OCR Document - Revista Pro Lege | Revista Pro Legerevistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/03/Pro-Lege_2006_3.pdf · (sfera subiectului activ) aplicarea dispoziţiei art.271 din
Post on 22-Jul-2020
15 Views
Preview:
Transcript
1
PRO LEGE NR.3/2006
CUPRINS
I.
Pag.
Conf. univ. dr.
Dabu Valerică
Avocat Remus
Borza
Infracţiuni în dauna creditorilor.
Infracţiuni prevăzute de legea
nr.31/1990 republicată …………
9
Lucreţia
Teleky
Regimul sancţionator al
minorilor ……………………….
48
Prof.univ.dr.
Ilie Pascu
Răspunderea penală a
infractorilor minori în codul
penal în vigoare. Elemente de
drept comparat şi perspective
legislative……………………….
60
drd. Marin
Florica
Alteritatea relaţiei manager –
subordonat în instituţiile publice
86
Mariana Boier Infracţiunea de concurenţă
neloaială prevăzută în legi
speciale ………………………...
96
Gligor Lungan
Cosmina
Cioanca
Ştefan-Dan
Temeiurile de reţinere şi
arestare preventivă prevăzute de
art.148 cod procedură penală
privite prin prisma art.5 din
Convenţia Europeana a
Drepturilor Omului ……………
111
2
Mihalcea Fănel
Calculul retroactiv al alcoolemiei
intre aplicarea corectă a legii şi
evitarea discreţionară a ei ……...
137
Mihai
Covalciuc
Particularităţile investigării
infracţiunii de evaziune fiscală ..
147
Constantin
Sima
Parchetele Republicii Ungare …. 154
Pierre
Mathiysen
Uniunea Europeană şi dreptul
comunitar ………………………
171
II.
JURISPRUDENŢA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE
ŞI JUSTIŢIE
Secţia penală ……………………………………...
215
Secţia civilă ……………………………………….
261
Secţia contencios administrativ şi fiscal …………. 323
3
PRO LOI (PRO LEGE) NO. 3/2006
CONTENU
I.
page
Conf. univ. dr.
Dabu Valerică
Avocat Remus
Borza
Infractions aux dépens des
créanciers. Infractions prévues par
la loi nr. 31/1990 republiée ……….
9
Lucreţia
Teleky
Le régime qui sanctionne les
mineurs ……………………………
48
Prof.univ.dr.
Ilie Pascu
La reponsabilité pénale des
infracteurs mineurs dans le code
pénal en vigueur. Éléments de droit
comparé et perspectives législatives
60
drd. Marin
Florica
La dégradation de la relation
manager-subordonné dans les
institutions publiques ……………..
86
Mariana Boier L’infraction de concurrence
déloyale prévue par des lois
spéciales …………………………..
96
Gligor Lungan
Cosmina
Cioanca
Ştefan-Dan
Les raisons de rétention et d’arrêt
préventif prévues par l’art. 148 code
de procédure pénale par l’art. 5 de
la convention européenne des droits
de l’homme ……………………….
111
Mihalcea Fănel
Le calcul rétroactif de l’alcoolémie
entre l’application correcte de la loi
et son évitation discrétionnaire ……
137
4
Mihai
Covalciuc
Les particularités d’analyser les
infractions de dilapidation fiscale ...
147
Constantin
Sima
Les parquets de la République
Hongrie ……………………………
154
Pierre
Mathiysen
L’union Européenne et le droit
communautaire ……………………
171
II.
LA JURISPRUDENCE DE LA GRANDE COUR DE
CASSATION ET JUSTICE
Section pénale ………………………………………...
215
Section civile ………………………………………….
261
Section contentieux-administratif …………………….
323
5
PRO LAW Nº. 3/2006
CONTENT
I.
Pag.
Lecturer univ.
dr. Dabu
Valerică
Lawyer Remus
Borza
Infractions in prejudice of the
creditors prescribed by the law no.
31/1990 republished ………………
9
Lucreţia
Teleky
The sanctionatory regime of the
minors ……………………………..
48
Prof.univ.dr.
Ilie Pascu
The penal liability of the infractors
which are minors in the penal code
in vigour. Elements of compaired
law and legislative perspectives …..
60
drd. Marin
Florica
The alterity of the manager-
subordinate relation in the public
institutions ………………………...
86
Mariana Boier The disloyal competition infraction
prescribed in the special laws …….
96
Gligor Lungan
Cosmina
Cioanca
Ştefan-Dan
The preventive arrest and
retainment grounds prescribed by
the art. 148 penal procedure code
seen in terms of the art. 5 from the
european convention of the human
rights ………………………………
111
Mihalcea Fănel
The retroactive calculation of the
alcoholemy between the correct
aplication of the law and its
discretionary avoidance …………...
137
6
Mihai
Covalciuc
The characteristics of the
investigation of the tax evasion
infraction ………………………….
147
Constantin
Sima
The public prosecution departments
of the Republic of Hungaria ………
154
Pierre
Mathiysen
The European Union and the
comunitary law ……………………
171
II.
THE JURISPRUDENCE OF THE HIGH COURT OF
CASSATION AND JUSTICE
Penal section ………………………………………….
215
Civil section …………………………………………..
261
Contentious –administrative section …………………. 323
7
COLEGIUL DE REDACŢIE
LIVIU POPESCU, procuror şef al Secţiei de
analiză, studii, probleme ale minorilor, evidenţă,
perfecţionare profesională şi informatică
CONSTANTIN SIMA, procuror şef al Serviciului
de analiză, studii şi documentare, criminologie şi statistică
VALERIU PETROVICI, procuror şef al Biroului
de documentare
8
9
INFRACŢIUNI ÎN DAUNA CREDITORILOR.
INFRACŢIUNI PREVĂZUTE DE LEGEA
NR.31/1990 REPUBLICATĂ
Conf. univ. dr. Dabu Valerică
Avocat Remus Borza
1. Infracţiuni prevăzute de Legea nr. 31/1990
republicată
După cum se ştie Legea nr. 31/1990 republicată
reglementează ca lege specială o serie de infracţiuni în
domeniul societăţilor comerciale, societăţi care au cei
mai numeroşi şi frecvenţi creditori din mediul de afaceri.
Deşi este o lege specială, (contrar principiului specialia
generalibus derogant) potrivit art.281 din aceasta,
reglementarea în cauză este subsidiară dând prioritate
Codului penal sau altor legi speciale care incriminează
faptele respective ca infracţiuni mai grave. Se ştie că
pentru un mediu de afacerii sănătos este necesar ca toţi
The law no. 31/1990 republished
regulates as a special law a series of infractions
in the commercial partnerships domain,
companies that have the most numerous and
frequent creditors from the business department.
Although, it is a special law, (contrary to the
specialia generalibus derogating principle)
according to the art. 281, from this one, the
regulation in cause is subsidiary giving a
priority to The Penal Code or to other special
laws that incriminate the respective deeds as
more serious infractions.
10
debitorii şi creditorii să fie protejaţi şi apăraţi în mod egal
prin reglementări corespunzătoare a relaţiilor sociale,
ceea ce din păcate nu se realizează întotdeauna. În acest
sens Legea nr. 85/2006 aduce noi reglementări în
domeniul actelor frauduloase încheiate de debitor în
dauna creditorilor inclusiv în materie penală cu implicaţii
asupra dispoziţiilor Legii nr.31/1990 republicată. De
pildă o serie de acte frauduloase încheiate de debitor în
dauna creditorilor în perioadele şi condiţiile prevăzute
de Legea nr. 85/2006 pot apărea în cadrul unor
infracţiuni prevăzute de Legea nr.31/1990 republicată1.
Nu este mai puţin adevărat că orice infracţiune de
prejudiciu săvârşită în dauna agentului economic se poate
răsfrânge, mai de vreme sau mai târziu, asupra
creditorilor acestuia. Având în vedere implicaţiile acestui
artificiu legislativ al subsidiarităţii precum şi problemele
de aplicare a dispoziţiilor penale în cauză2, în cele ce
urmează ne vom opri asupra unora dintre reglementările
în materie precum şi ultimelor modificări ale acestora.
1 De asemenea conform art.138 pct.2 din Legea nr.85/2006, faptele
membrilor organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de
conducere care pot atrage răspunderea patrimonială a acestora în caz
de insolvenţă a debitorului (prevăzute la pct.1 al art.138 din această
lege), pot atrage şi răspunderea penală atunci când sunt incriminate
ca infracţiuni în alte legi cum ar fi de pildă Legea nr.31/1990
republicată. 2 Un reputat specialist în materie pe bună dreptate constată şi afirmă:
„Statisticile judiciare şi practica judiciară inexistentă în materia
bancrutei frauduloase sunt semnalul unei ciudate pasivităţi a
organelor judiciare, datorată unor multiple cauze, între care, nu în
ultimul rând o greşită percepţie a fenomenului juridic, „avatarurile”
normei de incriminare a bancrutei frauduloase şi controverselor
asupra interpretării ei” V. Paşca, Bancruta frauduloasă, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.7.
11
A. Potrivit art. 271 din Legea nr.31/1990 „ se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani fondatorul,
administratorul, directorul, directorul executiv sau
reprezentantul legal al societăţii care:
1. prezintă, cu rea credinţă, în prospectele,
rapoartele şi comunicările adresate publicului, date
neadevărate asupra constituirii societăţii ori asupra
condiţiilor economice ale acesteia sau ascunde, cu rea
credinţă, în tot sau în parte, asemenea date;
2. prezintă, cu rea credinţă, acţionarilor/asociaţilor
o situaţie financiară inexactă sau cu date inexacte asupra
condiţiilor economice ale societăţii, în vederea ascunderii
situaţiei ei reale;
3. refuză să pună la dispoziţie experţilor, în
cazurile şi în condiţiile prevăzute la art.26 şi 38,
documentele necesare sau îi împiedică, cu rea-credinţă,
să îndeplinească însărcinările primite.”
Referitor la infracţiunea prevăzută în art. 271
pct.1 din Legea nr.31/1990 republicată vom face numai
câteva constatări.
