care a provocat-o.
Exemplu: accidentul individual de amputare a
degetelor la o presă
37
Datele care se înscriu în procesul verbal:
- persoanele desemnate pentru efectuarea
cercetării;
- data şi locul cercetării;
- unitatea care trebuie să înregistreze accidentul;
- datele de identificare a persoanelor implicate
direct în producerea accidentului (victimă, persoane care au
participat la provocarea sau au provocat în exclusivitate
accidentul);
- timpul producerii accidentului;
- locul producerii accidentului şi contextul
obiectelor de care acesta este legat;
- activitatea imediat premergătoare producerii
accidentului;
- descrierea accidentului;
- natura şi locul leziunii, consecinţele acesteia;
- cauzele accidentului, natura, rolul şi locul lor în
producerea accidentului;
cauzele iniţiale care pot fi calificate ca încălcări
ale normelor de protecţie a muncii şi/sau ale altor dispoziţii
legale, cu specificarea reglementărilor care au fost
încălcate;
- persoanele care se fac vinovate de încălcarea
normelor de protecţie a muncii şi/sau altor dispoziţii legale;
- numărul de exemplare în care s-a întocmit
procesul verbal şi repartizarea acestora;
- semnătura persoanelor desemnate pentru
cercetarea evenimentelor.
SECŢIUNEA a III-a
38
Constituirea echipei
La nielul unităţilor economice obligaţiile specifice
pentru diferite niveluri ierarhice şi funcţii referitor la
cercetarea accidentelor de muncă.
- conducătorul unităţii trebuie să asigure
constituirea comisiei de cercetare în cazul accidentelor cu
incapacitate temporară de muncă, ţinând seama de
criteriile de competenţă şi non-interes în alcătuirea
acesteia şi să furnizeze toate informaţiile necesare pentru
elucidarea evenimentelor, atât comisiei proprii, cât şi
organelor de stat abilitate;
- conducătorul locului de muncă, victima – pentru
accidentele care nu sunt mortale – şi toţi ceilalţi executanţi
ai proceselor de muncă care deţin date utile clarificării
cauzelor şi împrejurărilor producerii evenimentului;
- responsabilul cu protecţia muncii, respectiv,
personalul compartimentului de protecţie a muncii
participă la cercetare şi asigură completarea dosarului de
cercetare precum şi circulaţia actelor şi informaţiilor între
persoanele fizice şi juridice angrenate în acest proces;
- procurorul este cel care conduce activitatea de
cercetare;
- specialişti criminalişti – pentru ridicarea
obiectelor care conţin sau poartă o urmă a evenimentului şi
pentru efectuarea de schiţe şi fotografii unde este cazul;
- medicul legist, pentru constatarea decesului şi
ridicarea de alte probe, când este cazul;
- experţi tehnici, pentru efectuarea expertizelor
când acestea se cer a fi făcute;
39
- reprezentanţi ai Ministerului Muncii şi Protecţiei
Sociale;
- specialişti ai unităţilor care au livrat
echipamentul de protecţie a muncii.
SECŢIUNEA a IV –a
Atribuţiile medicului legist cu privire la accidentele
De muncă. Expertiza medico-legală
Înainte de a se ajunge la expertiza medico-legală, este
necesară cercetarea cadavrului, cercetarealocului faptei,
atunci când accidentul de muncă a avut ca urmare moartea
unui muncitor şi acesta a rămas la locul faptei, trebuie să se
înceapă cu cercetarea cadavrului şi a porţiunii de teren din
vecinătatea acestuia, după care se va trece la cercetarea
dinamică a cadavrului.
Cercetarea cadavrului, ca de altfel, întreaga
cercetare a locului faptei, aparţin procurorului care, însă,
trebuie să solicite sprijinul medicului legist.
Cercetarea cadavrului şi consemnarea datelor cu
privire la cercetările făcute, trebuie să urmeze o anumită
ordine, şi anume:
a) mai întâi, se va preciza unde an ume s-a găsit
cadavrul, sexul acestuia, vârsta şi talia aproximativă, apoi
se va cerceta şi consemna poziţia cadavrului în raport cu
obiectele imobile din vecinătate;
b) se trece apo la cercetarea amănunţită a
hainelor şi încălţămintei şi precizarea caracteristicilor, după
care se vor cerceta buzunarele, descriindu-se conţinutul lor;
40
c) se vor face precizări cu privire la constituţia
fizică a cadavrului, culoarea pielii, adipozitatea, semnele
particulare, precum şi prezenţa fenomenelor cadaverice şi
natura acestora (răcire, rigiditate, pete cadaverice,
simptomele intrării în putrefacţie);
d) după aceasta, se va face o cercetare succesivă
a capului, gâtului şi feţei, pieptului, abdomenului, a regiunii
dorsale, a mâinilor şi picioarelor. Cu această ocazie se vor
scoate în evidenţă şi consemna leziunile prezente pe
cadavru (poziţia, forma şi dimensiunea).
Atât în vederea examinării cadavrului la locul
faptei, cât şi pentru autopsie, procurorul, în conformitate cu
art. 114 şi 115 C.pr.pen., emite ordonanţă de efectuare a
expertizei, care se înmânează medicului legist, sau se
trimite laboratorului , după caz.
O atenţie deosebită trebuie acordată de procuror
redactării întrebărilor ce se pun expertilor. În situaţia
accidentelor de muncă mortale, în ordonanţa de efectuare a
expertizei, se pot pune întrebări cu privire la:
- data morţii, dată care este importantă pentru
anchetă, deoarece conturează timpul când s-a produs
accidentul, în situaţia în care decesul nu s-a produs într-o
unitate spitalicească;
- felul morţii, important fiind a şti dacă ne aflăm în
faţa unei morţi violente sau a unei morţi patologice.
Moartea violentă necesită continuarea anchetei penale
pentru stabilirea etiologiei sale;
- obiectul vulnerat care a produs leziunile şi
obiectul vulnerat care a produs leziunea cauzatoare de
moarte;
41
- condiţiile în care s-a produs moartea,
precizându-se direcţia loviturii, diferenţa loviturilor active
de cele produse prin cădere, poziţia victimei în momentul
lovirii.
Procurorul nu trebuie să se mulţumească numai
cu concluzia „lovit prin sau de „ ci să facă o analiză critică
întregului material în vederea rezolvării temeinice a cauzei.
- raportul de cauzalitate dintre lovituri şi moartea
accidentatului.
Practica a scos în evidenţă faptul că este
necesară efectuarea expertizei medico-legale, nu numai în
cauze privind accidentele de muncă mortale ci şi în
accidente ce au avut ca rezultat vătămarea integrităţii
corporale sau sănătatea victimei.
În accidentele de muncă mortale, ordonanţa de
efectuare a expertizei medico-legale trebuie să cuprindă
următoarele întrebări:
- realitatea vătămărilor şi data acestora;
- dacă vătămarea a produs o invaliditate sau
numai o incapacitate temporară de muncă;
- obiectul vulnerat care a produs vătămarea;
- dacă la locul de muncă şi în condiţiile de muncă
ale muncitorului a fost posibilă leziunea constatată pe
victimă.
SECŢIUNEA a V-a
Atribuţiile specialiştilor criminalişti
42
cu privire la cercetarea accidentelor de muncă
Întrucţt accidentele de muncă se datoresc de
obicei unor cauze multiple, cum sunt: carenţele în
organizarea procesului de producţie, aplicarea
necorespunzătoare a normelor şi măsurilor de protecţie a
muncii de către persoanele din organele de conducere
administrativă şi tehnică, nerespectarea lor de către
muncitori, împrejurările imprevizibile, neimputabile vreunei
persoane, organele judiciare trebuie să desfăşoare o
investiggaţie multilaterală, bazată atât pe cunoaşterea
particularităţilor tehnice şi administrative ale muncii din
unitatea respectivă cît şi a cunoştinţelor temeinice de
specialitate9.
Organele de urmărire penală, specialiştii
criminalisti, deplasîndu-se la locul faptei, vor lua toate
măsurile ca urmele nerespectării normelor de protecţie a
muncii să nu fie înlăturate, vor asculta victima, martorii şi
învinuiţii şi, dacă va fi necesar, vor consulta tehnicieni de
specialitate în legătură cu procesul tehnologic la locul de
muncă respectiv.10
Se vor examina într-un mod paralel atât cauzele
tehnice cât şi cele organizatorice sau individuale legată de
o anumită comportare a victimei. Pe baza primelor date
culese de la locul faptei, se va întocmi un plan de cercetare,
cuprinzând versiunile principale, problemele ridicate de
fiecare versiune, metodele care vor fi aplicate pentru
lămurirea problemelor şi organizarea, în timp a fiecărei
acţiuni.
9 Ion Mircea, Criminalistică, Ed. Fundaţia Chemarea, Iaşi, 1994, p. 32010 Camil Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 267
43
Versiunile elaborate se pot grupa în două mari
categorii11.
a) accidentul s-a produs datorită neluării
măsurilor de protecţie a muncii de către conducătorii
procesului de producţie;
b) accidentul s-a produs de către victimă sau alţi
salariaţi în cadrul aceluiaşi lco de muncă.
