-
Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru
literatură 2008
Director fondator:Ion Iancu Vale51
Anul 5februarie
2012Revistă literară şi de cultură românească
Fondată: mai 2007
Marin Sorescun. 19 februarie 1936 - d. 8 decembrie 1996
-
La aniversare
2 nr. 51 n februarie 2012
Vlada Afteni Biografie Marin Sorescu 3Aurora Peţan Limba română,
patria mea 4Adrian Marino Altă Românie 6Augustin Deac Codex
Rohonczy 7Al. Florin Ţene Arta şi literatura în concepţia lui Alex.
Ştefănescu 8Al. Florin Ţene Poezia trece 8Iulia Barcaroiu Gargantua
9Corneliu Leu Către Dimitrie Grama 10Victor Sterom Note de lectură
12Victor Sterom Timpul ca o cicatrice 13Melania Cuc Cartea cu
coperţi de sticlă 14Menuţ Maximinian Poeme 15Lucian Gruia Ion Pop -
În faţa mării 16Raquel Weizman Interviu cu umoristul Dorel Schor
17George Roca Ars Poetica 19Gheorghe Valerică Cimpoca Raţiune,
Iubire şi Credinţă 20Ion Iancu Vale Urmărirea 21Ştefan Doru Dăncuş
Lucrând la reactivarea fondului sufletesc uman 22Vavila Popovici
Poeme (Hibernale) 23Llelu Nicolae Vălăreanu Poeme (Hibernale) 23Ion
Iancu Vale Poeme (Hibernale) 23Kozeta Zylo Poezie albaneză din SUA
24George Roca Farmecul femeilor mature 25Ion Vanghele &
Georgeta Resteman Poeme în oglindă 26Victoria Stoian Poeme cu
vedere la mare 27Florin Vârlan Neamţu Din dragoste pentru Melissa
(poem) 28Gavril Moisa Să redescoperim poveştile copilăriei 29Emil
Niculescu Epicriza cultivatorului de umbre 30Mihai Ardeleanu
Cărăuşul 31Vioryny Vintilă Am fost odată inocenţi 32George Roca
Crăiasa florilor (Lianei) 33Delia Stăniloiu Rondel cu murg 33Vavila
Popovici Preaplinul tăcerilor 34Marina Ilie Teneşi şi-un suflet
35Roni Căciularu Euforia de a exista 36Cristina Ott Poeme
37Manuela-Elena Dragoş Mihai Eminescu - legenda sufletului românesc
38Anca Goja Anunţ festival 39
S e m n e a z ă î n a c e s t n u m ă r
Cu ocazia zilei sale de naştere, 14 februarie1937, urăm
colaboratorului nostru, mereu
tânărului şi activului scriitor Victor Sterom, celemai calde şi
sincere urări de sănătate, iubiredin partea semenilor şi
confraţilor săi, forţă
creatoare în continuare şi LA MULŢI ANI!
La aniversa
re
-
3nr. 51 n februarie 2012
Sorescu a fost poet,dramaturg, prozator,eseist și traducător.
Ope-rele lui au fost traduse înmai mult de 20 de ţări,totalizând
peste 60 decărţi apărute în străină-tate. S-a făcut remarcatși prin
preocuparea pen-tru pictură, deschizândnumeroase expoziţii înţară
și în străinătate.Fără a se înscrie într-unpartid politic
dupăRevoluţia română din1989, a ocupat funcţia deMinistru al
Culturii încadrul cabinetului Nico-lae Văcăroiu (25 nov.1993 - 5
mai 1995).
Şcoala primară o faceîn comuna natală. În-cepe liceul „Fraţii
Bu-zeşti”, Craiova, tran sfe-rat apoi la Şcoala MedieMilitară
Predeal, absol-vită în 1954. Mai apoiface facultatea de Filolo-gie
din Iaşi (1955-1960).Stabilit la absolvire înBucureşti, cu o
ascen-siune rapidă în lumea li-terară, ca poet, ro man-cier,
dramaturg, eseist.
Este considerat unuldintre cei mai mari scrii-tori români
contempo-rani. Marin Sorescu(poet, dramaturg, proza-tor, eseist şi
traducător)a fost cunoscut în timpulvieţii (1936-1996) peaproape
toate continen-tele planetei. Operele luiau fost traduse în:
SUA,Canada, Mexic, Brazilia,Columbia, India, Anglia,Germania,
Franta, Gre-cia, Suedia, Italia,Olanda, Spania, Portu-galia, China,
Singapore,Rusia, Cehia, Slovacia,Serbia, Macedonia, Bul-garia ş.a.,
totalizândpeste şaizeci de cărţiapărute în străinătate.
A publicat primul săuvolum („Singur printrepoeţi”) în 1964 şi
deatunci a impus un stildegajat, uşor ironic, fan-tezist (care
atenuează re-flecţia gravă), decon -certant, de multe ori fe-roce
în profundul sausimţ critic. Sunt foartecunoscute şi volumeledin
ciclul „La lilieci”, ununivers poetic pornindde la un cimitir ce
poartăacest nume. Ideea i-avenit lui Marin Sorescuîn momentul în
careacesta se afla cu o bursăîn SUA la Universitateadin Iowa când
i-a căzutîn mână un volum alpoetului american,Edgar Lee Masters
inti-tulat Spoonriver, con-struit în acelaşi mod.
Ca dramaturg, So-
rescu este autorul uneicapodopere, "Iona", careîmpreună cu alte
pieseale sale, figurează în re-pertoriul multor teatredin lume.
Creaţia sa dra-maturgică poate fi consi-derată şi ea ca
fiindexcepţională: "Iona","Paracliserul", "Matca","Există nervi",
"A treiaţeapă", "Răceala".
Piesele sale s-au bu-curat de o primire excep-ţională, fiind
traduse şiprezentate pe scene dinParis, Zürich, Tampere,Berna,
Copenhaga, Ge-neva, Napoli, Helsinki,Dortmund, Varşovia
şiPort-Jefferson (SUA).
Marin Sorescu a fostmembru al AcademieiRomâne, al
AcademieiMallarmé din Paris, alAcademiei Europene de
Ştiinţă şi Artă din Vene-ţia, al Academiei de Arte,Ştiinţă şi
Profesii dinFlorenţa. A condus re-vista literară "Ramuri" şia fost
preşedintele Uni-unii Scriitorilor din Cra-iova.
Critici de talie inter-naţională au opinat că afost unul dintre
cei maireprezentativi poeţi con-temporani ai lumii, no-minalizat
pentru Pre -miul Nobel pentru litera-tură. În ţarã i-au fost
de-cernate cele mai înaltedistincţii: Premiul Aca-demiei (de două
ori),Premiul Uniunii Scriito-rilor (de şase ori).
Dintre premiile inter-naţionale cităm: PremiulHerder, Viena,
1991; Me-dalia de Aur pentru poe-zie "Ospiti Napoli", 1970;Premiul
"FernandoRiello", Madrid 1983;Premiul "Felix Romu-liana", Belgrad
1994.
În România MarinSorescu ocupă un loc im-portant în
programaşcolarã, atât în învăţă-mântul preşcolar, princărţile sale
pentru copii,cât şi în învăţământulprimar şi liceal şi în
Fa-cultăţile de Filologie.
A murit în anul 1996,la Bucureşti.
La moartea lui aurămas în manuscris cin-cisprezece volume
ine-dite, poezie, eseu, jurnal,roman. Cunoscut şi prinpreocuparea
sa pentrugrafică şi pictură (a avutmai multe expoziţii înţară şi
străinătate), înurma lui au rămas operecare vor fi reproduse
încataloage.
Articol îngrijit deVlada Afteni
Biografie
Marin Sorescu
Articolul a fost preluat de pe
sit-ulhttp://www.istoria.md/articol/549/Marin_Sorescu,_biografie
-
4 nr. 51 n februarie 2012
Aurora Peţan
R: Am aflat cã, totusi,aceste piese din plumb aufost
analizate.
A.P: Da. Am extras mostre dincele 35 de piese, le-am dus la
In-stitutul de Fizicã Nuclearã si re-zultatele sunt, fãrã nici un
dubiu:plumb de secolul al XIX-lea. S-aufãcut comparatii cu medalii
deplumb din vremea lui Cuza sicompozitia este identicã. Estesigur
plumb modern, careconfirmã teoria copiilor.
În anul 2002 a fost trimisã laOxford una dintre piese, îm
-preunã cu o scoabã de plumb dinzidul de la Sarmizegetuza,
oferitãde profesorul Ion Glodariu, careeste datatã, sigur, secolul
I d.Hr.Analizele au arãtat cã piesa con-tine cam aceleasi
impuritãti ca siscoaba de plumb dacicã si cã au-tenticitatea
acestei piese depindede siguranta contextului în care afost gãsitã
scoaba. Dacã scoaba es -te autenticã, este posibil ca si pie -sa sã
fie autenticã. Pornind de laaceste rezultate, considerând cãplumbul
este dacic, s-a ridicaturmãtoarea întrebare: cum e posi-bil sã
arate atât de bine niste piesede plumb peste care au trecut2.000 de
ani, într-un sol cu umi-ditate ridicatã, ca al tãrii noastre?
Domnul Romalo a presupus cãs-au fãcut matrite din folie de
aur,în care s-au imprimat scrisul siimaginile cu poansonul, apoi
s-aturnat plumb, iar când piesele aufost descoperite, s-a extras
folia deaur si abia atunci plumbul ar fi in-
trat în contact cu aerul Cei de laMonetãrie spun însã cã
aceastãipotezã este neplauzibilã, pentrucã multe piese au
dimensiuni marisi, o folie de aur, ca sã poatã fiimprimatã, trebuie
sã fie foartesubtire. Astfel de matrite nu armai fi suportat o
greutate atât demare de plumb.
Analizele repetate de trei ori laInstitutul de Fizicã Nuclearã
pepiesa analizatã la Oxford au de-monstrat cã existã,
într-adevãr,impuritãti, dar numai la suprafatapieselor: cupru,
argint si alte me-tale, în cantitãti foarte mici, carepot proveni
fie din contaminareacu matritele, fie din contaminareacu obiectele
împreunã cu care aufost depozitate. Însã, în interiorulpieselor
este plumb pur. Este,deci, posibil, ca cei de la Oxford sãfi
mãsurat numai exteriorul pie-sei, nu si interiorul. Nu existã
niciun dubiu cã plumbul din interioreste 98% pur, cu adaos de
staniu.Asta este formula tipicã pentruplumbul de tipografie.
R: Care este opinia Dum -nea voastrã, în legãturã
cuautenticitatea acestor plãci ?
A.P: Dupã opinia mea, plãcilesunt autentice, în ceea ce
privestecontinutul lor, însã, în ceea ce pri-veste suportul este
vorba, în modsigur despre niste copii din seco-lul al XIX-lea.
Cu sigurantã, Regele Carol avrut, când si-a dat seama de
im-portanta istoricã a acestor piese,sã lase spre cercetare, chiar
dacãcele de aur nu au fost distruse,chiar dacã ele existã, copii
dupãele. Pentru cã ar fi fost dificil sã sefi dat la studiat tone
de aur. Mi separe logic sã fi fãcut niste dubluridupã aceste
piese.
R: Dacã sunt falsuri, cine
ar fi putut sã le facã ?A.P: Se presupune cã Hasdeu.
Unii spun cã el ar mai fi fãcutniste falsuri, e vorba despre
nistedocumente medievale.
Nu de aici pleacã însã ipotezafalsului. Alexandru Vulpe
sustinecã un nepot de-al lui Hasdeu ar filãsat o scrisoare în care
ar fi spusceva în legãturã cu aceste piese.Nu se stie nimic despre
scrisoare,dacã existã sau nu. Între timp, Ale-xandru Vulpe a
renuntat la ideeascrisorii, nu si la ideea falsuluiatribuit lui
Hasdeu. De ce? Pentrucã, aceste plãci, pe lângã foartemulte
ilustratii, contin o limbã.Ori, la vremea respectivã, în afarãde
Hasdeu, nimeni nu avea cunos-tinte atât de temeinice încât sã
in-venteze o limbã atribuitã dacilor.
Haşdeu a fost un personaj ab-solut genial. Este sigur cã cel
care acreat plãcile, dacã admitem cã aexistat un falsificator,
trebuie sã fifost chiar mai genial decât Hasdeu.
Se stie cã doar Hasdeu detineala vremea aceea cunostintele
ne-cesare creãrii unei limbi si a uneiarhive atribuite dacilor, mai
alescã el era foarte pasionat de subs-trat. El este cel care,
scotând înevidentã exagerãrile scolii lati-niste, a studiat
temeinic ce s-aputut studia, pe vremea res -pectivã, din substratul
dacic. Însã,Hasdeu atribuie dacilor un alfabetfolosit de secui,
descoperit într-undocument de secol XIII. Hasdeupresupunea cã dacã
secuii aveauun alfabet în secolul al XIII-lea,trebuie sã-l fi gãsit
acolo, în Ar-deal, si cã el trebuie sã fie conti-nuarea alfabetului
dacilor.
