1 aplicarea eticii

Este etica aplicată o aplicare a eticii?

Valentin Mureşan

Filosofii moralei au fost întotdeauna interesaţi,într-o măsură mai mare sau mai mică, de utilitatea şiaplicabilitatea teoriilor lor. Dar ceea ce s-a numit“etică aplicată” (applied ethics) a fost un produs târziu,apărut în Statele Unite ale Americii abia în anii ’60 aisecolului trecut. Contextul inspirator a fost acela almarilor schimbări axiologice provocate de mişcărilepentru drepturile civile ale populaţiei de culoare şi derăzboiul din Vietnam, de marile tulburări studenţeşti şide militantismul societăţii civile pentru “eliberareafemeilor”. Din stradă, din parlament, din tribunale şi depe primele pagini ale ziarelor, aceste subiecte fierbinţiale agendei publice americane au ajuns destul de repedeşi în programele de studiu ale universităţilor,profesorii departamentelor de filosofie profitând deocazie pentru a lansa un curs nou ce satisfăcea pe deplingustul studenţilor, numit de aceea în derâdere un “curs-pop”, după ce predaseră o jumătate de secol numai super-abstracţiuni “meta-etice”, respingând cvasi-totalimplicarea filosofiei morale în interpretarea vieţiicotidiene. Aceasta era privită ca o sarcină ce revenea“moralizării”, exortaţiei morale, propagandei, decipreoţilor, politicienilor, scriitorilor, educatorilor,dar nu filosofiei morale şi filosofilor. O asemeneaatitudine intelectualistă explică, în parte, de cefilosofii moralei au fost, şi încă mai sunt, consideraţiinutili în efortul public de soluţionare a dilemelormorale ale omului de rând. Însă noua mişcare de coborâreîn agora a avut ca rezultat o suită de cercetări – totmai sofisticate sub aspect conceptual şi metodologic –despre o etică a drepturilor şi despre conceptul politicşi moral de dreptate, despre o etică feministă (a“grijii”, nu a datoriei) şi una medicală, despre război,avort, inseminare artificială, homosexualitate,drepturile animalelor, eutanasie etc. Studiile au fosttreptat adunate în culegeri tematice şi a început înacest fel să se dezvolte un domeniu nou de cercetare

1

filosofică – dar cu tendinţe tot mai clare de separareprofesională – numit “etică aplicată”. Numele sugereazăcredinţa metodologică iniţială: era vorba despreîncercări de aplicare a marilor teorii etice (mai ales akantianismului şi utilitarismului, dar şi a teoriei legiinaturale sau a neoaristotelismului) la controversele cestârneau valuri în opinia publică americană a epocii. Ojudecată morală particulară poate fi justificată încadrul acestui aşa-zis “model deductiv” atunci când eapoate fi subsumată unui principiu sau reguli generale,întemeiate într-o teorie. Treptat, studiile au devenittot mai sofisticate conceptual şi argumentativ, deci totmai puţin accesibile nefilosofilor, stârnind o anumităaversiune din partea specialiştilor cărora se adresau:medicii sau politicienii, bunăoară, declarau că nu potfolosi asemenea produse, care sunt greu de urmărit pentruei, şi că treaba lor nu era să se aplece asupra opereilui Aristotel sau Kant ci să facă mai bine, adică maimoral, medicină sau politică; filosofii, pe de altăparte, îşi arogau satisfăcuţi monopolul exclusiv alexpertizei în materie de judecată morală raţională,închişi în turnul de fildeş al universităţilor undesingurul lor stimulent era să publice cât mai multestudii pentru a nu-şi pierde postul.

Începând cu anii ’70, “bioetica” devine disciplinapilot a eticii aplicate şi începe să se organizezeinstituţional plecând de data aceasta nu de la nevoilefilosofilor, ci ale practicii medicale şi cercetăriiştiinţifice. Or, se poate vedea destul de uşor că marileteorii etice sunt instrumente inadecvate pentru a faceeducaţia morală a medicilor ori surorilor medicale, căele nu pot fi folosite direct pentru îmbunătăţirearelaţiei personalului medical cu bolnavii, într-uncuvânt, că pentru a avea o etică medicală utilă netrebuie cu totul altceva. Noua strategie de abordarelansată cu acest prilej era una “de jos în sus” (de lacerinţele experienţei medicale spre conceptualizările şiprincipiile morale), opusă strategiei mai vechi, “de susîn jos”, a “deductivismului” (derivarea logică acazurilor particulare din principii etice universale). Auapărut cu acest prilej şi germenii unui curent “anti-teoretic” în etică, în forme mai mult sau mai puţin

2

radicale, ca şi o tendinţă de separare a celor ce seocupă de “etica profesiilor” sau de “etica publică” înraport cu filosofii teoreticieni din mediul universitar.Locul firesc al acestor eticieni ai profesiilor era văzutacum în facultăţile ştiinţifice de profil (medicale,economice etc.) sau în centrele interdisciplinare decercetare1, dar nu în facultăţile de filosofie. Nu maiexistă o „etică aplicată”, nici măcar „bioetică” îngenere, ci „etici aplicate” extrem de specializate (eticaterapiei genetice, etica biotehnologiilor, eticadopajului în sport etc.). A început, în ultimii ani, unproces de externalizare a acestor etici aplicatehiperspecializate dinspre catedrele de filosofie însprecentre de cercetare interdisciplinare în curs deconstituire, recunoscându-se tot mai des că acest câmp decercetare nu mai reprezintă o specializare filosofică. Oadevărată “ceartă e experţilor” a izbucnit în acestcontext, existând tot mai multe voci din afara sfereifilosofiei care susţin că problemele morale sunt problemela care se pricepe toată lumea şi că ele nu necesită o“expertiză” intelectuală specială – una furnizată defilosofii moralei - deci nici cunoaşterea unor teoriietice sofisticate.

Moda se extinde şi în Europa, mai ales înuniversităţile engleze, mult mai târziu în cele de peContinent. La început, francezii privesc noua disciplinăcu rezervă şi chiar cu dispreţ2, dar treptat traduc totmai multe lucrări anglo-americane şi îşi crează propriileşcoli. În România, preocupările de etică aplicată aparabia după 1989, prin publicarea culegerii de studii“Etica aplicată”3, care conţine traducerile unor studiiscrise în paradigma deductivistă a “eticii aplicate”tradiţionale, cu un avertisment al editorului asupra

1 Au luat naştere, în domeniul bioeticii, Centrul Hastings (1969),Institutul Kennedy (1971), “The Society for Health and Human Values”(1974), care publică revista Journal of Medecine and Philosophy etc.2 “Această nouă disciplină, pe care îndrăznim cu greu s-o numim‘etică’, vrea să fie o formă de cazuistică raţională separată deorice reflecţie filosofică asupra, de pildă, definiţiei binelui saufolosirii termenilor morali. Această activitate nu mai are nimic de-aface, să spunem aşa, cu filosofia morală” (M. Canto-Sperber, Laphilosophie morale britannique, PUF, Paris, 1994, p. 99.)3 A. Miroiu (ed.), Etica aplicată, Editura Alternative, Bucureşti, 1995.

3

schimbărilor metodologice pe care le suferise între timpdisciplina. Temele de etică aplicată importate de laamericani (avortul, drepturile civile, nesupunereacivilă, eutanasia, drepturile animalelor, eticafeministă) intră în programele de învăţământ româneştifără o necesară adaptare, ceea ce le-a diminuat simţitorimpactul. Pentru american, drepturile homosexualilor sauale animalelor au constituit timp de decenii subiectefierbinţi la ordinea zilei; la români ele nici măcar nuexistau, iar azi, dacă există, nu sunt nici pe departefierbinţi. În context românesc, mai degrabă problemaresponsabilităţii colective sau individuale pentrucolaborarea cu Securitatea, problema vinei în comunism şia corupţiei sistemului politic se află în centrul agendeipublice. Din păcate, ele nu au ajuns încă să constituieobiectul unor cercetări etico-filosofice sistematice şinuanţate. Mai mult, întreaga problematică metodologică aprincipiismului, narativismului, cazuisticii morale etc.- paradigme etice intermediare menite să facă filosofiamorală mai digerabilă pentru nespecialişti - este practicnedezbătută. Cursurile de etica presei şi eticaafacerilor folosesc cu precădere metoda deductivă şi ocazuistică în general neromânească4. Pe ce cale ar trebuis-o ia etica aplicată din România? Evident, în primulrând pe calea edificării unei cazuistici româneşti şi acâştigării de experienţă în analiza şi extinderea acesteicazuistici.

Dar este oare rezonabil punctul de vedere că aceastădisciplină nu mai trebuie să aparţină filosofilormoralei, ci ar trebui transferată medicilor sau oamenilorde afaceri specializaţi în asemenea chestiuni?5 Filosofia4 “În acest caz, ca şi în altele de etică aplicată, provocarea constăîn a ‘produce principii’ care nu numai că ar trebui să corespundăunor situaţii reale, dar ar trebui să aibă un sens, în acestesituaţii, pentru persoanele pe care aceste principii ar trebui să leghideze în viaţa lor de afaceri” (D. Crăciun, V. Morar, V. Macoviciuc(ed.), Etica afacerilor, Editura Paideia, 2005, p.25.)5 “Au apărut profesioniştii în etica afacerilor, iar aceştiainteracţionează simultan atât cu ‘lumea practicii’ [...] cât şi cuteoriile etice, sociologice, psihologice etc. consideratesemnificative pentru a explica, înţelege şi norma (reglementa)asemenea domenii. În acest fel s-a produs conversiunea de laprofesioniştii ‘academici’ de altădată, la profesioniştii activi înlumea afacerilor. Se poate adăuga că, uneori, aceştia din urmă sunt

4

morală, teoriile etice normative, ca şi cele meta-etice,nu mai joacă oare nici un rol în etica practică? De undeîşi trag aceşti noi “specialişti” seva priceperii loretice? Numai din cei şapte ani de acasă? Şi dacă amconstata, pe bună dreptate, că teoriile etice nu pot fifolosite direct în educaţia etică sau în consultanţamorală a bolnavilor terminali, înseamnă oare aceasta căele nu mai sunt în nici un sens utile? Se puteau oare articulametodele aplicative ale principiismului, narativismului,cazuisticii morale, particularismului etic etc. fără niciun suport teoretic în fundal? Se exclud aceste metodeunele pe altele sau sunt ele complementare? În fine, maisunt oare diferitele forme specifice de etică aplicată(e.g. etica biotehnologiilor) cercetări propriicatedrelor de filosofie sau ele trebuie să treacă însarcina unor persoane dublu-specializate şi dedicateexclusiv acestor noi meserii? Iată numai câteva dintreîntrebările la care vreau să răspund în articolul defaţă.

1. Partizanii teoriilor etice

Există mai multe modalităţi în care partizaniiteoriilor etice pot susţine că o teorie e utilă, chiarindispensabilă, în evaluarea unor acţiuni, decizii saupersoane particulare. Ronald Dworkin enumeră cincimaniere posibile în care o teorie etică e capabilă să deaformă unor judecăţi morale concrete:6

Deductivismul: Se pleacă de la premisa că o teorie eticăoferă un principiu moral universal din care se pot deduceo serie de reguli morale generale cu privire la clase sautipuri de acţiuni care, împreună cu o premisa minorăconform căreia un anume act are anumite caracteristici,determină deductiv, deci necesar, că acel act e o datoriemorală. Se consideră îndeobşte că utilitarismul,kantianismul şi etica teologică reprezintă exemple tipicede deductivism.

chiar şi ascultaţi” (D. Crăciun, V. Morar, V. Macoviciuc (ed.), Eticaafacerilor, Editura Paideia, 2005, p.26.)6 R. Dworkin, Theory, Practice and Moral Reasoning, în D. Copp (ed.), EthicalTheory, Oxford University Press, 2006, p. 627.