În legătură cu prima versiune principală, se pot
elabora o serie de versiuni secundare şi anume:
- accidentul s-a produs din lipsa sau defectarea
reţelei de protecţie la diferite instalaţii sau mecanisme;
- accidentul s-a produs datorită lipsei sau
defectării dispozitivelor individuale sde protecţie a muncii;
- accidentul s-a produs datorită nerespectării
normelor organizatorice.
În cadrul cercetării, pe lângă consemnarea
rezultatelor î procesul verbal, se vor face schiţe, indicând
locul maşinii şi a victimei, precum şi fptpgrafii menţionând
pentru fiecare obiectul pe care îl reprezintă.
În unele cazuri se recurge la reconstituirea
împrejurărilor care nu rezultă în mod clar din celelalte
activităţi de cercetare.
O contribuţie importantă în lămurirea cauzei, o au
declaraţiile martorilor, incluzând în această categorie
victimele, martorii oculari şi oricare alte persoane care au
legătură cu accidentul de muncă.
CPITOLUL III
CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI
11 Camil Suciu, op. Cit. P. 28144
Cercetarea locului accidentului de muncă face
parte din activităţile iniţiale de anchetă pornite imediat ce
s-a aflat de accident.
Totuşi, sunt cazuri când cercetarea locului faptei
se face cu o oarecare întîrziere, fie că accidentul a rămas un
timp nedescoperit, fie că nu s-a cunoscut de la început care
este întradevăr locul principal unde a avut loc accidentul.
În cazurile în care cercetarea se face cu o
anumită întîrziere, va trebui să se ţină seama de toate
modificările ce au putut să opereze între timp asupra
urmelor.
În măsura în care ele mai pot fi descoperite, vor
trebui interpretate ţinând seama de acele transformări.
Cercetarea la faţa locului implică unele reguli
tactice:
a) cercetarea la faţa locului trebuie efectuată cât
mai urgent;
b) cercetarea la faţa locului trebuie făcută în mod
obiectiv;
c) cercetarea la faţa locului trebuie să se facă în
mod organizat, după un anumit plan;
d) cercetarea la faţa locului trebuie să se facă
minuţios şi atent, fără neglijarea „lucrurilor mărunte”.
SECŢIUNEA I
Cercetarea statică
45
În prima etapă a cercetării, numiţă şi faza statică
sau stadiul cercetării generale, interesează aspectul de
ansamblu al locului săvârşirii accidentului de muncă,
poziţiile relative ale diferitelor urme şi obiecte, căile de
acces, etc.
În această fază se fac măsurători, se execută
fotografiile schiţă, fotografiile obiectelor principale de la
locul accidentului şi se fac măsurătorile fotografice
tridimensionale. În această fază, organul de urmărire
penală nu poate modifica nimic din aspectul iniţial al
locului săvârşirii accidentului, se deplasează dus-întors pe o
singură direcţie, notând aspectele generale, forma şi
poziţiile obiectelor şi a urmelor întîlnite în timpul cercetării.
O măsură care trebuie luată de urgenţă de echipa
de cercetare priveşte salvarea victimelor. Procurrul va
verifica starea victimelor care au nevoie de îngrijiri
medicale şi, împreună cu medicul legist va stabili ce măsuri
se impun pentru acordarea de prim ajutor sau transportarea
acestora la unitatea spitalicească cea mai apropiată.
Cercetările vor începe cu stabilirea modificărilor
ce au putut interveni până la sosirea echipei operative la
faţa locului, pentru ca, împreună cu inspectorii de
specialitate să stabilească dacă acele schimbări au fost
impuse de specificul procesului tehnologic, de măsurile ce
trebuiau luate pentru salvarea vieţii unor persoane sau
sunt încercări de derulare a cercetărilor.
46
Locul accidentului va fi delimitat prin tăbliţe
numerotate, descris în notele necesare la întocmirea
procesului verbal de constatare şi fotografiat12.
În faza statică, se va căuta să se stabilească în
aspecte generale:
- natura accidentului cercetat;
- timpul când a avut loc;
- felul în care s-a desfăşurat
O problemă ce trebuie stabilită tot în fazaa
statică, ţinând cont de condiţiile concrete ale cercetării,
este aceea a stabilirii punctului de unde începe cercetarea.
De regulă, la accidentele de muncă se porneşte
din centru spre periferie deoarece se consideră că urmele
principale sunt concentrate într-un singur loc:
- cadavrul victimei
- autoturismul avariat
- utilajele tehnice induatriale
- focarul incendiului
Ţinând cont că cercetarea accidentelor de muncă
se desfăşoară de regulă într-o încăpere, după cercetarea
punctului principal unde se găsesc urmele mai importante,
se vor cerceta pereţii, pardoseala şi diferite obiecte din
încăpere.
Pe tot parcursul cercetării, se vor executa
măsurătorile necesare în paşi pentru locurile deschise şi cu
metrul – în locurile închise.
12 A. Ciopraga, I. Iacobuţă, op. Cit. P. 40847
SECŢIUNEA a II-a
Faza dinamică
Este a doua etapă a cercetării la faţa locului,
numită şi stadiul detaliat al cercetării.
Faza dinamică constă în examinarea amănunţită
a fiecărui obiect purtător de urme, deplasîndu-l din locul
unde a fost descoperit, pentru a-i asigura condiţiile optime
de examinare.
În această fază se execută măsurătorile
fotografice la scară, ale obiectelor accidentogene, fotografia
detaliilor acestor obiecte, se caută şi se ridică urmele
latente şi vizibile de mâini, urmele de picioare, etc.
Vor fi cercetare suprafeţele apte să păstreze
urme ale accidentului sau urme digitale. Cadavrul va fi
examinat în prezenţa medicului legist pentru a se descrie
urmele constante pe îmbrăcăminte şi pe corp, apoi va fi
transportat la morgă pentru autopsie.
Se vor descrie toate urmele de violenţă şi starea
generală a cadavrului în cazuri cu aersuri grave, distrugeri
de ţesuturi sau de organe, etc. Practica organelor de
urmărire penală se confruntă cu cazuri în care cadavrul a
fost în întregime descompus de temperaturi înalte,
(oţelării) sau accidentele în industria de armanent
(explozivi=, etc.
Obiectele purtătoare de urme, dacă sunt comod
transportabile, vor fi ridicate pentru cercetări în condiţii de
laborator.
48
În această categorie de obiecte pot fi incluse şi
documente scrise privind desfăşurarea procesului
tehnologic, ordinea internă privind stabilirea răspunderilor
în legătură cu protecţia muncii, fişele individuale de
instruire, etc, ce vor servi la stabilirea persoanelor care se
fac vinovate de producerea accidentului.
Rezultatul cercetărilor va fi consemnat într-un
proces verbal de constatare la care se ataşează schiţa
locului faptei şi planşa cu fotografii judiciare operative . În
ultimul timp, se folosesc în mod curent mijloace moderne
de fixare a l9ocului faptei: aparatul de filmat, camere video,
bandă magnetică.
Specificul cercetărilor la faţa locului în cazul
accidentelor de muncă rezultă şi din aceea că deşi
activitatea de cercetare se desfăşoară în comisie se
întocmesc mai multe acte de constatare: procesul verbal
întocmit şi semnat de procuror şi organele de poliţie;
procesul verbal întocmit de comisia inspectoratului de stat
pentru protecţia muncii; procesul verbal al pompierilor
miliotari când au fost prezenţi la faţa locului, în funcţie de
natura accidentulu; raportul de autopsie medico-legală, etc.
Indiferent cine a întocmit aceste acte de constatare, un
exemplar al acestora va fi înaintat procurorului pentru a fi
anexat la dosarul de urmărire penală ca probe folosite
pentru stabilirea răspunderii penale a celor vinovaţi de
producerea accidentului13.
Alături de căutarea şi ridicarea urmelor propriu-
zise ale accidentelor de muncă, se va acorda atenţie şi
anumitor fenomene secundare: mirosul şi culoarea
13 A. Ciopraga, I. Iacobuţă, op. Cit. P. 40949
neobişnuită a unor obiecte. La această fază iau parte toţi
membrii echipei şi toţi specialiştii necesari.
Tot în această fază se întocmeşte procesul verbal
şi desenul schiţă al planului locului unde a avut loc
accidentul care, împreună cu fotografiile executate în cele
două faze, constituie mijloace de fixare a rezultatelor în cele
două faze.
SECŢIUNEA III
Consemnarea declaraţiilor şi valorificarea fotografilor
Declaraţiile martorilor, persoanelor vătămate, a
învinuitului, fac parte integrantă din procesul de anchetare
la faţa locului şi se consemnează în procesul verbal (art. 69-
74, art. 78 C.pr.pen.).
Valoarea declaraţiei depinde în ultimă analiză de
modul în care ceea ce prezintă partea ascultată este
selectat şi consemnat,
Există situaţii când, din diferite motive,
persoanele nu-şi pot consemna singure declaraţiile, acest
lucru fiind făcut de către organul de urmărire penală.
Din conţinutul declaraţiei, trebuie să rezulte
datele de identificare ale părţii ascultate, faptele şi
împrejurările în care a avut loc accidentul de muncă.