Subiectul activ al acestei infracţiunii este
calificat. Această reglementare se aplică numai
persoanelor indicate în mod expres de lege prin anumite
calităţi respectiv: fondatorului, administratorului,
directorului, directorului executiv sau
reprezentantului legal al societăţii şi nu altor persoane
din cadrul societăţii, calitatea de salariat nefiind
suficientă. Ca urmare a acestei indicării limitative a celor
care pot fi subiecţii activi ai acestei infracţiunii,
persoanele juridice, nefiind indicate în această lege, nu
pot fi incluse în această categorie deşi potrivit art.191
din Codul penal modificat prin Legea nr.278/2006 pot
răspunde penal. Apreciind că fapta penală din această
infracţiune săvârşită de persoana juridică - societate
12
comercială -, prezintă pericol public necesar incriminării,
de lege ferenda socotim că ar fi necesar introducerea
societăţii comerciale ca persoană juridică în rândul
celor care pot fi subiecţii ai acestei infracţiuni.
Articolul 278 din Legea nr.31/1990 republicată extinde
(sfera subiectului activ) aplicarea dispoziţiei art.271 din
această lege şi asupra lichidatorului în măsura în care se
referă la obligaţii ce intră în cadrul atribuţiilor sale.
Având în vedere că în art. 144 şi art.145 din Legea nr.
85/2006 se face distincţie între „administratorul judiciar,
lichidatorul averii debitorului, precum şi orice
reprezentant sau prepus al acestuia” iar art.278 din Legea
nr. 31/1990 extinde aplicabilitatea art.271 din această
lege numai la lichidator se poate susţine că în actuala
reglementare administratorul judiciar sau orice
reprezentant sau prepus al acestuia ori al lichidatorului nu
pot fi subiecţi activi ai acestei infracţiuni. O astfel de
reglementare nu este la adăpost de critică deoarece faţă
de eventualele fapte ale acestora nu există o protecţie
penală pe de o parte iar pe de altă parte apare ca un
tratament discriminatoriu. Evident că dacă în cazul
acestei infracţiuni s-ar extinde răspunderea penală şi
asupra persoanei juridice cum ar fi în cazul
administratorului persoană juridică, ar trebui adecvată şi
pedeapsa prevăzută de lege în sensul completării cu
pedepse specifice persoanelor juridice. În ceea ce
priveşte „administratorul special”prevăzut de art. 18
din Legea nr.85/2006 socotim că acesta numai dacă
este persoană fizică poate fi subiect activ al acestei
infracţiuni fiind inclus în conceptul de „administrator”
folosit de legiuitor când indică cine poate fi subiect activ
al infracţiunii deoarece:
- în art.18 pct.2 lit.a) şi e) din Legea nr. 85/2006
se dispune:„ administratorul special are următoarele
13
atribuţii: a) exprimă intenţia debitorului de a propune
un plan, potrivit art.28 alin. (1) lit. (h) coroborat cu art.
33 alin.(2); e) administrează activitatea debitorului sub
supravegherea administratorului judiciar, după
confirmarea planului”;
- administratorul special, dacă a fost numit, este
suspendat atunci când se intră în procedura de faliment;
- conform art.3 pct.26 din Legea nr. 85/2006
administratorul special este reprezentantul desemnat de
adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului,
persoană juridică, să efectueze în numele şi pe seama
acestuia actele de administrare necesare în perioadele
de procedură când debitorului i se permite să-şi
administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în
procedură pe perioada în care debitorului i s-a ridicat
dreptul de administrare;
- administratorul special potrivit art.18 pct.1 din
Legea nr.85/2006 este persoana fizică sau juridică
desemnată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor
debitorului, pe cheltuiala lor, să reprezinte interesele
societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe
seama debitorului; Este clar că atunci când
administratorul special este persoană fizică acesta poate
fi subiect al infracţiunii analizate. Discuţiile pot apărea în
cazul administratorului special persoană juridică. Într-o
opinie s-ar putea susţine că administratorul special
persoană juridică răspunde deoarece conform art.711
alin.2 din C.pen.3 modificat prin Legea nr.278/2006
3 În art. 71
1 din C.p. denumit „Conţinutul pedepsei amenzi” se
dispune: „Pedeapsa amenzi constă în suma de bani pe care persoana
juridică este condamnată să o plătească. Când legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel
mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzi pentru persoana
juridică este de 5000 lei, iar maximul special al amenzi este de
600.000 lei. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de
14
legiuitorul a prevăzut o echivalenţă pentru persoanele
juridice între limitele pedepsei închisorii şi limitele
pedepsei amenzi şi ca urmare în cazul infracţiunii
analizate potrivit a art.711
alin.1 din C.pen. limitele
pedepsei amenzii ar fi de la 5000 lei la 600.000 lei. Într-o
altă opinie s-ar putea susţine că atunci când persoana
juridică este numită administrator special dispoziţiile
legii privind această infracţiune nu sunt aplicabile
deoarece: a) este o urmare a faptului că la această
infracţiune legea nu prevede nici o pedeapsă din cele
specifice persoanei juridice; b) art.711
alin.1 din C.p.
când stabileşte minimul şi maximul special al amenzi
pentru persoanele juridice se referă exclusiv la
infracţiunile la care „pedeapsa închisorii este cel mult 10
ani sau amendă”; a admite că art.711
alin.1 din C.p. se
aplică şi infracţiunilor la care pedeapsa este numai
închisoare de cel mult 10 ani (fără alternativa amenzi)
înseamnă a adăuga la lege şi a încălca art.1 pct.5 şi art.16
pct.2 din Constituţie precum şi art.7 pct.1 şi art.12 pct.2
din C.E.D.O. şi art.15 din Pactul internaţional cu privire
la drepturile civile şi politice; c) dispoziţiile art.711
alin.2
din C.pen. sunt de strictă interpretare deoarece se referă
la altă categorie de infracţiuni şi nu la categoria în care
intră infracţiunea analizată; d) socotim că numai printr-un
articol special trebuie prevăzută echivalenţa între limitele
minime şi maxime ale pedepsei închisorii până la 10 ani
când această pedeapsă este singulară şi limitele minime şi
maxime ale amenzi.
„Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana
fizică sau juridică ale cărei interese legitime sunt
persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii
mai mare de 10 ani, minimul special al amenzi pentru persoana
juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de
900.000. lei”.
15
vătămate prin săvârşirea faptelor care constituie
elementul material al laturii obiective”4. Socotim că
subiecţi pasivi al infracţiunii sunt în primul rând
potenţialii creditori ai debitorului induşi în eroare de
activitatea infracţională a subiectului activ. De asemenea
se constată că alte entităţi economice5 care nu sunt
societăţii comerciale conform Legii nr.31/1990 nu pot fi,
în actuala reglementare, subiecţi pasivi ai acestei
infracţiuni deşi în opinia noastră ar fi necesară protecţia
acestora.
Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie
relaţiile sociale prin care se fac publice date referitoare la
constituirea societăţii ori la condiţiile economice ale
acesteia prin care se asigură:
- credibilitatea societăţii comerciale în raport cu
publicul;
- imaginea reală a societăţii comerciale;
- cunoaşterea reală a societăţii comerciale de către
public în mod deosebit potenţialii clienţi creditori pentru
a acţiona în relaţiile cu aceasta în deplină cunoştinţă de
cauză prevenindu-se păgubirea acestuia prin
comportamente ca urmare a inducerii în eroare .
4 Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în
legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 385. 5 Legea nr.31/1990 nu se aplică: regiilor autonome constituite
conform Legii nr.15/1990; societăţile civile constituite conform
art.1491 şi următoarele din C. cav.; societăţile cooperative constituite
conform Legii nr.1/2005; societăţile agricole înfiinţate conform Legii
nr. 36/1991; grupurile de interes economic constituite conform Legii
nr.161/2003; persoane juridice de drept privat altele decât societăţile
comerciale, care desfăşoară activităţi economice; comercianţii
persoane fizice conform Legii nr. 300 /2004, etc. Ca urmare
creditorii acestora nu sunt protejaţi prin instituirea acestei fapte ca
infracţiune.
16
Prospectele, rapoartele şi comunicările adresate
publicului trebuie să conţină date neadevărate cel puţin
asupra constituirii societăţii ori asupra condiţiilor
economice ale acesteia, documente care sub acest aspect
sunt false. De pildă prospectul care este difuzat şi pe care
sunt consemnate procente mai mari decât în realitate de
creştere lunară ale unităţii de fond în cazul unui Fond de
investiţii este un document fals. Credem că potrivit art.41
pct.3 din C.p. infracţiunea prevăzută de art. 271 pct.1 din
Legea nr.31/1990 republicată, este o infracţiune
complexă care absoarbe infracţiunea de fals în înscrisuri
sub semnătură privată săvârşită atât prin comisiune cât şi
prin omisiune. Ca urmare socotim că nu se poate vorbi
de un concurs între infracţiunea de fals în înscrisuri
private şi infracţiunea prevăzută de art. 271 pct.1 din
Legea nr.31/1990 republicată.
„Prezentarea, prima modalitate de realizare a
elementului material în această varianta normativă constă
în acţiunea de a înfăţişa, a face cunoscut publicului, în
prospectele, rapoartele şi comunicările adresate acestuia,
date neadevărate asupra constituirii societăţii ori a
condiţiilor economice ale acesteia. Acţiunea de înfăţişare,
de a face cunoscut trebuie să privească date asupra
constituirii societăţii ori a condiţiilor economice ale
acesteia şi poate fi realizată prin prospectele, rapoartele
sau comunicările adresate publicului. Prospectul este
afişul, anunţul, scrisoarea, pliantul sau sursa în care se
prezintă sumar date asupra constituirii societăţii ori a
condiţiilor economice ale acesteia. Comunicarea este
orice înştiinţare adresată publicului cu privire la
constituirea societăţii şi condiţiile economice ale acestuia
făcută altfel decât prin prospecte sau rapoarte”6.
6 Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în
legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 386.
