1 PARTEA A TREIA: PROCESELE PSIHICE PRIMARE ŞI RELATIVISMUL LOR CULTURAL CAPITOLUL NR. 4. Studii interculturale asupra fenomenelor perceptive în registrul vizual Percepţia şi iluziile optice O perspectivă canonică a psihologiei generale afirmă că procesele psihice primare sunt, practic, universale, motiv pentru care noi le studiem total detaşate de mediul social, cultural şi istoric în care s-au născut. Desigur, din raţiuni didactice, o asemenea abordare este necesară însuşirii termenilor şi metodologiei psihologice. Realitatea cercetării infirmă, însă, categoric această prezumţie de universalitate. Ideea că senzorialitatea noastră ar putea fi influenţată semnificativ de variabilele culturale este pe cît de greu de acceptat, pe atît de neliniştitoare, de vreme ce întreaga istorie a psihologiei s-a articulat în jurul conceptului de trăsătură de personalitate, ca variabilă inferată din comportamente, caracterizată prin unitate, coerenţă şi constanţă. Or dacă şi procesele psihice primare care structurează personalitatea subiectului uman se dovedesc a fi modelate cultural, mecanismele care le activează nefiind deci unitare, coerente şi durabile, atunci întreaga noastră imagine despre entitatea sinelui se impune a fi revăzută. În consecinţă, cu atît mai mult procesele psihice complexe sunt puternic reconfigurate de imersarea subiectului într-un mediu cultural şi social anume . Procesele cognitive reprezintă activităţile psihologice prin care se tratează şi gestionează informaţiile din mediul extern şi intern. Nevoia de a prelucra cognitiv informaţiile din mediu constituie, neîndoielnic, o nevoie universală. Mecanismele specifice angajate, însă, sunt semnificativ interferate de către variabilele culturale. Oamenii valorifică informaţiile care parvin de la organele senzoriale în mai multe etape: percepţia stimulului (procesăm informaţia care ne parvine de la analizatorii senzoriali), urmată de categorizare (ataşăm atribute specifice obiectelor din mediu care au generat excitaţia), de rememorarea informaţiei („sedimentăm” în registrul mnezic informaţia astfel clasată), şi, în sfîrşit, de rezolvarea problemelor (prin care ne confruntăm cu situaţii noi din mediu, în care această informaţie devine operaţională). Totuşi, mai degrabă decît să ne apară în aşa cum este în sine, lumea ni se deschide pe baza unei grile structurate anticipativ. Expuşi la acelaşi stimul, oamenii prelucrează în mod diferit informaţia care le parvine din mediu în funcţie de experienţa anterioară, astfel încît
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
PARTEA A TREIA: PROCESELE PSIHICE PRIMARE ŞI
RELATIVISMUL LOR CULTURAL
CAPITOLUL NR. 4. Studii interculturale asupra fenomenelor perceptive în registrul
vizual
Percepţia şi iluziile optice
O perspectivă canonică a psihologiei generale afirmă că procesele psihice primare
sunt, practic, universale, motiv pentru care noi le studiem total detaşate de mediul social,
cultural şi istoric în care s-au născut. Desigur, din raţiuni didactice, o asemenea abordare este
necesară însuşirii termenilor şi metodologiei psihologice. Realitatea cercetării infirmă, însă,
categoric această prezumţie de universalitate. Ideea că senzorialitatea noastră ar putea fi
influenţată semnificativ de variabilele culturale este pe cît de greu de acceptat, pe atît de
neliniştitoare, de vreme ce întreaga istorie a psihologiei s-a articulat în jurul conceptului de
trăsătură de personalitate, ca variabilă inferată din comportamente, caracterizată prin unitate,
coerenţă şi constanţă. Or dacă şi procesele psihice primare care structurează personalitatea
subiectului uman se dovedesc a fi modelate cultural, mecanismele care le activează nefiind
deci unitare, coerente şi durabile, atunci întreaga noastră imagine despre entitatea sinelui se
impune a fi revăzută. În consecinţă, cu atît mai mult procesele psihice complexe sunt puternic
reconfigurate de imersarea subiectului într-un mediu cultural şi social anume .