De regulă persoana ascultată îşi formulează cu
propriile cuvinte declaraţia, în raport de nivelul de
pregătire, lexicul şi experienţa de viaţă.
Intervenţia celui care conduce ascultarea nu
trebuie să ducă la modificarea conţinutului declaraţiei.
50
După terminarea declaraţiei, persoana ascultată
semnează pe fiecare pagină. Declaraţia trebuie să poarte
data şi viza organului judiciar în faţa căruia a fost făcută.
De asemenea, atunci când situaţia impune,
declaraţia trebuie să fie semnată de interpret, ori după caz,
de reprezentantul autorităţii tutelare, părinte, tutore,
curator, educator, acre au asistat la ascultare.
Fotografia judiciară la faţa locului se numără
printre mijloacele cele mai importante de fixare a
rezultatelor cercetării. Ea se impune prin multiple avantaje ,
rapiditatea inregistrării imaginii, fidelitate, exactitate şi
prezentarea sugestică a celor mai semnificative
evenimente.
Pentru a asigura fixarea imaginii, se fac
următoarele tipuri de fotografii:
- fotografia de orientare
- fotografia de schiţă
- fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a
urmelor
- fotografia de detaliu
Fotografia de orientare redă imaginea locului
faptei în întrgeul său, împreună cu împrejurimile.
Fotografia schiţă are rolul de a fixa în mod fidel
locul accidentului de muncă, excluzând împrejurimile.
Fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a
urmelor, etc, se foloseşte pentru fixarea diferitelor obiecte.
Fotografia de detaliu, spre deosebire de celelalte
genuri de fotografii care se execută în faza statică, deci fără
a le mişca din locul iniţial, se execută în faza dinamică.
51
SECŢIUNEA a IV-a
Folosirea mijloacelor moderne de fixare
1. Folosirea filmului şi a videofonogramei judiciare
Filmul şi videofonograma judiciară reprezintă
mijloace tehnice moderne de fixare a rezultatului cercetării
la faţa locului.
În sens restrând, prin aceasta se înţelege pelicula
cinematografică şi banfa videomagnetică pe acre au fost
fixate imagini ale locului faptei şi a urmelor activităţilor
ilicte.
Având în vedere posibilităţile pe care le au de a
reda cu fidelitate aspectul locului faptei, urmele descoperite
cu ocazia cercetării la faţa locului, aspectul şi
particularităţile unor obiecte existente în câmpul
infracţiunii, filmul şi videofonograma judiciară au devenit
aproape indispensabile în cazurile deosebite : omor,
distrugeri săvârşite prin incendii, explozii sau alte
asemenea mijloace catastrofe feroviare, aeriene, maritime,
accidente de circulaţie14.
Trebuie reţinut că aceste mijloace nu se
substituie procesului verbal de cercetare la faţa locului, ci
au menirea de a-l iluistra cât mai convingător.
14 Emilian stancu, Criminalistica, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, vol. II, p.26852
Folosirea filmului judiciar ca mijloc de fixare a
rezultatelor cercetării la faţa locului prezintă multiple
avantaje, din care amintim:
- surprinderea tuturor activităţilor desfăşurate la
faţa locului;
- oferă un înalt grad de obiectivitate prin
înregistrarea simultană a imaginilor cât şi a sunetelor;
- dă posibilitatea înregistrării rapide a unor
persoane şi obiecte ce au legătură cu fapta săvârşită;
- atunci când se impune, după pelicula
cinematografiă pot fi executate fotografii mărite.
La rândul ei, videofonograma judiciară prezintă
avantaje faţă de filmul judiciar, cât şi faţă de alte mijloace
de fixare a uxiliare a procesului verbal.
Acestea constau în:
- calitatea superioară a videofonogramei faţă de
pelicula cinematografică;
- obţinerea imediată a videofonogramei,
nemaifiind necesară prelucrarea în laborator;
- înregistrarea simultană a imaginii şi sunetului pe
aceeaşi bandă;
- imposibilitatea falsificării videofonogramei;
2. Folosirea magnetofonului la faţa locului
Folosirea magnetofonului la faţa locului are un
dublu sciop pe de o parte el, serveşte ca mijloc de fixare a
declaraţiilor diverselor persoanelor implicate, ce au diferite
alităţi procesuale, iar pe de altă parte, este de naturp a
asigura înregistrarea tuturor constatărilor făcute în faza
statică şi dinamică a cercetării.
53
Înregistrările pe bandă magnetică îşi dovedesc cu
prilejul redactării procesului verbal de cercetare la faţa
locului, contribuind la odescriere completă şi exactă a stării
de fapt.
Toate declaraţiile părţilor prezintă avantajul că,
de regulă ele nu sunt viciate de factorii perturbatori.
Folosirea înregistrării pe bandă magnetică s
impune mai ales în situaţia în care starea sănătăţii victimei
nu permite ascultarea în condiţii normale şi nu este
posibilă consemnarea relatărilor acesteia.
Înregistrarea redă fidel declaraţia persoanei, chiar
cu frânturi de cuvinte, fraze izolate sau cuvinte aparent
incoerente, dar care, corelate cu celelalte materiale, pot
căpăta un sens pentru soluţionarea cauzei.
54
CAPITOLUL IV
ALTE ASPECTE DE URMĂRIRE PENALĂ
SECŢIUNEA I
Ascultarea persoanei (persoanelor) vătămate
Ascultareaa persoanei vătămate în cadrul
accidentelor de muncă se face în condiţii speciale, deoarece
aceasta se află într-o stare gravă, datorită leziunilor
suferite15.
În asemenea situaţii, este necesar ca organul
judiciar să ia legătura cu medicul curant, care să-l
informeze despre suferinţa victimei, felurile leziunilor, bolile
de care suferă, starea de luciditate, dacă poate fi ascultată
şi în cecondiţii anume.
Dacă starea sănătăţii este gravă, ascultarea
persoanei vătămate se face numai cu consimţământul
medicului şi în prezenţa acestuia.
Ascultarea în asemenea situaţii se rezumă la
unele întrebări sumare, iar întrebările sunt scurte, concise,
puţine la număr, unele cu caracter general, altele legate
nemijlocit de accident.
15 Ion Mircea , op. Cit. P. 32055
Ascultarea va fi redirecţionată pentru
lămurireaunor probleme cum ar fi:
- calitatea pe care o avea (muncitor, maistru,
tehnician, etc);
- locul unde se afla când a avut loc accidentul de
muncă;
- activităţile desfăşurate pentru evitarea
accidentului;
- ce anume a dus la accidentarea lui.
Ori de câte ori este necesar, partea vătămată
poate fi ascultată repetat în cadrul aceleiaşi cauze, fie
uninominal, fie în confruntarea cu alte persoane.
Persoanele care au suferit vătămări grave, vor fi
audiate cu respectarea metodelor tactice cunoscute şi
ţinând seama de poziţia subiectivă a acestora, de cele mai
multe ori explicabilă.
Generalizarea practicii judiciare în acest domeniu
ne oferă posibilitatea să distingem o categorie de persoane
care au atitudine sinceră, corectă, obiectivă faţă de faptă şi
a doua categorie de persoane situate pe extreme diferite:
unele acuză conducătorul locului de muncă, făcându-l
vinovat de producerea accidentului, în încercarea de a
obţine o pensie de invaliditate, chiar atunci când ele sunt
răspunzătoare de nerespectarea normelor de protecţie a
muncii, alrele îşi asumă pe nedrept răspunderi pentru
producerea accidentului cu scopul de a crea o situaţie
favorabilă conducătorului, locului de muncă şi a-l apăra de
răspundere penală.
În cadrul acestei categorii de persoane se flă
conducătorul locului de muncă ce nu şi-a respectat
56
promisiunile făcute privitoare la acordarea unor
despăgubiri, determinând victimele să revină asupra unor
declaraţii şi să spună adevărul, chiar dacă uneori o fac cu
foarte mare întârziere. De aceea, declaraţiile persoanelor
vătămate trebuie privite cu multe rezerve. Rolul lor în
aflarea adevărului este cu totul secundar în raport cu alte
probe : procesul verbal de cercetare la faţa locului,
rapoartele de expertiză criminalistică, expertiză tehnică sau
medico-legală16.
Secţiunea a II-a
Ascultarea martorilor
Pentru ca ascultarea martorilor să dea rezultate,
este necesar să fie temeinic pregătită pentru studierea
dosarului, cunoaşterea relaţiilor martorilor cu învinuitul şi,
în general, poziţia lui în cauza respectivă şi caracteristicile
de bază ale personalităţii sale17.
Pentru ca ascultarea martorilor să fie bine
pregătită, se intocmeşte un plan al ascultării pentru fiecare
martor în parte sau pentru mai mulţi martori grupaţi pe
aceleaşi probleme, cu indicarea tuturor datelor de trebuie
lămurite.
