INTRODUCERE La începutul acestui secol şi mileniu industria turismului şi a călătoriilor reprezintă pe plan mondial, cel mai dinamic sector de activitate şi, în acelaşi timp, cel mai important generator de locuri de muncă. Din punct de vedere economic turismul se constituie în acelaşi timp şi ca sursă principală de redresare a economiilor naţionale a acelor ţări care dispun de importante resurse turistice şi le exploatează corespunzător. Industria turistică s-a dezvoltat sensibil în ultimii 15 ani în zona Branului. Nevoia de noi locuri de cazare a dus la construcţia de case de vacanţă noi. Arhitectonic însă acestă dezvoltare a fost mai degrabă haotică. Multe clădiri noi nu au nimic din ceea ce este specific şi armonios în arhitectura montană din zona Bran. Turismul mileniului trei va fi marcat de schimbarea climatică şi de grija pentru planetă. Nu pretindem a fi originali în expunerea ce urmează, totuşi reamintim că privit ca fenomen de masă şi drept componentă a calităţii vieţii, turismul constituit din ansamblul prestaţiilor acordate persoanelor ce călătoresc cu motivaţii turistice (odihnă, petrecerea timpului liber, vacanţe, tratament balnear, agrement, sport, cultură, vizite, etc.), împreună cu gama serviciilor aferente duratei deplasării şi la locul de destinaţie, se află într-o strânsă dependenţă cu clima. Aceeaşi dependenţă există între climă şi agricultură, sporturile în aer liber sau starea emoţională, toate aflate într-o legătură mai mult sau mai puţin strânsă cu activităţile turistice. Drept urmare, schimburile de informaţii între specialiştii acestor domenii sunt privite cu tot mai mare interes. Atât în practica turistică internaţională, cât şi în literatura de specialitate, se constată o îndreptare a populaţiei oraşelor spre recreere către mediul rural. În acelaşi timp se remarcă faptul că formele de turism organizate în mari centre aglomerate, cu programe fixe, rigide, monotone, cu deplasări dintr-un mediu aglomerat în altul (adeseori mai aglomerat şi mai trepidant) nu mai satisfac aspiraţiile, motivaţiile, opţiunile turiştilor, ale unei însemnate părţi din rândul populaţiei urbane, ca urmare căutarea mediului rural pentru odihnă şi recreere este o tendinţă generală în practica mondială a turismului şi în ultimii ani şi în România. Treptat însă, turismul rural a început să fie privit ca o posibilitate concretă de dezvoltare a perimetrelor rurale. Aceasta s-a dovedit a fi o şansă reală pentru zonele rurale defavorizate, dar şi pentru toate regiunile rurale: valorificarea unui bogat potenţial natural şi cultural, descongestionarea zonelor turistice aglomerate, îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei acestor perimetre, stabilizarea forţei de muncă locală prin crearea de noi locuri de muncă în domeniul serviciilor, construcţiilor, creşterea rapidă a echipamentelor de cazare 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
INTRODUCERE
La începutul acestui secol şi mileniu industria turismului şi a călătoriilor reprezintă
pe plan mondial, cel mai dinamic sector de activitate şi, în acelaşi timp, cel mai important
generator de locuri de muncă. Din punct de vedere economic turismul se constituie în acelaşi
timp şi ca sursă principală de redresare a economiilor naţionale a acelor ţări care dispun de
importante resurse turistice şi le exploatează corespunzător.
Industria turistică s-a dezvoltat sensibil în ultimii 15 ani în zona Branului. Nevoia de
noi locuri de cazare a dus la construcţia de case de vacanţă noi. Arhitectonic însă acestă
dezvoltare a fost mai degrabă haotică. Multe clădiri noi nu au nimic din ceea ce este specific
şi armonios în arhitectura montană din zona Bran.
Turismul mileniului trei va fi marcat de schimbarea climatică şi de grija pentru
planetă. Nu pretindem a fi originali în expunerea ce urmează, totuşi reamintim că privit ca
fenomen de masă şi drept componentă a calităţii vieţii, turismul constituit din ansamblul
prestaţiilor acordate persoanelor ce călătoresc cu motivaţii turistice (odihnă, petrecerea
timpului liber, vacanţe, tratament balnear, agrement, sport, cultură, vizite, etc.), împreună cu
gama serviciilor aferente duratei deplasării şi la locul de destinaţie, se află într-o strânsă
dependenţă cu clima. Aceeaşi dependenţă există între climă şi agricultură, sporturile în aer
liber sau starea emoţională, toate aflate într-o legătură mai mult sau mai puţin strânsă cu
activităţile turistice. Drept urmare, schimburile de informaţii între specialiştii acestor domenii
sunt privite cu tot mai mare interes.
Atât în practica turistică internaţională, cât şi în literatura de specialitate, se constată o
îndreptare a populaţiei oraşelor spre recreere către mediul rural. În acelaşi timp se remarcă
faptul că formele de turism organizate în mari centre aglomerate, cu programe fixe, rigide,
monotone, cu deplasări dintr-un mediu aglomerat în altul (adeseori mai aglomerat şi mai
trepidant) nu mai satisfac aspiraţiile, motivaţiile, opţiunile turiştilor, ale unei însemnate părţi
din rândul populaţiei urbane, ca urmare căutarea mediului rural pentru odihnă şi recreere este
o tendinţă generală în practica mondială a turismului şi în ultimii ani şi în România.
Treptat însă, turismul rural a început să fie privit ca o posibilitate concretă de
dezvoltare a perimetrelor rurale. Aceasta s-a dovedit a fi o şansă reală pentru zonele rurale
defavorizate, dar şi pentru toate regiunile rurale: valorificarea unui bogat potenţial natural şi
cultural, descongestionarea zonelor turistice aglomerate, îmbunătăţirea nivelului de trai al
populaţiei acestor perimetre, stabilizarea forţei de muncă locală prin crearea de noi locuri de
muncă în domeniul serviciilor, construcţiilor, creşterea rapidă a echipamentelor de cazare
1
datorită cheltuielilor mici necesare dotării lor, accesul unor categorii sociale defavorizate la
aceste oferte de petrecere a concediilor, etc.
Istoria unui popor nu poate fi înţeleasă fără, o cunoaştere temeinică a pământului pe
care acesta îl locuieşte, deoarece personalitatea acelui popor rezidă tocmai din
întrepătrunderea firească dintre cadrul natural şi elementul uman.
2
CAPITOLUL 1
SPAŢIUL RURAL ROMÂNESC
Chestiunea rurală sau, poate, mai concret, chestiunea ţărănească a fost şi continuă a fi şi
azi una dintre cele mai importante probleme economice, sociale, politice, culturale şi morale ale ţării.
În secolul pe care nu demult l-am lăsat în urmă, spaţiul rural, agricultura şi
agricultorii au parcurs trei mari perioade, marcate de două fracturi majore de sistem politic şi
de organizare economică şi socială. Schimbările structurale importante, de fapt mutaţii
esenţiale care au modificat, de fiecare dată, la 180 de grade conceptele politice, juridice şi
economice, au lăsat urme profunde, afectând starea satului, a agriculturii şi a ţăranului nostru.
Ţăranul, satul şi pământul, agricultura şi spaţiul nostru rural au fost puternic loviţi în
secolul trecut, deci, putem vorbi, despre drama satului şi ţăranului român într-un secol de
iluzii, dezamăgiri şi speranţe1.
1.1. Spaţiul rural – conţinut, sferă de cuprindere, caracteristici
Noţiunea de rural (sau ruralitate) reprezintă un domeniu în care, până în prezent,
nu s-a ajuns la o definire unanim acceptată, deşi multiplele concepte şi definiţii date de
specialişti, se referă la acela şi spaţiu fizic (geografic). Spaţiul rural nu constituie un ansamblu
omogen, dar nu este nici spaţiu abstract.
Etimologic, cuvântul ”rural” îşi are originea în cuvântul latinesc ”rus-ruris”, care se
poate traduce prin câmp sau teritoriu, locuit, ocupat, amenajat şi locuit de om. Cuvântul a
fost preluat în limba română cu sensul său actual din limba franceză2.
Termenii de rural şi urban evidenţiau, iniţial, diviziunea socială între agricultură
şi industrie. Mediul rural este considerat, în general, ca fiind cel care produce alimente în
condiţii tradiţionale, creându-se astfel relaţii sociale bazate pe legături de rudenie şi
vecinătate, pe un înalt grad de solidaritate socială. Aceste relaţii tradiţionale s-au impus
printr-o ierarhie bazată pe autoritate, fapt ce a generat patriarhalism şi paternalism (asemenea
relaţiilor de senioritate şi vasalitate născute în feudalism, precum şi autoritatea capului de
familie), dar au contribuit astfel la menţinerea tradiţiilor, a identităţii ţăranilor, care au
1 Acad.Otiman Păun Ioan - Viaţa rurală românească pe lungul drum între Flămânzi şi Uniunea Europeană, pag.82 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975
3
constituit secole de-a rândul clasa socială cea mai numeroasă din mediul rural şi din
societate, în ansamblul său.
Oamenii care locuiesc în spaţiul rural ştiu că sunt rurali, însă această percepţie
nu satisface demografii, politicienii, statisticienii, sociologii, geografii sau economiştii. În
viaţa de zi cu zi, percepţia ruralului este adesea mai importantă decât definiţiile formulate.
Mulţi oameni asociază zonele rurale cu ideea de mari spaţii libere, strâns legate de tradiţie şi
prudente în faţa schimbării; spaţii frumoase, dar şi sărace. În viaţa de zi cu zi, percepţia
ruralului este adesea mai importantă decât definiţiile formulate de specialişti, fie ei
teoreticieni sau practicieni. Aceasta se întâmplă datorită faptului că avem de-a face cu o
noţiune complexă, care se ”oglindeşte” în obiectul de studiu al mai multor discipline, dintre
care se pot aminti economia, etnologia, geografia, istoria, sociologia, demografia etc. Fiecare
dintre aceste discipline abordează ruralul din punctul lor de vedere. Deducem, deci, că
avem de a face, în esenţă, cu un concept multidisciplinar, plurivalent şi integrator.
Dintre multiplele faţete şi definiţii ale conceptului de spaţiu rural enumerăm:
- ruralul reprezintă un mod specific de utilizare a spaţiului, caracterizat prin
densitatea relativ scăzută a locuitorilor şi a clădirilor, preponderenţa peisajelor naturale,
activitatea economică predominant agro-silvo-pastorală3;
- ruralul reprezintă câmpurile, ţăranii şi, în general, toate activităţile şi teritoriile
neurbane4;
- ruralul reprezintă zone caracterizate printr-o populare de o densitate relativ
slabă şi prin preponderenţa activităţilor agricole. Spaţiul rural, contrar spaţiului urban, nu
comportă puternice concentrări de oameni. Aglomerările sunt limitate la dimensiunile satului
sau ale burgului. El este reprezentat printr-un habitat dispersat sub formă de cătune sau de
ferme diseminate în natură. Spaţiul rural se pretează pentru activităţi de tip agricol;
- spaţiul rural se împarte în două secţiuni care definesc, pe de o parte,
problema pur agricolă, iar pe de altă parte problema vieţii rurale, pentru persoanele care nu se
ocupă de agricultură.
În 1995, Comisia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a Uniunii Europene a
elaborat, la iniţiativa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, documentul cunoscut
sub numele de Carta Europeană a Spaţiului Rural. Conform acesteia, spaţiul rural cuprinde o
zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii
terenului este utilizată pentru:
agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit;
3 Alexandri, C., Davidovici, I., Gavrilescu, D. (coordonatori), Tratat de economia agriculturii, Editura Expert, Bucureşti, 20034 Le Petit Larousse, Paris, 1998
4
activităţi economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat,
industrie, servicii etc.);
amenajări de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau rezervaţii
naturale);
alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit).5
Chiar dacă cea mai importantă componentă a ruralului este agrarul şi cele mai
multe activităţi rurale sunt cele agrare, cele două noţiuni nu se confundă, nu se suprapun.
Sensul cuvântului rural a fost şi este întotdeauna mai larg decât al celui de agricol. Spaţiul
rural nu este doar sediul activităţilor agricole, ci şi al industriei, artizanatului şi comerţului
rural.
Un aport deosebit în caracterizarea ruralului este adus de către Ferdinand Tonnies,
care, pentru a explica în mod practic filozofia ruralului, foloseşte doi termeni de sorginte
germană şi anume Gemeinshaft şi Gesellschaft. Termenul de spaţiu Gemeinshaft utilizat de
Tonnies nu este uşor de tradus. Cuvântul comunitate este adesea oferit ca echivalent, dar
complexitatea înţelesului dat de Tonnies nu este destul de bine redată de o traducere atât de
simplă. Ideea de Gemeinshaft, este cel mai bine ilustrată prin sugerarea unor legături
interpersonale care sunt incluse în termen. Se poate spune că membrii unei anumite localităţi
rurale sunt caracterizaţi de Gemeinshaft. Organizarea Gemeinshaft este una în care oamenii
sunt foarte legaţi unul de altul prin tradiţie, rudenie, prietenie sau datorită unui alt factor
social de coeziune. Gemeinshaft se referă la un sentiment reciproc de legătură, care face
ca oamenii să rămână împreună ca membri ai unui întreg. Acest ”întreg” are un înţeles foarte
larg, referindu-se la o familie (echivalentă în vechime cu ginta), un clan, un sat (echivalent
în vechime cu tribul), sau chiar o întreagă societate, care are acest fel special de relaţie
socială la bază, ce asigură unitatea între membrii săi. Probabil că au existat puţine societăţi
ale căror legături sociale s-au bazat complet pe astfel de sentimente intense, de comunitate, în
înţelesul de Gemeinshaft. Totuşi, chiar ca o construcţie abstractă, acest tip relaţional ”ideal”
poate servi drept cadru teoretic pentru discutarea schimbărilor în organizarea socială şi a
noilor legături între membri, care au loc dacă societatea evoluează sub o altă formă.
Altă construcţie teoretică a lui Tonnies a fost Gesellschaft. Condiţia esenţială în
cadrul Gesellschaft-ului este contractul. În sens larg, contractul este o relaţie socială
voluntară, convenită în mod raţional, în cadrul căreia cele două părţi convin să îndeplinească
anumite obligaţii, una pentru alta, sau să recurgă la anumite penalităţi dacă acesta este
încălcat. În timp ce contractul implică o relaţie oficială (adesea în formă scrisă), relaţia socială
Gesellschaft este neoficială. Deşi nici o societate nu a fost şi, probabil, nu va fi niciodată
şi casnice, industriile prelucrătoare ale resurselor pădurii) este predominantă, atât din punct
de vedere teritorial, cât şi ocupaţional. De asemenea, în unele zone montane, de litoral şi
de deltă, pot fi desfăşurate activităţi agroturistice, de agrement, de pescuit şi vânătoare
sportivă. Dar, cu toată diversitatea economică, spaţiul rural, în esenţa sa, rămâne un spaţiu
preponderent agrar;
-spaţiul rural este, din punct de vedere ocupaţional, cu precădere un spaţiu de
producţie în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată în ansamblul
activităţilor economice. Sectoarele producţiei agroalimentare (culturi de câmp, pajişti,
legumicultură, viticultură, pomicultură, creşterea animalelor), silvicultura şi exploatarea
pădurii, industrializarea lemnului, mineritului, industria conexă agriculturii, industria casnică
şi meşteşugurile deţin pondere în cadrul activităţii generale din spaţiul rural. Mare parte din
profesiunile practicate în spaţiul rural sunt practicate manual, unele dintre acestea solicitând
policalificare profesională. În plus, prin natura activităţii, fenomenul de întrajutorare, de
cooperare între săteni, este mult mai prezent comparativ cu spaţiul urban. Populaţia ocupată în
7 Anuarul Statistic al României, Bucureşti, 20068 Ion Păun Otiman, Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României în vederea aderării la U.E, Ed.Agroprint, Timişoara, 2005
9
servicii, în activităţile administrative, sociale etc. este mai redusă ca pondere. În acela şi timp,
mare parte din populaţia care lucrează cu timp integral în sectorul neproductiv desfăşoară
şi o activitate în agricultură şi alte sectoare în timpul secundar, fie ajutând membrii de familie
– agricultori, fie lucrând în micile lor gospodării agricole sau în “hobby – ferme”. Este
o caracteristică importantă a populaţiei rurale aceea de a lucra concomitent în sectoarele
agricole şi neagricole, pluriactivitatea având consecinţe asupra stării de spirit a lumii rurale,
inclusiv în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar;
în spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu
zonele urban – industriale, lumea rurală fiind în esenţa sa o lume liberală. În zonele
rurale, proprietatea publică şi privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se,
de regulă, la rezervaţii şi parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor de comunicaţii şi
reţelelor de transport şi unele terenuri cu destinaţie specială. Difuzarea proprietăţii
private în spaţiul rural, dezvoltarea simţului proprietăţii, cu excepţia perioadei comuniste, a
avut o serie de consecinţe pozitive asupra spiritului antreprenorial al locuitorilor rurali.
Din păcate, în perioada comunistă aceste preocupări au fost estompate sau au dispărut la
mulţi din locuitorii satelor, având consecinţe nefaste asupra stării de spirit gospodăresc
şi asupra moralităţii populaţiei rurale;
-spaţiul rural, din punct de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii
aşezămintelor umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunităţile rurale au unele
caracteristici specifice, în primul rând raporturile interumane sunt mai bune, iar participarea
cetăţeanului la problemele comunităţii este mai accentuată. Spaţiul rural are o viaţă socială
mai apropiată, locuitorii se cunosc între ei, din toate punctele de vedere;
-din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin
peisajul îngrijit şi aerisit, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai
apreciat de mulţi locuitori. Liniştea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniştitor, de calm
social sunt caracteristici ale calităţii habitatului rural. Peisajul natural al ruralului constituie
un patrimoniu al comunităţii;
-viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o
serie de norme emanate din experienţa de viaţă multiseculară, din tradiţiile, obiceiurile şi
cultura locală. Modul de viaţă rurală, tradiţiile şi obiceiurile, formează laolaltă cultura
populară locală sau regională. Tezaurul acumulat timp îndelungat constituie, de asemenea, o
caracteristică de mare atracţie pentru viaţa la ţară, pentru petrecerea unei anumite părţi din
timp la sat sau pentru turismul rural. Viaţa socială şi culturală caracteristică ruralului este
un patrimoniu de neegalat al umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie,
dă adevărata dimensiune şi valoare a spaţiului rural. Dezvoltarea agriculturii, creşterea
10
randamentelor agricole, a determinat eliberarea unei importante părţi din populaţia agricolă
şi ocuparea ei în activităţi industriale, de servicii, sociale etc. În ţările unde s-au aplicat
politici adecvate, de menţinere a populaţiei (devenite) neagricole, în spaţiul rural s-au
dezvoltat armonios o serie de activităţi neagricole, de tip industrial sau servicii. Dacă
implantarea acestor activităţi s-a făcut fără agresarea spaţiului rural, dacă activităţile
neagricole s-au plasat în sfera ruralului, s-a reuşit, în aceste cazuri, păstrarea autenticităţii sale.
-politica de dezvoltare a spaţiului în ţările vest-europen s-a axat pe principiul
continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare.
Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii, s-au bazat pe
complementaritatea faţă de agricultură;
- pornind de la iniţiativa privată, statul trebuie să sprijine prin politici de dezvoltare
rurală acele activităţi agricole plasate în aval şi amonte de agricultură, precum şi cele care
prelucrează materii prime locale. În spaţiul rural s-au implantat întreprinderi mici şi mijlocii
care au angajat forţa de muncă din zonele rurale respective. Astfel, segmentul de populaţie
rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral (full-time)
în industrie sau servicii şi cu timp parţial (part-time) în agricultură. În acelaşi timp,
integrarea activităţilor agroalimentare constituie unul dintre pilonii politicilor rurale.
Principiul după care mai uşor şi mai economic se transportă produsul finit comparativ
cu materia primă agricolă, ne conduce la ideea extinderii investiţiilor agroalimentare în
locaţiile rurale.
Cu exceptiţia celor prezentate mai sus, încercarea de a defini cât mai bine spaţiul
rural, se reflectă şi în următoarele afirmaţii ale unor autori consacraţi acestui domeniu. Într-o
definiţie de sinteză mai recentă se consideră că adjectivul rural este folosit pentru a defini tot
ceea ce se raportează la câmpuri şi de o manieră generală la viaţa în mediu sătesc care se
situează în afara aglomeraţiilor oraşelor. Termenul de rural este adesea folosit în opoziţie cu
urban care desemnează tot ceea ce este oraş.9
1.2 Clasificarea zonelor rurale
Clasificarea zonelor rurale este o etapă importantă în stabilirea unor strategii şi
politici rurale de dezvoltare, care să răspundă unor nevoi particulare şi care să permită
păstrarea individualităţii fiecărui areal. Datorită caracterului complex şi eterogen al spaţiului
rural, clasificarea zonelor rurale se face în mod diferit. Aceste diferenţe de opinie rezultă, în
9 Gerhard Ciparisse, Thesaurus multilingue du foncier FAO. Roma. 1999. p.56.
11
general, din specificul tipologic, respectiv al interesului celui care a adoptat clasificarea.
Astfel, avem de a face cu cinci tipologii şi clasificări principale.
Clasificarea conform Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice10 (NUTS).
Uniunea Europeană, văzută prin prisma politicilor sale de dezvoltare este împărţită,
după criterii specifice, în regiuni. Pentru delimitarea teritoriilor de implementare a
politicii regionale, se foloseşte Nomenclatorul Unităţii Teritoriale Statistice (NUTS).
Practic, NUTS reprezintă baza de referinţă unitară a statisticii regionale a Uniunii
Europene. Această ierarhizare a fost creată, atât pentru a servi la elaborarea unui sistem
regional unitar, de statistică, cât şi pentru realizarea unor analize economice şi proiectarea
anumitor politici de dezvoltare grefate pe anumite caracteristici generale şi specifice
grupelor astfel formate.
Înainte de revizuirea din 2001, sistematizarea NUTS ţinea cont de unităţile
administrativ teritoriale existente, iar baza de date statistice se sprijinea pe acestea.
Distingeam 5 nivele regionale NUTS, notate de la NUTS 1 la NUTS 5.
În cadrul Uniunii Europene, o importanţă deosebită în cadrul dezvoltării regionale o
aveau regiunile NUTS 2 şi NUTS 3. După revizuirea din 2001, care este în vigoare şi în
prezent, există trei categorii de regiuni NUTS.
Sistemul NUTS al Uniunii Europene, amendat pentru ultima dată în luna mai
2003 (Reglementarea (EC) Nr.1059/2003), clasifică regiunile UE, în funcţie de populaţia lor,
în trei categorii NUTS: NUTS I – cu o populaţie între 3.000.000 – 7.000.000 locuitori; NUTS
II -cu o populaţie între 800.000 –3.000.000 locuitori; NUTS III - cu o populaţie între 150.000
– 800.000 locuitori.
Clasificarea după metodologia Eurostat. Clasificarea Eurostat11 (Biroul de
Statistică al Comisiei Europene) ţine cont de gradul de urbanism, încadrarea fiecărei regiuni
europene făcându-se într-una dintre cele trei zone prezentate mai jos:
o zone dens populate – cuprind localităţi sau grupuri de localităţi învecinate,
fiecare cu o densitate a populaţiei mai mare de 500 de locuitori /kilometru
pătrat şi un total al populaţiei din zonă de cel puţin 50.000 locuitori;
o zone intermediare – cuprind localităţi sau grupuri de localităţi, fiecare cu o
densitate mai mare de 100 locuitori/ kilometru pătrat şi care nu aparţin unei
zone dens populate;
o zone puţin populate – includ localităţi sau grupuri de localităţi neclasificate
Spaţiul rural are o tipologie specifică şi total diferită faţă de spaţiul urban, de aceea
este mai mult decât necesar să fie cercetat separat, după criterii şi metodologii
special create şi adaptate continuu. Funcţiile de bază ale spaţiului rural sunt:
-funcţia economică – indică faptul că trebuie gândit şi promovat un sistem de
producţie agricolă, silvică şi de pescuit care să asigure o valorificare durabilă a resurselor
naturale locale (turism rural, funcţionarea IMM-urilor producătoare de bunuri şi prestatoare
de servicii pentru spaţiul rural etc.);
-funcţia ecologică –funcţia de ocrotire a bazelor necesare unei vieţi sănătoase
(pământ, apă, aer), păstrarea bio-diversităţii şi a caracterului specific al peisajului;
-funcţia socio-culturală – accentuează faptul că este necesară conservarea tradiţiilor
comunitare şi culturale locale, legate de modul de viaţă rural; de asemenea se impune
păstrarea valorilor întruchipate în comunităţile rurale.
Cele trei funcţii reliefează dimensiunile ale spaţiului rural, ele evidenţiind modul
în care acesta contribuie la bunul mers al vieţii cotidiene.
15
Indiferent de forma de clasificare, spaţiul rural se diferenţiază de spaţiul urban printr-
o mulţime de trăsături specifice, care se regăsesc în diferite planuri: economic, demografic,
educaţional, informaţional, servicii, politic etc.
O analiză detaliată a trăsăturilor ce diferenţiază spaţiul rural de spaţiul urban este
prezentată în tabelul nr. 1.1.
Tabelul nr. 1.1. Caracteristici tradiţionale stabilite în spaţiul rural şi urban
Dimensiunea Spaţiul rural Spaţiul urban
EconomicăPredomină sectorul primar şi activităţile
legate de acestaDominat de activităţi din
sectorul secundar şi terţiar
Structura ocupaţionalăAgricultură şi alte activităţi legate de
aceastaIndustrie, construcţii, servicii şi
administraţie
Nivelul de educaţie şi pregătire
Mai scăzut decât media naţionalăMai ridicat decât media
naţională
Accesul la informaţii Scăzut Ridicat
Accesul la servicii Scăzut Ridicat
Demografică Fertilitate şi mortalitate ridicatăFertilitate şi mortalitate
scăzută
PoliticăPredomină conservatorismul şi
rezistenţa la schimbarePredomină elementele liberale
şi radicale
Etnică Variată Omogenă
Nivelul migraţiei Scăzută în sensul ieşirii din ruralRidicată în sensul intrării în
urbanSURSA: Graeme Hugo, Anthony Champion, Alfredo Lattes- New Conceptualization of Settlement for
Demography: Beyond The Rural/Urban Dichotomy, Paper prepared for Session 42 IUSSP Conference, Bahia , Brazil, 2006
1.4. Laturile spaţiului rural românesc
Ruralul evocă un spaţiu aparte, caracterizat atât de păduri, câmpuri, culturi, spaţii
verzi, cât şi printr-o stare de spirit şi un anumit tip de ocupare a spaţiului, în coordonatele
căruia se dezvoltă un tip de societate predominant agricolă. Spaţiul rural românesc poate
fi analizat din punct de vedere al evoluţiei laturilor sale, şi anume din perspectivă istorică,
geografică, etnologică, economică, sociologică şi demografică.
1.4.1 Latura istorică
În decursul istoriei sale, poporul român a fost un popor de agricultori şi de
crescători de animale, favorizat fiind de poziţia geografică, formele de relief echilibrate,
precum şi de natura şi solurile de care dispune România. În cele trei provincii istorice,
comunităţile rurale s-au format în mod diferit, dat fiind faptul că România, prin poziţia sa
geografică se afla la graniţa celor trei imperii: Otoman (Ţara Românească şi Dobrogea),
Habsburgic (Transilvania) şi Ţarist (Moldova). Cu toate acestea, influenţele covârşitoare
asupra Provinciilor Istorice Româneşti Moldova, Dobrogea şi Ţara Românească au fost
16
lăsate de către Imperiul Otoman, iar Transilvania a fost în sfera de influenţă a Imperiului
Habsburgic.
Încă de la întemeierea Principatelor Române ca state de sine stătătoare, majoritatea
populaţiei era formată din ţărani, proprietari de pământ, care reprezentau baza societăţii
ce se înfiinţa atunci. La începuturi, boierimea era o clasă de conducători administrativi
şi militari; practic, aceasta ajunge clasă dominantă în special datorită nevoii de a da tânărului
stat o structură administrativă. O etapă importantă în evoluţia din punct de vedere economic
şi politic al statelor a fost aşa numitul proces de colonizare al moşiilor boiereşti. Boierimea,
care devenise clasă dominantă, a atras pe mo şi ile ei oameni din zone mai aglomerate,
punându-le la dispoziţie vetre săteşti, unde existau şi elemente minimale de infrastructură
socială (moară, biserică etc.). Aceştia au fost cunoscuţi sub denumirea de coloni, care cu
timpul, devenind oameni ai boierului, vor fi cunoscuţi şi sub denumiri ca: şerbi, clăca şi ,
iobagi etc.
Ion Ghica, în ”Convorbirile” sale ne prezintă, printre altele, modul de viaţă al caselor
boiereşti: ”O casă boierească era o adevărată cetate, un stat în stat, nici poliţia, nici justiţia
domnească nu îndrăznea să treacă pragul porţii unui Ban sau Vornic, deşi un asemenea drept
nu era scris nicăieri; la trebuinţă boierul putea să închidă porţile şi să trăiască luni întregi cu
familia, cu slugile şi cu oamenii casei, între optzeci şi o sută de suflete, fără să mai aibă cea
mai mică trebuinţă de cei din afară. Avea mălai şi făină în hambare; cămara lui gemea de tot
felul de băcănii şi de sărături; în ţigănie avea franzelari, croitori, cizmari etc.; la nevoie putea
chiar să se apere cu oamenii săi în contra puterii domneşti, când ea nu era sprijinită pe vreo
poruncă de la Ţarigrad”12.
În epoca respectivă, toate greutăţile fiscale şi militare reveneau ţăranilor, în special
celor liberi, deoarece boierimea devenise clasă conducătoare, fiind scutită de astfel de
datorii. Aceste datorii erau împovărătoare, datorită dependenţei Principatelor de Imperiul
Otoman. Asuprirea Otomană a fost totală şi datorită faptului că Imperiul Otoman impusese
o regulă de preferinţă asupra comerţului Principatelor, cât şi o blocadă în comerţul pe
Dunăre şi Marea Neagră. Tratatul de la Adrianopole, din 1829 a marcat momentul de la
care Principatele Române se aleg cu ”desfiinţarea vechiului monopol pe care şi-l asumase
împărăţia turcă asupra comerţului nostru de grâne, stabilirea libertăţii depline a oricăror
afaceri comerciale, precum şi libertatea navigaţiunii pe Dunăre pentru toate vasele”13.
Practic, acest moment poate fi numit punctul culminant al destrămării vechilor structuri.
Însemnătatea acestui moment pentru viaţa economică a României, coroborat cu
Revoluţia de la 1848 şi Reforma Agrară a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864 poate fi 12 Gusti, D., Enciclopedia României - Partea a III-a, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 193913 Gusti, D., op.cit
17
comparată, păstrând proporţiile, cu Revoluţia Burgheză din Anglia, care este cunoscută în
toate manualele de istorie drept momentul de sfârşit al istoriei Evului Mediu şi de început al
Istoriei Moderne.
Urmările Pactului de la Adrianopole pe plan internaţional au fost, în primul rând,
înlocuirea monopolului otomano-austriac cu concurenţa franco-engleză pentru produsele
româneşti, iar pe plan intern, o creştere a producţiei de cereale, prin exploatarea terenurilor
părăsite, intensificarea producţiei pe cele existente, investiţii noi, concentrarea proprietăţilor,
micşorarea suprafeţelor date în lucru ţăranilor şi mărirea datoriilor agricole ale ţăranilor.
Este, dacă se poate spune aşa, un moment asemănător cu cel de după Revoluţia din
1989, dacă ţinem cont de evoluţiile şi progresul social din cei 160 de ani care despart
cele două momente istorice, când libertatea „de peste noapte” a produs schimbări fără
precedent. De asemenea, liberalizarea comerţului a generat schimbări structurale14:
• comerţul cu cereale devenise mai important decât cel cu vite, îndemnând
boierii la noi investiţii;
• boierii, sub mirajul vieţii noi, europene, iau calea străinătăţii sau a
Capitalei, arendându- şi mo şi ile fac cheltuieli mari cu investiţii
nejustificate şi lux, astfel că ajung să se împrumute la cămătari, ceea ce îi
duce la ruină;
• arendaşii se îmbogăţesc, iar prin exploatare ruinătoare îşi cumpără pământ,
adesea prin abuzuri, devenind cunoscuţi ca ”ciocoii noi”;
• proprietatea mică răzeşească dispare sub puterea ”ciocoilor noi”, astfel că
ţăranii liberi devin lucrători zilieri;
• perioada analizată reprezintă începutul ”oligarhiei române”.
Dezvoltarea comerţului internaţional cu cereale a avut consecinţe majore asupra
satului românesc. Pe de o parte, se exportau produsele agricole, uneori cu preţul pauperizării
păturilor sărace, iar pe de altă parte, se importau produse industriale şi de lux ieftine
(care deţineau o pondere importantă în totalul importurilor). Acest fapt a avut un dublu
impact negativ: o mică parte din resurse erau alocate pentru modernizarea agriculturii, iar
importul de produse industriale ieftine a condus la distrugerea manufacturilor rurale,
care, în general, produceau pentru subzistenţă.
Dorinţa de industrializare a Principatelor Unite a pauperizat şi mai mult ţărănimea,
datoria externă a crescut din 1866 până în 1896 de 15 ori, cele mai mari consumatoare de
fonduri fiind calea ferată, administraţia birocratică şi armata15. Plata acestei datorii a
14 Gusti, D., Enciclopedia României - Partea a III-a, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 193915 Roman T., Sociologie economică rurală, Ed.ASE, Bucureşti, 2004
18
impus creşterea exporturilor mai mult decât producţia, ceea ce se traduce prin scăderea
consumului intern. În aceste condiţii, furia ţăranilor a fost îndreptată către capitalişti, care se
ocupau cu achiziţionarea ieftină a cerealelor şi revânzarea acestora.
După primul război mondial şi formarea României Mari, situaţia agricolă se
schimbă în sensul bun, în special datorită alipirii Transilvaniei, care înregistrase până
atunci un nivel de dezvoltare diferit. În Transilvania, dotarea tehnică şi tehnologică,
precum şi concentrarea pământului erau mai bune, adaptate într-o măsură mare producţiei
destinate exportului. Reforma din 1921 a avut la bază în special necesitatea satisfaceri
nevoilor sociale ale ţăranilor, care reprezentau pătura socială cea mai numeroasă. Prin
exproprierea a 5,8 milioane hectare, din cele 14,6 milioane ha ale fondului funciar al
României reîntregite şi împărţirea acestei suprafeţe la 1,4 milioane de familii, s-a
rezolvat o necesitate de ordin social. Practic, această Reformă a avut rolul de a-i recompensa
pe eroii războiului pentru reîntregirea neamului, care erau în mare parte ţărani, dar şi
recunoaşterea meritelor ţărănimii în păstrarea de-a lungul secolelor a identităţii naţionale
a românilor. Această reformă a refăcut mica proprietate, dar a condus la scăderea
producţiei de cereale destinate exportului.
Deşi dezvoltarea industrială realizată cu largul concurs al protecţionismului şi al
altor practici de susţinere impuse de către conducerea politică a fost, pe alocuri, un
succes, totu şi nu a putut absorbi forţa de muncă din mediul rural, pe care agricultura
o disponibiliza, cu toate că dotarea tehnică era precară şi multe operaţiuni se făceau
manual. Trebuie totuşi subliniat că încă din această perioadă s-a simţit nevoia de a
”dezvolta multifuncţional” ruralul, prin încurajarea manufacturilor rurale şi a serviciilor
conexe agriculturii.
După cel de al doilea Război Mondial şi venirea comuniştilor la putere, din 6 martie
1945 a început o perioadă mai mult decât zbuciumată pentru mediul rural românesc, cu
consecinţele pe care, în cea mai mare parte, le resimţim şi astăzi.
În 1945 a avut loc prima reformă agrară iniţiată de către comunişti, care a vizat
exproprierea suprafeţelor mai mari de 50 de ha. Un efect pozitiv al acestei reforme a
fost şi repartizarea de utilaje agricole. Din cele 1.468.000 ha, s-au împărţit 1.109.000
ha la 917.777 familii, cea mai mare parte a ţăranilor deţineau între 1 şi 5 ha, lucru care a
condus la o ameliorare a condiţiilor sociale ale ţărănimii, dat fiind faptul că România
venea după război.
Efectele acestei reforme au ţinut până în 1949, când comuniştii au făcut o
nouă reformă, de data aceasta în sensul comasării pământului, cunoscută sub numele de
19
colectivizare; acest lucru însemna întoarcerea la situaţia din 1921, cu amendamentul că
acum exista un singur mo şi er, adică statul.
Colectivizarea consta în înscrierea voluntară a ţăranilor în cooperative, cu tot ceea ce
deţineau legat de agricultură, în special pământ, animale şi utilaje agricole. Colectivizarea s-
a făcut în marea ei majoritate prin constrângere şi intimidare, iar până în 1953 doar 8%
din suprafaţa arabilă a ţării era inclusă în gospodării agricole, ulterior numite
Cooperative Agricole de Producţie (CAP). În 1962, când colectivizarea a fost declarată
încheiată în proporţie de 96%, circa 9 milioane de hectare erau incluse în cele circa 4700 de
CAP-uri.
Colectivizarea a fost un proces care a ruinat în mod conştient clasa ţărănimii,
afectându-i, în primul rând, pe cei mai gospodari ţărani, aşa numiţii chiaburi, ţărani care, în
realitate, se adaptaseră cel mai bine la cerinţele unei economii de piaţă normale. Deposedarea
de proprietate a ţăranului român a făcut ca atitudinea tradiţională a acestuia faţă de
muncă să se schimbe.
Colectivizarea forţată s-a finalizat oficial în 1962, însă în zonele de deal şi munte a
continuat până în 1989. Cu toate acestea însă, unele terenuri din aceste zone nu au
fost niciodată colectivizate.
Datorită terenurilor comasate, existenţei surselor financiare dirijate centralizat,
dotării cu maşini agricole etc.,a fost posibilă practicarea unei agriculturi relativ
performante pentru vremea aceea la nivelul exploataţiilor mari, în special al celor din
componenţa sectorului de stat. În perioada comunistă existau în România 100.000 de
tractoare, 50.000 de combine agricole, 4700 de CAP-uri cu 3,4 milioane de membri, care
asigurau serviciile necesare agriculturii.
După revoluţia din 1989 a avut loc o schimbare de roluri. Prin legea 18/1991 (Legea
Fondului Funciar), s-a stabilit reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole. Această lege a fost aşteptată cu nerăbdare de către cea mai mare parte din
populaţia ţării, pentru că, practic, structurile agrare existente erau contraproductive şi
incompatibile cu progresul. Consecinţele acestei legi însă, au fost catastrofale, atât pentru
agricultură, dar mai ales pentru economia naţională.
