DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838 Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 1 Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară:1„Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie: 1.5. „Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării” Titlul proiectului:“Restructurarea programului de formare si cercetare doctorală în domeniile ştiinţe politice, ştiinţe administrative, sociologie şi ştiinţe ale comunicării- DOCT” Beneficiar:Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Numărul de identificare al contractului: POSDRU/21/1.5/G/16838 Teorii contemporane şi metode de cercetare în ştiinţe politice, sociologie, ştiinţele comunicării, ştiinţe administrative Autori: Emanuel Nicolae DOBREI Florin Marius POPA Nicoleta CORBU Marian VASILE
98
Embed
57433896 Ghid Teorii Si Metode Stiinte Sociale DOCT
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
1
Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară:1„Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie: 1.5. „Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării” Titlul proiectului:“Restructurarea programului de formare si cercetare doctorală în domeniile ştiinţe politice, ştiinţe administrative, sociologie şi ştiinţe ale comunicării- DOCT” Beneficiar:Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Numărul de identificare al contractului: POSDRU/21/1.5/G/16838
Teorii contemporane şi metode de cercetare în ştiinţe politice, sociologie, ştiinţele comunicării, ştiinţe administrative
Autori: Emanuel Nicolae DOBREI Florin Marius POPA Nicoleta CORBU Marian VASILE
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
2
Cuprins Introducere ...........................................................................................................................4 I. Ştiinţa politică – tipuri de abordări.....................................................................................7 1. Abordări generale în Ştiinţa politică .................................................................................7 2. Paradigme concurente – câteva exemple......................................................................10 2.1.Teoria instituţională......................................................................................................11
A.Instituţionalismul de tip alegere raţională ............................................................................11 B.Instituţionalismul constructivist ..............................................................................................12
2.3. Teoria politică normativă.............................................................................................15 A.Liberalismul ..............................................................................................................................15 B.Abordarea bazată pe capabilităţi ..........................................................................................16
II. Abordări teoretice contemporane în ştiinţele administrative...........................................18 1. Tipologii ale abordărilor din administraţia publică ..........................................................19 2. Principalele paradigme din administraţia publică ...........................................................22
2.1. Paradigma juridică în ştiinţele administrative..................................................................22 A. Teoria separaţiei puterilor in stat..........................................................................................22 B. Teoria organizaţională şi instituţia publică. O privire juridică ..........................................25 2.2. Paradigma manageriala a ştiintelor administrative ........................................................28 A. Max Weber şi birocraţia.........................................................................................................28 B. Noul Management Public ......................................................................................................31 C. Teorii ale organizaţiei ............................................................................................................35 2.3. Paradigma economică a ştiinţelor administrative ...........................................................39 A. Optimul economiei publice....................................................................................................39 B. Statul – actor al economiei publice......................................................................................41
III. Abordări teoretice contemporane în sociologie.............................................................45 1. Micro-mezo-macro......................................................................................................45 2. Abordări teoretico-metodologice majore ........................................................................47
2.1. Scurt istoric al ideilor sociologice. Clasici ........................................................................48 2.2 Interacţionism simbolic ........................................................................................................50 2.3. Fenomenologia ....................................................................................................................52 2.4. Analiza structural-funcţională ............................................................................................53 2.5. Agency and structure (Agent şi structură) .......................................................................54 2.6. Postmodernism ....................................................................................................................55
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
3
3. Câteva teme majore în sociologie..................................................................................56 3.1. Sociologia consumului ........................................................................................................57 3.2. Clasă, strat, poziţie socială sau stil de viaţă? .................................................................58 3.3. Paradigma mobilităţii...........................................................................................................60 3.4. Studiul valorilor ....................................................................................................................60
IV. Abordări teoretice în Ştiinţele comunicării ....................................................................63 1. Şcoli de gândire în câmpul comunicării .........................................................................64
1.1. Studiul opiniei publice. Întemeietori ..................................................................................64 1.2. Şcoala de la Chicago ..........................................................................................................65 1.3. Şcoala de la Columbia (Şcoala empirică)........................................................................66 1.4. Şcoala de la Frankfurt (Şcoala critică) .............................................................................67 1.5. Studiile culturale britanice ..................................................................................................67 1.6. Şcoala de la Toronto ...........................................................................................................68 1.7. Şcoala de la Palo Alto.........................................................................................................69 1.8. Şcoala semiotică..................................................................................................................70
2. Paradigme concurente în studiul comunicării ................................................................72 2.1. Pozitivismul şi post-pozitivismul ........................................................................................72 2.2. Interpretivismul.....................................................................................................................74 2.3. Pragmatismul .......................................................................................................................75
V. Metode de cercetare în ştiinţele sociale ........................................................................81 1. Măsurare........................................................................................................................82 2 Metode cantitative...........................................................................................................85
2.1 Ancheta şi sondajul de opinie .............................................................................................85 2.2 Analiza de conţinut ...............................................................................................................88 2.3 Experimentul..........................................................................................................................89
3 Statistică .........................................................................................................................90 3.1 Eşantionare............................................................................................................................90 3.2 Exemple de analize statistice uzuale ................................................................................91
4 Metode calitative.............................................................................................................93 4.1 Interviul şi focus grupul ........................................................................................................93 4.2 Observaţia..............................................................................................................................95
5 Mixed methods şi mixed-mode surveys..........................................................................96
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
4
Introducere
Cele patru domenii de studiu din cadrul Şcolii doctorale a SNSPA pot fi prezentate în
acelaşi timp ca faţete ale unei realităţi comune, cât şi ca domenii de studiu distincte. Pe de
o parte, toate fac parte din sfera mai largă a ştiinţelor sociale, ceea ce înseamnă că pot fi
grupate împreună datorită faptului că toate tratează individul în dimensiunea lui socială, fie
că aceasta este reprezentată de un sistem politic-administrativ, de o societate cu istorie,
cultură şi cu valori specifice, sau de sfere publice cu mijloace şi tipare particulare de
comunicare şi interacţiune. Pe de altă parte, această diversitate a contextelor sociale în
care este implicat un individ a dus la conturarea unor domenii de studiu care deşi rămân
parţial conectate trebuie tratate şi privite separat. Ştiinţele politice, ştiinţele administrative,
sociologia şi comunicarea reprezintă fiecare un domeniu care s-a dezvoltat în timp şi s-a
construit ca arie separată de studiu, cu perspective teoretice, abordări şi un instrumentar
conceptual specific.
Din acest motive, orice încercare de a realiza o clasificare sau trecere în revistă a
abordărilor şi metodelor folosite în cele patru domenii rămâne dificilă. Statutul acestor
domenii de ştiinţe sociale le face să aibă ca instrumente analitice teorii, modele şi abordări
care cel mai adesea depind de o perspectivă şi un set de asumpţii teoretice mai largi, care
trebuie de obicei clar stabilite şi asumate înainte de realizarea oricărei cercetări în
domeniul respectiv. Totodată, unele dintre aceste perspective teoretice largi, în special
cele mai vechi, se află la baza mai multor orientări din domenii diferite. În plus, unele
dintre abordările şi curentele recente, cum ar fi constructivismul sau postmodernismul, îşi
afirmă caracterul interdisciplinar, deschis şi au găsit aplicabilitate atât în sociologie cât şi
în ştiinţe politice.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
5
În ciuda acestor dificultăţi, însă, o trecere în revistă a abordărilor celor mai influente şi/sau
mai recente din ştiinţe politice, ştiinţe ale comunicării, sociologie şi ştiinţe administrative se
poate dovedi utilă în ghidarea cercetătorului din aceste domenii. De asemenea, metodele
folosite pentru cercetarea din ştiinţe sociale au un domeniu larg de aplicare, trebuind
cunoscute de toţi cercetătorii şi selectate în funcţie de specificul subiectului de cercetat.
Astfel, în continuare este realizată o astfel de trecere în revistă a principalelor abordări
teoretice şi a celor mai importante metode de cercetare din ştiinţele sociale, care sperăm
să fie utilă în realizarea cercetării de nivel doctoral. Prima parte se concentrează asupra
principalelor abordări şi şcoli de gândire din ştiinţe politice, sociologie, comunicare şi
respectiv ştiinţe administrative, în timp ce în partea a doua sunt prezentate pe scurt
principalele metode de cercetare socială, cu avantajele, dezavantajele şi particularităţile
lor privind aplicabilitatea.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
6
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
7
I. Ştiinţa politică – tipuri de abordări
1. Abordări generale în Ştiinţa politică
Ştiinţa politică contemporană înregistrează, ca şi alte domenii de cercetare, evoluţii
simultane divergente: pe de o parte subdisciplinele se „maturizează” în sensul că îşi
stabilesc nuclee canonice de teorii dominante şi de metode predilecte de investigaţie, iar
pe de altă parte aceleaşi subdiscipline tind să se hibridizeze, să îşi împrumute între ele
metode, seturi de asumpţii sau perspective conceptuale de înţelegere a fenomenelor.
Ambele evoluţii fac dificilă o cartare standard a ştiinţei politice, atât pentru că teoriile
concurente tind să definească diferit nucleul canonic al subdisciplinei în care se situează,
cât şi pentru că hibridizarea, abordările trans- sau interdisciplinare relativizează graniţele
dintre subdiscipline.
Leicht şi Jenkins (2010) propun o sistematizare a domeniului ştiinţei politice în funcţie de
obiectul de studiu: teorie instituţională, teorii ale statului, teorii ale democraţiei, studiul
elitelor politice, teorii ale conflictului, analiza de clasă etc. O altă împărţire similară
convenţională larg răspândită este cea din Goodin şi Klingemann (2005), care identifică
principalele subdiscipline astfel: instituţii politice, comportament politic, politică comparată,
teorie politică, relaţii internaţionale, politici publice şi economie politică, cu un subdomeniu
specific pentru metodologia politică.
Marsh şi Stoker (2002) propun o clasificare propriu-zisă a abordărilor din ştiinţa politică
care poate servi drept hartă teoretică într-o manieră mult mai independentă de obiectul
cercetării (relaţii internaţionale, partide politice, politici publice etc.), chiar dacă fiecare
abordare îşi păstrează spaţii predilecte de analiză. Iată pe scurt clasificarea lor, împreună
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
8
cu câteva consideraţii despre orientarea metodologică, specificul teoriei sau evoluţia în
timp în interiorul ştiinţei politice.