Ascultarea martorilor parcurte trei etape:
1. identificarea persoanei martorului, fiind
întrebat de nume, prenume, vârstă, adresă şi ocupaţie, apoi
este întrebat dacă este rudă cu vreuna din părţi şîn ce
raporturi se află cu aceasta, precum şi dacă a suferit vreo
condamnare;
16 A. Ciopraga, I. Iacobuţă, op. Cit. P. 41117 A. Camil Suciu, op. Cit. P. 318
57
2. relatarea liberă a celor cunoscute de dânsul, în
legătură cu accidentul de muncă. În tot acest timp, nu va fi
întrerupt decât în cazurile în care se îndepărtează în mod
vădit de la subiect.
3. întrebări pregătite dinainte, ce se pun
martorului, referitor la: condiţiile în care acesta a cunoscut
cele relatate, adcă faptele relatate le-a cunoscut direct sau
din relatarea altor persoane. Întrebările trebuie să fie scurte
şi precise. Uneori, odată cu propunerea întrebărilor, se vor
arăta martorului diferite fotografii şi obiecte, pentru a-şi
aminti mai uşor lucrurile sau pentru a demasca mărturia
mincinoasă.
Audierea martorilor se face cu resdpectarea
metodelor tactice a plicabile la cercetarea oricăror fapte,
dar luând în considerare şi specificul accidentelor de
muncă. Martorii trebuie selectaţi în funcţie de raporturile în
care se află cu părţile din proces (persoana vătămată şi
învinuitul sau inculpatul(. Mai mult decât în cazul altor
fapte, martorii pot fi influenţaţi de către conducătorul
locului de muncă, (vinovat de cele mai multe ori de
producerea accidentului) sau chiar ameninţaţi să nu declare
adevărul ori să facă declaraţii mincinoase pentru a-l apăra
de răspundere penală. De asemenea martorii pot fi
influenţaţi de persoanele care au siferit vătămări corporale
şi doresc să obţină o pensie de invaliditate sau alte înlesniri
necuvenite.
În funcţie de specificul locului de muncă şi având
în vedere aspecte de ordin psihologic menţionate, martorii
vor fi invitaţi să precizeze dacă s-au făcut modificări la locul
accidentului, în ce constau şi care a fost scopul lor,relaţiile
58
în care se află cu victima accidentului de muncă, dacă s-au
exercitat presiuni asupra lor de responsabilii cu protecţia
muncii pentru a face declaraţii necorespunzătoare
adevărului, dacă s-au făcut instructajele de protecţie a
muncii consemnate în fişele individuale şi în alte acte
întocmite de cei investiţi cu asemenea sarcini, dacă au
primit echipament de protecţie corespunzător şi cum este
folosit în producţie, etc18.
SECŢIUNEA a III-a
Ascultarea învinuitului sau inculpatului
Învinuitul este o persoană faţă de care s-a pornit
cercetarea penală. După determinarea persoanei care
urmează să răspundă de accident (şef de echipă, maiestru
şef de secţie, inginer, tehnician), ascultarea va fi făcută prin
procedeul liberei expuneri.
Această expunere liberă va fi completată prin
răspunsurile date la întrebările puse de anchetatorul penal,
în vederea obţinerii unei declaraţii complete.
Din declaraţiile învinuitului trebuie să reyulte
funcţia ce o îndeplineşte, modul cum a făcut instructajul şi
care erau atribuţiile în legătură cu locul de muncă, unde
s+a produs accidentul, dar mai ales, motivul nereluării
măsurilor corespunzătoare de tehnica securităţii.
O altă caracteristică a cercetării accidentelor de
muncă constă în aceea că învinuitul sau inculpatul este de
cele mai multe ori o persoană cu funcţie de conducere care
cunoscându-şi atribuţiile prevăzute în normele de protecţie
18 A. Ciopraga, I. Iacobuţă, op. Cit, p. 41059
a muncii, precum şi fişa postului, are atribuţia şi abilitatea
necesară pentru a interpreta în favoarea sa împrejurările în
care s-a produs accidentul şi a încerca să scape de
răspunderea penală. De aceea, audierea începe cu
stabilirea sarcinilor de serviciu în ce priveşte protecţia
muncii, dacă le-a cunoscut, ce măsuri a luat pentru
respectarea lor, ce măsuri a luat pentru respectarea lor, ce
măsuri a luat pentru înlăturarea cauzelor care au
determinat şi a condiţiilor care au înlesnit producerea
accidentului, etc.
Apărările învinuitului sau inculpatului vor dfi
consemnate şi verificate prin administrarea probelor
solicitate sau a celor ce rezultă din lucrările dosarului. Dacă
specificul cauzei o impune, îi vor fi prezentate învinuitului
sau inculpatului mijloacele materiale de probă existente
(corpuri delicte,obiecte purtătoare de urme, etc.) sau
declaraţiile altor persoane, rapoarte de expertiză, etc19.
SECŢIUNEA a – IV- a
Reconstituirea
Reconstituirea constă în reproducerea
experimentală a anumitor împrejurări ale infracţiunii sau
chiar a întregului ei, pentru a stabili dacă faptele cercetate
au putut avea loc într-o anumită formă, concret
îndividualizată în spaţiu şi timp20.
Astfel, reconstituirea poate avea ca obiect:
- posibilitatea perceperii vizuale sau auditive a
anumitor fapte în condiţiile de la faţa locului, din momentul
19 A. Ciopraga, I. Iacobuţă, op. Cit. P. 41120 Camil Suciu, op. Cit. P.329
60
când faptele s-au întîmplat. De exemplu, se poate verifica
prin efectuarea recinstituirii, afirmaţia martorului că a auzit
sau nu anumite zgomote sau semnale;
- posibilitatea producerii unor fapte în anumite
condiţii. Cu această ocazie se verifică şi unele versiuni
apărute în anchetă.
Pentru asigurarea succsesului reconstituirii,
trebuie respectate o serie de reguli tacice elaborate de
criminalistică.
a) locul efectuării reconstituirii. Reconstituirea
trebuie efectuată, în general , în acelaşi loc unde s-a produs
accidentul. Trebuie, însă, avut în vedere că locul unde a
avut lor evenimentul respectiv să nu fi suferit modificări
esenţiale, deoarece, în acest caz, reconstituirea n u va
putea duce la concluzii juste.
b) timpul ceronstituirii. Reconstituirea trebuie
făcută în aceleaşi condiţii atmosferice în care s-a produs
accidentul respectiv. La efectuarea unui experiment pentru
stabilirea vizibilităţii este necesar să se aibă în vedere
schimbarea vizibilităţii, în special gradul de lumină, în una
şi aceeaşi oră a zilei, în diferite perioade ale anului, de
prezenţa sau lipsa zăpezii, de starea atmosferică. Când se
va verifica în luna noiembrie dacă un martor putea să vadă
anumite împrejurări ale accidentului întâmplat în luna
iunie, orele 19,00, va trebui să ţinem seama că în iunie
soarele apune la ora 20, iar în noiembrie la ora 17,00 şi,
deci la ora 19, este întuneric.
c) folosirea obiectelor ce au servit la săvârşirea
infracţiunii. Ca regulă generală, în efectuarea unei
reconstituiri trebuie să se folosească, pe cât posibil
61
aceleaşi obiecte, adică cele în legătură cu care s-au săvârşit
acţiunile ce se verifică pe cale experimentală. Când, însă,
aceste obiecte prin narura proprietăţii lor, prezintă un
pericol deosebit, ca de exemplu diferite unelte de
instrumente de lucru, caz frecvent în infracţiunile contra
protecţiei muncii, la efectuarea experimentului se vor folosi
obiecte de aceeaşi formă şi dimensiuni, confecţionate
dintr-un material oarecare (carton gros, lemn, etc).
d) chemarea celor care au luat parte şi a
martorilor oculari la evenimentul ce se verifică.
Participanţi la faptul ce se vrrifică şi martori i
oculari trebuie să ia parte la reconstituire în acele cazuri
când reconstituirea se efectuează în scopul verificării
declaraţiilor acestora.
Este necesară şi prezenţa unui specialist atunci
când prin reconstituire urmează a se rezolva şi unele
probleme ce prsupun cunoştinţe de specialitate.
De exemplu, la efectuarea reconstituirii pentru
verificarea audibilităţii este necesar uneori a invita un
specialist în domeniul acusticii şi un medic legist, pentru a
stabili starea auzului la unii sau alţii din participanţi la
experiment.
e) exactitatea maximă a reproducerilor.
Reproducerea cu exactitate a acţiunilor care
formează obiectul reconstituirii este esenţială pentru
asigurarea unor rezultate eficiente.
Certitudinea rezultatului reconstituirii poate fi
obţinută numai cu condiţia repetării experimentelor în
variante suficiente, cu respectivele modificări.
62
În cazul în care experimentul a fost organizat în
vederea verificării audibilităţii, a vizibilităţii sau a
posibilităţii săvârşirii unor infracţiuni oarecare, persoanele
în legătură cu acţiunile rărora a fost oganizat experimentul,
corespund sau nu celor existente, în momentul producerii
accidentului luându-se măsuri pentru restabilirea cadrului în
care a avut loc faptul ce se verifică.
În cazul în care nu se poate stabili în toate
amănuntele acest cadru, va trebui ca în cursul efectuării
experimentului să se ţină seama de condiţiile schimbate şi
să se consemneze aceste schimbări în procesul verbal
întocmit, pentru ca să se aibă în vedere ulterior în apreciere
ca probe a rezultatelor reconstituirii.