Dintre acestea enumerăm pe scurt:
- distrugerea bazelor de producţie, a fostelor CAP-uri, prin dărâmarea clădirilor şi
împărţirea materialelor rezultate către membrii cooperatori;
- fărâmiţarea proprietăţii funciare iar în anumite cazuri, acolo unde s-a decis
păstrarea intactă a bazelor de producţie şi transformarea lor în asociaţii ale producătorilor,
20
transferuri ilegale de terenuri şi maşini agricole, săvâr şi te de noii conducători ai
acestor structuri;
Există în prezent peste 1.000.000 de cauze (în diferite stadii de judecată) ce privesc
repartizarea fondului funciar pe rolul instanţelor de judecată.
Referitor la evoluţia istorică din punct de vedere economic a comunităţilor rurale,
mai trebuie subliniat faptul că de şi de-a lungul timpului au avut loc diferite reforme agrare
sau împroprietăriri, totu şi baza materială a noilor proprietari nu a fost luată în calcul.
Practic, fără a avea o bază materială corespunzătoare, ţăranii s-au trezit peste noapte
proprietari de teren, pe care nu aveau cum să îl muncească, într-o etapă istorică în care
cuvintele la ordinea zilei sunt „eficienţă”, reducerea costurilor”, „restructurare”, etc.
1.4.2. Latura economică
Economia rurală reprezintă o componentă importantă a spaţiului rural. Spaţiul
rural este, în principal, un spaţiu de producţie primară, produsele obţinute în acest spaţiu
economic servind drept materii prime pentru alte ramuri ale economiei naţionale.
Din punct de vedere ocupaţional, marea majoritate a locuitorilor rurali lucrează
în activităţi productive. Cei implicaţi în alt tip de activităţi (administraţie, infrastructură,
sănătate, cultură) sunt într-un număr relativ mic. Agricultura este ocupaţia de bază a
locuitorilor din mediul rural, în acest sector şi al celor conexe agriculturii fiind ocupaţi
marea majoritate a lor. Dintre locuitorii ocupaţi în alte domenii decât agricultura, mulţi
muncesc şi în agricultură, fie pentru a- şi ajuta familia, fie ca al doilea loc de muncă
(part-time), pentru diversificarea sau completarea veniturilor.
Evoluţia şi repartiţia teritorială a forţei de muncă din spaţiul rural reflectă atât
particularităţile factorilor demografici (natalitate, mortalitate, mişcare etc.), cât şi
transformările economico-sociale care se produc în timp. Problema utilizării forţei de
muncă, a creşterii productivităţii şi a veniturilor populaţiei rurale rezultă probleme importante
care î şi aşteaptă rezolvarea în spaţiul rural.
Privită în perspectivă istorică, economia rurală a fost la început producătoare de
bunuri destinate autoconsumului, adică o economie naturală. În timp, după cele două diviziuni
sociale ale muncii, datorită progresului tehnic, s-a simţit nevoia schimbului de produse,
apărând astfel economia de schimb.
Aşa cum am mai amintit, anul 1829 prin pactul de la Adrianopole, a fost
considerat momentul de început al destrămării vechiului regim. Chiar dacă nu a fost aşa,
totuşi acest moment a marcat intrarea într-o fază nouă, cuprinzătoare prin schimbarea
frontului de interese străine. Urmările acestor măsuri pentru Principate sunt de două feluri:
întâi, în sfera de interese economice străine, înlocuieşte treptat monopolul austriac cu
21
concurenţa engleză şi franceză; iar al doilea, ca o urmare a acestui fapt, în sfera de
interese economice locale, duce la o ridicare continuă a producţiei de cereale, la luarea în
lucru a terenurilor părăsite, la intensificarea celor aflate în lucru, şi desigur, la noi investiţii,
la concentrarea proprietăţilor, micşorarea suprafeţelor date ţăranilor şi mărirea datoriilor
agricole16.
Ca să mărească producţia pe măsura risipei şi a nevoilor tot mai mari, ţăranii
încep să fie tot mai exploataţi, pu şi de proprietari să muncească, fără măsură,
pământul lor pentru petecul ce li-l dădeau spre folosinţă proprie. Zilele de boieresc şi clacă
se înmulţesc necontenit. „Pe asemenea drumuri, viaţa economică a ţărilor române îşi pierde cu
totul caracterul mai mult patriarhal, familial, ce-l avea mai înainte şi devine tot mai
pronunţat o economie de schimb, anexată pieţei internaţionale şi capitalismul mondial.
Se preface dintr-o economie de consum într-o economie bănească. Industria casnică şi
meşteşugurile încep să se destrame sub puterea curentului de mărfuri fabricate. Cu ele,
civilizaţia noastră sătească intră într-o luptă, care nici azi nu e sfârşită.” 17
După pactul de la Adrianopole, s-a văzut că populaţia rurală a dus greul în Ţările
Române, fiind întotdeauna lăsată ultima la capitolul ajutorare, în schimb prima la
furnizarea de produse pentru export. Produsele agricole „trebuiau să satisfacă necesităţile
vastei noastre birocraţii, precum şi pe cele ale armatei. În asemenea împrejurări nu era
decât un mijloc de a întâmpina greutăţile, acela de a îmboldi cât mai mult exportul de
cereale. Creşterea într-o mai mare măsură a exportului decât a producţiei înseamnă reducerea
consumului intern al populaţiei agricole. Pentru a se acoperi sarcinile de stat, ţărănimea este
silită să- şi vândă hrana de la gură. Exportul ţărilor agricole este un export al foametei,
întrucât în proporţie cu creşterea sa, scade hrana ţărănimii. Aceasta este o regulă generală
pentru regiunile agricole abia deschise capitalismului. În ele creşterea exportului înseamnă
creşterea mizeriei maselor.”18
Din descrierile cronicarilor vremii, ne dăm seama că avem de a face cu o
exploatare mascată a agriculturii, în folosul industriei. De şi câştigul agricultorilor era foarte
mic, totu şi produsele se vindeau bine la export. „La nivelul anului 1935, de exemplu, un
muncitor din industrie producea în medie de 4 ori mai mult decât un muncitor agricol, iar în
unele industrii specializate (chimică, alimentară) de 8 ori, chiar de 10 ori mai mult.” 19 Acest
lucru i-a determinat pe conducătorii politici să ajute industria să se dezvolte. în 1938, Mihail
Manoilescu remarcă faptul că din cele 20 de milioane de locuitori, 16 milioane locuiau la
16 Enciclopedia României, vol III., Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 193917 Enciclopedia României, Idem 18 Zeletin, Şt., Burghezia română, Bucureşti, Editura Humanitas,199119 Enciclopedia României, Idem
22
ţară, dică 80%.”Densitatea populaţiei agricole pe km2 de pământ cultivabil este la
noi de 82 locuitori. Densitatea actuală agricolă de 82 locuitori este la noi aproximativ
de două ori mai mare decât în Germania, unde atinge abia 48 locuitori pe km2 de
pământ cultivabil. De aici se desprinde concluzia paradoxală că avem aproximativ de două ori
mai mulţi ţărani decât ne trebuie pentru o agricultură raţională, precum cea care se practică în
Germania sau Danemarca. Iată de ce nu se poate găsi soluţia chestiunii ţărăneşti. Dacă se
menţine actuala proporţie sat-oraş, cu orice preţ trebuie ca o parte a populaţiei ţărăneşti să
părăsească agricultura şi să- şi găsească, fie în sate, fie în oraş, o întrebuinţare în industrie
sau în alte meserii. Aceasta presupune o industrializare masivă a României şi o schimbare
totală a actualei structuri economice.” 20
Trebuie precizat, totuşi, un lucru: se poate afirma că industria de prelucrare a
beneficiat de o protecţie vamală corespunzătoare, astfel că i s-a permis să se dezvolte
fără a fi supusă presiunilor externe. Statul român a contractat credite externe pentru a
dezvolta industria, care au fost plătite mai mult cu produse agricole. Populaţia rurală prefera
să cumpere din târguri lucruri ieftine, aduse din ţările vecine, astfel distrugându-se industriile
manufacturiere locale.
După cel de-al II-lea război mondial şi venirea comuniştilor la putere, declinul
vieţii economice rurale a fost inevitabil. Practic, această perioadă poate fi numită ”a doua
destrămare a vechilor structuri”(prima avusese loc în 1829). Naţionalizarea principalelor
mijloace de producţie şi concentrarea acestora în complexe mari au redus economia rurală
aproape de inexistenţă, cu mici excepţii, dar şi acestea cu totul izolate. Concepţia comuniştilor
era aceea că spaţiul rural este destinat doar producerii de produse agricole, în cadrul
Unităţilor Agricole (Întreprinderi Agricole de Stat şi Cooperative Agricole de Producţie),
astfel că, după colectivizare, ţăranii au rămas, în general, cu pământul din curte.
Un lucru foarte important este acela al reluării modelului de creare şi dezvoltare
a complexelor agricole. Din diversele surse pe care le-am cercetat, rezultă că, în perioada
comunistă, au avut loc schimburi de experienţă pe probleme agricole cu ţări cu tradiţie şi
cu agricultură performantă, în special Germania, Franţa şi Statele Unite ale Americii. O
parte din datoria externă a României a fost contractată pentru a se construi astfel de complexe
agroindustriale, după proiecte şi uneori sub asistenţă externă provenită din aceste ţări. Nu
doresc să comentez componenta politică a acestui fapt, dar doresc să subliniez că plata
datoriei externe s-a făcut în special cu valuta obţinută din exportul de produse agricole, ceea
ce a dus la o raţionalizare a consumului la unele produse agricole şi alimentare.
20 Manoilescu, M., Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, Editura Albatros, 2002
23
După revoluţia din 1989, s-a produs a treia ”destrămare a vechilor structuri şi
reconstituirea celor anterioare ”, întrucât ceea ce a urmat ar justifica termenul de ”renaştere a
vechilor structuri”. În vederea construirii structurilor noi, s-a început cu distrugerea celor
vechi, operaţiune care s-a oprit doar la stadiul de distrugere, astfel că nici în prezent
agricultura nu a ajuns la nivelul de performanţă din 1989.
1.4.3. Latura geografică
Dacă poziţia geografică determină caracterele generale ale climei şi
raporturile spaţiale mai apropiate sau mai îndepărtate, relieful generează deosebirile locale în
interiorul unei ţări. Astfel, cu cât acesta e mai variat, cu atât posibilităţile de exploatare
sunt mai numeroase şi – dacă restricţiile naturale nu depăşesc posibilităţile de acţiune ale
oamenilor - cu atât se completează mai bine regiunile diferite.
Relieful României reprezintă un caz ideal, care explică unitatea etnică a
poporului nostru căruia pământurile carpatice i-au oferit toate mijloacele materiale necesare
dezvoltării libere.
Unitatea complexă a pământului românesc se caracterizează prin varietate,
proporţionalitate şi îmbinare armonioasă a părţilor componente. Varietatea se referă la
faptul că în România se întâlnesc toate formele de relief, şi anume, munţi, dealuri şi câmpii.
Proporţionalitatea sau echilibrul formelor de relief înseamnă că acestea se găsesc în mod
echilibrat, practic nici una dintre ele nu depăşeşte cu mult o treime din total. Dar cea mai
importantă caracteristică geografică a României este armonia sau alternanţa. Aceasta ne
indică faptul că formele de relief nu sunt compacte, ci alternează, astfel că putem afirma
că România este o ”ţară perfectă”, ceea ce consider că nu este o afirmaţie hazardată, cel
puţin dacă privim ţara din perspectiva geografică.
Importanţa acestei ”unităţi complexe a pământului românesc” va fi dezbătută în
pasajele următoare (celelalte laturi ale spaţiului rural), în care se va demonstra caracterul
complex al ruralului românesc (80% din suprafaţa României), care fără îndoială, este generat
în principal de această alternanţă a formelor de relief. Acest lucru se traduce mai pe scurt
prin faptul că în România există comunităţi rurale formate în spaţii geografice similare (în
aceea şi formă de relief) la care se pot identifica foarte greu alte similarităţi şi
viceversa, adică există comunităţi care se aseamănă din alte puncte de vedere, dar nu
şi din cel al similarităţii vetrei în care s-au format. Explicaţia empirică a acestei stări
de fapt este aceea că între comunităţile vecine există caracteristici similare, dar nu
întotdeauna aceleaşi.
24
1.4.4. Latura etnologică
Etnologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea liniilor directoare ale structurii
şi evoluţiei popoarelor.21 Această latură are de asemenea o importanţă deosebită în
înţelegerea caracterului complex al lumii rurale româneşti. Vom analiza această latură
din perspectivă istorică. Astfel, observând procesul de formare şi de evoluţie în timp a
Ţărilor Române, putem observa o anume similitudine între Muntenia, Moldova şi Dobrogea,
fapt ce mă îndreptăţeşte să le abordez unitar, în timp ce Transilvania va fi tratată separat.
La origini, după cucerirea Daciei de către romani, aceştia au colonizat noul teritoriu.
Populaţia romană care a fost adusă în Dacia s-a contopit cu populaţia băştinaşă, astfel
că a luat naştere o nouă civilizaţie, care a evoluat şi după retragerea Aureliană. După
această ”primă colonizare”, se formează cele 4 ţări române, dar ceea ce trebuie reţinut
este faptul că interesele economice, politice şi militare din această zonă a Europei le-a
influenţat radical dezvoltarea.
Transilvania, provincie românească fondată de Dragoş, vasal al regelui
Ungariei, a cunoscut o evoluţie diferită faţă de celelalte provincii româneşti. Astfel, datorită
suzeranităţii Ungariei asupra Transilvaniei, regii unguri au înţeles importanţa strategică
a acestui principat, în special datorită poziţiei de avanpost în calea popoarelor migratoare.
Pentru a ”asigura” cât mai bine graniţele Ungariei, regii acestei ţări au colonizat aceste
principate prin aducerea secuilor şi a sa şi lor. Aceştia, la venirea în Transilvania, au adus cu
ei atât obiceiurile şi tradiţiile, cât şi alte metode şi tehnici de muncă şi apărare. Aceste
obiceiuri şi tradiţii au impus cristalizarea unei noi forme de organizare socială, care
avea la bază modelul statelor vest-europene.
Cea de-a doua colonizare (după cea a Daciei de către Romani) a orientat atât normele
şi valorile, cât şi mentalitatea populaţiei colonizate către tradiţiile populaţiilor vest-europene.
Muntenia, Moldova şi Dobrogea au avut o dezvoltare diferită de cea a Transilvaniei,
plasarea lor la graniţa Imperiului Otoman influenţându-le puternic destinul. De-a lungul
istoriei, Muntenia şi Moldova nu au fost cucerite sau colonizate precum Transilvania.
Asuprirea Otomană era resimţită în aceste provincii, fie prin plata unui tribut, fie a
monopolului turcesc asupra exportului, fie prin numirea unui domnitor de către Otomani
(epoca fanariotă şi nu numai). Acesta a fost preţul plătit de români secole de-a rândul
pentru păstrarea suveranităţii principatelor. Dobrogea a fost un ţinut românesc în care s-au
stabilit colonizatorii turci şi ruşi , datorită situării sale între Dunăre şi Marea Neagră şi
faptului că la sud nu are graniţă naturală.
21 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române,Ediţia I, Editura Academiei, 1975
25
Principatele române s-au găsit de-a lungul istoriei întâi în calea popoarelor
migratoare, cu care au fost nevoite să se lupte pentru păstrarea pământurilor, apoi la graniţa a
trei imperii: otoman, habsburgic (austro-ungar) şi ţarist (rusesc). Practic, principatele române
au jucat de-a lungul istoriei rol de zonă tampon pentru Europa, la început, prin respingerea
popoarelor migratoare, apoi între cele trei imperii, care rareori ajungeau să se lupte,
datorită faptului că întâi acestea trebuiau să lupte şi să înfrângă oştile româneşti.
Se poate spune, deci, că ruralul românesc este un mozaic etnic, de unde transpare
o parte din complexitatea sa. Datorită acestui mozaic etnic, astăzi întâlnim o serie de
obiceiuri şi tradiţii pe care fiecare comunitate le-a păstrat cu sfinţenie, în special din dorinţa
de a- şi păstra identitatea etnică. Un fapt important care merită subliniat este acela că
tradiţiile, obiceiurile care se întâlnesc în satele româneşti sunt în primul rând rezultatul
agregării a ceea ce a fost adus şi păstrat de fiecare grup etnic din carul comunităţii rurale.
1.4.5. Latura sociologică şi culturală
Sociologia este ştiinţa care studiază procesele sociale, relaţiile dintre oameni şi
instituţiile din orânduirea socială existentă. Această latură este, de asemenea, foarte
importantă în înţelegerea fenomenului rural. Cu ajutorul sociologiei putem face o
”radiografie” a spaţiului rural, pornind de la nivelul relaţiilor interumane, pentru a vedea
cum au rezistat ”ruralii” presiunii exercitate de progresul tehnic şi faţă de nou, în general.
Trebuie să precizăm, de la început, că procesul de constituire a comunităţilor rurale
din Principatele Române a fost indisolubil legat de existenţa boierilor, care din dorinţa de a-
şi asigura forţa de muncă necesară, constituiau, pe mo şi ile lor, vetre săteşti unde să
se stabilească ţăranii. Boierii jucau rol de conducători administrativi, dar şi militari,
astfel că, în unele zone ale principatelor existau sate care erau adevărate ”stat în stat”.
Celula socială de bază a comunităţii rurale o constituie familia. În sens larg, aceasta
este formată din persoane care sunt înrudite până la gradul al III-lea sau al IV-lea. Într-un
sat, cu cât o familie numără mai mulţi membri, cu atât este considerată ”mai veche”.
Datorită mişcării naturale scăzute din lumea satelor, rezultă două consecinţe majore, şi
anume:
-”toată lumea cunoaşte pe toată lumea”, adică satul are o populaţie scăzută, în
general formată din mai multe sau mai puţine familii în sens larg, ceea ce îi dă ”unicitate”;
- senzaţia de ”univers închis”, adică satul este format în cea mai mare parte din
familii care locuiesc acolo de mult timp, migraţia se desfăşoară preponderent dinspre sat către
oraş, iar mişcarea populaţiei dintr-un sat în altul, în cele mai multe cazuri nu are un impact
semnificativ asupra comunităţii ”de adopţie”.
26
Prin intermediul celor două trăsături ale satului românesc putem înţelege, în mare
parte, rezistenţa ruralului, la ceea ce vine din exterior. Identităţile culturale ale ruralilor,
manifestate în special prin tradiţii, obiceiuri şi meşteşuguri, au devenit în vremurile
moderne motiv de bucurie pentru aceştia, altfel spus o motivaţie în plus pentru a le
păstra nealterate.
În perioada de după cel de-al doilea război mondial, timp de aproape 50 de ani,
România s-a aflat sub o formă sau alta sub dominaţie Sovietică. Se poate spune că
aceasta a fost cea care a schimbat radical destinul României ca naţiune şi implicit al
locuitorilor, în comportament şi mentalitate.
Din punctul de vedere al mentalităţii, impactul istoriei asupra ruralului se
concretizează în următoarele elemente:
-pe de o parte, nevoit în permanenţă să îşi apere ”glia strămoşească”, ceea ce
înseamnă implicit apărarea ţării ţăranul român s-a obişnuit să nu aibă pretenţii mari de la viaţa
sa economică. Singura dorinţă ancestrală a ţăranului, şi pentru care a luptat mereu, a fost
aceea de a avea ”un petic de pământ” pe care să îl ştie al lui şi pe care să-l muncească.