17
Raportul este informarea, comunicarea scrisă sau
verbală, cuprinzând o relatare făcută în exercitarea
atribuţiilor de serviciu7 de fondatorul, administratorul,
directorul, directorul executiv, reprezentantul legal al
societăţii, sau lichidatorul în faţa publicului cu privire la
constituirea sau condiţiile economice ale acesteia. În
art.79 şi 80 din Legea nr.85/2006 sunt prevăzute acte în
dauna creditorilor declarate ca ilicite de legiuitor, cum ar
fi cele săvârşite în cei trei ani anteriori deschiderii
procedurii, din care unele însoţesc sau sunt ca urmare a
faptelor prevăzute de art.271 pct.1 şi 2 din Legea
nr.31/1990 republicată sau îmbracă chiar caracterul penal
al acestei infracţiuni precum şi a altora. De pildă
creditorul indus în eroare prin prezentarea de date
neadevărate (nu cunoaşte fiindu-i ascunse datele privind
iminenţa insolvenţei potenţialului debitor) face o
operaţiune comercială în care prestaţia debitorului o
depăşeşte cu mult pe cea primită iar jumătate din
diferenţă creditorul o dă fără acte administratorului
debitorului cu titlu de „comision” personal. Ulterior
creditorul constată că actul comercial este anulat de
instanţă conform art.80 pct.1 lit.b) şi art. 81 din Legea
nr.85/2006 şi este obligat să restituie debitorului prestaţia
şi bunul achiziţionat putând să se înscrie la masa credală
a debitorului doar cu suma plătită cu acte debitorului, iar
„comisionul” plătit administratorului debitorului riscă să
nu-l mai recupereze.
7 În doctrină este folosită expresia „relatare oficială” expresie pe care
o considerăm inadecvată în raport cu expresia „relatare făcută în
exercitarea atribuţiilor de serviciu” care este mai aproape de ceea ce
vrem să definim; cuvântul oficial este legat de funcţia şi demnitatea
publică, de autoritatea publică şi numai funcţia privată este specifică
societăţilor comerciale. A se vedea Horia Diaconescu, Infracţiunile
de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004, p. 386.
18
A doua modalitate normativă a infracţiunii
prevăzute de art.271 pct.1 din Legea nr.31/1990
republicată constă în „ascunderea cu rea credinţă, în tot
sau în parte, asemenea date”. Şi în această modalitate
sunt incluse unele acte ilicite prevăzute în art.79 şi 80 din
Legea nr. 85/2006. Cu privire la latura obiectivă în
literatura de specialitate se susţine că ascunderea în cea
de a doua modalitate alternativă constă în „orice acţiune
de a face să nu fie cunoscută, ştiută, de către cei
îndreptăţiţi, de tăinuire în tot sau în parte, a datelor
asupra constituirii societăţii ori a condiţiilor economice
ale acesteia”8. În această opinie apare o inadvertenţă.
Astfel se înţelege că este vorba de date reale, adevărate
asupra constituirii societăţii ori asupra condiţiilor
economice ale acesteia ceea ce la prima vedere ar
contravenii faptului că legiuitorul folosind expresia
„asemenea date” s-ar fi referit la datele folosite în prima
parte a frazei respectiv: „date neadevărate asupra
constituirii societăţii ori asupra condiţiilor economice ale
acesteia”.
Într-o altă opinie9 se susţine că latura obiectivă a
acestei infracţiunii ar include:
„- ascunderea, cu rea credinţă, în tot sau în
parte, a faptelor neadevărate cu privire la constituirea
societăţii;
- ascunderea, cu rea credinţă, în tot sau în
parte, a faptelor neadevărate cu privire la condiţiile
economice ale societăţii.”
8 Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în
legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 386. 9 Dr. Augustin Ungureanu, dr. Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale din
legi speciale române, Vol.II, Editura, Lumina Lex, Bucureşti 1996,
p. 207.
19
Această opinie credem că nu este la adăpost de
critică deoarece textul de lege nu se referă la „fapte
neadevărate” ci la „date neadevărate” care este cu
totul altceva.
Cu privire la chestiunea în cauză credem că
dispoziţia legală ar putea fi analizată altfel:
O primă ipoteza ar fi aceea în care se ascund date
neadevărate asupra constituirii societăţii ori asupra
condiţiilor economice ale acesteia. Or într-o astfel de
situaţie dacă datele neadevărate sunt ascunse înseamnă că
acestea nu produc efecte şi ar fi absurd să fie sancţionată
o astfel de faptă nefiind cunoscută nici intenţia pentru
care au fost create şi ascunse.
O a doua ipoteză ar fi aceea în care se ascund
prospectele, rapoartele şi comunicările adresate
publicului care conţin date neadevărate asupra
constituirii societăţii ori asupra condiţiilor economice ale
acesteia. O astfel de ipoteză nu este la adăpost de critică
deoarece:
- legiuitorul foloseşte expresia „asemenea date” şi
nu „asemenea documente” or considerăm că legiuitorul
nu confunda datele cu documentele;
- ca şi în prima ipoteză socotim că legiuitorul nu
ar sancţiona intenţia exprimată în eventuale prospecte,
rapoarte şi comunicări adresate publicului care conţin
date neadevărate asupra constituirii societăţii ori asupra
condiţiilor economice ale acesteia şi care sunt ascunse şi
nefolosite;
O a treia ipoteză ar fi aceea în care se
interpretează că sintagma „asemenea date” se referă la
date asupra constituirii societăţii ori asupra
condiţiilor economice ale acesteia fără a fi necesară
întrunirea şi a cerinţei „date neadevărate”. Ca urmare
ar fi vorba de ascunderea de date adevărate asupra
20
constituirii societăţii ori asupra condiţiilor economice ale
acesteia, care dacă ar fi cunoscute ar determina un
comportament economic potenţial preventiv, nepăgubitor
pentru un eventual client creditor. Or în această ipoteză
socotim că nu orice date adevărate referitoare la
constituirea societăţii ori asupra condiţiilor economice
ale acesteia, ascunse, sunt suficiente pentru existenţa
infracţiunii ci numai cele care sunt de natură a contribui
la cauzarea unei stări de pericol (necesară pentru
existenţa infracţiunii) cum ar fi de pildă cuantumul
profitului, creanţele de încasat etc.
Într-o altă opinie s-ar putea susţine că a doua
modalitate normativă a infracţiunii indicată de legiuitor
prin expresia:„ascunderea cu rea credinţă, în tot sau în
parte, asemenea date” înseamnă ascunderea cu rea
credinţă, în tot sau în parte de date reale referitoare la
constituirea societăţii ori asupra condiţiilor economice
ale acesteia de natură să creeze o stare de pericol în
relaţiile dintre societatea comercială şi public. Ar
putea fi considerate de pildă astfel de date, datele care
indică insolvenţa iminentă, insolvenţa vădită, starea de
reorganizare judiciară, faliment, cuantumul mare al
pierderilor, cuantumul diminuat al capitalului social în
cazul unui S.R.L. etc. date care dacă ar fi cunoscute
potenţialul client al societăţii ar avea un alt
comportament economic pentru a evita starea de pericol.
Reaua credinţă prevăzută de legiuitor se poate reţine
dacă făptuitorul conştientizează că ascunzând astfel de
date reale despre constituirea societăţii ori asupra
condiţiilor economice ale acesteia, persoanele din
public ar fi tentate să aibă în relaţia cu societatea un
comportament economic diferit de cel care l-ar fi avut
dacă ar fi cunoscut situaţia reală a societăţii. Ca urmare
socotim că actuala formulare a acestei infracţiuni nu este
21
bine aleasă atunci când se referă la a doua modalitate de
săvârşire a infracţiunii: „ascunde, cu rea credinţă, în tot
sau în parte, asemenea date;”Astfel folosirea sintagmei
„asemenea date” induce ideea, socotim noi greşită, cum
că s-ar incrimina ascunderea datelor neadevărate asupra
constituirii societăţii ori asupra condiţiilor economice ale
acesteia la care se referă teza I-a a acestui articol. De
aceea credem că într-o eventuală modificare a legii
sintagma „asemenea date” ar putea fi înlocuită cu
expresia, „datele reale de asemenea natură” .
Pentru existenţa laturii obiective a acestei
infracţiuni, legea nu cere producerea unei urmări
materiale10
. În situaţia producerii unei pagube în celelalte
condiţiile ale art.215 din C.p. credem că potrivit art. 215
alin. 2 teza a II-a din C.p.11
s-ar putea reţine săvârşirea
infracţiunii de înşelăciune în concurs cu infracţiunea
prevăzută de art.271 alin.1 din Legea nr.31/1990
republicată. În criticarea acestei opinii s-ar putea încerca
să se susţină că:
- din art.215 alin.1 C.p. care prevede: „inducerea
în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a
unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate” ar rezulta că inducerea în eroare a persoanei
trebuie să se facă nemijlocit asupra părţii vătămate ceea
ce înseamnă că în celelalte cazuri nu ar fi înşelăciune
cum este cel incriminat de art. 271 alin.1 din Legea
nr.85/2006;
10
Dr. Augustin Ungureanu, dr. Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale din
legi speciale române, Vol.II, Editura, Lumina Lex, Bucureşti 1996,
p. 209. 11
În art.215 alin.2 teza II-a din C.p. se dispune: „Dacă mijlocul
fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
concursului de infracţiuni.”
22
- potrivit art.215 alin.3 din C.p. ar rezulta că cel
indus în eroare trebuie să fie una şi aceeaşi persoană cu
„cel înşelat”;
- infracţiunea prevăzută de art.271 pct.1 din Legea
nr.31/1990 republicată este o infracţiune complexă care
absoarbe falsul în înscrisuri sub semnătură privată;
Socotim că aceste critici eventuale ar fi
neîntemeiate. Astfel în susţinerea opinei privind existenţa
concursului s-ar putea aduce următoarele argumente:
- din art.215 alin.1 C.p. rezultă că: a) legiuitorul
nu cere ca persoana indusă în eroare să fie una şi aceeaşi
persoană cu partea vătămată; de pildă în cazul
prejudicierii unei persoane juridice ca urmare a
înşelăciunii, persoana indusă în eroare este persoana
fizică ce conduce sau reprezintă legal persoana juridică12
.