Pentru a se înlătura inconvenientele modificării
cadruui unde s.-a întâmplat accidentul, atunci când este
posibil, se recomandă ca reconstituirea să se efectueze cu
ocazia cercetărilor la faţa locului.
Cu ocazia cercetărilor la faţa locului, în
majoritatea cazurilor sunt prezentate persoanele
participante şi martorii oculari, precum şi inspectorul
pentru protecţia muncii, deci există condiţii favorabile
pentru efectuarea reconstituirii.
De asemenea, situaţia de la faţa locului nu a fost
modificată.
La efectuarea reconstituirii, este necesar să se
folosească mijloaceşe tehnico-ştiinţifice şi anume fotografia
judiciară şi schiţa – plan.
Fotografiile se execută conform cerinţelor privind
fotografia judiciară operativă. Astfel, în cazul în care
reconstituirea se efectuează în scopul verificării
63
declaraţiilor unor martori, ori ale învinuitului, în fotografiile
executate cu această ocazie se fixează:
- cadrul material şi împrejurîrile în care, potrivit
relatării persoanei respective s-a produs accidentul;
- locul unde, potrivit relatării martorului, acesta s-
a aflat în momentul producerii accidentului.
Întocmirea schiţei plan este necesară ori de câte
ori poziţia ocupată de unele obiecte, în raport cu poziţia
victimei sau a altor obiecte, prezintă importanţă.
Rezultatul pozitiv al experimentului permite să se
stabilească că o acţiune sau un eveniment sau altul s-a
putut produse.
De exemplu, dacă se confirmă că în condiţiile
date martorul a putut să vadă sau să audă cele relatate de
el, acesta va demonstra, într-o anumită măsură, justeţea
declaraţiei sale, dar acest lşucru nu poate duce încă la
concluzia că depoziţia martorului este incontestabil exactă.
Rezultatul negativ al reconstituirii are o altă
valoare.
De exemplu, dacă martorul susţine că a auzit sau
că a văzut ceva, iar prin reconstituire se constată că nu
putea să vadă sau să audă cele relatate, se poate trage
concluzia certă a inadvertenţei declaraţiei sale.
Pentru ca reconstituirea să aibă valoare
probatorie, ea trebuie consemnată în procesul verbal de
efectuare a reconstituirii de anchetă.
Procesul verbal trebuie să cuprindă descrierea
obiectivă, amănunţită şi completă a modului în care s.-a că
a auzit sau că a văzut ceva, iar prin reconstituire se
64
constată că nu putea să vadă sau să audă cele relatate, se
poate trage concluzia certă a inadvertenţei declaraţiei sale.
Pentru ca reconstituirea să aibă valoare
probatorie, ea trebuie consemnată în procesul verbal de
efectuare a reconstituirii de anchetă.
Procesul verbal trebuie să cuprindă descrierea
obiectivă, amănunţită şi completă a modului în care s-au
desfăşurat reconstituirile şi rezultatele obţinute.
SECŢIUNEA a V-a
Percheziţia
Percheziţia esteo activitate tactică
desfăşurată de către organele judiciare în scopul
descoperirii şi ridicării obiectelor, documentelor sau a
diferitelor valori ce prezintă importanţă pentru cauza
cercetată, precum şi în vederea descoperirii persoanelor
care se ascund răspunderii penale21.
Percheziţia la locul de muncă
Acest gen de percheziţie se efectuează imediat
sau paralel cu percheziţia domiciliară, pentru ca obiectele,
înscrisurile sau valorile ascunse în acest loc să nu fie
distruse sau în depărtate.
Recurgerea la această activitate se face după o
analiză temeinică a necesităţii şi oportunităţii ei, şi de
regulă, cu autorizaţia procurorului22.
Situaţiile când se efectuează percheziţia la locul
de muncă diferă de la cauză la cauză, însă este indicat ca
acestea să se desfăşoare în cazul când infracţiunile
21 Ion Mircea, op. Cit. P. 33522 Art. 111, C.pr.pen.
65
săvârşite sunt în legătură cu încălcarea atribuţiilor de
serviciu ale persoanei cerceatte, ori când sunt indicii că la
locul percheziţionat se află obiecte şi înscrisuri ce pot
contribui la aflarea adevărului.
Se recomandă, pe cît posibil, efetuarea lor după
orele de program, eliminând perturbaţiile în activitatea
unităţii şi înlăturând posibilitatea ca alte persoane să ia
cunoştinţă despre măsuri întreprinse de organele de
urmărire penală.
Efectuarea percheziţiei la locul de muncă se face
potrivit regulilor referitoare la percheziţia corporală şi
domiciliară.
Specific la acest gen de percheziţie sunt
următoarele:
- percheziţia se desfăşoară în prezenţa
reprezentantului unităţii;
- martorii asistenţi pot face parte din personalul
unităţii;
- o copie a procesului verbal se lasă
reprezentantului unităţii;
SECŢIUNEA a VI-a
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
În anchetarea cazurilor privind accidentele de
muncă, o importanţă deosebită o prezintă ridicarea de
obiecte şi înscrisuri.
Pentru a se documenta în vederea stabilirii
adevăratelor cauze ale accidentului, anchetatorul penal
trebuie să ridice şi să studieze următoarele documente:
66
- fişa de instructaj
- procesul verbal de instructaj
- procesul verbal de constatare a accidentului
- procesul verbal de constatare întocmit de
inspectorul de protecţia muncii
Cu privire la documentaţia care trebuie să existe
în dosar, cât şi cea care trebuie studiată, se pune problema
locului unde aceste documente se găsesc, organul care
depune la dosar aceste documente, momentul când aceste
documente trebuie depuse, momentul când aceste
documente trebuie studiate.
Instruirea muncitorilor cu privire la protecţia
muncii cuprinde trei etape strâns legate între ele:
a) - instructajul general- introductiv
b) - instructajul la locul de muncă
c) – instructajul periodic
După efectuarea instructajului general, în cea de-
a doua etapă, a instructajului la locul de muncă, se
completează fişa individuală de instructaj, care cuprinde :
numele şi prenumele celui instruit, numele, prenumele şi
calitatea celui care a făcut instructajul, enunţarea
materialului la care s-a făcut instructajul şi semnătura
muncitorului care a beneficiar de instructaj.
Instructajul periodic se face cel puţin o dată pe
lună la fiecare loc de muncă, după care se încheie un
proces verbal în care trebuie să se specifice instrucţiunile
care au fost prelucrare şi durata instructajului.
Procesul verbal de instructaj este semnat de către
toţi cei care au participat la organizarea şi desfăşurarea
leui.
67
Din practica de anchetă a rezultat de multe ori că
fişele individuale de instructaj şi procesele verbale de
instructaj nu se întocmesc, nu conţin toate datele sau sunt
contrafăcute de persoane interesate, prin semnarea în fals,
a muncitorului accidentat.
Faţă de această stare de lucruri, se impune ca
procurorul sau anchetatoprul penal sesizat de producerea
unui accident de muncă, să procedeze imediat, personal, la
ridicarea în original a fişei individuale de instructaj şi a
ultimului proces verbal de instructaj.
Raţiunea ridicării ultimului proces verbal de
instructaj constă în aceea că trebuie verificat dacă
muncitorul accidentat a fost instruit pentru locul de muncă
unde a fost accidentat. Este recomandabil ca cercetarea
procurorului să se desfăşoare concomitent cu aceea a
inspectorului de stat, pe considerentul că acest organ
specializat poate fi de un real folos în lămurirea problemelor
de ordin tehnic şi orgtanizatoric.
Actul de constatare al inspectorului de stat pentru
protecţia muncii trebuie să cuprinsă: împrejurările în care
s-a produs accidentul, cauzele care au determinat
producerea accidentului, cine se face vinovat de
producerea accidentului şi în ce constă vinovăţia,
sancţiunile contravenţionale aplicate şi măsurile de
prevenire a accidentelor de muncă în viitor.
Şi acest act al inspectorului pentru protecţia
muncii este supus unei analize critice de către procuror sau
anchetatorul penal, având în vedere întregul material
administrat în cauză.
Expertiza documentelor
68
În materia accidentelor de muncă, în unele cazuri
se pune problema stabilirii datei întocmiri diferitelor acte
sau a falsificării scrisului ori a semnăturii.
Aceste probleme se referă, în special, la
semnătura victimei pe fişa de instructaj privind normele de
protecţie a muncii sau la menţiunile cuprinse în acte de
calificare profesională a victimei sau a persoanelor care
răspund pentru aplicarea măsurilor de protecţie a muncii.
Uneori, persoana care răspunde pentru aducerea
la îndeplinre a normelor de protecţie a muncii, pentru a nu
se descoperi că nu a făcut instructajul persoanei
accidentate, face menţiunea respectivă în fişa de instructaj
şi semnează în numele victimei.
Din ativitatea practică rezultă o serie întreagă de
procedee folosite în ceea ce priveşte semnarea fişei de
instructaj.