5

Nu voi ezita să observ, însă, că la o privire maiatentă, lucrurile nu sunt nici simple şi nici foarteclare. Căci deductivismul acoperă mai multe teorii caresunt foarte diferite între ele, ceea ce i-a făcut pecriticii acestuia să aleagă o strategie mai comodă deatac: ei au sintetizat un model abstract al “teoriei” şişi-au concentrat apoi criticile pe acesta. Strategiaaleasă prezintă însă un mare risc, anume acela de aconstata după un timp că respectivul model abstract nureprezintă fidel nici una dintre teoriile istorice realeşi că atacurile îndreptate împotriva lui nu afectează, înrealitate, aceste teorii. Pe lângă aceasta, a-l pune peKant alături de Mill ca promotor al conceptului“propoziţional”, ipotetico-deductiv de teorie (presupusde “deductivism”), înseamnă a-l interpreta superficial penewtonianul de la Königsberg. Modelul teoretic dezvoltatde etica lui Kant e mai degrabă unul împrumutat dinfizica matematică şi e cel mai bine reconstruitepistemologic de “structuralismul meta-teoretic”contemporan, care oferă o remodelare ansamblistă ateoriei, nu una logică. În aceste condiţii, aplicareateoriei lui Kant la faptele morale nu mai constă în“deducerea” logică a faptelor din principii, ci înrelaţia de satisfacere de către fapte a unui model abstract.7

La o analiză atentă, s-ar putea să constatăm că nici unadin marile teorii „deductive” nu a utilizat în fapt metodadeducţiei strict logice a unor concluzii particulare dinpremise universale, în ciuda faptului că s-a pretinsadesea acest lucru.

Cântărirea temeiurilor (balancing): Această modalitate de afolosi teoriile în practica judecării morale se referă lateoriile pluraliste, cum e intuiţionismul lui Ross:aceasta nu se bazează pe ideea de deducţie pentru că nustabileşte o ordine de prioritate între datoriile primafacie furnizate de teorie. Noi putem însă obţine din acestedatorii prima facie anumite judecăţi particulare printr-unproces de “cântărire intuitivă a temeiurilor” în funcţiede context. 7 Vezi pentru această interpretare I. Pârvu, Posibilitatea experienţei,Editura Politeia, 2004 şi V. Mureşan, Teoria-cadru a criticii raţiunii practice şiformulele imperativului moral, în A. Boboc, N. I. Mariş (ed.), “Studii deistorie a filosofiei universale”, vol. XII, Editura Academiei,Bucureşti, 2004.

6

Specificarea normelor: Procedura e legată de numele luiHenry Richardson8: atunci când avem mai multe normefurnizate de o teorie, noi nu vom introduce reguli deprioritate şi nici nu vom cântări reciproc temeiurilenormelor conflictuale (ca în cazul teoriei lui Ross), cine vom angaja într-un proces de specificare şi particularizare anormelor până când vom ajunge la o normă particulară cerezolvă cazul (de pildă, un conflict normativ). “Atuncicând ne confruntăm cu norme conflictuale, încercăm săspecificăm una sau mai multe dintre norme până la punctulîn care devine evident că situaţia pe care o avem în faţăcade sub ea şi că această situaţie nu e acoperită de altenorme conflictuale. Norma specificată nu înlocuieştenorma originară în maniera în care noi încastrăm excepţiaîn norma revizuită atunci când găsim o excepţie de la onormă ‘absolută’. Norma specificată rămâne în picioarealături de norma originară, ambele respectând conţinutulacestei din urmă norme şi, în unele cazuri, permiţândnormei originare să dicteze acţiuni de compensare sauapologetice”.9

Să ne amintim exemplul lui B. Constant în disputa sa cuI. Kant: un nebun este în căutarea unui presupus duşmanpentru a-l ucide, iar eu ştiu unde se află presupusavictimă; dacă nu mă pot eschiva, va trebui oare să-i spunnebunului adevărul? Aici avem un conflict normativ peraccidens între două datorii generale, formulate „pentrucele mai multe cazuri”, anume R1 (Pentru cele mai multeacţiuni, dacă A este o minciună, atunci A este interzisă)şi R2 (Pentru cele mai multe acţiuni, dacă A este osalvare a unei persoane inocente de la a fi ucisă, fărăun cost comparabil pentru agent, atunci A e obligatorie).”Specificarea” despre care e vorba mai sus – utilizată caprocedură de decizie - constă în modificarea normeigenerale care interzice minciuna adăugând asemeneacircumstanţe particulare încât ea să se aplice laexemplul lui Constant permiţând minciuna. Aceastăspecificare ar putea lua forma: R3 (Pentru cele mai multeacţiuni, dacă A e o minciună spusă cuiva care nu urmează să

8 H. Richardson, “Specifying Norms as a Way to Resolve ConcreteEthical Problems”, Philosophy and Public Affairs, 1990, 19: 279-310.9 R. Dworkin, Theory, Practice and Moral Reasoning, în D. Copp (ed.), EthicalTheory, Oxford University Press, 2006, p. 632.

7

folosească informaţia pentru a viola drepturile altora, atunci A esteinterzisă). În exemplul propus de Constant, nu putemrespecta simultan R1 şi R2, dar putem aplica simultan R3

(care e o specificare a lui R1) şi R2. Dacă nu spunemnebunului adevărul noi nu mai încălcăm obligaţia(specificată în R3) de a nu minţi căci aceasta se referănumai la cazurile în care preopinentul nu urmează săfolosească informaţia obţinută prin refuzul de a minţipentru a face rău cuiva, ceea ce nu e cazul nebunuluinostru. Prin specificare refacem, aşadar, coerenţa unuisistem de norme în cursul procesului de aplicare a lor.Rămân, desigur, multe probleme deschise legate de relaţiadintre original şi specificare etc. Dar am reuşit înacest fel să restabilim ”echilibrul reflectat” prinintroducerea unei norme “specifice“ care păstrează într-oanume măsură esenţa normei originale dar ne permitetotodată să lucrăm cu regula astfel modificată fără a maigenera vechiul conflict normativ.

Teoria virtuţii: Pare a fi o soluţie alternativă la disputadeontologism-consecinţionism. Din perspectiva acesteia,acţiunea moralmente corectă e definită ca acţiunea pecare ar face-o un agent (perfect) virtuos dacă ar fi pussă acţioneze în circumstanţele particulare în care noitrebuie să facem evaluarea – virtuţile fiind aceletrăsături de caracter care aduc beneficii agentului şicelorlalţi. Aşadar, noi putem deduce ceea ce trebuie săfacem într-un caz particular determinând ceea ce ar faceîn acele circumstanţe un agent perfect virtuos.

Echilibrul reflectat (reflective equilibrium): Aceasta e metodacoherentistă rawlsiană de justificare, conform căreiatestăm principiile teoriei văzând care sunt implicaţiilelor pentru cazurile particulare - revizuind cazurileparticulare în lumina principiilor dar neezitând totodatăsă revizuim şi principiile în lumina cazurilorparticulare atunci când situaţia o impune. E o metodă aajustării reciproce a principiilor teoretice şi ajudecăţilor noastre particulare bine cumpănite înpractică, fie prin deducţie, fie prin cântărireareciprocă a temeiurilor, fie prin specificare.

Această listă a lui Dworkin arată că ipoteza adoptatăde majoritatea criticilor teoriilor cum că

8

„deductivismul” e unica metodă de legare a teoriilortradiţionale de faptele morale particulare este falsă.Există şi alte metode. Dar dincolo de varietateamodalităţilor în care o teorie etică ar putea da formăjudecăţilor noastre morale particulare, dovedindu-şiutilitatea, subzistă totuşi un mare neajuns pe careatitudinea pro-teorie pare să-l aibă: există mai multeteorii etice, parţial incompatibile între ele, dar dupătoate aparenţele la fel de justificate raţional, care potoferi evaluări incompatibile ale aceluiaşi fapt moral.Celebră din acest punct de vedere e situaţiautilitarismului şi kantianismului. Să numim acestediverse teorii T1, T2, T3. Obiecţia justificată amedicilor sau jurnaliştilor interesaţi de eticapropriilor lor profesii ar putea fi aceasta: voi,eticienii, veniţi cu diferite teorii care duc uneori laevaluări diferite ale faptelor; la ce ne puteţi fi,atunci, de folos? În haosul evaluativ produs de teoriilevoastre, cum putem şti care teorie – şi deci care evaluare- este cea bună? De ce nu ar fi mai prudent, în faţaacestei incoerenţe, să ne dispensăm de teorii? Să ne bazăm purşi simplu pe moralitatea comună în care toţi suntemexperţi. Confruntaţi cu situaţia în care, pentrumajoritatea dintre noi, nu există o singură teorie corectăsau un singur cadru teoretic unificat din care să poată fideduse toate judecăţile morale particulare, provocareacentrală a eticii aplicate a părut multora să fieaceasta: cum e posibilă unitatea deliberării morale încondiţiile unei atari lipse de coerenţă teoretică.10

Cum am putea susţine o poziţie pro-teoretică viabilă încontextul acestui pluralism incoerent care presupunetacit că există o singură teorie corectă, dar nu ştim cuprecizie care? Pe ce bază vom selecta şi adopta o asemeneateorie? E necesar să facem o asemenea selecţie? La acesteîntrebări există mai multe posibilităţi de răspuns. Să neimaginăm căutând soluţia cea mai bună pentru uzul unuicomitet de etică.

Într-o primă variantă, am putea adopta dogmatic oteorie şi să judecăm faptele prin prisma ei, de pildă

10 D. W. Brock, Public Moral Discourse, în L. W. Sumner, J. Boyle (eds.),Philosophical Perspectives on Bioethics, University of Toronto Press, 1996, p.289.

9

prin deducerea unor concluzii morale particulare dinprincipiul teoriei (sau din regulile secundare) şi dinfapte. Cel mai bun exemplu de acest fel e acela furnizatde eticile teologice, căci acestea sunt prin natura loradoptate dogmatic. În anumite circumstanţe, un comitet deetică s-ar putea declara susţinător fără rezerve a eticiicreştine. Dar şi etica marxistă era asumată dogmatic încomunism. Ne-am putea imagina, cu un oarecare efort dedata aceasta, şi o comunitate de utilitarişti fanaticicare nu ar vrea să privească lucrurile decât prinochelarii utilitarismului. În acest caz, adoptarea uneiteorii nu e o chestiune de argumentare raţională, ci decredinţă cvasi-iraţională care decurge din toateaspectele biografiei şi contextului cultural al celor în cauză.Dacă la aşa ceva se referă critica lui Maclean11 atuncicând flagelează “bioetica” utilitaristă dominantă,„asupritoare”, trebuie să recunoaştem că ea are dreptate.Căci se poate constitui imediat un grup de anti-utilitarişti dogmatici gata să conteste primul grup cuaceeaşi înverşunare iraţională, fiind de aşteptat cadialogul lor să fie un dialog al surzilor. Dacă am aveaun comitet de etică eteroclit, în care mai mulţi membrisă adopte dogmatic teorii diferite, atunci acel grup nu vaputea oferi nici o evaluare coerentă a faptelor moraleluate în discuţie căci va lipsi orice comunicare internăîntre membrii grupului atâta vreme cât fiecare vaconsidera că soluţia sa este singura valabilă.

A doua variantă ar fi aceea în care adoptăm teoria T1prin eliminarea critică a teoriilor concurente T2 şi T3. Înacest caz, adoptarea lui T1 nu e dogmatică, ci critică (T1“e cea mai adecvată teorie”). Aşa procedează J. S. Millatunci când pretinde să elimine prin argumente teoriasimţului moral şi kantianismul. Aşa procedează şi Kantatunci când elimină critic toate eticile “heteronome”.Aşa procedează D. Ross atunci când propune teoriadatoriilor prima facie, eliminând critic atât utilitarismulcât şi kantianismul, principalele alternative teoretice.Aşa au făcut toţi marii teoreticieni, întemeietori deşcoli etice. Acesta e aşadar un caz interesant: e cazul

11 A. Maclean, The Elimination of Morality. Reflections on Utilitarianism and Bioethics,Routledge, 1993.

10

în care ne raliem deliberat unei anumite şcoli de filosofiemorală.

