-
92
[…] Nemărginita osebire, apriga acea linie de despărţire,
distanţa aceea
care se produce între fiii şi fiicele noastre prin aceea că
feciorii,
prin îndelunga petrecere pe la şcoale şi în străinătate, prin
aruncarea lor
în zgomotoasele valuri ale lumii, prin ne‑curmata conversaţiune
cu toate
clasele societăţii şi cu cele mai felurite ca‑ractere de oameni,
îşi câştigă preste tot
o isteţime, o rutină, o bogăţie de idei şi cu‑noştinţe pe care
surorile lor,
în strâmtul cerc al casei, rămân cu totul depărtate şi
înstrăinate.
(Gheorghe Bariţiu, 1853)
În ce e de necontestat că a întrecut‑o bărba‑tul pe femeie
totdeauna e forţa
musculară[…]. Conducerea prin judecată, deci, a rămas femeii,
care trebuie să
combine astfel încât să nu dea naştere la tulburări din care
rezultă mai totdeauna
nota dominantă a felului de ocârmuire băr‑bătească. Revoltă,
bătaie. Să credem
că cu cât se va mări cercul femeiesc în sta‑te, cu atât va cădea
tendinţa războaielor
care caracterizează starea încă atât de bar‑bară a stăpânilor
noştri.
(Adela Xenopol, 1896)
Cauza feminismului va triumfa.(Eugenia de Reuss‑Ianculescu,
1912)
Theodora‑Eliza Văcărescu*Universitatea din Bucureşti
Contexte de gen: roluri, drepturi şi mişcări ale femeilor din
România la sfârşitul secolului al XIX‑lea şi la începutul secolului
XX
Abstract: This article functions as a gender context for women’s
participation, work and contribution to some of the sociological
research and social interventions during the 1920s and the 1930s in
Romania. Women and men that took part in the sociological
monographic campaigns, in the royal student teams of the 1934‑1938,
and in the commanders’ schools within the Social Service in
1938‑1939 – all coordinated by Dimi‑trie Gusti – did not benefit
from the same civil provisions, did not have the same political
rights, did not share the same social roles, and could not profit
from the same professional and personal models and opportunities.
In this paper I explore the main aspects concerning the social,
legal, and political conditions affecting women’s lives and
activities during the last decades of the nineteenth century and
the first decades of the twentieth. I offer possible answers to
such questions as: Which were the dominant gender roles and
expectations before and after WWI? What were the parameters of the
negotiation space used by women who fit only partially their
pre‑defined roles? What educational and professional opportunities
existed for women? Which were the main attempts at social change
and even contestation of the patriarchal order initiated and
carried out by women’s organizations? What arguments and strategies
did women’s movements mobilized for promoting their civil and
political emancipation objectives?
Keywords: women’s history; history of women’s movements; women’s
rights; feminism; pre‑ and interwar Romania; Bucharest Sociological
School.
Cuvinte‑cheie: istoria femeilor; istoria mişcărilor femeilor;
drepturile femeilor; feminism, România ante‑ şi interbelică.
* Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi
Ştiinţele Comunicării, Departamentul de Antropologie culturală şi
comunicare, Bd. Iuliu Maniu 1‑3, Complex Leu, Corp A, et. 6, sector
6, Bucureşti, România. E‑mail: [email protected].
-
93
Introducere
Acest articol funcţionează ca un context ge‑neral din punctul de
vedere al categoriei genului pentru participarea, munca şi
contribuţiile unor femei la unele dintre cercetările sociologice şi
intervenţiile sociale din anii ’20 şi ’30 ai secolu‑lui trecut.
Studentele şi studenţii care au luat par‑te la Seminarul de
sociologie din cadrul Facul‑tăţii de Filozofie şi Litere de la
Universitatea din Bucureşti, tinerii şi tinerele cercetătoare care
au petrecut câteva săptămâni pe an în sate pentru a face cercetări
monografice, studentele şi studen‑ţii, absolventele şi absolvenţii
care au participat la echipele studenţeşti regale din anii
1934‑1938 şi la şcolile de comandanţi şi comandante ale Serviciului
Social din 1938‑1939 nu beneficiau de aceleaşi prevederi civile, nu
aveau aceleaşi drepturi politice, nu se încadrau în aceleaşi roluri
sociale, nu puteau profita de aceleaşi modele şi oportunităţi
profesionale şi personale. Desigur, lista diferenţelor ar putea
continua la nesfârşit, aşa cum s‑ar putea face liste de diferenţe
şi între studenţii şi absolvenţii bărbaţi încadraţi în
acti‑vităţile şcolii gustiene, dintre care cele legate de clasă şi
etnie sunt în mod special relevante. Însă acestea erau comune şi
femeilor, şi bărbaţilor de alte etnii, de exemplu, şi constituie
alte axe ale diferenţelor şi inegalităţilor, la care voi face
re‑ferire mai ales acolo unde se intersectează sau paralelizează
diferenţele de gen.
Aşadar, voi stabili câteva repere ale condi‑ţiilor sociale,
juridice şi politice ale vieţilor şi activităţilor femeilor în
ultima parte a secolului al XIX‑lea şi prima parte a secolului
trecut. Voi oferi, pe scurt, posibile răspunsuri la întrebări
precum: Care erau rolurile de gen dominante înainte şi după Primul
Război Mondial în Ro‑mânia? De ce spaţiu de negociere beneficiau
femeile care se încadrau numai parţial în rolu‑rile prestabilite?
Cum erau definiţi/te cetăţe‑nii‑bărbaţi şi non‑cetăţenele‑femei?
Care erau oportunităţile educaţionale şi profesionale ale femeilor?
Ce demersuri de schimbare socială şi chiar de contestare a ordinii
patriarhale au iniţiat şi desfăşurat diversele organizaţii de
femei? Ce argumente şi strategii au mobilizat mişcările fe‑
meilor pentru a‑şi promova obiectivele de eman‑cipare civilă şi
politică?
Pentru a scrie, chiar şi numai schematic, des‑pre (unele)
roluri, drepturi, experienţe şi aspira‑ţii ale femeilor din România
în ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea şi în primele decenii
ale secolului XX ar trebui clarificate utilizările câ‑torva
concepte: Cum este construită naraţiunea istorică despre rolurile,
drepturile, experienţele şi aspiraţiile femeilor şi cum trebuie
„citite”/în‑ţelese acestea? Ce arie de includere are categoria
„femei” şi, mai ales, ce tipuri de excludere im‑plică? Ce se
înţelege prin „România” la sfârşi‑tul secolului al XIX‑lea şi la
începutul secolului XX?
În primul rând, trebuie precizat faptul că prezentarea
rolurilor, drepturilor şi mişcărilor femeilor pe care o realizez în
această parte este una sumară şi, inevitabil, parţială. Ca orice
în‑treprindere istorică, şi aceasta este influenţată de interesele
şi ideologiile persoanelor care s‑au ocupat de acest domeniu, de
momentul politic în care au fost realizate studiile, ca şi de
(in)ac‑cesibilitatea surselor. În plus, fiind vorba despre un
domeniu care – cu foarte puţine excepţii – de‑abia în ultimii ani a
început să fie cercetat, studiile şi colecţiile de documente sunt
încă li‑mitate atât ca acoperire, cât şi ca abordare
te‑oretic‑conceptuală. De exemplu, nu există nici un studiu
critic‑analitic general al mişcărilor fe‑meilor din provinciile
locuite de români şi din România Mare. Există însă câteva studii
parţi‑ale (Cheşchebec, 2000; Miroiu şi Bucur, 2002; Cosma, 2002;
Cosma şi Ţârău, 2002; Ciupală, 2003; Miroiu, 2004) şi o colecţie
consistentă de documente despre „chestiunea femeii” şi „miş‑carea
de femei din România” prefaţată de două studii introductive care
mai curând jalonează terenul decât abordează critic‑analitic
diversele organizaţii, activităţi, iniţiative şi publicaţii ale
femeilor implicate în mişcările de schimbare so‑cială şi feministe
din provinciile româneşti şi din România în secolul al XIX‑lea şi
prima jumătate a secolului XX (Mihăilescu, 2001, 2002, 2004, 2006).
Excepţiile menţionate mai sus se referă la două volume de studii
realizate la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, cu ocazia
Anului
-
94
Internaţional al Femeilor, în 1975 (Georgescu şi Georgescu,
1975; Câncea, 1976). Chiar dacă este sensibilă perspectiva
ideologică din care au fost concepute aceste studii, cel puţin unul
din‑tre ele (cel al Paraschivei Câncea) reprezintă o contribuţie
semnificativă la istoria femeilor şi a mişcărilor de emancipare din
România.
În al doilea rând, am ales să utilizez plura‑lul „femei” (poate
ar fi fost mai potrivit „unele femei”) pentru a sublinia faptul că
nu există un singur tip de experienţă specifică tuturor femei‑lor
nici dacă acestea trăiesc în acelaşi spaţiu ge‑ografic, politic,
social şi cultural la un moment dat şi cu atât mai puţin dacă este
vorba despre spaţii şi momente diferite. Din această perspec‑tivă,
utilizarea singularului „femeie”, sau chiar singularul articulat
hotărât „femeia”, ar risca să generalizeze şi să esenţializeze
diversele şi vari‑abilele roluri, experienţe şi aspiraţii ale
femeilor. Totuşi trebuie insistat asupra faptului că există
întotdeauna femei (ca, de altfel, şi bărbaţi) ale căror experienţe,
nevoi şi vieţi nu sunt incluse în naraţiunea istorică produsă. De
pildă, cele mai multe dintre studiile şi documentele pe care le am
la dispoziţie acordă atenţie şi sunt realizate din perspectiva
femeilor din clasele superioară şi mijlocie; experienţele şi
vieţile femeilor din clasa de jos, ale celor din mediul rural, sau
ale celor de alte etnii decât cea română sunt numai indirect
tratate, în general ca „obiecte” ale acti‑vităţilor asociaţiilor şi
societăţilor filantropice şi de ocrotire şi asistenţă socială
înfiinţate şi con‑duse de femei din aristocraţie şi burghezie.
În al treilea rând, entitatea statală şi adminis‑trativă
recunoscută sub denumirea de „România” în prima parte a perioadei
la care mă refer diferă de cea desemnată prin acelaşi nume în a
doua parte a perioadei. Apariţia statelor „naţionale” şi procesele
de construcţie naţională arată, pe de o parte, absenţa unei unităţi
culturale şi sociale şi, cu atât mai puţin a uneia legislative şi
politice şi, pe de altă parte, dinamica fundamentală de creare a
unei unităţi din toate aceste perspective. Aşadar, de‑a lungul
perioadei pe care o am în vedere, există diferenţe importante
inclusiv din punctul de vedere al categoriei genului, dar şi
încercări repetate de construire a unei unităţi ad‑
ministrativ‑legale şi a unei conştiinţe naţionale, mobilizând în
acest sens şi idei şi aranjament de gen. Mă voi referi la
specificităţile de gen din provinciile locuite (şi) de români şi
voi preciza, acolo unde este necesar, aspectele diferite şi pe cele
similare.