ABORDĂRI ÎN ŞTIINŢA POLITICĂ Abordarea Obiectul
abordării Orientarea metodologică
Natura teoriei
Perspectivele asupra statului şi politicii
Statutul în cadrul disciplinei
Teorie normativă (filosofie politică)
Descoperirea şi
aplicarea
noţiunilor
morale în sfera
relaţiilor şi
practicii politice
Deductivă;
analitică
Normativă;
evaluativă;
prescriptivă
Astăzi,
paradigmă
dominant
liberală
Tradiţie
puternică.
Studii instituţionale
Regulile,
procedurile şi
organizarea
formală a
sistemului
politic şi
impactul
acestora
asupra practicii
politice
Inductivă.
Relativistă.
Calitativă
(chiar dacă
nu
întotdeauna)
Normativă.
Prescriptivă
Evaluativă.
Empirică
În faza
tradiţională a
promovat
modelul liberal
democrat de
guvernare şi
atitudini
conservatoare
faţă de
reforme. În
variantele
moderne este
explicit
multiteoretică.
Îşi menţine
rolul. Acesta
e datorat
rolului
central al
statului în
viaţa
politică.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
9
Analiză comportamentală (behavioristă)
Explicarea
comportamen-
tului politic la
nivel individual
şi social
Tinde să
utilizeze
date
agregate şi
analiza
cantitativă.
Insistă pe
cercetare
care vizează
să explice în
primul rând
ceea ce se
observă.
Empirică.
Cauzală.
Capabilă să
genereze
predicţii
falsificabile.
În fazele
iniţiale
pretindea
independenţa
de valori.
Astăzi
multiteoretică.
Analiză
modestă şi
sofisticată.
Rol central
al
cauzalităţii
şi
caracterului
empiric,
falsificabil al
cercetărilor.
Teoria alegerii publice
Alegerile
sociale şi
politice sunt
făcute de
indivizi raţionali,
care îşi
urmăresc
interesele
Raţionamen
t deductiv,
care
conduce la
la predicţii şi
la o teorie
empirică
Empirică.
Prescriptivă
Predictivă.
Paradigma
dominantă
(deşi nu
inerentă) e cea
a Noii Drepte.
Astăzi explicit
multiteoretică
Abordare
care
investigheaz
ă condiţiile
alegerii
colective.
Feminismul
Impactul şi
problemele
ridicate de
organizarea
patriarhală a
societăţii
Relativistă;
sunt
favorizate
metode
calitative.
Normativă.
Prescriptivă.
Evaluativă.
Empirică.
Încearcă să
feminizeze
dezbaterile şi
să lărgească
definiţia
politicului.
Perspectivă
recunoscută
, deşi cu
impact
limitat.
Potenţialul
este
substanţial.
Analiză discursivă
Cum
discursurile
fac posibile
Relativistă.
Dizolvă
distincţia
Empirică. Acordă
prioritate
politicului;
La graniţele
ştiinţei
politice.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
10
acţiunile. Cum
sunt produse,
cum
funcţionează şi
se schimbă
aceste
discursuri
dintre
domeniul
ideilor şi cel
al
obiectelor:
ceva (obiect
sau practică
socială) are
sens numai
dacă e parte
a unui
discurs.
toate practicile
sociale sunt
privite ca
produse ale
forţelor politice
care încearcă
să-şi impună
propriile idei.
Nivel înalt
de
abstractizar
e şi
generalitate.
Miroiu, Adrian. Introducere în filosofia politică, după Marsh D., Stoker, G. (2002)
Bibliografie recomandată (generală):
Goodin, Robert, Klingemann, Hans Dieter (eds.). 2005. Manual de ştiinţă politică.
Bucureşti : Polirom.
Leicht, Kevin T., Jenkins, J Craig (eds.) 2010. Handbook of Politics. State and Society in
Global Perspective : Springer.
Marsh David, Stoker, Gerry (eds.). 2002. Theory and Methods in Political Science. 2nd
Edition : Palgrave Macmillan.
2. Paradigme concurente – câteva exemple
Este extreme de dificil de realizat un inventar al paradigmelor majore din ştiinţa politică
care să ilustreze în mod general toate subdomeniile disciplinei. Spre exemplu, ceea ce se
înţelege prin constructivism în relaţiile internaţionale are cu totul alt sens în teoria politică
normativă. De aceea, pentru a ilustra semnificaţia situării precise într-o paradigmă
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
11
particulară de cercetare, aveţi discutate mai jos exemple de abordări diferite în trei
subdomenii diferite, şi anume teoria instituţională, relaţiile internaţionale şi teoria politică
normativă.
2.1.Teoria instituţională
A.Instituţionalismul de tip alegere raţională
Instituţionalismul de tip alegere raţională interpretează instituţiile ca fiind constrângeri (sau
scenarii) externe sau interne din care, dacă adăugăm descrieri ale preferinţelor actorilor,
putem obţine descrieri ale rezultatelor, predicţii etc. Simplu spus, instituţiile sunt soluţiile
generatoare de echilibru pentru situaţii de interacţiune. Prin urmare, instituţionalismul de
tip alegere raţională
• Utilizează abstracţii şi simplificări pentru a obţine rigoare analitică şi predicţii
• Modelează matematic calculele unor actori instrumental raţionali
• Funcţionează optim în analiza instituţiilor structurate
• Importanţa discursului în constituirea şi modificarea permanentă a
identităţilor actorilor
• Interpretarea acţiunilor actorilor pe baza semnificaţiilor percepute de aceştia,
şi nu pe baza unor factori uniform „obiectivi” (situare strategică, nevoia de
securitate etc.)
• Interesele actorilor nu sunt preconstituite, ci apar şi se modifică în cursul
interacţiunilor
• Diversitate metodologică
Bibliografie recomandată:
Adler, E. 1997. „Seizing the middle ground: constructivism in world politics” European
Journal of International Relations 3.
Biersteker, Thomas, Weber, Cynthia. 1996. State Sovereignity as Social Construct.
Cambridge : Cambridge University Press.
Burchill, Scott, Linklater, Andrew et alli. 2001. Theories of International Relations. Palgrave
Macmillan.
Griffiths, Martin (ed.). 2007. International Relations for the 21st Century. An Introduction.
London : Routledge.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
15
Kubalkova, Vendulka, Onuf, Nicholas, Kowert, Paul. 1998. International Relations in a
Constructed World. New York : M.E.Sharpe.
Wendt, Alexander. 1999. Social Theory of International Politics. Cambridge : Cambridge
University Press.
2.3. Teoria politică normativă
A.Liberalismul
Deşi se poate spune că majoritatea paradigmelor din teoria politică sunt azi liberale în
sens larg prin asumarea drepturilor individuale şi a mecanismelor democratice, prin modul
de ierarhizare a valorilor de bază liberalismul s-a restrâns la câteva elemente care-l
separă de paradigmele alternative (libertarianism, democraţie deliberativă,
comunitarianism):
• Prioritatea drepturilor individuale în faţa identităţilor comunitare, exprimată
prin libertăţi garantate prin prevederi constituţionale.
• Arhitectură conceptuală complexă care urmăreşte fundamentarea
(întemeierea) unor scheme instituţionale drepte, după principii universale (de
cele mai multe ori prin instrumente contrafactuale - contractualiste).
• Schemele instituţionale ilustrează asumpţii de bază precum individualismul
metodologic, respectul egal pentru persoane etc.
• Angajare fermă în favoarea unor scheme redistributive care să compenseze
inegalităţile nejustificabile.
• Instrumente conceptuale de măsurare obiectivă şi universal comparabilă a
inegalităţilor (resurse, bunuri primare).
Bibliografie recomandată:
Dworkin, R. 2000. Sovereign Virtue. The Theory and Practice of Equality, Cambridge MA,
Harvard University Press
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
16
Rawls, J., 1996, Political Liberalism, New York, Columbia University Press
Kymlicka, Will. Contemporary Political Philosophy. An Introduction. Oxford: Clarendon
Press.
Dryzek, John S., Honnig, Bonnie, Phillips, Anne (eds.). 2006. Oxford Handbook of Political
Theory. Oxford: Oxford University Press.
B.Abordarea bazată pe capabilităţi
Abordarea bazată pe capabilităţi promovează acelaşi limbaj universal al drepturilor
individuale şi al respectului egal pentru persoana umană, însă propune un set de
instrumente conceptuale noi ca alternativă la paradigma liberală:
• Sarcina teoriei normative nu e de a căuta principii universale cu întemeiere
transcendentală pentru societăţi perfect drepte (ideal-tipuri), ci de a oferi
concepte eficiente pentru instituţii şi politici care să definească şi să
restrângă nedreptăţile sociale.
• Compensarea inegalităţilor nejustificate nu se face prin definirea unui set
universal de resurse sau bunuri primare necesare unei vieţi împlinite, ci prin
identificarea capabilităţilor de care indivizii au nevoie, în contexte sociale
diverse.
• Refuză ierarhizarea între libertăţile negative şi pozitive bazată pe principii
abstracte (precum autonomia individuală de tip kantian)
• Propune în schimbul unei arhitecturi conceptuale abstracte şi raţionaliste o
abordare pragmatică bazată pe identificarea capabilităţilor percepute ca
importante în diferite societăţi.
Bibliografie recomandată:
Crocker, D., 2006, “Sen and Deliberative Democracy”, in Kaufman, A., ed., Capabilities
Equality. Basic Issues and Problems, London and New York, Routledge, 155-197
Nussbaum, M., 2000, Women and Human Development: The Capability Approach,
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
17
Cambridge, UK: Cambridge University Press
Pierik, R., Robeyns, I., 2007, “Resources versus Capabilities: Social Endowments in
Egalitarian Theory”, Political Studies, vol. 55, 133-152
Pogge, T., 2002, “Can the Capability Approach be Justified?”, Philosophical Topics, vol.