Problema e că aceste critici adresate adversarilor nusunt niciodată decisive, căci eliminarea unor teorii nu eniciodată un proces exclusiv logic, ci unul psiho-socialcomplex, o teorie neputând fi niciodată infirmatădefinitiv. Bunăoară, în ciuda criticilor convingătoareformulate de Mill, kantianismul a subzistat mult şi bineiar intuiţionismul etic a cunoscut o înflorire sui generisîn secolul al XX-lea. Persistenţa dezacordurilor eticeîntre susţinătorii diferitelor teorii e considerată demulţi ca o dovadă a imposibilităţii existenţei uneialegeri morale corecte. Lucrurile sunt chiar maicomplicate, căci aceste teorii intersectează, pot ficombinate în diferite feluri, fără a exista un acord cuprivire la care anume combinaţie e cea bună. Existădezacorduri de interpretare chiar în interiorul aceleiaşiteorii şi ne lipseşte o formulă magică pentru aplicarealor fără probleme. În plus, dacă într-un grup de deciziemorală avem susţinători ai unor teorii diferite, dar lafel de justificate raţional pentru fiecare dintre ei,atunci susţinătorii teoriei T1 trebuie să-i convingă petoţi ceilalţi membri ai grupului că T2 şi T3 nu suntdeloc adecvate şi că trebuie mai degrabă ignorate – ceeace e dificil de făcut, dacă nu imposibil, din motivelogice şi psihologice (susţinătorii teoriilor T2 şi T3 sevor lăsa greu convinşi, dar mai degrabă nu o vor face).Oricum, privind în general starea actuală a teorieietice, noi nu ne aflăm într-o asemenea situaţie ideală:nu există un consens asupra unei mari teorii care să fieconsiderată ca “bună” pentru că despre celelalte s-ademonstrat că sunt incorecte. Maclean are deci dreptate săcritice o asemenea presupoziţie.12

12 La fel crede şi Brock: “Aşadar, dacă raţionamentul moral trebuie săînceapă cu teoria morală generală corectă şi cu principiile ei, caresunt astfel aplicate deductiv politicii particulare aflată îndiscuţie, ne izbim de neajunsul că nu există nici un acord cu privire lacare este teoria corectă şi care sunt principiile pe care trebuie săle folosim” (D. W. Brock, Op. cit. p. 281). Aceeaşi e opinia lui WillKymlicka, Moral Philosophy and Public Policy: The Case of New ReproductiveTechnologies, în L. W. Sumner, J. Boyle (eds.), Philosophical Perspectives inBioethics, University of Toronto Press, 1996.

11

Până aici am discutat despre adoptarea unei singureteorii, fie dogmatic, fie critic, şi am arătat mai multeposibilităţi în care ea ar putea juca un rol în practicaevaluării morale. Ambele soluţii – cea dogmatică şi ceacritică - par a fi însă inadecvate din motivele pe carele-am arătat, având în plus toate şansele să conducă ladiscreditarea utilităţii teoriilor etice pentrudiscuţiile de etică aplicată. O soluţie alternativă -care din păcate nu mi se pare că are mai multă forţă deconvingere - e aceea de a propune o sinteză a (tuturor)teoriilor existente, o teorie T4 care să sintetizeze suigeneris teoriile T1-T3. Aşa procedează R. M. Hare: eladoptă raţional o teorie nu prin excluderea teoriilorconcurente, ci prin includerea lor într-o nouă teorie,într-un aşa-zis “utilitarism kantian”. Hare crede ferm înacest “eclectism teoretic benign” şi recomandă metodasintezei, de inspiraţie aristotelică (metodadiaporematică), tuturor acelora care fac filosofie. Înfelul acesta el îşi alungă disconfortul provocat deadoptarea partizană a unei singure teorii în condiţiileîn care ştim prea bine că există teorii alternative fermsusţinute de şcoli etice concurente. În viziunea sa,pentru a judeca un caz particular, ar trebui mai întâi săne unificăm poziţiile teoretice, printr-un fel de consenscritic, sub umbrela unei asemenea teorii de sinteză şiabia apoi să trecem la interpretarea faptelor. Or, chiaraceasta e marea dificultate: în condiţiile pluralismuluietic actual, va fi greu, dacă nu chiar imposibil, săconvingem toţi specialiştii în etică de faptul că T4 e obună sinteză a teoriilor T1-T3. Căci sunt posibile sintezediferite (utilitarismul normativ e o altă asemenea sinteză).Numai şcoala lui Hare (minoritară, totuşi, în lumeaeticienilor) va fi de acord cu soluţia acestuia. Cu altecuvinte, şi aici ca şi în cazul anterior, neajunsul vaconsta în inevitabilitatea adoptării – fie ea şi critice– a unei poziţii sintetice, „de şcoală”, dintre maimultele existente, fără a avea temeiuri obiective pentrua elimina celelalte „sinteze”.

O soluţie mai rezonabilă şi întru totul practicabilă mise pare aceea care pleacă de la premisa acceptăriipluralismului. Să presupunem că ăntr-un comitet de eticămembrii săi sunt adepţii unor teorii diferite, T1-T3, şi

12

că acest pluralism intern nu e privit ca un handicap, cieste chiar unul dintre criteriile constituirii acestuigrup de judecată morală pentru elaborarea unei politicipublice. Un asemenea grup primeşte de la instituţiilestatului, spre bună judecare, anumite probleme moraleconcrete. Evident, bună judecare nu poate însemna aicijudecata omului de rând, bazată doar pe buna sa creştere,ci o “judecată morală chibzuită” (considered moral judgment),cum îi spune J. Rawls. În viziunea lui Rawls, putemajunge la asemenea judecăţi morale chibzuite (închestiunea clonării umane, de pildă) nu prin deducerea lordin principiile unei teorii preferate, nici prinpreluarea necritică a unor practici morale largrăspândite, ci printr-o procedură coherentistă de criticăraţională, procedura “echilibrului reflectat”. Acceptămtoate teoriile T1-T3, sau fragmente ale lor, facemevaluări prin prisma tuturor acestora încercând săeliminăm atât cât putem sursele de eroare, luăm înconsiderare complet toate temeiurile care susţin o anumejudecată particulară, precum şi contraargumentele ce i seaduc. Scopul acestei discuţii critice, din multipleperspective etice, nu e deducerea concluziei corecte cerezultă din premise invulnerabile, căci în aceastăstrategie judecăţile morale particulare şi principiilediferitelor teorii sunt la fel de vulnerabile şi derevizuibile; principiile nu au un statut privilegiat, eletrebuind să fie compatibilizate cu judecăţileparticulare, scopul final fiind “cea mai mare convingereglobală”, adică cel mai bun acord posibil al tuturorparticipanţilor cu privire la problema pusă în dezbatere.Uneori va fi modificat sau chiar abandonat punctul devedere particular iniţial al uneia dintre părţi, alteoriva fi abandonat sau nuanţat un principiu mai general;conflictele în judecată presupun practicarea“compromisului”, a concesiilor pe probleme mai puţinconvingătoare, pentru a se putea ajunge în final la unconsens interpersonal chiar dacă angajamentele morale alemembrilor grupului sunt diferite13. Rezultatul acesteinegocieri va fi un “verdict” oficial (un raport), chiardacă un verdict care e mereu revizuibil. Cred că acest modelaproximează destul de bine ceea ce se întâmplă, sau ar13 D. W. Brock, Op. cit. p. 284 şi urm.

13

trebui să se întâmple, în comisiile de etică aplicatăfocalizate pe elaborarea de coduri deontologice sau depolitici publice. El e o procedură de tipul“observatorului ideal”: ne imaginăm noi înşine ca fiindagenţi raţionali perfecţi care examinează critic toateargumentele pro şi contra, din perspectiva uneidiversităţi de cadre teoretice, în condiţii de cât maibună informare factuală, luând în considerare în mod egaltoate ipotezele de lucru, pentru a ajunge la un “consensprin întrepătrunderea punctelor de vedere” (overlappingconsensus) (Rawls) pe o anumită problemă moralăparticulară. Aceasta este procedura pe care NormanDaniels o numeşte “echilibru reflectat în sens larg”.14

Cred că o şi mai bună aproximare a realităţii ar fifurnizată de interpretarea teoriilor etice T1-T3 dinacest model pluralist nu ca sisteme propoziţionaleipotetico-deductive, ci ca “paradigme” sau gestalt-urimorale (în sensul lui Kuhn)15. O “paradigmă” ar conţineteorii ipotetico-deductive, fragmente de asemenea teorii,principii de bază şi principii mai puţin generale,exemple paradigmatice, analogii relevante, articulări aleteoriilor utile în aplicaţii, alte conceptualizări eticenestructurate încă în teorii coerente etc. Teologul vasusţine ardent imoralitatea avortului (ceea ce e cu totulevident în gestalt-ul lui, al celor ce împărtăşesc paradigmacreştină a eticii). Utilitaristul va susţine ardentmoralitatea avortului (ceea ce e de asemenea evident îngestalt-ul său). Un medic cu educaţie religioasă va aderaprobabil uşor la “argumentele” teologului atunci când seva afla într-un grup interdisciplinar de decizie etică;un medic ce a urmat un curs de “bioetică” utilitaristăpredat de J. Harris va fi alături de filosofulutilitarist. E greu de crezut că numai prin argumente purraţionale îi vom putea determina pe membrii unui grup săfacă unele “compromisuri” în favoarea celorlalţi, săprivească şi să înţeleagă lucrurile prin ochelarii lor.Dar, pe de altă parte, nu putem ajunge la un punct devedere comun (un “consens prin întrepătrunderea punctelor

14 N. Daniels, Wide Reflective Equilibrium in Practice, în L. W. Sumner, C.Boyle (eds.), Philosophical Perspectives in Bioethics.15 Maclean, Louden şi Beauchamp presupun o interpretare“propoziţională”, ipotetico-deductivă, a teoriei.

14

de vedere”) decât dacă membrii unui grup sunt făcuţi săadere, cel puţin în parte, la vederile celuilalt grup –or aceasta e o operaţie de “schimbare a paradigmei”, ooperaţie esenţialmente iraţională (ca trecerea bruscă de la opercepţie la alta a unui desen ambiguu), rezultat al uneiintense activităţi de convingere la care participă toţi –utilizând mijloace raţionale şi iraţionale (persuasive).Discursul moral e folosit în acest caz exact aşa cum neasigură un emotivist precum Stevenson, şi anume cainstrument de persuasiune. Iar rezultatul poate fi plasareafinală pe una dintre paradigme, sau pe o paradigmămodificată, considerată ca fiind mai adecvată cazului.Ipoteza mea e că aşa s-ar putea explica de ce textulConvenţiei UE de la Oviedo privind clonarea umană a fostredactat, până la urmă, în paradigmă kantiană şi nu într-o alta. În acest caz, o decizie etică, e.g. instituireaunei noi reguli morale (cu privire la inacceptabilitateaclonării umane) se dovedeşte a nu fi un proces pe de-a-ntregul raţional.

Problema e că această soluţie ne împinge spre ideea -deja contestată - a formării unor comitete etice încomponenţa cărora să intre numai experţi în teorii morale,adică numai filosofi, căci teoriile morale sunt ansambluriconceptuale complicate iar posedarea lor presupune oexpertiză aparte, greu de dobândit. Un comitet debioetică format numai din filosofi ne-ar readuce însă ladiscuţia despre aroganţa filosofilor ca unici experţimorali şi mi se pare la fel de implauzibil (din cauzaincompetenţei filosofilor cu privire la fapteledomeniului) precum un comitet de bioetică format numaidin medici (dar fără nici o pregătire etică). Discuţiadespre paradigme ne apropie de o soluţie care mi se paresingura rezonabilă, aceea de a constitui un comitet debioetică numai din specialişti în domeniu care au însă şio pregătire etică specială – anume care au asimilat nuteorii, ci diverse metode de evaluare morală anume elaboratepentru uzul lor (pe care le voi prezenta mai jos).