Procesele cognitive reprezintă activităţile psihologice prin care se tratează şi
gestionează informaţiile din mediul extern şi intern. Nevoia de a prelucra cognitiv
informaţiile din mediu constituie, neîndoielnic, o nevoie universală. Mecanismele specifice
angajate, însă, sunt semnificativ interferate de către variabilele culturale. Oamenii valorifică
informaţiile care parvin de la organele senzoriale în mai multe etape: percepţia stimulului
(procesăm informaţia care ne parvine de la analizatorii senzoriali), urmată de categorizare
(ataşăm atribute specifice obiectelor din mediu care au generat excitaţia), de rememorarea
informaţiei („sedimentăm” în registrul mnezic informaţia astfel clasată), şi, în sfîrşit, de
rezolvarea problemelor (prin care ne confruntăm cu situaţii noi din mediu, în care această
informaţie devine operaţională).
Totuşi, mai degrabă decît să ne apară în aşa cum este în sine, lumea ni se deschide pe
baza unei grile structurate anticipativ. Expuşi la acelaşi stimul, oamenii prelucrează în mod
diferit informaţia care le parvine din mediu în funcţie de experienţa anterioară, astfel încît
2
una şi aceeaşi stimulare senzorială poate genera două impresii complet diferite. Pentru a
experimenta această aserţiune în registrul senzorial, următorul experiment este pilduitor (aşa
numitul paradox Berkley): se umple un vas cu apă aflată la o temperatură potrivită, şi se
aşează simultan, vreme de jumătate de minut, una dintre mîini sub un jet de apă rece, şi
cealaltă sub un jet de apă caldă. Apoi, se introduc în recipientul vizat amîndouă mîinile
deodată. Subiectul implicat în acest scenariu va simţi în acelaşi timp că unul şi acelaşi stimul
(vasul cu apă cu temperatură moderată) este deopotrivă cald şi rece (rece, de către mîna
aflată pînă atunci sub jetul cald, şi caldă, de către mîna aflată sub jetul rece). Implicaţiile
epistemologice ale unui asemenea experiment simplu sunt majore: senzorialitatea nu se
structurează niciodată în sine şi pentru sine, ci numai pe baza experienţei anterioare.
Leeper (1939) dovedise într-un registru mai complex acelaşi postulat în privinţa perceperii
persoanelor.
Aşadar, nu numai credinţele, atitudinile şi valorile diferă semnificativ de la o
cultură la alta, ci şi procesele psihice primare sunt modelate cultural. Pentru prima dată o
asemenea tendinţă a fost semnalată de cercetările în care psihologii au observat că modul
în care oamenii percep doua linii drepte pe o pagină diferă, în funcţie de apartenenţa
culturală. Pentru a înţelege felul în care aceste înclinaţii au fost lămurite de psihologi, să
realizăm un scurt excurs în istoria psihologiei interculturale. Au existat două curente
majore în explicarea fenomenelor psihice primare (senzaţii, percepţii): nativiştii, respectiv
empiriştii. Curentul dominant a fost cel al nativiştilor. Aceştia susţineau că fenomenele
perceptuale relevă cereri structurale ale sistemului nervos central, astfel încît experienţa
anterioară are o importanţă scăzută. Reprezentanţii acestui curent s-au centrat asupra
“formelor bune” (Gestaltpsychologie) şi asupra principiului “întregul se impune în dauna
părţilor”. Cel de-al doilea curent a fost cel al empiriştilor, al căror reprezentant de prima
plan era Brunswick (1956). Exponenţii empirismului susţineau că percepţia nu este
exclusiv determinată de stimul, ci este produsul experienţei în interacţiune cu stimulul.
Percepţia era definită de adepţii acestei şcoli ca tranzacţia dintre organism şi senzaţia
provocată. De asemenea, teoria tranzacţională a luat în considerare nu atît stimulul, cît
relaţia sau negocierea ce are loc între subiect şi stimul. Nici unul dintre cele două
elemente implicate în tranzacţie nu pot fi studiate separat. Astfel, proprietăţile obiectului
perceput sunt un produs al interrelaţiei experienţei subiectului cu stimulul prin intermediul
unei tranzacţii adaptative.