R: Si nu este asa ?A.P: Alfabetul secuilor nu are
nici o legãturã cu alfabetele de peplãci. Acestea sunt,
predo-minant, grecesti. Alfabetul
Limba română,patria mea (5)
4
-
nr. 51 n februarie 2012 5
secuiesc este foarte straniu.Dacã Hasdeu ar fi fãcut
plãcile astea, nu ar fi folosit alfa-betul grec, el fiind
convins cã acelalfabet al secuilor este dacic.
Înainte de a descoperi alfabe-tul secuilor, Hasdeu presupuneacã
Deceneu, care, conform lui Ior-danes, ar fi stat o vreme în
Egipt,ar fi adus de acolo o scriere. Deci,a avut o ipotezã
anterioarã alfabe-tului secuiesc. Asta ar fi primaneconcordantã. A
doua ar fi legatãde limbã. Si este mult mai gravã.
Limba din plãci nu seamãnã cusubstratul limbii române. Nuexistã
cuvinte din substratul lim-bii române, nu existã fenomeneatribuite
substratului limbii ro-mâne. Ori, Hasdeu, care studiasesubstratul
(este primul nostru lin-gvist care studiase substratul) n-ar fi
ratat ocazia sã introducã nisteelemente, clar de substrat, înaceste
plãci.
R: Atunci, în ce limbã aufost scrise plãcile ?
A.P: Dupã mine, limba dinplãci nu este o limbã indo-europeanã.
Acesta este lucrul sen-zational pe care îl pot spune. Esteo limbã
care nu are desinente, carenu face distinctie de gen, depersoanã,
de numãr, de caz. Nustim când avem plural, când avemsingular, când
avem feminin.Aproape toate cuvintele se ter -minã în “o”, nu în “a
“, asa cum lestim noi din izvoarele grecesti silatinesti (de
exemplu Boerobiseto,Vezino), chiar si femininele seterminã în “o”:
Napoco, Genuclo.Existã elemente care se regãsesc siîn limba românã,
dar care, para-doxal, în românã nu sunt atribuitesubstratului, ci
limbii latine. Estelimba dacã, fãrã îndoialã, însã, fieeste o limbã
preindo-europeanã,deci mult mai veche – ceva degenul limbii basce
care a supravie-tuit asimilãrii indo-europene, fie,adoua variantã
(la care m-am gân-dit, dar la care nu tin foarte mult)este o limbã
sacrã, folositã numaide preoti, în vreme ce poporul fo-losea o
limbã comunã, diferitã.
Plãcutele ar putea fi, deci,scrise într-o limbã sacrã, care sãse
fi conservat în casta preotilor.
R: De unde ar putea sãprovinã aceste plãci scrise, sice
povestesc ele?
A.P: În mod sigur, plãcuteleprovin din mai multe zone si dinmai
multe epoci. Ele au foststrânse laolaltã, într-un anumitmoment.
Însã, existã o unitate destil si de redactare, ceea ceînseamnã cã
exista o traditieputernicã. Plãcile consemneazã,cu sigurantã,
evenimente impor-tante de la curtea regilor daci, pre-cum aliante,
rãzboaie câstigate,diferite evenimente. Lipsescmulte piese din
aceastã arhivã.Noi avem foarte putine. Se vedeusor cã existã o
unitate de stil pen-tru plãcile din vremea lui Bure-bista, pentru
cele din vremea luiDecebal, pentru cele din Dobro-gea si asa mai
departe.
Mai mult, tipurile de scriere segrupeazã pe epoci si pe
zone.Lucru foarte important, pentru cãe greu de crezut cã cineva în
seco-lul al XIX-lea cunostea scrierilegrecesti locale.
Mai exact, plãcile din Dobro-gea sunt scrise în alfabet
grecescionian, care folosea omega si eta.Este vorba de plãcile care
par sãprovinã de la cetatea Genucla,spre exemplu.
În functie de informatiile de peplãci, le-am putut grupa: asdar
suntplãci de la Sarmizegetuza, de lacetãtile din Dobrogea, plãcile
lui Co-tizo, care sunt din zona Banatului.
Cele care par sã provinã din Do-brogea folosesc un alfabet
deinfluentã clar ionianã, lucru firesc,pentru cã acolo erau
cetãtile gre-cesti milesiene. În schimb, plãciledin vremea lui
Decebal folosesc unalfabet grecesc occidental, care tre-buie sã fi
provenit de undeva dinsudul Italiei, acelasi care stã la
bazaalfabetului latin, prin intermediaretrusc. Ori asa ceva nu stiu
dacã seputea cunoaste la vremearespectivã (secolul XIX n.n.)
pentrucã alfabetele locale si dialectologia
greacã s-au constituit ca stiinte doarla mijlocul secolului al
XX-lea.
Multe sunt plãci de la CetateaHelis. Ele vorbesc nu numai
des-pre Dromichete, el fiind unul din-tre nenumãratii regi de la
Helis.Avem chiar o genealogie de laHelis (mai existã încã una de
laSarmizegetuza), care se încheie cuOroles, care trebuie sã fie
acelasicu Rholes, din Dio Cassius, si care,cum pare sã rezulte din
texte, esteautorul complotului care l-a de-tronat pe Burebista.
R: Prof. dr. Vasile Boro-neant mi-a arãtat nistesemne
asemãnãtoare, desco-pertie de dânsul pe nistemandibule de cal, la
Chitila...
A.P: Am vãzut si eu semnele depe oasele de la Chitila. Textele
dinplãci sunt scrise 90% în alfabetgrecesc, cu diferite variante.
Esteadevãrat cã existã si câteva scrieritotal necunoscute în aceste
plãci.Cea mai stranie apare pe fronto-nul templelor reprezentate
peplãci. Aceastã scriere seamãnã,într-adevãr, cu scrierea de pe
oa-sele de la Chitila.
R: Asemenea semne seaflã si în Biblia lui Wulfila...
A.P: Biblia lui Wulfila se stie cãa fost scrisã în nordul
Dunãrii însec. IV d.Hr Wulfila a trãit câtivaani aici. El a fost
cel care i-a cresti-nat pe goti si primul care a tradusîn goticã
Biblia. Alfabetul gotic afost inventat de el, si se spune cãare la
bazã alfabetul grecesc. Însãalfabetul gotic primitiv, publicat
deVulcanius Bonaventura, contine celputin un semn, care a fost
folosit side daci în aceste tãblite. Pentru cã,chiar dacã spunem cã
dacii au folo-sit în tãblite alfabetul grecesc, nueste totusi
alfabetul grecesc pur, ciunul care contine niste semne spe-ciale,
pentru sunete speciale, carenu existã în limba greacã. Acelsemn din
alfabetul gotic, care în al-fabetul dacic noteazã sunetul “ce”,nu
are valoare în alfabetul gotic,pentru cã nu existã sunetul. Deaceea
nu se explicã existenta lui,decât printr-o preluare de la daci.
Va urma
4
-
6 nr. 51 n februarie 2012
Adrian Marino
Ar mai fi de îndeplinitşi o altă ultimă condiţie aemancipării şi
„europe-nizării" noastre. Poatecea mai dificilă dintretoate. A nu
mai da vina,la infinit, numai pe alţii.A conta doar - sau în
pri-mul rând - pe forţeleproprii. A cultiva solidulprincipiu seif
help. Adori şi a voi să constru-ieşti efectiv o ţară. Pen-tru a fi
luat cu adevăratîn serios, a inspira încre-dere şi a avea un
minimprestigiu, care, acum,lipseşte total. Şi, nu înultimul rând,
suficientde „tare", pentru a re-zista sau măcar a nego-cia - în
condiţii onorabile- formidabilei presiuniruseşti, directe sau
indi-recte. Mă obsedează şiadesea chiar mă umi-leşte imaginea, larg
răs-pândită, a unei ţăriinconsistente, nese-rioase,
exportatoaredoar de borfaşi, băşcă-lioasă şi vulgară. Pescurt,
dispreţuită. Cucerşetori, cu copii ai stră-zii, cu plaje murdare,
cuservicii proaste, cu un„turism" mizerabil. Numă va convinge
nicio-dată, nimeni, şi sub niciun motiv din lume, că
„spiritualitatea", în ac-tualul stadiu istoric deevoluţie a
României, estemai importantă decât ri-dicarea standardului
decivilizaţie şi de dezvol-tare economică.
O concepţie radicaldeosebită am - în sfârşit- şi despre o nouă
cul-tură română. O compo-nentă esenţială şistructurală a unei
noiRomânii pe care, în modindiscutabil, o „meri-tăm" din plin. Că
ea di-feră profund de ideilecare circulă în mod cu-rent în acest
domeniu numai am iarăşi nici o în-doială. Dar, din punctulmeu de
vedere, estevorba de o situaţie lipsităde importanţă. Iar dacămă
exprim, mai ales laacest capitol, în mod re-zumativ, sumar şi
expe-ditiv, cauza este unasingură: asupra acestuisubiect m-am
exprimatanterior, în repetate rân-duri. în diferite cărţi
şiarticole. Reţin deci doarcâteva idei de bază pecare le consider
funda-mentale.
Cred mai întâi, în su-perioritatea culturii „ci-tadine" asupra
celei„populare". A culturii ur-banizate, bine personali-zate,
individualizate şinu „folclorice", arheti-pale, anonime. Pusă
apoipe baze solide, de marecompetenţă şi erudiţie.O cultură
construită şiorganizată, nu improvi-zată. Toată viaţa mea amdorit
să „construiesc"ceva şi cred că - în cul-tura română -
câteva„premiere absolute" se
leagă şi de numele meu:unele cărţi despre Mace-donski. Eliade,
primuldicţionar do idei literare,prima biogralie (respec-tiv
istorie) a ideii do lite-ratură etc. Nu ostc foartemult, dar nici
chiarfoarte puţin şi neglijabil.0 cultură do sinteze per-sonale, nu
de simplesnobisme la modă, mi-metisme şi sincronismede import. Ştiu
că „for-mele fără fond" sunt orealitate inevitabilă. Dardatoria
noastră este de ale da cât mai repede po-sibil un „fond" real,
co-respunzător. Cheiasoluţiei? Continuitate,reflexie personală,
serio-zitate şi spirit critic. Fărăacest filtru obligatoriu,orice
cultură intră în de-rivă şi rămâne într-unminorat etern.
Subdez-voltată şi fără nici unprestigiu.
Foarte importantăeste şi depăşirea domi-naţiei culturii
oficiale(sub toate aspectele: aca-demie, universitate, uni-uni de
creaţie, programedidactice etc.) asupraculturii alternative,
inde-pendente, libere. Culturaeste o întreprindere şi oactivitate
liberă sau nuexistă. Dirijismul, propa-ganda, ierarhiile
consa-crate o anulează înger mene. La fel, dogma-tismul, repetiţia
litanicăa unor clişee („cum aspus Noica" etc), citareaevlavioasă,
în transă ad-mirativă, a unor „măies-trii spirituali" (NaeIonescu,
N. Steinhardt).Ravagiile acestor „direc-tori de conştiinţă",
într-o
cultură crudă, nedezvol-tată, nefundamentată pebaze raţionale
(inclusivraţionaliste) sunt incal-culabile. Cred că T. Ma-iorescu a
văzut cel maibine: avem, în primulrând nevoie de un ma-nual de
logică. L-aş„completa" cu un ma-nual de înţelepciune cri-ticistă,
sceptică şi,bineînţeles, stoică. Dartoate acestea, ştiu foartebine,
au neapărată ne-voie de o altă dezvoltareşi argumentare. Nu înacest
context, totuşi.
Într-o lume în plinăglobalizare şi mondiali-zare (cuvinte
devenite lamodă, dar care exprimăo realitate evidentă),problema
integrării eu-ropene şi „universale" aculturii şi literaturii
ro-mâne se pune cu acui-tate şi stringenţă. Amscris în acest sens
în re-petate rânduri. În spe-cial din perspectivă„comparatistă".
Dar nunumai. Este vorba, înacelaşi timp, de o poli-tică de relaţii
externeculturale (deocamdatăfoarte slabă, ca să nuspun
inexistentă), datăpe mâna unor cunoscuţicarierişti, gen Dan
Hău-lică, „ambasador" - o,vai! - al culturii românela UNESCO, de
fapt şi eaun mare moft şi de o re-organizare internă. Inte-grare nu
înseamnă, înmod categoric, niciepigo-nism, nici renun-ţare la
personalitate şiiniţiative proprii, nicieternul complex de
infe-rioritate. obligatorie.