În faţa tuturor acestor dificultăţi întâmpinate deideea utilizării directe a teoriilor în decizia morală,nu e de mirare că unii eticieni au apelat la strategiaopusă, aceea de justificare inductivă, „de jos în sus”, a

15

concluziilor practice; din perspectiva acesteia,utilitatea teoriilor etice pare într-adevăr să pălească.

2. Adversarii teoriilor etice

Poziţia anti-teoreticienilor ar putea fi sintetizatăastfel: nu pot exista teorii etice generale sau, dacă potexista, ele nu ne sunt de folos, sau nu ne sunt direct defolos, în etica aplicată; discuţiile de etică aplicatătrebuie făcute pornind de la specificul, atât de divers,al cazurilor particulare, care nu pot fi reduse uniform lasimplitatea principiilor universale furnizate de teorii.Putem cel mult lucra pe cazuri paradigmatice şi săextindem apoi concluziile prin analogie. Imposibilitatea dea ajunge la un consens în ceea ce priveşte utilizareateoriilor etice clasice în dezbaterile din comisiileguvernamentale de etică i-a făcut pe unii eticieni cuexperienţă în conducerea unor asemenea comisii să adopteun ţel mai modest: concentrarea filosofilor pe“clarificarea conceptuală” şi pe “monitorizarea logică” arapoartelor finale, fără a promova ori impune în astfelde discuţii o teorie etică particulară (D. Wikler, M.Warnock, P. Singer, R. M. Hare). În acest caz, însă,există riscul pierderii totale a perspectivei morale şi adiluării până la dispariţie a pretenţiei de utilitate afilosofilor moralei în asemenea dezbateri publice.

Am putea clasifica opozanţii relevanţei teoriiloretice pentru soluţionarea problemelor de etică aplicatăîn trei categorii: criticii radicali, care susţinimposibilitatea existenţei teoriilor etice şi contestămodelul “ştiinţific” al acestora, pseudo-criticii (carepar să conteste relevanţa teoriei etice atacând uneleteorii cum sunt kantianismul şi utilitarismul pentru a leînlocui cu o alta – etica virtuţii) şi cei ce caută, dindiferite raţiuni, mai cu seamă metodologice, oalternativă.

Autorii postmoderni (Levinas, Foucault, Lyotardetc.) precum şi o pleiadă de criticii literari şiscriitori cu preocupări filosofice (I. Murdoch, J.Fisher, S. Fish, etc.) ni se înfăţişează în ipostaza decritici radicali ai posibilităţii unor teorii eticeuniversaliste şi fundaţioniste, aşa cum ni le-a lăsat

16

tradiţia creştină şi iluministă (ei îl au în vedere maiales pe Kant) şi îşi aruncă suliţele înspre marile teoriide pe poziţii iraţionaliste şi particulariste. Dincolo dedetaliul argumentelor, ei pleacă de la o înţelegerediferită a naturii fenomenului moral, pe care o considerăsingura valabilă, fiind opaci la ideea decomplementaritate şi încântaţi peste măsură de propria“revoluţie”. Tocmai de aceea sunt tentaţi să treacă subtăcere substratul pragmatic ce a alimentat adeseaaventura lor filosofică: lupta dintre departamentele deliteratură şi filosofie pentru atragerea unui număr câtmai mare de studenţi.

Ni se spune acum că trebuie să plecăm de la felulcum gândesc moral oamenii de rând (dar toţi marii autoriau plecat de aici), că ei nu gândesc în termeni deprincipii teoretice care au sarcina imposibilă de asistematiza experienţa morală de o infinită varietate, ciîn termeni de relaţii concrete, unice chiar, de tentativede a-l înţelege pe celălalt şi de a reuşi să comunicimoral cu el. La ce ne pot folosi teoriile şi principiilelor universale dacă vrem să ajutăm o femeie îngrijoratăde faptul că trebuie să avorteze? Decizia morală e unică,valabilă pentru fiecare om în parte, şi e chiar oindecenţă să încerci universalizarea ei. Orice încercarede a trata sistematic, obiectiv, normativ asemeneajudecăţi particulare, care sunt complet dependente decontext, distorsionează fenomenul studiat şi ne împiedicăsă-l înţelegem. Lumea noastră morală e dominată decontingenţă şi de ambiguitate şi orice tentativă de a osubordona unor principii mai fundamentale decâtpracticile morale pe care le avem e o mutilareartificială a realităţii morale.16 Nu voi intra înpolemică aici, dar voi aminti că şi realitatea fizică einfinit de diversă în percepţia omului de rând, dar nicio persoană cu bun simţ nu va protesta împotriva legilormatematice ale fizicii pentru motivul că acestea ardeforma şi sluţi această realitate a simţului comun,propunându-ne să revenim la poezie.

Criticul literar Stanley Fish, de pildă, areurmătoarele argumente anti-teoretice: teoria, adicăsubstituirea unor principii generale pentru fapte16 D. Furrow, Against Theory, Routledge, 1995, p.xii-xiii.

17

particulare “e un proiect imposibil” deoarece (i) dateleprimare şi legile formale sunt scoase din contextul lorşi considerate independent de el (aşadar teoriile nu iauîn serios percepţiile particulare ale agenţilor moraliindividuali şi practicile comunităţilor morale locale);(ii) aşa-zisele “fapte obiective” şi “reguli de calcul”care trebuie să întemeieze în mod obiectiv interpretareasunt ele însele produse ale interpretării (i.e. nu existăîn realitate principii universale obiective, atemporale);(iii) principiile morale universale de substanţă nuexistă; deliberarea morală e o chestiune de intuiţie, de“judecată”, de phronesis, nu de raţiune deductivă; nuexistă nimic moral în afara practicilor morale locale,sedimentate prin tradiţie; noi nu trebuie să ne lăsămghidaţi de valorile imparţialităţii şi universalităţii.

O poziţie mai puţin radicală e aceea aneoaristotelicilor, care se opun teoriei (citeşte:teoriei de tip kantian) propunând un alt fel de teorie,cea a virtuţii. Faptul că această teorie nu e unafundaţionistă, de tip ipotetico-deductiv, nu justificăînsă susţinerea unora că la Aristotel nu am avea o teorieetică: “funcţia filosofului este aceea de a fi capabil săteoretizeze despre orice lucru (peri panton dynasthaitheorein)”, spunea Stagiritul (Met. 1004a35-b1). Poziţiaacestor autori ce ne propun să-l recitim mai atent peAristotel (M. Nussbaum, A. MacIntyre, R. Rorty, B.Williams) e mai degrabă aceea de contestare a faptului căteoriile etice normative au capacitatea de a ne ghidaacţiunile şi de a ne înrâuri efectiv vieţile furnizând untest moral.

Dincolo de aspectele militante ale acestor poziţii,la care ar mai trebui să adăugăm curentul feminist cu asa “etică a grijii” (ethics of care), ele au evidenţiat pebună dreptate limitele poziţiei pro-teoretice dure(deductiviste) şi au sugerat nuanţări şi inovaţii metodologiceimportante, menite să apropie teoriile şi pe teoreticienide potenţialii lor beneficiari. Voi prezenta acum pescurt câteva asemenea inovaţii metodologice, puseîndeobşte sub semnul mişcării de contestare a teoriiloretice, dar care cred că pot fi privite mai bine ca ointerfaţă necesară între teoreticieni şi beneficiari.

18

Cazuistica moralăDupă unii autori, principala strategie de

justificare morală „de jos în sus” este cazuisticamorală. Asociată cu morala Bisericii catolice din evulmediu, cazuistica a fost revigorată ca metodă didacticăîn facultăţile americane de drept şi economie lasfârşitul secolului al XIX-lea, dar a ajuns să fie pur şisimplu expulzată din spaţiul reflecţiei etice serioase laînceputul secolului al XX-lea. Abia în anii ’90 acunoscut ea o revigorare, mai cu seamă în legătură cuavântul eticii afacerilor, ca abordare ce propune oschimbare de perspectivă în etică: etica nu mai e privităca o ştiinţă ce urmăreşte formularea de teoriiexplicative, ci ca o înţelepciune practică (phronesis)bazată pe practici exemplare, sedimentate de istorie (saubine alese de un instructor la curs), care nu au nevoiesă se bazeze pe principii şi nici nu trebuie justificatesuplimentar.

Cartea lui Jonsen şi Toulmin17 a relansat cazuisticamorală prin încercarea de a studia structura ei formalăca metodă. În abordarea acestor autori, cazuistica este“analiza chestiunilor morale utilizând proceduri deraţionare bazate pe paradigme şi analogii, care conduc laformularea unor opinii judicioase despre existenţa şistringenţa unor obligaţii morale particulare, formulateîn termeni de reguli sau maxime care sunt generale, darnu universale sau invariabile, atâta vreme cât ele suntvalabile cu certitudine numai în condiţiile specificeagentului şi în circumstanţele acţiunii”.18 Modul degândire cazuistic este unul prin excelenţă particularist.

Nu trebuie să confundăm această metodă cu metodaexemplelor menită să ilustreze aplicabilitateaprincipiilor şi noţiunilor majore ale marilor teorii,folosită adesea în manualele de etică. Esenţa modului deraţionare cazuistic rezidă în aceea că “se începe cu unanume principiu general (Să nu ucizi), pentru a prezentaapoi o serie de cazuri paradigmatice care cad în mod clarsub această interdicţie (un atac direct neprovocat asupraunei persoane nevinovate care-i cauzează moartea), pentru

17 A. R. Jonsen, S. Toulmin, The Abuse of Casuistry, University of California Press, 1988.18 Ibidem, p. 257.

19

a ne îndepărta după aceea de paradigmă în paşi mărunţi,introducând în discuţie variate circumstanţe care facacest caz tot mai problematic”.19 Aceste tipuri decircumstanţe sunt cele moştenite de la Aristotel: cine,ce, unde, când, de ce, cum şi cu ce mijloace. Utilizândraţionamentul prin analogie, procedee retorice şi un flerpractic format prin experienţă (phronesis), noi putemdecide dacă un caz nou e moral sau nu prin asemănare curepertoriul disponibil de cazuri paradigmatice luat capunct de plecare. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu unmod de evaluare morală care se bazează pe precedente (o„moralitate cutumiară”) şi lărgeşte sfera cazuriloracceptate utilizând raţionamente prin analogie: dacă opersoană are o proprietate ce e asociată cu o a douaproprietate iar o altă persoană are de asemenea primaproprietate, atunci putem conchide că e plauzibil(probabil) să susţinem că a doua persoană are şi ea adoua proprietate. Desigur, asemenea extinderi analogiceale experienţei morale trecute la cazuri noi nugarantează adevărul, dar reprezintă un mod de justificaremorală uzual şi practicabil ce conferă importanţacuvenită acordurilor şi practicilor morale moştenite printradiţie. În această viziune pragmatică, „etica sedezvoltă din consensul social format în jurul unor cazuri”20. 