3
Cercetări care pun în evidenţă relativismul cultural în privinţa iluziilor optice
Primele studii care anticipau o asemenea poziţie teoretică au fost derulate încă de la
sfîrşitul secolului al XIX-lea în unele cercetări antropologice. Investigaţiile evocate doreau
să evidenţieze în ce măsură procesele perceptive sunt datorate metabolismului „universal”
al sistemului nervos (comun întregii specii umane), şi în ce măsură depind de experienţa
de viaţă şi de cultura unei societăţi anume (Chelcea, 2003, p. 103). În studiul de teren
Torres Straits Expedition din 1889 s-au utilizat stimuli standard, precum iluziile optico-
geometrice Müller-Lyer, a liniilor orizontale, şi verticale sau trapezoidală, pentru a se
verifica ipoteza nativistă a percepţiei. În anul 1901, W. H. R. Rives a publicat rezultatele
acestei cercetări, considerate de mulţi analişti, drept primul studiu de psihologie
interculturală. S-a observat că băştinaşii din strîmtoarea Torres (între Australia şi Noua
Guinee) sunt mai predispuşi la iluzia Müller-Lyer decît britanicii, dar mai susceptibili
decît aceştia în privinţa iluziilor liniilor orizontale şi verticale. Diferenţele provocate de
cultură în modul de a percepe stimulii fizici au fost reconfirmate de cercetările din
deceniul şapte al secolului al XX-lea de către Donald T. Campbell (1964). Acesta a
observat că europenii sunt mai predispuşi la activarea iluziei Müller-Lyer decît unele
comunităţi din Africa, datorită „lumii verticalizante” în care se situează habitatul lor.
Gordon W. Allport şi Thomas F. Pettigrew, studiind populaţiile de zuluşi din Africa, au
remarcat că percepţia acestora e puternic influenţată de apartenenţa culturală. Astfel,
populaţiile de zuluşi trăiesc în locuinţe circulare şi într-un mediu deschis construit circular
şi, în consecinţă, nu sunt atît de susceptibili la iluzia Müller-Lyer precum europenii, care
trăiesc „verticalizant”, în locuinţe dreptunghiulare, dispuse de-a lungul unor linii (străzi,
bulevarde) ce se intersectează în unghi drept (rectangular).
Studii relevante care s-au derulat pe această topică sunt şi cele coordonate de Segall,
Campbell, Herskovits (1966), care au investigat nivelul de susceptibilitate al diverselor
populaţii la activarea iluziilor vizuale (nu prezenţa sau absenţa acestora), testînd
presupoziţiile nativiştilor. Presupoziţia lor de bază afirma că dacă percepţia este
influenţată de învăţare, pot exista diferenţe ecologice şi culturale în percepţie, ca expresie
a unui “funcţionalismul tranzacţional”. Procesul iluziilor este funcţional în genere, susţin
adepţii acestei poziţii, dar poate genera erori în cazuri particulare, datorită
nereprezentativităţii ecologice a situaţiei. Să parcurgem cîteva dintre ele.
Ipoteza lumii verticalizante (the carpentered world hypothesis) porneşte de la
constatarea că lumea verticalizantă este o lume în care reprezentarea unghiulară
4
rectangulară este mereu prezentă. În cadrul iluziei „paralelogramului Sender”, diagonala
stîngă pare mai mare decît diagonala dreaptă, deşi ele sunt de dimensiuni geometric
identice. Obişnuinţa de a percepe un paralelogram desenat pe o suprafaţă plată ca o
reprezentare a unei suprafeţe rectangulare (formată din unghiuri drepte extinse în spaţiu)
„forţează” judecata conform căreia distanţa acoperită de diagonala stîngă este mai mare
decît diagonala dreaptă.