Această dorinţă era izvorâtă dintr-un drept sacru al ţăranului, indiferent dacă era liber sau
dacă era iobag pe mo şi a nobilului, acela de a avea dreptul de a cere pământ pentru a-l munci
şi pentru a se întreţine;
-pe de altă parte datorită faptului că în mediul rural era foarte dificil să se găsească un
loc de muncă în alte sectoare decât cel agricol iar producţia realizată avea la bază metode
extensive, ţăranul nu era cointeresat de îmbunătăţirea calitativă a producţiei şi a
metodelor, dat fiind şi faptul că nu de puţine ori era nevoit să fugă din calea cotropitorilor
şi totodată să îşi pârjolească recoltele. Pentru mulţi ţărani, mândria de a se numi
agricultori era mai importantă decât câştigul realizat sau suprafaţa lucrată.
„Eternitatea s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga, referindu-se probabil la
caracterul perpetuu al satului.
1.4.6. Latura ecologică
Latura ecologică reprezintă un pol de atracţie puternică pentru populaţia
oraşelor. Poluarea urbană este o adevărată problemă, ca de altfel şi poluarea care are efect
nociv şi asupra ruralului.
Prin mentalitate se înţelege ansamblul gândirilor, deprinderilor şi comportamentelor
sociale ale unor populaţii, formate în special pe baze istorice şi /sau educaţionale. În acest
context consider că trăsătura definitorie a mentalităţii este rezistenţa acesteia la schimbare
şi /sau (re)modelare.
27
La începutul istoriei moderne, mai precis după Revoluţia Burgheză din Anglia,
activitatea umană se ghida după principiul abundenţei ecologice. Mediul rural era, şi
atunci, sursa de aer curat. Cu timpul, însă, arderea pe scară largă a hidrocarburilor
precum şi folosirea CFC (freonilor) pe scară largă, ca urmare a dezvoltării industriale
explozive, au condus la ceea ce astăzi cunoaştem, sau mai bine spus exprimăm, prin „El
Ninõ” sau „efect de seră”, care sunt de fapt consecinţe cunoscute ale poluării, dar a căror
evoluţie în timp nu o poate anticipa nimeni.
Spaţiul rural este un spaţiu dominat prin excelenţă de activităţi nepoluante, chiar
unele dintre aceste activităţi absorb poluanţii din aer şi apă, conducând astfel către un mediu
mai curat. Datorită mediului mai curat şi preponderenţei peisajelor naturale, spaţiului rural
poate fi exploatat şi altfel decât din punct de vedere agricol, mai precis din punct de
vedere turistic şi recreativ.
1.4.7. Latura demografică
Resursele umane reprezintă un factor esenţial în analiza unui teritoriu. Capitalul
uman este unul din elementele principale în dezvoltarea rurală, între populaţie şi
economie existând un raport strâns interdependenţă.
Latura demografică a spaţiului rural îşi are importanţa ei în înţelegerea şi
definirea cât mai pertinentă a acestuia. Conform Recensământului Populaţiei şi al Locuinţelor
din anul 2002, ponderea populaţiei rurale în total populaţie era de 47,3% .
Între populaţia rurală şi cea urbană există deosebiri. Astfel, conform recensămintelor,
vârsta medie a femeilor care nasc primul copil este de 22,5 ani în mediul rural, faţă de 25,5
în mediul urban, în condiţiile în care vârsta medie a femeilor care se căsătoresc pentru
prima oară este de 22,9 în mediul rural, faţă de 25,0 în mediul urban. Unul dintre
paradoxurile mediului rural românesc îl constituie speranţa de viaţă a locuitorilor, care este
de 70,08 ani, faţă de 72,02 ani în mediul urban. Pentru a adânci acest paradox, trebuie
spus că ruralul deţine majoritatea populaţiei cu vârstă între 0-4 ani (cu aproape 25% mai
mult decât în mediul urban) şi peste 60 de ani (ajungându-se la un plus de peste 60%
faţă de mediul urban, la grupa de vârstă 75-79 de ani). Mai trebuie subliniat doar că
aproape 60% din populaţia în vârstă de 85 ani şi peste, trăieşte în mediul rural.22
Acest lucru se explică prin faptul că populaţia tânără care se naşte şi trăieşte primii
ani din viaţă în mediul rural, după ce urmează ciclul de şcolarizare (primar, gimnazial
şi universitar) preferă să se stabilească la oraş şi să revină, când se va retrage la pensie,
înapoi în mediul rural.
22 INS, Anuarul Statistic al României, Bucureşti ,2006
28
Un pericol care ameninţă satul românesc este acela al dispariţiei tinerilor, în general
şi al elitelor în special, datorită atracţiei pe care o manifestă urbanul, unde condiţiile de viaţă
sunt mai bune, iar câştigurile le depăşesc pe cele de la sat.
29
CAPITOLUL 2
DEZVOLTAREA RURALĂ
Dezvoltarea spaţiului rural nu este un concept nou, acesta fiind în atenţia a numeroşi
specialişti, teoreticieni şi practicieni, încă de la începuturile istoriei moderne, sub diferite
forme şi înţelesuri. Este cunoscut faptul că în majoritatea ţărilor lumii se acordă o atenţie
deosebită dezvoltării rurale, pe de o parte datorită necesităţii ei, cât şi modului în care aceasta
este înfăptuită.
2.1. Premise. Definiţii. Sferă de cuprindere
Dezvoltarea spaţiului rural nu este un concept nou, acesta fiind în atenţia a numeroşi
specialişti, teoreticieni şi practicieni, încă de la începuturile istoriei moderne, sub diferite
forme şi înţelesuri. Este cunoscut faptul că în majoritatea ţărilor lumii se acordă o atenţie
deosebită dezvoltării rurale, pe de o parte datorită necesităţii ei, cât şi modului în care aceasta
este înfăptuită.
Necesitatea dezvoltării rurale este justificată, în primul rând, de dorinţa de a fi
evitate decalajele dintre urban şi rural pe de o parte şi între spaţiile urbane şi rurale din
cadrul aceleiaşi entităţi (zonă,regiune, stat, etc), de a se recupera cele existente, de a se întări
coeziunea socială, de a nu se periclita ruralul în contextul progresului tehnic şi tehnologic.
Astfel, dezvoltarea rurală poate fi definită având în vedere multiplele sale faţete:
-ca proces, ca activitate, dezvoltarea rurală se poate defini prin ansamblul activităţilor
menite să inducă o ajustare şi o adaptare a realităţii rurale, astfel încât decalajele existente să
se estompeze pe cât posibil;
-ca direcţie de acţiune, dezvoltarea rurală se caracterizează prin mobilizarea tuturor
forţelor şi mijloacelor locale, în vederea inducerii unei evoluţii pozitive, materializată în
special în bunăstarea comunităţii rurale, mai cu seamă a membrilor ei;
-ca fenomen, aceasta reprezintă amplificarea în mod creator a unei doctrine, teorii
sau idei care să conducă la „un rural mai bun, mai bine dezvoltat”.
De asemenea, coordonatele dezvoltării rurale pot fi abordate pornind de la analiza
tridimensională a spaţiului rural, acţionând în mod concret pe cele trei dimensiuni ale
acestuia: economică, socială şi ecologică. Relaţiile tridimensionale ale spaţiului rural
confirmă că orice acţiune sau fenomen care se desfăşoară într-un plan, are implicaţii şi în
celelalte planuri. Aceste motivaţii de ordin relaţional trebuie să stea la baza definirii
30
strategiilor şi politicilor de dezvoltare durabilă rurală.23 O decizie de ordin economic care
este considerată viabilă, nu trebuie validată fără a analiza influenţa efectelor acesteia în
plan social şi ecologic. Aceasta presupune ca la nivelul fiecărui plan trebuie să se identifice
problemele specifice, resursele disponibile, tendinţele şi nevoile de dezvoltare pentru perioada
următoare, iar eforturile pentru dezvoltare să fie permanent evaluate, atât prin prisma
efectelor obţinute în planul respectiv, cât şi a influenţelor în celelalte planuri.
Adoptarea unei soluţii bune din punct de vedere economic poate avea efecte negative
în plan social sau prin creşterea efortului în plan ecologic. Acţiunea şi interacţiunea respectivă
impune şi necesită formarea de colective multidisciplinare în vederea adoptării deciziilor,
pentru a reduce la minim riscul luării unor decizii greşite, care să conducă la efecte negative
pentru perioada viitoare şi să pună la îndoială strategia de dezvoltare. Implicit, trebuie
analizate implicaţiile care pot propaga efecte atât în plan social, cât şi în plan ecologic.
J.K.Galbraith consideră că protecţia mediului nu aduce recompense materiale imediate;
nevoia ca această protecţie să se bucure de un sprijin şi de o acţiune eficientă reprezintă
un ţel în slujba căruia vor trebui luate urgent măsuri cu caracter public şi politic24.
2.2. Dezvoltarea rurală
Economia în ansamblul său, precum şi economia rurală ca parte a acesteia, este
formată din actori (agenţii economici) a căror ”ţintă” supremă este obţinerea unui rezultat
superior. Obţinerea unui rezultat superior este considerată o consecinţă a dezvoltării
economice. Noţiunea de rezultat superior a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, dacă la
început, această ţintă se referea doar la rentabilitatea obţinută de agentul economic, ulterior, o
dată cu evoluţia istorică a vieţii economice şi apariţiei ameninţărilor (mai ales cele externe
vieţii economice, cunoscute generic sub denumirea de „problemele globale ale omenirii”),
viaţa economică începe să fie supusă mai multor presiuni şi restricţii, ”ţinta” fiind din ce în ce
mai complexă şi mai dificil de atins.
Ştiinţa economică recunoaşte caracterul nelimitat al nevoilor şi caracterul limitat
al resurselor, dar şi faptul că scopul unui agent economic este acela de a-şi maximiza profitul,
nu de a crea noi locuri de muncă sau a se îngriji de protecţia mediului. Astfel, primele
restricţii (în calea dezvoltării, care aveau menirea de a o orienta pe un drum corect) care au
apărut au fost cele de natură ecologică, urmate la scurt timp de cele legate de epuizarea
resurselor neregenerabile . Aceste restricţii au fost variate şi au vizat punctual fiecare domeniu
de activitate, de la controlul, limitarea şi ajungând chiar la interzicerea producerii şi folosirii 23 Mitrache, Şt., Dezvoltare durabilă rurală, Editura Planeta, Bucureşti, 2000,pg.8724 Galbraith J.K., Societatea perfectă. La ordinea zile: binele omului, Editura Eurosong & Book, 1997,pg.79
31
unor substanţe. Aplicarea acestor reguli a condus, atât la încetinirea poluării, dar şi a ritmului
de dezvoltare economică.
În ultimul deceniu, conştientizarea problemelor complexe ale spaţiului rural şi
necesitatea elaborării unor politici şi strategii adecvate, pentru edificarea unei Europe unite,
caracterizată de anularea, sau în cel mai rău caz, de diminuarea drastică a discrepanţelor
majore între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni, pe de o parte, şi realizarea unei
coeziuni socio-economice, pe de altă parte, au condus la o nuanţare evidentă, a percepţiei
factorilor de decizie, a cărei principală consecinţă s-a regăsit în deplasarea accentului de la
politica agrară, în sensul său clasic, la conceptul, pe cât de actual, pe atât de valabil în
perspectivă, al ”dezvoltării rurale”, mult mai complex şi mai acoperitor25.
În prezent, ultimele restricţii care şi-au făcut simţită prezenţa sunt cele referitoare
la migraţia forţei de muncă, manifestată cu precădere în mediul rural. Mediul rural reprezintă,
aşa cum am mai precizat, un mediu cu un echilibru fragil. Dezvoltarea acestuia trebuie făcută
în mod prudent, dat fiind faptul că agricultura este principala ocupaţie a locuitorilor, iar în
unele regiuni/zone se ajunge ca peste 90 % din populaţie să fie ocupată în activităţi agricole
”clasice” (cultura plantelor, creşterea animalelor, silvicultură, piscicultură, precum şi servicii
specifice acestor domenii). Introducerea progresului tehnic şi implementarea pe scară largă
a agriculturii de tip industrial a condus la ample mutaţii sociale în mediul rural, în special
migraţia către mediul urban, creşterea şomajului rural, abandonarea unor meserii tradiţionale,
abandonarea unor suprafeţe de teren mai puţin productive etc.
În faţa unor asemenea provocări, puterile publice au realizat, mai devreme sau mai
târziu, că mediul rural, care altădată reprezenta baza societăţii, este în pericol dacă nu se
intervine imediat spre a-l susţine. Dezvoltarea mediului rural înseamnă, de fapt, nu neapărat
susţinerea acelor segmente care se ocupă de producerea de hrană; trebuie asigurat un mediu
înconjurător sănătos, mai sigur, favorabil dezvoltării faunei, admirabil în sensul propriu,
vizitabil; trebuie, apoi, generat un sistem economic funcţional, un mediu în care nu există
doar aspecte agricole.
Dezvoltarea rurală este principalul instrument strategic utilizat pentru estomparea
disparităţilor sociale şi economice existente între regiuni, decalaje determinate de gradul
diferit de înzestrare cu resurse naturale, umane şi financiare. Dezvoltarea comunităţilor rurale
poate fi descrisă ca un demers de dezvoltare teritorială, incluzând aspecte economice, sociale,
culturale, politice, prin favorizarea dezvoltării endogene, mobilizând mijloacele umane şi
financiare care concură la aceasta şi asigurând convergenţa lor. Dezvoltarea locală, semnalată
pentru prima dată la începutul anilor ‘70, în Franţa, a fost indusă ”de jos în sus” de către
25 Machedon I. , Silvicultura şi dezvoltarea rurală, Editura Tridona - Olteniţa, 2003,pg.8
32
actorii locali care se opuneau în acest fel dezvoltării ”de sus în jos” impusă din exterior.
Propria lor concepţie despre dezvoltare plasa omul în centrul economiei şi căuta să crească
solidaritatea precum şi gradul de implicare a cetăţeanului prin practicarea democraţiei locale.
Dezvoltarea locală reflectă capacitatea grupurilor locale de a se adapta realităţii
plecând de la propriul lor potenţial de organizare. Iniţial, în general, de către aleşii locali,
un proiect de dezvoltare locală se elaborează plecând de la angrenarea unui număr mare
de cetăţeni şi de parteneri interesaţi şi îşi găseşte traducerea într-o stăpânire comună a
situaţiei. În abordarea dezvoltării rurale la nivel local există următorii factori cheie26:
Dedicarea din partea deţinătorilor de resurse care au responsabilitatea pentru
dezvoltarea viitoare a zonei;
Identificarea unui grup de planificare sau a unei agenţii responsabile cu dezvoltarea
rurală locală, care are resursele adecvate, expertiza şi credibilitatea de a îndeplini sarcina;
Determinarea stadiului de dezvoltare a zonei, pe baza auditului strategic o analiză a
punctelor tari şi a punctelor slabe ale zonei analizate;
Stabilirea obiectivelor generale. Acestea trebuie să fie clare, realiste, măsurabile
şi posibil de atins. Ele urmează să reflecte atât capacităţile comunităţii locale, cât şi creşterea
abilităţii la nivelul indivizilor, organizaţiilor şi agenţiilor de dezvoltare prin încurajarea unor
forme de organizare noi, stimularea legăturilor dintre organizaţii etc;
Adoptarea strategiilor de nişă care să completeze strategiile globale pentru a
reduce decalajele rurale;
Implicarea şi participarea locală a tuturor actorilor rurali interesaţi este esenţială, mai
ales în acţiunea de validare a evaluării nevoilor şi în cea de implementare;
Monitorizarea şi evaluarea urmăresc ajustarea ulterioară a strategiei, în cazul în care
această acţiune devine necesară.
Analizată sub raport tipologic, dezvoltarea rurală se regăseşte sub forma a două
dimensiuni complementare, şi anume: dezvoltarea rurală durabilă şi dezvoltarea rurală
multifuncţională.
2.2.1. Conceptul de dezvoltare rurală durabilă
Evoluţia contemporană a economiei mondiale, schimbările intervenite în realităţile
vieţii sociale au impus şi dezvoltarea sistemului conceptual cu care operează ştiinţele sociale.
Astfel, după cel de-al doilea război mondial s-a conturat şi s-a dezvoltat un tip nou de
dezvoltare economică, care, în esenţa ei, este chemată să asigure satisfacerea optimă a
cerinţelor prezente de consum fără compromiterea sau prejudicierea cerinţelor viitoarelor
generaţii. În plan teoretic şi al politicilor economice s-a conturat conceptul de creştere 26 Rusu M. - Dezvoltarea locală: o analiză multicriterială, revista „Economie Agrară şi Dezvoltare rurală 1-2/2004”, I.E.A., Editura Terra Nostra Iaşi, 2004
33
economică, care reliefează aspecte esenţiale ale dezvoltării economiei contemporane. În
acest context, procesul creşterii economice a devenit un fel de panaceu al dificultăţilor
economice cu care se confruntau şi se confruntă încă ţările lumii contemporane.
Conceptul de dezvoltare durabilă aparţine teoriei noi a dezvoltării economice, ea
însăşi fiind o ramură relativ nouă a teoriei economice generale, care s-a desprins şi
individualizat ca un corp teoretic autonom la nivelul anilor ’50-’60.
Sintetic, principalii termeni cu care se operează în acest domeniu sunt: expansiune,
creştere, progres, dezvoltare, subdezvoltare27.
În linii generale, expansiunea este privită ca fiind o creştere economică pe termen
scurt, cu deschidere spre reversibilitate. Aceasta reprezintă „vârful de val” care defineşte
faza ascendentă a unui ciclu economic privit în desfăşurarea lui clasică, în care criza şi
depresiunea se suprapun pe faza descendentă.
Spre deosebire de expansiune, creşterea economică este o expresie mai frecvent
folosită în limbajul curent ca o mărire în dimensiuni absolute a indicatorilor macroeconomici
„venit naţional” sau „produs global”. Creşterea pe termen lung a capacităţilor de producţie
sau a volumului producţiei sau a potenţialului economic capătă de obicei aceiaşi semnificaţie,
de creştere economică. Atunci când creşterea în valoare absolută a indicatorilor
macroeconomici este raportată şi privită la modul relativ, în funcţie de dinamica populaţiei,
un alt concept vine în ajutor pentru a explica ce se întâmplă în economie şi în societate,
anume progresul economic. El reprezintă o creştere a venitului naţional pe locuitor. În raport
cu acestea, creşterea economică poate fi:28
-progresivă - atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional mai mare
decât cea a populaţiei; creşterea este, altfel spus, însoţită de un progres tehnic
-recesivă - atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional mai mică decât
cea a populaţiei; în alţi termeni, creşterea economică este însoţită de un regres economic
-statică – atunci când procentul creşterii venitului naţional este egal cu cel al creşterii
populaţiei, moment în care se poate vorbi de o creştere economică dar nu şi de progres.
Indicatorii care reliefează creşterea economică vizează predominant latura
cuantificabilă a activităţii economice, fiind orientaţi către latura cuantificabilă a fenomenelor
şi proceselor economice, lăsând la o parte aspectele calitative şi schimbările structurale
produse odată cu creşterea economică. Din acest motiv, termenul de dezvoltare este
mai folosit, chiar dacă părerile celor preocupaţi de analiza acestui fenomen diferă,
totuşi părerea unanimă este aceea că dezvoltarea este un concept multidimensional.