Credem că aceasta rezultă din folosirea expresiilor: „a
unei persoane”, „şi dacă s-a pricinuit o pagubă” expresii
care nu cer identitate între persoana indusă în eroare
şi persoana păgubită; b) legiuitorul nu cere nici ca
persoana care induce în eroare să fie una şi aceeaşi cu
persoana care obţine folosul material injust; ca urmare în
cazul art.271 alin.1 din Legea nr.31/1990 republicată nu
12
Traian Pop comentând art.549 din Codul penal Carol al II-a arăta:
„În art.549 se spune „cauzează o pagubă materială unei persoane”.
Această persoană păgubită poate fi subiectul pasiv, adică persoana
înşelată (indusă în eroare), sau altă persoană. Persoana păgubită
poate fi nu numai fizică, ci şi juridică. De unde urmează, că la
înşelăciune, subiectul pasiv (cel indus în eroare), şi partea vătămată
(căreia i se cauzează pagubă) pot fi persoane distincte. În această
privinţă pot exista mai multe ipoteze: subiectul pasiv este identic cu
partea vătămată; subiectul pasiv a dispus asupra patrimoniului altei
persoane, fiind aceasta parte vătămată; subiectul pasiv a dispus
asupra patrimoniului său, dar i s-a cauzat pagubă altei persoane
(fiind aceasta parte vătămată).” Codul penal Carol al II-lea adnotat
de Constantin C. Rătescu şi colectiv, Vol.III, Editura Librăriei Socec
& Co., S.A., Bucureşti 1937, p. 552.
23
este necesară „întâlnirea efectivă” a subiectului activ cu
subiectul pasiv;
- legiuitorul nu defineşte mijlocul fraudulos în
cazul prevăzut de art.215 alin.2 din C.p. şi foloseşte
expresia „ori de alte mijloace frauduloase” fără alte
precizări; ca urmare mijlocul fraudulos în cazul
înşelăciunii poate fi exercitat direct sau indirect asupra
părţii vătămate deci inclusiv în cazul art.271 alin.1 din
Legea nr.31/1990 republicată;
- Regula concursului de infracţiuni este instituită
imperativ de legiuitor prin teza a II-a a art.215 alin.2 din
C.p.
Prospectele, rapoartele şi comunicările cu excepţia
situaţiilor financiare care conţin date false prin comisiune
sau omisiune de natura celor la care se referă textul de
lege analizat trebuie să fie adresate publicului din
rândul căruia apar creditorii. Ca urmare cele adresate
diferitelor structuri ale societăţii (autorităţi, instituţii
publice, etc.) cu excepţia situaţiilor financiare dacă sunt
false pot face obiectul altor infracţiuni cum ar fi cea
prevăzută de art.290 din C.p.
Urmarea imediată în cazul infracţiunii prevăzute
de art. 271 pct.1 din Legea nr.31/1990 republicată poate
fi:
- crearea pericolului de păgubire a acţionarilor sau
a asociaţilor, prin fapte ilicite ale fondatorilor,
administratorilor, directorilor, cenzorilor sau
lichidatorilor, după caz13
;
- crearea pericolului de păgubire a persoanelor
fizice sau juridice (potenţial creditori) induse în eroare
prin prezentarea, cu rea credinţă, în prospectele,
13
Dr. Augustin Ungureanu, dr. Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale din
legi speciale române, Vol.II, Editura, Lumina Lex, Bucureşti 1996,
p. 209.
24
rapoartele şi comunicările adresate publicului de date
neadevărate asupra constituirii societăţii ori asupra
condiţiilor economice ale acesteia sau ascunderea, cu rea
credinţă, în tot sau în parte a unor date reale de această
natură;
Cu privire la latura subiectivă în literatura de
specialitate se arată că aceasta „constă în vinovăţie sub
forma intenţiei, directe sau indirecte”14
. Credem că
legiuitorul folosind sintagma rea-credinţă a înţeles că
făptuitorul:
- cunoaşte că datele prezentate sunt neadevărate;
- cunoaşte că datele neadevărate prezentate se
referă la constituirea societăţii sau asupra condiţiilor
economice ale acesteia;
- că aceste date sunt de natură a contribui la
determinarea în zona publicului a unor comportamente
economice, potenţial păgubitoare;
- a urmărit sau a acceptat potenţial urmări
socialmente periculoase.
B. Potrivit art. 271 pct.2 din Legea nr.31/1990 se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani fondatorul,
administratorul, directorul, directorul executiv sau
reprezentantul legal al societăţii care:
1. prezintă, cu rea credinţă, acţionarilor /
asociaţilor o situaţie financiară inexactă sau cu date
inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii, în
vederea ascunderii situaţiei ei reale;
În ceea ce priveşte această variantă normativă a
infracţiunii prevăzute în art.271 pct.2 din Legea
14
Idem p. 210. Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele
asimilate sau în legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti,
2004, p. 388.
25
nr.31/1990 republicată vom prezenta numai unele
considerente:
- această infracţiune este în dauna acţionarilor
care de fapt şi de drept sunt creditorii ai societăţii;
- sintagma „situaţie financiară” folosită în
conţinutul infracţiunii nu este definită de legiuitor în
Legea nr.31/1990 republicată;
- în art.26 din Legea nr.82/1991 republicată sunt
definite numai situaţiile financiare anuale ca fiind
„bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia
modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de
trezorerie, politici contabile şi note explicative”;conform
acestei dispoziţii legale situaţiile financiare sunt mai
multe sau mai puţine în conţinut şi formă în raport de
categoriile de agenţi economici prevăzute de lege15
.
- inexactitatea datelor sau ale situaţiei financiare
trebuie să se refere la condiţiile economice ale societăţii
şi nu asupra constituirii societăţii iar acestea să fie
adresate acţionarilor/asociaţilor societăţii;
- latura subiectivă o constituie vinovăţia sub
forma intenţiei directe calificate prin scop respectiv
prezentarea cu „rea-credinţă”, „în vederea ascunderii
situaţiei ei reale”;
- obiect material al acestei infracţiunii îl constituie
numai situaţiile financiare nu prospecte comunicări sau
alte documente.
15
Conform art.26 pct.11 din Legea nr.82/1991 republicată
„Întocmirea situaţiilor financiare anuale trebuie să fie precedată
obligatoriu de inventarierea generală a elementelor de activ şi de
pasiv şi a celorlalte bunuri şi valori aflate în gestiune şi administrare,
potrivit normelor emise în acest scop de Ministerul Finanţelor
Publice.”
26
C. Prin art. 272 din Legea nr.31/1990 republicată
se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani fondatorul,
administratorul, directorul, directorul executiv sau
reprezentantul legal al societăţii, care:
1. dobândeşte, în contul societăţii, acţiuni ale altor
societăţi la un preţ pe care îl ştie vădit superior valorii lor
efective sau vinde, pe seama societăţii, acţiuni pe care
aceasta le deţine, la preţuri despre care are cunoştinţă că
sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul
obţinerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos
în paguba societăţii;
2. foloseşte, cu rea credinţă, bunuri sau creditul de
care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor
acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o
altă societate în care are interese direct sau indirect;
3. se împrumută, sub orice formă, direct sau
printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o
administrează, de la o societate controlată de aceasta ori
de la o societate care controlează societatea pe care el o
administrează sau face ca una dintre aceste societăţi să îi
acorde garanţie pentru datorii proprii;
4. răspândeşte ştiri false sau întrebuinţează alte
mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau
scăderea acţiunilor sau a obligaţiilor societăţii ori a altor
titluri ce îi aparţin, în scopul obţinerii, pentru el sau
pentru alte persoane, a unui folos în paguba societăţii;
5. încasează sau plăteşte dividende, sub orice
formă, din profituri fictive sau care nu puteau fi
distribuite, în lipsă de situaţie financiară ori contrar celor
rezultate din acestea;
6. încalcă dispoziţiile art.183 în care se dispune:
„(1)Din profitul societăţii se va prelua, în fiecare an, cel
puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce
acesta va atinge minimum a cincia parte din capitalul
27
social. (2) Dacă fondul de rezervă, după constituire, s-a
micşorat din orice cauză, va fi completat, cu respectarea
prevederilor alin.(1); (3) De asemenea, se include în
fondul de rezervă, chiar dacă acesta a atins suma
prevăzută la alin.(1), excedentul obţinut prin vânzarea
acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor
nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la
plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor;
(4) Fondatorii vor participa la profit, dacă acest lucru este
prevăzut în actul constitutiv ori, în lipsa unor asemenea
prevederi, a fost aprobat de adunarea generală; (5) în
toate cazurile, condiţiile participării se vor stabili de
adunarea generală, pentru fiecare exerciţiu financiar;”
În literatura de specialitate, faptele sancţionate
prin aceste dispoziţii sunt denumite de uni autori ca
infracţiunea de abuz de bunuri sau creditul societăţii,
opinie ce nu este la adăpost de critică fiind oarecum
imprecisă putând da naştere la confuzii16
aşa cum vom
arăta în cele ce urmează. În ceea ce ne priveşte socotim
16
Astfel domnul profesor Stanciu D. Cărpenaru susţine că:
„Infracţiunea – tip de abuz de bunuri sociale este prevăzută la pct.2
(folosirea cu rea-credinţă, a bunurilor societăţii într-un scop contrar
intereselor acesteia sau în folosul propriu al autorului faptei ori
pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau
indirect); faptele incriminate la pct.1 şi la pct.4 sunt cazuri speciale
(variante alternative) ale infracţiunii tip.” Stanciu D. Cărpenaru şi
colectiv, Societăţile comerciale, Editura ALL BECK, Bucureşti,
2001, p.571. Tot ca infracţiuni de abuz sunt considerate şi de
Gheorghe Piperea care susţine: „Dintre infracţiunile cele mai
importante reglementate de legea societăţilor comerciale, frecvenţa
cea mai ridicată o au infracţiunile de abuz de bunurile sau creditul
societăţii (art.266 pct.2 şi 3), abuzul de puterile conferite de funcţia
de administrator (art.268 pct.1 şi 2), abuzul de dreptul de vot (art.273
alin. 1, pct.1-3), contabilitatea înşelătoare (art.265 pct.2)”Gheorghe
Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor
comerciale, Editura All Beck,, Bucureşti, 1998, p.233.