30, 2, 167-228
Sen, A., 1992, Inequality re-examined, Cambridge MA, Harvard University Press
Sen, A. 2009. The Idea of Justice. Londra : Penguin- Allen Lane.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
18
II. Abordări teoretice contemporane în ştiinţele administrative Domeniul ştiinţelor administrative sau al administraţiei publice este un domeniu vast,
definit, în primul rând, de interdisciplinaritate. De unde provine acest caracter? În primul
rând de la obiectul de studiu al ştiinţelor administrative – sistemele administrative – care,
ca părţi ale sistemului social, înglobează şi diferenţiază complexitatea unor procese şi
fenomene sociale specifice. În al doilea rând, din aria de aplicabilitate. Deşi ar există
tentaţia restrîngerii acesteia la un singur sector al activităţii sociale – administraţia publică,
în expresie materială sau funcţională – în fapt aria de aplicabilitate se extinde asupra
întregului sector public şi,din ce în ce mai mult, şi în sectorulu privat. Complexitatea o
induce însăşi denumirea de ştiinţe administrative. Peters şi Pierre (2007:7) afirmă că
administraţia publică se află la intersecţia unui număr de discipline academice, avînd totuşi
o literatură distinctă. Printre disciplinele respective, autorii menţionează ştiinţele politice şi
economice, sociologia, psihologia, managementul, filosofia precum şi altele mai noi dintre
care vom nominaliza statistica şi informatica.
Ştiinţa politică are, în opinia mai multor autori, (Frederickson şi Smith, 2003; Bryner, 1987;
Rouban, 2007) cele mai indelungate conexiuni cu administraţia publică având în vedere
importanţa birocraţiei pentru guvernare precum şi rolul mediului politic în procesele
electorale. Mai recent, ştiinţele economice şi managementul încep să joace un rol
dominant în administraţia publică în special pentru fundamentarea reformelor în sectorul
public, a deciziei publice, a sistemelor de taxe şi impozite (Niskanen, 1971; Breton,1996).
Dacă filosofia defineşte nevoile pentru un cadru etic, pentru administraţia publică,
sociologia contribuie prin intermediul teoriei organizaţionale la înţelegerea interfeţei dintre
stat şi societate (Rothstein, 1996).
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
19
1. Tipologii ale abordărilor din administraţia publică
Potrivit lui Lan şi Anders (2000), administraţia publică cuprinde cel puţin şase abordări:
managerială, politică, juridică, etică, istorică şi integrată. Fiecare dintre acestea din urmă
deţin la rându-le diverse sub-abordări sau arii de concentrare precum managementul
resurselor umane, finanţe şi buget sau analiză şi evaluare a politicilor publice.
Rosenbloom, Kravchuk şi Clerkin (2009) restrâng abordările la cele manageriale, politice
şi juridice.
Fireşte, fiecare dintre cele şase abordări prezentate pot fi interpretate prin mijlocirea unor
instanţe metateoretice diferite. Abordarea managerială, de pildă, poate fi analizată fie din
perspectivă funcţionalistă, fie postmodernistă (Yang, Zhang şi Holzer, 2008:27).
Frederickson (1980), în schimb, a recunoscut existenţa a cinci abordări posibile pentru
administraţia publică:
1. birocraţia clasică (reprezentată de Gullick şi Urwick, 1937);
2. neo-birocraţia ( Simon, 1945);
3. instituţionalismul ( Lindblom, 1959);
4. relaţiile umane (McGregor, 1960);
5. alegerea publică ( Ostrom, 1989).
Ulterior a argumentat în favoarea unei a şasea abordări, pe care a numit-o “noua
administraţie publică”, concentrată nu pe eficienţă şi eficacitate ca predecesoarele sale, ci
pe valorile umane, ale echităţii şi democraţiei. Frederickson şi Smith au revizuit originile,
asumpţiile, argumentele şi implicaţiile teoriilor administraţiei publice, identificând opt familii
de teorii contemporane a căror contribuţie ar fi fost semnificativă dezvoltării cunoaşterii în
administraţie:
1. teorii ale controlului politic al birocraţiei;
2. teorii ale politicii birocratice;
3. teorii ale instituţiilor publice;
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
20
4. teorii ale managementului public;
5. teoria postmoderne;
6. teoria deciziei;
7. teoria alegerii raţionale;
8. teorii ale guvernanţei.
Există şi alte tipologii ale şcolilor de gândire din administraţia publică (Yang, Zhang şi
Holzer (2008:27). De pildă, Stillman (1995) citat de Holzer et al. (2007:54) identifică şase
şcoli ale mişcării “administraţiei publice refundamentate” dezvoltată începând cu anii 1970:
1. reinventatorii – o abordare eclectică, sistematizată de Osborne şi Gaebler (1992);
2. comunitarienii – unde se pune accentul pe cetăţenie, valori familiale şi participare
civică;
3. refondatorii Manifestului Blacksburg – care încearcă să extindă înţelesurile
administraţiei publice de la simplul management al organizaţiilor publice la o parte a
guvernanţei (Wamsley et al., 1990);
4. teoreticienii interpretativi şi postmoderniştii – concentraţi asupra condiţiei umane
într-o societate dominată de organizaţii;
5. “abordarea tip instrument” – care promovează alternativele în furnizarea
guvernamentală de servicii publice (Salamon şi Lund, 1989);
6. perspectiva noii birocraţii – atentă la răspunderea şi responsabilitatea birocraţilor
într-o democraţie constituţională.
Tabelul 2: Şase posibile abordări în studiul administraţiei publice
Managerială Politică Judecătorească Etică Istorică Integrată EfValori /
puncte de interes
icienţă Reprezentare Drepturi legale
Moralitate Lecţii din trecut
Guvernare
Eficacitate Responsabilitate Privilegii legale
Etică Valori democratice
Economie Răspundere Proceduri legale
Integritate
Echitate
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
21
Unitate de analiză
Indivizi Indivizi Reglementări Proceduri etice
Literatură istorică
Orice aspect relevant guvernării
Grupuri Grupuri Legi Standarde etice
Evenimente individuale
Structuri organizaţionale
Comunităţi Procese legale
Procese organizaţionale
Instituţii politice (structuri şi procese)
Probleme fundamentale
Cum poate creşte eficienţa, eficacitatea şi economia?
Cum se alocă puterea şi resursele?
Cum se soluţionează conflictele şi se obţine respectarea regulilor?
Cum se îmbunătăţeşte etica administraţiei şi a societăţii?
Cum să nu se repete greşelile trecutului?
Cum să fie înţeleasă şi întărită administraţia publică în mod holistic?
Sursă: Adaptare după Lan şi Anders (2000) şi Rosenbloom şi Kravchuk (2005), citaţi de Yang, Zhang şi Holzer (2008:28).
Bibliografie recomandată
Breton, A. 1996. Competitive Government: An Economic Theory of Politics and Public
Finance. Cambridge: Cambridge University Press.
Bryner, G., C. 1987. Bureaucracy Discution : Law and policy in Federal Regulatory
Agencies. New York: Pergamon.
Buchanan, J., M., Tullock, G. 1962. The Calculus of Consent. Ann Astor: University of
Michigan Press.
Cooper, Fh.1988. Public Law and Public Administration. Englewood Cliffs, New Jersey:
Prentice Hall.
Frederickson, G., H. 1976. „Public Administration in the 1970’s : Developments and
directions”, Public Administration Review, 36(5); 564-76.
Frederickson, G., H., Smith, K., B. 2003. The Public Administration Theory Primer.
Westview Press.
Niskanen, W. 1971. Bureaucracy and Representative Government. Chicago:
Aldine/Atherton.
Peters, G.,B., Pierre, J. 2007. The Handbook of Public Administration. Los Angeles,
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
22
London: Sage Publications.
Pollet, Ch., Bouckaert, G. 2004. Reforma managementului public. Analiză comparată.
Chişinău: Epigraf.
Rouban, L., 2007, “Politicisation of the civil service”, în G. B. Peters şi J. Pierre, The
Handbook of Public Administration. Los Angeles, London: Sage Publications. Pp.
199-210.
Rosenbloom, D., H., Kravchuk, R., S., Clerkin, R., M. 2009. Public Administration.
Understanding Management, Politics and Law in the Public Sector. Mc Graw-Hill
International
Rothstein, B.,1996. The Social Democratic State: The Swedish Model and The
Bureaucracy Problems of Social Reform. Pittsburgh: University of Pittsburgh Press.
2. Principalele paradigme din administraţia publică
Paradigmele ce sunt prezentate în cele ce urmează reprezintă suportul studiilor doctorale
în ştiinţe administrative dezvoltate de Facultatea de Administraţie Publică a SNSPA.
2.1. Paradigma juridică în ştiinţele administrative
Stiinţele juridice reprezinta unul dintre cei trei piloni a domeniului de doctorat intitulat ştiinţe
administrative. Prin intermediul acestei paradigme, exista posibilitatea identificării
aspectelor care ţin de legalitate – termen puţin restrictiv – legalitate văzuta ca formă
supremă de organizare a activităţii sociale.
A. Teoria separaţiei puterilor in stat
Orice proces de conducere social-politic presupune specializarea activităţilor statale şi
stabilirea unor organisme învestite cu autoritate, care să desfăşoare permanent acelaşi
gen de activităţi, potrivit anumitor metode şi practici.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
23
Atribuirea autorităţii de conducere (la nivel central şi local) anumitor organisme nu
afectează caracterul unitar al conducerii. La rândul său, caracterul unitar al conducerii
rezultă din caracterul unic al puterii. Prin esenţa sa, puterea de stat este unică, în sensul
că în interiorul statului nu se mai exercită o altă putere având aceleaşi însuşiri ca cele ale
puterii de stat. Cel care i-a dat prima formă doctrinară subliniind importanţa unei separări a
puterilor statului pentru garantarea libertăţilor individuale, este filozoful englez John Locke.
Locke distinge în stat trei puteri:
• legislativă;
• executivă;
• federativă.
Alţi autori clasici care vin să completeze această teorie sunt Montesquieu, cel care face o
sinteză a tuturor teoriilor despre separaţia puterilor şi expune teoria cea mai completă
asupra acesteia, şi Rousseau, care consideră că fiecare individ deţine o cotă parte egală
de suveranitate.
Rousseau distinge:
• puterea legislativă (are caracter suprem şi se exercită de o adunare);
• puterea executivă (se subordonează puterii legislative);
• puterea judecătorească (este o ramură distinctă a puterii executive).
În momentul în care a fost instituţionalizat în constituţie, principiului separaţiei puterilor i s-
a adus multe corective, constând în colaborarea puterilor, colaborare care poate fi rigidă
sau suplă. Din acest punct de vedere distingem:
• separaţia rigidă a puterilor – regimul prezidenţial;
• separaţia suplă a puterilor – regimul parlamentar.
În doctrina constituţională recentă se susţine şi opinia potrivit căreia, principiul separaţiei a
“îmbătrânit” şi nu mai corespunde actualelor raporturi între puteri, întrucât partidele politice
influenţează modul de exercitare a puterii şi controlează prin deputaţi şi miniştri
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
24
echilibrul puterilor (Chagnalloud, 1998, 30; Muraru şi Tănăsescu, 2007, 280 ). În realitate,
teoria separaţiei îşi menţine actualitatea.