27 Pohoaţă, I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică, Bucureşti,2003, pg.7828 Pohoaţă, I. , -Idem pag.79
34
În afară de aspectul economic, precumpănitor şi acoperitor care trimite, concomitent,
la creştere şi progres, la fel de importante sunt considerate şi aspectele legate de social,
politic, cultural, ambiental, ştiinţific, spiritual, uman etc.
În acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se admite că dezvoltarea înglobează în mod
obligatoriu creşterea şi progresul economic29.
Dincolo de aceste componente de bază dezvoltarea înseamnă mutaţii calitative
ce ţin de ansamblul vieţii, astfel încât, pe total, ea să se traducă în faptul că oamenii se
hrănesc mai bine, se îngrijesc mai bine şi capătă o mai bună cunoaştere.Ca să-şi
atingă asemenea deziderate, dezvoltarea trebuie concepută ca fiind ansamblul schimburilor
de structuri mentale şi de comportamente sociale care permit creşterea produsului real
global şi care transformă progresele într-un progres social generalizat. Dacă socotim drept
referinţă această definiţie a lui P. Guillaumont (aceasta având suficiente calităţi care o
recomandă în acest sens), am putea spune că progresul social generalizat reprezintă scopul
suprem al dezvoltării.
Iar progresul social generalizat înseamnă atingerea unor obiective precum:
-promovarea progresului economic printr-o mai judicioasă repartizare a
rezultatelor creşterii, spre a se elimina disparităţile intolerabile de avere şi poziţie
socială;
-eliminarea sărăciei şi asigurarea unui nivel de trai decent pentru întreaga populaţie;
ridicarea standardului de viaţă prin creşterea generală a veniturilor, asigurarea
unui nivel cât mai înalt de ocupare a forţei de muncă, o mai bună educaţie şi un mai
mare acces la valorile culturale şi umane;
-extinderea gamei de alegeri economice şi sociale, atât pentru indivizi, cât şi pentru
naţiune, prin eliberarea din starea de dependenţă, nu numai în relaţiile cu alţi oameni şi alte
state, dar şi faţă de ignoranţa şi mizeria umană în general;
-îmbunătăţirea performanţelor factorilor de producţie şi a producţiei însăşi;
-ameliorarea instituţiilor şi înnoirea permanentă a cunoştinţelor;
-raţionalizarea sistemului politic şi a celui decizional.
Conceptul de dezvoltare durabilă apare pentru prima dată în 1987 în Raportul
intitulat ”Viitorul nostru comun” (cunoscut şi sub numele de „Raportul Brundtland”) al
Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare a ONU. Definiţia dată în acest raport
numeşte dezvoltarea durabilă ca fiind „acea dezvoltare ce satisface nevoile generaţiilor
actuale, fără a prejudicia interesele generaţiilor viitoare”. Conform definiţiei date de CMED,
dezvoltarea durabilă implică faptul că volumul total al capitalului, format din capital fizic
29 Pohoaţă, I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică,2003, pg.82
35
(maşini, drumuri, hoteluri ş.a.), capitalul uman (sănătatea oamenilor, cunoştinţele şi
calificarea lor) şi capital natural (pădurile, aerul, apa şi solul fertile), rămâne constant sau
creşte în timp30.
Definiţia dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în
condiţiile în care, între generaţii şi în interiorul aceleaşi generaţii, se manifestă un spirit
asociativ, de toleranţă, solidaritate şi grijă reciprocă, în virtutea căruia binele şi bunăstarea
unuia nu trebuie, în nici un fel, să afecteze fericirea altuia31.
Începând cu 1972, anul în care a fost publicat primul raport al Clubului de la Roma –
denumit “Limitele creşterii” – şi când a avut loc prima Conferinţă a ONU asupra problemelor
de mediu la Stockholm, au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de
dezvoltare, în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător,
bunăstării generale şi procesului creşterii economice32. Raportul recomandă, de asemenea,
realizarea de reuniuni regionale şi mondiale pentru a promova integrarea mediului şi a
dezvoltării economice. Pe linia unor asemenea evoluţii generale, la 22 decembrie 1989,
Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 44/228, prin care s-a convocat o reuniune
mondială pe tema dezvoltării şi mediului. Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi
Dezvoltarea a reunit, între 3 şi 14 iunie 1992, la Rio de Janeiro, în Brazilia, 145 de preşedinţi,
prim-miniştri sau vicepreşedinţi ai ţărilor membre ONU, fiind socotită drept cea mai
amplă reuniune la nivel înalt din secolul XX. Cele mai importante documente adoptate la
această conferinţă sunt: Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării, supranumită
“Carta Terrei”, Planul de acţiune intitulat “Agenda 21”, Convenţia cadru privind
schimbările climatice, Declaraţia privind pădurile şi Declaraţia privind deşertificarea.
Singura instituţie creată de către Summit-ul de la Rio din 1992 este Comisia Dezvoltării
Durabile (CDD), constituirea sa fiind prevăzută în capitolul 38 al Agendei 21: “Aranjamente
instituţionale internaţionale “, iar funcţionarea sa înscriindu-se, conform Adunării Generale a
ONU, în cadrul Consiliului Economic şi Social (al ONU).
Acutizarea problemelor privind dezvoltarea economică necontrolată, precum şi
concluziile Summitului de la Rio de Janeiro din 1992, au făcut ca ONU să organizeze,
în perioada 26 august – 4 septembrie 2002, la Johanesbourg, în Africa de Sud, Summitul
Mondial pentru Dezvoltare Durabilă.
Pregătirea Summit-ului pentru dezvoltare durabilă a început din anul 2001 la nivel
naţional, regional şi internaţional, subiectele principale ale întrunirii fiind, pe de o parte,
legate de evaluarea progreselor înregistrate de guverne, sectorul privat şi societatea civilă în
30 * * * Strategia protecţiei mediului, MAPPM, Editura R.A.M.O., Bucureşti, 199631 Pohoaţă I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică, Bucureşti, 200332 Popescu C., Ciucur D., Popescu I., Tranziţia la economia umană, Editura Economică, Bucureşti, 1996
36
perioada ce a trecut de la Summitul Terrei din 1992 de la Rio de Janeiro, iar pe de altă
parte, de găsirea unor noi soluţii pentru o dezvoltare economică şi socială mai durabilă
şi mai echitabilă. ONU a organizat, fără îndoială, cea mai mare conferinţă mondială care a
dezbătut problemele majore cu care se confruntă toate statele lumii: sărăcia, mondializarea,
degradarea mediului, sănătatea, accesul la diferite pieţe etc. Dezvoltarea durabilă vizează
un echilibru între obiectivele sociale, economice şi ecologice:
-în domeniul social obiectivul principal este eliminarea sărăciei prin reducerea
ponderii persoanelor care trăiesc (supravieţuiesc) cu mai puţin de un dolar pe zi;
-în domeniul economic, obiectivul principal este schimbarea modelelor de producţie
şi consum non-durabile;
-în domeniul ecologic gestionarea durabilă a resurselor naturale.33 După Niţă
-în consonanţă cu cerinţele echilibrului ecologic ... şi cu întreaga dezvoltare umană,
ceea ce înseamnă că se au în vedere toate aspectele ce ţin de progresul în om şi pentru om
– cultură, ştiinţă, civilizaţie, egalitate, echitate între oameni, etnii, naţiuni şi popoare”34
Sintetizând, conceptul de durabilitate este în esenţă orientat spre scop, ceea ce
presupune că resursele ar trebui utilizate astfel încât valoarea acestora să nu se diminueze şi să
se poată obţine un folos continuu. Orientarea spre scop poate să nu fie mereu vizibilă, ceea ce
ar însemna că trebuie cercetat dacă un anumit tip de agricultură este actualmente durabil sau
nu. Conceptul de durabilitate trebuie să se bazeze pe exploatarea raţională a resurselor, dar
fără a se limita la acest lucru.
2.2.2. Premisele dezvoltării durabile
Dezvoltarea durabilă presupune o evoluţie procesuală realizabilă prin rezolvarea
unor probleme. Unele sunt comune şi aparţin procesului dezvoltării în general, altele sunt
specifice. Dezvoltarea durabilă se vrea a fi, prin definiţie, o dezvoltare umană,
realizabilă prin voinţa oamenilor şi având ca finalitate binele individual şi colectiv al
acestora. Nimic nu poate fi gândit aici dincolo de însemnătatea populaţiei. Factorul
„populaţie” şi influenţa sa asupra dezvoltării în general, a celei durabile în special, pot fi
analizate din foarte multe puncte de vedere. Consonante acestuia sunt numărul, structura şi
sănătatea populaţiei.35
Cu privire la numărul populaţiei, întrebarea la care trebuie să răspundă
dezvoltarea durabilă este „ Ce populaţie poate suporta planeta pământ şi ce şanse sunt ca
33 Nistoreanu Puiu., Ecoturism şi turism rural, Editura ASE, Bucureşti, 1999, pg.9234 Dobrotă, N. şi colab, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pg.11235 Pohoaţă I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică,2003,pg.54
37
această populaţie din ce în ce mai numeroasă să trăiască într-un mediu perfect conservat
şi să se hrănească tot mai bine?” Problema care se pune este aceea că previziunile
făcute pe baza trendului actual al numărului populaţiei indică o evoluţie către 7,5 miliarde
locuitori la nivelul anului 2015 şi de 11,5 miliarde de locuitori în 2150. Referitor la
numărul maxim ce poate fi suportat, estimările oamenilor de ştiinţă conduc spre valori
între 30 şi 150 miliarde de locuitori, conform lui J.M. Harribey.36 Se poate afirma că
progresul tehnic şi creşterea numărului populaţiei sunt două fenomene care ţin cont în
principal de câteva variabile cheie comune, cum ar fi: schimbarea mentalităţilor,
îmbunătăţirea tehnicilor de producţie, etc.
Structura populaţiei este la fel de importantă ca şi numărul ei, poate mai importantă.
Avem pe de o parte structura socio-profesională a populaţiei, gradul de instrucţie şi calitatea
acesteia, care se traduce mai ales în posibilitatea de a se realiza o dezvoltare echilibrată
atât pe plan mondial cât şi regional. Este foarte important ca în regiunea care se vrea
a se dezvolta să existe persoane instruite corespunzător spre a-şi aduce aportul, astfel
asigurând succesul acestui proces. Pe de altă parte, avem împărţirea pe medii, urban şi rural,
care este de asemenea importantă mai ales în perspectiva condiţiilor de viaţă. Exodul mai
ales al populaţiei instruite din rural către urban este o caracteristică a creşterii economice
clasice.Împrejurările care au condus la exodul masiv din spaţiul rural au fost legate în
principal de37 :
-accelerarea industrializării, cu toate avantajele ce decurg de aici pe linia locurilor de
muncă, serviciilor ieftine, abundente şi de calitate;
-defavorizarea zonelor rurale sub aspectul investiţiilor publice şi private, dar şi în
plan social, cultural şi civic, de unde izvorăşte o forţă de reacţie de respingere a satului,
asimilat cu mizeria, incultura ,etc.
Necesitatea contracarării exodului rural devine în aceste condiţii imperativă, iar
măsurile trebuie luate deîndată, orice ignorare a acestora sau întârziere în aplicare riscând
să condamne ruralul la catalogarea acestuia ca „spaţiu veşnic defavorizat”.
Pentru oraş, suprapopularea a condus la apariţia unor fenomene negative în
următoarele planuri:
-al ocupării forţei de muncă
-al locuinţelor
-al serviciilor urbane
-al apariţiei unor periferii ca insule ale mizeriei, sărăciei şi promiscuităţii contrastante
sfidător cu centrele opulente36 Pohoaţă I. , Idem,pg.5637 Pohoaţă I. , Idem,pg.56
38
-al deteriorării climatului ambiental dar şi al celui social (delicvenţă, droguri, etc.)
-al dificultăţilor de aprovizionare cu apă, energie electrică, alimente, etc
-al dificultăţilor administrative
Din ceea ce am expus în legătură cu conceptul de durabilitate, se poate observa
că bătălia cea mai mare se dă între dezvoltarea durabilă în plan economic şi cea în plan
ecologic, conform teoriilor tehnocentristă şi ecocentristă, care sunt, de altfel, cele două
extreme ale acestui proces.
Teoria tehnocentristă, susţine capacitatea omului şi a tehnologiei de a se adapta
oricărei lipse a vreunei resurse naturale, dat fiind faptul că una dintre teoriile economice
menţionează posibilitatea substituirii parţiale sau totale a unuia sau mai multor factori de
producţie cu altul, astfel că nu se stabilesc nici un fel de limite ale pieţei, nici pentru
producători, nici pentru cumpărători. Opusul teoriei tehnocentriste este teoria ecocentristă.
Aceasta are la bază mediul ambiant şi militează pentru păstrarea acestuia aşa cum a fost
moştenit de la generaţiile anterioare, astfel încât în perspectivă să poată a fi lăsat ca moştenire
generaţiilor viitoare cel puţin în aceste condiţii, dacă nu chiar mai bun, prin canalizarea
cercetărilor către limitarea factorilor economici de risc, care, în această viziune, sunt: nivelul
producţiei, al consumului şi al creşterii demografice.
Cele două teorii, aflate în opoziţie, exprimă cele două extreme ale dezvoltării rurale.
Optimul de dezvoltare durabilă se obţine prin combinarea celor două teorii, astfel încât să
nu se producă efecte negative irecuperabile. Aceasta este una din faţetele dezvoltării durabile
în general şi a dezvoltării rurale durabile în particular.
Întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie să răspundă este următoarea: Care este
nivelul maxim posibil al producţiei ce se poate realiza, în condiţiile date ale progresului
tehnic, fără a afecta echilibrul mediului?
Întrebarea este legitimă, în condiţiile în care ştim că dezvoltarea implică creşterea
economică sau, cu alte cuvinte, mărirea producţiei. Creşterea dimensiunilor producţiei, din
păcate, antrenează poluare. Capacitatea de absorbţie de către mediu a poluării este, pe de altă
parte, limitată, de unde şi preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste mărimi.
Angajat cu cercetarea pe o asemenea temă, Victor Platon ajunge la concluzia că
următoarea formulă pune în evidenţă relaţia triunghiulară dintre dezvoltare, poluare şi
progres tehnic38:
qqQ
cf
VhKr
++= )(
maxδ
38 Platon V., Protecţia mediului şi dezvoltarea economică,Ed. Economică, Bucureşti, 1997,pg.125
39
Qmax
= producţia maximă ce se poate realiza cu menţinerea echilibrului ecologic;
δ = capacitatea de absorbţie a mediului (considerată constantă);
h = capacitatea instalaţiilor antipoluante de a reţine emisiile poluante ;
-supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
-reorientarea tehnologiei şi punerea sub control a resurselor acesteia;
-unificarea pe plan mondial a deciziilor privind mediul şi economia.
Premisele dezvoltăriirurale trebuie privite şi analizate prin prisma conceptului de
dezvoltare ”multidimensională”. În afară de aspectul economic, precumpănitor şi acoperitor
care trimite, concomitent, la creştere şi progres, la fel de importante sunt considerate, aici,
40 Cămăşoiu, Camelia (coordonator), Economia şi sfidarea naturii, Editura Economică, Bucureşti, 1994
41
şi aspecte legate de social, politic, cultural, ambiental, ştiinţific, spiritual, uman etc. În
acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se admite că dezvoltarea înglobează în mod
obligatoriu creşterea şi progresul economic.
Dincolo de aceste componente de bază dezvoltarea înseamnă mutaţii calitative ce
ţin de ansamblul vieţii, astfel încât, pe total, ea să se traducă în faptul că oamenii se hrănesc
mai bine, se îngrijesc mai bine şi capătă o mai bună cunoaştere. Ca să-şi atingă atari
deziderate, dezvoltarea trebuie concepută ca fiind ansamblul schimburilor de structuri mentale
şi de comportamente sociale care permit creşterea produsului real global şi care transformă
progresele particulare într-un progres social generalizat41.
2.2.3. Cele trei planuri ale dezvoltării durabile rurale*
Dezvoltarea rurală (sau a comunităţilor rurale) poate fi descrisă ca un procesîn care
comunitatea este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor iniţiativelor pentru
valorificarea resurselor proprii, disponibile, în beneficiul social, economic şi ecologic al
comunităţii. În ceea ce urmează vom încerca să expunem, pe fiecare plan în parte, problemele
ce pot să apară în momentul combinării cu celelalte planuri.
Dezvoltarea durabilă în plan economic
Dezvoltarea în plan economic trebuie să vizeze ca orice acţiune şi activitate
întreprinsă să se realizeze în condiţii de rentabilitate la nivelul entităţilor de producţie şi să
se acţioneze pe toate căile pentru a le viabiliza.
Ponderea populaţiei ocupate din mediul rural care acţionează în agricultură este cea
mai mare, raportându-ne la celelalte domenii de activitate ale spaţiului rural. Deci, agricultura
este activitatea determinantă şi pilonul de bază în jurul căruia trebuie să graviteze activităţile
economice ale spaţiului rural. Celula de bază a dezvoltării rurale o reprezintă exploataţia
agricolă viabilă, iar existenţa exploataţiilor agricole viabile conduce la vitalizarea vieţii
economice rurale. Diversitatea exploataţiilor agricole este dată de spectrul variat al
sectoarelor de producţie vegetală şi animală, capabile ca prin activitatea lor să furnizeze
produse proaspete sau materii prime de calitate pentru industrializare sectorului industriei
alimentare sau industriei textile, pielăriei sau a altor sectoare ce folosesc ca materii prime
produse agricole; aceasta este motorul motivaţiilor, atragerii de investiţii în mediul rural şi
a diversificării acestora, generând alternative de obţinere a veniturilor pentru populaţia
rurală, asigurând stabilitatea şi prosperitatea acesteia.
Exploataţia agricolă viabilă poate fi caracterizată astfel:
41 Pohoaţă I., Filosofia economică şi politica dezvoltării durabile, Editura Economică, 2003
42
-se organizează cu scopul de a asigura o ofertă competitivă, exprimată prin cantităţi
de produse omogene şi în partizi mari, prin sortimente de produse agricole şi agroalimentare
de calitate obţinute cu costuri reduse;
-obţine rezultate economice şi financiare pozitive în condiţiile unui management
specific corespunzător;
În explicarea celor 3 planuri ale dezvoltării rurale, derivate din cele 3 funcţii
fundamentale, am luat ca exemplu principal agricultura, în calitate de pilon principal al
activităţii rurale şi de activitate rurală considerată a fi cea mai reprezentativă. Celelalte tipuri
de activităţi urmează, în spaţiul rural, aceleaşi principii de dezvoltare.
-asigură condiţiile necesare realizării veniturilor şi protecţiei sociale a membrilor
familiei, asemănătoare cu cele ale altor categorii de agenţi economici;
-are capacitate de plată şi solvabilitate ridicată, care permite să asigure un nivel de
trai decent pentru membrii săi şi să facă investiţiile necesare dezvoltării şi consolidării sale;
-desface produsele obţinute şi pe baze contractuale, nu numai direct, prin magazine
proprii sau prin pieţe amenajate pentru producătorii agricoli.