28
că acestea sunt infracţiuni speciale iar faptelor
incriminate li se aplică dispoziţiile Codului penal sau din
alte legii speciale dacă sunt incriminate ca infracţiunii
mai grave potrivit art.281 din Legea nr.31/1990
republicată, şi numai în lipsa acestora şi când nici
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de
art.272 din Legea nr.31/1990 republicată nu sunt
îndeplinite se pune problema încadrării în infracţiunea de
abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute
de art.246 din C.p.
Cu privire la prima variantă normativă a
infracţiunii analizate (art.272 pct.1) vom face numai
unele consideraţii. Este de observat că această infracţiune
include fapte ilicite de genul celor prevăzute în art.80 din
Legea nr.85/2006 cum ar fi de pildă cele de la literele
a),17
b), d), şi altele ceea ce presupune că sancţionează
penal şi acte în frauda creditorilor.
Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie
relaţiile sociale prin care se asigură:
- protecţia patrimoniului societăţii comerciale
faţă de unele acţiuni ale fondatorului, administratorului,
directorului, directorului executiv, reprezentantului legal
al societăţii sau lichidatorului18
în condiţiile legii19
, în
cazul dobândirii de acţiunii ale altor societăţi, în contul
societăţii la un preţ pe care îl ştie vădit superior valorii
lor efective sau al vânzării pe seama societăţii de acţiunii
17
De pildă în art.80 litera a) din Legea nr.85/2006 se prevede: „acte
de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii;”, acte ce se pot face şi cu acţiunii şi care s-ar încadra în
art.272 pct.1 din Legea nr.31/1990 republicată. 18
Faptul că legiuitorul a extins sfera subiectului activ al acestei
infracţiuni şi asupra lichidatorului confirmă că studiul acestei
infracţiuni nu se poate face fără a observa implicaţiile Legii 85/2006
asupra acestei fapte incriminate. 19
A se vedea art.278 alin.1 din Legea nr.31/1990 republicată.
29
pe care le deţine, la preţuri despre care are cunoştinţă că
sunt vădit inferioare valorii lor efective;
- protecţia creditorilor societăţii comerciale faţă
de unele activităţi ale fondatorului, administratorului,
directorului, directorului executiv sau reprezentantului
legal al societăţii, în cazul dobândirii de acţiunii ale altor
societăţi, în contul societăţii la un preţ pe care îl ştie vădit
superior valorii lor efective sau al vânzării pe seama
societăţii de acţiunii pe care le deţine, la preţuri despre
care are cunoştinţă că sunt vădit inferioare valorii lor
efective, diminuând astfel patrimoniul debitorului.
Obiectul material al acestei infracţiunii îl
constituie:
- acţiunile altor societăţii dobândite de subiecţii
mai sus citaţi în numele societăţii prejudiciate; prin
acţiune20
înţelegem titlul de valoare exprimat de o
fracţiune din capitalul social al unei societăţi comerciale
de capital care potrivit legii îi conferă titularului acesteia
drepturi şi obligaţii specifice, negociabile, transmisibile;
- acţiunile pe care le deţine societatea la alte
societăţi;
20
Într-un dicţionar economic termenul de acţiune este definit ca un
înscris, titlu de creanţă pe terme lung, titlu de participare, de
proprietate, hârtie de valoare, titlu de credit negociabil, titlu de
valoare cu caracter asociativ, valoare mobiliară, produs financiar
primar pentru procurarea de capital propriu, care reprezintă o sumă
fixă, dinainte stabilită, din capitalul unei societăţi pe acţiuni.
Gheorghe D. Bistriceanu, Lexicon de finanţe, bănci asigurări, Vol.I.
Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.35. Într-un alt dicţionar
acţiunea este definită ca fiind un titlu de valoare care dovedeşte
partea pe care o deţine posesorul său –acţionarul – din capitalul unei
societăţi comerciale. Angelescu Coralia şi colectiv, Dicţionar de
Economie, Ediţia a doua, Editura economică, Bucureşti 2001, p.18.
Acţiunile sunt titluri de valoare emise de către o societate comercială
de capital constituită în condiţiile legii. Smaranda Angheni ş.a.,
Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.150.
30
- acţiunile societăţii prejudiciate21
cum ar fi în
cazul emisiunii de acţiunii, sau al propriilor acţiuni
cumpărate de societate conform art.103 şi 104 din Legea
nr.31/1990 republicată22
;
21
Socotim că legiuitorul a înţeles să includă şi aceste acţiuni în
obiectul material al infracţiuni deoarece spre deosebire de teza a I-a
care foloseşte sintagma „acţiuni ale altor societăţii” în teza a II-a a
folosit sintagma „acţiuni pe care aceasta le deţine” expresie care în
opinia noastră include şi acţiunile proprii ale societăţii prejudiciate. 22
Conform art.103 din această lege societatea nu poate dobândi
propriile sale acţiuni, fie direct, fie prin persoane care acţionează în
nume propriu, dar pe seama societăţi, în afară de cazul în care
adunarea generală extraordinară a acţionarilor hotărăşte altfel, cu
respectarea dispoziţiilor care urmează: „2) Autorizând dobândirea,
adunarea generală extraordinară va stabili, în principal, modalităţile
de dobândire, numărul maxim de acţiuni ce urmează a fi dobândite,
contravaloarea lor minimă şi maximă şi perioada efectuării
operaţiunii, care nu va putea depăşi 18 luni de la data publicării
hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României, partea
IV-a. (3) Valoarea acţiunilor proprii, dobândite de societate, inclusiv
a celor aflate în portofoliul său, nu poate depăşi 10% din capitalul
social subscris. (4) Se pot dobândi numai acţiuni integral liberate şi
numai în cazul în care capitalul social subscris este integral vărsat.
(5) Plata acţiunilor astfel dobândite se va face numai din profitul
distribuibil şi din rezervele disponibile ale societăţii, cu excepţia
rezervelor legale, înscrise în ultima situaţie financiară anuală
aprobată. (6) În raportul de gestiune care însoţeşte situaţia financiară
anuală se vor arăta: motivele care au determinat dobândirea de
acţiuni proprii, numărul, valoarea nominală, contravaloarea
acţiunilor dobândite şi fracţiunea de capital social pe care ele o
reprezintă. (7) Acţiunile proprii dobândite cu încălcarea dispoziţiilor
prezentului articol vor fi înstrăinate în termen de cel mult un an de la
data subscrierii lor, în modul stabilit de adunarea generală
extraordinară. Cele neînstrăinate în acest termen vor fi anulate,
societatea fiind obligată să reducă corespunzător capitalul social. (8)
Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazurile în care o
societate, în care o altă societate deţine majoritatea drepturilor de vot
sau exercită direct ori indirect o influenţă dominantă, dobândeşte
acţiuni ale societăţii dominante.
31
- obiectul material al acestei infracţiuni nu include
acţiunile proprietatea subiecţilor infracţiunii;
Ca urmare această infracţiune fiind de rezultat, cu
obiect material, poate constitui infracţiunea primară la
infracţiunile de spălarea produsului infracţiunii prevăzute
de Legea nr.656/2002.
Se constată că nu au fost incluse în obiectul
material al acestei infracţiuni o serie de instrumente
pretabile la săvârşirea acestei fapte prejudiciabile
creditorilor cum sunt obligaţiunile ca valori mobiliare,
titlurile de capital altele decât acţiunile, titluri de
participare, instrumentele de credit ce pot fi vândute sau
cumpărate prin operaţia denumită scontare, creanţele şi
chiar părţile sociale în cadrul societăţilor cu răspundere
limitată, situaţii ipotetice în care patrimoniul
societăţilor comerciale sau al creditorilor acestora nu
sunt protejate faţă de acest gen de fapte. Este adevărat
că astfel de acte cu asemenea instrumente prin care se pot
frauda creditorii sunt considerate prin art.79, art.80 şi
art.81 din Legea 85/2006 ca acte frauduloase încheiate
de debitor în dauna drepturilor creditorilor anulabile
ce pot angaja doar răspunderea civilă delictuală.
Cu privire la latura obiectivă a acestei modalităţii
normative a infracţiunii vom face unele consideraţii
astfel:
a) folosirea de către legiuitor a cuvântului
„dobândeşte” ne determină la unele observaţii astfel:
- credem că folosirea acestui cuvânt presupune
mai multe activităţi decât cele incluse în conceptul de
„cumpărare” cum ar fi cele de schimb, compensare,
dare în plată etc., respectiv dobândire cu titlu oneros ceea ce presupune că legiuitorul a înţeles să apere
societatea şi creditorii faţă de o gamă mai largă de acte
prejudiciabile;
32
- nu sunt incluse în latura obiectivă dobândirile cu
titlu gratuit cum ar fi de pildă în cazul donaţiei23
;
- socotim că chiar dacă legiuitorul a folosit
cuvântul „preţ” dobândirea nu trebuie redusă la conceptul
restrâns de „cumpărare” ca urmare a nefolosirii acestui
ultim cuvânt;
b) dobândirea acţiunilor să fie în contul societăţii
şi nu în nume propriu al subiecţilor infracţiunii pentru că
numai astfel s-ar putea prejudicia societatea comercială şi
indirect creditorii acesteia;
c) „preţul” acţiunilor suportat din patrimoniul
societăţii să fie vădit24
superior valori lor efective ceea
ce presupune un transfer mascat de valoare evidentă fără
echivalent în patrimoniul unei alte societăţi; cu cât se
îmbogăţeşte a doua societate cu atât se prejudiciază
societatea dobânditoare a acţiunilor şi invers;
„Comparaţia nu se va face între preţul (dat sau luat, după
caz), pe de o parte, şi valoarea nominală a acţiunilor sau
titlurilor (cumpărate sau vândute, după caz), ci între
preţul (dat sau luat, după caz) şi valoarea reală, de
circulaţie pe piaţa titlurilor de valoare mobiliară, a
acţiunilor sau titlurilor respective, din momentul
efectuării operaţiunii”25
.
23
Dr. Augustin Ungureanu, dr. Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale din
legi speciale române, Vol.II, Editura, Lumina Lex, Bucureşti 1996,
p. 217. 24
DEX arată că termenul de „vădit” indică ceea ce este limpede,
clar, evident. Socotim că expresia „vădit superior valori lor
efective” presupune o diferenţă evidentă pentru oricine cu experienţă
şi pregătire medie între valoarea de piaţă pe care o putea obţine un
bun proprietar şi valoarea obţinută în fapt pe acţiunile respective. 25
Dr. Augustin Ungureanu, dr. Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale din
legi speciale române, Vol.II, Editura, Lumina Lex, Bucureşti 1996,
p. 217.