Istoria femeilor – o carte cu pagini albe
Până la sfârşitul secolului al XIX‑lea femeile nu puteau urma
studii universitare în provinciile locuite de români. Până în 1920
femeile din Ţara Românească şi Moldova nu aveau dreptul de a fi
avocate (Câncea, 1976, 74‑76). Până în 1932 femeile căsătorite din
România nu puteau deţine proprietăţi, nu puteau încheia contracte,
nu se puteau prezenta în instanţă şi nu puteau îndeplini rolul de
tutore pentru copiii lor („Legea dezrobi‑rii noastre civile” ,
1932). Până în 1946 femeile din România nu erau cetăţene: nu aveau
dreptul de a vota în alegerile parlamentare, nu puteau fi alese în
parlament, nu puteau conduce minis‑tere. În a doua jumătate a
secolului al XIX‑lea şi în prima jumătate a secolului XX,
organiza‑ţiile femeilor din teritoriile locuite de români au pledat
pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor: pentru acces la
educaţie, la muncă, la diverse profesii din care femeile erau
excluse, pentru dreptul de a vota şi de a fi alese în fo‑rurile
administrative şi legislative. Mai ales din ultimele două decenii
ale secolului al XIX‑lea, demersurile mişcărilor femeilor şi
feministe au devenit din ce în ce mai intense şi vizibile, prin
asociaţii cu participare foarte largă, legături in‑terregionale,
naţionale şi internaţionale, petiţii şi memorii adresate
ministerelor şi parlamentului, conferinţe publice, nenumărate
publicaţii perio‑dice şi serii de articole în presa centrală şi
lo‑cală1. Discursurile revendicative ale femeilor şi ale
organizaţiilor femeilor implicate în mişcările de emancipare au
fost diferite şi au mobilizat diverse strategii, uneori
partinic‑ideologice, dar cel mai adesea naţionale şi de construcţie
naţi‑onală. Organizaţiile femeilor din România au avut legături cu
organizaţii similare din alte ţări şi au făcut parte din
organizaţii internaţionale ale
-
95
femeilor (Mihăilescu, 2002, 47‑54; Mihăilescu, 2006, 81‑92).
Discursul istoriografic dominant din Româ‑nia nu a inclus în
zonele de interes cercetarea mişcărilor de emancipare ale femeilor
din pro‑vinciile locuite de români şi din România. Aşa cum am
menţionat mai sus, au existat câteva studii asupra demersurilor de
emancipare ale femeilor înainte de 1990, iar în următoarea de‑cadă
nu am găsit studii relevante. Cele câteva cercetări şi republicări
de documente şi scrieri ale femeilor, apărute între 2002 şi 2006,
repre‑zintă o contribuţie importantă, însă multitudi‑nea
activităţilor şi a publicaţiilor femeilor nu este nici pe departe
acoperită de studiile exis‑tente – deci aşteaptă să fie
„descoperită”. Mai mult, în nici una dintre antologiile de studii
în limba engleză asupra istoriei femeilor, a miş‑cărilor femeilor
şi feminismelor din perspecti‑vă „internaţională”, din ultimele
două decenii nu este inclus un studiu asupra femeilor sau a
mişcărilor femeilor din România (Offen, 1991; Bock şi James, 1992;
Smith, 2000; Davidoff, McClelland şi Varikas, 2000; Paletschek şi
Pie‑trow‑Ennker, 2004; Meade şi Wiesner‑Hanks, 2004; Simonton,
2006; Offen, 2010 etc.)2. Cu atât mai puţin sunt incluse vieţile,
experienţele şi activităţile de schimbare socială ale femeilor din
România în volumele de autoare care tratea‑ză mişcările femeilor şi
feminismele europene (Offen, 2000; Bock, 2002; Fuchs şi Thompson,
2005). Desigur, această „excludere” poate fi pusă parţial pe seama
lipsei de cercetări despre România, dar poate fi văzută şi ca o
tendinţă mai largă de generalizare a fenomenelor isto‑rice, sociale
şi politice pentru regiuni vaste şi eterogene care se încadrează
mai curând în ca‑tegoriile „periferie” sau „semiperiferie” într‑un
sistem economic (inclusiv cel de economie a cunoaşterii) global,
pentru care Europa de Est este un bun exemplu. De pildă, în
introducerea unuia dintre volume, deşi se precizează faptul că
„această carte nu acoperă în întregime miş‑cările europene de
emancipare a femeilor”, se‑lecţia realizată „va trebui să le
reprezinte şi pe acelea care nu au fost tratate aici” (Paletschek
şi Pietrow‑Ennker, 2004, 4).
O excepţie remarcabilă este studiul Roxanei Cheşchebec, publicat
într‑o colecţie de articole în limba engleză, editată însă de trei
istorice din Austria, în care autoarea realizează o istorie
or‑ganizaţională a mişcării femeilor din România, oferind repere
pentru perioada cuprinsă între 1880 şi 1940 (Cheşchebec, 2006,
439‑455). Şi Cheşchebec remarcă în introducerea studiului faptul că
„istoria femeilor în general şi istoria mişcării femeilor române în
mod special con‑tinuă să rămână unul dintre aspectele cele mai
puţin cercetate şi cele mai ignorate în cadrul dis‑cursului istoric
dominant din România” (Cheş‑chebec, 2006, 439).
Mişcări ale femeilor: revendicări şi abordări teoretice
Deşi au existat demersuri şi publicaţii critice şi revendicative
şi înainte, periodizarea cea mai cunoscută a istoriei mişcărilor
femeilor plasează începutul unor mişcări organizate ale femeilor
din Europa şi America de Nord la mijlocul se‑colului al XIX‑lea şi
identifică „finalul” acestui „prim val” al feminismului o dată cu
cel de‑al Doilea Război Mondial. Printre acţiunile şi pu‑blicaţiile
precursoare primului val al feminismu‑lui trebuie menţionate cele
ale Christinei de Pizan la începutul secolului al XV‑lea, ale lui
Olympe de Gouges în timpul Revoluţiei franceze şi ale lui Mary
Wollstonecraft la sfârşitul secolului al XVIII‑lea (Pizan, 1405;
Gouges, 1791; Wollsto‑necraft, 1792). Apariţia şi răspândirea
globală a unor mişcări revendicative organizate ale femei‑lor este
legată de contexte sociale, economice şi politice: pe de o parte
articularea din ce în ce mai accentuată şi mai răspândită în
secolul al XVI‑II‑lea a unor idei şi politici care predeterminau
femeile (albe, din clasele de mijloc şi superioa‑re) şi rolurile
lor la viaţă domestică, limitându‑le la spaţiul privat3 şi, pe de
altă parte, diversele revoluţii şi mişcări sociale – industriale,
demo‑cratice, de construcţie naţională şi aboliţioniste (Fuchs şi
Thompson, 2005; Offen, 2004; Bock, 2002 etc.). De remarcat ar fi
faptul că în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, deşi au
existat demersuri vizibile şi organizate de a obţine drep‑
-
96
tul la vot al femeilor, numai o minoritate a or‑ganizaţiilor
femeilor avea ca obiectiv principal extinderea sufragiului pentru a
include şi femei‑le; cele mai multe organizaţii europene aveau în
vedere obţinerea de drepturi egale pentru femei în cadrul familiei,
în accesul la educaţie şi mun‑că sau în sistemul de organizare a
proprietăţii. Aşadar, mişcările femeilor – care au inclus şi
bărbaţi – au încercat să amelioreze condiţiile de viaţă ale
femeilor din punct de vedere economic, cultural, social şi politic
atât în comparaţie cu condiţiile lor tradiţionale, cât şi în
comparaţie şi în relaţie cu bărbaţii (Bock, 2002, 116).
Câteva repere istorice şi conceptuale ale mişcărilor
vest‑europene şi nord‑americane ale femeilor includ demersurile şi
publicaţiile Har‑rietei Taylor şi ale lui John Stuart Mill în Marea
Britanie (Taylor, 1851; Mill, 1869) şi Convenţia de la Seneca Falls
din anul 1848 din Statele Uni‑te, cu celebra Declaration of
Sentiments printre ale cărei autoare au fost Elizabeth Cady
Stan‑ton şi Lucretia Coffin Mott. Este de remarcat că mişcările de
emancipare europene, americane şi extensiile lor în colonii, deşi
vorbeau în nu‑mele unei categorii general oprimate, subjugate şi
aservite – „femeia” – de către „bărbat”, cel mai adesea nu numai că
nu includeau în această categorie femeile de culoare sau femeile
munci‑toare, dar uneori chiar utilizau argumente rasis‑te şi
clasiste pentru a justifica urgenţa acordării drepturilor egale
pentru femei (‑le albe, din clasa de mijloc)4.
În istoriografia mişcărilor femeilor şi femi‑nismelor au fost
discutate şi identificate mai multe tipuri de argumente utilizate
de organi‑zaţiile de femei pentru a justifica egalitatea fe‑meilor
din punct de vedere social, economic şi politic. Una dintre cele
mai cunoscute distincţii (desigur, reductive, dar, aşa cum arată
autoarea în texte ulterioare, realizată în scopuri euristice) îi
aparţine istoricei Karen Offen, care a identifi‑cat două direcţii
de argumentare în cadrul dis‑cursurilor revendicative ale primului
val al fe‑minismului: cea relaţională şi cea individualistă.
Strategiile feministe relaţionale justificau nece‑sitatea
drepturilor egale în virtutea eforturilor, a grijii şi a muncii
femeilor pentru ceilalţi, atât
în cadrul privat al familiei, cât şi în cel public, al
societăţii. În cadrul strategiilor individualis‑te, persoanele care
cereau drepturi egale pentru femei justificau aceasta prin drepturi
general umane. Astfel, strategiile relaţionale subliniau
diferenţele dintre bărbaţi şi femei, în timp ce strategiile
individualiste ignorau (parţial sau to‑tal) diferenţele de gen şi
privilegiau egalitatea:
„Din punct de vedere istoric, argumente‑le din cadrul tradiţiei
feministe relaţionale au propus o viziune bazată pe gen, dar
egalitară, a organizării sociale. Acestea au subliniat pree‑minenţa
cuplului bărbat–femeie, complementar şi nonierarhic, ca unitate de
bază a societăţii, în timp ce argumentele individualiste au
postulat individul, indiferent de sex sau gen, ca unitate de bază.
Feminismul relaţionist a justificat dreptu‑rile femeilor ca femei
(definite fundamental prin capacităţile lor de a purta şi/sau a
îngriji copii) în relaţie cu bărbaţii. […] Tradiţia feministă
indi‑vidualistă de argumentare a subliniat conceptele mai abstracte
de drepturi umane individuale şi a insistat asupra căutării
independenţei perso‑nale (sau a autonomiei) în toate aspectele
vieţii, în acelaşi timp subestimând, condamnând sau respingând
drept nesemnificative toate rolurile definite social şi
minimalizând discuţiile legate de calităţi sau contribuţii bazate
pe sex, inclusiv cele legate de maternitate şi de
responsabilităţile care decurg din aceasta” (Offen, 1988, 135‑136,
trad. a.).
Distincţia dezvoltată de Offen este în ace‑laşi timp utilă şi
primejdioasă. Este utilă pen‑tru că încearcă să depăşească mai
vechea dez‑batere despre specificul mişcărilor continental
europene, care ar fi subliniat diferenţa, şi cel al mişcărilor
anglo‑americane, care ar fi mers pe egalitate. Însă această
dezbatere între egalitate versus diferenţă, aşa cum am arătat în
subcapi‑tolul anterior, ar fi fost, pe de o parte, irelevantă
pentru femeile (şi cei câţiva bărbaţi) angajate(ţi) în mişcările de
emancipare de la sfârşitul seco‑lului al XIX‑lea şi începutul
secolului XX şi, pe de altă parte, reductivă şi simplificatoare.
Miş‑cările femeilor din diverse zone geopolitice au folosit ambele
strategii, în funcţie de contextul social, cultural şi politic şi
de necesităţile dez‑
-
97
baterilor din momentul respectiv. Delimitarea instaurată de
Offen a fost criticată din mai multe perspective, printre care şi
pentru faptul că sta‑bileşte categorii dihotomice, care fixează în
mod artificial o serie de strategii care au funcţionat împreună şi
concomitent, nu separat şi distinct şi, mai mult, care nu pot fi
evaluate în termeni de „etic” versus „raţional” sau „tradiţional”
versus „radical” în afara contextelor utilizării şi a efec‑telor
produse5.