Metoda cazuisticii morale are, desigur, limitele ei,cum ar fi aceea că, în lipsa unei baze certe, ea nu nespune cum să evităm ca puncte de plecare simpleleprejudecăţi sau convenţiile sociale fără relevanţă moralăautentică. Mai mult, nu e clar nici faptul că eareprezintă o metodă ce se poate dispensa, cum pretinde,de teoriile etice căci acestea apar mereu, chiar dacădiscret, în dezbaterile cazuistice. Chiar în cartea luiJonsen şi Toulmin găsim asemenea reflecţii: „Principiile,cum sunt respectul, binefacerea, sinceritatea etc.suntinvocate în mod necesar şi spontan în orice discurs moralserios. [...] Termenii şi argumentele morale suntprezente în fiecare caz, de obicei sub forma maximelor şientimemelor. Principiile mai generale nu stau niciodatădeparte de aceste maxime şi entimeme şi sunt adesea

19 G. Dworkin, Theory, Practice and Moral Reason, p. 633.20 T. L. Beauchamp, J. F. Childress, Principles of Biomedical Ethics, OxfordUniversity Press, 2001 (Fifth Edition), p. 394.

20

invocate explicit”21. E evident că cei doi autori nu neagărolul principiilor şi, chiar mai mult, presupun implicito teorie meta-etică aptă să permită argumentarea logică îndisputa morală. Plecând de la practica didactică, T.Beauchamp conchide astfel discuţia cu privire larelevanţa studierii teoriilor etice pentru a putea luanote mari la « analizele de caz » : „Teoriile etice potsă nu fie studiate în detaliu şi pot să nu fie invocatepentru analiza fiecărui caz, dar asemenea teorii sunt îngeneral privite ca având un rol central în analiza etică.O presupunere uzuală e aceea că fără o anume înţelegere ateoriei etice eşti rău echipat pentru examinarea criticăa cazurilor”.22

Narativismul

La mijlocul anilor ’90, mai ales în sfera bioeticii,şi-a făcut loc o tendinţă opusă “tiraniei principiilor”,care îşi focaliza atenţia pe procesele subiective decomunicare morală, considerate definitorii pentrumoralitate, anume “narativismul”23 şi, legat de el,“abordarea fenomenologică”. Această tendinţă seîntâlneşte totodată şi se combină cu mai vechea “eticăfeministă”, centrată pe explorarea semnificaţiei morale aemoţiilor, a capacităţii de a simpatiza cu ceilalţi, agrijii faţă de altul. Schimbarea s-a vrut a fi una deparadigmă, nu doar de nuanţă, ce îşi avea propriilejustificări teoretice şi îşi elabora mijloace de a luadeciziile morale ascultând vocile tuturor celor implicaţiîn procesul decizional, subliniind relevanţa (uitată) asituaţiilor de relaţionare afectivă şi de comunicaremorală. Noua mişcare vine şi cu o drastică schimbaremetodologică: ea preia concepte, moduri de gândire şitehnici specifice literaturii, criticii literare şifilosofiei de factură hermeneutică şi fenomenologică,aducând în avanscenă rolul literaturii, al naraţiunii, alrelatării personale în rezolvarea unor probleme morale21 Apud T. L. Beauchamp, J. F. Childress, Principles of Biomedical Ethics, p.396.22 T. Beauchamp, Case Studies in Business, Society and Ethics, Prentice Hall, 1989, p.1-2.23 N. H. Lindemann (ed.), Stories and their limits, New York: Routledge, 1997.

21

cum ar fi convingerea unui bolnav să adopte un tratamentriscant printr-un efort de mai bună înţelegere a feluluiîn care se văd lucrurile din perspectiva lui. Sau,schimbând exemplul, ni se atrage atenţia că una este săvorbeşti despre acceptabilitatea avortului ca bărbat şialta e să faci acest lucru după ce ai avut sau când aiexperienţa avortului ca femeie. Se consideră acum căînţelegerea pacientului e o parte intrinsecă a unui buntratament. Una e să aplici mecanic şi detaşat o anumităprocedură medicală şi alta să o faci înţelegând înprealabil ce înseamnă să fii supus chimioterapiei în ultimafază a cancerului. Or, în acest caz, lucrul cuprincipiile şi regulile nu ne mai e de folos; mai degrabăo tehnică de tipul “consultanţei morale” s-ar dovediutilă, una ce mizează pe forţa expresivă a povestiriiunor experienţe subiective şi pe formarea unei capacităţiempatice de împărtăşire a mesajului lor.

Narativiştii (R. Rorty, H. Brody, A. Frank, A.MacIntyre, P. Ricoeur, M. U. Walker, M. Nussbaum etc.)pleacă de la premisa (falsă, dacă e absolutizată) căfiecare situaţie morală e unică şi irepetabilă (“eticăsituaţională”), semnificaţia ei genuină neputând ficaptată prin principii şi reguli simplificatoare cucaracter general. Dimpotrivă, putem înţelege o viaţămorală şi lua decizii în cunoştinţă de cauză numaiprivind viaţa unei persoane ca pe o naraţiune şielaborând metodologii narative pentru a o interpretaadecvat.24 În optica acestor autori, atât în învăţământulmoral al celor ce lucrează în sistemul sanitar, cât şi înpractica spitalicească, naraţiunile la persoana întâitrebuie să fie privilegiate, capacitatea de a lua deciziimorale fiind determinată de măsura în care povesteavieţii unui individ şi sensul pe care el i-o dă sepotriveşte sau nu cu naraţiunile dominante alecomunităţii în care trăieşte acel individ, potrivireevaluată pe baza unui “echilibru reflectat narativ” (H.Lindeman Nelson). Scopul urmărit într-un asemenea procesde consultanţă morală la capul bolnavului nu este acelade a unifica punctele de vedere impunând un principiuobiectiv “corect”, ci de a deschide căile dialogului

24 J. McCarthy, “Principlism or narrative ethics: must we choosebetween them?”, BMJ, 2003; 29: 65-71.

22

moral, depăşind prejudecăţile, explorând tensiunileinterioare şi diversitatea opţiunilor, printr-un efort de“ascultare empatică şi de sprijin” oferit bolnavului.Ceea ce i se oferă acestuia în final nu e soluţia bună,ci convingerea că a fost ascultat şi înţeles.

Bioetica fenomenologică şi narativă – adică aceeacare încearcă să descrie sensul experienţelor de viaţătrăite – încearcă o nouă poartă de intrare pe teritoriulbiomedical: nu plecând de la principii spre fapte, ci dela o bună înţelegere a faptelor. “În loc să plecăm de laconstrucţia teoretică şi să vedem ce elemente aledeciziei medicale se potrivesc cu categoriile noastreexistente, sugerez filosofilor să înceapă cu încercareade a înţelege într-adevăr problemele pe care încearcă săle rezolve. Unul din mecanismele pentru a face asta e săreflecteze fenomenologic la propriile noastre experienţetrăite sau să ofere o naraţiune reflectată a situaţieidin propria noastră perspectivă, în limitele acesteireflecţii”.25 Eticienii din spitale trebuie să descoperemereu metode noi şi nu să se mulţumească cu instrumentelepuse la dispoziţie de teoriile etice tradiţionale. Desprefertilizarea in vitro se poate discuta în termenitradiţionali (dreptul la reproducere, statutulembrionului etc.), dar “explorarea infertilităţii caexperienţă trăită” prin cuplarea naraţiunii pacientuluicu naraţiunea generală a fenomenului e de natură să nefacă să vedem într-un mod diferit problema, să imaginămsoluţii inedite şi perspective etice noi. Susţinătoriiatitudinii fenomenologice spun că medicul nu trebuie sătrateze o boală pe baza unor reguli rigide obiective saua unor descrieri a priori ale situaţiei, ci trebuie sădescrie elementele constituente ale acelei experienţe caexperienţă subiectivă şi să reflecteze asupra ei ca şicum ar fi o experienţă trăită de el. Aplicând aceastăprocedură, speră narativiştii, bioeticienii vor scriedesigur mai puţin despre lucruri pe care nu le înţelegîndeajuns.

R. Rorty, membru al departamentului de literaturăcomparată al Universităţii Stanford, e şi mai radical:

25 L. Shanner, Rioethics through the Back Door: Phenomenology, Narratives, andInsights into Infertility, în L. W. Sumner, J. Boyle (eds.), PhilosophycalPerspectives on Bioethics, p. 116.

23

filosofia morală nu mai joacă nici un rol în discuţiile deetică aplicată, ea neavând în această privinţă o poziţieprivilegiată faţă de ziaristică, literatură, drept sauantropologie. Ceea ce trebuie să avem pentru a face eticaafacerilor sau etică medicală e „imaginaţie morală”,adică o „abilitate” de a judeca moral imersaţi încontexte particulare, abilitate pe care o dezvoltă maibine literatura decât abstracţiile teoriilor etice.”Povestirile şi hagiografiile vor reprezenta eticaafacerilor din noul mileniu. ... Comunitatea celor ce seocupă de etica afacerilor nu are nevoie atât de oamenicare posedă o cunoaştere detaliată a teoriilor etice, câtde oameni care au nasul jurnalistului pentru ceea ce e oştire bună ca şi talentul romancierului de a o toarce. Nuse cere nici o instruire specifică pentru a inventa şinara asemenea povestiri. ... Filosofia e tot atât derelevantă pentru etica aplicată precum orice altediscipline academice, poate un pic mai mult decât celemai multe dintre ele, dar nu cu mult mai mult”26. Prinurmare, naraţiunile despre vieţile oamenilor de afaceri,de succes ori falimentari, sunt mai relevante pentruetica aplicată decât discuţiile filosofice despre virtuţişi principii. Ceea ce pare a confunda Rorty suntsensurile diferite ale „eticii aplicate”: căci una esteînţelegerea morală a celuilalt şi comunicarea morală (cumse poate ca un om de afaceri educat moral să fie unindivid veros?) şi alta e, de pildă, stabilirea şidezvoltarea continuă a unui cod deontologic (într-uncomitet de etică). Pentru primul caz naraţiunile potconstitui un mediu moral propice, dar e îndoielnic faptulcă ele vor fi centrale şi în al doilea caz.

Principiismul.

Aşa-zisul „principiism” (principlism), dezvoltat maiales în bioetică, pretinde să propună o integrare aprocedurilor „de sus în jos” şi „de jos în sus” sub formaunei metode a coerenţei inspirate de ideea „echilibruluireflectat” (reflective equilibrium) a lui Rawls. Principiiştii

26 R. Rorty, “Is Philosophy Relevant to Applied Ethics?”, Business EthicsQuarterly, Issue 3, 2006, p. 378.

24

pleacă de la premisa că principiile se află în miezulvieţii morale, în ciuda unei pleiade de abordări caresunt tentate să arunce peste bord principiile eticeodată cu teoriile (aşa cum procedează narativismul,teoriile virtuţii, cazuistica, etica grijii etc.).Procedura de decizie numită “principiism” a început sădomine teritoriul cu totul special al bioeticii lasfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut şi a fostinaugurată de lucrarea lui Tom Beauchamp şi JamesChildress Principles of Biomedical Ethics.27 Ei propun o “teorieorientată spre principii” dar care abandonează marileteorii etice tradiţionale, oferind cercetătorilor dindomeniul biomedical o listă (“checklist”) de criterii înfuncţie de care să judece ei înşişi situaţiile cu care seconfruntă, fără a pune un accent deosebit pefundamentare; nu întâmplător unii au numit-o ironic“mantra de la Georgetown”. Ei susţin că abandoneazăidealul teoriei pentru un scop mai modest: „reflecţia şiconstrucţia morale”. În locul explicaţiei fenomenuluimoral şi al întemeierii teoretice a unor principii şiproceduri de evaluare, ei urmăresc acum găsirea unui setde valori larg acceptate care să ghideze evaluărilemorale din domeniul biomedical.