Un asemenea obicei de a infera are o validitate ecologică în mediile verticalizante, în
care percepţia cotidiană a unor corpuri „înalte şi adînci”, care se distribuie pe toate cele
trei dimensiuni ale spaţiului, este rutinieră şi frecventă. Astfel, cînd obiectele sunt
proiectate pe retină, multe societăţi furnizează medii verticaliazante, prin tendinţa
automată, dincolo de pragul conştienţei, de a interpreta în imaginea de pe retină un unghi
obtuz sau ascuţit ca derivînd dintr-un obiect rectangular. O asemenea achiziţie perceptivă
se formează încă din primii ani de viaţă, iar acest mod de structurare a percepţiei se
consolidează pe parcursul socializării.
Spre deosebire de subiecţii confruntaţi mereu cu spaţii rectangulare, cei ce trăiesc în
medii circulare şi întinse în plan (precum în cadrul comunităţilor din zonele de cîmpie, sau
chiar deşertice) înregistrează proporţii mult mai scăzute în percepţiile rutiniere pentru
liniile drepte şi unghiurile drepte. Aşadar, o asemenea obişnuinţă de inferenţă de a
interpreta unghiurile optuze sau ascuţite ca drepte extinse în spaţiu sunt o raritate, motiv
pentru care iluzia Sander este mai modestă (vezi figura din Anexă). Aşa cum s-a subliniat
deja, tendinţa aceasta s-a întîlnit, de exemplu, la triburile zulu din Africa. Comunitatea
evocată este mai puţin susceptibilă la iluzia Sender, fapt dovedit şi de absenţa în arta lor
naivă a unor reprezentări bidimensionale ale unor obiecte tridimensionale.
O tendinţă similară se poate înregistra şi în cazul iluziei optice Müller-Lyer (vezi
Anexă), în care figura specifică se „citeşte” printr-un raţionament ce dezvăluie
extremităţile liniei de bază ca şi reprezentări în plan ale unor muchii (exterioare, respectiv
interioare) ce aparţin unui obiect tridimensional extins în spaţiu, generînd iluzia conform
căreia linia însoţită de muchia din „spate-jos” (dreapta) este percepută ca fiind mai mare
decît linia care are la extremităţi muchia din „faţă-sus” (stînga).
În sfîrşit, iluzia orizontal - vertical (front horizontal foreshortneting) descrie cum
liniile în plan orizontal ce se extind departe de observator apar a fi mai scurte decît cele care
întretaie linia vizuală a observatorului (vezi Anexă). În urma unor anchete de teren
desfăşurate în asemenea medii s-a ajuns la concluzia că pentru persoanele care trăiesc
cotidian în cîmp deschis, linia orizontală este mai mică decît cea verticală, astfel încît se
5
poate spune că pe măsură ce orizontul este „mai larg”, cu atît iluzia este mai accentuată.
Totodată, pe baza aceluiaşi raţionament, iluzia este mai moderată în zone urbane, cu orizont
„întretăiat”, sau în păduri tropicale ori canioane.
Astfel, pentru populaţiile familiarizate cu perspective larg deschise, liniile verticale
de pe retină sunt percepute „natural” ca linii lungi extinse în plan, pe o distanţă
considerabilă, subiecţii cîmpiilor plate conferind o validitatea ecologică sporită în
interpretarea limitativă a liniilor verticale. Aşadar, relevanţa ecologică este mai ridicată în
spaţiile deschise (în care o linia verticală este văzută ca o proiecţie bidimensională a unei
linii extinse în spaţiul orizontal) în comparaţie cu spaţiile închise (precum cele urbane),
obişnuite cu „verticalizarea”, unde aceasta este scăzută.