În România, de exemplu, din documentele pe care le‑am parcurs,
deşi pare a fi predominat, strategiile diferenţelor dintre femei şi
bărbaţi şi valorizarea calităţilor specifice femeilor, mai ales
cele legate de rolul lor de „îngrijitoare” şi de „educatoare” ale
familiei şi naţiunii, au existat, mai ales în dezbaterile despre
accesul la educaţie şi muncă pentru fete şi femei, şi argumente
care se încadrează în feminismul „individualist”, care pledau deci
pentru dezvoltare individuală şi au‑tonomie economică. De exemplu,
în 1837, Ion Heliade Rădulescu justifică înfiinţarea revistei sale
denumite Curier de ambe sexe prin inclu‑derea drepturilor femeilor
(cel puţin a celor cul‑turale) în drepturile general umane: „A
trebuit însă să se ia în băgare de seamă că jumătate din omenirea
contimporană este de sexul cel fru‑mos; şi deosebit că şi ea poate
să‑şi reclame în soţietate drepturile de om atingătoare la felul
său [...]” (Rădulescu, 1837, 55). Este însă relevant pentru
discuţia utilităţii dihotomiei stabilite de Offen faptul că nu se
poate distinge în mod abso‑lut între o argumentare de tip
individualist şi una de tip relaţional – deşi este evident
argumentul „individualist” din citatul de mai sus, există şi o
componentă „relaţională”, prin definirea „se‑xului frumos” ca
„deosebit” şi a drepturilor „de om” ca „atingătoare în felul
său”.
Începuturile mişcărilor femeilor în „România”: educaţie
Ca şi în alte părţi, primele demersuri ale unor grupuri de femei
române în sfera „publică” au avut o orientare filantropică şi au
combinat, dis‑cursiv şi acţional, necesităţi de instrucţie pentru
copii (mai ales fete) săraci cu necesităţi de pro‑
pagare şi menţinere a unei conştiinţe naţionale şi ortodoxe prin
educaţie. De pildă, prima organi‑zaţie a femeilor române
identificată de istorica Ştefania Mihăilescu este Societatea
Femeilor Române din Buda, înfiinţată în 1815, cu scopul „de a
contribui […] pentru susţinerea şcolilor greco‑orientale româneşti
din capitala ţării un‑gureşti” (Mureşianu, 1926, 23). O altă
organi‑zaţie, Reuniunea Femeilor Române din Braşov, a fost fondată
în 1850 cu justificarea – aşa cum reiese din procesul verbal al
şedinţei de înfiin‑ţare – că decurge din „dorinţa tuturor femeilor
române de a se interesa de creşterea fetiţelor române şi de a ajuta
după putinţă orfanele mar‑tirilor naţiunii noastre, celor ce au
căzut jertfă în revoluţiunea maghiaro‑transilvană din anii
1848‑1849” (Nicolau, 1953, 60). În anii urmă‑tori, Reuniunea a
reuşit să înfiinţeze şcoli pentru fete în mai multe oraşe din
Transilvania: Braşov, Blaj, Sibiu, Câmpeni etc. („Primii ani de
organi‑zaţie şi creştere a Reuniunii [Femeilor Române din Braşov]
(1850‑1855)”, 1926, 55‑56).
Şi diverse alte demersuri individuale şi/sau colective, atât ale
femeilor, cât şi ale câtorva băr‑baţi din teritoriile locuite de
români, au avut ca scop obţinerea accesului şi a resurselor
necesare pentru educaţia şi instrucţia fetelor şi a femeilor. Trei
cazuri semnificative din anii ’60 şi ’70 ai secolului al XIX‑lea
sunt cele ale lui Gheorghe Bariţiu, Sofiei Cocea şi Constanţei
Dunca‑Schi‑au. Argumentele aduse atât de bărbaţi, cât şi de femei,
pentru necesitatea imperioasă a educaţiei fetelor par, la prima
vedere, a se încadra în ro‑lurile tradiţionale ale femeilor, de
bune soţii şi mame, însă cu un „supliment” de pregătire oferit de
urmarea unei şcoli. Totuşi se pot identifica şi unele critici,
chiar şi indirecte, ale diferenţelor de rol şi şanse între femei şi
bărbaţi şi susţinerea unui „echilibru” şi a unei „drepte cumpene”,
cel puţin în ceea ce priveşte „creşterea şi cultura”. De exemplu,
Gheorghe Bariţiu, deşi insista asu‑pra „celor două calităţi
femeieşti pe care trebuie să le aibă împărăteasa, ca şi
servitoarea”, sub‑liniază „nemărginita osebire”, „apriga linie de
despărţire”, „distanţa” dintre şansele la educaţie şi dezvoltare
personală ale bărbaţilor faţă de fe‑mei.
-
98
„Erau nişte timpuri, şi acelea n‑au trecut aşa de demult, când
mai mulţi din noi nu sufeream ca fetiţele noastre să înveţe măcar a
citi şi a scrie cât de puţin, pentru că, ziceam noi pe atunci,
fe‑meile care ştiu scrie cad în mai multe feluri de ispite. […]
Femeile noastre până acum îşi luară în partea cea mai mare a lor
numai o creştere în familie; o creştere simplă, din care însă frica
lui Dumnezeu, păzirea onestităţii (cinstei) şi hărni‑cia economică
trebuia să facă părţile de frunte, pentru că fetiţele noastre erau
menite a fi numai mame şi stăpâne în casă, iară alt nimic. Şi adică
ce mai trebuiam noi să facem din femeile noas‑tre? Vă mai spun o
dată că până acum era destul şi atâta şi vă mai adaug că a fi mamă
înţeleaptă şi bună şi cârmuitoare harnică a casei sunt cele două
calităţi femeieşti pe care trebuie să le aibă împărăteasa, ca şi
servitoarea. [...] Este de pri‑sos a arăta aici cu mai multe
cuvinte nemărginita osebire, apriga acea linie de despărţire,
distanţa aceea care se produce între fiii şi fiicele noastre prin
aceea că feciorii, prin îndelunga petrecere pe la şcoale şi în
străinătate, prin aruncarea lor în zgomotoasele valuri ale lumii,
prin necurma‑ta conversaţiune cu toate clasele societăţii şi cu
cele mai felurite caractere de oameni, îşi câştigă preste tot o
isteţime, o rutină, o bogăţie de idei şi cunoştinţe pe care
surorile lor, în strâmtul cerc al casei, rămân cu totul depărtate
şi înstrăinate. De aici şi mai vârtos de aici urmează apoi în
căsă‑torii o mulţime de neînvoieli şi nedumeriri. [...] [U]rmează
neapărat că noi avem cea mai mare, cea mai sfântă şi neapărată
trebuinţă ca să gră‑bim a aduce cât mai curând în echilibru, în
cum‑pănă dreaptă creşterea şi cultura fiicelor cu creş‑terea şi
cultura fiilor noştri” (Bariţiu, 1853, 54).
În 1859, Sofia Cocea, într‑o lungă scrisoa‑re adresată „damelor
române”, face o pledoarie pentru participarea femeilor române, în
special a celor bogate, dar şi a celor „care au puţin”, la
eforturile de creare de şcoli pentru fete în me‑diile urban şi
rural. Este în primul rând de re‑marcat faptul că genul şi
„naţiunea”/etnia se intersectează pentru a crea identitatea de
intere‑se şi scopuri şi pentru a deschide posibilitatea
colaborării. Argumentele lui Cocea nu sunt însă construite pentru a
convinge societatea, în gene‑
ral, de necesitatea şi utilitatea educaţiei fetelor, acestea par
deja că fac parte din locurile comune ale discursului, ba, mai
mult, „datoria” faţă de educaţia fetelor – care, bineînţeles,
înseamnă (şi) „simţământ naţional”, „moralitate”, dar şi „idei ale
lumii civilizate” – este valorizată în aceeaşi măsură cu datoria
bărbaţilor de a „apăra ţara de duşmani”. Aşadar, din nou, la un
prim nivel de lectură pare a exista o dihotomie între rolurile
bărbaţilor (apărători ai naţiunii) şi ale femeilor (educatoare ale
naţiunii), însă citindu‑le în con‑textul social, cultural şi
politic, mecanismele ar‑gumentative folosite de Sofia Cocea
funcţionea‑ză cel puţin ambiguu, dacă nu subversiv. Astfel, în
primul rând, ea consideră educaţia femeilor ca pe o chestiune deja
acceptată şi, în al doilea rând, valorizează în mod egal
contribuţiile (di‑ferite) ale femeilor şi bărbaţilor la bunăstarea
naţiunii.
„Doamnele mele![M]ă adresez vouă celor de un sânge şi de
un sex cu mine. [...] A sosit timpul să facem şi noi ceva pentru
ţară; astăzi când nu este iertat nici unui român de a şedea în
nelucrare, când pentru a înălţa edificiul naţionalităţii noastre,
se simte nevoia de atâtea braţe [...] Zicând ci‑neva, naţiunea nu
înţelege prin acest cuvânt nu‑mai pe bărbaţii unei ţări, nu;
corespondentul din Focşani a spus‑o, femeile sunt dreapta jumătate
a oricărei naţiuni. Muma‑patrie cere dar de la fiice ca şi de la
fii tributul său. Orice româncă va jertfi negreşit cu multă plăcere
câţiva galbeni pentru ţara sa; ba încă atât e de mare încrederea
mea în patriotismul sexului femeiesc, încât spe‑rez că damele vor
fi cele întâi care vor deşerta pungile pe altarul patriei. [...]
Patria astăzi are trebuinţă de armie, de bani şi de şcoli. Noi nu
ne putem înrola în miliţie [...]; să nu cedăm însă nimănui dritul
scump de a da României şcoli, in‑stitute de educaţiune şi case de
binefaceri. [...] A compatrioţilor noştri datorie e de a apăra ţara
de duşmani; a noastră o altă datorie, nu mai puţin sfântă, aceea de
a nu lăsa loc corupţiunii să trea‑că în generaţiunile viitoare; a
noastră e misiunea de a face să se lăţească din ce în ce
simţământul naţional, moralitatea şi ideile lumii civilizate. [...]
Ce fală ar fi pentru sexul nostru, când cu
-
99
cheltuiala damelor române, s‑ar ridica deodată ca prin magie
şcoli elementare de fete prin toate oraşele, târguşoarele şi satele
din ţară!” (Cocea (Chrisoscoleu), 1859, 60‑61, subl. a.).
Textul Constanţei Dunca‑Schiau articulea‑ză mult mai clar
imperativul educaţiei femei‑lor din perspectiva rolurilor acestora
de soţii şi de mame, însă trebuie avut în vedere contextul oficial
al discursului ei – este vorba despre un proiect de lege pentru
educaţia publică a fetelor care era adresat domnitorului Alexandru
Ioan Cuza şi Camerei Deputaţilor. Este astfel expli‑cabil de ce
argumentele care preced detaliatul proiect de lege al Constanţei
Dunca‑Schiau nu sunt „radicale” şi utilizează imagini şi
reprezen‑tări ale femeilor considerate ca deja acceptate, cu scopul
de a transfera acceptarea şi asupra pro‑punerilor din cadrul
proiectului pentru „cea mai mare chestiune socială, educaţia
fetelor”:
„A fi bună mamă, bună soţie nu este o ştiinţă facilă; dacă nu o
pot spune din experienţă, am văzut cum se formă fetele ce au a
deveni soţie şi mame; ştiu ceea ce înţelepte şi pietoase fe‑mei, cu
sfânta Scriptură în mână, avea să spuie fetelor despre datoriile
lor de soţie şi de mame. Cum îmi bătea inima atunci când vedeam
acele mii de fetiţe, avute sau neavute, mari sau mici, care învăţau
a servi pe Dumnezeu servind fami‑lia şi aproapele lor, şi‑mi ziceam
cu întristare: când vom avea şi noi asemenea şcoale?”
(Dun‑ca‑Schiau, 1863, 65).