Pentru a putea spune că o constituţie are la bază separaţia puterilor statului, nu este
necesar ca ea să o consacre expressi verbis, ci este suficient ca din ansamblul
dispoziţiilor ei, să rezulte că ea urmăreşte ca principalele organe pe care le creează să se
bucure de o independenţă bine definită unul faţă de altul în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin.
Statul de drept este indisolubil legat de acest principiu, chiar dacă de a lungul timpului s-
au constatat modificări ale raportului între puteri, în beneficiul uneia sau alteia dintre ele.
Prevederile constituţionale care reglementează distribuirea atributelor de putere au rămas
neschimbate.
Unii autori afirmă că în prezent accentul nu se pune pe separaţia puterilor, ci pe
colaborarea lor. Astfel. orice sistem politico-instituţional statal are create mecanisme clare
care determină modul de colaborare între aceste puteri. Mai mult decât atât, în toate
statele lumii există instituţii care reglementează modul de colaborare a acestor trei puteri.
Nu trebuie omis din acest proces “influenţarea puterilor”, făcută nu numai de partidele
politice ci şi de sindicate şi organizaţiile neguvernamentale, care îşi impun uneori voinţa
asupra puterilor, determinându-le să întreprindă sau nu, anumite acţiuni guvernamentale
(Dănişor, 2007; Deleanu, 2006; Niculeasa, 2008).
Din evoluţia modernă a principiului separaţiei puterilor nu trebuie să excludem şi alţi factori
noi (Tompea, D, 2000;Von Maravic, 2007; Rata, 2010):
• participarea maselor la conducere prin referendum şi iniţiativa legislativă populară,
restrângându-se astfel principiul reprezentării;
• instituţionalizarea în constituţii a unor autorităţi noi, care să poată exercita un
control asupra autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale;
• recurgerea la justiţia constituţională;
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
25
• instituţionalizarea unor cvasiforme de “control cetăţenesc” asupra unor
departamente ale executivului prin sesizarea instanţelor de contencios administrativ
în legătură cu acte administrative, ilegale şi abuzuri ale administraţiei;
• controlul societăţii civile, îndeosebi prin mijloace de presă, asupra mecanismelor de
decizie guvernamentală şi transparenţa procesului de guvernare, ceea ce ar
conduce la sporirea responsabilităţii autorităţilor legislative, executive şi
judecătoreşti faţă de cetăţeni.
Bibliografie recomandată:
Carp, R. Stanomir, I. 2009. Inventarea constitutiei. Bucureşti: C.H. Beck.
Chagnalloud, D. 1998. Dicţionar al veţii politice şi sociale. Bucureşti: All
Dănişor D., C. 2007. Drept constituţional şi instituţii politice vol. I. Teoria generală.
Bucureşti: C.H. Beck.
Deleanu, I. 2006. Instituţii şi proceduri constituţionale. Bucureşti: All.
Muraru, I., Tanasescu, E., S. 2007. Drept constitutional si institutii politice, editia a XII-a,
vol. II. Bucureşti: C.H. Beck.
Popa, N., Dogaru, I., Dănişor, Gh., Dănişor, D., C. 2007. Filosofia dreptului. Marile
curente. Ediţia a II-a. Bucureşti: C.H. Beck.
Tompea, D. 2000. Etica, Morala si Putere. Iaşi: Polirom.
B. Teoria organizaţională şi instituţia publică. O privire juridică
Instituţia defineşte regulile de influenţare şi control social al comportamentelor individuale,
modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şi
grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese cu
importanţă esenţială, strategică, pentru menţinerea colectivităţilor sociale.
Scopurile unei instituţii sunt definite în raport cu anumite valori. Ansamblul valorilor şi
scopurilor, precum şi al normelor existente, caracterizează finalitatea instituţiei – câmpul
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
26
său axiologic.
Autonomia unei instituţii este cu atât mai amplă cu cât competenţa de care ea dispune, în
stabilirea propriului câmp axiologic, este mai mare. Competenţa axiologică atinge nivelul
cel mai mare în societăţile globale, unde este exprimată prin independenţă şi suveranitate.
În estimările unor sociologi profilarea unei societăţi planetare, sau cel puţin europene,
tinde să reducă suveranitatea la nivelul unei simple autonomii.
Activităţile unei instituţii sunt de ordin material sau informaţional şi ele intervin în mediul
înconjurător în vederea modificării acestuia în conformitate cu scopurile sale. Se pot
distinge trei categorii de activităţi la nivel societal:
• activităţi realizatoare - prin care sunt atinse scopurile sistemului; transformă mediul şi
realizează obiectivul instituţiei;
• activităţi de conducere - asigură convergenţa activităţilor realizatoare în vederea
atingerii scopului. Au un caracter auxiliar în raport cu cele anterioare (se numesc şi
activităţi indirect productive), chiar dacă agenţii sau organele care le exercită sunt ierarhic
superioare acelora ce exercită activităţi realizatoare. Activităţile de conducere sunt
nemateriale. Ele constau în tratarea informaţiei;
• activităţi axiologice - sunt legate de cunoaşterea valorilor şi de determinarea
scopului, de finalitatea instituţiei. Sunt, de asemenea, de natură informaţională, fiind
activităţi semantice iniţiale (caracterul iniţial este legat de sistemul considerat). Au caracter
esenţial; chiar dacă activităţile conduse traduc ideea în act, ele nu-şi au sensul decât în
raport cu finalitatea instituţiei.
Structura unei instituţii reprezintă o reţea relativ stabilă în spaţiu şi timp şi se poate defini
printr-un număr de elemente şi relaţii: funcţiunile diferitelor organe şi legăturile existente
între acestea, condiţiile diviziunii muncii şi repartizarea autorităţii. Diferitelor tipuri de
activităţi le corespund principalele grupe de organe: de realizare (direct productive), de
conducere (indirect productive) şi de reglementare (organe axiologice).
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
27
Există mai multe modalităţi convenţionale de a descrie o instituţie. Ea poate fi definită ca:
structură, grup, politică, agent, cultură, sistem.
Instituţia ca structură. Structuralismul, ca teorie sociologică, este centrat pe două noţiuni
cheie: structură şi funcţie. Identificarea funcţiilor latente şi manifeste ale instituţiilor, analiza
determinanţilor structurii şi interacţiunea dinamică a structurii şi funcţiei sunt teme
abordate în studii de referinţă. Dubla centrare pe structură şi funcţie a condus la sesizarea
problemei rigidităţii şi flexibilităţii structurale în legătură cu dezvoltarea organizaţională, la
analiza şi alcătuirea tipologiilor structural-funcţionale.
Instituţia ca sistem. A privi instituţiile ca sisteme înseamnă, în primul rând, a le considera
entităţi cu autoreglare, entităţi care îşi menţin constante anumite caracteristici de bază,
prin intermediul unor cicluri de acţiune în care erorile sunt detectate şi corectate natural.
Deşi erorile pot apărea natural, ca urmare a constrângerilor reciproce dintre componentele
sistemului instituţional, detectarea şi corectarea lor, de către membrii instituţiei, nu se
dezvoltă la fel de natural. Ele ţin de anumite competenţe ale membrilor (în special, în
domeniul managementului), de a crea o lume comportamentală, un subsistem, care să
favorizeze detectarea şi corectarea erorilor.
Instituţia ca grup. Din perspectiva psihologiei sociale instituţiile sunt grupuri de persoane
care interacţionează în baza unor reguli sau norme şi care au o identitate colectivă. Cu
toate că, în ultimii ani, referirile la această abordare sunt mai frecvente, integrarea
problematicii grupului social în context organizaţional este, în general, mai evidentă în
domeniul comportamentului grupului în relaţie cu alte grupuri.
Instituţia ca politică. Atunci când relaţiile dintre grupuri iau forma unor jocuri de interese
contradictorii, cu puteri asociate acestor interese, instituţia se relevă ca politică. Grupurile se
confruntă pentru a obţine controlul resurselor, teritoriilor, informaţiei, canalelor de
comunicare, temelor din “ordinea de zi” sau din agenda discuţiilor de grup. Confruntările
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
28
de tip politic, de luptă pentru dobândirea controlului, sunt favorizate de incertitudinea unui
mediu în schimbare, de ambiguitatea scopurilor sau de deciziile intempestive. Instituţiile sunt
alcătuite din părţi contradictorii şi pentru a le înţelege comportamentul trebuie să înţelegem
natura conflictelor interne şi externe, distribuţia puterii între grupuri şi procesele prin care
conflictele de putere au ca rezultat dominarea, supunerea, compromisul etc.
Instituţia ca agent. Prin termenul de agent instituţia este percepută ca instrument de
realizare a scopurilor sociale. Deşi nu există instituţie fără o colectivitate de indivizi, ea nu
poate fi redusă la suma membrilor săi şi nici chiar la interacţiunile dintre ei. Instituţia este,
ea însăşi, un subiect receptiv, activ, inteligent şi orientat spre un scop. Aceasta este o
perspectivă instrumentală şi raţională totodată.
Bibliografie recomandată:
Alexandru, I. 2008. Tratat de administraţie publică. Bucureşti: Universul juridic.
Alexandru, I. et all. 2005. Drept administrativ european. Bucuresti: Lumina Lex.
Alexandru I. 2001. Ştiinta administraţiei. Bucureşti: Economică.
Balan, E. 2008. Instituţii administrative. Bucureşti: C.H. Beck.
2.2. Paradigma manageriala a ştiintelor administrative
Apărută ulterior paradigmei juridice, paradigma managerială aduce elemente de noutate în
existanţa ştiinţelor adminsitrative. Acum are loc trecerea la procesul inovativ, la
organizarea ştiinţifică a muncii, la structurarea organizaţiei pe baze noi având la bază
concepte precum eficienţă, eficacitate şi economicitate.