Un asemenea obicei de inferenţă prin care se simbolizează trei dimensiuni în două a
fost achiziţionat şi datorită rolului persuasiv al dispunerii simbolurilor grafice în re-
prezentările artistice în diferite culturi, conectată cu reprezentarea limbii. În arta europeană
– începînd cu Renaşterea - reprezentarea iconică a spaţiului pe o suprafaţă bidimensională -
fie ea de hîrtie, pînză sau perete – impune un set de convenţii, precum perspectiva, care
recuperează într-o măsură relativă obiectul stimul printr-o operaţie de transgresie a unui
corp tridimesional într-unul bidimensional. O asemenea operaţie cognitivă este dificil de
asumat de fiecare dintre noi ca fiind doar una printre altele posibile şi nu una universală
(proiecţia celor trei dimensiuni în două pe un plan), constituind doar o convenţie arbitrară şi
nu o gramatică perceptivă structurată anticipativ. Prin urmare, grila prin care ochii noştri
„priveşte” nu e altceva decît o re-prezentare a lumii, pe baza unui cod de reguli, cel mai
adesea implicit.
Această re-prezentare este mereu influenţată de specificul cultural al societăţilor,
medii diferite producînd structuri perceptive distincte.
În concluzie, anumite medii fizice şi culturale sunt însoţite de obişnuinţe de
inferenţă specifice, ca expresie a unor validităţi ecologice diferite. De exemplu, în cazul
figurilor non-rectangulare şi a celor rectangulare, perceperea corpului stimul se realizează
în perspectivă şi se interpretează ca reprezentare bidimensională a unui obiect
tridimensional. Toate aceste tendinţe au validitate mai crescută în spaţii “verticalizante”,
“adîncite”, spre deosebire de “orizontul deschis”, în ceea ce priveşte iluziile descrise prin
paralelogramul Sender şi asociaţia Müller-Lyer, unde acestea sunt mai “modeste”.
În cazul iluziei orizontal - vertical, validitatea ecologică este mai ridicată în spaţiile
deschise, în care linia verticală este „văzută” ca o proiecţie bidimensională a unei linii
extinse în spaţiul orizontal, spre deosebire de spaţiile închise (de genul celor urbane), unde
6
validitatea ecologică este mai scăzută. Toate determinările evocate susţin cu putere
determinările culturale asupra fenomenelor psihice primare, ceea ce reconfirmă rolul
decisiv al culturii în modelarea personalităţii individuale şi colective.
7
Anexă
Iluziile optice şi variabilitatea lor culturală
a. iluzia Müller-Lyer
b. paralelogramul Sender
c. iluzia orizontal vertical
8
PARTEA A PATRA: RELATIVISMUL CULTURAL AL
POSTULATELOR PSIHOLOGIEI SOCIALE
CAPITOLUL NR. 5. Universalism şi relativism cultural în psihologia socială
Etnocentrismul metodologic şi carenţele sale
Desigur, prin deschiderea către social – la rîndul său puternic impregnat cultural -,
psihologia socială a constituit ramura privilegiată a psihologiei care a fost examinată din
perspectivă interculturală.
Premisa studierii interculturale a postulatelor psihologiei sociale se întemeiază pe o
evidenţă: atunci cînd psihologii din Europa de Vest şi alte ţări occidentale au încercat să
realizeze experimental o replică a cercetărilor din America de Nord (SUA, Canada),
rezultatele înregistrate au diferit uneori considerabil. De altfel, tema examinării
variabilităţii postulatelor psihologiei sociale în funcţie de factorii culturali a constituit o
topică favorită a sintezelor disciplinare (Berry et al., 1992, pp. 42-68; Smith, Bond, 1993,
pp. 9-34, 151-153; Segall et al., 1999, pp. 273-298; Shiraev, Levy, 2004, pp. 295-318).
Prin urmare, postulate “de la sine înţelese” nu pot fi apreciate ca fiind plauzibile, şi această
contrarietate are în vedere nu numai problemele empirice, ci şi conceptualizarea
comportamentelor sociale, a contextelor ce construiesc înţelesul conduitelor colective.
Perspectiva etnocentrică, care susţine implicit faptul că experimente, precum cele nord-
americane, dacă ar fi aplicate în culturi diferite, ar trebui să conducă la rezultate identice,
se cuvine, aşadar, abandonată. Într-un text critic incendiar, reputatul psiholog britanic H.
Tajfel pleda în “Experiment in a Vacuum” (1972) pentru luarea în considerare, în cadrul
demersurilor experimentale, a determinărilor culturale, fără de care relevanţa conceptuală
şi metodologică a concluziilor se anulează, aşezîndu-le într-un vacuum semantic.