În deceniile al şaptelea şi al optulea s‑au înfi‑inţat mai multe
organizaţii ale femeilor: în 1867, Reuniunea femeilor române de la
Iaşi, condu‑să de Cornelia Emilian, cu scopul de a facilita
femeilor sărace accesul la muncă lucrativă; în timpul războiului de
independenţă au funcţionat numeroase comitete de femei pentru
susţinerea activităţii de pe front şi a orfanilor de război, sub
îndrumarea Comitetului Central al Femeilor de la Iaşi condus de
Maria Rosetti Roznoveanu. Tot în aceeaşi perioadă au apărut şi
câteva periodice în care erau publicate articole şi dezbateri
referi‑toare la condiţiile de viaţă ale femeilor: Amicul familiei,
la Bucureşti, între 1863 şi 1865 condus de Constanţa Dunca‑Schiau;
Mama şi copilul, între 1865 şi 1866, editat de Maria Rosetti;
Fe‑
meia, în Roman între 1868 şi 1869 şi în Bacău între 1871 şi
1873; Femeia Română, la Bucu‑reşti, între 1878 şi 1881, sub
direcţia Mariei Flechtenmacher şi având colaboratoare precum Sofia
Nădejde, Adela Xenopol, Constantin Do‑brogeanu‑Gherea (Mihăilescu,
2002b, 200‑201).
În deceniul al nouălea al secolului al XIX‑lea au fost
înfiinţate organizaţii ale femeilor române în mai multe oraşe din
teritoriile locuite de ro‑mâni, multe având ca scop educaţia şi
crearea de posibilităţi de muncă, mai ales pentru fetele şi femeile
sărace. De exemplu, Reuniunea Fe‑meilor Române Hunedorene (1886,
Deva) avea „scopul de a sprijini şi promova industria de casă
românească şi a ajuta fetiţele şi văduvele române din comitat” (Pop
Hossu Longin, 1932, 224). Tot în 1886 a apărut Societatea femeilor
sărace din Bucureşti „Salvatorul”, cu scopul de a furniza un fond
material pentru ameliorarea vie‑ţii femeilor sărace de toate
vârstele, prin asigu‑rarea asistenţei medicale, a unor pensii
viagere, hranei, mijloacelor pentru căsătorii, înmormân‑tărilor
(Statutele Societăţii femeilor sărace din Bucureşti „Salvatorul”,
fondată în anul 1886 de N. Petrescu, funcţionar public Buc, 1886,
225‑235). Reuniunea femeilor române din Blaj, Reuniunea femeilor
române din Arad, Societa‑tea doamnelor române din Bucovina au fost
înfi‑inţate în 1891 de către femei din clasa superioară şi aveau ca
scop, în principal, educaţia fetelor şi promovarea „industriei de
casă” (Olinescu, 1891, 249‑250; „Un membru”, 1891, 250‑251;
Suciu‑Paguba, 1891, 251‑253).
Drepturi civile şi juridice
În acest deceniu însă, pe lângă, sau, mai cu‑rând, în
continuarea sublinierii utilităţii educaţiei pentru fete şi femei,
apar şi cereri legate de alte schimbări sociale, precum cele pentru
necesita‑tea accesului femeilor, nu numai al celor sărace, la
diverse ocupaţii şi profesii şi de schimbare a unor cutume şi
prevederi legislative din zonele familiei, ale proprietăţii şi, mai
timid, ale drep‑turilor politice. De exemplu, în 1887, Cornelia
Emilian, într‑un articol din revista Familia, de‑plânge situaţia
„femeii” din clasa mijlocie, care,
-
100
neavând acces la educaţie şi, deci, la profesii, „nu are nici o
ţintă mai înaltă pentru viitor”, şi „din toate punctele de vedere
este o mare ne‑norocire în societatea unde femeia e lipsită cu
desăvârşire de acele cunoştinţe care‑i pot forma o carieră”.
Argumentele Corneliei Emilian sunt, bineînţeles, construite din
perspectiva bunăstării generale a societăţii şi „salvării
umanităţii”, dar este important că ea consideră esenţială „soarta
femeii” pentru societate şi umanitate, că face o critică dură,
pentru acea perioadă, a legilor care reglementau căsătoria şi
familia şi că menţio‑nează posibilitatea egalităţii femeilor cu
bărbaţii din (aproape) toate punctele de vedere, inclusiv civil şi
politic:
„La vârsta de treizeci‑treizeci şi cinci de ani, când i se
termină întrucâtva activitatea de mamă, atunci având aceleaşi
drepturi ca bărbatul, va că‑uta ca în restul vieţii să lucreze
împreună cu el şi copiii la întărirea temeliei societăţii; astfel
ocu‑paţiunile ei vor fi salutarii şi deplin potrivite cu dorinţa şi
chemarea femeii. Asemenea îndreptări vor tinde la salvarea
umanităţii. Dar pentru în‑deplinirea acestui scop este neapărat
trebuincios ca, pe de o parte, să se înfiinţeze şcoli pentru
in‑strucţiunea mai înaltă a femeii, iar, pe de alta, să se facă o
reformă în legile relative la căsătorie, legi ce s‑au făcut în
timpurile acelea când oame‑nii trăiau numai pentru perpetuarea lor
[...] Une‑le popoare au simţit de mult trebuinţa de a da femeii
cultură, deplin potrivită cu dispoziţiunile ei, care în multe
privinţe sunt aproape egale cu ale bărbatului. Vedem în multe state
ale Euro‑pei şi cu deosebire în Statele Unite ale Ameri‑cii, femei
care se aplică la medicină, telegrafie, poşte, la administraţie,
prin cancelarii etc. [...] Dacă bărbaţii capabili ai unor popoare
destul de înaintate în cultură au scris, au vorbit şi au ce‑rut
drepturi politice – cetăţeneşti pentru femei, acestea au fost
fiindcă ei au văzut că simţul am‑biţiunii pentru cultură s‑a
dezvoltat şi în spiritul femeii, odată cu progresul timpului”
(Emilian, 1887, 242‑245).
Codul Civil, adoptat în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
în Ţara Românească şi Moldova şi realizat după model francez, plasa
femeia măritată în poziţie de supunere şi depen‑
denţă juridică şi economică cvasitotală faţă de bărbat. Conform
prevederilor acestui Cod, fe‑meile erau datoare să „asculte” de
soţii lor, în schimbul „protecţiei” pe care aceştia le‑ar
asi‑gura‑o. De exemplu, femeile erau obligate prin lege să‑şi
urmeze soţul oriunde stabilea acesta domiciliul comun, îşi pierdeau
naţionalitatea proprie şi o preluau pe cea a soţului, în cazul în
care acesta era străin. Dar cele mai restrictive şi abuzive
prevederi erau acelea legate de statu‑tul juridic al femeilor
căsătorite, considerate în aceeaşi categorie cu minorii, persoanele
cu in‑terdicţii şi debilitate mintală. Astfel, femeile nu aveau
dreptul de a „porni judecată fără autoriza‑ţia bărbatului, chiar şi
în cazul când e comerci‑antă publică” şi nici de a dispune de
veniturile proprii fără acordul bărbatului. Femeile măritate nu se
puteau angaja în activităţi lucrative şi nu puteau încheia
contracte fără autorizaţia soţilor. De asemenea, nu puteau
administra averea per‑sonală a copiilor în timpul căsniciei, iar în
ca‑zul decesului soţului, dota femeilor măritate şi avutul rămas
moştenire treceau în posesia rude‑lor bărbaţilor sau al copiilor.
Femeile nu aveau drept de „cercetare a paternităţii”, de corecţie
şi tutelă asupra copiilor săi, chiar dacă erau văduve (Mihăilescu,
2002a, 23‑24). Femeile nu se pu‑teau recăsători decât „după zece
luni depline de la desfacerea celei dintâi căsătorii”, în timp ce
pentru bărbaţi nu exista nici un fel de interdicţie temporală
(Ciupală, 2003, 19‑21).
În ultimul deceniu al secolului al XIX‑lea sunt articulate cu
din ce în ce mai multă fermita‑te cereri legate de schimbarea
statutului civil şi politic al femeilor. În 1893, Elena D. O.
Sevas‑tos şi Cornelia Emilian, în proaspăta înfiinţată revistă
Rândunica (Iaşi, ianuarie‑decembrie 1893), au publicat articole cu
un caracter evident revendicativ şi în care se pot detecta
determina‑rea şi urgenţa cu care este privită emanciparea femeilor.
Sevastos scrie, de pildă: „Libertatea individuală devine deocamdată
un principiu în‑vingător, principiul cel mai însemnat de
organi‑zare socială; relaţiunea între femeie şi bărbat nu poate
rămâne neatinsă de dânsul” şi „Chestiunea emancipării femeii [este]
o parte a chestiunii sociale, emanciparea femeii este o parte a
viito‑
-
101
rului cultural în genere” (Sevastos, 1893, 259). Emilian susţine
cu mai multă claritate necesita‑tea egalizării multora dintre
drepturile civile şi politice ale femeilor. După ce arată că
„soarta fe‑meii” este nesatisfăcătoare „în raport cu spiritul
timpului” şi menţionează eforturile şi contribuţi‑ile unor femei la
ameliorarea condiţiilor de viaţă şi la accesul la educaţie al
fetelor şi femeilor, ea cheamă „femeia noastră cultă” să se
organizeze şi – prin conferinţe publice, întruniri, publicaţii,
ligi ale femeilor române puse „în legătură cu liga femeiască din
Occident” – să ceară drepturile ce li se cuvin pe baza participării
lor la viaţa socia‑lă. Emilian utilizează şi ea exemplul
„Occiden‑tului”, dar nu al schimbărilor legislative produse acolo
sau al bărbaţilor care susţin emanciparea femeilor, ci al
organizaţiilor şi mişcărilor de emancipare a femeilor, „deoarece
starea şi cauza femeii este universală”. Astfel, femeile
privile‑giate din societatea românească trebuie să:
„Facă [sic] ca legea să recunoască femeia deopotrivă cu bărbatul
şi în caz de divorţ să ţină seama de munca ei în familie; lucreze
să intre femeia în tribunalul unde să aibă dreptul să ape‑re
procesele femeii, emancipeze la vot pe feme‑ia cu titluri şi pe
aceea care, alături de bărbatul, împlineşte datoria către stat,
înfiinţeze ateliere unde femeia să înveţe deosebite ramuri de
pro‑fesiuni după puterile ei, înfiinţeze stabilimente unde femeia
să înveţe bucătăria şi tot ce se ţine de gospodărie şi de unde
familiile să‑şi găseas‑că ajutoare demne în căsnicie” (Emilian,
1893, 260‑262).
Din 1893‑1894 asociaţiile femeilor încep să aibă un scop
revendicativ şi emancipator des‑chis, o formă organizaţională
coerentă şi o par‑ticipare constantă şi mult mai largă, deşi
aceasta va rămâne în mare măsură limitată la clasele su‑perioare.
Cea mai radicală mişcare, ce a inclus şi componenta emancipării
femeilor, este cea soci‑alistă, care în 1883‑1884, la primul şi cel
de‑al doilea congres al Partidului Social‑Democrat al Muncitorilor
din România a înscris în programul partidului „1. Vot universal,
egal, direct, secret... fără deosebire de sex..., 5. Egalizarea
condiţiilor juridice şi politice ale femeilor cu ale bărbaţilor” şi
„Regulamentarea muncii femeilor” (Docu‑
mente din istoria mişcării muncitoreşti din Ro‑mânia. 1879‑1892,
apud Câncea, 1976, 41‑42; Mihăilescu, 2002, 26‑28).
