1 O FOARTE SCURTA ISTORIE A MUZICII Cultura muzicala in antichitate Pana in prezent, istoria Orientului Antic constituie cea mai veche dovada a existentei lumii. Intins din estul Marii Mediterane si pana la oceanele Pacific si Indian, Orientul Antic a fost impartit in doua mari zone geografice: Orientul Apropiat si Extremul Orient. Mesopotamia Mesopotamia (Sumeria) este cunoscuta ca fiind una dintre cele mai vechi culturi din istoria omenirii. Din punct de vedere muzical, aceasta civilizatie a lasat in urma Cantecul de iubire al lui Susin, cea mai veche piesa muzicala cunoscuta pana in acest moment, care dateaza din anul 3.300 i. Ch. Din pictograme reiese faptul ca sumero-babilonienii utilizau harpa cu 11 corzi, flautul dublu, fluierul cu patru orificii si pecutie (tobe si sistre). Constructia acestor instrumente se baza pe cunostiinte solide de acustica. Ritmul cuvintelor se suprapunea lungimii silabelor si accentului, iar forma predilecta a cantecelor era strofa, refren. China Despre geneza muzicii in aceas-ta arie geografica vorbeste un vechi document chinez, in care se precizeaza: “Vantul sufla, oceanul murmura, pasarile cantau”. Instrumentele folosite de chinezi erau lauta, gongul si clopoteii, insotiti de voce si poezie. In China Antica, muzica si instrumentele sunt o consecinta a filosofiei, a teoriei muzicale, a acusticii si matemati-cii. Genurile muzicale preferate de chinezi erau imnurile in onoa-rea cerului sau pentru cinstirea stramosilor, odele pentru impa-rat, iar poezia era cantata cu sau fara acompaniament. Scara muzicala folosita era de 12 liu (12 sunete fixe), fiecare avand o anumita insemnatate. Egipt Cultura egipteana a lasat nenu-marate marturii, unele scrise (papirusuri), altele nescrise (pi- ramide sau opere de arta). Credinta cosmogonica a acestui popor lega fiecare sunet dintr-o scara formata dintr-o succesiu-ne de cvarte, incepand cu nota mi, de planete si de zilele sapta-manii, considerand ca acestea influenteaza viata indivizilor. In-strumentele utilizate erau pal-mele (pentru ritm), vocea, har-pa cu 3, 12 si 21 de corzi, flau-tul dublu, oboiul dublu, chitara cu 2-10 corzi, lira cu 6-10 corzi si titera cu 5 corzi. Arta muzicala era sincretica, continea momen-te lirice si de dans si era utilizata la festivaluri, ceremonii religioa-se sau funerare si in cadrul teatrului destinat zeilor (la care participa faraonul, alaturi de intreaga comunitate). Muzica consta in formule magice de fermecare sau vindecare si in imnuri procesionale, era cantata individual sau colectiv, iar melo-dia era preponderent diatonica, cu cromatisme ornamentale bo-gate executate rapid si cu por-tamente cantate preponderent de femei.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
O FOARTE SCURTA ISTORIE A MUZICII
Cultura muzicala in antichitate
Pana in prezent, istoria Orientului Antic constituie cea mai veche dovada a existentei lumii. Intins
din estul Marii Mediterane si pana la oceanele Pacific si Indian, Orientul Antic a fost impartit in
doua mari zone geografice: Orientul Apropiat si Extremul Orient.
Mesopotamia
Mesopotamia (Sumeria) este cunoscuta ca fiind una dintre cele mai vechi culturi din istoria
omenirii. Din punct de vedere muzical, aceasta civilizatie a lasat in urma Cantecul de iubire al lui
Susin, cea mai veche piesa muzicala cunoscuta pana in acest moment, care dateaza din anul 3.300 i.
Ch. Din pictograme reiese faptul ca sumero-babilonienii utilizau harpa cu 11 corzi, flautul dublu,
fluierul cu patru orificii si pecutie (tobe si sistre). Constructia acestor instrumente se baza pe
cunostiinte solide de acustica. Ritmul cuvintelor se suprapunea lungimii silabelor si accentului, iar
forma predilecta a cantecelor era strofa, refren.
China
Despre geneza muzicii in aceas-ta arie geografica vorbeste un vechi document chinez, in care se
precizeaza: “Vantul sufla, oceanul murmura, pasarile cantau”. Instrumentele folosite de chinezi
erau lauta, gongul si clopoteii, insotiti de voce si poezie. In China Antica, muzica si instrumentele
sunt o consecinta a filosofiei, a teoriei muzicale, a acusticii si matemati-cii. Genurile muzicale
preferate de chinezi erau imnurile in onoa-rea cerului sau pentru cinstirea stramosilor, odele
pentru impa-rat, iar poezia era cantata cu sau fara acompaniament. Scara muzicala folosita era de
12 liu (12 sunete fixe), fiecare avand o anumita insemnatate.