Totodată, obsesia etnocentrică recuzată de Tajfel se impune abandonată, căci
autenticitatea cunoaşterii nu se datorează unei anumite „paternităţi exclusiviste” a
concluziilor cercetărilor, ci luării în considerare a determinărilor contextuale multiple şi a
perspectivelor culturale diverse în înţelegerea fenomenelor psihosociale.
9
Tendinţa care evidenţiază prevalenţa proiecţiei etnocentrice în psihologia socială
poate fi atestată prin prezenţa copleşitoare a referinţelor proprii ţării de origine a
cercetătorilor din cîmpul psihologiei sociale, atunci cînd realizează o sinteză a domeniului,
aşa cum se poate observa în tabelul nr. 1 (apud Smith, Bond, 1993, p. 2; Baron, Byrne,
2003).
Tabelul nr. 1
Ponderea citărilor în funcţie de naţionalitatea autorilor în manualele cele mai cunoscute
Referinţe
din...
Autori Ţara
autorilor
America de
Nord
Europa Australia -
Asia
Propria ţară
a autorilor
„Restul”
lumii
Baron, Byrne
(1986)
SUA 1550 17 8 1550 27
Baron, Byrne
(1991)
SUA 1668 37 15 1668 47
Baron, Byrne
(2003)
SUA 1751 45 25 1749 63
Pandey (1999) India 389 21 0 118 0
Furuhata (1980) Japonia 195 9 0 19 0
Rodriguez,
Seoane (1989)
Spania 1037 304 0 70 0
Strickland
(1984)
Rusia 34 22 0 191 4
Se remarcă limpede tendinţa de a favoriza cercetările autohtone în promovarea
conţinuturilor canonice în psihologia socială, fapt cu atît mai persistent în cazul celui mai
influent manual de psihologie socială din lume, ajuns de curînd la a 10-a ediţie, Social
Psychology editat de B. Baron şi D. Byrne (2003). Ponderea citărilor e simptomatică în a
evidenţia dominanţa copleşitoare a referinţelor americane, ca şi cum psihologia socială ar fi
numai americană, dar şi strădania vizibilă de a recupera şi contribuţii din alte culturi
naţionale, în ediţiile mai recente ale volumului sintetic evocat (1999, 2003), mult mai
pregnantă, totuşi, decît în alte manuale similare, precum cele elaborate de E. Smith, D.
Makie în 2000 sau R. Feldman în 2001.
Tot astfel, sinteza celor mai importante apariţii editoriale din zona psihologiei
sociale, precum şi a celor mai relevante articole de specialitate, furnizată de American
Psychological Association în format electronic – aşa numitul Psychological Abstract on CD
– oferă la ultima sa actualizare (2004) următoarea pondere a citărilor din punctul de vedere
al originii naţionale a autorilor: 89% dintre studii sunt din spaţiul anglofon (78% din SUA, 8
% Marea Britanie, 2% Canada), „restul lumii” ocupînd un spaţiu simbolic de puţin peste
10
10% (cu o pondere semnificativă a citărilor din Olanda, 3%, care şi ea, deşi europeană, are o
şcoală influentă de psihologie socială formată pe model american). Aşadar, în faţa unui
dezechilibru al evocărilor referenţiale atît de pronunţat, se cuvine iniţiată o redeschidere
metodologică şi conceptuală spre alte cîmpuri e cunoaştere, care să asimileze intimitatea
culturală a spaţiului cultural naţional printr-o perspectivă emică. Fără un asemenea demers,
recitativul concluziilor cercetărilor din domeniu va deveni tautologic, căci vom ajunge să-l
„ştim” înainte de a cunoaşte şi să-l „sistematizăm” înainte de a afla cu adevărat cine este
„celălalt”.