Trebuie spus că abordarea principiistă s-a vrut dela bun început o procedură de decizie adaptată nevoilorbioeticii. Aplicarea ei la alte domenii era privită caproblematică sau, în orice caz, ca presupunând oelaborare sui generis. Ea s-a bazat pe următoarele teze:

(i) Pentru a judeca faptele morale particulare (dindomeniul biomedical) nu avem nevoie de marile teoriietice, ci ne e suficient “un cadru pentru identificareaproblemelor morale şi pentru reflecţia asupra lor” formatdin “patru ciorhini de norme morale” constituiţi din:principii, reguli (care sunt principii specificate,particulare), drepturi, virtuţi şi idealuri morale. Acestcadru metodologic are la bază:

- principiul respectului autonomiei (o normă pentru respectareacapacităţii de a lua decizii a persoanelor autonome);

27 P. Beauchamp, J. Childress, Principles of Biomedical Ethics, Oxford University Press, 1979.

25

- principiul binefacerii (beneficence) (un grup de norme pentruconferirea de beneficii şi cântărirea beneficiilor înraport cu costurile şi riscurile);

- principiul nefacerii răului (non-maleficence) (o normă a evităriicauzării unor daune);

- principiul dreptăţii (un grup de norme pentru distribuireabeneficiilor, riscurilor şi costurilor într-un modechitabil). 28

Cele patru principii sunt nucleul a ceea ce autoriinumesc „moralitatea comună”, adică normele moralefundamentale care leagă între ele toate persoaneleserioase din punct de vedere moral, în toate locurile. Deaceea această procedură a fost numită “abordareabioeticii bazată pe patru principii” sau “principiism”.Cele patru principii au fost apoi discutate explicit şiun număr de “reguli specifice” au fost întemeiate pe elepentru a arăta de ce şi cum cad cazurile particulare subaceste principii. Alţi autori, europeni, preferă săvorbească despre principiul demnităţii, principiu care acunoscut mai multe formulări29, majoritatea având filiaţiicu gândirea religioasă şi cu conceptul de “sacralitate avieţii”.

(ii) Caracterul non-absolut al principiilor morale:există excepţii la toate principiile; instituţia socialăa moralităţii include o pluralitate de principii întrecare nu există o ordine determinată de precedenţă;fiecare principiu e un principiu prima facie care, înfuncţie de context, poate fi surclasat de oricare altul.Această abordare diferă de cea a utilitarismului şikantianismului care presupuneau că sistemul de regulimorale trebuie să fie absolut coerent, coerenţă asigurată28 T. L. Beauchamp, J. F. Childress, Principles of Biomedical Ethics, OxfordUniversity Press, 2001 (Fifth Edition), cap. I, 1.29 Cum ar fi: persoanele individuale trebuie să aibă dreptul de a-şiface propriile alegeri şi a-şi dezvolta propriile planuri de viaţă;în domeniul medical aceasta se referă în primul rând la“consimţământul în cunoştinţă de cauză” (informed consent): nu ai voiesă tratezi un bolnav fără consimţământul lui sau a reprezentantuluisău legal, aflaţi în cunoştinţă de cauză cu privire la boală şi latratament. Medicul trebuie de asemenea să discute preferinţelebolnavului în ceea ce priveşte tratamentul şi să-i prezintevariantele.

26

de un singur principiu de bază, cât mai sigur demonstratşi ghidat de o “valoare supremă”, fiind mai apropiată deintuiţionismul pluralist al lui D. Ross. Punând înbalanţă “greutatea” regulilor conflictuale putemdetermina pe bază de “bune temeiuri” raţionale (nu depreferinţe subiective) care dintre ele e datoria noastră“reală” în situaţia dată.

(iii) Cele patru principii nu sunt întemeiate pe marileteorii etice, ci pe ceea ce autorii numesc “moralitateacomună”, anume normele morale elementare care constrâng,în toate locurile, conduita tuturor persoanelor serioasecu privire la viaţa lor morală (sunt “serioase moral”acele persoane care nu sunt imorale, amorale sau selectivmorale) şi pe care le învăţăm cu toţii în cursul formăriinoastre morale obişnuite. “Moralitatea comună” e o“instituţie socială” care include “moralitateaprofesională”, adică “standardele de conduită care suntgeneral recunoscute de acei oameni din interiorul uneiprofesii care sunt serioşi cu privire laresponsabilităţile lor morale”.30 Ea circumscrie conţinutulmoral iniţial de care avem nevoie în această procedurăcoherentistă de justificare morală. La întrebarea de ceaceste patru principii şi nu altele, autorii răspund cătradiţia medicală e aptă să furnizeze un set de judecăţichibzuite (considered judgments) ce vizeazăresponsabilităţile şi scopurile recunoscute de toţi ceice lucrează în acest domeniu31. Nu e nevoie de justificăriobiective pentru principiile alese; ele sunt impuse depractică: aproape toate „codurile medicale tradiţionalele presupun măcar pe unele dintre ele”. Autorii acceptăcă şi istoria filosofiei morale ne întăreşte încredereaîn aceste principii atâta vreme cât putem observa că“majoritatea teoriilor etice clasice includ acesteprincipii într-o formă sau alta”. 32

30 Ibidem, p. 5.31 T. Beauchamp, Role of Principles in Practical Ethics, în L. W. Sumner, C. Boyle(eds.), Philosophical Perspectives in Bioethics, p. 92.32 T. L. Beauchamp, J. F. Childress, Principles of Biomedical Ethics, OxfordUniversity Press, 2001 (Fifth Edition), p. 12.

27

(iv) În situaţii morale dificile, atunci când aparconflicte între principiile prima facie, nici unprincipiu nu e privilegiat; fiecare principiu trebuie„specificat” şi “cântărit” (balanced) în raport cujudecăţile chibzuite aparţinând unui context sau altuia,printr-un “model de justificare” de tipul “echilibruluireflectat în sens larg” (whide reflective equilibrium). În oricesituaţie din sfera asigurării sănătăţii, orice deciziesau acţiune e justificată moral dacă e consistentă cuprincipiile sau regulile relevante pentru acel context,succesul justificării putând fi măsurat prin gradul încare se asigură o coeziune de ansamblu a tuturorelementelor, principiale sau factuale, luate înconsiderare în judecată.

Dar pentru a ne ghida efectiv, aceste principiipresupun comunicarea cu bolnavul: în cazul principiuluiautonomiei, de pildă, trebuie să determinăm dorinţelepacientului pentru a-i putea proteja autonomia. În cazulprincipiului binefacerii trebuie să aflăm ce conteazăpentru pacient ca bine şi ca rău, spre a şti ce să facem.Principiismul nu ignoră aşadar aspectele subiective alerelaţiilor morale: emoţiile, virtuţile, comunicarea.Plecând de la observaţia unor bioeticieni conform căreiaîngrijirea subiecţilor în spitale şi protejarea în faţarezultatelor nocive ale cercetării ştiinţifice se potoptimiza nu prin reguli instituţionale, ci prin educareaunui personal medical şi de cercetare virtuos şiresponsabil, Beauchamp şi Clildress consacră un întregcapitol temei virtuţilor, în conexiune cu chestiuneanormelor. Aşa se face că, pe lângă cele patru principii,autorii dezbat cinci “virtuţi focale” ale practiciimedicale: compasiunea, discernământul, sinceritatea,integritatea şi conştiinţa morală. Gândirea morală dindomeniul bioeticii apelează la principii, reguli,drepturi, virtuţi, emoţii, analogii, paradigme, naraţiunişi parabole, iar a da prioritate vreuneia dintre acestecategorii li se pare celor doi autori o procedurădubioasă; nici modelul de justificare de “sus în jos”,nici cel de “jos în sus” nu sunt acceptate, fiindpreferată soluţia de mijloc a unui model coherentist încare aspectele mai generale (principii, reguli, teoriietc.) şi cele mai particulare (judecăţi de caz,

28

sentimente, percepţii, practici, parabole etc.) “suntlegate intrinsec în gândirea noastră morală şi nu potpretinde, niciuna, prioritate”.33

Acest gen de principiism tot mai sofisticat poate arătade ce cazuiştii (ca şi narativiştii sau eticienii virtuţii)greşesc atunci când se opun principiilor. El pretind călucrează de jos în sus, plecând de la anumite “cazuriparadigmatice” şi judecând alte cazuri prin analogie. Dardacă punem în locul termenului “cazuri paradigmatice”termenul “judecăţi chibzuite” vom vedea, crede Beauchamp,că “metodologia pe care o propun eu nu diferă într-un modsemnificativ de metodele propuse de cazuişti. ...Recunoaşterea unui caz ca fiind un caz paradigmaticînseamnă acceptarea implicită a tuturor acelor‘principii’ sau ‘reguli’ care permit paradigmelor să fieextinse la alte cazuri. ... Tot ce învăţăm dintr-un cazşi transferăm apoi altui caz nu poate fi în întregimespecific primului caz; trebuie să fie prezent un anumegrad de generalitate care să ne conducă la următorul caz.Cu cât acest nivel de generalitate e mai mare, cu atât neapropiem de principiu”. Mai mult, “cazurile paradigmaticeale cazuiştilor sunt încărcate teoretic (theory laden), iaro teorie e alimentată cu energie de cazurileparadigmatice. Diviziunea populară curentă a tipurilor deteorie morală în “de sus în jos” şi “de jos în sus” poatecă e mai mult înşelătoare decât utilă”.34

Unii autori au prezentat teza aplicabilităţiiglobale a principiilor în comunitatea morală medicală cape o teză sociologică sau empirică mult prea slabă. Înorice caz, ceea ce crede Beauchamp, ca şi alţiprincipiişti, e că nu avem nevoie de marile teorii pentrua întemeia acest instrument de lucru conceput pentru personalulmedical. R. Gillon e de părere că “nu s-a pretinsniciodată că cele patru principii (ale modeluluiamerican) ar oferi o teorie morală, fie aceasta coerentă,fie nu”. În opinia acestuia, personalul medical trebuiesă ia decizii morale în timp real şi de aceea nu arenevoie de achiziţionarea unor deprinderi filosofice(teorii etice) care să-l ajute să-şi fundamenteze de

33 Ibidem, p. 408.34 T. Beauchamp, Role of Principles in Practical Ethics, în L. W. Sumner, C. Boyle(eds.), Philosophical Perspectives in Bioethics, p. 89.

29

fiecare dată decizia sau să înveţe cum să-şi aleagă unprincipiu şi să respingă altele: “În loc să pierdem preamult timp în etica asigurării sănătăţii cu argumentenefructuoase despre teoriile morale subiacente pe care sesprijină acele susţineri morale, ar fi mai bine să neconcentrăm atenţia pe a învăţa să utilizăm importanteletehnici filosofice ale argumentării şi raţionării logiceclare, neambigue în lumina unor foarte puternicecontraargumente, astfel încât să ajutăm la luarea maibună a deciziilor noastre morale”. “Filosofia e cu totulnefolositoare dacă încearcă să facă din lucrătorii dinsănătate filosofi”35.

Dar nu toţi bioeticienii au aceeaşi părere. C. Erinconsideră că interesul sporit manifestat în ultima vremepentru problemele filosofice ale eticii medicale arată căabordarea de “listă” e insuficientă; tot mai mulţioameni, din profesii diferite, “vor să ajungă la odecizie bine întemeiată filosofic despre ce teorie moralăsă accepte”.36 Earl Wincler crede chiar mai mult, că înciuda pretenţiei de a nu apela la teorii, sistemul deprincipii propus de Beauchamp şi Childress are în spate,ca sursă inspiratoare, tocmai marile teorii etice:principiul autonomiei e un împrumut kantian, iarprincipiul binefacerii (şi nefacerii răului) e unulutilitarist.37 Obiecţia lui R. M. Hare la conceptul de„moralitate comună” este că principiile care formeazănucleul acesteia depind de anumite angajamente moraleanterioare. Or, după părerea sa, soluţia pentru o metodăetică obiectivă nu poate să se găsească decât într-oteorie etică independentă de orice angajamente moraleanterioare, adică una fundamentată a priori, cum eprescriptivismul său universal38. Rămâne să apreciem dacăîntemeierea pe care o oferă Hare principiului utilităţiie suficient de clară şi convingătoare pentru a ne face

35 Apud Charles A. Erin, Who Needs “The Four Principles”?, în Matti Häyry,Tuija Takala (eds.), Scratching the Surface of Bioethics, Rodopi, Amsterdam,New York, 2003, p. 87.36 Idem.37 E. Winkler, Moral Philosophy and Bioethics: Contextualism versus the ParadigmTheory, în L. W. Sumner, J. Boyle (eds.), Philosophycal Perspectives onBioethics, p. 52.38 Filosofia morală a lui R. M. Hare (ed. Valentin Mureşan), Editura Paideia,Bucureşti, 2006, p. 101.