Va urma
Altă Românie (17)
-
7nr. 51 n februarie 2012
Augustin Deac
Descifrarea şi prezen-tarea de către cercetătoa-rea Viorica
Mihai-Enăciuc a primului docu-ment, care conţine Jură-mântul
tinerilor vlahi,adică români, cu care sedeschide acest Codex,care
se află în ArhivaAcademiei de ştiinţă aUngariei şi care a fostadus
în ţară sub formă demicrofilm color, de cătreautorul acestor
rânduri,a produs in rândul spe-cialiştilor o mare sur-priză,
întrucât conţinutulacestui Codex comple-tează multe goluri
dincunoaşterea adevărateiistorii a poporuluiromân, dar, în
acclaşitimp corectează multeafirmaţii ale unor oa-meni de ştiinţă
români şistrăini referitoare la mo-mente semnificative dinistoria
poporului nostru,evidenţiindu-se astfel ve-chimea lui multi mile
-narã, continuitiatea luineîntreruptă în spaţiu1strămoşilor lui
autoh-toni, geto-dacii, ca şi ni-velul deosebit de ridicatal
culturii lui materiale şispirituale, dovedindu-se,fără putinţă de
tăgadă căpoporul român era unuldintre cele mai vechi po-poare ale
Europei.
Comentând primelepagini descifrate aleacestui Codex,
specialis-tul român de marcă,I.C.Chiţimia, într-o pre-zentare
intitulată Culturăşi scris românesc în ve-chime, sublinia
valoareaistorică deosebită a con-ţinutului acestui Codex,scriind
printre altele: “Seface din ce în ce mai multdovada că, pe lângă
el-cmente de cultură stră-veche, poporul român aavut şi un scris de
vechemoştenire, care s-a dez-voltat progresiv până la aturna în el,
cu vremea,chiar limba română, îndiverscle ei faze de evolu-ţie.
Epoca noastră va ră-mâne, probabil, în sem -nată, foarte
însemnată,tocmai prin această cu-noaştere ştiinţifică cumult
înainte, faţă de da-tele cunoscute pânăacum, a elementelor
decultură şi a scrisului ro-mânesc... Acest codice de448 de pagini,
copie aunui original, care se re-feră la evenimente foartevechi, va
deveni senza-ţional la publicarea inte-grală. Deocamdată, pri -mele
pagini transpuse înlimha română curentă,pe care le avem în
faţă,referitoare la jurăimân-tul ostaşilor “blahi”, sur-prind, prin
ideile deinitiere şi înalta educaţiecivică şi patriotică a
tine-retului, prin creşterea lorîn realitatea vieţii pe pă-
mânt, şi prin forme reto-rice, ce ating timbrulpoeziei, mai ales
dacă serestructurează puţin to-pica frazei pentru ure-chea
cititorului de azi şise traduc pentru înţele-gerea lui expresiile
sim-bolice. Este, nici maimult, nici mai puţin, odesprindere de
obiceiurişi practici vechi... Dacăn-am avea literele greude
interpretat, nu la în-demâna oricui, precum şistructura străveche
ascrisului de la drcaptaspre stânga şi de jos însus (la lectură),
s-arputea bănui că este vorbade o mistificare târzie.Scrisul acesta
nu seputea inventa, de aceeanici nu s-a descifrat.
Nu avem de-a faceînsă numai cu un scrisexersat foarte devreme
siîn forme moştenite, ci şicu inculcarea unui modde viaţă, dezbărat
de obi-ceiuri străvechi, cu o altăînţelegere a virtuţilorumane.
Suntem in faţaunui document monu-mental!“ Şi profesoruluniversitar
dr. AntonVraciu, de la Universita-tea “Al.I. Cu za” - Iaşi,
Fa-cultatea de Filologie,apreciind munca deose-bit de migăloasă a
cerce-tătoarei Viorica Mihai-Enăciuc de descifrare atextului cu
alfabet geto-dacic ca şi valoarea de-osebită a
conţinutuluiCodexului Rohonczy, pu-
blica in revista Anale deIstorie nr.6/1983 urmă-toarea
consemnare: “Lu-crarea expune unelerezultate ale încercării dea
descifra semnele scrie-rii şi limba CodexuluiRohonczy. Pânã în
pre-zent se cunoştea, pe de oparte, faptul că textul re-prezintă un
manuscrisrecopiat în prima jumă-tate a sec. al XVIlea, pehârtie de
pergament fa-bricată în nordul Italiei,pe de alta, că, pe Ia
sfâr-şitul secolului trecut, aufost sistematizate sem-nele, fără
însă ca textulsă fi putut fi citit. Impor-tantă este
constatareaautoarei că semnele ar-haice din acest Codex auanalogii
în scrierile sila-bice indo-europene dinepoca bronzului, iar
al-tele se întâlnesc în scrie-rile fonetice ale aceloraşipopulaţii,
ceea ce ar do-vedi că scrierea aparţineunor populaţii
indoeuro-pene, nu cumanice. Fap-tul că unele semneasemănătoare sunt
inse-rate în legende ale mone-delor din secolul alXIVlea, emise pe
terito-riul Ţării Româneşti închirilică şi latină, şi per-sistenţa
altora în arta po-pulară unde au pierdutvaloarea fonetică, dar
şi-au păstrat valoarea decomunicare, demons-trează că acest Codex
afost redactat in Valachia.
Va urma
O cronică românească însumând 448 depagini, din secolele
XII-XIII, scrisă în limba românăarhaică cu alfabet geto-dacic.
Codex Rohonczy (10)
-
8 nr. 51 n februarie 2012
Poezia treceAl. Florin Ţene
În vremuri ancestraleGânditorul din Hamangiaadăstând într-o
valecu tribul său împreunăse temeau de apariţia scrisului,sub
lună,acele semne de rău prevestitoare :“cine va mai ascultacântece
şi gândurisub soarecând nimeni nu ştie să citeascăşi scrisul pe
piatră costăcât un ciubăr de iască?”Îşi ziceau ieşinddintr-o grotă
anostă…
Vremurile se rostogoleauvremuind generaţiişi Gutengerg a
înfiptun spin de teamă,menestreli de prin
toate castelele Europeişi prelaţiiîncălzeau saloanele
cuincertitudini şi dramă:“cine va mai ascultacântecele noastresub
fonta solară şi astrecând puţini ştiu să citeascăiar cartea e
scumpă şi fragilăşi poate să ardă ca o iască?Nu e mai bine s-o
facem din argilă?”
…şi Dumnezeu a mai întorscâteva secole de paginipe dos,poeţii la
colţurile pieţelorunor simpozioane de imaginiprevesteau sfârşitul
Poeziei,sorbind laptele viei:“Nimeni nu mai citeşte o carteşi
internetul cititorii n-i împarte,”
nevăzând că Poeziaîncălţată cu sandale din pielea cerului
şi talpă din scoarţă de teiagalevenind din veacuri ancestralese
strecoară printre eica o femeie tânărăşi dornică de dragosteîn mână
cu o carteîn mileniul viitormai departe...
Al. Florin Ţene
Cunoscut ca un exi-gent critic literar Alex.Ştefănescu face
parte dincategoria cercetătorilorsobri şi serioşi, uneoriironic, cu
o temeinică for-maţie lingvistică şi filoso-fică pentru care
actulcritic izvorăşte dintr-oprofundă necessitatelăuntrică
obiectivă de cla-rificare a problemelor li-terare contemporane.Deşi
a debutat ca poet, în1965, (scriam odată, afir-mând: critical
literar pro-vine dintr-un poet sau
prozator ratat), din 1970s-a dedicat criticii literare,prin
rubric a“ Comentariicritice“ de la revista „Lu-ceafărul“ condusă de
pro-zatorul Ştefan Bănulescu.
Pasiunea de literaturăse manifestă încă din anide studii medii
de laşcoala din Suceava, fiindun iubitor al romanelorlui Tolstoi şi
poeziile luiEminescu.Îşi continuăiubirea de literatură lafacultatea
de Filologiedin cadrul universităţiiBucureşti, pe care o ter-mină
în 1970. După carelucrează, succesiv, la re-vistele: Tomis,
SLAST,România liberă, Maga-zin. Din 1990 devine re-
dactor la România lite -rară, şi din 1995 estepromovat redactor
şef laaceastă publicaţie.
Debutul editorial l-aavut în 1977, cu volumulde critic literară
„Prelu-diu”, apărut la edituraCartea Românească.Acest volum anunţa
apa-riţia unui critic exigent pefirmamentul literaturiiromâne. La
numai treiani de la acest debut îiapare la aceeaşi editură onouă
carte de critică lite-rară, intitulată „Jurnal decritic”. La numai
un anEditura Eminescu îi pu-blică volumul „Tudor Ar-ghezi
interpretat de…”, încare descoperim şi talen-
tul de istoric literar al cri-ticului comentat.
Cărţile apărute, pânăîn present, purtând sem-nătura lui
Alex.Ştefă-nescu, ne dezvăluie unspecialist pătruns de do-rinţa de
a cunoaşte maimult despre opera abor-dată, despre autorul ei.Este o
necesitate lăun-trică obiectivă de clarifi-care. Chiar dacă
denenumărate ori în croni-cile sale strecoară o iro-nie fină,
uneori sarcastic,dar niciodată răută-cioasă.
Arta şi Literatura înconcepţia lui Alex.
Ştefănescu
-
9nr. 51 n februarie 2012
GargantuaTraducere şi
comentariu deIulia Barcaroiu,
SUA
Marea Gâlceavă dincare se iscară Mari
Războaie.La acea vreme, cea al
începutului de toamnă,când se culegea via, păs-torii din ţinut
îşi petre-ceau vremea păzindpodgoriile şi împiedi-când pe
sturlubatici sămănânce strugurii. Încare timp, plăcintarii dinLerne
tocmai treceau pedrumul mare ducând laoraş zece ori douăspre-zece
încărcături cu plă-cinte. Cei păstori îichemară plini de curte-nie
şi le cerură câte uneleîn schimbul banilor lor,la preţul pieţii.
Căci, no-taţi, lucru ceresc de-adreptul este a mânca laprânz
plăcintă proaspătăcu struguri, mai alesdacă aceştia sunt dinsoiul
de Burgundia oritămîioşi ori coarnă oriceasla.
Plăcintarii nu răspun-seră în niciun fel la che-marea lor ci, cu
mult mairău, îi măscăriră întrutotul numindu-i oamenide gloată şi
de nimic,
ştirbi, petrecăreţi, râioşi,bădărani, prefăcuţi, le-neşi,
lacomi, beţivi, fan-faroni, neciopliţi, clienţirăi, linge-blide,
lăudă-roşi, moftangii, maimu-ţoi, adormiţi, mojici,neghiobi,
ticăloşi, pros-tănaci, pierde-vară, măs-cărici, bicisnici şi cu
alteasemenea epitete defăi-mătoare, adăugând că n-or să ajungă ei a
măncadin aceste plăcinte fru-moase ci mai bine să semulţumească
numai cupâinea cea mare şi readin secară.
La acea ocară, unuldintre ei, numit Frogier,un tânăr de treabă
şiprea cinstit de felul său,răspunse cu blândeţe:"De când aţi
prinscoarne de aţi devenit aşabătăioşi? Cu adevărat,aveaţi obiceiul
de a nevinde şi nouă cu dragăinimă; ci acum ne refu-zaţi. Nu este
asta faptăde bună vecinătate şi nuaşa vă facem noi cândveniţi să
cumpăraţi fru-mosul nostru grâu câr-nău din care vă
faceţiprăjiturile şi plăcintele.Ba chiar, în schimb, am
fi putut să vă dăm cevastruguri; dar s-ar puteasă vă căiţi, că
doar vetimai avea de-a face cunoi. Atunci om potrivi şinoi la fel;
să vă aduceţiaminte de asta!"
Atunci Marquet, maimare în confreria plăcinta-rilor îi zise:
"Eşti într-ade-văr ca un cocoş înfuriat îndimineaţa asta; ai
mâncatprea mult mei ieri seară.Vino deci, vino şi-ţi voi dadin
plăcinte." Şi iată căFrogier se apropie cu toatăsimplitatea scoţând
de lacurea o piesă de unspre-zece parale şi gândi că pen-tru asta
Marquet avea să-iumple buzunarele de plă-cinte dar acesta îi dădu
înschimb cu biciul peste pi-cioare aşa de-i lăsă urme,apoi se puse
pe fugă. DarFrogier strigă a moarte şi aluptă cât îl ţinu gura
şiaruncă în el cu bâta sa decioban pe care o purta lasubsuoară;
şi-l pocni înmoalele capului, peste ar-tera temporală, în
parteadreaptă, în aşa fel ca Mar-quet căzu de pe iapă. Maimult mort
părea decât viu.În acest timp, arendaşiicare băteau nucile
alergară
cu beldiile lor mari si dă-dură în plăcintari ca în se-cara cea
verde. Ceilalţipăstori şi păstoriţe, auzindstrigătul lui Frogier,
venirăşi ei cu ciomege şi praştii şiîi urmăriră cu aruncăricumplite
de pietre, atâteacă păreau să fie grindină.In sfârşit îi a junseră
dinurmă şi le inşfăcară campatru sau cinci duzini deplăcinte; le
plătiră, totuşi,la preţul obişnuit şi le maidădură pe deasupra o
sutăde nuci şi trei coşuri destruguri albi. Apoi plăcin-tarii îl
ajutară pe Marquetsă urce pe cal, căci avea orană urâtă şi se
întoarserăla Lerne fără a-şi mai urmadrumul spre Parille,
ame-ninţându-i sus şi tare pe bi-volarii, păstorii şi arendaşiidin
Seuille şi Sinais.