Aşa cum remarcă şi istorica Ştefania Mi‑hăilescu, sub influenţa
ideilor emancipatoare ale mişcării socialiste, în 1894 a fost
înfiinţată Liga Femeilor din România, la Iaşi, cu scopul „de a
scoate femeia din rândul minorilor şi al interdicţiilor, a o pune
în societate la nivelul ce i se cuvine, ca una ce este crescătoarea
şi educa‑toarea omului, a o ajuta să‑şi câştige neatârnarea
economică, a‑i înlesni mijloacele pentru îmbu‑nătăţirea stării ei
culturale şi a‑i da un câmp mai întins pentru activitatea sa, întru
asigurarea exis‑tenţei sale”. Aşadar, cel mai important deziderat
al Ligii este obţinerea drepturilor civile, inclu‑siv accesul la
profesii care să le ofere femeilor independenţă economică. Deşi
apar şi rolurile tradiţionale de „crescătoare” şi „educatoare”,
acestea sunt utilizate nu neapărat ca rezultat al schimbărilor
juridice şi sociale în favoarea fe‑meilor, ci ca argument pentru
emanciparea şi valorizarea femeilor. Sunt foarte relevante, atât la
nivelul conţinutului, cât şi al formei – ceea ce arată
cristalizarea zonelor în care trebuie pro‑duse schimbări şi, deci,
maturizarea mişcării fe‑meilor –, argumentele prin care Liga îşi
justifică existenţa şi activităţile viitoare şi care apar ca un
preambul la statute:
„Considerând cum că în lupta pentru exis‑tenţă locul pentru
femeie este prea restrâns [...], legea pune pe femeia măritată în
rândul minori‑lor şi al interdicţiilor, şi când e vorba de greşala
ei legea o recunoaşte majoră, iar când e vorba de drepturile ei
legea o consideră minoră [...], femeii nu i se dă gratuit
instrucţiune îndestulă‑toare, ca şi bărbatului [...], femeia deşi
termină Universitatea şi obţine aceleaşi titluri ca şi băr‑batul,
totuşi ea‑i pusă în imposibilitate de a‑şi putea exercita
cunoştinţele sale, deopotrivă cu bărbatul [...], munca manuală îi
socotită ca o înjosire [...], majoritatea femeilor nu are avere, nu
are zestre şi în viaţa conjugală legea nu ţine seama de munca
femeii şi, în caz de divorţ sau dacă‑i moare bărbatul, femeia
rămâne pieritoare de foame, dacă nu are un copil din căsătorie
[...], femeia din popor n‑are conştiinţă de valoarea sa
-
102
de om” (Statutele Ligii Femeilor din România, 1894,
271‑272).
În primăvara anului 1896, Liga Femeilor din România a înaintat
Adunării Deputaţilor o petiţie cu peste 100 de semnături, prin care
se solicita scoaterea femeii măritate din rândul minorilor şi
dreptul de a‑şi administra averea şi responsabi‑lizarea legală a
bărbaţilor faţă de copiii lor. Nici această petiţie, nici
încercarea similară din 1898 nu au fost luate în considerare de
legiuitorii ro‑mâni (Mihăilescu, 2002a, 28), însă, prin acţiuni‑le
lor revendicative şi în afara zonei educaţiona‑le şi de instrucţie,
demersurile femeilor au adus în atenţia opiniei publice şi a
oamenilor politici necesitatea emancipării femeilor. Astfel, în
anii următori au apărut din ce în ce mai multe pole‑mici legate de
emanciparea femeilor, posibilita‑tea, necesitatea şi limitele
acesteia. De exemplu, în 1896, Adela Xenopol pledează pentru
statutul de cetăţeană al femeilor şi pentru participarea fe‑meilor
la viaţa politică şi de stat: „Când femeia cere drepturi egale în
domeniul capacităţii, ea nu e silită numai a‑şi asigura starea
economică, ci îşi cere dreptul de cetăţeană”, „când femeia va intra
în stat, va lucra alături de tovarăşii săi şi atunci se va adânci
diferenţa între politica pur patriotică şi aceea a luptelor de
partide”. Este re‑marcabil faptul că Adela Xenopol justifică
drep‑turile politice ale femeilor şi efectele pozitive ale
implicării acestora în viaţa politică prin calităţile specifice
femeilor, însă nu prin acelea legate de rolurile de mamă şi
îngrijitoare, ci prin raţiune şi judecată faţă de forţă musculară
şi conflict, ca în cazul politicii bărbăteşti:
„În ce e de necontestat că a întrecut‑o băr‑batul pe femeie
totdeauna e forţa musculară, [pe] care şi‑o exercită cu cea mai
aprigă ener‑gie asupra femeii şi a copiilor săi. Conducerea prin
judecată, deci, a rămas femeii, care trebu‑ie să combine astfel
încât să nu dea naştere la tulburări din care rezultă mai totdeauna
nota dominantă a felului de ocârmuire bărbătească. Revoltă, bătaie.
Să credem că cu cât se va mări cercul femeiesc în state, cu atât va
cădea tendin‑ţa războaielor care caracterizează starea încă atât de
barbară a stăpânilor noştri” (Xenopol, 1896, 297).
În primul deceniu al secolului XX au luat fiinţă numeroase
societăţi ale femeilor, atât cu scopuri educaţionale pentru fete şi
femei în ge‑neral, cât şi cu scopul „deşteptării femeilor
mun‑citoare din ignoranţă şi inconştienţă”, precum Asociaţia
femeilor române „Sprijinul” de la Bu‑cureşti, creată în 1900, din
iniţiativa Ecaterinei Arbore, Virginiei Alexandrescu, Izabelei
Sado‑veanu, Emei Beldiman (Arbore, 1913, 77‑78)6, dar şi alte
asemenea organizaţii. Au fost create şi publicaţii în care au
apărut studii şi articole sem‑nate de femei (şi bărbaţi) implicate
în mişcarea de emancipare: Revista noastră (Bucureşti, 15 martie
1905–22 aprilie 1907, condusă de Con‑stanţa Hodoş), Românca
(Bucureşti, noiembrie 1905–noiembrie 1906, sub direcţia Adelei
Xe‑nopol), Unirea femeilor române (Iaşi, 24 ianua‑rie 1909–1 iunie
1916, editată de Tereza Strati‑lescu) etc. (Mihăilescu, 2001,
550).
Până la Primul Război Mondial au mai apă‑rut organizaţii ale
femeilor, printre care, de pildă, Societatea Ortodoxă Naţională a
Femeilor Ro‑mâne, înfiinţată la Bucureşti în 1910, care avea scopul
principal de a „dezvolta cultura şi educa‑ţia copiilor români, din
punct de vedere religios şi naţional, aşa precum cere interesul
patriotic” (Stratilescu, 1910, 384), printre fondatoare fi‑ind
femei din aristocraţie: Alexandrina Canta‑cuzino, Zoe Râmniceanu,
Elisa Mavrocordat, Maria Glagoveanu, Eleonora Stratilescu, Elena
Odobescu etc. (Mihăilescu, 2001, 551). În cele trei decenii de
existenţă, S.O.N.F.R. a înfiinţat zeci de filiale urbane şi rurale,
grădiniţe, şcoli primare, licee teoretice şi comerciale, şcoli
pro‑fesionale, cantine, cămine, internate şcolare etc. De asemenea,
a organizat conferinţe publice cu conţinut moral, religios şi
naţional, concursuri, expoziţii şi altele. În succesul
activităţilor sale, mai ales în capacitatea de a se extinde
teritorial şi de a include o participare foarte numeroasă, trebuie
avută în vedere asocierea S.O.N.F.R. cu biserica ortodoxă. Este
interesant, în cazul aces‑tei organizaţii, cum intersecţia dintre
gen, religie şi naţiune produce un discurs şi un set de activi‑tăţi
numai aparent contradictorii demersurilor de emancipare civilă şi
politică a femeii, practicat de alte organizaţii ale femeilor,
„neafiliate” la
-
103
instanţa bisericească ortodoxă. Această asociere trebuie
înţeleasă în contextul social şi politic şi poate fi văzută şi ca o
decizie tactică, pentru asi‑gurarea sprijinului infrastructural şi
material al bisericii în demersurile viitoare ale S.O.N.F.R.
(Ciupală, 2003, 86‑87). Aşa se poate explica, de pildă,
diferenţierea pe care o face Societatea încă de la înfiinţare între
propriile scopuri şi cele ale Unirii Educatoarelor Române de la
Iaşi7. Potri‑vit programului stabilit la înfiinţarea S.O.N.F.R.,
aceasta avea scopul de a orienta fetele române „în direcţii
practice, aşa ca să le asigure indepen‑denţa economică, abătându‑le
de la funcţiona‑rism şi îndreptându‑le spre industriile casnice”.
În plus, însă, spre deosebire de organizaţia de la Iaşi, Societatea
„vrea să le ridice şi nivelul cultu‑ral prin o bună educaţie: iar
educaţia bună, cultu‑ra serioasă, de la sine se înţelege că trebuie
să fie numaidecât şi naţională şi religioasă, adică or‑todoxă în
acelaşi timp” (Stratilescu, 1910, 384). Mai mult, tot ca o
deosebire pe care S.O.N.F.R. o subliniază faţă de U.E.R., prima are
în vedere „copiii români de ambe sexe” (Stratilescu, 1910, 385,
sublinieri în original). Aşadar, chiar dacă la nivel
discursiv‑programatic rolurile femeilor, la înfiinţarea S.O.N.F.R.,
se încadrează în para‑digma „tradiţională” şi includ – dacă nu
chiar se definesc prin – valori religioase şi naţionale, din
tipurile de instituţii de învăţământ pe care le va înfiinţa sau pe
care le va sprijini în deceniile următoare, se pot întrevedea
efecte meliorative asupra condiţiilor de viaţă şi de muncă ale
feme‑ilor. Totuşi, aceste consideraţii strategice şi con‑textuale
nu trebuie să excludă o lectură critică a unora dintre demersurile
şi activităţile în care a fost implicată S.O.N.F.R.
O altă asociaţie importantă este Emanciparea Femeii Române,
înfiinţată la Bucureşti în 1911 şi condusă de Eugenia de
Reuss‑Ianculescu, care în 1913 şi‑a schimbat denumirea în
Drep‑turile femeii, a inclus în statute apartenenţa la „mişcarea
feministă” şi s‑a afiliat la Alianţa In‑ternaţională a Femeilor
(„Societatea «Drepturile femeii»”, 1913, 431‑434). Asociaţia a
publicat revista Drepturile femeii între ianuarie 1912 şi decembrie
1916. Într‑un articol din iulie 1912 în această publicaţie, Eugenia
de Reuss‑Iancules‑
cu vorbeşte deja despre o comunitate identitară feministă („noi,
feministele din România”) şi îşi exprimă convingerea că, în ciuda
diverselor opoziţii, atât ale bărbaţilor, cât şi ale unor femei,
„cauza feminismului va triumfa”, întrucât „pute‑rea de viaţă a
feminismului e însuşi [sic] necesi‑tatea socialo‑filozofică a ideii
de drept, dreptate, libertate”. Ea subliniază faptul că feministele
din România nu au cerut drepturi politice, pentru că înainte
trebuie obţinută egalitatea juridică şi economică, care
include:
„1. Modificarea codului civil şi a celorlal‑te coduri [...] în
ce priveşte condiţia juridică a femeii; 2. Îndepărtarea
incapacităţii civile a fe‑meii; 3. Relativ la copii drepturile
mamei egale cu ale tatălui; 4. Căutarea paternităţii; 5.
Extin‑derea drepturilor femeii relativ la tutelă [...]; 6.
Suspendarea prostituţiei legale; 7. Independenţa economică a femeii
măritate; 8. Aplicarea prin‑cipiului „La muncă egală salariu egal”;
9. Admi‑siunea femeilor la carierele zise liberale, avocat, notar
etc.; 10. Admiterea femeilor comersante la camerele şi tribunalele
de comerţ; 11. Admiterea femeilor în învăţământul universitar
superior, de directoare de spitaluri şi ospiciuri; 12. Admite‑rea
femeilor egal cu bărbaţii în corporaţii, soci‑etăţi de
administraţie, de binefacere, de caritate şi asistenţă publică”
(Reuss‑Ianculescu, 1912, 403).