A. Max Weber şi birocraţia
Sociologia weberiană a fost supranumită o „sociologie a dominaţiei“ (Freund 1966, 190)
deoarece conceptul de dominaţie se află în miezul modelului de administraţie de stat creat
de Max Weber. Weber distinge dominaţia de putere. Puterea - Macht - este, în opinia lui
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
29
Weber, „orice şansă de a face să triumfe în sânul unei relaţii sociale propria sa voinţă,
chiar împotriva rezistenţelor existente“ (Max Weber 1971, 56). Dominaţia - Herrschaft -
desemnează în schimb „şansa de a găsi persoanele gata să asculte de un ordin cu un
conţinut determinat“ (Max Weber 1971, 56). Se observă că puterea şi determinarea, dacă
ele fac referire una la cealaltă, la o relaţie de comandă/ascultare, se disting net una de
cealaltă prin aceea că, în timp ce - în primul caz – „comanda nu este necesarmente
legitimă şi nici supunerea în mod obligatoriu o datorie“ (Raymond Aron 1967, 553),
dominaţia, din contră, implică existenţa persoanelor gata să asculte, adică recunoaşterea
şi acceptarea de către ele - oricare ar fi raţiunile lor - a ordinelor pe care ele le primesc.
Există deci o legitimitate a relaţiei de dominaţie pe care nu o are întotdeauna relaţia de
putere. Membrii unei grupări supuse unei asemenea relaţii de dominaţie formează o
grupare politică (politischer Verband) cu îndeplinirea a trei condiţii: - de teritorialitate: trebuie
să existe un teritoriu pe care să se exercite această dominaţie; - de continuitate: trebuie ca
această relaţie să se exercite în mod continuu; - de posibilitate de constrângere fizică:
relaţia de dominaţie trebuie să fie garantată „într-un mod continuu în interiorul unui teritoriu
geografic determinabil prin aplicarea ca şi ameninţarea unei constrângeri fizice“ (Max Weber
1971, 57). O grupare politică accede la rang de stat când (…) direcţia sa administrativă
revendică cu succes (…) monopolul constrângerii fizice legitime“. Definiţia este celebră. Ea
face, de altfel, de acum înainte, parte dintre locurile comune ale ştiinţei administraţiei. Pe
această definiţie s-a construit analiza weberiană a statului şi a administraţiei sale, a originilor
şi structurilor sale.
Există trei fundamente posibile ale legitimităţii. Trei tipuri de dominaţie legitimă. Mai întâi,
dominaţia tradiţională: aceea care îşi găseşte fundamentul în autoritatea eternului ieri (…),
aceea a cutumelor sanctificate prin validitatea lor imemorială şi prin obiceiul înrădăcinat al
omului de a le respecta: dominaţia exercitată altădată de patriarh sau de seniorul
domeniului. Mai apoi, dominaţia charismatică, bazată pe voinţa personală şi extraordinară
a unui individ şi care se traduce prin „supunerea extraordinară faţă de caracterul sacru,
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
30
faţă de virtutea eroică sau valoarea exemplară a unei persoane“(Max Weber, p.114),
dotată cu această charismă: conducător de război ales, suveran desemnat prin plebiscit,
mare demagog, şef al unui partid politic. În fine, dominaţia raţională, care s-a impus „în
virtutea legalităţii, în virtutea credinţei în validitatea unui statut legal şi a unei competenţe
pozitive bazate pe regulile stabilite în mod raţional, în alţi termeni, autoritatea fondată pe
ascultare şi care se achită de obligaţii conform statutului stabilit“. Este acel tip de
dominaţie care caracterizează statul modern.
Statul-major administrativ şi administraţia în întregul ei sunt atunci formate din oameni
proveniţi „din straturi sociale modeste şi fără onoruri sociale proprii“ (p.119) care depind
deci, pentru mijloacele de gestiune pe care le utilizează, de cei care le pun aceste mijloace
la dispoziţie. Deţinătorul puterii nu va fi concurat deci de o administraţie în stare de totală
independenţă faţă de el. Este vorba despre naşterea şi apariţia acestei forme de relaţie între
administraţie şi deţinătorul puterii care - după Weber - caracterizează cel mai bine originile şi
dezvoltarea statelor moderne cu structuri birocratice.
Relaţia administraţiei cu economia ar fi o soluţie de concomitenţă, nu o relaţie de supunere.
Capitalismul şi birocraţia au, într-adevăr, rădăcini istorice diferite. Totuşi, există o dublă
legătură între aceste două fenomene: pe de o parte, birocraţia presupune capitalismul.
Dezvoltarea unei economii monetare este, într-adevăr, condiţia necesară, dacă nu stabilirii,
cel puţin continuităţii unei birocraţii, în măsura în care o birocraţie „ruptă“ de mijloacele de
gestiune implică existenţa resurselor financiare permanente la dispoziţia funcţionarilor săi,
resurse care nu-i pot fi furnizate decât prin fiscalitate. Or, „din raţiuni generale
binecunoscute, numai o economie monetară pe deplin dezvoltată oferă o bază sigură unui
asemenea sistem de fiscalitate…“(Weber, 1974, p.208). În plus, precizia şi rapiditatea
funcţionării administraţiei birocratice a unui stat modern cer recurgerea la tehnici de
comunicare - calea ferată, telegrama, telefonul, spune Weber - care sunt în mod esenţial
legate de apariţia ordinii capitaliste. În sens invers, capitalismul cere birocraţia, iar aceste
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
31
mijloace de dominaţie modernă trebuie să fie în mod necesar administrate în mod colectiv şi
public. În plus, o economie capitalistă de piaţă cere ca sarcinile oficiale ale administraţiei să
fie ele însele executate cu rapiditate, continuitate şi fără ambiguităţi. Procesul de dezvoltare
administrativă este, deci, în mod necesar, un proces de birocratizare, adică de raţionalizare
a structurilor administrative: „Piaţa birocraţiei a distrus structurile de dominaţie care nu
aveau caracter raţional“ (Max Weber 1971, 230).
Bibliografie recomandată:
Alexandru I. 2001. Ştiinta administraţiei. Bucureşti: Economică
Aron, R. 1967. Les étapes de la pensée sociologique. Paris: Gallimard.
Freud, J. 1966. Sociologie de Max Weber. Paris: P.U.F.
Matei, Lucica. 2006. Management public, ed. a 2-a. Bucureşti: Economică.
Weber, Max. 1971. Economie et société, vol.I. Plon
Weber, M. 1963. Le savant et la politique. Paris: Union Générale d’Éditions.
B. Noul Management Public
Reformele manageriale au însemnat o transformare, nu numai a managementului public,
dar şi a relaţiilor piaţă – guvern, guvern – birocraţie, guvern – cetăţeni, birocraţie –
cetăţeni. Ele s-au bazat pe teoria noului management public, cunoscând dimensiuni
diferite, cum sunt: reformarea sistemului contabil în ţările anglo-saxone, dezvoltarea unui
nou management al personalului în Franţa, în timp ce, în Germania, reformele structurale
au fost relativ limitate. Particularităţi sunt întâlnite în Australia şi în Noua Zeelandă (Matei,
2006, 139).
Noul management public a apărut în Marea Britanie la începutul anilor ’80, perioada
guvernării Thatcher, având arie de cuprindere globală.
Forma rigidă, ierarhică, birocratică a administraţiei publice, care a dominat cel mai mult în
secolul XX, se schimbă cu o nouă formă flexibilă de management public (Owen, 1994).
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
32
Această schimbare nu este o schimbare simplă a stilului managerial, ci o schimbare în
rolul guvernării în societate şi a relaţiei guvern – cetăţeni.
În loc de a reduce guvernul, cu speranţa îmbunătăţirii economice, strategia a constat în
îmbunătăţirea managementului guvernului. Dacă sectorul public doreşte să rămână
important, atunci trebuie să-şi îmbunătăţească performanţele, utilizând orice fel de
mijloace. Aceasta a inclus importarea unor teorii şi practici din sectorul privat şi exportarea
unor bunuri şi servicii.
Modelul tradiţional al administraţiei publice era un model al birocraţiei, procesului,
neutralităţii şi furnizării directe de servicii (Osborne şi Gaebler, 1992, p. 221):
„Modelul birocratic a adus preocuparea privind furnizarea serviciului – cu
vâslire. Organizaţiile îşi canalizează energiile pe vâslire şi mai puţin pe conducere.
Ele dezvoltă o viziune de tunel. Ele aşteaptă până ce o problemă determină o criză şi
apoi oferă noi servicii celor afectaţi“.
Acesta este un sistem în care performanţa era pe planul secund şi era considerată a fi
prea dificil de evaluat. Nu se cunoşteau produsele, cât de bine se producea sau dacă
scopurile erau realizate, în condiţiile în care ele există.
Noul management public este o teorie generală privind guvernarea, activităţile şi
modalităţile de organizare şi furnizare a serviciilor publice, cunoscând obiectivele
guvernului. Această teorie pune în evidenţă limitele administraţiei publice, considerată
„instrumentul fundamental pentru organizarea guvernului“ ( Lane J.E, 2000, 304- 306) în
secolul XX, susţinând înlocuirea modelului birocratic cu noul model de management, un
model flexibil.
La sfârşitul acestui secol, este interesant că se propună o nouă teorie care depăşeşte
teoria pură a birocraţiei şi a lui Weber. Aceasta înseamnă transferul de la o organizare
structurală formală şi orientată pe legislaţie (guvernarea susţinută de teoria dreptului
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
33
administrativ) la o organizare eficientă, un management eficient şi o alocare eficientă a
resurselor publice, bazată pe noul rol al statului definit din punct de vedere economic
(Matei , 1999.).
Potrivit premiselor teoretice ale noului management public, modelul birocratic nu este
eficient pentru sectorul public la sfârşitul secolului XX. Trebuie găsite instrumente noi,
altele decât dreptul public şi procesul bugetar convenţional ( Lane, 2000), de asemenea,
vor fi schimbate calificarea şi motivarea personalului. Administraţia înlocuieşte structura sa
clasică birocratică cu centre de responsabilitate, descentralizate. În acest context,
interdependenţele dintre structuri, proceduri şi personal sunt critice. Necesitatea şi gradul
de aplicare în practică a specificaţiilor procedurale şi structurale sunt determinate
predominant de cultura organizaţională, de istorie, de situaţia economică.