Astfel, fişe semnate de victime, dar pentru un
instructaj vechi, nereînnoit în raport cu noul utilaj, fişe
semnate pentru vechiul loc de muncă, pentru o altă fază
decât cea în care a fost accidentat, fişe semnate în alb sau
prin surprindere (la ridicarea salariului), fişe semnate la
rugăminte, după accident şi fişe falsificate, semnate de alte
persoane într-un mod asemănător asau de-a dreptul
grosolan.
În sfârşit, în unele cazuri, fisele nu apar de loc,
fiind declarate „pierdute”.
Examinarea semnăturilor falsificate, executate
sau desenarea sau imitarea semnăturii altei persoane,
constituie obiectul expertizei scrisului.
69
Dacă, însă, pentru reproducerea unei semnături
s-au utilizat mijloace sau procedee tehnice, o asemenea
examinare constituie una din formele expertizei tehnice a
actelor.
În general, expertiza tehnică a actelor trebuie să
rezolve:
- dacă actul a suferit vreo modificare şi în caz
afirmativ, care anume menţiuni au fost modificate şi care a
fost cuprinsul actului iniţial;
- prin ce procedee s-au făcut aceste modificări;
- ce instrumente şi materiale s-au utilizat pentru
efectuarea modificărilor;
În ractica de anchetă, se iveşte deseori
necesitatea de a stabili prin compararea scrisului, dacîă un
act este scris sau semnat de o anumită persoană.
Pentru a stabili dacă o semnătură este executată
de oo anumită persoană, este necesar ca scrisul supus
examinării să fie comparat cu scrisul altei persoane .
Materialul de comparaţie constă în probe de scris ale
presupusului executant al semnăturii.
Probele de scris trebuie culese astfel învât
studierea lor să permită formarea unei constatări complete
asupra scrisului persoanei respective, asupra
caracteristicilor scrisului, asupra variaţiilor şi modificărilor
caracteristicilor.
Materialul de comparaţie în probleme privind
identificarea persoanelor după scris este de două categorii:
scris liber şi scris experimental.
Probele libere sunt semnăturile executate de
persoana bănuită înainte de începerea anchetei, adică în
70
acea perioadă de timp când persoana respectivă nu a
prevăzut posibilitatea folosirii acestor semnături drept
model de comparaţie.
Probele libere trebuie culese dintre semnăturile
întocmite aproximativ în acelaşi timp, cu efectuarea actului
de examinat, să aibă un conţinut asemănător cu al actului
de examinat, să aibă aceeaşi destinaţie.
La expertiza semnăturilor, trebuie să se aibă în
vedere posibilitatea existenţei unor forme variate de
realizare a semnăturilor. Semnătura poate să conţină toate
literele din care se compune numele, ori numai o parte
dintre ele, după cum poate să fie compusă numai din unele
trăsături.
Probele experimentale sunt alcătuite din probele
executate la cererea organului de anchetă. Probele
experimentale pot fi obţinute în două moduri:
- prin dictare
- prin invitarea persoanei respective de a scrie cu
propria ei mână un anumit act
Cu ocazia dictării, este necesara ca în măsura
posibilităţilor, să fie respectate toate condiţiile în care a fost
întocmit actul supus expertizei, de exemplu a se scrie pe o
hârtie asemănătoare în ceea ce priveşte calitatea, forma,
precum şi cu instrumente de scris similare.
SECŢIUNEA a VII-a
Efectuaarea expertizelor judiciare
Cercetarea accidentelor de muncă implică de cele
mai multe ori, efectuarea unor expertize judiciare din cele
71
mai diferite domenii: tehnice, criminalistice, medico-legale,
etc.
Expertizele tehnice au ca obiectiv clarificarea
aspectelor legate de funcţionarea utilajelor şi instalaţiilor,
respectarea procesului tehnologic, al reţetelor de fabricaţie,
etc. Experţii vor fi aleşi din domeniul corespunzător locului
de muncă: construcţii de maşini, agricultură, sector minier,
sector forestier, etc.
Pentru dispunerea expertizei, organele de
urmărire penală trebuie săă cunoască specificul locului de
muncă, procesul tehnologic, etc, pentru a putea formula
întrebări şi obiective ce sunt de competenţa expertului şi a
putea înţelege şi interpreta în mod critic rapoartele de
expeertiză.
Expertizele criminalistice pot avea obiective din
cele mai diferite după specificul locului de muncă, iar
uneori privesc cercetarea criminalistică a scrisului
(autenticitatea unor acte, semnături false în fişele de
protecţie a muncii, etc) cercetarea urmelor de picior, a
urmelor de deget, etc,.
Expertiza medico-legală priveşte atât examinarea
persoanelor rămase în viaţă cât şi autopsia cadavrelor
(întregi sau fragmentate în accidente cu consecinţe
deosebit de grave).
La examinarea persoanelor accidentate expertiza
trebuie să stabilească dacă persoana rămasă în viaţă
prezintă o infirmitate permanentă, care este durata
incapacităţii de muncă, dacă accidentul a produs o
invaliditate, etc.
72
La cercetarea accidentelor de muncă mortale
expertiza medico-legală trebuie să stabilească existenţa
legăturii de cauzalitate între accident şi moartea survenită
la locul de muncă se poate datora şi altor cauze: boli
preexistente, consum excesiv de băuturio alcoolice, căderi
întâmplătoare, fără o legătură cu procesul de producţie
(loviri intenţionate sau lovici din culpă aplicate de colegii
de muncă sau de superiori, etc)23.
CAPITOLUL V
TACTICA CERCETĂRII ACCIDENTELOR DE MUNCĂ
PRODUSE ÎN ÎMPREJURĂRI DEOSEBITE
SECŢIUNEA I
Accidentul de circulaţie –accident de muncă
În sensul Legii 90/1996, accidentele de circulaţie,
în anumite condiţi pot fi considerate accidente de muncă.
Cercetarea accidentelor de circulaţie, de regulă,
începe cu cercetarea la faţa locului, ascultarea martorilor
care au cunoştinţă despre faptă, continuând cu urmărirea
autovehiculelor dispărute, efectuare de reconstituiri,
ordonarea de expertize sau de constatări tehnico-ştiinţifice.
Cercetarea locului accidentului trebuie efectuată
cît mai repede, din momentul primirii sesizării, atât pentru a
nu se distruge probele, cât şi ân vederea degajării şi redării
în circulaţie a segmentului de drum respectiv.
Organul judiciar formează echipa de cercetare şi
pregăteşte mijloacele tehnice necesaare, iar la faţa locului,
în faza statică, delimitează şi izolează locul accidentului ,
23 A. Ciopraga, I. Iacobuţă, op. Cit. 412-413
73
acordă primul ajutor victimelor, culege primele informaţii în
legătură cu modul producerii accidentului.
În faza dinamică, se caută, se evidenţiază şi se
ridică urmele create şi descoperite la faţa locului. Urmele
mai des întâlnite sunt ori cele lăsate de roţile
autovehiculului, de cânge, cioburile rezultate din spargerea
geamurilor, resturi de piese sau obiecte provenite, de la
autovehicule, ori din încărcătura lor, pelicule de vopsea
desprinse din caroserie, leziuni pe corpul victimelor,
distrugeri ale îmbrăcămintei.
SECŢIUNEA a II-a
Cercetarea accidentelor de muncă în sectorul
forestier
Cercetarea locului faptei în infracţiuni la protecţia
muncii în sectorul forestier prezintă o serie de caracteristici
izvorâte din complexul acestei activităţi, care îi imprimă o
particularitate deosebită.
Deosebit de acestea, cercetarea locului faptei în
masivele muntoase şi subcarpatice prezintă dificultăţi mai
mari decât atunci când se efectuează în alte zone de relief,
datorită atât inaccesibilităţii terenului care îngreunează
pătrunderea în zona accidentului, cât şi condiţiilor
atmosferice: vânturi puternice, zăpadă, gheaţă, avalanşe
specifice altitudinilor mari.
Uneori, deşi se pătrunde până la locul faptei,
totuşi nu se poate efectua imediat cercetarea, existând
pericolul de probuşire a copacilor care ameninţă viaţa
oamenilor.
74
De asemenea, în păduri, locul faptei îşi schimbă
mai iute aspectul datorită factorilor atmosferici foarte
activi în zona forestieră (ploaie, vânt, zăpadă), care acoperă
sau alterează urmele. Dificultăţi mai provin şi din lipsa
surselor de informare. În cauzele privind accidentele de
muncă, în legătură cu exploatarea pădurilor , cercetarea
locului faptei se efectuează potrivit regulilor şi procedeelor
comune elaborate de criminalistică pentru această
activitate de anchetă, indiferent de natura cauzei penale în
care ea apare ca necesară.
Totuşi, diversitatea şi specificul diferitelor
operaţiuni şi faze de lucru din cadrul procesului de
exploatare a pădurilor, natura instrumentelor şi a u7neltelor
de lucru utilizate, în executarea acestor faze şi operaţiuni,
ca şi natura specifică a urmelor create, imprimă cercetării
locului faptei în această categorie de cauze, o serie de
trăsături specifice pe care anchetatorul penal trebuie să le
aibă în vedere.