Principiul simplei expuneri
Vom începe analiza relativităţii culturale a postulatelor psihologiei sociale cu unul
dintre cele mai des confirmate principii: efectul simplei expuneri (mere exposure effect)
(Zajonc, 1968). În descrierea sa, psihologul american R. Zajonc a observat cum, pe măsură
ce suntem expuşi mai frecvent la un stimul slab negativ, neutru sau pozitiv, ajungem la o
apreciere progresiv pozitivă a stimulului (ce este prezentat, de exemplu, sub forma unor
cuvinte sau ideograme dintr-o limbă inaccesibilă subiectului). În următoarele trei decenii
şi jumătate care au urmat experimentului originar s-au realizat aproximativ 30 de replici
ale acestuia în SUA, care au confirmat consistent rezultatele iniţiale. De exemplu, studiile
asupra atracţiei interpersonale au valorificat acest postulat, căci s-a observat că dacă
numărul de expuneri sporeşte, atunci şi atractivitatea creşte (Moreland, Zajonc, 1982;
Moreland, Beach, 1992).
În 1983, Belgia, Vanbeselaere a realizat o replică a experimentului originar, însă s-
au înregistrat dificultăţi în a obţine aceleaşi rezultate, tendinţa fiind mai degrabă inversă la
debutul expunerii: la primele aplicări se obţineau aprecieri mai ridicate decît la aplicările
imediat consecutive, şi „se intra în normal” (curba de creştere redevenea liniară) de abia de
la a cincea expunere (a se vedea figura nr. 1).
De asemenea, psihologul social brazilian Rodriguez (1982) a reluat procedura
originală, dar a înregistrat o scădere moderată a aprecierii stimulului, urmată de o curbă
aplatizată inerţială, şi de abia de la a zecea aplicare se ajungea la o creştere liniară.
O replică recentă a studiului iniţial (Hansen, Bartsch, 2001) a condus, pe un lot
american de subiecţi studenţi, la o creştere similară faţă de curba din 1968, dar mai
accentuată ca intensitate.
11
Frecventa expunerilor
25.0010.005.002.001.00.00
Co
ta f
avo
rab
ilita
tii
5.0
4.5
4.0
3.5
3.0
2.5
2.0
SUA (1968)
SUA (2001)
Brazilia (1982)
Belgia (1983)
Figura nr. 1 Principiul simplei expuneri
Modificările apărute în cadrul replicilor ulterioare au o explicaţie culturală. În SUA,
s-a observat în timpul experimentului o focalizare imediată asupra stimulilor furnizaţi de
mediu, spre deosebire de Belgia sau Brazilia, unde s-a înregistrat o “încetineală”, o
„rezervă” perceptivă considerabilă în evaluarea contextului. O asemenea obişnuinţă
perceptivă este achiziţionată într-o cultură deschisă şi permisivă comunicaţional, în care
circulă multă informaţie relevantă, încă din socializarea primară. În ceea ce priveşte
România, o potenţială ipoteză de lucru pe acest subiect ar putea să testeze prezenţa unei
inerţii asemănătoare, datorită prezenţei unei expresivităţi duplicitare considerabile în
comunicarea interpersonală şi intergurpală.
În versiunea belgiană sau braziliană a experimentului originar se obţin tendinţe
similare dacă, pe de o parte, se oferă participantului la studiu o condiţionare pozitivă
(„bani”) pentru a realiza sarcina (aprecierea unor cuvinte turceşti necunoscute), sau, pe de
altă parte, se permite subiectului să privească toate cuvintele deodată, după care să fie expus
mai puţin la unele şi mai mult la altele. Aşadar, cînd subiectul este motivat suplimentar, sau
12
este îndemnat să judece pe baza unei evaluări iniţiale a întregului părţile ce-l asamblează,
redevine „american”1. Se sugerează, astfel, ceea ce lipseşte subiectului non-american: o
experienţă cotidiană a unei motivaţii ridicate pentru sarcini curente (care pentru subiectul
american sunt recompensatoare) şi o experienţă pozitivă a interacţiunii cu stimulii cotidieni,
conferind ansamblului lumii sociale percepute calitatea de a fi „în regulă”, ceea ce pentru
cei mai mulţi dintre americani reprezintă o achiziţie „firească”. Numai depăşind un prag
dublu, prin care subiectul îşi recuperează motivaţia angajării în sarcină şi se convinge că
ceea ce i se dezvăluie nu are nimic ameninţător, acesta ajunge să favorizeze progresiv
stimulii la care este expus. Dacă, dimpotrivă, societatea nu îl înzestrează pe subiect cu
„informaţie validă”, întreţinînd o obişnuinţă a învăţării nerelevante, fenomenul conduce la
o pregătire perceptivă retractilă, producînd o reacţie reticentă la repetarea unor stimuli din
mediu.