33
Urmarea socialmente periculoasă aşa cum a
fost reglementată:
- presupune ca dobândirea sau vânzarea de
acţiuni să se fi realizat ceea ce implică producerea
efectivă a unui prejudiciu în dauna societăţii comerciale
iar în unele cazuri şi în dauna creditorilor;
- între folosul obţinut de subiect sau altă persoană
în dauna societăţii comerciale şi acţiunea de dobândire
sau vânzare să existe raport de cauzalitate;
- dobândirea sau vânzarea de acţiuni trebuie să fie
în aşa fel încât să nu contravină altor dispoziţii legale
decât cele prevăzute în art.272 pct.1 din Legea
nr.31/1990 republicată; credem că dacă dobândirea sau
vânzarea acţiunilor s-a făcut cu încălcarea altor dispoziţii
legale care atrag nulitatea absolută sau relativă şi acestea
au fost constatate legal nu mai sunt îndeplinite condiţiile
laturii obiective a infracţiunii dacă sesizarea s-a făcut
după această constatare;
Referitor la subiectul activ al infracţiunii
legiuitorul a indicat în mod expres: numai fondatorul,
administratorul, directorul, directorul executiv sau
reprezentantul legal al societăţii precum şi lichidatorul26
în măsura în care dispoziţiile art.272 se referă la obligaţii
ce intră în cadrul atribuţiilor sale; Cu privire la acest
aspect s-ar putea susţine două opinii. O primă opinie ar fi
că subiect activ al acestei infracţiunii poate fi şi
„administratorul special”, precum şi „administratorul
judiciar” deoarece legiuitorul nu face distincţie între
„administratorul societăţii” şi „administratorul judiciar”
26
Conform art.3 pct.28 din Legea nr.85/2006 „lichidatorul” este
persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în
condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să
exercite atribuţiile prevăzute la art. 25 în cadrul procedurii
falimentului, atât în procedura generală cât şi cea simplificată.
34
ori „administratorul special”27
atunci când printre
persoanele ce pot fi subiecţi activi ai infracţiunii indică şi
„administratorul”. Într-o altă opinie se poate susţine că
„administratorul judiciar” în actuala reglementare nu este
subiect activ al infracţiunii prevăzute de art.272 alin.2 din
Legea nr.31/1990 republicată deoarece:
- potrivit dispoziţiei legale în cauză sintagma
subiect activ al societăţii nu include ,„administratorul
judiciar”28
deoarece aceasta exprimă o calitate distinctă
de cele indicate de legiuitor concret, limitativ în lege ca
subiect activ al infracţiunii; administratorul societăţii este
numit exclusiv de adunarea generală a acţionarilor
(art.137 pct.3 din Legea nr.31/1990 republicată) cu alte
atribuţiuni prevăzute de lege decât „administratorul
judiciar”;
- „administratorul judiciar” nu se regăseşte în
cadrul unei „societăţii comerciale” ci în cadrul unei
„societăţii comerciale în reorganizare judiciară” sau al
„societăţii comerciale în faliment” care presupun alte
atribuţii, responsabilităţii şi răspunderi;
- infracţiunile ce se pot săvârşi de
„administratorul judiciar” sunt reglementate în Legea
nr.85/2006 iar cele ce se pot săvârşi de administratorul
27
În art.3 pct.26 din Legea nr. 85/2006 „administratorul special”
este definit ca reprezentantul desemnat de adunarea generală a
acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, să efectueze în
numele şi pe seama acestuia actele de administrare necesare în
perioadele de procedură când debitorului i se permite să-şi
administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în procedură pe
perioada în care debitorului s-a ridicat dreptul de administrare.” 28
Potrivit art.3 pct.27 din Legea nr.85/2006 „administratorul
judiciar este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă,
autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute
de art.20 în perioada de observaţie şi pe durata proceduri de
reorganizare.”
35
societăţii sunt definite de Legea nr.31/1990 republicată
sau conform dispoziţiilor acesteia (art.281);
- când legiuitorul a vrut să extindă subiectul activ
al unei infracţiunii şi asupra „lichidatorului” a făcut-o în
mod expres aşa cum a procedat în art. 278 din Legea
nr.31/1990 republicată situaţie ce nu se întâlneşte în cazul
„administratorului judiciar”;
- aşa cum am arătat anterior socotim că
administratorul special poate fi subiect al infracţiunii
analizate dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii cu
excepţia cazului când acesta este persoană juridică.
Referindu-ne la latura subiectivă socotim că
aceasta o constituie intenţia directă calificată prin scop
astfel:
- subiectul să fi cunoscut că preţul acţiunilor este
vădit superior sau inferior după caz în raport cu preţul
pieţii;
- subiectul să fi urmărit obţinerea pentru el sau
alte persoane a unui folos în paguba societăţii;
Raportat la dispoziţiile art.281 din această lege
socotim că faptele care fac obiectul infracţiunii în prima
formă normativă, pot avea o reglementare în infracţiuni
mai grave prevăzute de Codul penal în vigoare sau alte
legi speciale29
. De pildă în cazul cauzării prin această
faptă a unui prejudiciu de peste 2.000.000.000 lei fapta
poate constitui infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută
şi pedepsită de art.246 rap. la art.2481
combinat cu
art.258 din C.p.
C. În ceea ce priveşte a doua formă normativă a
infracţiunii prevăzute de art.272 pct.2 din Legea
29
În art.281 din Legea nr.31/1990 republicată se dispune: „Faptele
prevăzute în prezentul titlu, dacă constituie – potrivit Codului penal
sau unor legi speciale – infracţiuni mai grave, se pedepsesc în
condiţiile şi cu sancţiunile prevăzute acolo.”
36
nr.31/1990 republicată vom face de asemenea numai
câteva consideraţii.
Referitor la latura obiectivă a acestei forme
normative a infracţiunii constatăm că aceasta cuprinde:
- folosirea cu rea credinţă a bunurilor societăţii
sau a creditului de care se bucură societatea într-un scop
contrar intereselor acesteia dar nu în folosul propriu ori
pentru a favoriza o altă societate în care are interese
direct sau indirect;
- folosirea cu rea credinţă a bunurilor societăţii
sau a creditului de care se bucură societatea în folosul lui
propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are
interese direct sau indirect;
Observăm că în latura obiectivă a acestei
infracţiuni nu se includ activităţi ca însuşirea,
dispunerea, traficarea, împrumutul, distrugerea de bunuri
ale societăţii, activităţi care pot fi analizate în cadrul
infracţiunilor prevăzute de Codul penal cum sunt
delapidarea, distrugerea etc., dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de acestea
De asemenea latura obiectivă a acestei infracţiunii
nu include toate formele de folosire a bunului sau a
creditului ci numai folosirea cu rea credinţă a bunului
sau a creditului într-unul din cele trei scopuri
prevăzute de lege:
- contrar intereselor societăţii;
- în folosul lui propriu;
- pentru a favoriza o altă societate în care are
interese direct sau indirect.
Această reglementare a laturii obiective a
infracţiunii comportă şi alte discuţii. Astfel folosirea cu
rea credinţă a unui bun al societăţii contrar intereselor
societăţii poate fi:
a. în folosul lui propriu;
37
b. pentru a favoriza o altă societate în care
subiectul are interese direct sau indirect;
c. pentru a favoriza o altă societate în care
subiectul nu are interese direct sau indirect;
d. pentru a favoriza o altă persoană fizică în
interesul direct sau indirect al subiectului;
e. pentru a favoriza o altă persoană fizică în afara
interesului direct sau indirect al subiectului;
Din această perspectivă se poate afirma că:
- tezele a II-a şi a III-a respectiv „sau în folosul lui
propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are
interese direct sau indirect” apar ca adăugiri care nu erau
necesare fiind incluse în prima teză a laturii obiective
„într-un scop contrar intereselor acesteia”;
- într-o opinie s-ar putea susţine că variantele
tezei I-a a laturii obiective, de la literele c), d), e) mai sus
enunţate nu se regăsesc în latura obiectivă a acestei
infracţiuni potrivit tezelor II şi III fiind necesar a fi
analizate în cadrul infracţiunii de delapidare, dare şi luare
de mită; într-o altă opinie se poate susţine că variantele
faptei prezentate la literele c), d), e) mai sus enunţate se
regăsesc în teza a I-a a laturii obiective însă potrivit
art.281 din Legea nr.31/1990 republicată trebuie
analizate cel puţin sub aspectul infracţiunilor prevăzute
de art. 2151
, 254 şi 255 din C.p.
Cu privire la obiectul material al acestei
infracţiuni respectiv „bunul sau creditul de care se
bucură societatea” se constată că în doctrină şi în diferite
legi s-au dat mai multe definiţii bunului. „Prin bun se
înţelege, în context (în sens economic), obiect sau
valoare care are importanţă în circulaţia economică (spre
exemplu, obiecte mobile sau imobile, drepturi de creanţă,
38
titluri de valoare mobiliară, etc.)30
. Prin bun se înţelege
un lucru asupra căruia există drepturi şi obligaţii
patrimoniale, element al activului patrimonial al unei
persoane fizice sau juridice31
. În art. 2 lit.b din Legea nr.
656/2002 privind combaterea spălării banilor se dispune:
„În sensul alin.(1), prin bunuri se înţelege bunurile
corporale sau necorporale, mobile ori imobile, precum şi
actele juridice sau documentele care atestă un titlu ori un
drept cu privire la acestea.”Ca urmare socotim că acesta,
ultimul, ar fi sensul conceptului de bun folosit de
legiuitor şi în textul analizat.