Una din trăsturile specifice ale cercetării locului
faptei în cauzele privind accidentele de muncă în legătură
cu exploatarea pădurilor constă în aceea că, ţinând seama
de natura acestor fapte, în cadrul ei anchetatorul penal nu
va căuta în primul rând la locul faptei o serie de urme
specifice altor cauze penale, ca de exemplu: urme digitale,
palmare, de încălţăminte sau gloanţe, şi se va strădui să
lămurească problemele de ansamblu şi de amănunt ale
operaţiei de lucru, în legătură cu executarea căreia s.-a
produs accidentul, va fixa poziţia victimei în ambianţa de la
locul faptei, va examina cauzele şi împrejurările producerii
accidentului, urmele şi alte probe materiale descoperite în
75
teren , precum şi stările materiale de natură a duce la
stabilirea adevătului, în cauza penală respectivă.
În cazul cercetării locului faptei în cazurile de
accidente în legătură cu exploatarea forestieră, problemele
generale pe care trebuie să le lămurească anchetatorul
penal, se referă la stabilirea naturii operaţiunilor de lucru în
legătură cu executarea cărora a fost accidentată victima, a
procedeului de execuţie a acestei operaţiuni, calitatea
executării diferitelor operaţiuni de lucru.
Examinarea atentă şi fixarea corespunzătoare a
adiferitelor stări materiale constatate la locul producerii
accidentului de muncă în legătură cu lucrările de exploatare
forestieră constituie una din principalele preocupări ale
anchetatorului. Aceste stări materiale se referă la materialul
lemnos exploatat, la natura şi relieful solului din zona
accidentului, la leziunile de pe corpul victimelor, precum şi
la urmele şi alte probe materiale constatate pe teren
În ceea ce priveşte natura şi relieful solului din
zona accidentului, în procesul verbal trebuie să se
precizeze dacă zona accidentului este situată în pantă sau
reprezintă o suprafaţă orizontală, dacă terenul este
accidentat, cu denivelări, cu alunecări, natura vegetaţiei în
această zonă, dacă a fost curăţatt de rădăcini şi cioate
înainte de începerea lucrărilor de exploatare şi pe tot
parcursul desfăşurării acestora.
În ceea ce priveşte examinarea şi descrierea
cadavrului, în procesul verbal trebuie să se consemneze
poziţia cadavrului, faţă de sursa de pericol, arbore, stivă de
lemne, unealtă sau instrument de lucru, denumirea corectă
din punct de vedere medico-legal a leziunilor de pe corpul
76
cadavrului şi a caracteristicilor acestora (lungime, lăţime,
profunzime, localizare), petele de sînge, aspectul şi starea
îmbrăcămintei, deteriorarea acesteia, precum şi
împrejurările negative constatate (lipsa urmelor de sânge
sub şi în apropierea cadavrului ce prezintă leziuni multiple,
lipsa oricăror surse de pericol: arbore doborât, trunchi de
arbori rostogoliţi, unelte de lucru folosite de victimă).
Leziunile de pe corpul victimei sunt caracteristice
muncii în legătură cu efectuarea căreia s-a produs
accidentul şi natura uneltelor folosite.
Astfel, în cazul accidentelor în legătură cu
operaţiunile de doborâre, leziunile provocate de arborii în
cădere se prezintă sub forma unor compresii toracice,
zdrobiri de craniu cu înfundări, fracturi de boltă şi bază
craniană, fracturi ale coloanei vertebrale cu sau fără
secţionarea măduvei spinării.
În accidentele produse în legătură cu operaţia de
fasonare sunt caracteristice leziuni ale membrelor
superioare şi inferioare, produse prin scăparea uneltei de
către victimă, iar rostogolirea trunchiurilor poate produce
fracturi sau striviri.
În legătură cu accidente de scos apropioat a
materialului lemnos, sunt caracteristice fracturile şi strivirile
multiple, cauzate prin prăbuşirea sau desprinderea din
funicular a buştenilor.
Toate stările materiale trebuie fixate cu ajutorul
fotografiei operative.
Cadavrul este indicat să fie fixat cu două
fotografii şi anume:
77
- o primă fotografie să prezinte cadavrul
împreună cu mediul înconjurător pe o rază cît mai mare;
- o a doua fotografie, prin care se fixează cadrul
independent de acest mediu.
Descrierea corectă în procesul verbal de
cercetare a locului faptei în accidentele în legătură cu
lucrările de exploatare forestieră, a urmelor lăsate de
uneltele de lucru şi îndeosebi, a urmelor de tăiere, necesită
unele cunoştinţe privind modul de formare a acestora.
Urmele de tăiere se întâlnesc cu ocazia cercetării
la faţa locului atât în cazul accidentelor ce se produc în
legătură cu lucrările de doborâre a arborilor, cât şi cele de
fasonare la executarea cărora se utilizează uneltele tăioase.
Aceste urme prezintă imprimări în masa fibroasă
a caracteristicilor de microrelief ale lamei tăioase care apar
pe ambele părţi ale lemnului.
Din punct de vedere al criminalisticii, urmele
tăioase sunt: urme dinamice, de adâncime, de provenienţă
mecanică, reprezentând porţiuni relativ plane sau mai mult
sau mai puţin curbe, în care carateristicile de microrelief ale
lamei tăioase se imprimă sub forma unor striaţiuni rectilinii
sau cercuri dispuse paralel unele faţă de celelalte.
Adâncimile imprimate în urme reprezintă părţile
proeminente ale lamei tăioase a uneltei folosite, iar
striaţiunile sub formă de ridicăruti.
Este necesar ca anchetatorii penali să ridice, în
toate cazurile, de la locul accidentului, în afară de celelalte
obiecte, şi aşchiile şi surcelele pe care le găsesc în zona
accidentului şi pe care, de cele mai multe ori, sunt mai bine
imprimate urmele create de instrumentele de tăiere.
78
SECŢIUNEA a III-a
Cercetarea infracţiunilor la protecţia muncii
în sectorul exploatării miniere
1. Accidentele de muncă în legătură cu
deschiderea,săparea şi susţinerea lucrărilor miniere
Practica de anchetă penală arată că cercetarea
locului faptei ca acţiune iniţială , imediată şi obligatorie nu
se efectuează în toate cazurile. Aceasta are drept
consecinţă faptul că nu se pot stabili cauzele tehnice şi
organizatorice care au produs prăbuşirea, surparea sau
căderea rocilor, nu se pot stabili împrejurările de fapt,
precum şi persoanele care poartă răspunderea pentru
nerespectarea normelor de tehnica securităţii muncii.
După sosirea la locul faptei şi înainte de a se
trece la cercetarea propriu-zisă, se va verifica în ce măsură
în situaţia iniţială de la locul faptei s-au produs anumite
modificări şi în ce au constat acestea.
Cercetarea locului faptei trebuie să se facă
imediat după ce s-au luat toate măsurile de lichidare a
avariilor.
Spre deosebire de alte genuri de infracţiuni, în
accidentele de muncă în sectorul minier, cercetarea locului
faptei se va face doar după ce echipele de salvare au creat
condiţiile prielnice pentru înlăturarea oriăror posibilităţi de
producere a unor noi accidente.
Cercetarea locului faptei în accidentele de muncă
produse prin prăbuşiri, surpări şi căderi de rocă presupune
cunoaşterea modului cum a fost organizat procesul de
79
producţie, felul cum se reflectă acest proces în
documentaţia existentă în mină, determinarea cauzelor
care au făcut posibilă survenirea accidentului.
Este foarte important să se stabilească data
exactă când au fost construite susţinerile în practica de
anchetă fiind cunoscute şi cazuri cînd asemenea lucrări se
efectuează abia după producerea accidentului, incovându-
se cu totul altecauze care au dus la accidentarea victimei.
Astfel, într-o cauză examinându-se locul faptei, s-a
constatat că scândurile cu care era căptuşită lucrarea de
susţinere avea la extremităţi urme proaspete de tăiere cu
ferăstrăul, precum şi urme proaspete de adâncime create
prin lovire cu ciocanul. Interpretarea acestor urme în funcţie
de data la care a avut loc accidentul a dus la concluzia că
susţinerea de la locul faptei a fost executată abia după
produicerea accidentului, concluzie care a fost confrimată
de anchetă.
Se va cerceta minuţios atât locul de muncă unde
victima a fost accidentată realmente cţt şi locul unde
aceasta trebuia să se găsească conform obligaţiilor de
serviciu, stabilind în acest fel unele împrejurări legate de
deplasarea accidentatului dintr-un loc în altul, caracterul
munci pe care trebuia să o efectueze, dacă plecarea
victimei de la locul său de muncă a fost anunţată
superiorilor săi, dacă accidentarea victimei nu s-a datorat
unor dispoziţii greşite din partea unor anumite persoane.
În cercetarea locurilor unde prăbuşirile sau
surpările de rocă se datoresc instalaţiilor de susţinere vechi
se vor lua probe din aceste bucăţi de lemn putrezite. La fel
se va proceda şi atunci când lemnul folosit la construirea
80
susţinerii avea defecţiuni cum ar fi: carii, ciuperci, noduri
peste numărul normal, curbare accentuată, etc, pentru ca
acestea să nu dispară pe parcurs, făcând imposibilă
efectuarea unei expertize tehnice prin care să se
stabilească dacă acest material corespundea sau nu din
punct de vedere al rezistenţei.