Acestea fiind făcute,păstorii şi păstoriţele, sebucurară foarte
cu plă-cintele celea şi cu strugu-rii cei buni şi se
distrarăîmpreună in sunetul fru-mos al cimpoiului, râ-zându-şi de
plăcintariiglorioşi care nu se scula-seră in apele lor in
aceadimineaţă. Şi spălară in-cetişor cu struguri marişi albi
picioarele lui Fro-gier aşa de bine ca pe locacestea se
vindecară.
Va urma
Francois RabelaisPregătit pentru viaţa ecleziastică pe care
chiar a practicat-
o până în 1527, François Rabelais (1494-1553) a observat
ne-cruţător şi caustic metodele scolastice proprii
instrucţieimonahale pe care le-a combătut in opera sa de mai
târziu, pri-vindu-le filosofic si uşor batjocoritor si opunându-le
un modelmodern al educaţiei.
Spirit iscoditor, un as în practicarea medicinei, observatorfin,
Rabelais a lăsat în urmă o operă vizibil marcată de pro-gresul
spiritual al omenirii în epoca renascentistă; regăsim înea
umanismul profund si bucuria de a trăi, tentinţe funda-mentale ale
unui secol eliberat de ascetismul religios.
Ca medic, el consideră corpul omenesc o realizare des-avârşită a
Creatorului; ca filosof, îl eliberează de constrângerisi dispreţ. I
se pare firesc să-l înzestreze pe om cu o viaţă mo-rală in care
liberul arbitru vine totdeauna în întâmpinarea bi-nelui.
„Gargantua”, lucrare capitală în cinci volume, reprezintăun drum
deschis către libertate spirituală, inţelepciune şi bunsimţ,
echilibru şi moderaţie.
-
10 nr. 51 n februarie 2012
Corneliu Leu
Şi, atunci, te întreb, prea ale-sule Dimitrie: Există lucru
maifrumos şi mai încurajator înaceastă existenţă trecătoare
anoastră (despre care fiziocraţii arspune că este programată a fi
tre-cătoare dar tac atunci când vinevorba de Marele
Programator)decât să ştii că omul poate meditala propria-i
perfecţiune iar uneori,tocmai prin această meditaţie,chiar a face
paşi spre înţelepciu-nea ei?! Nu este aceasta o perma-nenţă umană
care nu sedemodează, nu se alterează, nu sedemonetizează pentru că
oricândomul are nevoie de ea, iar ea ori-când se adaptează la
elementelenoi care constituie existenţa?
Eu am văzut lucrul acesta launchiul meu, Episcopul Grigoriecare,
istoriceşte privind lucrurileacum, se ştie prea bine că şi-a
să-vârşit viaţa ca un martir; dar capremoniţie sufletească şi bună
do-tare cărturărească a personalităţiisale, pot spune că din
tinereţe aavut vocaţia martiriului căpătatăprin transcendenţa pe
care ţi-o dătocmai meditaţia spre perfecţiu-nea care ne face să
devenim totmai noi înşine, pe măsură ce în-cercăm să ne imaginăm
cum ararăta sufleteşte, ca dorinţă şi faptă,chipul Lui. Unchiul meu
era unasemenea caracter: Atent cu sineînsuşi şi cu toate reacţiile
fiinţeisale pentru ca şi fapta şi sentimen-tele şi comportamentele
sale să fieaşezate pe calea prin care să-şi gă-
sească corespondenţa necesară cuFiinţa Divină a Credinţei sale.
Şinu pot spune nici că trăda, nici cădepăşea prin aceasta
trăsăturilesale omeneşti. Pentru că încerca şiştia să fie cât mai
drept, cât maisincer, cât mai înţelegător,cât maionest, cât mai
neclintit în convin-geri, cât mai recunoscător faţă debucuriile pe
care i le dădea viaţa.Era şi bun părinte duhovnicesc şimare
patriot; şi cetăţean dăruit,ştiind ce-nseamnă afirmarea ţăriilui,
şi bun gospodar, ştiind şi învă-ţându-i pe ceilalţi ce-nseamnă
bu-năstarea prin muncă; şiconducător ascultat, îndemnându-i pe
oameni la afirmare şi la faptăproductivă, şi ierarh
binecuvântat,ştiind ce-nseamnă grija creştinăfaţă de semen; şi
părinte grijuliu lanevoia altuia, şi om tolerant cuconcepţiile
altuia, dacă acestea nudeveneau agresive nerespectându-i-le pe ale
lui. Credinţa lui, argu-mentată într-o aprofundarepermanentă a
dogmaticii avea şiconvingerea simplă a ţăranului, şihotărârea
curajoasă a soldatului,şi înţelepciunea temeinică a
mi-sionarismului cărturăresc întru lu-minarea celor din jur, dar
şiamplificarea acestora printr-o şti-inţă deosebită a pastoraţiei.
Cu câtera mai plecat în faţa Dumnezeu-lui său, cu atât avea o şiră
a spină-rii mai dreaptă întru rostireaconvingerilor sale patriotice
şi aleiubirii de neam; cu cât era maiadâncit în studiul şi
decriptareatrăirilor metafizice, cu atât aveamai directă vorbire şi
înţelegere cuorice categorie de fiinţă umană. Îlsimţeam drept şi
auster în tăriacredinţei sale, dar foarte apropiat
sufletelor din jur prin omeniaacestei credinte... Şi, tocmai
fiin-dcă i-am cunoscut asemenea vir-tuţi, nu pot să nu mă-ntreb
cepoate fi rău în asta şi nici nu potaccepta ideea că sentimentul
drep-tei credinţe poate deveni un lucrudemodat sau căzut în
derizoriu, devreme ce el căleşte fiinţa umanăîntr-o demnitate a
simţirii şi a trăi-rii faptelor sale.
Recunosc: Din păcate, aceastăfermitate nu există în tot omul
şinici în toate momentele vieţii lui.Iar slujitorii Credinţei sunt
şi eioameni. Supuşi fiind păcatului celdihotomic cu aspiraţia spre
bine,poate că în ei şi în limitele lor tre-buie să căutăm şi
fundamentalis-mul care vine şi demodează pânăla absurd credinţa, şi
ascunzişu-rile omeneşti ale unor fariseiceambiţii şi interese
seculare care oalterează, şi accentele formale, de-magogice,
habotnice, ipocrite, bi-gote care o demonetizează, ca
şipreocupările accentuat materialeşi numai materiale care o
coboarăîn derizoriu făcând-o să se con-funde cu marfa sau cu
prestareade servicii. Ştiind toate acestea,avem dreptul să ne
întrebămritos: Nu cumva, lăsând la o parteatacarea credinţelor
adevăratecare sălăşluiesc în suflete fa-cându-le, în ori ce caz,
bine, ar tre-bui ca, mai întâi, să căutămmotivele nemulţumirii
noastre in-telectuale, uneori foarte sincere şichiar cu
convingătoare aparenţede raţionalitate, nu în slujire, ci
înslujitori? Nu în universali-tatea ei, ci în situarea limi-
CătreDimitrie
Grama (2)Dimitrie Grama
4
-
11nr. 51 n februarie 2012
tată la cele lumeşti a acesto -ra; nu în aprecierea ei a -
tunci când o vedem că reînvie îno menire după orice fel de atac,
ciîn deprecierea acestor slujitori ca -re nu ştiu să-şi depăşească
tareleu mane sau, uneori, chiar nici nucred că ar trebui să vrea
aşa ce -va?!... Iar, dacă s-a demonstrat căambiţiile omeneşti pot
fi compati-bile cu Credinţa şi interesele mes-chine se pot bucura
de atenţie sublumina ei, înseamnă oare că de laea vin acestea, sau
de la cei care-şiasumă ministeriatul slujirii fără ase ridica la
valorile ei şi chiar fărăa le înţelege pe toate? Influenţabilfiind,
omul e făcut prin fiinţa sa săfie şi schimbător. Cel primitiv
areinstincte dihotomice, care-l tragîntr-o parte sau în alta; cel
evoluatare interesele care sunt de aceeaşinatură şi i se impun în
balanţadintre bine şi rău; iar cel pervertitîn concentrarea numai
pe tot cepoate să-ţi placă imediat, ajungesă aibă foarte dezvoltat
instinctulinteresului imediat, strict secula-rizat, fără a-i mai
păsa de per-spectivă. Din păcate, slujitoriibinelui se aleg dintre
oameni şisunt şi ei oameni supuşi acestorinstincte chiar dacă, prin
formaţialor, se presupune că au învăţatcum să le depăşească.
Studiindu-iatent ne dăm uneori seama că nuvedem binele nu pentru că
nu arexista, nu pentru că nu ar fi posi-bil, ci pentru că ei nu-l
slujesc cumtrebuie.
Binele nu poate fi decât bine.El nu se poate tranforma în
cevacare face rău, pentru că ar în-semna să se aneantizeze. Dar
bi-nele poate să fie îndepărtat înîntregul lui dacă este slujit
prost.Pentru că binele nu poate fi decâtun întreg. De asta credinţa
e uni-versală, iar Biserica ajunge a oscrie cu literă mare: Pentru
că esteformată din sufletele tuturor cre-dincioşilor şi nu doar din
cinulslujitorilor ei. Credinţa nu poate finiciodată de stat, cum
şi-au dorit-o sau şi-au făcut-o imperiile ca săle fie instrument în
guvernare im-punând slujitori pretabili întruaceasta. Dar credinţa
poate fi na-ţională, în măsura în care serveşte
la afirmarea obştei acelei naţiuniprin ea. Credinţa nu poate fi
nicicolectivă, adică impusă din afarăca să dea omogenitate unei
colec-tivităţi ne omogene numai prin în-registrarea în registrele
slujito-rilor ei; dar credinţa poate fi co-munitară pentru că vine
să ex-prime duhul unei comunităţi detrăiri şi idei şi pentru că îşi
găseşteslujitorii printre cei mai dedicaţidin interiorul ei.
Sociologia cre-dinţei nu este totuna cu organiza-rea ei
administrativă, cu toate căambele se ocupă de acelaşi dome-niu; tot
aşa cum harisma duhov-nicească nu este totuna cu
carieratehnocratică. Şi nu pentru că nu s-ar asemăna formal, de
vreme ceambele se bazează pe transmiterede învăţăminte în
comunicarea cucei pe care îi păstoreşte; dar la unaeste vorba de
transmiterea trăiriifierbinţi, în vreme ce la alta estede ajuns
transmiterea cunoştinţe-lor reci.
Recunosc faptul că nu-mi estedeloc uşor să explic toate
acestea,şi chiar mă văd nevoit să fac apella unele exemple pe care
aş fi doritsă nu le amintesc; să le păstrez înmine şi să le duc cu
mine, pentrucă eu nu le gândesc spre a întinamemoria cuiva şi n-aş
vrea să daualtora prilejul s-o facă. Eu le dez-vălui şi le discut
aici, numai şinumai pentru a avea exemple princare să-mi susţin
ideile. Fiindautor de proză, eu lucrez cu per-sonaje în a căror
gestică, mişcare,vorbire şi atitudine descopăr sim-bolurile
filosofice ale vieţii. Dise-carea personajului îmi dă maimultă
îndemânare decât mânui-rea termenilor abstracţi şi astfelînţeleg
să-mi fac pledoaria privindimperiosul comandament moralal persoanei
umane: Acela de amedita măcar, dacă nu a tindespre perfecţiunea pe
care datelecreaţiei sale, posibilităţile dotăriisale iniţiale, o
deţin.
Se găseşte deseori scuză pentruslujitorii bisericeşti care au
conlu-crat cu securitatea în faptul că eiau ajutat să nu se ia
măsuri maidure în legătură cu credinţa, iar euspun că nici
comuniştii, nici secu-riştii lor nu erau vreodată complet
convinşi de lipsa de nevoie a cre-dinţei, numai că o doreau a
sepractica cu slujitori supuşi lor.Pentru că, pe de o parte, erau
oa-meni şi, vrând-nevrând, purtauaceastă năzuinţă omenească
îndatele eului lor iar, pe de altăparte, în ori ce caz aveau
inteli-genţa de a nu o neglija, consem-nând-o ca pe o realitate în
sânulpopulaţiei. Aşa că, dacă privim lu-crurile chiar şi numai din
punct devedere socio-politic, tot trebuiausă-i dea atenţie. Această
lipsă deconvingere în combaterea religiei,ezitarea lor dintr-un
motiv saualtul în faţa anihilării unui Adevărpe care omenirea îl
poartă dintot-deauna, a cultivat teama lor de ase implica total, o
parte din cre-dinţă rămânând chiar şi în sufle-tele lor păcătoase.