Noul management public presupune o nouă paradigmă în sectorul public, un răspuns la
nepotrivirile modelului tradiţional de administraţie. În acest context, sunt supuse atenţiei
unele caracteristici tradiţionale ale administraţiei publice, astfel:
• Guvernele ar trebui să se organizeze în concordanţă cu principiile ierarhiei,
birocraţiei enunţate în analizele clasice ale lui Max Weber şi adoptate de către
întreprinderi şi instituţii ce nu aparţin sectorului public. Pentru acea perioadă era potrivit
acest model, ca fiind singura cale de organizare a sectorului public;
• Guvernul devine singurul producător de bunuri şi servicii;
• Problemele administrative şi politice trebuie separate, administraţia având
instrumente de realizare a instrucţiunilor şi politica rezervându-şi atribuţiile conducerii
politice;
• Administraţia publică a fost considerată ca o formă specială de administraţie,
cerând o birocraţie profesională, angajată „pentru viaţă“ cu „îndemânarea“ de a fi utilă
oricărei probleme politice.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
34
Aceste caracteristici nu au mai răspuns evoluţiei societăţii, modelul de administraţie a lui
Weber nu a mai rămas singurul furnizor de servicii şi bunuri. În sectorul privat, erau
utilizate sisteme de management flexibil, care, în timp, au fost preluate şi adoptate de
către guverne, ceea ce a condus la întrepătrunderea problemelor politice şi administrative.
Astfel, noul model al managementului sectorului public, conturat la începutul anilor ’90, îl
regăsim la unii autori ca „managerialismul“ (Pollitt, 1990), „noul management public“
(Hood, 1991), „guvernare antreprenorială“ (Osborne şi Gaebler, 1992).
Rhodes (1996), citându-l pe Hood (1991), dezvoltă conceptul managerialismului în Marea
Britanie, acceptând teza existenţei unui efort determinant de aplicarea a celor 3 E:
economie, eficienţă şi eficacitate (1991, p.1) la nivelurile guvernării britanice,
argumentând:
Noul management public are la bază următoarele doctrine centrale:
– concentrarea asupra managementului, nu asupra politicii, şi obţinerea eficienţei şi
a performanţei;
– dezagregarea birocraţiei publice în agenţii care stabilesc relaţii pe bazele utilizator
– plată;
– utilizarea pieţelor multiple şi contractarea, rezultat al competiţiei;
– reducerea costurilor;
– un stil de management care evidenţiază serviciul „ţintă“, contractele cu termen
limitat, stimulente monetare, libertate de conducere.
Indiferent de terminologia utilizată pentru noul management public, fenomenul este
acelaşi, şi anume reaşezarea birocraţiei tradiţionale pe un nou model. Îmbunătăţirea
managementului public, reducerea bugetelor, privatizarea întreprinderilor publice sunt
acţiuni întâlnite pe plan mondial, care conduc la emiterea unor aprecieri pertinente privind
competenţa administrativă prin competitivitate(Matei 2006, 141).
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
35
Bibliografie recomandată:
Hood Ch. „A Public Management for all Seasons”, Public Administration, 69 (1), 1991.
Lane, J.E. 2000. The Public Sector. Concepts, Models and Approaches. 3rd edition,
London: Sage.
Matei L., „Effects of new public management on the statute of civil servant”. International
Conference „The Statute of Civil Servant in Romania”, Bucureşti, 1999;
March J., G., Simon H. 1958. Les organisations, trad., ed. a 2-a. Paris: Dunod Osborne D., Gaebler T. 1992. Reinventing Gouvenment: How the Entrepreneurial Spirit is
Pollitt, Ch. 1990. Managerialism and the Public Services: The Anglo-American Experience.
Oxford: Basic Blackwell.
C. Teorii ale organizaţiei
Secolul XX se caracterizează prin dezvoltarea unei „societăţi organizaţionale“ (Amitai
Etzioni, 1964, p.1), a unei societăţi în care o mare parte a vieţii noastre active este
petrecută în şcoli, universităţi, birouri, alte spaţii de lucru, de recreere şi de îngrijire
medicală. Deşi organizaţiile există de multe secole, cele contemporane marchează o
modificare calitativă în viaţa noastră.
Abia după cel de-al doilea război mondial, o dată cu scrierile lui Herbert Simon, ştiinţele
organizării şi-au luat cu adevărat avânt. Încă din anul 1945 (Simon,1945) s-a început
construirea instrumentelor indispensabile cunoaşterii şi înţelegerii funcţionării
administraţiei publice, Herbert Simon venind, în 1958, alături de J.G. March cu o veritabilă
teorie generală a fenomenului organizaţional.
Conceptul-cheie din analiza lui Herbert Simon este acela de raţionalitate limitată. Toată
organizaţia se înscrie într-o perspectivă de acţiune raţională; ea tinde spre realizarea
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
36
anumitor scopuri, traversând deciziile luate de indivizii care o compun, instaurând
coeziunea ansamblului uman şi cooperarea între membrii săi. Dar rezultatele obţinute nu
coincid întotdeauna cu obiectivele vizate; aceste decalaje se explică prin faptul că indivizii
dintr-o organizaţie nu dispun de toate elementele de informare pentru ca decizia să
devină un act în întregime raţional.
Contribuţia lui Herbert Simon marchează adevărata naştere a teoriei organizaţiilor; se
asistă astfel la o apropiere a studiilor realizate până atunci în perspective foarte diferite şi
vizând câmpuri disciplinare diferite (Administraţie Publică, Management, Psihologia
relaţiilor industriale, Sociologia birocraţiei...), dar toate având drept centru de referinţă
tema organizării; o nouă disciplină se va constitui progresiv, tinzând să cuprindă, în SUA,
tot câmpul studiilor administrative, concurând şi chiar înlocuind ştiinţa tradiţională a
administraţiei publice. Teoria organizaţională se vrea în cele din urmă pluridisciplinară –
ea integrează munca psihologilor, sociologilor, politicienilor, economiştilor, practicienilor de
management – şi, sintetic, ea acordă o atenţie egală aspectelor formale şi informale,
raţionale şi afective, tehnice şi de comportament privind funcţionarea organizaţiilor;
câmpul său de investigare este virtual nelimitat, pentru că nu doar întreprinderile, ci şi
administraţiile, bisericile sau partidele politice pot fi cuprinse în această optică; se referă la
definirea conceptelor şi a cadrelor de analiză care să permită compararea şi înţelegerea
întreprinderilor colective, indiferent de natură – publice sau private.
În opinia lui Etzioni (1964), organizaţiile se caracterizează prin:
• diviziunea muncii, a puterii şi a responsabilităţilor comunicării; aceste diviziuni nu
sunt întâmplătoare sau tradiţionale, ci sunt deliberat construite pentru a urmări
realizarea unor obiective specifice;
• prezenţa unuia sau a mai multor centre de putere care controlează eforturile
organizaţiei şi le direcţionează spre realizarea obiectivelor propuse; aceste centre
de putere trebuie să evalueze în permanenţă performanţele organizaţiei, să-i
remodeleze structura atunci când este necesar, pentru a-i spori eficienţa;
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
37
• fluctuaţia personalului; unele persoane pot fi înlăturate, iar atribuţiile lor să fie
repartizate altora. De asemenea, organizaţia poate modifica structura personalului
prin transfer sau promovare“.
În gândirea modernă se consideră că, pentru a-şi putea realiza efectiv şi eficient
obiectivele propuse, organizaţiile ar trebui concepute raţional. Este probabil ideea care
separă societatea organizaţională contemporană de cea de la începuturile istoriei.
În opinia unui conducător al unei organizaţii, „problema organizaţiilor moderne este aceea
de a construi grupuri umane raţionale care să genereze în acelaşi timp minimum de efecte
nedorite şi maximum de satisfacţie“ (Etzioni, 1964, 2). Alţii pot concepe însă doar nişte
structuri organizaţionale funcţionale care să-şi îndeplinească scopurile propuse.
Este foarte clar, aşadar, că eforturile de a rezolva această problemă au condus la
dezvoltarea unei „teorii organizaţionale“. Din cauza caracterului său fragmentar, ar fi mai
potrivit să discutăm despre teorii de organizare, dar există câteva premise care par să
acopere cea mai mare parte a gândirii în acest domeniu. Printre acestea, se numără:
• structura unei organizaţii îi influenţează comportamentul;
• structura unei organizaţii influenţează comportamentul propriului personal şi al
participanţilor;
• procesele organizaţionale influenţează comportamentul individual şi organizaţional;
• structurile şi procedurile organizaţionale pot fi concepute raţional (sau ştiinţific)
pentru ca obiectivele propuse să fie realizate efectiv şi eficient;
• organizaţiile pot fi conceptualizate ca sisteme care răspund, dar şi influenţează
mediul, căutând să evalueze eficienţa acestor răspunsuri.
În general, teoria organizaţională este „generică“, în sensul că nu face distincţie între
organizaţiile publice sau private. Cu toate acestea, unii teoreticieni au început să se
concentreze pe această distincţie în încercarea de a dezvolta o teorie şi o practică în
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
38
managementul organizaţiilor publice. Teoria organizaţională a înregistrat progrese
importante.
Totuşi, aşa cum Charles Perrow observa, „în decursul a câtorva decenii de cercetări şi
teorii, am învăţat mai mult despre felul în care nu funcţionează lucrurile (chiar dacă unele
ar fi trebuit să funcţioneze) decât despre felul în care funcţionează“ (Shafritz şi Whitbeck,
1978, p. 322). Care sunt lecţiile pe care le-am învăţat?
Conceptele organizaţionale s-au adaptat mai greu în Europa datorită puternicei conştiinţe
a specificului administraţiei publice. Accentul nou pus pe eficacitatea managementului
public a contribuit la menţinerea anumitor rezistenţe; din moment ce se căuta ameliorarea
funcţionării administraţiei, tendinţa era de a se inspira din precepte de organizare foarte
generale; „reformismul administrativ a antrenat deci inflexibilitatea percepţiei fenomenului
administrativ şi favorizarea avântului ştiinţelor organizării“.
Cu toate că, în ţările europene, evoluţia teoriei organizaţionale a fost mai lentă,
intervenţionalismul crescând al statului a condus la acordarea unei atenţii sporite
problemelor de organizare şi de management şi a nu considera ca eretice ideile de a
împrumuta metodele sectorului privat; în paralel, difuzia muncii sociologilor americani a
realizat apropierea termenilor de organizare între sectorul public şi cel privat.
Administraţia însăşi va fi contaminată de noile valori axate pe eficacitate, competitivitate,
rentabilitate, care cuprinseseră întreaga societate. Se constată, în anii ’60, o veritabilă
răsturnare a mentalităţii tradusă prin conversia înalţilor funcţionari la perceptele teoriei
organizaţionale; vechiul postulat, după care managementul public nu ar putea fi măsurat
în termeni de eficacitate, va ceda progresiv locul ideii că administraţia este susţinută, ca şi
întreprinderile private, de căutarea unei productivităţi ridicate şi de raţionalizarea
metodelor de muncă, făcând apel la tehnicile moderne de organizare şi decizie, iar
reformele tinzând să introducă regulile unui management public vor interveni efectiv
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
39
(punerea în aplicare a serviciilor „organizare şi metode“, procesul de raţionalizare a
aspectelor bugetare etc.).