Un factor important şi în acelaşi timp determinant în activitatea unei exploataţii
agricole îl reprezintă vocaţia. Aceasta se poate defini prin vocaţia în specializare şi
vocaţia în capacitatea tehnică de producţie. Vocaţia în specializare este dată, în general, de
abilităţile şi cunoştinţele pe care le are managerul exploataţiei şi capacitatea acestuia de
a le aplica în vederea obţinerii celor mai bune rezultate. Vocaţia în capacitatea tehnică
de producţie reprezintă dotarea tehnică de care dispune exploataţia pentru a realiza cel
mai bine activitatea ce deţine ponderea cea mai mare în totalul activităţilor pe care le execută.
Mai trebuie menţionat că, pe lângă vocaţia managerilor de exploataţii, mai există şi
vocaţia zonei, care se traduce prin ansamblul factorilor naturali şi/sau antropici ce
influenţează sau ar putea influenţa o activitate economică (prezentă sau viitoare).
Prin combinarea celor două tipuri de vocaţii,în specializare şi în capacitatea tehnică,
putem aprecia viabilitatea unei activităţi desfăşurate de o exploataţie agricolă. Astfel,
putem avea o exploataţie al cărei manager să aibă vocaţie într-un anumit domeniu, dar va
avea dificultăţi dacă doreşte să practice o astfel de activitate într-o regiune unde aceasta
nu este pretabilă şi viceversa.
Deşi din punct de vedere strict economic practicarea unei activităţi într-o zonă
fără vocaţie ar fi nerentabilă, totuşi, datorită noilor orientări existente în diferite ţări ale
lumii, se acordă sprijin extern (în principal din partea autorităţii naţionale respective)
sub formă de subvenţii, facilităţi fiscale etc., astfel că activitatea va deveni rentabilă. În
aceste cazuri, sprijinul extern se fundamentează în principal pe repercursiunile activităţii
43
respective în planul socio-cultural (abandonarea unor activităţi agricole poate conduce atât
la creşterea ratei şomajului cât şi la abandonarea unor tradiţii, obiceiuri sau meşteşuguri
tradiţionale legate de acestea), în cel ecologic (investiţiile pentru protecţia mediului ar face
afacerea să revină neatractivă) sau în ambele planuri.
Dezvoltarea durabilă în plan ecologic
Principiile dezvoltării durabile în plan ecologic trebuie să fie în concordanţă cu
dezvoltarea în plan economic şi social a spaţiului rural şi să asigure evitarea degradării
mediului. Protecţia mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi
trebuie să fie în concordanţă cu principiile practicării unei agriculturi durabile.
În prezent, majoritatea terenurilor agricole cultivate primesc o anumită doză de
pesticide şi îngrăşăminte chimice, în scopul creşterii randamentelor la hectar. Tehnologiile
moderne practicate în agricultură şi oferite ca alternative agricultorilor sunt foarte
diversificate şi cu diferite influenţe faţă de mediu.
Cu cât prin tehnologie se urmăreşte creşterea producţiei pe unitatea de suprafaţă,
prin stimularea solului cu îngrăşăminte şi a combaterii dăunătorilor prin substanţe chimice,
cu atât se înregistrează efecte negative asupra mediului şi asupra ecosistemelor naturale.
În condiţiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport optim între
tehnologiile aplicate, producţiile obţinute şi restricţiile ecologice.
Sunt cunoscute principiile de acţiune, atât ale agriculturii alternative, cât şi ale
agriculturii durabile, care au în vedere practicarea unei agriculturi performante, în echilibru
cu natura. Rezultatul acţiunii integrate a principiilor agriculturii alternative, cât şi ale
agriculturii durabile conduce la definirea unui nou model de agricultură modernă bazată pe:
-utilizarea de soiuri de înaltă productivitate şi adecvate condiţiilor locale;
-creşterea gradului de mecanizare;
-irigaţii şi desecări;
-fertilizarea intensivă cu îngrăşăminte naturale;
-utilizarea de pesticide pentru combaterea dăunătorilor.
Practicarea agriculturii durabile va contribui la o dezvoltare a producţiei vegetale
şi animale şi va conduce la dezvoltarea economico-socială, asigurând comunităţilor rurale:
-satisfacerea cerinţelor umane;
-îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător şi a bazei de resurse naturale;
-utilizarea cu eficienţă maximă a resurselor parţial sau greu regenerabile şi a celor
neregenerabile;
-îmbunătăţirea calităţii vieţii.
44
Însă, succesul dezvoltării rurale durabile constă în practicarea unei agriculturi
durabile, care are ca scop menţinerea calităţii solului şi asigurarea corelaţiei optime dintre
cantitatea şi calitatea alimentelor, sănătatea vieţii oamenilor şi menţinerea calităţii mediului
înconjurător.
Realizarea acestor corelaţii de echilibru poate fi asigurată prin practicarea unei
agriculturi alternative, a cărei funcţie obiectiv este determinată de restricţii ecologice şi
de producţie, necesitând ca direcţii de acţiune următoarele activităţi42:
-rotaţia culturilor;
-reciclarea resturilor provenite din culturi şi a gunoiului de grajd;
-folosirea în limite reduse a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi a altor substanţe
chimice;
-extinderea culturilor de protecţie şi ameliorare a solului, inclusiv leguminoase
fixatoare de azot;
-combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor.
Acţionând raţional în direcţia dezvoltării durabile, trebuie evitată cu orice preţ
distrugerea solului, pe considerente de ordin economic, care au rezultate scontate numai
pe termen scurt şi pot avea implicaţii negative deosebite pe termen mediu şi efecte
dezastruoase pe termen lung. Prin abordarea unei asemenea strategii avem garanţia obţinerii
unor produse agricole nepoluate, care pot reprezenta un start pozitiv pentru activităţile de
prelucrare.
Însă, dezvoltarea durabilă a spaţiului rural nu reprezintă numai preocuparea pentru
obţinerea de produse agricole de bună calitate, ci şi asistarea procesului de transformare a
produselor agricole în produse alimentare. În urma procesului de transformare a produselor
agricole sunt obţinute deşeuri, reziduuri, ape uzate etc. care, negestionate corespunzător,
conduc la degradarea mediului înconjurător.
În general, întreprinzătorii, procesatorii de materii prime, în realizarea proiectelor
de investiţii, vizează indicatorii de eficienţă economică, rentabilitatea randamentelor de
valorificare şi a randamentelor de extracţie a substanţei utile la nivelul materiilor prime sau
la nivelul tehnologiilor utilizate, urmărindu-se, în primul rând dezvoltarea în plan economic.
Însă, orice strategie a unei dezvoltări durabile îi obligă pe întreprinzători să analizeze
proiectul şi prin prisma planului ecologic, care, în majoritatea cazurilor, conduce la creşterea
costurilor de realizare a acestora.
Prin acest mod de abordare a problemelor rezultă că între cele două planuri există o
relaţie de interdependenţă, concretizată prin aceea că activitatea economică trebuie să fie
42 Mitrache Şt., Dezvoltare durabilă rurală, Editura Planeta, Bucureşti, 2000
45
analizată şi prin implicaţiile sale în plan ecologic. Numai prin menţinerea sub observaţie
a relaţiilor de interdependenţă dintre cele două planuri se poate tinde către o dezvoltare
durabilă a spaţiului rural.
Dezvoltarea durabilă în plan social şi cultural
Dezvoltarea durabilă în plan social trebuie să fie concepută ca o garanţie a asigurării
condiţiilor de viaţă la nivelul condiţiei umane, pentru toate localităţile şi regiunile unde este
prezentă activitatea umană. Este cunoscut faptul că nu toate regiunile oferă aceleaşi condiţii
de dezvoltare economico-socială, acestea diferenţiindu-se atât în funcţie de condiţiile
naturale, cât şi în funcţie de evoluţia nivelului de dezvoltare a regiunii din punct de vedere
economic.
În general, dezvoltarea în plan social a unei regiuni porneşte de la nivelul de
dezvoltare în plan economic al regiunii respective şi se găseşte în relaţie de dependenţă
cu aceasta. Astfel, cu cât o regiune este mai prosperă în plan economic, cu atât mai puţin se
înregistrează efecte negative care să conducă la regres social. Discrepanţe mari apar şi în
cadrul aceleiaşi comunităţi, unde întâlnim grupuri sociale care prosperă mai mult decât
altele, ceea ce determină ca în economia rurală să apară noi fluxuri de circulaţie şi
formare a veniturilor şi profitului. Ceea ce este evident şi vizibil în formarea veniturilor
este că acestea cresc în sectorul de exploatare şi administrare a activităţilor rurale şi
scad sau lipsesc la proprietarii de terenuri şi în special la cei care nu pot sau nu dispun de
condiţii materiale pentru exploatare directă. Rezultă astfel importanţa susţinerii activităţilor
rurale, în general, şi a agriculturii, în special.
Implicaţiile în plan social sunt multiplicate şi de schimbările structurale intervenite
în cadrul activităţilor industriale. De exemplu, printr-o decizie politică se reduce producţia
de energie electrică obţinută prin utilizarea combustibilului solid, fapt ce poate declanşa
o reacţie în lanţ asupra industriei miniere şi a industriilor colaterale care deservesc
industria extractivă, finalizându-se cu disponibilităţi mari de forţă de muncă, şi în general
cu lipsa alternativelor. Ca urmare a unor astfel de modificări structurale, asistăm astăzi
la situaţii în care regiuni care au dispus şi dispun de potenţial economic sunt declarate, din
punct de vedere social, ca zone defavorizate, pentru că nu au fost pregătite pentru alternative
sau reconversii economice. Declararea acestor zone ca “zone defavorizate” constituie o
măsură politică ce vizează crearea de facilităţi care să stimuleze investitorii sau să antreneze
programe de dezvoltare economico-socială în vederea stopării declinului social şi stimulării
creşterii economice, prin implementarea de programe integrate, care să imprime zonelor un
ritm spre o dezvoltare durabilă.
46
Dezvoltarea rurală durabilă trebuie înţeleasă ca un mecanism logic ce trebuie să
acţioneze în orientarea evoluţiei fenomenelor economico-sociale ale spaţiului rural spre o
dezvoltare individuală şi comunitară, care să conducă la ameliorarea nivelului de bunăstare
rurală şi la menţinerea echilibrelor de mediu. Creşterea bunăstării rurale este percepută
atunci când se înregistrează efecte pozitive faţă de fenomenele economice şi sociale care au
dominat şi încă domină ruralul, cum ar fi43:
-oprirea migrării populaţiei de la sat la oraş, prin crearea de alternative care să-
i motiveze existenţa şi să-i stimuleze iniţiativa de acţiune pentru asigurarea celor necesare
traiului;
-combaterea sărăciei;
-stimularea şi diversificarea serviciilor;
-echitatea şanselor;
-dreptul la o viaţă mai bună, dreptul la sănătate, educaţie şi securitate.
Aceste cerinţe de protejare a ruralului mai sunt cunoscute generic şi sub numele
de „combaterea vulnerabilităţii şi a excluderii sociale” în mediul rural şi este necesar să
fie aplicate întrucât subiecţii cu care avem de a face aici (în speţă ruralii) sunt foarte
vulnerabili la impactul cu viaţa modernă şi cu standardele impuse de aceasta. Mai trebuie
precizat că în mediul rural infrastructura este mult mai puţin dezvoltată (comparativ cu
mediul rural) iar fără o infrastructură rurală care să permită şi să contureze un minim
de confort pentru membrii unei comunităţi, nu poate fi vorba de punerea sub control a
fenomenului de migrare a populaţiei de la sate, şi în principal a populaţiei tinere, ceea
ce conduce la manifestarea unor fenomene sociale grave la nivelul comunităţii rurale,
care periclitează chiar viitorul acesteia.
Inegalităţile sociale, la care a condus şi conduce puternica dependenţă de factori
externi, ca şi popularea, „o poluare a sărăciei cu sărăcie” (I. Sacs) înseamnă tot atâtea
nemulţumiri faţă de tipul de creştere economică postbelică. Îngrijoraţi de principiul
cauzaţiunii circulare şi cumulative44 adânceşte disparităţile dintre cele 2 lumi, artizanii
dezvoltării durabile socotesc aceasta ca fiind o gravă ameninţare lapacea şi siguranţa planetei.
În concluzie, se impune să precizăm că nu poate fi concepută o dezvoltarea durabilă a
regiunilor rurale fără a avea în vedere găsirea de soluţii viabile pentru multitudinea
problemelor identificate în plan social.
43 Mitrache Şt., Dezvoltare durabilă rurală, Editura Planeta, Bucureşti, 200044 Principiul a fost enunţat de către Gunnar Myrdal, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, potrivit căruia ţările bogate devin tot mai bogate, iar cele sărare tot mai sărace
47
2.3. Actorii dezvoltării rurale
Pentru a evidenţia cât mai fidel ceea ce înseamnă în viaţa reală conceptul de
dezvoltare rurală, este necesar să fie prezentaţi şi actorii, mai bine spus cei care joacă
rolurile determinante în cadrul acestei activităţi complexe. Cei mai importanţi actori
sunt comunitatea, statul şi societatea civilă.
2.3.1. Comunitatea
Comunitatea este cel mai important actor în cadrul dezvoltării rurale, ea
reprezentând de fapt baza de la care se pleacă în acest proces, cât şi beneficiarul primordial al
dezvoltării. Pentru a reliefa cel mai bine ce înseamnă comunitatea în angrenajul dezvoltării
rurale, vom începe cu ”celula” sa de bază, care o reprezintă omul (ca individ şi ca fiinţă
socială). Practica dovedeşte că orice individ, indiferent de nivelul de pregătire, poate
răspunde la întrebarea “ce înţelegi prin dezvoltare durabilă rurală ?” în sensul celor
enumerate, însă cu alte cuvinte, care au acelaşi înţeles. Putem fi convinşi că majoritatea
oamenilor ştiu ce ar vrea şi simt când apare un progres în viaţa lor, simt când o duc mai
bine sau mai rău.
Dezvoltarea comunităţilor rurale poate fi descrisă ca un proces în care comunitatea
este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor iniţiativelor pentru valorificarea
resurselor proprii în beneficiul social şi economic al comunităţii. O astfel de dezvoltare a
comunităţilor rurale presupune legături şi cooperări strânse cu puterea politică şi societatea
civilă, reprezentată prin asociaţii non-guvernamentale, cu instituţii publice sau agenţii de
dezvoltare care pot ajuta comunităţile rurale, cu instituţii, agenţii şi organizaţii care
gestionează fonduri structurale sau speciale pentru asistenţă şi dezvoltare rurală, consilii de
dezvoltare locală sau regională, abilitate pentru promovarea proiectelor de dezvoltare locală
etc.
Un rol important în dezvoltarea comunităţii rurale îl are iniţiativa locală, prin care se
realizează un parteneriat pentru identificarea şi rezolvarea problemelor comunităţii şi
promovarea acestora sub formă de proiecte, în scopul găsirii de soluţii care să conducă
la antrenarea comunităţii într-un proces continuu de dezvoltare pe principii viabile, durabile.
Totodată, aceasta presupune şi asumarea unui risc pentru modul de rezolvare a problemelor
identificate. Căile şi metodele de rezolvare a acestora, adoptate de cei care îşi asumă
acest risc, trebuie să corespundă nevoilor comunităţii, să creeze efecte benefice pentru
dezvoltarea acesteia şi trebuie să tindă către o dezvoltare durabilă.
48
Liderul45 comunităţii rurale este un actor care trebuie să fie prezent pe scena
dezvoltării rurale. El trebuie să întruchipeze sentimentele şi aspiraţiile membrilor comunităţii
şi să lupte pentru îndeplinirea idealurilor acestora. Trebuie să se înţeleagă că alesul
comunităţii are un rol determinant în procesul dezvoltării acesteia şi că alegătorii îşi pun
speranţa în el, în vederea rezolvării problemelor care sunt mereu amânate pentru ”noi
vremuri” sau pentru noi mandate.
Trebuie precizat, însă, că noţiunea de lider al comunităţii are mai multe
sensuri, acesta putând fi unul formal, adică primarul şi un eventual lider al unui grup
de acţiune locală, care a fost ales direct, dar şi unul informal, cum ar fi liderul unei
cooperative locale sau un investitor a cărui activitate economică este dominantă în cadrul
acelei comunităţi.
Alesul comunităţii devine şi împuternicitul cu administrarea acesteia şi trebuie
să devină iniţiatorul şi susţinătorul programelor de dezvoltare a comunităţilor, să vină în
sprijinul iniţiativelor locale şi să integreze comunitatea în programe de ansamblu, care să
conducă la consolidarea dezvoltării sale. Permanent, alesul comunităţii trebuie să fie stăpânit
de ideea că sub mandatul de reprezentant al alegătorilor s-a înregistrat un progres atât la
nivelul comunităţii, cât şi la nivelul iniţiativelor locale, şi că implicarea sa se va regăsi
într-o evoluţie pozitivă, pe drumul unei dezvoltări durabile.
Ferma familială – vector al dezvoltării rurale multifuncţionale. Gospodăria
ţărănească tradiţională, cu tendinţe de consolidare, are o vechime de peste 200 de ani de
când este apreciată ca o structură agrară cu un rol determinant în viaţa economico – socială
a spaţiului rural. Pe perioada existenţei sale, gospodăria ţărănească a fost un barometru al
dezvoltării sociale rurale, prin care s-au reflectat atât influenţele pozitive, cât şi cele negative
ale politicilor şi strategiilor elaborate de guvernanţii ţării.
De-a lungul anilor, gospodăria ţărănească a înregistrat progrese, stagnări, regrese
şi din nou progrese. Cu toate acestea, ea continuă să existe ca o entitate de sine stătătoare, cu
un rol de o importanţă majoră în economia rurală. În termeni reformatori, pe scara evoluţiei
sociale, gospodăria ţărănească devine azi exploataţie agricolă individuală, o verigă cu un rol
bine definit şi integrat în structurile agrare. Din punct de vedere economic, al capacităţii de
producţie şi al modului de valorificare a acesteia, exploataţiile agricole individuale se pot
grupa în: exploataţii de subzistenţă, semi-subzistenţă şi comerciale. Prin politici agricole
şi de dezvoltare rurală se urmăreşte ca exploataţiile agricole individuale să devină
viabile, de tip comercial, după modelul european. Ferma familială viabilă a reprezentat
şi reprezintă modelul european de dezvoltare a politicii agricole comune.
45 aici cu sensul de reprezentant al comunităţii
49
Cerinţa de aliniere la acquis-ului comunitar conduce către nevoia de restructurare
majoră a structurii exploataţiilor agricole individuale, care vor defini noi profile de ferme
familiale. Procesul de restructurarea va conduce la:
-eliminarea unor activităţi economice neconforme cu cerinţele de calitate ale
producţiei agricole din cadrul unor ferme, ce va avea ca rezultat concentrarea şi specializarea
pe cele care se pot realiza cel mai bine;
-diversificarea fermelor specializate;
-migrarea către activităţi fără restricţii productive şi către ele care valorifică superior:
• activarea meşteşugurilor tradiţionale;
• activarea unor tehnologii de procesare tradiţionale care vor avea un rol
resursele locale;
-bine definit în piaţa locală;
-renunţarea la activitatea agricolă în favoarea cedării terenului unor forme de
administrare asociative sau arendării;
-diversificarea serviciilor şi reconversia fermei etc.
Toate aceste alternative reprezintă un vector al diversificării activităţilor
spaţiului rural, care alimentează şi întreţin multifuncţionalitatea economiei locale.
Grupurile de acţiune locală – factor de acţiune în dezvoltarea rurală multifuncţională.