30

inacceptabil refuzul principiiştilor de a-şi maijustifica punctele de plecare.

3. O propunere de armistiţiu

Felul obişnuit în care adversarii marilor teoriietice şi-au lansat propriile paradigme de analiză moralăa fost sub forma unor conceptualizări concurente ce aveaupretenţia de a fi singurele abordări corecte alefenomenului moral. Un autor utilitarist recent cum e R.M. Hare ia aceste atacuri ca atare şi încearcă sărăspundă punct cu punct variatelor critici aduse.39

Rareori găseşti autori care să sublinieze caracterulcomplementar al acestor noi abordări (sau metode). Şipentru că teoriile etice clasice au fost diverse şi chiaropuse, fiecare având, în plus, propria evoluţie internă,metoda predilectă de respingere a lor a fost prinsintetizarea unui model ideal – ce s-ar afla, chipurile,în spatele diferitelor variante reale – care a fost luatapoi drept ţintă în atacurile critice. Aşa procedează, deexemplu, Anne Maclean atunci când se luptă cu aşa-zisa“concepţie a justificării morale raţionale” a acţiunilorşi deciziilor din domeniul biomedical, bazată peutilizarea teoriei utilitariste. Aşa face şi R. Loudenatunci când încearcă să sintetizeze punctul de vedereanti-teoretic pentru a apăra utilitatea teoriilor.40 Aşaprocedează T. Beauchamp atunci când distinge conceptul“robust” de principiu asociat marilor teorii, pentru a-lrespinge41. Să luăm pentru ilustrare cazul lui Maclean;autoarea consideră că principalul curent din bioeticaactuală este unul bazat tacit pe teoria utilitaristă; elar putea fi sintetizat sub forma următoarelor patru teze:

1) Teoriile bioetice dominante se bazează pe un principiufundamental din care se pot deduce toate adevărurile

39 R. M. Hare, Methods of Bioethics: Some Defective Proposals, în L. W. Sumner,J. Boyle (eds.), Philosophycal Perspectives on Bioethics.40 Robert B. Louden, Morality and Moral Theory. A Reappraisal and Reaffirmation,Oxford University Press, 1992.41 T. Beauchamp, Role of Principles in Practical Ethics, în L. W. Sumner, C. Boyle(eds.), Philosophical Perspectives in Bioethics.

31

morale particulare, anume principiul utilităţii.Adevărurile morale particulare (din dezbaterilebioetice) sunt deci stabilite cu ajutorul unei teoriigenerale furnizate de “filosofia morală”.

2) Deci teoria (cu testul pe care îl oferă) precedejudecăţile morale particulare, căci se “aplică” lafaptele particulare.42 A aplica o teorie etică înseamnă autiliza principiul ei fundamental (cel utilitarist) înconjuncţie cu anumite fapte particulare pentru a derivaconcluzii morale particulare din domeniul bioeticii.

3) Singurul profesionist care poate crea şi utiliza(aplica) teoria etică este filosoful moralei. Problemelemorale pot fi rezolvate numai de “specialişti”, anumede filosofii moralei, căci doar ei au “expertiza”necesară.

4) Pe baza acestui test şi a faptelor medicale, filosofulmoralei, “expertul”, poate furniza “verdicte” morale,sub forma unui unic răspuns corect la o anume problemămorală; celelalte puncte de vedere sunt excluse canevaloroase şi neraţionale. Eticianul comunică apoipersonalului medical verdictele sale, la fel cummedicul comunică pacienţilor diagnosticul său. Rostulcursurilor de etică medicală este ca personalul medical(superior şi mediu!) să afle verdictele filosofuluiutilitarist al moralei în anumite cazuri tipice.

Dacă toţi utilitariştii ar susţine aşa ceva, atunci s-ar putea ca nemulţumirea lui Maclean să poată fi uşorînţeleasă. Numai că, în faţa acestui tip de critică,utilitaristul de un fel sau altul se poate repliasusţinând că el nu apără niciuna dintre aceste teze, cănu le apără în această formă sau că perspectiva abordăriisale e diferită de cea a lui Maclean. De exemplu, nuputem să nu observăm că Maclean îşi uşurează din startsarcina presupunând că bioeticianul standard e unul

42 Etica aplicată (bioetica) este un capitol al filosofiei morale, făcută defilosofi profesionişti. Ei susţin că “este treaba filosofiei moralesă ofere o teorie generală care se pretinde că este necesară pentrustabilirea unor adevăruri morale particulare. În absenţa uneiasemenea teorii nu avem nici o procedură raţională pentru a răspundela întrebările morale, nu ştim ce principii e raţional să folosimatunci când răspundem la ele” (A. Maclean, The Elimination of Morality.Reflections on Utilitarianism and Bioethics, Routledge, 1993, p. 18).

32

utilitarist şi apoi trece la atacul acestei presupoziţii. Or,e evident pentru oricine că utilitarismul nu e singuraformă de gândire morală raţională utilizabilă în eticaaplicată, orice problemă etică putând primi mai multerăspunsuri la fel de întemeiate raţional. În plus, ni sereaminteşte că utilitarismul a fost amplu criticat pentruviciile sale interne (e.g. principiul utilităţii nu eunul obiectiv, ci e o mascare a prejudecăţilor morale aleautorului43). Prin urmare, nu ar fi necesar să adoptăm oteorie morală generală (cum e utilitarismul) al căreipretins rol ar fi acela de a ne ajuta să selectăm dinvarietatea de temeiuri morale pe cel corect cu ajutorulunui principiu obiectiv şi universal, căci toatetemeiurile pot fi corecte! Mai mult decât atât, spuneautoarea, pentru a rezolva dilemele morale concrete alemedicilor din spitale (dar Mill ar putea răspunde imediatcă nu aceasta era perspectiva lui) nu avem nevoie deteoriile filosofilor, de “scenariile lor imaginare” (niciutilitariste şi nici de vreun alt fel), ci ne trebuiedoar o “imaginaţie morală autentică” pe care o are oricine.Expertiza etică e ceva ce posedă fiecare om, nu doarfilosofii. Deci soluţiile la problemele etico-medicale nupot fi date doar de filosofi, medicii sau bolnaviirămânând în poziţia pasivă de receptori ai unor verdictemorale venite de la alţii. Soluţiile trebuie căutate depersonalul medical însuşi împreună cu bolnavii, nu de o confrerie defilosofi profesionişti izolaţi în turnul lor de fildeş.Aceştia din urmă nu sunt nici pe departe unicii “experţi”capabili să dea “verdicte” în domeniu.

43 De exemplu, J. Harris pretinde să stabilească un standard pentru ceînseamnă “viaţă valoroasă” lăsând la o parte toate concepţiile uzualecu privire la viaţă şi moarte care au legătură cu viaţa valoroasă. Înrealitate el ia o asemenea “opinie agreată” – anume că viaţa fiinţeiumane adulte şi normale e valoroasă – şi o pune ca principiu. El puneaşadar o “practică morală” la baza teoriei sale, pretinzând totodatăcă nu se bazează pe practicile morale curente. Obiecţia metodologicăa lui Maclean este următoarea: utilitariştii cred că oamenii diferăîn ceea ce priveşte moralitatea avortului sau infanticidului şi ar fisarcina teoriilor etice să rezolve aceste diferenţe de opinie; daraceste diferenţe nu pot fi rezolvate cu ajutorul unei teorii generalea valorii vieţii pentru că această teorie trebuie construită cureferire la chiar aceste judecăţi aflate în dispută; nu se poate cateoriile etice să nu depindă de aceste “intuiţii” etice, hulite chiarde ele (A. Maclean, The Elimination of Morality, pp. 25-26).

33

Dacă ne referim la contextul spitalicesc, în particularla interacţiunea cu bolnavul, poate că Maclean aredreptate. Filosoful moralei ar trebui mai degrabăsubstituit cu un consultant moral pe probleme de bioetică iaracesta nu va fi propriu-zis un “expert”, ci un moderatoral comunicării morale ce poate face parte din rândulpersonalului medical. El nu vine cu o reţetă teoreticăpreconcepută, cu o soluţie unică (e.g. utilitaristă) la odilemă morală a bolnavului sau medicului, ci îi face pemedici să găsească ei înşişi răspunsul – care nu e unic – îninteracţiune cu bolnavii lor. În loc să “aplice” o teorie(utilizând uniform, în toate cazurile, un test alutilităţii) filosoful moralei, în calitate de consultant,trebuie să-i ajute pe medici, surori etc. să găseascăsinguri răspunsul, făcându-i să înţeleagă situaţia de viaţăîn care se află. Felul în care se face educaţia morală apersonalului medical ar trebui reconcepută aşadar dinrădăcini, începând chiar cu conceptul de “boală”: oabordare a acestuia din perspectiva unei “mediciniholiste” i se pare mult mai profitabilă.

Întrebarea e dacă acesta este singurul contextbiomedical cu relevanţă morală în care ne-am putem afla?Grupul de experţi cărora Uniunea Europeană le-a solicitatelaborarea unei politici publice cu privire la clonarea umanănu se aflau într-o asemenea situaţie. Şi ar fiimplauzibil să credem că perspectiva metodologică a“consultanţei morale” avută în vedere de Maclean ar fipotrivită în acest din urmă caz. Las la o parte faptul cămetoda propusă de autoare pentru munca de spital nuelimină complet din discuţie ideea de “teorie”, căci eapresupune tacit un fel de intuiţionism pluralist foarteasemănător cu cel al lui D. Ross, dar mult mai puţinelaborat. La fel procedează narativiştii: ei vor să nefacă să credem că singura dimensiune valabilă a fenomenuluimoral e cea descoperită de ei – dimensiunea subiectivă acomunicării morale. De fapt, aceasta nu e decât operspectivă complementară, interesantă pentru a fiexploatată în anumite contexte practice, şi care poate căa fost într-adevăr ignorată sau subestimată desusţinătorii marilor teorii.

34

Aşa a luat naştere, mai ales în domeniul bioeticii,ceea ce Norman Daniels44 numea o “zonă de război careaminteşte de teoriile evoluţioniste sau de paleontologie”între susţinătorii abordărilor “de sus în jos” (dinspreteorie spre judecăţile şi acţiunile particulare) şi ceiai abordărilor “de jos în sus”. Întâlnim autori caresusţin că principiismul lui Beauchamp şi Childress esteşi trebuie atacat de sus de către susţinătoriiteoriilor45, alţii spun că el e prins într-o ambuscadăfără ieşire de jos de către contextualişti46 şi aliaţiilor, cazuiştii47. Unii clamează că era teoriilor s-aterminat şi că principiiştii au fost învinşi denarativişti, alţii că principiismul înfloreşte sub oformă nouă, de exemplu aceea a “principiismuluispecificat”.48 Daniels propune un “tratat de pace” întreaceste tabere destul de vehemente sub forma unei teorii a“echilibrului reflectat în sens larg”.