Corelativ, sociologia organizaţiilor se va implanta în anii ’60 sub impulsul lui Crozier
(1963) care a făcut cunoscute realizările sociologilor americani şi s-a inspirat din acestea
pentru propriile sale studii.
Bibliografie recomandată:
Crozier, M. 1963. Le phénomène bureaucratique. Paris. Etzioni, A. 1964. Modern Organizations. Englewood Cliffs, N.J.: Pretice-Hall.
March J., Simon, H. [1958]1993. Organizations. 2nd ed. [New York: Wiley] Oxford:
Blackwell Publishers.
Rhodes R.A.W., „Introduction”, Public Administration, 69 (1), 1991. Simon H. [1945] 1983. Administration et processus de décision, trad. Paris: Economica. Shafritz, J., M., Whitbeck, P., H. 1978. Classics of Organization Theory. Oak Park, IL:
Moore Publishing Co.
2.3. Paradigma economică a ştiinţelor administrative
Paradigma economică a ştiinţelor administrative vorbeşte – în principal dar nu în mod
exclusiv – despre modalitatea de adoptare a deciziilor publice prin prisma teoriilor
economice. Paradigma economică abordează problematici abórdate şi de celelalte
paradigme dar oferind o nouă perspectivă. Putem oferi ca exemplu serviciile publice –
subiect care poate fi abordat atât juridic cât şi managerial.
A. Optimul economiei publice
Dezbateri recente (Hess, Adams, 1999, 1-12.) relevă faptul că interesul public constituie
nucleul dur al economiei publice, o noţiune fundamentală a administraţiei publice
democratice reprezentative, apărută ca reacţie la curentul raţionalismului economic.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
40
Operaţionalizat, interesul public devine binele societăţii ca întreg, ceea ce conduce la o
abordare sistemică, în care interesul public apare ca rezultat al emergenţei sistemice a
intereselor private şi/sau sectoriale. Trebuie menţionat şi faptul că există o relaţie cauzală
între interesul public şi procesul politic, motiv pentru care interdependenţa subsistemelor
social-economice şi politice se manifestă. Mai mult chiar, interesul public poate fi
considerat drept rezultatul conflictului forţelor diverselor grupuri de interese prezente, la un
moment dat, la nivel decizional. În acest context, admiţând că interesul public exprimă
nevoile cetăţenilor în ansamblul lor, putem defini ca sistem economic optim (Galbraith, J.,
K., 1982, 11) pe „acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii“. Poate fi,
prin urmare, introdus optimul social ca o combinaţie între o alocare a resurselor societăţii,
o structură a producţie şi o distribuţie a venitului care, pe baza unui set declarat de
obiective, este considerată cea mai bună. Conceptul de optim social este utilizat, cel mai
adesea, în economia bunăstării, unde ne putem confrunta cu o alegere între mai multe
situaţii alternative, care corespund, cu toate, optimului Pareto. Aceste ultimele constatări
au determinat unii autori să vorbească chiar de „imposibila definire a unui optim social“
(Genereux, J., 2000, 167). Acceptând o anumită relativizare a termenului, trebuie să
remarcăm faptul că, cel puţin teoretic, apariţia unei funcţii a bunăstării sociale, rezolvă,
pentru moment, problema existenţei optimului social care va coincide cu un punct de
tangenţă a curbelor utilităţii corespunzătoare punctelor Pareto-optimale şi a curbei
bunăstării sociale şi care asigură cea mai înaltă bunăstare.
Totodată, optimul economiei publice va reprezenta o sinteză între optimul economic la
nivelurile microeconomic şi macroeconomic putând prevala abordările strict economice (de
piaţă) sau cele strict administrative, raportate la puterea politică. Economia publică fiind o
ştiinţă a interacţiunii sociale, va opta pentru o abordare mixtă a problematicii optimului
economic public.
Bibliografie recomandată:
Dicţionar MacMillan de Economie Modernă. 1999. Bucureşti: Codecs, pag. 284.
Galbraith, J., K. 1982. Ştiinţa economică şi interesul public. Bucureşti: Politică
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
41
Genereux, J., 2000. Economie politică. Microeconomie. Bucureşti: All Beck.
Hess M., Adams D., „National Competition Policy and (the) public interest”, National
Centre for Development Studies, (NCDS), Briefing Paper, No. 3, aprilie, 1999.
Matei A. 2003. Economie publică. Analiza economică a deciziilor publice. Bucureşti:
Economică
B. Statul – actor al economiei publice
Temele de bază, menite să conducă la înţelegerea conţinutului economiei publice,
presupun înţelegerea noilor dimensiuni economice ale acţiunilor publice şi a modului de
acţiune a omului ca actor al economiei publice.
Aceste probleme pot fi soluţionate de către fiecare individ prin intermediul organizaţiilor
sau comunităţilor, mai mult sau mai puţin vaste, şi care realizează constrângeri. Statul nu
este decât unul dintre actorii economiei publice. Totuşi, experienţa demonstrează că
puterea publică, reprezentată de stat, joacă un rol important în economie. În ţările OECD cota
cheltuielilor publice din PIB (produs intern brut) a crescut de la 8% la începutul secolului XIX la
40% în prezent. De altfel, trebuie să subliniem faptul că indicatorii de cheltuieli publice nu
reflectă decât parţial ponderea intervenţiilor publice: un stat poate interveni mai mult decât un
alt stat cu cheltuieli publice mai mici dacă se alege reglementarea în loc de producţie, scutirea
de datorii în loc de subvenţie, impozitul în loc de împrumut (Foirry,1997, 7). Rămân în
discuţie câteva probleme.
Mai întâi, anumite capitole ale economiei publice aplicate (de ex. metodele de stabilire a
preferinţelor sau de evaluare a acţiunilor publice) sunt puţin cunoscute şi puţin utilizate de
către decidenţi şi manageri de proiecte publice. Pe de altă parte, diseminarea soluţiilor şi a
recomandărilor poate juca un rol, deloc neglijabil, pentru stabilizarea climatului sociopolitic
în ţările în care decidenţii politici şi-au pierdut o parte din credibilitate. În sfârşit, aceste
întrebări au apărut la sfârşitul ultimului deceniu al secolului XX, care a fost marcat de o
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
42
critică generalizată privind intervenţionismul public.
Există trei mari caracteristici în funcţie de care devine posibilă, dacă nu chiar oportună,
clasificarea actorului considerat, până nu demult, unicul important în sfera relaţiilor
economice şi internaţionale (Connolly si Munro, 1999):
- Putere de coerciţie: statul este unica instituţie ce deţine monopolul activităţilor de
legiferare, apărare naţională, gestionare a rezervelor militare în caz de război. Puterea de
coerciţie este esenţială pentru înţelegerea rolului jucat de stat în procesul de furnizare a
bunurilor şi serviciilor publice;
- Responsabilitate: deşi deţine monopolul puterii, statul este limitat în acţiunile sale
de constituţii (scrise ori nescrise), acte normative ce reprezintă, în fapt, voinţa naţională. În
plus, principalul mecanism de responsabilizare a guvernanţilor este votul, în acest sens,
alegerile ajutând nu numai la reprezentarea intereselor beneficiarilor de servicii publice,
dar şi la sancţionarea practică a comportamentelor publice inoportune;
- Motivare: reprezintă, în fapt, motivul pentru care actorii puşi în slujba statului
acţionează. În general, răspunsul la această întrebare este „interesul public“, rolul
profitului, fiind luat, în această perspectivă, de dorinţa de a servi ţării şi cetăţenilor
acesteia. Există, fireşte, numeroşi critici ai acestei interpretări: Buchanan, de pildă,
consideră că motivaţia în sectorul public şi cea din sectorul privat sunt similare,
contraargumentele la această poziţie fiind date de faptul că sistemul de sancţiuni şi
recompense, specific sectorului public, poate conduce la crearea unei culturi
organizaţionale distincte de cea existentă în sectorul privat, culturi ce valorizează: a)
spiritul public şi b) cariera dedicată serviciului public. Fireşte, caracteristici asemănătoare
pot fi întâlnite în numeroase organizaţii şi instituţii, precum cele caritabile. Totuşi,
presiunea reprezentată de alegeri şi vot este mult mai semnificativă în sectorul public, la
nivel guvernamental.
Încă de la începutul anilor 1980, o mişcare de dezangajare a puterii centrale
(dereglementare, privatizare şi descentralizare) a afectat şi/sau afectează ţări
industrializate (neoliberalism), ţări în curs de dezvoltare (ajustare structurală) şi foste ţări
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
43
socialiste (tranziţia către o economie de piaţă). Deşi aceasta nu a avut întotdeauna
efectele scontate, a avut totuşi meritul de a-i forţa pe analişti să se gândească la un nivel
de stat satisfăcător, nivel ce se află între statul minimal al unora (care asigură cadrul legal
şi reglementar al pieţelor, şi statul maximal al altora (producător, inclusiv, de bunuri
private).
Specialiştii în economie publică nu mai cred în existenţa unui stat planificator, binevoitor şi
omnipotent. Mai mult, abandonarea celor două ipoteze privind bunăvoinţa agenţilor publici
şi perfecţiunea informaţiei stă la baza reînnoirii analizei deciziilor publice din ultimii ani.
Specialiştii în economie publică pot astfel studia condiţiile reuşitei descentralizării
deciziilor. Totodată, aceştia investighează domenii cum ar fi cel al economiei corupţiei. Ei
nu mai pot fi satisfăcuţi de abordări univoce şi încearcă abordări ale dimensiunii spaţiale şi
ale dimensiunii temporale ale problemelor. Astfel, înţeleg de ce actorii vieţii economice
ajung la soluţii nonoptimale. De asemenea, ei admit şi integrează oportunităţile ştiinţelor
sociale şi politice.