Alături decredinţa totală, a tuturor drept-credincioşilor, aceasta
a constituitmajoritatea sentimentelor omeni-rii îngenunchiate de
comunism şi,astfel, s-a dovedit mai puternică,triumfând. În
asemenea condiţii,ea nu avea nevoie de slujitori caresă facă pactul
cu diavolul ca s-osalveze, acest concept demons-trându-se a fi o
aberaţie, o scuzălipsită total de sens. Pentru că aface pact cu cel
ce reprezintă în-săşi distrugerea ta, înseamnă să
teautodistrugi.
Spre a-i evalua real, trebuie săprecizăm că aceia care s-au
pretatla aşa ceva nu erau slujitori înadevăratul înţeles al
cuvântului.Erau, de fapt, racolaţi ca agenţi aisecurităţii sau ai
intereselor departid marxist-leninist printrecredincioşii Bisericii
şi specializaţia face diverse slujbe în interiorulei. Îi putem
ierta, dar nu le puteminversa identitatea. Am un exem-plu chiar din
dosarul de urmărireal tatălui meu; urmărire care afuncţionat atât
de mulţi ani dupăeliberarea sa din lagărul de laCanal, încât,
obţinând documen-tele de la CNSAS m-am minunatcu câtă prostie
îndârjită consumadictatura fondurile publice pe ac-ţiuni inutile
rămase din inerţia ru-ginită a unei birocraţii dictato-riale şi din
nevoia de a se da sala-rii unor profitori ai regimului.
Va urma
4
-
Creaţia în sine din -Oraşul Marea - EdituraMuzeul Literaturii
Ro-mâne, Bucureşti,2006, sesingularizează prin ceea cepresupune
structuralechilibrul ei în deosebitacapacitate a
„construcţiei”proiectată din cuvinte careplutesc în atmosfera
cita-dină unde realitatea etranscendată vădit iar ele-giacul se
întipăreşte barocşi confesiv. „Oraşul acestaîn care m-am născut
amcrescut am îmbătrânit/oraş de-a lungul râuluiîntre maternitate şi
mor gădeschizându-se ca urievantai/tălăzuind de oa-meni concreţi în
metrouriîn lifturi în hale de peşte/pâlpâind de oameni abs-tracţi
în laboratoare în bi-blioteci sub cupola obser -vatorului a
stronomic”. Lanivelul conştiinţei literare,al expresiei şi al
sintaxeipoetice, Constantin Abă-luţă se foloseşte de ima
-gini-simbol şi imagini-paradigmă sublimate se-mantic.
„Oraşul acesta în care amuri e-o operaţie canta-bilă ca oricare
alta/un bi-lanţ al unui magazin debijuterii ori al unei
crâşmeordinare/o achiţiţie a tonede nisip pentru o fabricăde
geamuri/care dă fali-ment şi nisipul se-mpră-
ştie peste tot/intră în pan-tofii trecătorilor se-ncrus-tează în
tălpi/cauzânddureri minuscule căroranimeni/nu le dă impor-tanţă un
timp”. De aici ilu-zia că poetul C. Abăluţăscrie aşa cum
vorbeşteîntr- o limbă de toate zi-lele, dar, aleasă, magis-trală,
fără să se simtăvreun efort în acest sens.
„Oraş fără martori/case cu provenienţă ui-tată/oameni distraţi
pestrăzile întortocheate/mânaţi de un trecut ob-scur către un
viitor in-cert/supravegheaţi deceasurile electronice de
larăspântii/ ce-arată fiecarealtă oră şi altă tempera-tură” (p. 9)
Mai de -parte poemul cu motive
distincte se dedică exclu-siv oamenilor, pentrucare, poetul
Abăluţă e înstare să înalţe „imnuri”sau „ode” semenilor săi
capentru el însuşi.
„Oameni ce nu mai aude pierdut decât golul dinpalme/oameni faţă
decare arborii şi statuile aumai multă personali-tate/generaţii
întregi deoameni respirând uni-form între ziduri/blago-slovind ori
ponegrindodăile lumina scările şi cu-loarele/tot ce în plină
ig-noranţă au primit de laalţii/tot ce a fost făcut ne-implicându-i
câtuşi depuţin/aşa cum un călătormiop bâjbâind pe bordulunui
vapor/n-are habarde nava cu lentile ce sescufundă undeva/ în
apele
altui ocean” (p. 10)Lecturând această
carte, descifrezi un princi-piu atitudinal în ritmul va-lurilor
mării - flux şi reflux- o adevărată ma ree într-opoezie
ceremonioasă şimeditativă în ansamblulunităţii stilistice. Sunt
des-tule poeme de naturăepică în care ConstantinAbăluţă nu se
contractă,deci nu gândeşte centripetşi în subsidiar nici
entazic,retrăgându- se în sine caîntr-un ecou, ci mai de-grabă,
gândeşte centrifu-gal şi deci extazic,surprinzând viaţa coti-diană
într-un „flux” al ma-teriei vii proliferândrelaţional,
reverberândcognitiv. „Ancorând zi -ua/cu o stradă lungă şi
tă-cută/o stradă fără numerede case/o stradă ce seduce şi
se-ntoarce sub ste-lele/tot atât de anonime/înspre prânz omul care
fu-mează/o ţigară mergândpe sub copaci/le va-ntâlnipe surorile
gemene/pecare le ştia din copilărie/vor tăcea împreună/in-ventând
numere pentrucâteva case/şi din pudoareîn faţa zidurilor
vechi/sevor despărţi/fără niciuncu vânt”. (p. 13) Amintirinoi,
amintiri vechi, nostal-gii meditative, în fine,poetul Abăluţă
transformăîn imagini poetice aproapetot ce vede, ce atinge/cesimte;
cuvintele sintag-mate sau nu, ascultându-itot ce rosteşte mai
multamical decât oficial, prie-teneşte, dar cu aură de
mare maestru. Conştientde forţa expresivă a prozo-diei
cuvântului: „cuvântule o maşină infernală” spu-nea bunăoară Ion
Cara-ion, înţelege să-şi punăpoezia în valoare neelu-dând slujba
antiinerţiei„Există străzi pe care nuvoi călca niciodată
înviaţă/deşi praful lor e pebuzele mele/sunt străzicare se strâng
încet un-deva/ca apa în ecluze/ şicare vor da năvală asupra-mi cu
valurile lor/ de-abiaîn ziua-n care voi muri/Străzile mele
post-mor-tem/ecluzele mele post-mortem/girând împăcataignoranţă/a
caldarâmuluişi-a tălpilor mele/tăcereafără oprelişti răspândităpe
faţadele/ caselor şi pepropriu-mi chip” (p. 49)
Printr-un limbaj lax şimodern, poetul bucureş-tean Constantin
Abăluţă(născut la 8 octombrie1938) vine cu o libertatede „zicere”
fără complexemarginale în câmpul refle-xiilor, filtrând
ontologicstările lirismului postmo-dern într-un text
adecvat.Rafinament, acuitate, me-morie culturală, dar
deloclivrescă, împotrivire faţăde retorismul gratuit, faţăde un
anume patetism ex-cesiv, precum şi pasiunea,intuiţia şi inspiraţia
pen-tru poezia mare a lumii,sunt câteva caracteristicicare
legitimează conţinu-tul volumului: - OraşulMarea - cu poeme
menitesă devină străzi, autostrăzide comunicare întru dez-voltarea
unui text vast, ri-guros şi capabil sărestaureze un spaţiuatemporal
şi un timp as-paţial, cum şi o lume para-lelă cu lumea reală.
12 nr. 51 n februarie 2012
Note de lectură
Victor Sterom
Constantin Abăluţă - Imagini-simbol &imagini-paradigmă
sublimate semantic
de Victor Sterom
-
Prima ipostazăNu mă mai întreb de când ai fostultima oară în
odaie la mine.Nu mai vreau să-mi amintescnimic.
Iese din mine, iese din tinefulgerul ochilor tăişi se face
pasăre,şi se face pasărefără de cuib,fără de stea,fără de
cer...
Nu mă mai întreb cum trec zilele,cum trec cuvintele,cum trec
nourii,cum trec nopţile,fără de tine.încotro se duc nopţile,
bătrâne?
Ştie vreo geometrie să-mi aşeze pefruntezarea care nu se
vede?Vedenia din zare care ne pân-deşte?Pânda care ne ucide?Ştie
vreo geometrie...
Vrea cineva să-mi spună ce estenucul fără de nucă,ce este cerul
fără de fântână,ce este pământul care se lăţeştede la glezna
broaştei la sfârculmamei mele,la sfârcul mamei talecare ne-a făcut
să fim împreunăacum şi în vecii vecilor;ne-a făcut să fim
împreunăUN PUNCT.
A doua ipostazăM-ai învăţat spunându-mi căavem o casăcă dealul
de sub ea ne va iubi veş-nic;pe unde umblam, pe unde nu
um-blamaveam în ochi casa de pe deal.
Toate anotimpurile se opreau înferestrele ei;iarba stătea cu noi
la masă,cireşul şi piersicul în fiecare pri-măvară
erau luminile noastre adevărate...
M-ai învăţat spunându-mi să nuuit niciodatădrumul spre casa
noastră; şi aşa afost.Memoria mea se umpluse de visulacesta,de
realitatea aceasta.
Nu trăiam decât în interiorul aces-tor cuvintecare locuiau în
sângele meucum locuiesc: iubirea, aşteptarea,viaţa,moartea: Da,
moartea...
Aceasta din urmă mi-a luat dinbraţeamintirea cea mai frumoasă:
Casade pe deal.
De unde plecam în lume, la careveneamcu ea în privire, cu tine
în gând să-mi fii iarăşilumina şi dragostea mult lipsite
ovreme...
Da, moartea - această fiară ge-loasă,această umbră care merge
dupăfiecaremi-a înghiţit într-o clipă: iubirea,aşteptarea,Viaţa
talăsându-mi privirile goale...
Acum toate anotimpurile nu-şimai au cuiburileîn ferestrele casei
noastre;
cireşul şi piersicul au ajunsdoi stâlpi de cenuşă peste
zare...
A treia ipostazăO vreme am ştiut să cobor în mineînsumica într-o
mină unde se cutremurănervii de teamăşi se ridică părul şi se lasă
sufletulîn genunchi.
Apoi mi s-a luminat calea:A venit ziua să ies în lumea ceamare;
şi-am ieşit.Am dat buzna cu poemul în gea-mul primăriei.
Ce ziceţi: gata, gatasă-mi dea pe gratis o tonă de hâr-tiesă-mi
depun amintirile cât am statîn întuneric...
Dar s-a lăsat pe spate într-un fo-toliu autoritateaşi cu luleaua
în colţul gurii mi-azis:
-eu nu sunt ca tine, nu pot fi catineatât de curajos şi plin de
har;cum ai putut domnule să ieşi dincoajă şi să deviipeste noapte
vultur?mă întreb şi parcăîmi vine să plâng;cum ai putut domnulesă
nu-ţi dai seamacă de-acumaj2n-ai să mai fii nici chiarce-ai fost
acolo, în adânc...
Mă uitam la elşi mă îndureram de milăcă-i aşa de micşi tot atât
de neputinciossă înţeleagăşi să descifreze
Lumina din sufletul meucare urca încet,încetpe lângă el.
13nr. 51 n februarie 2012 13
Timpul cao cicatricePoem dramaticîn trei ipostaze
de Victor Sterom
-
14 nr. 51 n februarie 2012
MM: Psihologii afir -mă că privitul în ochiiinterlocutorului, în
tim-pul conversaţiei, denotăsinceritate, interes, mul-ţumire de
sine şi un ca-racter puternic. Mereuai avut darul dialogului,tocmai
de aceea te-amprovocat la confesiune.Este conversaţia o artă?
MC: Nu sunt ceea cese numeşte un mare ora-tor, când vorbesc, o
facpentru că trebuie, dardialogul cu o persoană,pe care o intuiesc
a fi peaceeaşi undă cu mine,este mereu o bucurie.Rar mai găseşti
oamenidipsuşi să te şi asculte întimp ce vorbeşti. Dacăpriveşti în
jur, vei vedeacă toată lumea vorbeştefără punct şi fără
virgulă.
Vorbim nu conver-săm. Arta conversaţiei s-a pierdut în
ultimeledecenii, şi nu doar în Ro-mânia. Frazele noastresunt ca
tăiate din bardă,abrupte sau la capătulcelălalt al
sentimentelor,frazele ne sunt alune-coase ca un guşter rececare îţi
intră în sân. Fie-care vrem să-l convin-gem pe celălalt de
adevărul nostru, perso-nal. Nu ne prea pasă depărerea
interlocutoruluişi ne suprapunem în re-marci dintre cele mai
ne-potrivite, ba, chiar şicaraghioase, uneori. Măsimt ca un obiect,
atuncicând stau la o cafea cu ci-neva, şi acel cineva e cugândul la
ale lui, în timpce mi-a pus o întrebare şila care eu mă
străduiescsă îi dau un răspuns.Realizez că totul este for-mal, o
cutumă socială, şică începe să nu ne maipese de cei din jur.