Egipt
Cultura egipteana a lasat nenu-marate marturii, unele scrise (papirusuri), altele nescrise (pi-
ramide sau opere de arta). Credinta cosmogonica a acestui popor lega fiecare sunet dintr-o scara
formata dintr-o succesiu-ne de cvarte, incepand cu nota mi, de planete si de zilele sapta-manii,
considerand ca acestea influenteaza viata indivizilor. In-strumentele utilizate erau pal-mele (pentru
ritm), vocea, har-pa cu 3, 12 si 21 de corzi, flau-tul dublu, oboiul dublu, chitara cu 2-10 corzi, lira
cu 6-10 corzi si titera cu 5 corzi. Arta muzicala era sincretica, continea momen-te lirice si de dans si
era utilizata la festivaluri, ceremonii religioa-se sau funerare si in cadrul teatrului destinat zeilor
(la care participa faraonul, alaturi de intreaga comunitate). Muzica consta in formule magice de
fermecare sau vindecare si in imnuri procesionale, era cantata individual sau colectiv, iar melo-dia
era preponderent diatonica, cu cromatisme ornamentale bo-gate executate rapid si cu por-tamente
cantate preponderent de femei.
2
India
In India Antica, cultul naturii a fost inlocuit de brahmanism si budism, care au devenit religi de
stat. Muzica veche indiana este in general monodica, la baza ei aflandu-se o scara muzicala dia-
tonica alcatuita din sapte trepte si era o arta simbolica, care era menita sa trezeasca diferite
sentimente si sa armonizeze. Scara muzicala indiana provine din impartirea unei octave in 22 de
parti numite shruti, care in traducere exacta inseamna abia audibile. Shruti reprezenta si o unitate
de masura formata din microintervale, cu succesiunea 4,3,2,4,4,3,2. Dintre aceste 22 de sunete, 7
sunt principale, putand fi notate aproximativ cu semnele muzicii europene. Sunetele in conceptia
hindusa sunt de origine divina, iar denumirea notelor se ghida dupa numele celor sapte nimfe: Sha,
Ri, Ga, Ma, Pa, Dha, Ni. Aceasta scara se numenste Raga si corespunde unui anumit climat
emotional. Melodia india-na este foarte ornamentata, dar ramane monodica, eterofo-nica,
improvizatorica si solistica. Instrumentele folosite erau percutia, vina, sitarul cu 7 corzi,
ravanastram cu arcus, flaut, saranghi (un instrument cu arcus al carui timbru se asemana cu vocea
umana) si rabab. Muzica indiana era sincretica, imbinand cuvantul cu muzica vocala,
instrumentala, dans, costume si podoabe, toate sub denumirea generica de sangit.
Grecia
Frumosul la greci era realizat prin aplicarea unor numere, proportii sau masuri prin care se
credea ca se atinge perfec-tiunea, aducatoare de echili-bru. Acesta trebuia sa imite realitate sau sa
fie privit in perspectiva idealului. Frumosul in muzica reprezenta rigoare matematica si simetria
propor-tilor, imbinate cu capacitatea de a trezi placeri senzuale, forte morale pisihologice, de a
imita realitatea si de a se exprima prin horeia (poezie-muzica-dans). In conceptia grecilor, muzica
este fie de origine divina, ca apanaj al zeilor, fie de origine pamanteasca, nascuta din imitatia
naturii. Muzica este vocala, dar si instrumentala, la baza acesteia stand sapte moduri.
Instrumentele folosite erau lira, chitara, aulos, flaut, orga hidraulica, naiul, fluierul lui Pann si
sirinxul cu 7-9 tuburi. Genurile muzicale preferate de grecii antici erau imnul, oda, poemul,
teatrul, si poezia religioasa greaca, ritmul fiind cel al silabelor limbii grecesti.
Imperiul Roman
Cultura si civilizatia romana este o intrepatrundere intre cultura popoarelor latine, cea greaca si
cea egipteana. La romani, frumosul insemna ordinea si armonia partilor, care trebuia sa aiba un
anumit as-pect vizual si auditiv. Instrumentele folosite erau tibia, chitara, harpa, trom-peta si
instrumente pentru rit-mul dansului. Genurile predi-lecte erau poezia acompaniata, imnul si oda si
erau interpretate de coruri de tinere si tinere
3
Cultura muzicala in Evul mediu
Conceptia medievala asupra frumosului a fost reprezentata de filosofia crestina, pastrand idei si
solutii din Antichitate, carora li s-a schimbat semnificatia sau le-au fost adaugate elemente noi. In
ceea ce priveste viziunea muzicala, in aceasta perioada gasim doua stiluri conceptuale importante,
fiecare reprezentand cele doua Imperii Romane, de Rasarit si de Apus.