Chiar dacă în iulie de Reuss‑Ianculescu nu pledează pentru
necesitatea imediată a dreptu‑rilor politice ale femeilor din
România, într‑o conferinţă susţinută în luna noiembrie a ace‑luiaşi
an, intitulată „Dreptul de vot al femeii”, după ce demonstrează că,
în ţările în care femei‑le au dreptul de a vota şi de a fi
eligibile, efectele implicării femeilor în politică sunt pozitive
şi, mai mult, că în România femeile fac „politică militantă”, chiar
dacă nerecunoscută ca atare, dar că nu obţin nici un folos în urma
sacrificiilor lor, concluzionează că „pentru a împrimăvera
obiceiurile noastre electorale, pentru a întrona dreptatea şi
egalitatea, pentru propăşirea ei şi a neamului, pentru a aduce
reale foloase practice societăţii, pentru a forma conştiinţa
cetăţenilor, e necesar ca femeia româncă să devie cetăţeană
eligibilă şi alegătoare” (Styx, 1912, 409). Aceas‑
-
104
tă lărgire a scopurilor lui de Reuss‑Ianculescu şi, implicit,
ale asociaţiei pe care a condus‑o, anticipează schimbarea la nivel
organizaţional: asociaţia şi‑a schimbat denumirea în 1913,
de‑venind „Drepturile femeii”, şi a inclus în statut „egalizarea
femeii cu bărbatul pe teren politic” („Societatea «Drepturile
femeii»”, 1913, 432).
Drepturi politice
Deşi au existat, mai ales după 1900, nume‑roase asociaţii ale
femeilor şi feministe care re‑vendicau acces sporit la educaţie şi
profesii, ega‑litate civilă, juridică şi politică etc. pentru
femei, până în anii ’30 pentru unele revendicări şi până după cel
de‑al Doilea Război Mondial, pentru drepturi politice integrale,
demersurile eman‑cipatoare ale femeilor din Ţara Românească şi
Moldova nu au avut, la nivel legislativ, decât succese parţiale.
Acest lucru însă nu diminuează importanţa activităţilor sociale,
culturale, econo‑mice şi politice ale femeilor şi ale
organizaţiilor femeilor. Aducerea în discuţie publică a
„ches‑tiunii femeii”, susţinerea necesităţii emancipării femeilor,
eforturile de ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale
femeilor din diferite clase, obţinerea dreptului la educaţie
elementa‑ră gratuită şi obligatorie pentru fete, dobândirea
accesului la studii secundare şi universitare şi la unele zone
profesionale până atunci închise fe‑meilor şi, foarte important,
furnizarea de modele de femei conştiente de valoarea lor au
reprezen‑tat câteva dintre victoriile acestor mişcări înainte de
declanşarea Primului Război Mondial.
Este important de arătat că în timpul Ma‑relui Război femeile
din Ţara Românească şi Moldova au participat activ la eforturile de
răz‑boi, chiar dacă mai târziu contribuţiile şi acţi‑unile lor au
rămas ne(re)cunoscute sau au fost chiar deturnate. Cea mai
cunoscută – dacă nu cumva unica – activitate în care se ştie că au
participat femei este cea în cadrul Crucii Roşii, ca infirmiere în
spitalele de răniţi, şi cea mai cu‑noscută femeie este Regina
Maria, despre care în anii războiului au apărut constant
informa‑ţii şi relatări în presă, subliniind devoţiunea şi
sacrificiul de sine al reginei. Aşa cum remarcă
istorica Maria Bucur, figura Reginei Maria se evidenţia nu numai
prin calităţile excepţionale cu care era prezentată, ci şi ca
urmare a absen‑ţei informaţiilor despre activităţi similare (şi
diferite) ale altor femei. De exemplu, cum este de aşteptat, au
fost mii de femei care, asemenea reginei, au lucrat ca infirmiere
în spitalele Cru‑cii Roşii, însă despre ele nu au scris ziarele. În
plus, au existat şi sute de mii de femei – adică restul – care au
desfăşurat alte activităţi necesa‑re funcţionării societăţii şi
supravieţuirii mem‑brilor familiilor care nu erau pe front.
Condiţii‑le foarte grele de viaţă şi muncile acestor femei nu au
fost incluse însă în povestea războiului (Bucur, 1996, 43‑44). Mai
mult, nepregătirea statului român faţă de intrarea României în
război a însemnat suspendarea, cel puţin pen‑tru o perioadă, a
diverselor servicii publice şi a industriilor, ceea ce a afectat în
primul rând femeile. Nu a existat un plan de încadrare a fe‑meilor
în zone ocupaţionale rămase neacope‑rite; dimpotrivă, legislaţia
muncii nu permitea femeilor măritate să desfăşoare activităţi
plătite fără acordul soţului. Aşadar mijloacele de sub‑zistenţă ale
femeilor şi ale membrilor familiilor pe care îi aveau în grijă au
fost sever limitate. Iar discursul public, mai ales prin presă, nu
nu‑mai că nu înregistra marile greutăţi ale femeilor şi strategiile
pe care le‑au utilizat acestea pen‑tru a se întreţine şi a
întreţine membrii famili‑ilor, ci le‑au calificat, uneori, drept
degradare sau chiar trădare (Bucur, 1996, 47‑48).
Este foarte posibil, după cum argumentează Bucur, ca această
omitere a majorităţii muncilor şi contribuţiilor femeilor din
timpul războiului, conjugată cu valorificarea unilaterală şi
excesi‑vă a imaginii femeii‑îngrijitoare voluntare prin figura
Reginei Maria să fi avut un efect asupra dezbaterilor din timpul şi
de după război asupra drepturilor şi rolurilor femeilor în noua
ordine socială din România Mare (Bucur, 1996, 48‑49). Însă,
bineînţeles, neincluderea majorităţii drep‑turilor civile, juridice
şi politice revendicate de asociaţiile femeilor şi feministe din
România în Constituţia din 1917, în cea din 1923 şi în legi‑le
ulterioare nu poate fi pusă numai pe seama nerecunoaşterii
participării femeilor române la
-
105
eforturile de război. Justificările menţinerii ine‑galităţilor
dintre femei şi bărbaţi trebuie căutate atât în contextul social,
economic şi cultural al proaspetei Românii Mari şi în luptele
politi‑ce pentru putere, cât şi în dinamica mişcărilor femeilor şi
feministe. Un posibil argument în această direcţie este furnizat de
un demers re‑vendicativ al femeilor din România încă din tim‑pul
războiului şi de eşecul acestuia.
În petiţia către Senatul României, citită în şedinţa din 16
iunie 1917 de către senato‑rul Paul Bujor, un grup de femei
române8, cele mai multe activiste în organizaţii ale femeilor, a
cerut să fie acordate drepturi civile şi politice femeilor în
constituţia viitoare. În textul petiţiei sunt prezentate diversele
activităţi şi contribuţii ale femeilor în general în societate şi
în special în timpul războiului. Astfel, în petiţie, cererea
drepturilor civile şi politice pentru femei este justificată prin
faptul că „femeia română s‑a do‑vedit destoinică în toate
direcţiile”, printre aces‑tea incluzând: „conducerea afacerilor,
înlocuind pe bărbaţii plecaţi ca să‑şi facă datoria de ţară”,
„întreaga conducere a familiei şi toată agonisi‑rea traiului în
aceste timpuri grele a rămas pe seama lor”, „operile de asistenţă
socială”, ca, de pildă, „îngrijirea bolnavilor, administraţiile
spi‑taliceşti, organizarea «Crucii Roşii» a doamne‑lor, ajutorarea
săracilor, refugiaţilor, orfanilor”. Mai mult, sunt cuprinse toate
categoriile profesi‑onale şi ocupaţionale, de la profesoare,
doctore, funcţionare etc. la „femeile de la ţară”, cărora li s‑au
acordat pe perioada absenţei soţilor lor, dreptul de a se ocupa de
activităţi pe care până atunci (şi după aceea) nu le puteau
îndeplini în mod legal decât bărbaţii, însă, aşa cum se spe‑cifică
în petiţie, „fără ca această activitate să fie complectată conform
codului civil”. După ce aduc la cunoştinţa parlamentarilor români
parti‑ciparea diversă şi activă a femeilor la eforturile de război,
petiţionarele conclud că este „legitim să se consfinţească prin
lege ceea ce este o situ‑aţie de fapt” şi cer „să ni se acorde
drepturi po‑litice şi civile”. Senatorul care a citit petiţia şi‑a
exprimat convingerea „că orice om cu o cultură serioasă nu mai
poate admite azi ca femeia, care împărtăşeşte cu bărbatul toate
greutăţile vieţii,
să nu aibă şi toată consideraţia ce i se cuvine în faţa legii”.
Deci Bujor susţinea, în mod evident, cauza egalităţii în drepturi a
femeilor şi, în plus, din punct de vedere ideologic era mai curând
de stânga („eu socot că numai izbânda ideilor soci‑al‑democratice
va aduce şi izbânda drepturilor femeii”) („[Petiţia femeilor române
din 16 iunie 1917 către Senatul României]”, 1917, 498‑499), ceea ce
este posibil să nu fi fost părerea majorită‑ţii Senatului României,
ţinând cont de momentul istoric – anul 1917. Aşa încât petiţia nu a
fost luată în considerare, iar drepturile civile şi poli‑tice ale
femeilor nu au fost incluse în Constituţia din 1917.
Aşadar, după război au rămas nemodificate prevederile
legislative care le refuzau femeilor din Ţara Românească şi Moldova
drepturi civile şi politice, chiar dacă femeile din provinciile
re‑cent încorporate în noul stat beneficiau de drep‑turi civile şi
parţial şi de unele drepturi politice. Astfel, femeile din
Transilvania şi Bucovina aveau dreptul de a‑şi administra averea,
de a‑şi schimba liber religia, de a putea fi persoană ju‑ridică,
iar cele din Basarabia pe lângă drepturile de proprietate asupra
averii şi de acces la profe‑siile libere, au avut şi dreptul de vot
în alegerile municipale (Mihăilescu, 2002a, 36). Menţinerea
inegalităţii era cu atât mai peremtorie, cu cât ze‑cile de
organizaţii ale femeilor din aceste teri‑torii au participat activ
şi au susţinut unirea, iar acţiunile lor au fost validate prin
alegerea dele‑gatei Reuniunii Femeilor Române de la Sibiu, dr.
Eleonora Lemenyi‑Rozvan, ca deputată în Marele Sfat Naţional
constituit în cadrul Marii Adunări de la Alba Iulia, în 1 decembrie
1918 (Mihăilescu, 2002a, 35).
Între 1918 şi 1923 activităţile mişcării feme‑ilor din România
s‑au intensificat şi s‑au extins în mod substanţial, comparativ cu
perioada de până la război. Au fost create noi organizaţii, s‑a
produs unirea multora dintre ele într‑un consi‑liu naţional afiliat
la Consiliul Internaţional al Femeilor, s‑au organizat numeroase
conferinţe publice şi dezbateri, au fost publicate articole şi
studii în ziare, reviste şi volume despre condiţi‑ile de viaţă ale
femeilor şi necesitatea acordării drepturilor civile, juridice şi
politice depline.