Dar,oare, de noi înşine nepasă îndeajuns, pentru adialoga şi
lăuntric? Nuprea. Clipa cea repede netoacă, asemeni unui ma-laxor,
nu mai citim dinmarile cărţi ale omenirii,nu ne mai punem
între-bări esenţiale.
Îmi amintesc că înprima mea tinereţe, amlocuit, un timp, la
rudelemele de la Braşov, unchiulera avocat, mătuşa ingi-neră.
Locuiau într-o vilăsuperbă sub Tâmpa, ocasă cu multe odăi,
dintrecare, în parte, erau închi-riate, de către regimul co-munist,
unor persoanestrăine. Printre chiriaşiera şi un domn care
lucraşofer pe maşina-cisternăde la Petrol. În unele seri,suna şi
îşi cerea permisiu-nea să vină în vizită la noi.
Întotdeauna aducea a -mandine, prăjituri de lacofetăria din
centrul ora-şului, unde soţia lui, oevreică mult mai în vârstădecât
el, era vânzătoare.
Se aşeza cu unchiul lamasă. Mătuşa îi serveacu vişinată din
sticlă decristal veritabil, iar păhă-relele acelea păreau a
fiumplute cu rubine, Stră-luceau în lumina beculuielectric. În timp
ce în bu-cătărie, noi râşneam boa-bele de cafea cu râşniţamanuală,
un fel de cilin-dru de alamă cu o mul-ţime de ornamentearăbeşti
pansonate pesuprafaţa pa - tinată devechime şi de folosinţă,apoi
fierbeam cafeluţaturcească, cei doi băr-baţi, de vârste şi cu
şcolidiferite, făceau conversa-ţie. Acolo existau leginescrise,
pentru clipeleacelea, exista un soi decomuniune între
spiriteleumane. Vorbeau despreun spectacol de operăcare tocmai
avusese pre-miera în oraş, despre pic-tură şi cărţi celebre.Când
unul dintre ei îşiexpunea i de ea, celălat îlprivea în ochi cu un
soide admiraţie. Erau într-ocomplementaritate natu-rală, trăiau
evenimentuldialogului cu eleganţăburgheză. Pe atunci, ca-feaua
naturală era rari-simă, şi mătuşa meanumăra boabele de cafeaprospăt
prăjită, în palmă,apoi le îndesa în râşniţăşi toată casa aceea
fru-moasă mirosea a bunăs-tare, a fericire domestică,deşi ştiam cu
toţii că din-colo de pereţii tapetaţi cumătase veche, era
oraşulmuncitoresc, erau cozilela pâine neagră.
Niciodată nu i-amauzit să bârfească sau săînjure aşa, de dragul
în-jurăturii. Nici ranchiunănu exista, şi aşa, unchiul,proprietar
cu chiriaşiaduşi cu sila în propria-icasă, îi accepta pe
străini,dacă nu cu generoziate,măcar cu bună- cuviinţă,cu politeţe
şi acel gest deomenie, care se învaţădoar în cei şapte ani
deacasă.
Făcând un arc pestetimp, astăzi, în vila desub Tâmpa locuieşte
ve-rişorul meu, medic, cusoţia sa, profesoară deLimba română.
Ajunşi şiei la vârsta la care erau,la vremea poveştii mele,unchiul
şi cu mătuşa.Verii mei nu mai fac con-versaţie cu vecinii. Suntşi
ei doar nişte oameni aizilelor noastre, dedaţi lamesajul ciuntit de
pe in-ternet, la pelteaua zaha-risită a telenovelelor,asta în cazul
în care nu seplâng de bătrâneţe şiplictiseală.
Sunt şi ei un eşantiondin societatea de azi, canoi toţi. Mi-e
dor de vre-mea în care, până şi la ocafenea oarecare, discu-tai
lucruri serioase, tepriveai în ochi cu priete-nii, erai sigur pe
cuvântulcare îţi ieşea din gură.
Ceva s-a răsturnat învreme. Personal, mi-e totmai greu să
privesc unom în ochi, şi să-l vădcum îmi evită privirea.Cum lasă
capul în pă-mânt, sau priveşte pestecapul meu, aiurea.Atunci simt
că retina măfrige şi lăcrimez fizic. Dece? Motivele sunt multi-ple
şi nu pot intra în răs-punsul dat la o singurăîntrebare. Va
urma
Fragmente din volumul aflat în lucru
Cartea cu coperţide sticlă
Dialoguri - Melania Cucşi Menuţ Maximinian
-
15nr. 51 n februarie 2012
Şi totuşi...Sunt un om fericit. Şi totuşi...Mi-am licitat
iubireape scena singurătăţii.
Sunt un om liniştit. Şi totuşi...Am o atracţie sadică spre
interzis.
Sunt un om melancolic. Şi totuşi...Nu ştiu să spun „Te
iubesc”.
Sunt un om credincios. Şi totuşi...Cer multe şi nu dau
nimic.
Sunt un om fidel. Şi totuşi...Dacă voi fi părăsitmă voi bucura
de suferinţă.
Sunt un om al generaţiei. Şi totuşi...Visul meu este mereu
altul.
Sunt un om bun. Şi totuşi...Îmi pare atât de rău şi atât de
binecă îmi pare rău.
Sunt un om dinamic. Şi totuşi...Mereu acelaşi drum:casă-scenă,
scenă-casă.
Sunt un om tare. Şi totuşi...Iubesc până la lacrimi.
Sunt un om liber. Şi totuşi...Mi-e frică de cărări...
Şi totuşi... Sunt om...
Scara de focUrsitoare în alb,Copil în scutece de foc,Viaţă în
faţă,Cu cărţi de apă.
Seceta smulge păcatul,Făina pâinii se înmulţeşte,Fiul se ridică
din moarte, Cerurile deschid ploile.
Vântul vârtej face,În stele ajunge carul,Duhul suflă linPeste
câmpia românească.
Sfântul adie ca un vânt de vară
Peste satele cu cenuşă în sobă,Şi clopote ce bat prin fumVestesc
iubirea.
Cugetul cugetă, urechile aud,Gura laudă
preamărirea,Deneînceputul cu denesfârşitulFac casă luminii.Strigaţi
sfântului să vă audă,Pe pene de aur el doarme,Iar inima lui,
împărţită în mii,Luceşte pe boltă.
Sfântul şi sfânta ies la plimbareNorii îi acoperă în
dragoste,Iar noi, ne bucurăm,Când merele caddin pomul raiului.
PuiulUn pui de porumbel.Un suflet de om.Doi prieteni.Un
timp.
Cu aripile descoperă cerul,Cu inima dăruieşte lumină.Viaţa e mai
mult,Moartea e o punte.
Pui cu telecomandă,Cu limbă de extraterestru,Om cu duh,Cu
gânduri de sfânt.
Balerina bibelouPrintre cărţi e casa ei.De 20 de ani stă pe
aceeaşi poliţă.Când se plictiseşte îi trage cuochiul lui
Eminescu,Sau lui Coşbuc, Sau la alţii din Biblioteca pentru
toţi.
E o balerină nobilă, Din porţelan fin, sau sidef cu iri-zaţii
albăstrui.Nici ea nu ştie exact din ce e făcutăDar se simte bine în
carnea ei.
Pe rochia scurtă are dantelă,La păr o floare,
La inimă un ghimpe.
Cu mâinile aşezate pe creţurile rochiei,Rememorează gloria de
altădată.Când era venerată.Astăzi nici praful nu mai este ştersdin
jurul ei.
Într-o toamnă cu frunze de aurŞi-a trăit prima iubire.A fost a
lui şi de atunciTimpul pare că a încremenit.Perdeaua dragostei e
trasă, Balerina stă neclintită,Pe raftul cu scriitori.
Un gram de iubireCând mă îndrăgostescsimt singurătatea,Iar când
sunt singur,mă îndrăgostesc.
Nu-mi las inimasă-mi amorţească. Supuns la probe,Ca într-un
examen prelung.
Nu ştiu să spun „Te iubesc!”Cerşesc iubire, dar nu dau
nimic,Dacă sunt părăsitmă bucur de suferinţă,Pentru că sunt viu,iar
dragostea va veni iar.Îmi pare atât de bine că îmi pare rău.
Când sunt nefericitfac lucruri mari,Suferinţa are şi ea
voluptăţile ei.Iubirea e o cârjă, un paravan,Iar eu o savurez până
la lacrimi.
Poeme de Menuţ Maximiniandin volumul „Noduri în haos”
-
16 nr. 51 n februarie 2012
Lucian Gruia
ÎN FAŢA MĂRII (Ed.Limes, Cluj-Napoca,2011) reprezintă al
nouă-lea volum de versuri alrenumitului critic şi isto-ric literar,
poet şi tradu-cător (din limbafranceză), profesoruluniversitar dr.
Ion Pop,născut la 01.07.1941 înMireşu Mare (Maramu-reş). Absolvent
al Facul-tăţii de filologie secţiaromână din cadrul Uni-versităţii
„Babeş-Bolyaidin Cluj-Napoca, râ-mâne în cadrul învăţă-mântului
universitar laaceeaşi facultate, deve-nind profesor, din anul1990
(a îndeplinit şifuncţia de decan). A con-dus revista Echinox
înperioada 1969-1972, caredactor şef, apoi, întreanii 1973-1983, ca
direc-tor. În perioada 1973 –1976 a fost asistent aso-ciat la
Universitatea IIIParis – Sdorbonne Nou-velle.
A îndeplinit funcţiade director al CentruluiCultural Român de
laParis (în perioada 1990-1993).
A scris despre: avan-gardismul românesc şicel european; poezia
luiBlaga, Ilarie Voronca,Gellu Naum, Nichita
Stănescu; a recenzat nu-meroşi poeţi românicontemporani; a
tradusdin limba franceză dinGeorges Poulet, JeanStarobinski, Paul
Mo-rand, Paul Ricoeur, Ty-vetan Todorov,
Cărţile sale, de ex-cepţie, au fost distinseani la rând cu
nume-roase premii ale UniuniiScriitorilor: (în anii:1973, 1979,
1985, 2001),iar eseurile, reunite subtitlul Jocul poeziei,
cuPremiul „B. P. Haşdeu”al Academiei Române, înanul 1985.
Am trecut în revistăaceste date biobibliogra-fice întrucât
autorul aîmplinit în anul 2011vârsta de 70 de ani, pri-lej cu care
îi dorim sănă-tate şi importanterealizări literare.
Volumul la care ne re-ferim /1/ cuprinde douăcapitole intitulate
suges-tiv: Pietre sub pietre(scris în 2011 în ŢaraSfântă) şi În
faţa mării(elaborat pe ţărmul Me-diteranei, unde Funda-ţia
Bogliasco-Genova i-aoferit o frumoasă şi rod-nică vacanţă, în
anul2010, încheiată cu scrie-rea volumul de versuriamintit, tipărit
în anulde graţie 2011).
Viziunea ontologicăunitară a cărţii constă înfaptul că cele două
capi-tole reprezintă o cobo-râre autoscopică în timp,pe filiera
memoriei co-
lective a speciei. Primulcapitol reiterează, în car-nea
poetului, suferinţelelui Iisus Cristos pe Dru-mul Crucii şi în
timpulrăstignirii: „Am maiurcat cândva, suntaproape sigur, pe
acestdrum, / pe pietre de subpietre (Via dolorosa), iaral doilea,
realizează im-ersiunea în abisul acva-tic, pe calea
noesică:„Fereastră a ferestrelor,poate, / prin care se vădtot
ferestre” (Pentru odefiniţie a mării).
Capitolele devin con-sonante şi prin sugera-rea tăcerii
necesarămeditaţiei: iată reuniteîn aceeaşi poezie, Sur-priza,
surzenia indusăpoetului de zgomotul va-lurilor care i-au
sparttimpanele: „Numai că,ajuns pe ţărm, / am sur-piza / de-a nu mă
maiauzi.” şi tăcerea pietrelorde sub pietre: „şi maisunt şi acele
cumplitedepuneri de tăcere / dinmausoleele cu eroi za-darnic căzuţi
/ în care,oricât ai urla, / nu ţi-aiauzi urletul”.
Originalitea viziuniiacvatice, la poetul IonPop, constă în
faptul căşi valurile suferă iz-bindu-se de ţărm: „Poatecă oboseşte
şi marea, /ca un Sisif al apei” (Car-net), ba mai mult,
sufe-rinţele ei îmi parsimilare celor cristice(dacă facem
similitudi-nea stânci – oameni):
„Aseară, îndată ce acăzut întunericul, / mi s-a părut că marea /
a în-ceput să se confeseze. /Cum urcă ea spre ţărm,cât de greu, /
cu atâtaamar de ape, / cât detare o dor loviturile deasprele
stânci, „(Spove-danii). Iată, în conso-nanţă, şi suferinţeleFiului
(acceptând omo-logia sânge – apă): „Pepiatra asta – aud - / afost
întins şi biciuit El, /aici a gemut, aici i-ausângerat rănile, / pe
pia-tra asta care-i doar pia-tră.” (Pe piatra asta).