În cele ce urmează tot o pace voi propune, şi o voiface plecând de la o analogie cu cercetarea din domeniulmatematicii (dar nu numai). Există matematicieni care seocupă de descoperirea şi studierea unor structuri,calcule, teorii pur raţionale, fără nici o intenţie de ale aplica. Ei nu sunt mulţi, nici cunoscuţi în arenapublică, şi scriu cărţi care se adresează unui cercfoarte restrâns de specialişti, mai ales mediiloracademice şi de cercetare. Există alţi matematicieni carepreiau unele dintre rezultatele primilor sau creează eiînşişi produse noi, sub forma unor instrumente matematiceutile diferiţilor beneficiari externi: fizicieni,chimişti, lingvişti, ingineri. Împreună cu aceştia dinurmă, ei adaptează instrumentele matematice şi le aplicăapoi în varii domenii. Sunt mai vizibili pe piaţapublică a aplicaţiilor tehnologice spectaculoase, care se44 N. Daniels, Wide Reflective Equilibrium in Practice, în L. W. Sumner, J.Boyle (eds.), Philosophycal Perspectives on Bioethics.45 Cum ar fi K. D. Clouser şi B. Gert, “A Critique of Principlism”,Journal of Medicine and Philosophy, 15 (1990): 219-36; sau R. M. Green,“Method in Bioethics: A Troubled Assessment, JMP, 15 (1990):179-97.46 Cum ar fi B. Hoffmaster, “The Theory and Practice of AppliedEthics”, Dialogue 30 (1991): 213-34.47 E.g. A. R. Jonsen şi S. Toulmin, The Abuse of Casuistry, University of California Press, 1988.48 D. DeGrazia, “Moving Forward in Bioethical Theory: Theories, Casesand Specified Principlism”, JMP 17 (1992): 511-39.

35

vând, şi sunt deci mult mai bine plătiţi. Vecheadistincţie dintre cercetarea fundamentală şi cercetareaaplicativă e prezentă aici. Toţi aceştia sunt cercetătoriîn matematică, având profiluri parţial diferite, dar edincolo de orice îndoială că toţi au un loc sub soare,căci depind unii de alţii. Să avem oare aici un război alinginerilor împotriva matematicienilor puri? Nicidecum.

De ce nu ar sta lucrurile la fel în etică? Dacăteoriile etice ale filosofilor moralei nu sunt directutile în activitatea zilnică a personalului medical sauîn educaţia morală a preşcolarilor, asta nu înseamnăneapărat că ele nu au nici un fel de utilitate, directăsau indirectă. Există, poate, contexte practice în careele sunt direct utile. Sau vor exista în viitor asemeneacontexte pe care încă nu le ştim. Tabloul de ansamblu eurmătorul: există un spaţiu al cercetării filosofico-morale fundamentale, în care specialiştii în etică îşi desfăşoarăactivitatea de descoperire a structurilor de limbaj,gândire şi comportament care luminează domeniul moral. Înacest spaţiu de cercetare etico-normativă şi meta-eticăelaborarea, explorarea şi testarea teoriilor etice suntla ele acasă. E “turnul de fildeş” al filosofilor moraleiîn care ei sondează în spaţiul posibilului fără a segândi neapărat la aplicaţii. Mare parte din cercetareaetică actuală e de acest tip. La cealaltă extremă, existădiferiţi beneficiari externi ai analizei etice care nu aunimic de-a face cu filosofia morală: manageri de firme,manageri de spital, cercetători din domeniul biologiei,al ecologiei, ai calculatoarelor etc. Între aceste douălumi care nu comunică direct s-a constituit în ultimeledecenii o interfaţă constând din metode şi instrumente delucru etice făcute anume pentru uzul nespecialiştilor înetică. Acestea sunt principiismul, narativismul,consultanţa morală, cazuistica morală etc. Acesteparadigme intermediare au fost în general elaborate înfuncţie de nevoile beneficiarului (e.g. principiismulpentru bioetică) şi nu au o aplicabilitate universală. Deaceea ele trebuie privite relativ la context şi extinsecu precauţie. Ignorarea acestei interfeţe metodologice şia faptului că utilizatorul ei firesc trebuie să devinăspecialistul, nu filosoful, au alimentat „războiul” decare vorbea Daniels.

36

Ar mai trebui amintit că una din sursele majore aleacestui aşa-zis „război” e inexplicabila inabilitate de adistinge explicit contextele socio-instituţionale diverseîn care putem folosi aceste paradigme intermediare. Căcinu toate se potrivesc în orice context. Conştientizareaadecvării lor la un anume cadru practic e o condiţie atâta unei bune exploatări a lor cât şi a evităriiautoiluzionării. Iată o listă preliminară de asemeneacontexte socio-instituţionale extrem de diferite întreele şi care cer, în consecinţă, metode diferite:

- Grupuri de cercetare academică pe teme de “eticăaplicată”: membrii acestor grupuri se ocupă în generede elaborarea unor studii de filosofie morală aplicată aşa cumle vedem încă în majoritatea culegerilor de “eticăaplicată” pentru studenţi sau elevi (aplicând pe rânddiverse teorii sau metoda cazuisticii morale la cazurispectaculoase culese mai ales din agenda publică).

- Consilii de onoare (Consilii de integritate morală),organizate pe lângă diferite instituţii (partide,firme, universităţi, televiziuni etc.): ele suntformate din cei mai apreciaţi “colegi” şi sunt menitesă vegheze la moralitatea comportamentului celorlalţiprin rezolvarea litigiilor apărute, aplicând sancţiunileregulamentelor şi codul etic al instituţiei.

- Comitete parlamentare (sau guvernamentale) de etică:acestea sunt grupuri de politicieni menite să adopte legişi politici publice care au şi o dimensiune morală, pelângă dimensiunile economică, ecologică, juridică,politică etc.; aceste grupuri lucrează pe bază derapoarte întocmite de specialişti şi iau deciziile prinvot în funcţie de o multitudine de criterii: politice,economice, juridice, etice etc.

- Comisii de etică instituite temporar la solicitareaunor instituţii ale statului sau ale UE: acestea suntformate din specialişti diverşi, eticieni, teologi,jurişti, medici etc. şi sunt menite să facă evaluăristrict morale legate de instituirea unor coduri morale,unor politici publice noi (e.g. politica UE în privinţaclonării umane); în aceste comisii există tot mai desexperţi dublu-specializaţi, adepţi ai unei diversităţide concepţii morale, iar decizia să nu se ia prin vot

37

politic, ci printr-un fel de consens, care ar putea fibazat pe procedura echilibrului reflectat în sens larg.

- Comitetele de etică din instituţii (universităţi,primării, spitale etc.) având ca rol (i) elaborarea,dezvoltarea şi aplicarea codului deontologic alinstituţiei; (ii) evaluarea periodică a politicilorinstituţiei sub aspect etic şi elaborarea de politicietice noi; (iii) formarea şi întreţinerea unei culturiinstituţionale de natură etică; (iv) consilierea morală(de pildă, în cazul unor categorii de bolnavi); (iv)coordonarea educaţiei etice a personalului şiasigurarea unei imagini bune a instituţiei sub aspectmoral.

- Centre de audit etic menite elibereze, la cerereabeneficiarilor, certificate de acreditare morală.

- Didactica etică pentru specialiştii fără o pregătirefilosofică: aceasta presupune inventarea unor metodeoriginale şi adaptate de predare a eticii pentrumedici, moaşe, jurnalişti, oameni de afaceri etc.;evident, Întemeierea metafizicii moravurilor nu poate fi predatăaici.

- Didactica etică pentru filosofi: aceasta trebuieconcepută altfel decât pentru medici, economişti etc.;în cazul filosofilor poate fi predată Întemeierea metafiziciimoravurilor.

- Educaţia morală a tinerilor: e un domeniu didactic suigeneris, care trebuie adaptat fiecărei vârste, cu metodepedagogice proprii; Kant nu a susţinut vreodată căpentru a-i educa moral pe elevi ar trebui să-i punem săstudieze Întemeierea metafizicii moravurilor; mai degrabă artrebui să inventăm o metodă practică adaptată vârstei,ceea ce el numeşte un “catehism moral”.

Acum, e uşor de bănuit că principiismul nu va fiadecvat pentru consultanţa la capul bolnavului ori pentruun “consiliu de onoare”, dar va fi util pentru discuţiilemai savante dintr-o “comisie (comitet) de etică” (ceea cese şi întâmplă, de fapt). Narativismul va fi, probabil,adecvat consultanţei morale din spital şi educaţieimorale a copiilor, dar va fi inutil pentru elaborarea şiperfecţionarea continuă a unui cod moral al instituţiei.Cazuistica e, probabil, în primul rând, o metodă de

38

educaţie morală, dar poate fi combinată cu narativsmul înconsultanţa morală şi cu principiismul pentru creareacodurilor morale; ea însă nu va fi niciodată metodastandard de predare a filosofiei morale pentru filosofici, în cel mai bun caz, o metodă complementară. Toateaceste paradigme metodologice intermediare se pot completareciproc: un caz particular poate fi analizat prin metodaprincipiistă şi, separat, prin cea cazuistă iarrezultatele pot fi comparate şi negociate. Odată ce se acceptăcă nici una dintre metode nu furnizează verdictedefinitive, pluralismul soluţiilor nu mai e un motiv deblam, iar o soluţie convergentă poate fi oricândconvenită printr-un efort reciproc de argumentare şipersuadare în spiritul metodei „echilibrului reflectat însens larg”.

În concluzie, există suficient loc sub soare atât

pentru cei ce se ocupă de cercetarea teoretică a moraleicât şi pentru aceia care se dedică eticii aplicate. Înactualul stadiu de evoluţie a eticii aplicate, care eunul foarte specializat, filosofii moralei îşi pot asumacu deplină îndreptăţire cel puţin trei roluri: acela decercetător al teoriilor morale, a ceea ce am putea numiîntr-un sens mai general filosofia morală pură; acela decreator de metode şi instrumente de lucru adecvatenevoilor şi capacităţilor diverşilor beneficiari externi,împreună cu aceştia; şi acela de instructor al instructorilorsau specialiştilor în etica aplicată. E timpul cafilosofii moralei să se retragă din rolul pe care şi l-auasumat la începuturi, acela de „experţi” morali care,fără nici o pregătire ştiinţifică sau tehnicăsuplimentară, pretind că sunt singurii apţi să ofereverdicte morale biologului, medicului sau omului deafaceri. Atunci când vorbim de expertiză în bioetică, înetica afacerilor sau în etica medicală, de pildă când evorba de predarea eticii medicale personalului mediu dinspital sau de formarea unor specialişti în bioetică, mise pare că profesorul cel mai bun nu e filosoful, ci unmedic sau un biolog care au beneficiat de o instruireetică adecvată, mai ales una metodologică. Dar laoriginile procesului, cel mai bun instructor alinstructorului (şi indispensabilul său colaborator)

39

rămâne filosoful moralei deschis spre aplicaţii practice.Cercetarea bioetică, de pildă, mai cu seamă în ramurileei specializate, poate fi făcută cu succes numai de opersoană cu dublă specializare, biologico-etică sau etico-biologică. Căci etica biotehnologiilor sau consultanţamorală spitalicească au devenit noi meserii, diferitecomplet de filosofie. Tocmai de aceea e inevitabilăexternalizarea eticii aplicate: ea va fi scoasă treptatdin programele catedrelor de filosofie (cu excepţia unorcursuri generale, de orientare în domeniu) şi va fitransferată unor centre de cercetare de interfaţă,caracterizate prin activităţi interdisciplinare. Cel maiimportant rezultat al disputei pro-teorie/anti-teorie înetică mi se pare această externalizare, acompaniată dedezvoltarea unei varietăţi de patternuri metodologice deevaluare morală la a căror inventare şi rafinarefilosofii dornici să se specializeze în această direcţieau avut şi vor mai avea o contribuţie. Un rezultat alarticulării acestor patternuri metodologice econştientizarea multitudinii de contexte socio-instituţionale diferite în care expertiza morală esolicitată – de unde rezultă multitudinea corespunzătoarea formelor acesteia. Şi aşa cum matematica aplicată nu sepoate dezvolta fără cercetări continue în matematicapură, aplicaţiile eticii vor avea mereu nevoie, directsau indirect, de cercetări fundamentale de filosofiemorală. Turnul de fildeş al filosofului moralei nu varămâne nelocuit.

40