În cazul în care accidentul s-a produs în lucrări
miniere de cercetare, deschidere, pregătire şi abataj în roci
cu pericol de erupţii de apăm, în apropeierea unor lucrări
vechio cu acumulări de ape, se va stabili în timpul sau
imediat după cercetarea locului faptei dacă asemenea
lucrări s-au efectuat pe baza proiectelor aprobate de
direcţia tutelară.
Indiferent de natura accidentului produs prin
prăbuşire, surpare sau cădere de rocă, survenite ca urmare
a copturii sau susţinerii necorespunzătoare, precum şi cele
cauzate de viituri de ape, se va acorda o deosebită atenţie
fixării tuturor urmelor şi probelor materiale de la locul
faptei.
Urmele descoperite, distanţa, forma, înălţimea la
care se găsesc, amplasamentul dintre diferite urme, etc., se
vor fixa prin mijloace procesuale şi criminalistice cunoscute:
întocmirea procesului verbal, executarea fotografiilor,
întocmirea schiţelor, confecţionarea mulajelor etc, sau prin
ridicarea unor dintre acestea în cazul în care greutatea şi
mărimea lor permit (bucăţi din materialul de susţinere
folosit, căşti de protecţie, etc).
2. Particularităţile cercetărirlor în cauzele privind
circulaţia şi transportul în subteran
81
În cauzele privind accidentele de muncă în
legătură cu transportul şi circulaţia în subteran, cercetarea
locului faptei prezintă unele particularităţi determinate de
specificul operaţiunilor legate de transportul în subteran,
dar mai su seamă de felul transportului şi specificului
obiectelor (vase de transport, mijloace de tracţiune, cabluri,
legături, etc) ce urmează a fi examinate, precum şi de
natura accidentului produs (deraiere, tamponare, călcare de
persoane, prăbuşiri, etc).
Cu ocazia cercetării locului faptei, trebuie să se
examineze liniile ferate, macazurile, terasamentele şi
susţinerea galeriei, pentru a se stabili dacă acestea sunt
întreţinute în bună stare. În procesul verbal de cercetarea
locului faptei este necesar să se consemneze dacă pe linie
există obiecte care ar putea să împiedice transportul , dacă
în apropierea locului unde se executau lucrări de reparaţii
există montate semnalizatoare şi opritoare, precum ţi toate
defecţiunile sau stricăciunile constatate la galerii, linii ferate
şi vagonete de transport. Este de asemenea necesara ca în
cazul accidentelor în legătură cu deraieri de vagoane, să se
consemneze în procesul verbal prezenţa sau absenţa la
locul avariei sau în apropierea acestuia a unor obiecte care
ar fi putut servi la ridicarea vagonetelor deraiate.
În cadrul cercetării locului faptei în cauzele
privind accidentele de mincă în general şi accidente în
legătură cu transportul şi circulaţia în subteran, în special ,
prezintă o importanţă deosebită în determinarea corectă a
naturii şi modului de producere a leziunilor de pe corpul
victimei, descrierea precisă a acestora în procesul verbal,
prezenţa lucrătorului operativla autopsie şi efectuarea
82
expertizei medico-legale, verificarea minuţioasă a
declaraţiilor persoanelor ascultate în cauză ca şi stabilirea
precisă a modului de producere a leziunilor pe carea
expertizei medico-judiciare. Aceste acţiuni sunt de natură a
rezolva contradicţiile aparente ce se ivesc în cauză,
contribuind la stabilirea şi reţinerea unei stări de fapt reale.
Şi în cauzele privind accidentele de muncă în
legătură cu transportul şi circulaţia în subteran, ca şi în
celelalte cauze privind accidentele de mină în general, este
necesar ca, după terminarea cercetării locului faptei, sau
concomitent cu aceasta, conducătorul echipei să se
îngrijească de asigurarea evidenţelor şi a documentelor de
mină, necesar a fi ridicate, consultate sau consemnate în
actele procesuale pentru documentarea temeinică în
legătură cu unele probleme tehnice privind stabilirea
cauzelor producerii accidentului, care formează obiectul
cauzei penale respective şi să studieze aceste forme de
evidenţe şi documente.
83
ÎNCHEIERE
Etapa actuală de tranziţie la un nou regim politic
şi economic pe care o parcurge ţara noastră, impune
restructuraraea şi adaptarea întregului sistem legislativ cu
privire la protecţia muncii.
Legat de aceasta din urmă, prima trăsătură care
se remarcă este dispariţia aproape în totalitate a
responsabilităţilor impuse de lege la nivelul
departamentelor şi ministerelor în legătură cu protecţia
muncii, concomitent cu extinderea lor asupra sectorului
privat.
În al doilea rând şi legat de prima caracteristică,
noul sistem legislativ conduce la concentrarea răspunderilor
şi competenţelor la nivelul întreprinderi, ceea ce implică o
delimitare clară aobligaţiilor şi drepturilor factorilor implicaţi
în procesul muncii.
Un alt element definitoriu care reprezintă implicit
şi o cerinţă, pentru realizarea efectivă a securităţii muncii şi
evitarea accidentelor de muncă este corelarea, atât la nivel
de autoritate publică, dar mai ales de întreprindere, cu
celelalte subsisteme legislative prin care se asigură
protecţia socială.
În fine, o caracteristică deosebit de importantă
este adaptarea sistemului legislativ la reglementările
internaţionale, în speţă ale Organizaţiei Internaţionale a
84
Muncii şi ale Uniunii Europene, ţinându-se seama de
structura economică, experienţa, mijloacele financiare şi
contextul politic şi social din România.
O altă concluzie ce se desprinde şi se impune de
lege ferenda este introducerea lezării psihice a omului, în
unele cazuri, ca fiind accident de muncă.
B I B L I O G R A F I E
1. Matei Basarab – Criminalistica, Cluj, 1969
2. Aurel Ciopraga – Criminalistica (Elemente de tactică)
Universitatea A.I.Cuza , Iaşi, 1986
3. Aurel Ciopraga – Criminalistica, Tratat de tactică, Editura
Gama, Iaşi, 1996
4. Aurel Ciopraga, I. Iacobuţă – Criminalistica, Ed. Fundaţia
Chemarea, Iaşi, 1996
5. Ion Mircea – Criminalistica, Ed. Fundaţia Chemarea, Iaşi,
1994
6. Emilian Stancu – Tratat de Criminalistică, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2002
7. Camil Stanciu – Criminalistica, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1972
8. Al. Darabonţ, Stefan Pece – Protecţia Muncii, Institutul de
Cercetări Ştiinţifice pentru Protecţia Muncii, Bucureşti, 1996
9. XXX Anchetarea infracţiunilor la protecţia muncii în
sectorul exploatării forestiere. Lucrare editată de un
colectiv de procurori de la Procuratura Generală a
României, Bucureşti, 1996 (pentru uz intern).
10. XXX Anchetarea infracţiunilor la protecţia muncii în
sectorul exploatării miniere. Lucrare editată de un colectiv
85
de procurori de la Procuratura Generală a României,
Bucureşti, 1996 (pentru uz intern).
11. S. Ghimpu, I.T. Ştefănescu, Ş. Belingrădeabânu, Gh.
Mohanu – Dreptul muncii, tratat, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
12. S. Ghimpu, Al. Athanasiu, Gh, Brebol, A. Popescu –
Codul Muncii, comentat şi adnotat, Ed. Politică, Bucureşti,
1099.
13. S. Ghimpu, S.V. Stănoiu – Acidente de muncă şi bolile
profesionale în legislaţia României, revista Justiţia Nouă, nr.
3/1966.
14. P. Pufan – Psihologia Muncii, E.D.P., Bucureşti, 1978.
15. E. Stancu – Criminalistica, E.D.P., Bucureşti, 1994.
16. C. Suciu – Criminalistica, E.D.P. Bucureşti, 1972
17. I. Mircea – Criminalistica, E.D.P. Bucureşti, 1979
18. C. Aioniţoaie – Curs de criminalistică, vol. III, Metodica
criminalistică, partea a doua, editat de Ţşcoala militară de
ofiţeri a Ministerului de Interne, Bucureşti, 1977.
19.V. Papadopol, M. Popovici – Repetoriu alfabetic de
practica judiciară în materie penală pe anii 1976 –
1980,E.D.P. Bucureşti, 1982.
20. Tactica criminalistică, Editată de Ministerul de interne,
bucureşti, 1989.
21. Ieronim Ursu, I.D. Cristescu – Ghidul procurorului
criminalist, vol. I, II, III, Timişoara, 1994
22. I. Argeşeanu – Criminalistica şi medicina legală, Ed.
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1996
23. V. Greblea, S.T. Szoke, T. Medreanu – Astecte specifice
privind cercetarea la faţa locului în accidentele de muncă
produse în sectorul minier, în PCC nr. 2/81.
86
24. E. Stancu – Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor , vol. I,
TUB, 1986
87