Marea reprezintă ca-drul ideal pentru evoca-rea trecerii
timpului şi azbuciumului sufletesc.Ion Pop renunţă la artifi-ciile
calofile ale simbolis-mului acvatic, teoretizatimpresionant de
GastonBachelard şi se adre-sează cititorilor, simplu,sincer,
veridic, păs-trându-şi totuşi eleganţaaristocratică specifică.
Înfaţa momentelor exis-tenţiale majore, cuvin-tele nu pot fi
decâtsimple.
Dialogul cu marea sedesfăşoară ca o spoveda-nie cosmică. După
cemarea îşi plânge durerile
Ion Pop – Înfaţa mării
Continuare înpagina 33
-
17nr. 51 n februarie 2012
Raquel Weizman
Raquel Weizman:Stimate domnule Schor,sunteţi autorul mai mul-tor
cărţi de aforismeumoristice, iar anulacesta va apărea şi ver-siunea
spaniolă a cărţii„Înger cu Coarne”, o edi-ţie îmbunătăţită şi
lăr-gită cu mai multeaforisme, sub numele„Costumul lui Adam –Ascuns
după cuvinte”, laEditura Niram Art. Înprimul rînd, aş dori săîmi
daţi o scurtă defini-ţie a cuvîntului „afo-rism“, una mai
puţinortodoxă şi mai perso-nală.
Dorel Schor: Afo-rismul este exprimarealapidară a unui gînd,
oconstatare inteligentă, ocugetare care sugereazăun adevăr. Dacă
are şi unstrop de umor, place şise reţine. Iată un exem-plu de
aforism-definiţie:„un aforism este unroman de un rînd“…Există
culegeri de citatecelebre, de cugetări şimaxime, cuvinte de duh
şi cuvinte potrivite, dareu prefer sclipirile inteli-gente care
te obligă să leciteşti de două ori pentrucă merită.
RW: Ce v-a făcut săvă îndreptaţi spre acestgen destul de rar
întîl-nit?
DS: Dacă aveam ră-suflarea lungă a roman-cierului, nu aş fi
scrisschiţe scurte, umoristice.Probabil că mi se potri-veşte genul
scurt, replicaimediată. Cunoaşteticazul scriitorului care sescuză:
„sînt foarte grăbit,aşa că nu am timp săscriu pe scurt“. Nici eunu
am niciodată timp,pur şi simplu nu ştiu săscriu lung. Aforismul
mise potriveşte… Cred călocul aforismului spiri-tual este în
literaturaumoristică, iar aceastapoate fi satirică, ironică,cinică…
Poate fi rea pînăla durere. Mai ales încazul autorilor de umor,se
potriveşte de minuneaforismul lui Buffon „sti-lul e omul“. Vom
admite,aşadar, că şi omul e sti-
lul!RW: Cum vedeţi uni-
versalitatea acestor afo-risme?
DS: Ştiţi cine a for-mulat primele aforisme?Un medic mult mai
cu-noscut decât mine, „cole-gul“ Hipocrate. Cugetăricare au
străbatut veacu-rile ne-au rămas de la re-gele Solomon, de
laEuripide, Democrit, Pla-ton şi Aristotel, de la Ci-cero şi
Seneca, OmarKhayam şi Confucius,Shakespeare şi Rouche-foucauld,
Cervantes şiVoltaire, Goethe, Napo-leon şi Tagore. Aforismulse
adresează oamenilorinteligenţi care se aflăpeste tot… într-o
anu-mită măsură.
RW: Să reluăm firulistoriei dvs. personale.Aţi început să
scrieţi şisă publicaţi de la vîrstade 9 ani, începînd cu di-verse
reviste pentrucopii şi tineret. Aţi puteasă îmi povestiţi maimulte
despre atmosferafamilială care a făcutposibilă această activi-
tate precoce? Aţi moşte-nit de la părinţi dragos-tea pentru
cărti şi scris?
DS: Răspunsul seaflă în întrebarea dvs. Dela bunicul
dinspremamă, am moştenit nu-mele şi un dicţionar Şăi-neanu, din
anul 1908.Un dicţionar român-român la un evreu dinŞtefăneşti, tîrg
faimospentru curtea unui marerabin, nu era ceva foarteobişnuit, dar
DavidSchor avea biblioteca peromâneşte şi pe idiş, încare se
întîlneau mariscriitori şi filosofi. Tatălmeu făcuse liceul înRusia
ţaristă, a ajuns înRomânia din cauza po-gromurilor ce însoţeauanii
de după revoluţie,era un autodidact pe ro-mâneşte. De notat că
eusînt Schor şi maternal şipaternal, familii din ţăridiferite.
Explicaţia stă înliterele shin, vaf, reish,care în ebraică
semnificăshofet ve rabi, adică ju-decător şi rabin. Daracesti
schori nu erau for-mal nici una nici alta, cidoar oameni pe care
co-lectivitatea îi consideraşcoliţi şi corecţi, în mă-sură să
judece priciniledintre evrei, fără să re-curgă la autorităţi.
RW: Paralelcu scrierile umo-
Interviu cu umoristul Dorel Schor
„Umor de calitate fărăinteligenţă nu există!“Dorel Schor (n. 30
iulie 1939, Iaşi) este scriitor umorist, gazetar şi cronicar
plastic israelian de limbă română, membru al Asociaţiei
Scriitorilor Israelienide Limbă Română (A.S.I.L.R.). Colaborează la
numeroase reviste de limbă ro-mână din Israel (Orient Expres,
Ultima Oră, Expres Magazin şi Minimum),din Statele Unite, Spania,
România etc. A publicat şase volume individuale şieste prezent în
numeroase antologii, printre care „5000 de ani de umor evre-iesc”
(O antologie subiectivă de Teşu Solomovici, Editura Teşu,
Bucureşti2002), sau „The Challenged Generation/ Solo Har-Herescu”
(Editura Hase-fer, Bucureşti, 1997, ediţie bilingvă
româno-engleză).
4
-
18 nr. 51 n februarie 2012
ristice, aţi alcă-tuit, de-a lungultimpului, o ade-
vărată colecţie de pre-zentări şi cronici de artădespre artişti
plastici is-raelieni şi, în special,despre panorama artis-tică a
evreilor românidin Israel. Ştiu că sînteţişi un colecţionar deartă.
Cum aţi ajuns de laipostaza de iubitor deartă la cea de
cronicar?
DS: Colecţionar deartă, mai modest des-igur, am fost şi în
Româ-nia. Deşi tînăr medic, amfost solicitat să fiu secre-tar
literar iterimar, pen-tru un an, la teatrul dinBotoşani. Prilej
norocosde a cunoaşte nu numaiactriţe, ci şi dramaturgi,regizori,
scenografi.Printre aceştia din urmă,Constantin Piliuţă, IonMuraru,
Vasile Jurje…Printre colaboratorii zia-rului la care scriam,
pic-torii Mocanu şi Vigh.Prin ei şi alături de ei,am descoperit
picturamodernă, am început săcolecţionez, dar ce eramai mare ca
dimensiuninu am putut lua cu noicînd am emigrat. În Is-rael, am
iniţiat o rubricăplastică în revista OrientExpres, însoţită de
omini-expoziţie pe pagi-nile cromate. Ideea aavut succes la
cititori, re-dacţia m-a încurajat…Am scris despre SilviaGhinsberg,
Miriam Cojo-caru, Edwin Solomon,Tuvia Juster, BaruchElron, Liana
Saxone-Ho-rodi, Zahava Lupu,Moni Leibovici, AviSchwartz, Eduard
Mat-tes, Eduard Grossman,Vladimir Strihan, ZinaBercovici, Moris
Manes,
Lipa Natanson. Dar nu-mărul este mult maimare, incluzînd
artiştiplastici evrei şi românide avangardă din Româ-nia, pictori
israelieni for-maţi în ţară sau veniţidin fostele republici
so-vietice, din Franţa, Sta-tele Unite, Germania,Argentina,
Croaţia, Polo-nia, Ungaria, Maroc,Olanda, Africa de Sud,Yemen,
Australia…
RW: În interviuldvs. acordat domnuluiRăzvan Niculescu pen-tru
revista Orient-Ex-pres din Israel, citesc oafirmaţie
interesantă:„cît despre umor, nuexistă umor mai de cali-tate decît
cel involuntar.Trebuie numai să-l cu-legi discret, să-l cureţide
impurităţi şi să-l ser-veşti înainte de a se eva-pora vitaminele.”
învolumul în curs de apa-riţie în Spania, descopăro altă definiţie
a umoru-lui: „Sîngele este sărat.Lacrimile sînt sărate. Deaceea,
dintre toate ge-nurile literare, umoruleste cel mai organic“.
Cîteste de necesar umorulpentru fiinţa umană şicare sînt
beneficiile„uzului“ zilnic?
DS: Aş putea, camedic, să răspund cu untruism: rîsul e
sănătos.Aţi auzit, probabil, declinicile care practică„şedinţe
colective de rîs“.Merită să vedeţi specta-colul… Vă mărturisesc
cărîsul e molipsitor, la unmoment dat rîzi şi te în-trebi de ce,
dar, dupăaceea, te simţi reconfor-tat şi optimist. Ziua încare nu
ai rîs e o zi deri-zorie, am scris nu demult… Dar, în pivniţa
aforismelor mele, ammizat întotdeauna nu perîsul gros, ci pe
zîmbetulsubţire. Vă dau un exem-plu de umor involuntar.La ceremonia
acordă riiunor premii literare, odoamnă m-a felicitat.Am întrebat-o
dacă măcunoaşte din scris. Oh,nu, mi-a răspuns ea co-chetă, vă
cunosc numaidin citit…
RW: Volumul „Cos-tumul lui Adam” este în-soţit de 50 de
caricaturiale domnului Constan-tin Ciosu, un caricatu-rist de
renume, într-oarmonie completă scris-imagine. Cum vedeţiaceastă
legătură întreartele plastice şi litera-tură?
DS: Constantin Ciosue mai mult decît un cari-caturist. El face
parte dinfamilia restrînsă a car-toon-iştilor formatori deopinie,
ca Saul Stein-berg, Devis Grebu, Raa-nan Lurie… Am scrisdespre el
şi arta lui înurmă cu ceva timp. Cînds-a pus problema ilustră-rii
volumului „Costumullui Adam”, m-am gînditla dumnealui, la modulcel
mai firesc. îi mulţu-mesc şi pe această calepentru buna
colaborare,aş spune intrinsecă. Totaşa cum precedentulvolum de
aforisme, edi-tat în România, a fostilustrat cu desene ale
luiBaruch Elron, din păcateplecat dintre noi la aceadată. Există
grafica decarte ca specie plastică,ilustrînd personaje sausituaţii
literare. Eu ampreferat o autonomie adesenului, nu
dublîndaforismele, ci comple-tînd tematic, conceptual,
dar independent „stareade umor“.
RW: Credeţi că dacăexistă fiinţe extrateres-tre, cu o formă de
orga-nizare avansată,acestea ar fi posibil săaibe şi simţul
umorului?
DS: Dacă există,aceste fiinţe se află într-oetapă de dezvoltare
maiavansată decît noi. Şidacă sînt mai inteligentedecît noi, atunci
au unumor de şi mai bună ca-litate. Probabil, subtil
şicerebral.
RW: Dacă sîntem fă-cuţi după chipul şi ase-mănarea lui
Dumnezeu,atunci şi Dumnezeu aresimţul umorului. Mărtu-risiţi chiar
dvs. Aceastăopinie, în aforismeledvs. Daţi-mi măcar unexemplu de
umor divin.
DS: Cîtă vremeexemplele îmi aparţin,umorul nu e divin, ciprofan.
Să luăm la întîm-plare: „îţi mulţumesc,Doamne, că m-ai făcutateu“.
Sau: „Blestemat înnumele Domnului“…Cum dracu’? Sau:„Doamne,
ajută-neaproape pe toţi…“ „Ce nupoţi pricepe, explică-lealtora…“
„Dacă ajungi lao concluzie, nu e obliga-toriu să rămîi
acolo…“„Dracul a apărut odatăcu religia…“ „La începuta fost
Cuvîntul, apoi l-auacoperit cuvintele…“„Dumnezeu lucreazăprin
oameni. Şi dracul lafel…“ în carte, găsiţi multmai multe
exemple.
RW: Rămânând totpe planul religios, nu potsă nu observ că
însuşititlul cărţii dvs. are refe-rinţe biblice. Adam, încostum sau
fără,ascuns sau neas-
4
4
-
19nr. 51 n februarie 2012
cuns, trăieşte încăîn fiecare dintrenoi. Dacă dvs. aţi
fi acel Adam primordialşi pomul cunoaşterii bi-nelui şi al
răului ar fi defapt pomul simţuluiumorului, aţi muşca dinfructul
oprit?
DS: Pomul simţuluiumorului? Conform le-gendei biblice, s-ar
pre-supune că nu aş şti ce felde pom este, altfel zis nuar depinde
de voinţamea sau de interesul pri-mordial, ci de soţia meaşi de
calitatea fructelor...Cred că ar merita riscul…Oricum, vorba lui
MarkTwain, în grădina raiuluie destul de plictisitor.