În istoria gândirii economice se observă o veritabilă mişcare privind importanţa pe care
autorii vor să o dea statului într-o economie de piaţă (Foirry, 1997, 11-17).
a) Mercantiliştii. Autorii care evocă evoluţia statului în gândirea economică pleacă, în
general, de la opera lui Adam Smith. Acest fapt nu este o consecinţă a hazardului, căci
aceştia pornesc de la perspectiva mâini invizibile, ceea ce înseamnă o ordine garantată a
pieţei şi cercetarea interesului privat.
b) Fiziocraţii. Reprezentanţi ai unei şcoli de teorie economică, asociată, în principal, cu
numele lui F. Quesnay şi dezvoltată în Franţa în secolul al XVIII-lea, fiziocraţii au vorbit
puţin despre stat sau în termeni care rămân departe de preocupările contemporane.
Fiziocraţii au criticat opinia mercantilistă conform căreia bogăţia este creată de schimb şi
că producţia deţine rolul cel mai de seamă în crearea bogăţiei. Ei au identificat, ca sursă a
acumulării, surplusul de producţie realizat peste resursele folosite în producţie.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
44
Bibliografie recomandată:
Blaug, M. 1981. La pensée économique: Origine et developpment. Paris: Economica.
Connolly., S., Munro, A. 1999. Economics of the Public Sector. London: Prentice Hall
Europe.
Foirry, J. P. 1997. Économie publique. Paris: Hachette.
Matei, A. 2003. Economie publica. Analiza economica a deciziilor publice. Bucureşti:
Economică
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
45
III. Abordări teoretice contemporane în sociologie
Obiectul de studiu al sociologiei este vast iar aceasta este o ştiinţă care se bazează pe
cercetare empirică. În aceste condiţii, nu trebuie să ne mire numărul mare de abordări
teoretico-metodologice din literatura de specialitate.
Un sociolog trebuie să se ferească de „etnocentrismul” teoretic prin „citirea” fenomenului
studiat din prisma unor teorii diferite. Având în vedere că trăim într-o societate dinamică,
caracterizată din ce în ce mai mult de interdependenţe globale, trebuie să ne aşteptăm ca
şi aparatul teoretic şi metodologic să se transforme.
Acest material trasează, în prima parte, cele trei niveluri de analiză sociologică: micro,
mezo şi macro. A doua parte prezintă puncte de vedere distincte, dar la fel de importante,
despre ce este societatea şi cum poate fi analizată împreună cu componentele sale.
Prezentarea porneşte de la clasici, ajungând până în zilele noastre. În ultima parte sunt
prezentate câteva preocupări majore din ultimii ani în domeniul sociologiei. Bibliografia
recomandată este, evident, selectivă.
1. Micro-mezo-macro
În general, când analizăm un fenomen social suntem interesaţi să identificăm formele pe
care acesta le ia şi intensitatea cu care se manifestă, dar şi factorii care îl determină. De-a
lungul istoriei sociologiei, s-au conturat trei variante principale complementare asupra
cărora cercetătorii se pot opri: nivelul micro, nivelul mezo şi nivelul macrosociologic
(Johnson 2008).
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
46
Un individ obişnuit este preocupat mai degrabă cu ceea ce face de la o zi la alta, cu
planurile sale de viitor etc. Acesta este interesat să identifice mijloacele prin care să îşi
atingă scopurile. Pentru el, rezultatele acţiunilor proprii sunt mai degrabă ale modului în
care comunică cu diverse persoane în funcţie de rolurile asumate, iniţiativele instituţiilor
statului, de exemplu, putând părea prea îndepărtate de ţelurile zilnice. Cum
interacţionează indivizii? Cum se formează şi menţin relaţiile personale? Cum este
construită identitatea prin interacţiunile de zi cu zi? Ce efect are modul în care cineva se
înţelege cu colegii asupra satisfacţiei cu locul de muncă? Ce strategii adoptăm pentru a ne
face „plăcuţi” la un nou loc de muncă? Concetrarea sociologului asupra interacţiunilor
directe şi relaţiilor interpersonale este o abordare de nivel microsociologic.
Viaţa de zi cu este, chiar dacă nu ne gândim constant la acest lucru, dependentă de un
set de instituţii sociale, de modul în care acestea interacţionează, de evoluţiile din sistemul
socioeconomic global din care face parte ţara în care cineva trăieşte. La acestea se
adaugă cultura unei societăţi, sistemul de valori dominant, norme sociale etc.
Concentrarea sociologului pe înţelegerea sistemelor sociale, a instituţiilor sociale şi a
interacţiunilor dintre acestea, a structurii sociale este o abordare de nivel
macrosociologic.
Interacţiunile zilnice şi structurile care ne influenţează viaţa sunt corelate cu ajutorul unor
formaţiuni sociale de nivel mediu cum ar fi comunităţile, organizaţiile, clasele sociale etc.
Acesta este nivelul mezosociologic.
Bibliografie recomandată:
Johnson, Doyle Paul. 2008. Contemporary sociological theory. An integrated multi-level
approach. NY: Springer
Macionis, John J. [1987]. 2008. Sociology, 12th edition. Londra: Pearson Education
Mouzelis, Nicos. 1995. Sociological theory: what went wrong? Diagnosis and remedies.
Londra: Routledge
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
47
Sztompka, Piotr. 1993. The sociology of social change. Oxford: Blackwell
Turner, Jonathan H. (ed). 2001. Handbook of sociological theory. NY: Springer
2. Abordări teoretico-metodologice majore
Macionis (2008) identifică trei abordări teoretice majore în sociologie. În Tabelul 1 sunt
prezentate principalele trăsături ale acestora.
Tabelul 1 Trei abordări majore în sociologie (adaptare după Macionis 2008)
Abordarea structural-funcţională
Abordarea conflictualistă
Abordarea interacţionistă
Nivel de analiză Macro Macro Micro
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
48
Perspectiva asupra
societăţii
Societatea este un
sistem relativ stabil
format din
componente
interdependente.
Fiecare componentă
are o funcţie. Există
un acord general cu
privire la ce este
corect/incorect din
punct de vedere
moral.
Societatea este un
sistem dominat de
inegalităţi bazate pe
clasă, gen, rasă.
Mecanismele sociale
îi avantajează pe
unii în detrimentul
altora. Inegalitatea
socială generează
conflict, care
produce schimbări
sociale.
Societatea este un
proces. Indivizii
interacţionează în
diferite contexte
folosind simboluri.
Realitatea socială
este variabilă şi
tranzitorie.
Întrebările
fundamentale la care
vrea să răspundă
abordarea
Cum pot fi integrate
mai bine
componentele
societăţii? Care sunt
cele mai importante
componente?
Cum interacţionează
aceste componente?
Ce rol pozitiv pentru
întreg are fiecare
componentă?
Cum este divizată
populaţia prin
mecanismele
sociale?
Cum îşi protejează
privilegiile cei
avantajaţi?
Cum acţionează cei
dezavantajaţi pentru
a provoca
schimbare?
Cum
experimentează
indivizii societatea?
Cum modelează
indivizii realitatea
socială?
Cum se schimbă
semnificaţiile şi
comportamentele de
la o persoană la alta
şi de la o situaţie la
alta?
2.1. Scurt istoric al ideilor sociologice. Clasici
Istoria sociologiei ne arată că ideile teoretice clasice au principalele surse în spaţiul
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
49
francez, german, britanic şi american. Acestea au variat în funcţie de climatul socioistoric
al momentului din regiunile respective. Punctul de vedere francez, cunoscut drept
pozitivist, era că sociologia este o ştiinţă similară celor ale naturii: comportamentul uman
este guvernat de legi obiective universale care pot fi descoperite prin studierea empirică a
faptelor sociale care transcend individul. Punctul de vedere german, cunoscut drept
istoricist, scoate în evidenţă importanţa tradiţiilor culturale specifice fiecărei societăţi.
Punctul de vedere britanic susţine că deciziile şi acţiunile persoanelor reflectă, în primul
rând, interesele individuale; totuşi acestea generează rezultate cu impact social care
transcend intenţiile individuale. Sociologia americană a fost puternic influenţată de toate
aceste trei puncte de vedere.
Emile Durkheim (1858-1917) a fost, în general, preocupat de integrarea socială optimă a
individului în societăţile moderne, integrare care este dependentă de nivelul de control
exercitat de instituţiile sociale asupra acestuia. Sociologul a insistat asupra necesităţii
studierii faptelor sociale, cărora le-a atribuit următoarele trăsături: sunt exterioare
individului, îl constrâng, şi sunt întâlnite în întreaga societate. Durkheim a susţinut că,
odată cu modernizarea societăţilor, se trece de la o solidaritate mecanică la o solidaritate
organică, adică de la relaţii bazate pe credinţe comune dobândite prin traiul în comunităţi
mici şi bazate în general pe rudenie, la relaţii bazate pe interdependenţa generată de o
diviziune a muncii mai accentuată. Solidaritatea mecanică este întărită prin legi represive,
pe când solidaritatea organică este întărită prin legi restitutive.
Pentru Max Weber (1864-1920), stratificarea socială se produce prin intersectarea a trei
axe: resurse economice, putere (politică) şi prestigiu. Weber a identificat două tipuri ideale
ale acţiunii sociale: raţională şi nonraţională. Acţiunea raţională, pe de o parte, poate fi
definită ca fiind rezultatul unei deliberări conştiente şi explicite între scopuri alternative, iar
pe de altă parte, ca angajament subiectiv faţă de un scop considerat ca fundamental.
Acţiunea nonraţională, pe de o parte urmează modelele împământenite de a face lucrurile
(tradiţională), iar pe de altă parte, exprimă sentimente şi emoţii fără o deliberare
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
50
conştientă (afectivă). Sistemelor birocratice le sunt specifice sistemele de autoritate de tip
raţional-legal, acestea fiind diferite de cele tradiţionale şi de cele carismatice.
Georg Simmel (1858-1918) este interesat de modul în care interacţiunile construiesc
societatea. Spre deosebire de Durkheim, analiza acestuia este de tip micro. Pentru
Simmel, sunt importante atât forma cât şi conţinutul interacţiunii (nevoile indivizilor).
Acesta a teoretizat, printre altele, asocierea dintre intensitatea relaţiilor şi potenţialul de
conflict în grupuri. Într-o interacţiune dintre cel puţin 3 persoane pot fi identificate patru
roluri: mediatorul, arbitrul, cel care doar asistă şi beneficiază de interacţiune şi cel care
„divide şi cucereşte”.
Bibliografie recomandată:
Durkheim, Emile. 1974. Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
Durkheim, Emile. 2005. Despre sinucidere. Bucureşti: Editura Antet
Durkheim, Emile. 2008. Diviziunea muncii sociale. Bucureşti: Editura Antet