Imperiul Roman de Rasarit
Noua Roma, asa cum era numit Bizantul, a pastrat traditia artei grecesti. In privinta muzicii,
conceptiile au ramas, in mare, aceleasi, pastrandu-se modurile diatonice, cromatice si enarmonice
utilizate in Antichitate, precum si conceptia despre numere si proportii. Motivatia pastrarii
traditiilor elene este mai usor de inteles daca precizam un mic amanunt: limba oficiala a
Imperiului Roman de Rasarit era cea greaca. Muzica bizantina este prima de tip crestin, preluand
din practica ebraica genuri de recitare, cantarile responsoriale (doua grupuri care canta
alternativ), antifonice (care contin scurte exclamatii) si ecfonetice (cu accente).
Cantecul bizantin cunoaste trei mari perioade de creatie si notatie. Prima dintre acestea este cea
paleo-bizantina (sec. IV-XII), cand apar primele genuri muzicale: psalmul, imnul si cantecul
spiritual. Din punctul de vedere al notatiei muzicale, semiografia folosita era alcatuita din neume
(semne) si marturii (litere grecesti cu ajutorul carora se determina inaltimea). Piesele aveau o
forma arhitecturala bine stabilita, alcatuita din inceput, recitare melodica, opriri (cadente
interioare) si terminare printr-o formula specifica (cadenta finala). A doua perioada este cea
medio-bizantina (sec. XIII-XVIII) si se remarca prin semne neumatice si hirnomice care ofereau
informatii despre inaltimea notelor si ritm. Aceste semne sunt atribuite lui Ioan Cucuzel (sec. XII-
XIII) si aratau sensul melodiei, intervalele melodice asociate cu durate si accente, semne agogice si
pentru modulatie. A treia si ultima perioada se numeste neo-bizantina (sec XIX) si reflecta
schimbarile datorate evolutiei teoretice la nivel muzical, dar si conceptiei muzicale a vremii. Dupa
modelul guidonic de denumire a sunetelor (do, re, mi, s.a.), Hrysant scrie un ghid pentru cele sapte
sunete, care primesc numele dupa prima silaba a unui text religios: ni, pa, vu, gha, di, che, zo, ni.
Acestora, Hrysant le adauga semne separate pentru durata, pe care le numeste “timporale”.
Imperiul Roman de Apus
Marea schisma din anul 1054 i-a impartit pe crestini in doua tabere: ortodoxi si catolici, cele doua
religii stand la baza formarii celor doua Imperii Romane. Ca urmare, au rezultat si doua stiluri
muzicale principale: bizantin (Imperiul Roman de Rasarit) si gregorian (Imperiul Roman de
Apus). Aceasta din urma reprezenta muzica romano-crestina si este usor de recunoscut datorita
formei de cantec monodic (pe o singura voce) barbatesc, a intonatiei strict vocale a imnurilor,
4
psalmilor si coralelor, care alcatuiesc stilul numit “cantus planus”, din cauza valorilor aproape
egale a notelor care alcatuiau o astfel de piesa.
Ca si muzica bizantina, si cantecul gregorian cunoaste trei etape. Prima este numita ambroziana,
dupa numele lui Ambrozie din Milano, un episcop care a trait in secolul VI. Imnurile compuse de
acesta sunt simple ca melodie, au un mers treptat, fara salturi intervalice importate si pastreaza un
ritm poetic uniform (o silaba pe nota sau la doua note), iar ambitusul nu depaseste o octava.
Cantecul este influentat de melosul bizantin, avand nenumarate ornamente, numite melisme.
Unificarea modurilor melodice utilizate de Ambrozie s-a facut in timpul Papei Grigorie cel Mare
(sec. VI), rezultand un gen muzical numit cantec gregorian si o culegere liturgica numita Antifonar.
A doua etapa este cea gregoriana, caracteristicile sale principale fiind ritmul aproximativ egal in
care se succed sunetele, de natura prozodica (accentele coincideau cu cele ale versificatiei), care
beneficia de opriri care aveau o durata mai mare decat cea normala, procedeu cunoscut sub
numele de mora vocis (intarziere a vocii), care aduce cu sine si aparitia ictusului (punctul
culminant al unei fraze muzicale).
Daca initial muzica era monodica (pe o singura voce), mai tarziu ea a devenit polifonica (pe mai
multe voci). Ritmul ramane totusi nemasurat, avand la baza o durata determinata (doime, nota
intreaga etc.) stabilita ca etalon. A treia etapa este cea a polifoniei medievale (sec. XI-XVI) si
cuprinde perioadele Ars Antiqua, Ars Nova si Renasterea.