RW: Multe aforismeumoristice de mare sa-voare aparţin
mareluifizician Albert Einstein.Care este legătura din-tre
inteligenţă şi umor?
DS: Ne întoarcem la
sorgintea evreiască a sa-vantului. Umor de cali-tate fără
inteligenţă nuexistă. în principiu, niciinteligenţă fără umor nuar
trebui să existe… Cîtdespre Albert Einstein,era el foarte deştept,
darbogat nu a ajuns. Treabaasta mă cam îngrijo-rează…
RW: Care este afo-rismul dvs. preferat?
DS: Aforismul prefe-rat e… mai multe. So-crate: „cunoaşte-te
petine însuţi.“ Buffon: „sti-lul e omul.“ Lec: „şi petron se rod
pantalonii…“
RW: Umor, litera-tură, religie, ştiinţă,toate acestea se
regăsescîn opera pictorului is-raelian născut în Româ-nia, Baruch
Elron, pecare aţi prezentat-o înnenumărate rînduri, înpaginile mai
multor re-viste. Aţi fost şi un bun
prieten al pictorului. Nueste o coincidenţă ca vo-lumul dvs. va
apărea înSpania în acelaşi timpcu volumul BaruchElron al criticului
deartă Hector MartinezSanz, la editura NiramArt. Ce poveşti sau
si-tuaţii umoristice ne pu-teţi dezvălui în legăturăcu
personalitatea mare-lui pictor şi care credeţică era importanţa
acor-dată de el umorului, atîtîn arta sa cît şi în viaţă?
DS: în cartea „5000de ani de umor evreiesc”(Editura Teşu,
Bucureşti,2002), sînt şi multe ilus-traţii semnate de BaruchElron.
Evident, cu umorsubtil şi de calitate, aşacum e conceput tot
volu-mul. „Amintirile mele le-gate de Bik”, cum îispuneau
prietenii, secentrează mai mult peperioada cînd sănătatea
sa era foarte precară. Elcontinua să picteze cu în-dărătnicie,
cred că pic-tura i-a mai dăruit nişteani, aşa cum, mai în-ainte, el
dăruise picturiianii lui frumoşi. Prinfirea lucrurilor, situaţianu
abunda în umor, amnotat totuşi nişte vorbeamuzante ale lui, pe
carele-am publicat în rubricamea săptămînală de afo-risme din
revistele româ-neşti din Tel Aviv,menţionînd autorul, cade exemplu:
„Nemurireaconsta în neuitare.“
RW: Lăsîndu-vădreptul de a ascundedupă cuvinte orice
consi-deraţi necesar, vă mul-ţumesc pentru răbdareadvs. de a
răspunde laatîtea întrebări.
DS: Eu vă mulţumescşi vă doresc sănătate. E ourare sinceră, cu
toate căvine de la un medic!
4
Editura Pre-Textosdin Valencia, Spania, apublicat, recent, o
amplălucrare: Andrés SánchezRobayna (Ed.), Ars poe-tica (Versiones
de poesíamoderna), cuprinzândtraduceri din poezia eu-ropeană,
precum şi dinalte spaţii geografice şiculturale, de la roman-tism
până în strictă con-
temporaneitate. Uriaşa muncă de tăl-
măcire în limba spaniolăa unor eşantioane con-cludente, editate
bilingv,din opera a treizeci şicinci de poeţi, de la Wil-liam
Wordsworth, Ra-iner Maria Rilke, AldoPalazzeschi, Saint-JohnPerse,
Anna Ahmatova,la Pierre Reverdy, PaulÉluard, Gary Snyder,
André Velter etc., s-aefectuat în celebrul, deacum, Atelier de
Tradu-cere Literară (Taller deTraducción Literaria) dela
Universitatea din LaLaguna, Tenerife, iniţiat,cu 16 ani în urmă, şi
con-dus de Profesorul, criti-cul literar şi poetulAndrés Sánchez
Roba y -na, una din personalită-ţile cele mai reputate ale
vieţii literare şi universi-tare spaniole, care sem-nează şi o
cuprinzătoareIntroducere. Postfaţaacestei importante apa-riţii îi
aparţine poetuluişi eseistului francez YvesBonnefoy.
Se cuvine să subli-niem că poezia românămodernă este prezentăîn
acest prestigios con-text prin două nume :Lucian Blaga şi
EugenDorcescu.
Tălmăcirea textelor luiLucian Blaga se datoreazălui Andrés
Sánchez Ro-bayna şi Lilicăi Voicu-Brey.
Poeziile lui EugenDorcescu au fost tradusede Lilica Voicu-Brey
şiSilvana Rădescu, sub ve-ghea şi cu supervizarealui Andrés Sánchez
Ro-bayna.
George Roca prezintă:
Ars Poeticao carte de valoare pentru
literatura universală
-
20 nr. 51 n februarie 2012
Gheorhe ValericăCimpoca
Materia care ne în-conjoară şi o percepemcu toate simţurile
faceparte din categoria lu-crurilor simple, manifes-tate,
îndemnându-ne săne pierdem aproape tottimpul cu ele. Raţiuneaeste
facultatea omului dea cunoaşte, de a gândilogic, de a înţelege
sen-sul şi legătura fenome-nelor. Raţiunea se expri-mă prin două
sensuriopuse, raţional şi iraţio-nal. Ambele au logică şipot fi
înţelese. Omul esteînzestrat cu raţiune ca săjudece, să se
cântăreas-că, să se cunoască câtmai bine pe sine însuşi.Deşi suntem
fiinţe raţio-nale, capabile să gândimlogic şi să descoperimerorile
din gândirea al-tora, calea pe care o ale-gem pentru a lua o
deci-zie sau pentru a trage oconcluzie nu este întot-deauna logică
atuncicând este vorba de pro-pria noastră persoană.Raţionalismul
rămâneexpresia unei tendinţesimplificatoare, tipicmo derniste, de a
reducelucrurile la elementelelor inferioare. Inteli-genţa n-a mai
rămas de -cât un mijloc de a acţi-
ona asupra materiei şi dea o plămădi în scopuripractice. Ştiinţa
s-a res-trâns într-atât, încâtnumai contează decât înmăsura în care
e suscep-tibilă de aplicaţii indus-triale. Folosim raţionalulca să
înţelegem, emitemipoteze, elaborăm teoriişi apoi trecem la
experi-mente. Aşa s-a născutuniversul cunoaşteriinoastre, care ne
includeşi pe noi. Un universstrâmt, rigid, limitat înspaţiu, cu
mişcări impre-vizibile şi care ne do-mină gândirea şi neconsumă
majoritateatimpului astral. Gândi-rea raţională ne face săne
îndrăgostim de unobiect, de o experienţă,de o descoperire şi
înfinal de o fiinţă. Dragos-tea este un simţământcare cuprinde doar
un„colţişor” al fiinţei noas-tre. În această stare,cerem, dăm şi
cerem şicând nu ni se dă, atuncinu mai suntem îndră-gostiţi, pentru
că „obiec-tul dragostei” noastre numai corespunde cerinţe-lor
noastre şi trece. Îndragoste intervine senti-mentul „posesiunii”,
aldorinţei de a avea, de apăstra doar pentru tine„obiectul”
dragostei tale.Deoarece, în dragoste fo-losim exclusiv
raţionalul,aceasta este egoistă, or-golioasă, vanitoasă,
in-transigentă. Aparentlucrurile făcute prin dra-goste ar conduce
numai
la beneficii în favoareaomenirii, care să-i alintetrecerea pe
acest pă-mânt. Dragoste se gă-seşte din plin în desco -peririi noi,
în tehnologiinoi, în aproape toateobiectele pe care le utili-zăm. O
dragoste a parte oreprezintă dragostea faţăde semenii noştri, de
lapartenera noastră lacopii noştri şi părinţiinoştri. Dragostea
este li-mitată în timp şi spaţiuDin dragoste apar lu-cruri
minunate, dar şidezastre. În dragostesunt ascunse gelozia
şiposesivitatea, care o datădezlănţuite ne distrugprieteniile şi
copii. Totaşa se nasc dictaturile şiapar războaiele. Avemimpresia
că totul neaparţine şi că o fiinţăumană trebuie să fie
pro-prietatea noastră.
Din fericire, fiecare fi-inţă umană este o enti-tate unică şi
esteînzestrată cu un puternicsentiment de Iubire.Aceasta constituie
al doi-lea stâlp al spiritualităţiişi o dată instaurată nu
vadispare niciodată. Ceeace avem diferit trebuie săne apropie şi
mai mult,pentru că, astfel, învă-ţând unii despre alţii, cu-noaştem
lumea şi nedefinim pe noi. Dragos-tea se naşte din lucrurilepe care
le simţim încomun, iubirea se con-struieşte şi se păstreazămai ales
prin lucrurile pecare le avem diferite. In
iubire nu poate existaegoismul spiritului deproprietate. Daca
avemimpresia ca o fiinţăumana trebuie sa fie pro-prietatea noastră,
în-seamnă că nu iubim.Singurul lucru care iţipoate aparţine
dintr-oaltă fiinţa umana estemodul în care ai nevoiesă o iubeşti -
proiecţia taasupra acelei persoane.Şi asta este exclusiv ale-gerea
ta si trebuie sa ti-oasumi ca atare, respon-sabil şi pană la capăt.
Iu-birea construieşte, estealtruista, tolerantă şiplină de
compasiune.Starea de iubire este ostare magică, prin ea în-săşi,
prin care toate do-vezile de iubire, imate-riale, devin
perceptibile,vizibile, palpabile... Pedrumul ce ne poartă
spreDivinitate, fiecare omtrebuie să meargă alăturide ceilalţi
oameni. Cel cecrede că trebuie sămeargă singur, că el sin-gur este
chemat, nupoate ajunge nicăieri,căci va rătăci singur,
înîntunericul singurătăţiisale. Credinciosul careare aşteptări şi
pretenţiila apariţia unor eveni-mente magice şi miracu-loase în
viaţa sa, ca efectal credinţei sale, este lafel de neînţelegător,
cacel care crede că iubeşte,şi are pretenţii şi aştep-tări privind
dovezi mate-riale ale iubirii celor dinjurul său. Credinţa
fărăiubire este oarbă, este cao formă fără conţinut.Iubirea este
poarta cedeschide Calea spre Ade-văr. Pe această Cale,
prinRevelaţia Adevărului,omul capătă o Credinţăclarvăzătoare. Va
urma
Raţiune, Iubireşi Credinţă (2)
-
21nr. 51 n februarie 2012
Ion Iancu Vale
Nu mai realiza decând alerga. Să fi fost mi-nute, ore, zile...
Câmpiarămânea la fel de fărăcapăt, dură şi duşmă-noasă în
uniformitatea eiaccidentată. Solul cald şisfărâmicios îngreunafuga
până la chin,prafulîi intra în ochi, în gură,în nas. Iar el
alerga,alerga... Auzea în urmăgâfâitul sacadat al câini-lor care
parcă dinadinsnu-l înhăţau, înnebu-nindu-l cu mârâitul stre-curat
prin greblasticloasă, lucitoare a făl-cilor lor mari, aşteptândsă
cadă epuizat şi moaleca o curea udă, ca maiapoi să-l rupa în
tihnă.
Şi alerga întruna,cădea, se ridica, scuipacocoloaşe
zgrunţuroaseşi amare, de ţărânăamestecată cu salivă.Privea din când
în cândîn urmă şi stiletele scân-teietoare din ochii câini-lor îi
dădeau aripi. Darefortul îndelungat şigroaza densă ca un norîn
plinul furtunii îl dă-dură aproape gata, când,deodată, în faţa lui
se ivipasarela. Cu ultim efortstrăbătu distanţa rămasăşi înşfăcă
disperat unadin barele de oţel ale scă-rii cu care era
dispusăconstrucţia si incepu saurce. Pasarela – sau maibine zis
estacada – era olucrare foarte ciudată.Părea un lung
stâlpdreptunghiular de înaltătensiune, ce se întindeaorizontal de-a
lungulcâmpiei, până hăt de-parte. La capătul ei se ză-reau
acoperişurile şiturlele unui oraş, scli-pind ademenitor în lu-
mina ceţoasă a acelei în-ăbuşitoare zile. Căutăde-a lungul
estacadei ocale de acces, dar aşaceva nu exista pe orizon-tala ei
inutilă şi tristă. Îşitrase puţin sufletul în-cercând să-şi
potoleascăbătăile repezi ale inimii,îşi şterse sudoarea de pefaţa
schimonosită deefort şi spaimă şi începusă coboare inapoi, scarape
care de-abia urcase.La un moment dat, totcoborând, îşi aruncă
pri-virea sub el şi fu cât pe cesă se prăvaleasca în golulde sub
el. Pe platoul debeton ce se întindea subestacadă îl aştepta
haitade câini furioşi ce săge-tau înălţimea cu boturilerânjit