În statele democratice, asistăm permanent la un dialog al societăţii civile cu administraţia
publică, care, în cea mai mare parte a sa este considerat similar celui dintre structurile
politice aflate la putere şi cele din opoziţie. În situaţia actuală, administraţia publică
ar reprezenta puterea şi societatea civilă opoziţia.
În scopul fructificării acestui dialog, statele cu democraţii avansate optează pentru
crearea de parteneriate între administraţia publică şi societatea civilă, structurate pe
organizarea de grupuri de acţiune locală, cărora le revine un rol important în identificarea
nevoilor şi resurselor locale. Aceste grupuri pot reprezenta entităţi de elaborare a strategiilor
şi politicilor de dezvoltare a localităţilor sau regiunilor de unde provin.
Grupurile de Acţiune Locală (GAL) cu o structură eterogenă pot acţiona polivalent,
astfel încât să acopere întreaga problematică economico – socială a localităţilor sau regiunilor
unde acestea acţionează. Rolul asumat de grupurile de acţiune locală se concretizează
realizarea unor activităţi precum:
-identificarea nevoilor sociale;
-identificarea resurselor locale şi a modului de valorificare al acestora;
-promovarea iniţiativei locale trecută prin filtrul nevoii sociale, fructificarea
resurselor locale şi asigurarea viabilităţii pieţei;
50
-promovarea de proiecte cu rol de dezvoltare locală;
-identificarea şi atragerea de mijloace financiare în susţinerea proiectelor promovate;
-validarea proiectelor şi iniţiativelor, cu efecte benefice asupra mai multor
beneficiari, direcţi şi indirecţi.
Acţiunile desfăşurate de GAL-uri au consecinţe directe asupra dezvoltării rurale
multifuncţionale, prin: încurajarea acelor proiecte viabile, care dezvoltă alternative în
obţinerea veniturilor; diversificarea pieţei produselor şi serviciilor; asigurarea durabilităţii,
prin protejarea mediului şi asigurarea securităţii şi bunăstării vieţii.
Principalele căi de acţiune ale GAL-urilor sunt:
-elaborarea de strategii de dezvoltare şi, în cadrul acestora, detalierea pe proiecte
concrete cu rol de dezvoltare, care să satisfacă nevoia socială;
-dezbaterea şi aprobarea publică a proiectelor identificate şi propuse spre
implementare;
-întreprinderea de acţiuni pentru identificarea şi atragerea surselor de finanţare a
proiectelor;
-monitorizarea şi evaluarea rezultatelor proiectelor în atingerea ţintelor propuse etc.
La nivelul ţării noastre, legislaţia este confuză şi nu se poate spune că pot fi
organizate statutar astfel de grupuri de acţiune locală. Existenţa şi acţiunea acestora ar fi de un
real folos, şi cu siguranţă activitatea lor ar aduce ceva nou şi benefic în activitatea
economico– socială din mediul rural. Se impune ca cineva să ia iniţiativă şi să propună
legislativului să statueze o astfel de formă de organizare, benefică şi necesară pentru
societatea noastră.
În procesul de preaderare la Uniunea Europeană, Româniaa fost caracterizată ca
neavând capacitate de absorbţie a fondurilor europene puse la dispoziţie de UE şi Banca
Mondială, pentru compatibilizarea structurilor economice şi sociale cu cele europene.
Desigur, prin crearea structurii de tip GAL a crescut cu siguranţă capacitatea de a crea,
propune şi promova proiecte într-un concept integrat, care să asigure multifuncţionalitate şi
durabilitate în economia rurală locală.
Agenţii economici din mediul rural au, în general, o capacitate redusă de a promova
proiecte, iar cele care sunt promovate au de regulă dimensiuni relativ reduse. Această
situaţie este întreţinută şi de lipsa de iniţiativă, mai precis de “autori de iniţiativă”. Prin
crearea GAL-urilor creşte iniţiativa şi capacitatea de promovare a proiectelor, antrenând
astfel o dezvoltare rurală cu grad ridicat de multifuncţionalitate.
51
2.3.2. Statul
În calitatea sa de garant al stabilităţii şi ordinii sociale, statul este al doilea actor
important al dezvoltării rurale.
După opinia noastră, prima structură care trebuie să se ocupe de proiectarea unui
mecanism viabil al dezvoltării rurale este parlamentul. Activitatea parlamentară trebuie să
trateze serios problema dezvoltării rurale, în acest sens fiind necesară asigurarea unui
climat social sănătos şi a unui mediu economic propice unei dezvoltări durabile pe termen
lung. Acest mediu economic poate fi asigurat prin legi stabile, care să pornească de la
realităţile actuale din teren. Legislaţia trebuie să asigure crearea unui cadru instituţional,
care să vină în sprijinul economiei rurale, a protejării individului şi a producătorului. De
asemenea, parlamentul, prin acţiunile sale, trebuie să asigure continuitatea acţiunilor sale,
să asigure stabilitate mediului economic rural, pentru că dezvoltarea durabilă este un proces
liniar de lungă durată, materializat în programe şi strategii
ce cuprind o perioadă de 10 – 20 de ani.
A doua structură importantă care trebuie să acţioneze pe linia dezvoltării durabile
este guvernul, el având rol atât de reprezentare administrativă naţională, cât şi regională şi
locală. Desigur, sarcina guvernului pare mai uşoară dacă o analizăm prin prisma
implementării cadrului legislativ elaborat de parlament. Însă rolul guvernului, ca executiv,
este mult mai complex. Politica guvernamentală în domeniul dezvoltării durabile poate
avea efecte de progres, regres sau stagnare. Guvernul dispune de toate pârghiile economico-
financiare care orientează şi stabilizează economia rurală, precum şi de iniţiativa legislativă,
care poate completa şi armoniza acest cadru. Programele guvernamentale trebuie ”croite” în
aşa fel încât să se realizeze un progres continuu, să fie manageriate în mod strategic,
astfel încât să fie recunoscute şi de guvernele care se succed la putere.
2.3.3. Societatea civilă
Văzută ca o „putere” aparte, societatea civilă poate avea un rol important în
elaborarea şi implementarea de programe care să conducă la o dezvoltare durabilă într-o
economie în plină transformare. Într-un stat democratic, societatea civilă este un partener
activ în elaborarea şi transpunerea în practică a programelor de dezvoltare durabilă.
Rolul societăţii civile în dezvoltarea durabilă se regăseşte în influenţarea fiecăruia
dintre cei patru piloni enumeraţi: guvern, parlament, alesul comunităţii, individ şi/sau
comunitate, jucând un rol de feed-back în activitatea fiecăruia, în scopul canalizării atenţiei
spre programe şi acţiuni menite să ducă la creşterea progresului şi a bunăstării economiei
şi a mediului rural.
52
Societatea civilă are capacitatea de a se organiza în multiple forme organizatorice:
asociaţii, fundaţii, federaţii etc.; de a acţiona în scopul dezvoltării spaţiului rural prin iniţiative
şi programe adecvate; de a se manifesta prin diferite forme de luptă şi protest asupra
politicilor guvernamentale, care derapează spre regresul sau stagnarea vieţii economice şi
sociale din spaţiul rural.
2.4. Dezvoltarea rurală durabilă versus dezvoltarea rurală şi dezvoltarea
multifuncţională
Cele două faţete ale dezvoltării rurale, durabilitatea şi multifuncţionalitatea, sunt
complementare, nicidecum opuse. Se poate afirma că dezvoltarea durabilă reprezintă faţeta
verticală a dezvoltării rurale, în timp ce dezvoltarea multifuncţională reprezintă faţeta
orizontală. Extrapolând, se poate spune că dezvoltarea rurală durabilă priveşte mai mult spre
partea calitativă a dezvoltării, în timp ce dezvoltarea multifuncţională priveşte latura
cantitativă (fără a se limita la aceasta).
Dezvoltarea durabilă rurală se referă la o activitate sau un grup de activităţi, pentru
care este necesar să se ţină cont de principiile şi de cerinţele durabilităţii. Cu alte cuvinte,
dacă activitatea este veche, ca urmare a aplicării cerinţelor şi principiilor durabilităţii, se pot
întâlni mai multe ipostaze:
-activitatea evoluează, dar nu se transformă într-o activitate nouă avem de a face
într-adevăr cu o dezvoltare durabilă. De exemplu, în evoluţia sa, agricultura clasică se
dezvoltă în concordanţă cu principiile induse de durabilitate, prin scăderea cantităţilor de
pesticide şi îngrăşăminte utilizate. Astfel, putem spune că agricultura clasică migrează către
una semi-ecologică∗ sau total ecologică; dar cât timp cele trei activităţi (agricultura clasică,
agricultura semi- ecologică şi agricultura ecologică) rămân de sine stătătoare, cu principii
diferite, putem spune că avem de a face cu o dezvoltare durabilă a agriculturii;
-activitatea migrează către sau se transformă într-o activitate nouă nu avem de a face
cu o dezvoltare durabilă, ci, eventual, cu una multifuncţională.
În continuarea exemplului de mai sus, la un moment viitor, se ia decizia politică de
reglementare strictă a folosirii pesticidelor şi îngrăşămintelor. În acest caz, avem de a face cu
forţarea agriculturii clasice să migreze către agricultura semi-ecologică, dându-i-se acest
nume şi definindu-i-se principiile. Din acest punct de vedere vom avea de a face numai cu
agricultura semi-ecologică; agricultura clasică va fi de domeniul trecutului. Astfel, vom
vorbi numai despre dezvoltarea durabilă a agriculturii semi-ecologice. Chiar dacă pentru Am dorit să reliefez, prin aceasta, un tip de agricultură în care îngrăşămintele şi pesticidele pot fi folosite doar cînd este nevoie, în situaţii strict reglementate. Acesta este un model ipotetic, utilizat doar pentru exemplificare
53
unii este doar o schimbare de nuanţă, totuşi noi o considerăm substanţială; putem spune
că vechea activitate a dispărut şi că a apărut una nouă. În funcţie de ceea ce vor prevedea
reglementările, aşa cum vom vedea în continuare, putem decide dacă avem de a face
cu o dezvoltare în sens multifuncţional, adică a apărut o ramură nouă sau nu;
Necesitatea unui astfel de capitol este justificată, pentru faptul că, până în prezent,
atît în revistele de specialitate cît şi în cele destinate marelui public, deseori se face confuzie
între cele 2 tipuri de dezvoltare din punct de vedere al sferei de cuprindere.
Continuând exemplul de mai sus, în „viitorul al doilea”, se decide ca principiile
agriculturii semi-ecologice să fie aceleaşi cu cele ale agriculturii ecologice. În acest
caz, avem de a face cu „înghiţirea” de către agricultura ecologică a agriculturii semi-
ecologice, deci cu dispariţia de pe firmament a acesteia din urmă şi asimilarea dezvoltării
durabile a agriculturii semi-ecologice de până acum de către dezvoltarea durabilă a
agriculturii ecologice (existentă până la momentul respectiv). Indiferent de ce nume va căpăta
noul domeniu, acesta nu este nou, deci nu am avut de-a face cu o dezvoltare durabilă;
-activitatea se uneşte cu una sau mai multe activităţi vechi, după aplicarea principiilor
durabilităţii aplicabile în cazul fiecăreia, împreună dau naştere unei noi activităţi durabile
necunoscute până atunci - avem de a face
-cu o dezvoltare durabilă, chiar dacă aceasta s-a materializat printr-o revoluţie.
În contextul exemplului de mai sus, la formarea agriculturii semi-ecologice sunt obligate
să subscrie şi alte domenii să subscrie şi să se regăsească întrutotul alături de agricultura
clasică în noul concept de agricultură semi- ecologică.
Trebuie subliniat că dezvoltarea durabilă se referă la o activitate generică, ceea ce
poate însemna trecerea de la o activitate singulară până la un întreg domeniu economic,
dar cu cât acel domeniu de activitate este mai vast, cu atât termenul de dezvoltare
durabilă a respectivului domeniu are un înţeles mai abstract şi nu acesta este scopul final. De
aceea, este mai mult decât necesar să se pornească în analiza dezvoltării durabile având ca
subiect activităţi unice sau grupuri de activităţi înrudite, dat fiind faptul că fiecare dintre
acestea au particularităţi specifice, care pot fi incompatibile în sens durabil cu ale celorlalte
domenii;.
Spre deosebire de dezvoltarea durabilă, care, aşa cum am precizat, se referă la
o activitate generică, dezvoltarea multifuncţională se referă la găsirea de noi activităţi care
să poată fi dezvoltate în sens durabil. În cazul dezvoltării rurale multifuncţionale, se
porneşte de la funcţiile economică, socio- culturală şi ecologică ale spaţiului rural şi se
caută soluţii noi de valorificare a acestora. Strategia de dezvoltare multifuncţională
trebuie să respecte principiile dezvoltării durabile, şi în acest context este necesar să subliniem
54
că pentru fiecare componentă a acesteia trebuie să existe câte un plan de folosire a resurselor
conform principiilor dezvoltării rurale. Deducem de aici că avem de a face cu o relaţie
univocă, datorită faptului că:
-dezvoltarea multifuncţională presupune un set de activităţi ce se vor desfăşura
(sau dezvolta) fiecare după criteriile proprii de durabilitate;
-dezvoltarea durabilă presupune doar o activitate generică, deci nu presupune
multifuncţionalitate.
Cu alte cuvinte, putem afirma că dezvoltarea rurală multifuncţională presupune
întotdeauna durabilitate, în timp ce dezvoltarea durabilă rurală nu Poate fi considerat şi cu
înţelesul de „sector” presupune multifuncţionalitate, datorită, în special, ariei de acţiune a
fiecăreia dintre cele enumerate mai sus.
*
* *
Pentru a evidenţia mai clar diferenţa dintre cele două faţete ale dezvoltării
rurale, vom prezenta, în continuare, un exemplu.
Să presupunem că un fermier doreşte să-şi dezvolte în sens durabil activitatea
fermei sale. Pentru aceasta merge la un consultant de specialitate. Acesta îl va întreba ce
fel de activităţi derulează în cadrul fermei şi pe baza a ceea ce îi va spune fermierul, îi va
prezenta principiile durabilităţii ce privesc activităţile sale, precum şi modul în care acesta
ar trebui să le aplice, având în vedere factorii ce pot influenţa implementarea acestora.
În realitate, această dezvoltare se referă numai la activităţile prezente ale fermierului, nu
şi la o eventuală reprofilare a sa.
Dacă însă acelaşi fermier îi va spune consultantului că doreşte să îşi dezvolte
în sens multifuncţional activitatea fermei sale, atunci consultantul îi va solicita atât datele pe
care i le-a cerut anterior, legate de natura şi specificul activităţii sale, despre profiturile
obţinute, dar şi altele, legate de gradul de ocupare în muncă a familiei sale, eventuale spaţii
libere care ar putea fi folosite la activităţi ca sericicultură, agroturism, prelucrare primară a
producţiei sale şi nu numai, etc.În acest caz, consultantul îi va recomanda alternativele pe
care le consideră ca fiind cele mai bune pentru fermier, de la o îmbunătăţire a metodelor de
muncă şi de exploatare durabilă a resurselor, până la o reprofilare în context durabil, totală sau
parţială a fermei. Există posibilitatea ca fermierul să fie convins că cel mai bun lucru
pe care îl poate face este să abandoneze ceea ce a făcut anterior, eventual să îşi vândă şi cotele
de producţie pe care le are şi să demareze o altă activitate pentru care poate avea o vocaţie şi
care să îi asigure venituri mai mari.
55
CAPITOLUL 3
ZONA BRAN-MOECIU PE PIAŢA TURISTICĂ RURALĂ DIN
ROMÂNIA
Dezvoltarea turismului rural în zona turistică Bran-Moeciu a fost posibilă graţie
efortului depus de localnici pentru găsirea şi oferirea, în permanenţă, a unor elemente noi,
atractive şi a unor servicii turistice de calitate, în concordanţă cu cerinţele actuale ale
turismului
Fiind nu numai cea mai veche zonă, dar şi cea mai bine conturată
din punct de vedere al turismului rural, în situaţia intensificării şi
accentuării acţiunilor de promovare şi dezvoltare turistică, viitorul este în
favoarea acestei zone turistice.
În acest context se poate studia oferta şi cererea turistică a acestui
spaţiu rural, completândule cu o previziune a evoluţiei turismului rural, în
condiţiile aplicării unor strategii de marketing adecvate, bazate pe un
management eficient
3.1 Particularităţile ofertei turistice din zona Bran-Moeciu
Definirea ofertei turistice prin "elemente de atracţie" care
motivează călătoria şi cele destinate să asigure valorificarea primelor
presupune includerea în structura ei a potenţialului natural şi antropic, a
bazei tehnico-materiale, a forţei de muncă precum şi a condiţiilor de
comercializare a acesteia.
Particularităţile ofertei turistice din zona Bran- Moeciu se
conturează pe baza patrimoniului turistic local, a resurselor forţei de
muncă şi a serviciilor implicate în derularea activităţii turistice.
3.3.1. Potenţialul turistic natural şi antropic
56
Potenţialul turistic şi antropic al regiunii Bran, conturat în timp
istoric, îşi extinde cadrul prin ascesiunea creativă a omului în concordanţă
cu cerinţele civilizaţiei moderne. Astfel, principalele componente pot fi
evidenţiate prin următoarea schemă:
57
Figura 3.1 - Potenţialul antropic al zonei turistice rurale Bran-Moeciu
58
Punctarea principalelor componente ale potenţialului natural şi a
celui antropic, precum şi a unor caracteristici corespunzătoare acestora,
confirmă că zona Bran dispune de un bogat şi valoros potenţial turistic, cu
o imensă posibilitate de valorificare.
3.3.2 Baza tehnico-materială din zona Bran-Moeciu
Conturarea patrimoniului turistic al zonei turistice rurale Bran-
Moeciu, valorificarea componentelor fondului turistic natural şi antropic, se
realizează prin baza tehnico-materială existentă. În strânsă concordanţă
cu mărimea, funcţionalitatea, gradul de modernizare şi integrare în spaţiul
rural Bran-Moeciu, această bază satisface la un nivel ridicat cererea
turistică.
Infrastructura generală reprezintă un element prioritar în
dezvoltarea bazei, modernizarea şi adaptarea ei la cerinţele pieţei
impiedicat Branul să-şi menţină linia tradiţională şi anume aceea a caselor ţărăneşti din lemn
cu tencuială din lut, acoperişul cu şindrilă, geamurile mici şi nelipsita prispă.
Reprezentativ pentru români ar fi Portul Popular ce s-a menţinut până de curând, şi a
fost reprezentativ chiar Branului, Făgăraşului, Sibiului. Acesta era constituit din: clop
(pălărie), cămăşoi cu leibărică sau cojoc, închise cu chimir la mijloc, şi cioareci (pantaloni
qroşi de lână).
Muzica şi dansurile populare: foarte asemănătoare în intreaga zonă, încă se mai
dansează cu mult foc cu orice ocazie (Brâu, Sârba, Breaza, Braşoveanca, sunt doar câteva din
dansurile ce se pot întâlni la Bran): nunţi, botezuri şi baluri. Tradiţiile sunt cel mai uşor de
identificat la botezuri, nunţi şi înmormântări. De asemenea, încă se mai organizează târguri cu
vânzare de animale.
4.3.2.7. Monumentele de arhitectură
Operele arhitecturii populare legate de gospodărie şi locuinţă sau de instalaţii tehnice
au fost făurite în zona Branului din lemn, material care prin natura lui are o durată relativ
scurtă. De aceea, puţine sunt construcţiile păstrate până în zilele noastre care să depăşească
200 ani.