„Noţiunea de credit este de origine latină şi
provine de la creditum, credere, care înseamnă creditare,
a crede, a avea încredere. A avea credit înseamnă a
beneficia de o facilitate de achiziţionare a unor bunuri
fără plată imediată sau a putea obţine o sumă de bani de
la o instituţie bancară”32
. Într-un alt dicţionar creditul este
definit ca operaţiunea prin care o persoană fizică sau
juridică (debitor) obţine fonduri sau bunuri de la altă
persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-şi
obligaţia să le restituie sau să le plătească la
termen/scadenţă33
. În dicţionarul de drept privat creditul
este definit ca fiind „relaţia prin care o persoană numită
creditor acordă în prezent unei alte persoane numită
debitor, bani sau alte valori pentru a le restitui în valori
echivalente sau în alte forme, la o dată viitoare
30
Dr. Augustin Ungureanu, dr. Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale din
legi speciale române, Vol.II, Editura, Lumina Lex, Bucureşti 1996,
p. 219. 31
Gheorghe D. Bistriceanu, Lexicon de finanţe,bănci, asigurări,
Vol.1, Editura Economică, Bucureşti 2001, p.248. 32
Gheorghe D. Bistriceanu, Lexicon de finanţe,bănci, asigurări,
Vol.1, Editura Economică, Bucureşti 2001, p.474. 33
Angelescu Coralia şi colectiv, Dicţionar de Economie, Ediţia a
doua, Editura economică, Bucureşti 2001, p.137.
39
determinată, numită scadenţă”34
. În art.3 lit.g din Legea
nr.58/1998 republicată creditul este definit ca „orice
angajament de plată a unei sume de bani în schimbul
dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata
unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă
sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice
angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează
o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani.”
În literatura de specialitate într-o opinie se afirmă
că prin creditul societăţii „va trebui să înţelegem sensul
economic al acestei expresii, iar nu sensul figurativ (de
consideraţia de care se bucură cineva, influenţă, trecere,
autoritate); or, în sens economic, noţiunea de credit este
definită ca fiind, după caz: o formă de mişcare a
valorilor, vânzarea mărfurilor făcută cu plata în rate ori
vânzarea pe credit, adică pe datorie, transferarea
temporară de bani cu titlu de împrumut, mişcarea
capitalului sub forma împrumutului în scopul desfăşurării
unei activităţi profitabile, a efectuării unor investiţii,
dotări, plata unor datorii anterioare, etc.”35
Nu
îmbrăţişăm această opinie deoarece lucrul sau banii
obţinuţi în cadrul unei operaţii de creditare constituie un
bun al societăţii şi atunci folosirea cu rea credinţă a
acestuia intră în modalitatea infracţiunii „folosirea cu rea
credinţă a bunului societăţii …”. În ceea ce ne priveşte
socotim că legiuitorul folosind expresia „creditul de
care se bucură societatea” se referă la imaginea
economică a societăţii în domeniul afacerilor care
presupune mai mult decât susţine autorul citat mai
34
Dumitru Rădescu, Dicţionar de drept privat, Editura Mondan 94,
Bucureşti, 1997, p.341. 35
Dr. Augustin Ungureanu, dr. Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale din
legi speciale române, Vol.II, Editura, Lumina Lex, Bucureşti 1996,
p. 220.
40
sus. De pildă imaginea economică a societăţii corespunde
unui nivel de credibilitate în mediul de afaceri care
permite o anumită creditare într-un contract chiar şi fără
anumite garanţii. În practică au fost situaţii când subiecţii
s-au folosit de creditul, imaginea societăţii şi au obţinut
bani, bunuri pe credit pe care nu i-ar fi putut obţine în
nume propriu în aceleaşi condiţii. Într-o astfel de ipoteză
pot fi două variante: în prima variantă subiectul respectă
întocmai contractul fără a afecta credibilitatea, imaginea
societăţii, fiind iniţial şi de bună credinţă; în a doua
variantă subiectul nu vroia şi ştia că nici nu putea să
respecte contractul pe care neavând creditul necesar nici
nu putea să-l încheie şi atunci a hotărât să folosească
creditul de care se bucură societate (ca intermediar
ascuns) pentru a încheia un astfel de contract, conştient
fiind de prejudiciul de imagine cu implicaţii economice
ce-l va cauza societăţii. În situaţia în care se foloseşte o
sumă de bani sau un bun obţinut de societate printr-o altă
persoană din conducere decât subiectul infracţiunii,
evident prin creditare, atunci acesta săvârşeşte
infracţiunea în modalitatea „folosirea cu rea credinţă a
bunului societăţii …” şi nu a „creditului de care se
bucură societatea” deoarece banii chiar dacă au fost
obţinuţi pe credit sunt tot un bun36
. Viaţa a demonstrat că
36
„Creditele, sumele de bani obţinute de societatea comercială din
împrumuturile acordate sunt considerate ca fiind bunuri aparţinând
acesteia, făcând parte din patrimoniul ei, astfel încât folosirea lor cu
rea-credinţă determină existenţa elementului material al laturii
obiective a infracţiunii în această primă teză a celei de a doua
variante normative prevăzute de alin. (29) – făcând inutilă
prevederea cu aceleaşi consecinţe, şi în teza 2, în care este
incriminată aceeaşi acţiune dar cu privire la creditul de care se
bucură societatea.”. Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi
cele asimilate sau în legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti,
2004, p. 395.
41
şi obligaţiile societăţii pot fi folosite cu rea-credinţă într-
un scop contrar intereselor societăţii şi în folosul lui
propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are
interese direct sau indirect dar în opinia noastră nefiind
bunuri fapta nu face obiectul acestei infracţiuni. De
pildă neexecutarea unei obligaţii la termen (plata
preţului) şi pierderea unui avans plătit pentru o vânzare
sau o prestare de serviciu la o societate în care subiectul
are interese direct sau indirect; sau neexecutarea
obligaţiei de vânzare sau de prestare a unui serviciu şi
restituirea dublă sau triplă a avansului primit către o
societate în care subiectul are interese direct sau indirect.
Comparând această infracţiune cu faptele ilicite
prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006 se pot face
următoarele constatări:
- fapta ilicită prevăzută de art.138 lit.a):„au folosit
bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul
propriu sau în cel al unei alte persoane;” săvârşită de
fondatorul, administratorul, directorul, directorul
executiv sau reprezentantul legal al societăţii precum şi
lichidatorul poate constitui infracţiunea prevăzută de
art.272 alin.2) din Legea nr.31/1990 republicată sau după
caz infracţiunea de delapidare prevăzute de art.2151din
Codul penal; observăm că fondatorul poate fi inclus ca
subiect al faptei ilicite prevăzute de art.138 lit.a) din
Legea nr.85/2006 numai dacă ar face parte din membri
organelor de supraveghere sau de conducere din cadrul
societăţii sau dintre orice alte persoane care au cauzat
starea de insolvenţă.
- aşa cum am arătat socotim că expresia „creditele
persoanei juridice” nu este identică cu „creditul de care
se bucură societatea” cu toate implicaţiile care decurg din
aceasta;
42
- faptele ilicite prevăzute de art.138 lit.a) din
Legea nr.85/2006 sunt numai acele fapte care se
săvârşesc până la intrarea în stare de insolvenţă ceea
ce înseamnă că administratorul judiciar, administratorul
special şi lichidatorul nu sunt vizaţi de această
reglementare; acest mod de reglementare ni se pare
discutabil deoarece şi aceşti subiecţi ar putea săvârşi
fapte de genul celor prevăzute în art.138 lit.a), b), d), e)
din Legea nr.85/2006 contribuind la agravarea stării
de insolvenţă.
- acţiunea în constatarea cazurilor prevăzute de
art. 138 din Legea nr.85/2006 aparţine administratorului
judiciar sau lichidatorului iar în anumite condiţii şi
comitetului creditorilor;
- Comitetul creditorilor poate cere judecătorului-
sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la
alin. (1) al art.138, dacă administratorul judiciar sau
lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra
cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de
insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică
ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută la
alin. (1) şi răspunderea persoanelor la care se referă alin.
(1) ameninţă să se prescrie.
În ceea ce priveşte latura subiectivă a acestei
infracţiuni legiuitorul a folosit expresia „rea-credinţă”.
În literatura juridică într-o opinie s-a susţinut că reaua-
credinţă include intenţia directă şi intenţia indirectă37
iar
într-o altă opinie că aceasta exprimă numai intenţia
37
Dr. Augustin Ungureanu, dr. Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale din
legi speciale române, Vol.II, Editura, Lumina Lex, Bucureşti 1996,
p. 220.
43
calificată prin scop38
. La infracţiunea analizată legiuitorul
a prevăzut reaua-credinţă şi un anumit scop. Atunci când
fapta prevăzută de art.79, şi art.80 din Legea nr.85/2006
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute de art. art.272 alin.2) din Legea nr.31/1990
republicată în probaţiunea acesteia se poate folosi şi
prezumţia relativă legală de fraudă în dauna creditorilor
prevăzută de art.85 din Legea nr. 85/2006. În cazul
faptelor prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006 nu
operează prezumţia de fraudă în dauna creditorilor
fiind necesară probarea fraudei cu alte probe decât
prezumţia.
D. Referitor la cea de a treia formă a infracţiunii
prevăzută de art.272 pct.3) din Legea nr.31/1990
republicată ne vom limita numai la câteva observaţii.
O primă observaţie ar fi că deşi legiuitorul
stabileşte că subiecţi ai acestei infracţiuni pot fi:
fondatorul, administratorul, directorul, directorul
executiv, reprezentantul legal al societăţii şi lichidatorul,
în lege prevede interdicţia pedepsită numai pentru
administratorii şi directorii societăţii. Astfel în art.153 din
Legea nr.31/1990 republicată se dispune: „(1) Vor putea
fi acordate administratorilor şi cenzorilor remuneraţii şi
orice alte sume sau avantaje numai în baza unei hotărâri a
adunării generale. (2) Este interzisă creditarea de către
societate a administratorilor sau a directorilor acesteia,
prin intermediul unor operaţiuni precum:
a) acordarea de împrumuturi administratorilor
sau directorilor;
b) acordarea de avantaje financiare administratorilor sau directorilor cu ocazia sau ulterior
încheierii de către societate cu aceştia de operaţiuni de
38
Titus Pungă, Reaua-credinţă ca element al răspunderii penale, în
Revista Dreptul, nr.8/2000, p.99.