Ars Antiqua (Arta Veche Crestina)
Muzica religioasa, sacra sau “Arta veche” era promovata de scoala de la Notre Dame din Paris, in
care straluceau in secolul in secolul al XII-lea Leoninus si Perotinus, compozi-tori in adevaratul
sens al cuvantului. Tehnica de lucru vi-za un ansamblu de voci exclusiv barbatesti cu o incipienta
teh-nica polifonica. Tehnicile muzica-le predilecte in Ars Antiqua erau Organum (sec. IX-X), care
consta in acompaniera vocii de tenor cu o voce mai grava, nota contra nota la intervale de cvarta
care plecau si se incheiau la unison, si Discant (sec. XII-XIII), care presupunea o suprapunere de
doua voci care cantau la intervale de terte, sexte si cvarte paralele. Daca pana atunci intervalele de
terta si sexta erau evitate, fiind considerate disonante, si deci gerneratoare de sonoritati aspre,
acum sunt incluse in categoria intervalelor consonan-te, dar imperfecte. O alta teh-nica era cea
numita Faux Bourdon (bas fals), o polifonie primitiva formata din trei voci prin suprapunerea a
doua terte, prin care se obtine un acord asa-numit in stare directa (ex. do, mi, sol), care apoi se ras-
toarna, obtinandu-se hexacor-duri (suprapuneri de sexte). Ca genuri muzicale, Ars Antiqua
propune Canonul (o imitatie la 2-3 voci a unei singure fraze) si Motetul (o piesa polifonica de tip
coral).
5
Ars Nova
Denumirea acestei perioade provine de la cel al tratatului lui Phillipe de Vitry, aparut in anul 1320,
si care s-a dorit a fi o lucrare de promovare a unei conceptii noi, opuse muzicii practicate in Ars
Antiqua. Acest tratat a aparut ca o necesitate normala a gandirii muzicale din secolul al XIV-lea,
care agrea formulele melodice si ritmice din muzica populara, incuraja si aprecia genuri populare
precum madrigalul, caccia si ballata, accepta tehnica muzicii ficta, cu hexacorduri care contin note
straine de acord, cu un contrapunct inflorit si finalul lucrarilor in care treapta a saptea ridicata
care sa se rezolve catre treapta intai. Dar cea mai importanta inovatie vine in ceea ce priveste
ritmul.
Lucrearea lui de Vitry se preocupa de notatia masurata, de raportul valorilor de nota intre voci,
utilizand culori: negru pentru valorile perfecte (ternare) si rosu pentru cele imperfecte (binare).
Ulterior, a ramas doar conturul negru, renuntandu-se la culoarea rosie. Anterior, Perotinus
propusese un sistem masurat bazat pe proportii ternare: longa (echivalentul a doua note intregi),
brevis (nota intreaga) si semibrevis (o doime), carora de Vitry le-a adaugat diviziuni binare, pentru
a obtine valori mai mici - minima (o patrime), semiminima (o optime) si fusa (o saisprezecime).
Procedeul permitea suprapunerea a 5-6 voci in madrigal, canon, caccia, balada, motet sau misa.
Aceasta anterna linii melodice in limba latina sau in vorbire populara, eliberand muzica de ritmul
textului si facand posibila nasterea polifoniei instrumen-tale.
Compozitorii reprezentativi ai acestei perioade sunt Guillame de Machault (1300-1377), in Franta
si Francisco Landini si Piedro Casella, in Italia. Acesta din urma este considerat creatorul
madriga-lului, in vreme ce de Machault este autorul primei mise polifonice din istoria muzicii.
Cavalerii trubaduri
Acesta este numele interpretilor de muzica laica din Ars Antiqua. Aceasta ramasese in continuare
monodica si unoeri era acompaniata de instrumente cu corzi. In epoca, acesti artisti erau cunoscuti
sub numele de trubaduri, truveri, minnesangeri sau meistersingeri, iar locurile in care acestia
puteau fi gasiti erau castelele nobiliare. Repertoriul muzicii laice cavaleresti cuprindea cantece de
dragoste, de munca, de vitejie, satirice, de dans si de cruciada, iar limba de dialect inlocuia limba
latina, oficiala in Imperiul Roman de Apus
Genul predilect utilizat de muzica laica a acestei perioade (sec. XII-XIII) era poemul liric, narativ
sau dialogat, in care textul este elementul principal. Forma acestor cantece era stofica (AB, ABA,
AABA). Acolo unde exista, instrumentul era folosit pentru a acompania melodia, care era
monodica si libera din punct de vedere ritmic. Cantecele aveau un ambitus de 5-9 sunete, scara
fiind modala si diatonica, utilizand alteratii in sensul guidonean: pentru a evita disonantele cauzate
de cvarta marita. Ritmul era ordonat in sase scheme, care formau tot atatea moduri ritmice:
6
troheu, iamb, dactil, antidactil, molos si tribrah. Denumirea acestor cavaleri era data de zona in