Ele reprezintă însă tradiţiile constructive ale zonei pentru ca în fiecare se întrevăd
modelele care le-au precedat, repetate de generaţii de constructori.
Forma, tehnicile de construcţie, decorul, preluate şi îmbunătăţite de meşterii locali au
origini străvechi, ilustrând întreaga istorie a zonei în toata complexitatea ei.
Schimbarea planurilor, îmbogăţirea repertoriului decorativ s-au înfăptuit în strânsa
corelaţie cu ceea ce s-a realizat în celelalte ţinuturi romaneşti: Ţara Românească şi Moldova.
Înfăţişând câteva din monumentele reprezentative - case din lemn şi instalaţii ţărăneşti
- ne oprim mai întâi asupra Muzeului în aer liber din vecinătatea castelului Bran, unde au
fost aduse şi reconstituite unele dintre cele mai vechi şi mai tipice construcţii din zona.
Muzeul, deschis public din 1961, ocupă un pitoresc teren la poalele stâncii pe care se
înalţă castelul Bran, cuprinzând 14 gospodarii ţărăneşti şi instalaţii tehnice:
o cel mai vechi monument este o casă din Sohodol, construită în anul 1780;
o gospodăria cu ocol întărit din Peştera din 1843;
o "hodaia" şi "hodaiţa" din satul Simon
o stâna din masivul Piatra Craiului (muntele Vlăduşca), etc.
94
Foto 4.6. Muzeul satului din Bran
Castelul Bran, după opinia specialiştilor, este cea mai interesantă construcţie de acest
fel din ţara noastră, ocupând primul loc pe lista monumentelor feudale fortificate. Sub aspect
documentar, actul de naştere al cetăţii datează de la 19 noiembrie 1377. Documentul
consemnează că la acea dată se înalţa o nouă cetate, ceea ce înseamnă că înainte existase o
altă cetate probabil din lemn. Cetatea Bran, înălţată pe o stâncă ocupă o poziţie strategică
pentru apărarea principalului drum de intrare în Transilvania dinspre sud.
Aceasta avea patru turnuri, dintre care cel nordic, turn de observaţie, era prevăzut cu
arcade oarbe semicirculare şi cu creneluri.
Gurile de tragere datează din veacul al XIV - lea. Turnul de apus, înălţat în veacul al
XV - lea, a adăpostit o vreme pulberăria cetăţii. Intrarea în cetate se făcea pe un pod mobil.
Dublarea curtinei de sud şi învelişul turnului principal au fost făcute în veacul al XVII - lea.
Tot din acest veac datează şi turnul sudic, de formă pătrată şi dotat cu o poartă mobilă
din lemn. Intrarea în turn se făcea înainte de veacul al XIX - lea, printr-o scară mobilă (pe
locul scării de piatră de astăzi). Portaluri gotice, scări înguste (unele tainice) săpate în piatră,
încăperi boltite, arcade, alcătuiesc un ansamblu arhitectonic deosebit.
Castelul Bran a fost stăpânit o vreme de către Mircea cel Bătrân. La 7 iulie 1600,
Doamna Stanca, soţia lui Minai Viteazul, şi fiul sau Nicolae Pătraşcu, sunt oaspeţi de onoare
ai cetăţii.
După primul război mondial, Castelul Bran devine un domeniu al familiei regale.
95
În castel a fost amenajat un muzeu de artă feudală. La etajul I, încăperea care a servit
drept capelă, ascundea, sub stratul de tencuială, picturi din 1512. Sufrageria este concepută în
stilul Renaşterii. Între piesele care atrag atenţia se află o masă în stil gotic, provenind din
veacul al XVI - lea şi o masă ţărănească veche de peste două sute de ani.
La etajul al II - lea sunt expuse piese şi lucrări ce aparţin stilului baroc, precum şi
covoare orientale, apoi mobilier amintind de stilul Florenţei veacurilor XVI - XVII. Sala de
muzică de la etajul III cuprinde obiecte de artă în stil gotic, renaştere şi baroc. În această sală
a cântat printre alţii şi George Enescu. La etajul al IV - lea sunt expuse piese de mobilier în
stil rococo.
Muzeul aduce mărturii despre evenimente de seama din istoria Transilvaniei şi a ţării.
Armele care se păstreză aici, amintesc despre luptele ce s-au dus în veacurile trecute. Printre
acestea, un tun de la 1601. Un bogat material documentar înfăţişează momente dramatice ale
cruntei exploatări a iobagilor din satele care alcătuiau domeniile cetăţii.
Tot în apropierea castelului se mai pot vedea bustul lui loan Puşcariu - unul dintre
fruntaşii revoluţiei de la 1848 - 1849 din Transilvania, şi monumentul eroilor din primul
război mondial, închinat ostaşilor căzuţi pe teritoriul comunei Bran.
Foto 4.7.– Castelul Bran
Case memoriale în zona Bran:
96
- Dr. Aurel Stoian (1866-1972) -Preşedintele Consiliului Naţional Românesc din
Bran, semnatar al actului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, medic, edil şi primar al
localităţii Bran
- Profesor Doctor Docent Liviu Popovici (1927-1994) - om de stiinţă şi neurolog de
renume mondial, membru Academiei de Stiinţe Medicale.
- Profesor Doctor Docent Valeriu Lucian Bologa (1892-1971) - titan al istoriei
medicinei şi membru a unui număr de 23 de societari şi academii de ştiinţe, legat de Bran prin
origine şi iubire.
- Profesor Universitar Doctor Aron Petric (1915-1981) - decan al Facultăţii din
Bucureşti, cercetător şi dascăl de excepţie, fiu al Branului.
- Sextil Puscariu (1877-1948) - lingvist, filolog şi istoric literar, membru al
Academiei Române.
Din suita monumentelor religioase din zona Branului, numai câteva pot fi considerate
importante din punct de vedere arhitectonic şi al vechimii: bisericile din Simon, Cheia,
Fundata, Bran. Din păcate, monumentele nu se mai păstrează în forma lor iniţială.
Biserica din Bran, construită în 1820, a fost pictată în 1836, construcţia cuprinde în
plan un naos cu patru travee, flancat în extremitatea estică de doua abside semicirculare în
interior şi poligonale în exterior. În partea de vest, deasupra unui vestibul, se ridică turnul
clopotniţei. Faţadele tencuite şi văruite au ferestre înalte fără ancadramente, terminate “în plin
cintru”. Cornişa este subliniată de un profil din tencuială, iar turnul, decorat pe toată înălţimea
cu pilasti neoclasici, conferă monumentului o notă originală.
Biserica din Cheia cuprinde în plan un pronaos precedat pe latura vestică de un
pridvor închis, un naos flancat de două abside semicirculare în interior şi poligonale în
exterior, având absida altarului construită în acelaşi fel. Interiorul bisericii este acoperit cu
calote sferice pe arce dubluri, iar absidele cu semicalote. În exterior, biserica este tencuită şi
văruită, cornişa prezintă un decor cu zimţi dispuşi pe trei rânduri, sub o streaşina foarte
evazată. Sub această cornişă se desfasoară o friză cu picturi murale care împodobeşte
construcţia de jur-împrejur. Turnul octagonal, aşezat pe coama acoperişului, este şi el decorat
cu ancadramente simplu profilate cu zimţi din cărămidă. Ferestrele, cu excepţia celor de la
turn, sunt dreptunghiulare şi lipsite de ancadramente. În forma actuală, biserica a fost
construită în anul 1818, deşi se pare ca există din 1700 sub forma unei biserici de lemn.
Biserica din Simon, construită din 1790, cuprinde în plan naosul şi pronaosul care se
înscriu într-un dreptunghi acoperit cilindric cu penetraţii. Pronaosul este precedat de un
pridvor decroşat, iar spre est construcţia este limitată prin absida altarului, de asemenea
decroşată, în formă de arc plat în interior şi poligonală în exterior. Deasupra pronaosului se
97
înalţă turnul cu plan octagonal, cu o siluetă robustă şi o înălţime redusă. Faţadele tencuite şi
zugrăvite au ancadramente simple la ferestrele în arc iar la pridvor au arce plate. Ferestrele
turnului sunt decorate cu o profilatură mai bogată. Partea superioară a pereţilor exteriori ai
pridvorului prezintă panouri rectangulare care pe faţada de vest cuprind picturi murale. Iniţial,
întregul interior a fost pictat.
Existenţa bisericii “Adormirea Maicii Domnului“ din Fundata este atestată
documentar din 23 August 1777, dar actuala construcţie a fost ridicată în anii 1835 -1837.
4.3.3.Obiective turistice
I. CASTELUL BRAN: fost muzeu de artă şi istorie medievală, în prezent nu are o
expoziţie permanentă care să prezinte întreaga istorie a cetăţii/castelului. În câteva încăperi au
fost restaurate interioare ale fostei reşedinte particulare a reginei Maria a României
(dormitorul reginei Maria, salonul de muzică, dormitorul regelui Ferdinand etc). În capela
turnului rotund poate fi văzut, la cerere, mormântul principelui Mircea, cel mai mic fiu al
reginei Maria, mort de febră tifoidă în timpul primului razboi mondial (1916).
II. MUZEUL SATULUI BRĂNEAN (secţia etnografică a Muzeului Bran, deschisă
în 1962, la 5 ani după deschiderea Muzeului Castelul Bran. Conceput ca muzeu în aer liber,
prezintă evoluţia arhitecturii populare tradiţionale din satele zonei Bran, în raport cu
ocupaţiile de bază, creşterea vitelor şi lucrul la pădure
III."INIMA REGINEI MARIA" CAPELA
O dorinţă testamentară inedită a Reginei Maria a fost ca inima sa să nu fie îngropată
în biserica de la Curtea de Argeş, necropola familiei regale, ci să fie depusă în ctitoria sa,
bisericuţa "Stella Maris", construită la Balcic şi închinată Sf. Fecioare Maria. Inima a fost
aşezată într-o mică casetă octogonală de argint, învelită cu un drapel dublu- o faţă cu steagul
României, cealaltă cu steagul Marii Britanii. Caseta de argint a fost introdusă într-o caseta de
bijuterii de argint aurit, gravată şi ornamentată cu pietre preţioase, cadoul de nuntă primit de
Maria, în 1893, de la "Doamnele Române". La rândul ei şi această casetă a fost învelită
într-un steag. Casetele au fost depuse într-un sarcofag de marmură albă.
În septembrie 1940, la scurt timp după abdicarea fratelui său, cu aprobarea
autorităţilor române şi a noului rege, Mihai I, arhiducesa Ileana a ordonat administratorului
reşedinţei sale de la Bran, generalul Zwiedineck să aducă "Inima Reginei Maria" de la Balcic
la Bran şi să aşeze mormântul în biserica de lemn a reşedinţei. În primavara anului 1941,
Ileana a amenajat o mică capelă în stânca Măgurii Branului, unde credea ea, "lumea putea să
98
vină liberă să se închine". Capela avea un grilaj de fier, ornamentat cu cruci, de tipul crucii
gamee, un simbol des folosit de regina Maria în timpul vieţii.
În iulie 1968, comuniştii au profanat capela din Măgura Branului şi inima reginei
României Mari a fost mutată într-un birou al Muzeului Bran, iar după trei ani a fost aruncată
pe un raft al Muzeului Naţional de Istorie a României. O imagine simbol pentru soarta
adevăratelor valori ale istoriei contemporane a românilor în perioada dictaturii comuniste.
IV.BISERICUŢA "STELLA MARIS"
Pe 27 iunie 1947, în curtea spitalului "Inima Reginei", părintele Arsenie Boca de la
Sâmbata a sfinţit fundaţiile unei biserici. Ea trebuia să fie copia fidelă a "celei mai mici
biserici din ţăra", "Stella Maris" din Balcic. În bisericuţa de piatră, Domniţa dorea să aşeze
inima reginei "aşa încât să ramâna pentru totdeauna în Spitalul Inima Reginei, care fusese
dedicat memoriei ei". Plecarea forţată din ţara a familiei regale a lăsat proiectul neterminat.
În anul 2005, preoţii satelor brănene au restaurat lăcaşul, lăsat în părăsire în timpul regimului
comunist.
V.MICROHIDROCENTRALA REGALĂ
În 1932, pe terenul dintre Măgura şi râul Turcu, a fost construită o
microhidrocentrală. Din Măgura Branului au fost captate şapte izvoare, numite de atunci
"Izvoarele Reginei". Uzina electrică a fost dotată cu două generatoare (marca "Siemens" şi
"A.E.G.") şi două turbine (marca "Frith"). Întreaga furnitură a fost predată în "perfectă stare"
la 5 septembrie 1932. Regina a ordonat administratorului reşedinţei din Bran acordarea în
mod gratuit a curentului electric pentru iluminatul străzilor din Bran, Moeciu şi Simon şi
pentru şcolile şi bisericile acestor sate. Lumina electrică a fost asigurată la un preţ foarte ieftin
şi locuitorilor din Bran. Din aceste încasări era întreţinută uzina şi instalaţiile acesteia. La
dorinţa reginei, din plusul de încasări, la fiecare Crăciun, erau cumpărate cadouri pentru
"populaţia sărmană din Bran".
4.4. Prezentarea bazei tehnico-materiale a zonei Bran
După evenimentele din decembrie 1989 care au modificat radical structura proprietăţii
în agricultură, a apărut necesitatea serviciilor de consultanţă şi informare în sprijinul
producătorilor agricoli privaţi astfel încât, se conturează şi în ţara noastră o nouă dimensiune a
serviciilor publice agricole, pe linia prestatorilor de servicii sub formă de îndrumare tehnică şi
perfecţionarea treptată a nivelului de cunoştinţe de specialitate în mediul rural.
99
Baza tehnico-materială a turismului este reprezentată de ansamblul mijloacelor
tehnice de producţie utilizate în acest domeniu,în scopul obţinerii de bunuri şi servicii
specifice destinate consumului turistic.55
Teoria economică defineşte conceptul de infrastructură ca „un ansamblu de elemente
materiale, organizaţionale şi informaţionale prin care se asigură legăturile dintre ramurile
economiei, cât şi dintre diferitele zone teritoriale ... care fac posibilă desfăşurarea activităţilor
economice şi sociale.56
Prin înfiinţarea Asociaţiei Naţionale de Turism Rural, Ecologic şi Cultural
(ANTREC), se conturează, şi în ţara noastră, organizarea şi desfăşurarea unor activităţi
atractive în domeniul agroturistic, astfel încât agricultura durabilă şi spaţiul rural românesc să
primească noi valori de progres cultural şi educaţional ecologic.
ANTREC - Asociaţia Naţională de Turism Rural, Ecologic şi Cultural din România
este o organizaţie neguvernamentală, apolitică, non-profit, membră a Federaţiei Europene de
Turism Rural (EUROGITES). ANTREC a luat fiinţa în 1994, având în prezent o reţea de 32
de filiale (din tot atâtea judeţe), cu un număr de 2225 de membrii, peste 2500 de pensiuni
turistice şi pensiuni agroturistice omologate, însumând 7500 de camere.
Din păcate această asociaţie nu mai are aceeaşi activitate intensă ca la început,
inclusiv site-ul de pe internet al acesteia nu mai oferă date actualizate, astfel nu putem şti cu
precizie numărul real a membrilor acestui organism
Scopul aceste organizaţii, ANTREC este acela de a:
- identifica şi promova potenţialul turistic rural;
- organiza cursuri de pregătire profesională pentru gazde, agenţii de turism rural,
prin seminarii, cursuri de scurtă şi lungă durată, schimburi de experienţă între ANTREC şi
organizaţii similare din ţară şi din străinătate;
- transmite informaţii legate de turismul rural întregii reţele ANTREC şi instituţiilor
implicate în mod direct sau indirect în promovarea şi dezvoltarea turismului rural;
- organiza campanii de publicitate pentru unităţile clasificate şi omologate, incluse în
reţea, prin mijloace mass-media;
- participa la evenimentele importante specifice, atât pe plan intern (regional şi
naţional), cât şi extern (târguri şi burse de turism), cu o ofertă diversă.
Împreuna cu o firmă specializată de soft, ANTREC, lucrează la realizarea unui sistem
naţional de rezervări în turismul rural, proiect care se află în prezent în curs de finalizare.
Lunar, ANTREC editează un buletin informativ pentru membrii săi şi pentru cei
interesaţi să devină membrii ai asociaţiei. De asemenea, prin catalogul său de prezentare a 55 Camarda Adina, Economia Turismului, Editura OMNIA S.A.S.T. Braşov, 2005, pag.14356 Dicţionar de economie. Ediţia a II-a, Op. cit., 2001, pag. 230
100
pensiunilor şi fermelor agroturistice, modificat anual datorită creşterii ofertei (şi aşa
minusculă faţă de cerere), ANTREC oferă posibilitatea turistului român sau străin de a fi cazat
într-un mediu ambiant pitoresc şi totodată istoric, cald şi primitor. ANTREC mai pune la
dispoziţia turistului chiar şi un mic ghid de orientare în vederea petrecerii cât mai plăcute a
sejurului indiferent de durata acestuia.
Ghidul dumneavoastră pentru Bran ar arata astfel:
BRANUL, localitate montană situată într-un magnific cadru natural, între masivele
Bucegi şi Piatra Craiului, este cunoscut în lumea întreagă ca locul care adăposteşte "Castelul
lui Dracula ", castel construit ca cetate pentru a supraveghea şi apară Pasul Branului pe unde
trecea cel mai important drum comercial de legătura între Ţarile Române şi Transilvania.
Branul reprezintă una dintre cele mai pitoreşti zone turistice şi totodată o zona etnografică de
mare valoare pentru spiritualitatea poporului roman. Se învecinează cu zonele etnografice ale
Muscelului în sud-vest, Ţara Bârsei în nord şi nord-est, iar la sud şi sud-est cu Dâmboviţa şi
Valea Prahovei.
Zona este delimitată de valea râului Bârsa, Ghimbăşel, Munţii Piatra Craiului, culmile
sudice ale Munţilor Perşani, Munţii Leaota, Munţii Bucegi şi zona Podii Dâmboviţei. În cea
mai mare parte aparţine judeţului Braşov şi foarte puţin, în vest, judeţului Argeş.
CĂI DE ACCES:
Zona Bran este străbătută de unul din cele mai vechi drumuri comerciale (azi DN 73
Piteşti -Braşov) care leagă drumurile europene E.85, E.60 şi E.70.
Accesul pe cale ferată se face prin Bucureşti - Braşov (166 km ) şi apoi Braşov -
Zărneşti (30 km ).
Pe cale rutieră DN.73 Bucureşti – Piteşti - Câmpulung - Braşov (235 km). Se poate
ajunge la Bran şi din Braşov trecând prin comunele Cristian, Râşnov, Tohanu. Există
autobuze care circulă din oră în oră din Braşov spre Bran deşi nu sunt prea confortabile şi
circulă cu viteza relativ redusă.
Plaiul Branului se prezintă ca o depresiune înaltă de 800-1000 de m alungită cu
orientare NE-SV, străjuită pe margine de munţi înalţi. Depresiunea înaltă a Branului este
alcătuită din platforma propriu-zisă a Branului cu structuri de calcare şi conglomerate, la nord
şi un relief mai înalt şi forme carstice la sud, extinzându-se către bazinetul Dragoslavele şi
despărţite de Pasul Giuvala (1290 m). Pitorescul deosebit este marcat de:
- contrastul dintre plaiurile prelungite şi văile adâncite,
- forme carstice: doline (Fundata), polii (obârşia văii Izvorul), uvale (Roşia de jos ),