-
106
În lunile iunie şi iulie 1918, activistele femi‑niste din
Moldova au organizat întâlniri de dez‑bateri publice săptămânale la
Universitatea din Iaşi, la care au fost invitate personalităţi
cultu‑rale şi politice şi în care s‑au discutat posibilele
strategii pentru obţinerea drepturilor femeilor. Unul dintre
rezultatele acestor dezbateri a fost înfiinţarea, la 20 iulie 1918,
a Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor
Ro‑mâne, printre ale cărei scopuri, înscrise în statu‑te, figurau:
„de a lupta pentru emanciparea de‑plină civilă şi politică a
femeilor române”, „de a pregăti femeia pentru exerciţiul
drepturilor poli‑tice şi pentru îndeplinirea funcţiunilor publice”,
„de a lucra pentru întărirea şi dezvoltarea mişcă‑rii feministe”,
„de a se ocupa de chestiunile care interesează condiţiunea socială,
economică, cul‑turală şi a lucra pentru îmbunătăţirea şi ridicarea
condiţiunii ei”, „de a înfiinţa şi conduce institu‑ţiile de
cultură, educaţiune şi de prevedere soci‑ală”. Asociaţia îşi
propunea, încă din momentul fondării, să aibă acoperire naţională
şi se adresa tuturor claselor sociale, prin mijlocul principal de
realizare a obiectivelor, „acţiunea de propa‑gandă”, care „va fi
permanentă şi se va exercita, prin organizaţiile sale, pe întreg
teritoriul ţării şi în toate straturile societăţii, pe calea
presei, a publicaţiunilor de orice natură, a conferinţelor, a
consfătuirilor şi întrunirilor publice”. Directoare ale acestei
asociaţii au fost numite atunci Maria Baiulescu, Elena Meissner şi
Ella Negruzzi, iar printre membrele fondatoare se aflau Eleonora
Stratilescu, Maria Buţureanu, Calypso Botez, Tereza Castan, Ana
Conta‑Kernbach, Sofia Nă‑dejde, Cornelia Emilian, Tereza
Stratilescu, Isa‑bela Sadoveanu, Elena Alestari, Sanda Filitti,
Maria Moruzzi, Olga Sturdza etc. („Statutele Asociaţiei pentru
emanciparea civilă şi politică a femeilor române”, 1918, 509‑513).
A.E.C.P.F.R. a editat publicaţia Acţiunea feministă şi un bu‑letin
trimestrial (Mihăilescu, 2002b, 204). În anii următori, Asociaţia a
desfăşurat numeroase activităţi revendicative şi de propagare a
ideilor feministe, printre care memorii adresate foruri‑lor
legislative, o anchetă asupra convingerilor oamenilor politici
legate de drepturile femeilor, conferinţe publice, dezbateri,
studii şi publicaţii.
Totuşi demersurile lor politice şi publice au avut numai
rezultate limitate: femeilor li s‑a permis accesul în Consiliul
Superior al Muncii, în efo‑riile şcolare, în serviciul căilor
ferate; asociaţiile de asistenţă socială au trecut sub autoritatea
Mi‑nisterului Muncii, s‑a înfiinţat Comitetul Central de Asistenţă
Socială, femeile au obţinut dreptul de a practica avocatura etc.
(Mihăilescu, 2002a, 39‑40). Acest din urmă succes al mişcării
feme‑ilor se datorează în bună măsură Ellei Negruzzi, care timp de
un deceniu a luptat pentru a fi ad‑misă în barou, trecând prin mai
multe instanţe de judecată din Iaşi şi Bucureşti unde şi‑a
susţi‑nut singură cazul, de mai multe ori, între 1913 şi 1920
(Stratilescu, 1915, 474‑479; E., 1920, 111).
La iniţiativa Valentinei Focşa, Asociaţia Cer‑curilor de
Gospodine s‑a constituit în 3 aprilie 1920 la Bucureşti. Asociaţia
avea ca obiective principale îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi
de muncă ale femeilor şi ocrotirea mamei şi a copilului şi a
desfăşurat diverse tipuri de activi‑tăţi, printre care, cele mai
însemnate şi cu cele mai vizibile rezultate, au fost asistenţa
sanitară şi socială în mediul urban şi rural, inclusiv prin
înfiinţarea unor dispensare de copii, cu organiza‑re fixă şi
mobilă, în mai multe oraşe şi comune de pe teritoriul României.
Preşedinta organiza‑ţiei a fost, timp de şaptesprezece ani, Simona
Lahovary, apoi Valentina Argetoianu, iar de se‑cretariatul general
şi de organizare s‑a ocupat Valentina Focşa („Asociaţia Cercurilor
de Gos‑podine. Darea de seamă a activităţii societăţii: 3 aprilie
1920–31 martie 1940”, 1940, 526‑530)9.
În 7 aprilie 1921 s‑a înfiinţat „Asociaţia Fe‑meilor
Universitare Române”, cu sediul la Cluj, dar care urma să acţioneze
pe întreg teritoriul României. Membrele organizaţiei trebuiau să
fie licenţiate sau doctore, iar scopul era multiplu: facilitarea
colaborării şi prieteniei între femeile universitare „ale tuturor
naţiunilor şi îndeosebi între femeile universitare române”,
susţinerea „intereselor morale” ale acestora, sprijinul fe‑meilor
universitare, înfiinţarea şi contribuirea la „opere femeieşti
folositoare”. Au fost create trei secţii: pe lângă una care se
ocupa cu principiile de educaţie şi şcolarizare şi una care asigura
sco‑pul de colaborare internaţională, exista şi o sec‑
-
107
ţie de asistenţă socială, care urma să organizeze „cooperative
femeieşti, căminuri, cantine” care să sprijine femeile universitare
şi studentele. La înfiinţare, preşedintă a fost Dr. Alice
Grinţescu, din Cluj, vicepreşedinte erau Dr. Alexandrina Şandru, de
la Cernăuţi şi Silvia Slăvescu, de la Ploieşti, iar secretară Dr.
Nora Lameny, din Cluj. Din Bucureşti erau incluse Elena Drăgoşescu
şi Theodora Naneş.
Tot în anul 1921, în 4 iulie, s‑a constituit la Bucureşti
Consiliul Naţional al Femeilor Româ‑ne, o grupare gândită să
reunească organizaţiile femeilor şi feministe din România într‑o
formu‑lă federativă. Conform articolului 2 din statut, scopul
C.N.F.R. era de a oferi „o legătură de solidaritate între
diferitele societăţi sau opere feminine sau feministe, fără
deosebire de con‑fesiune, în scopul de a servi în modul cel mai
puternic statul, familia şi cauza feminină”. Este foarte
interesantă menţionarea Consiliului Inter‑naţional al Femeilor şi a
devizei sale în articolul 2 – înainte de precizarea afilierii la
C.I.F. –, în continuarea scopului şi care funcţionează atât ca o
justificare a caracterului său incluziv din punct de vedere
confesional, cât şi ca o normă: „Aceste sentimente de solidaritate
sunt rezuma‑te în deviza numită «Regula de aur» a Consi‑liului
Internaţional al Femeilor: «Fă altuia ceea ce vrei să ţi se facă şi
ţie», pe care C.N.F.R. ca şi celelalte C.N. este obligat a o aplica
în toată activitatea sa”. De‑abia în articolul 5 se stipu‑lează că
C.N.F.R. este afiliat la C.I.F. C.N.F.R. accepta ca membre
organizaţii culturale sau de binefacere în care majoritatea era
formată din femei, sindicate sau cooperaţii mixte, în cazul în care
se forma un grup separat de minimum 25 de femei şi, în cazuri
excepţionale, puteau exista şi persoane individuale, „care vor fi
adus servicii importante cauzei feminine, bărbaţi sau femei, cu
titlul de membri de onoare, membre auxiliare sau donatoare”. În
statutul C.N.F.R. se prevedea organizarea câte unei secţii locale
în fiecare ca‑pitală de judeţ („Statutul Consiliului Naţional al
Femeilor Române”, 1922, 121). Calypso Botez a fost preşedinta
Comitetului executiv, din care fă‑ceau parte Alexandrina
Cantacuzino, Maria Ba‑iulescu, Ella Negruzzi, Elena Meissner,
Eugenia
de Reuss‑Ianculescu (Mihăilescu, 2002a, 41). Într‑un articol
apărut în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială în 1923, când
deja Consiliul cu‑prindea 28 de organizaţii ale femeilor şi
feminis‑te, Calypso Botez a oferit precizări suplimentare
justificative referitoare la formarea C.N.F.R.:
„Izvorât din adânca convingere că singurul mijloc prin care s‑ar
putea asigura prosperitatea şi fericirea familiei şi a Statului,
deci şi a indivi‑dului ca şi a umanităţii, nu se poate rezida decât
într‑o cât mai mare unitate de simţire şi vederi şi că aceasta nu
se poate realiza decât prin organi‑zarea sistematică a activităţii
femeiei, Consiliul Naţional al Femeilor Române a înţeles să
fede‑reze femeia muncitoare din întreaga ţară – fie ca societăţi de
binefacere, de cultură, cu caracter economic, fie ca
individualităţi – în scopul de a lărgi opera de solidarizare
feminină şi a face să pătrundă cât mai adânc în massele sociale
pre‑ceptele marelui principiu adoptat de Consiliu ca bază de
activitate: «Fă altuia ceeace vrei, ca şi altul să‑ţi facă ţie»”
(Botez, 1923b, 219).
Feminism sau socialism?
Deşi, prin diversele articole ale lui Calypso Botez şi ale altor
femei din conducerea C.N.F.R. şi, aşa cum precizează şi istorica
Ştefania Mi‑hăilescu, Consiliul urmărea să reprezinte şi să
promoveze interesele femeilor din toate clasele sociale, discursul
conducătoarelor asociaţiilor femeilor din clasele superioare şi
mijlocii sub‑liniază constant neputinţa de a realiza o uniune
organizatorică şi de revendicări cu asociaţiile şi secţiunile
sindicale ale femeilor muncitoare. În acelaşi articol din 1923,
Botez localizează cau‑zele acestei imposibilităţi de colaborare
exclusiv în „lipsa de discernământ” a femeilor din sin‑dicate, care
ar fi respins colaborarea „cu feme‑ile burgheze, chiar dacă acestea
sunt tot atât de muncitoare ca şi ele, cum sunt femeile
intelectu‑ale, care înaintea tuturor au simţit nevoile speci‑fice
sexului lor şi au pornit lupta de revendicări feministe”. Lipsa de
receptivitate a femeilor din clasele mijlocie şi superioară şi
incapacitatea lor de a înţelege contextul cultural şi economic care
a determinat solidaritatea femeilor munci‑
-
108
toare cu bărbaţii muncitori, cu care acestea au considerat că au
mai multe revendicări în comun decât cu femeile din clasele
superioare, poate fi văzută ca unul dintre motivele care au
contribuit la cvasiabsenţa comunicării şi colaborării între
mişcările emancipatoare ale femeilor din clasele mijlocie şi
superioară şi cele ale femeilor munci‑toare. În plus, aşa cum am
arătat mai sus, faptul că Partidul Socialist a fost primul care a
înscris în programul său încă de la înfiinţare (în 1893, atunci sub
denumirea de Partidului Social‑De‑mocrat al Muncitorilor din
România) egalitatea deplină în drepturi între femei şi bărbaţi a
contri‑buit la convingerea femeilor muncitoare că nu‑mai eforturile
de emancipare la intersecţia clasei şi a „sexului” (în limbajul
timpului) pot într‑ade‑văr conduce la ameliorarea condiţiilor lor
de viaţă. Femeile din clasele superioare, pentru că doreau
menţinerea organizării social‑economice existente – adică a
privilegiilor de clasă –, iar revendicările lor se refereau
exclusiv la dimen‑siunea patriarhală a organizării social‑politice,
conceptualizau solidaritatea exclusiv în termeni de gen („sex”) şi
instituiau o separare categorică între socialism şi feminism:
„Femeia nu poate face parte, în ce priveşte revendicările ei, decât
din una şi aceeaşi grupare – aceea feministă. So‑cialismul este
altceva decât feminismul” (Botez, 1923b, 223). Acest lucru, însă,
nu a împiedicat‑o pe Calypso Botez să se înscrie în Partidul
Ţără‑nesc şi să susţină în general, intrarea femeilor în acest
partid, care ar fi „justificată prin faptul acordării de drepturi
femeilor de către acest par‑tid şi înscrierea în programul său a
drepturilor integrale” (Fulmen, 1930, 245).