Să semnalăm în finalul acestui subcapitol şi dificultăţile de traducere ce însoţesc
aplicarea unor probe specifice, care pot să relativizeze scorurile convenţionale obţinute. De
exemplu, instrucţiunea lui R. Zajonc „to guess the atractiveness” a trebuit substituită în
versiunea olandeză cu echivalentul flamand al cuvîntului englez „to judge”, căci o traducere
literară nu a generat efectul simplei expuneri.
În concluzie, în urma experimentelor realizate în Belgia, Brazilia şi SUA se poate
observa că anumite culturi construiesc o inerţie perceptivă, caracterizate prin obişnuinţa
învăţării nerelevante. Totodată, există culturi în care subiecţii învaţă să fie centraţi pe
stimuli purtători de informaţie validă, iar, la polul opus, există societăţi ce nu îi furnizează
individului informaţie validă prin stimulii rutinieri la care este expus, tiparele perceptive
evocate modelînd specific mecanismul simplei expuneri.
Lenea socială
Intuită de timpuriu de către M. Ringelmann (1913) şi desemnată de F. Allport
(1924) ca un fenomen de diminuare a performanţei individuale în sarcină în condiţia
realizării unei sarcini aditive (la care participă toţi membrii grupului din care face parte
subiectul), frînarea sau lenea socială a fost unul dintre cele mai frecvent studiate fenomene
psihosociale, în care principala cauză a dezangajării subiectului provenea din non-
identificabilitatea sa (nu se putea măsura nemijlocit contribuţia subiectului în sarcină).
1 Desigur, cînd ne referim la identitatea de „american” avem în vedere calitatea de locuitor al SUA.
13
Examinat şi de psihologii sociali români (Boncu, 1999, 2003; Chelcea, 2002a; Iluţ, 2004),
conceptul a avut parte şi de traduceri diferite: lene sau frînare socială. De altfel, P. Iluţ
sugera, cu temei, că o variantă mai adecvată de transcriere în limba română a termenului de
social loafing ar fi cea de lenevire socială, pentru că fenomenul utilizat este mai puţin o
stare (”lenea”), cît un proces, exprimat prin dezangajarea progresivă a subiecţilor angrenaţi
într-o sarcină în care efortul lor este neindentificabil (Iluţ, 2004, pp. 148-150).
Experimentul iniţial care a pus în evidenţă mecanismul lenei sociale a fost realizat
de către Max Ringelmann, iar procedura standard solicita subiecţii să tragă de frînghie în
condiţii de competiţie (individual, respectiv în grupuri de cîte 3 şi 8 persoane). Evaluate cu
o serie de dinamometre, eforturile participanţilor la studiu atestau că în cazul efectuării în
comun a sarcinii, subiecţii nu se mobilizează pentru un efort maximal. Astfel, performanţa
în sarcină scade în comparaţie cu situaţia în care subiectul era nevoit să realizeze sarcina
individual (Allport, 1924).
Latané, Williams, Harkins (1979, apud Latané, 1981) reiau pardigma Ringelmann-
Allport, cerîndu-le participanţilor la cercetare să strige şi să bată din palme, în grupuri de
diferite mărimi sau individual, măsurînd zgomotul produs. Rezultatele înregistrate au fost
similare: performanţa în sarcină se diminua cînd subiecţii erau în grupuri de mai multe
persoane în comparaţie cu situaţia cînd realizau sarcina individual.
În ultimele decenii s-a observat că în funcţie de dimensiunea individualism (caz