În perioada premergătoare votării Constitu‑ţiei din 1923,
C.N.F.R., împreună cu alte asoci‑aţii ale femeilor şi feministe,
precum Uniunea Femeilor Române, Asociaţia pentru Emancipa‑rea
Civilă şi Politică a Femeilor Române, Liga pentru Drepturile şi
Datoriile Femeii, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române
etc., au desfăşurat activităţi intense pentru egalizarea
drepturilor civile şi politice ale femeilor. Ast‑fel, au fost
organizate dezbateri şi conferinţe publice, studii, analize şi
propuneri legislative, manifestaţii, proteste şi memorii, prin care
s‑a
susţinut includerea drepturilor depline ale feme‑ilor în actul
fundamental al noului stat10. De pil‑dă, într‑un amplu şi
documentat studiu, Calypso Botez a rezumat poziţia mişcării
femeilor faţă de statutul civil al femeilor măritate din
România:
„Noi, româncele din Regatul vechi, prin Co‑dul Napoleon, care ne
cârmuieşte, suntem clasa‑te aşa cum a hotărât Eliade Rădulescu la
1866; între copii, minori, nebuni şi idioţi. Nu ne putem administra
bunurile, nu putem face nici un act fără autorizaţia bărbatului, nu
ne putem creşte copiii cum vrem, nu putem dispune de nici un lucru
din casa noastră, după voie, căci legea presupune că în casa unde
este un bărbat, totul este al lui. Într‑un cuvânt, femeia se mişcă
nu‑mai după bagheta magică a autorităţii maritale” (Botez, 1923a,
76‑87).
Eforturile mişcărilor femeilor nu au avut însă succesul dorit,
Constituţia din 1923 nu a modi‑ficat nici prevederile
discriminatoare legate de statutul civil şi nici nu a introdus
drepturi politi‑ce pentru femei. În articolul 6, paragraful 2 din
Constituţie se precizează intenţia de egalizare a drepturilor
civile, însă doar ca o chestiune de domeniul viitorului nedefinit,
iar drepturile poli‑tice sunt plasate într‑o şi mai mare
ambiguitate: „Legi speciale, votate cu majoritate de două tre‑imi,
vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul
drepturilor politice. Drepturi‑le civile ale femeilor se vor
stabili pe baza depli‑nei egalităţi a celor două sexe”
(Constituţiunea din 1923, 1923).
Curând după promulgarea actului, a devenit evident pentru
femeile implicate în mişcarea de emancipare că formularea aparent
deschisă ega‑lităţii din Constituţie nu reprezenta în nici un caz o
garanţie a acordării ei în viitorul apropiat. Comisiile
parlamentare care se ocupau cu uni‑ficarea legislaţiei pe
teritoriul României păreau că intenţionează să menţină prevederile
discri‑minatorii femeilor din Codul Civil de inspiraţie
napoleoniană, încă în vigoare în „vechiul regat”. În ciuda
recomandărilor asupra modalităţilor de egalizare a drepturilor,
făcute de Comisia juridi‑că din cadrul C.N.F.R., din care făceau
parte per‑sonalităţi economice şi politice (Grigore Iunian,
Corneliu Botez, Dem. Dobrescu, Constantin
-
109
Mille, Mircea Djuvara etc.), şi a cercetărilor şi conferinţelor
organizate şi în cadrul Institutului Social Român, legea votată în
1924 nu aducea decât câteva modificări minore statutului civil şi
juridic al femeilor.
Cetăţenie parţială
La sfârşitul anilor ’20 şi la începutul anilor ’30 au continuat
dezbaterile despre drepturile civile ale femeilor şi se înaintau
propuneri de schimbări legislative. De exemplu, într‑un ra‑port al
Secţiei legislative din cadrul C.N.F.R., s‑au elaborat şapte puncte
asupra necesităţilor de egalizare a drepturilor femeilor
căsătorite: 1) domiciliul conjugal trebuie decis de necesităţi‑le
familiei; 2) soţii şi soţiile pot exercita orice profesie care nu
atinge demnitatea familiei şi nu pune în pericol siguranţa
acesteia; 3) a. femeile române căsătorite cu un străin îşi vor
păstra naţi‑onalitatea, dacă nu cer în mod special, printr‑un act
recunoscut legal, să preia naţionalitatea soţi‑lor şi b. copilul
unei mame române şi al unui tată străin, născut pe teritoriul
României, va fi cetă‑ţean român; 4) actele legate de viaţa
cotidiană a familiei pot fi încheiate de oricare dintre soţi,
separat sau împreună, şi reprezintă responsabi‑litatea comună a
ambilor soţi; 5) soţul şi soţia îşi pot administra fiecare bunurile
proprii, dar nu le pot înstrăina sau ipoteca fără consimţământul
celuilalt; 6) bunurile realizate în timpul căsni‑ciei de unul
dintre soţi sunt considerate rezul‑tatul eforturilor ambilor soţi,
ceea ce le asigură drepturi egale asupra acestor bunuri în cazul
disoluţiei mariajului; 7) femeia căsătorită îşi va păstra numele
său de familie, adăugându‑l pe cel al soţului, iar copilul va purta
numele tatălui, la care îl poate adăuga pe cel al mamei (Negruzzi,
1940, 276).
În plus, era evident că se crease o situaţie pa‑radoxală prin
menţinerea unui tip de legislaţie în Ţara Românească şi Moldova şi
a altuia în teritoriile adăugate după 1918. Acest paradox este
semnalat într‑un articol din Ziarul nostru în 1932: „Nu se poate
îngădui ca femeile din ve‑chiul regat să continuie a trăi sub
regimul unei complete incapacităţi civile, în timp ce surori‑
le noastre din teritoriile alipite beneficiază de drepturi[le]
civile [ale] legiuirilor din timpul dominaţiilor străine”
(„Moţiune”, 1932, 292). De altfel, această inadvertenţă a stat la
baza con‑stituirii uneia dintre primele organizaţii care au
revendicat drepturi economice şi juridice pentru femei, Liga
femeilor, înfiinţată la Iaşi în 1894, de Cornelia Emilian. Elena
Meissner povesteşte incidentul care a împins‑o pe Emilian să
înceapă demersurile de emancipare a femeilor:
„O doamnă, soţia unui profesor universitar, se prezintă să‑şi
încaseze o sumă depusă ce‑i aparţinea personal. Casierul refuză,
motivând că statutele se opun eliberării oricărei sume unei femei
măritate, fără consimţământul soţului. Doamna, nedumerită,
protestează şi cere statute‑le. Casierul avea dreptate. Un articol
din statute era redactat în forma următoare: «Femeile mă‑ritate,
copiii, minorii, interzişii şi nebunii nu‑şi pot ridica drepturile
fără autorizarea soţului, tutorelui etc.». D‑na Emilian, căci ea
era doam‑na de care vorbim, ardeleancă de origine, nede‑prinsă cu
această tovărăşie în care legea aşeza femeia măritată, organiză la
Iaşi o ligă feminis‑tă care să lupte pentru încetarea acestei stări
de lucruri” („[Cuvântarea Elenei Meissner], 1923, 290‑292).
De‑abia în 21 aprilie 1932 li s‑au acordat femeilor căsătorite
drepturi civile (de a încheia contracte, de a se prezenta în faţa
justiţiei fără acordul soţului, de a administra şi folosi propria
avere parafernală) („Legea dezrobirii noastre ci‑vile”, 1932,
300‑301), însă nici această lege nu a adus egalitatea civilă
deplină a femeilor mări‑tate. În această privinţă, în anii
următori, au fost dezbătute chestiuni legate de dreptul comun al
soţilor asupra averii dobândite în timpul căsă‑toriei, situaţia
femeii divorţate sau văduve etc. În legătură cu modificările
Codului Penal, s‑au purtat discuţii asupra avortului, căutării
pater‑nităţii, „delictului de seducţiune”, delictului de abandon
familial, instituirii tribunalelor pentru delincvenţi minori,
combaterii traficului de fe‑mei, controlului fenomenului
prostituţiei etc. (Mihăilescu, 2002a, 42‑46).
O altă situaţie contradictorie constă în fap‑tul că înainte de
acordarea drepturilor civile, ca
-
110
urmare a activităţilor organizaţiilor femeilor, în Legea pentru
organizarea administrativă din au‑gust 1929 a fost inclus dreptul
femeilor de a vota şi de a fi alese în consiliile comunale şi
judeţene. Totuşi nu este vorba despre un drept acordat tu‑turor
femeilor şi nici măcar femeilor în aceleaşi condiţii cu bărbaţii,
articolul 375 din această lege stipulând condiţiile suplimentare,
din care cel puţin una trebuia îndeplinită, pentru ca feme‑ile să
aibă dreptul de a vota:
„1. să aibă cunoştinţele ciclului inferior se‑cundar, normal sau
profesional, 2. să fie funcţio‑nare la Stat, judeţ, sau comună, 3.
să fie văduvă de răsboi, 4. să fie decorate pentru activitate în
timpul răsboiului, 5. să fi făcut parte, la promul‑garea legii, din
conducerea societăţilor – cu per‑sonalitate juridică – cu scop de
revendicări soci‑ale, propagandă culturală sau de asistenţă
socia‑lă” (Enciclopedia României, vol. I, 1938, 237).
Aşa cum indică Ştefania Mihăilescu, restric‑ţiile de mai sus
constituiau o nedreptate, întru‑cât, pe de o parte, se instituiau
bariere suplimen‑tare pentru femei, inexistente în cazul votanţilor
bărbaţi (pe baza cunoscutului model, care se re‑găseşte încă:
pentru a fi „egale”, femeile trebuie să fie „mai bune” decât
bărbaţii) şi, pe de altă parte, restrângea dreptul la vot şi la
eligibilitate doar la anumite categorii de femei, eliminând marea
masă a femeilor din zonele rurale (Mihă‑ilescu, 2006, 24‑25). În
urma alegerilor muni‑cipale, comunale şi judeţene din 1930, au fost
alese peste o sută de consiliere în cincizeci de oraşe şi comune,
două femei au ocupat funcţia de primar şi multe funcţia de
viceprimar. Unele dintre conducătoarele organizaţiilor femeilor şi
feministe au candidat pe listele Partidului Na‑ţional Ţărănesc
(Ella Negruzzi, Calypso Botez, Margareta Paximanide‑Ghelmegeanu,
Ortansa Satmary etc.), altele pe cele ale Partidului Libe‑ral
(Sarmiza Bilcescu‑Alimănişteanu) (Mihăi‑lescu, 2006, 30‑31).
În marea majoritate a cazurilor, consilierelor alese le‑a fost
desemnat ca domeniu de activita‑te asistenţa socială. De pildă,
Calypso Botez, în calitate de consilieră în Sectorul Galben şi
fă‑când parte din Delegaţia Permanentă a Capitalei, a reorganizat
orfelinatele, coloniile şi cantinele
şcolare, azilurile şi dispensarele. De asemenea, a susţinut
nenumărate lucrări de asistenţă soci‑ală, în colaborare cu Secţia
feminină din cadrul Institutului Social Român şi cu Şcoala
Superioa‑ră de Asistenţă Socială. Aşa cum am arătat mai sus, sub
conducerea ei şi la cererea Biroului de corespondenţă pentru munca
femeii (din cadrul Biroului Internaţional al Muncii) s‑au
desfăşurat anchete sociale asupra unor cartiere din Bucu‑reşti şi
din alte oraşe. Tot cu sprijinul ei şi pen‑tru dezvoltarea
asistenţei sociale, s‑a organizat Centrul de demonstraţie pentru
asistenţa familiei din cartierul Tei, utilizat atât ca spaţiu
didactic, cât şi ca acţiune de asistenţă de către Şcoala
Su‑perioară de Asistenţă Socială (Marcovici, 1932, 307‑309)11. Este
semnificativ de înregist