44
livrare de bunuri, prestări de servicii sau executarea de
lucrări;
c) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în
parte, a oricăror împrumuturi acordate
administratorilor sau directorilor concomitentă sau
ulterioară acordării împrumutului;
d) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în
parte, a executării de către administratori sau directori a
oricăror alte obligaţii personale ale acestora faţă de terţe
persoane;
e) dobândirea cu titlu oneros sau plata, în tot sau
în parte, a unei creanţe ce are drept obiect un împrumut
acordat de o terţă persoană administratorilor sau
directorilor ori o altă prestaţie personală a acestora.
(3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi
operaţiunilor în care sunt interesaţi soţul, rudele sau
afinii, până la gradul al patrulea inclusiv, ai
administratorului sau ai directorului; de asemenea, dacă
operaţiunea priveşte o societate civilă sau comercială la
care una dintre persoanele anterior menţionate este
administrator sau director ori deţine, singură sau
împreună cu una din persoanele sus-menţionate, o cotă de
cel puţin 20% din valoarea capitalului social subscris. (4)
Prevederile alin.(2) nu se aplică:
a) în cazul operaţiunilor a căror valoare exigibilă
cumulată este inferioară echivalentului în lei al sumei de
5000 de euro; b) în cazul în care operaţiunea este încheiată de
societate în condiţiile exercitării curente a activităţii sale,
iar clauzele operaţiunii nu sunt mai favorabile
persoanelor menţionate la alin. (2) şi (3) decât cele pe
care, în mod obişnuit, societatea le practică faţă de terţe
persoane.” Pentru identitate de raţiune într-o eventuală
modificare a legii ar fi de dorit să se extindă obligaţiile
45
prevăzute de art. 153 din Legea nr.31/1990 republicată şi
asupra celorlalţi subiecţi prevăzute de lege respectiv:
fondatorul şi reprezentantul legal al societăţii. Totuşi în
lipsa unei astfel de reglementări prin modul de redactare
al art. 272 pct.3 din Legea nr. 31/1990 republicată
socotim că legiuitorul a extins incriminarea faptelor
administratorilor şi directorilor la fapte de acelaşi gen
săvârşite de fondatorul şi reprezentantul legal al
societăţii.
Latura subiectivă a acestei infracţiuni o
constituie intenţia directă şi intenţia indirectă.
Latura obiectivă a acestei infracţiuni are
următoarele modalităţi:
- împrumutul sub orice formă, direct sau printr-o
persoană interpusă, de la societatea pe care o
administrează;
- împrumutul sub orice formă, direct sau printr-o
persoană interpusă, de la o societate controlată de
societatea pe care o administrează;
- împrumutul sub orice formă, direct sau printr-o
persoană interpusă, de la o societate care controlează
societatea pe care el o administrează;
- face ca societatea pe care o administrează să îi
acorde o garanţie pentru datorii proprii;
- face ca societate controlată de societatea pe care
o administrează să îi acorde o garanţie pentru datorii
proprii;
- face ca societate care controlează societatea pe
care el o administrează să îi acorde o garanţie pentru
datorii proprii;
În latura obiectivă este inclusă numai fapta care
întruneşte elementele „împrumutului” şi nu simpla
„folosire” care face parte din latura obiectivă a
46
infracţiunii prevăzute de art.272 pct.2 din Legea
nr.31/1990 republicată.
Referitor la aceste modalităţi ale laturii obiective
se constată că:
- în timp ce împrumutul se poate face direct sau
indirect39
, acordarea garanţiei pentru datorii proprii se
face numai direct;
- nu importă dacă împrumutul este pentru
consumaţie sau pentru folosinţă urmat de restituire;
- urmarea imediată la aceste modalităţi ale
infracţiunii o constituie starea de pericol cauzată de
înfăptuirea laturii obiective care poate fi asociată, deci nu
obligatoriu, cu un eventual prejudiciu atunci când nu
există un preţ (dobândă, sau alt folos) pentru folosirea
împrumutului pe lângă restituirea acestuia;40
În cazul împrumutului sub orice formă, direct sau
printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o
administrează pot apărea două ipoteze:
a) într-o variantă împrumutul se face cu dobândă
fără a se prejudicia societatea administrată de subiect;
într-o astfel de situaţie nu sunt aplicabile dispoziţiile
art.281 din Legea nr.31/1990 republicată deoarece nu
sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute de art.2151
din C.p., infracţiune de prejudiciu,
însă sunt aplicabile dispoziţiile art. 272 pct.3 din Legea
nr.31/1990 republicată;
b) într-o altă variantă împrumutul se face fără
dobândă sau alte foloase pentru societatea administrată
cauzându-se un prejudiciu situaţie în care potrivit art. 281
39
De pildă un împrumut indirect poate fi cel prin persoană interpusă. 40
În acelaşi sens a se vedea Horia Diaconescu, Infracţiunile de
corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004, p. 399.
47
din Legea nr.31/1990 republicată fapta poate constitui
infracţiunea prevăzută de art.2151
din C.p.
În cazul împrumutului sub orice formă, direct sau
printr-o persoană interpusă, de la o societate controlată de
societatea pe care o administrează vom face câteva
observaţii;
Legea nr.31/1990 republicată nu defineşte
sintagma „societate controlată”. În Legea nr.58/1998
republicată există o definiţie a sintagmei „societatea
aflată sub control efectiv” ca fiind „societatea în care o
persoană fizică sau juridică:
- deţine cel puţin 50% din drepturile de vot;
- are dreptul de a numi sau de a înlocui
majoritatea membrilor consiliului de administraţie;
- poate decide asupra gestiunii şi politicii
financiar-bancare în baza unui acord încheiat cu alţi
acţionari sau asociaţi.”
Socotim că dacă subiectul care administrează
societatea, administrează sau gestionează şi societatea
controlată atunci potrivit art.281 din Legea nr. 31/1990
republicată îi sunt aplicabile dispoziţiile art.2151 din C.p.
48
REGIMUL SANCŢIONATOR AL MINORILOR
LUCREŢIA TELEKY
PRIM PROCUROR
Parchetul de pe lângă
Tribunalul pentru minori şi familie Braşov
Prevenirea generală a fenomenului infracţional
reprezintă principalul obiectiv al politicii penale, iar în
cadrul acesteia, principala preocupare o reprezintă
prevenirea şi combaterea infracţionalităţii prin metode şi
mijloace adecvate, încă de la momentul iniţial al apariţiei
acesteia, moment în care, de foarte multe ori, se
dovedeşte a fi din timpul minorităţii.
Preocuparea legiuitorului pentru adaptarea
instrumentelor juridice la noile nevoi ale cetăţenilor de
protecţie penală şi la necesitatea reintegrării sociale reale
a persoanelor condamnate a determinat adoptarea noului
Cod Penal al României, prin Legea nr.30l/2004, în
vigoare de la 1 septembrie 2008, ce instituie soluţii noi cu
privire la instituţii precum: infracţiunea, sistemul
sancţionator, cauze justificative, răspunderea penală a
The general prevention of the infractional
phenomenon represents the main goal of The Penal
Politics, and in this politics, the main attention is
represented by the prevention and the fighting of
the infractionality through proper methods and
ways, from the initial moment of its appearance,
moment when, for many times, is proven to be,
from the minority period.
49
persoanelor juridice etc., în contextul general al unificării
legislaţiei penale europene.
În ceea ce priveşte combaterea infracţionalităţii
minorilor, aceasta trebuie să urmărească cu predilecţie
reeducarea infractorului minor deoarece este
superioară, îndreptarea acestora fiind posibilă prin
îndrumarea lor către conştientizarea urmărilor pe care
faptele săvârşite le au asupra celorlalţi, asupra familiei
şi îndeosebi, asupra lor.
LEGISLAŢIA ÎN VIGOARE
Potrivit art.99 C.pen., răspunderea penală a
minorilor începe de la 14 ani, sub condiţia dovedirii că,
în momentul săvârşirii faptei şi în legătură cu aceasta,
minorul a avut discernământ; după împlinirea vârstei de
14 ani, minorul beneficiază de prezumţia relativă a lipsei
de discernământ, iar după vârsta de 16 ani, acesta pierde
beneficiul acestei prezumţii, consecinţa fiind antrenarea
răspunderii sale penale necondiţionată de dovedirea
existenţei discernământului la momentul săvârşirii faptei.
Sistemul de sancţionare a minorilor este unul
mixt, în cadrul căruia au prioritate măsurile educative
aplicarea pedepselor fiind subsidiară, motivată de vârsta
minorului, apreciindu-se, cu caracter general, că măsurile
educative sunt mai adecvate pentru realizarea prevenţiei
şi educării.
I. Măsurile educative prevăzute de art.101
C.pen. în vigoare sunt:
a) mustrarea;
b) libertatea supravegheată;
c) internarea într-un centru de reeducare;
d) internarea într-un institut medical educativ.
50
MUSTRAREA prev.de art.102 C.pen. este cea
mai uşoară dintre măsurile educative, se execută
potrivit art.487 alin.1 C.pr.pen. de către judecător, de
îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea sau
pentru alin.2 se fixează termen pentru când se dispune
aducerea minorului, citându-se şi părinţii sau, după caz,
tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau sub
supravegherea căreia se află minorul.
Sancţiunea de drept penal a „mustrării” se
deosebeşte de sancţiunea administrativă a „mustrării”
aplicabile în condiţiile art.181 C.pen.; astfel, pentru
aplicarea art.91 lit.a C.pen., se are în vedere lipsa vădită
de importanţă a faptei şi poate fi aplicată şi în cursul
urmăririi penale de către procuror, spre deosebire de
aplicarea art.l02 C.pen., când se aplică numai de
judecător.
LIBERTATEA SUPRAVEGHEATĂ prev.de
art.103 C.pen. se caracterizează prin aceea că: relativ la
persoanele cărora instanţa le încredinţează supravegherea
minorului, stabileşte o ordine de preferinţă, în primul
rând părinţilor, adoptatorului sau tutorelui şi numai în caz
că aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii
satisfăcătoare, supravegherea va fi încredinţată unei
persoane de încredere (preferabil rudă) ori unei instituţii
legal însărcinate cu supravegherea minorului (Serviciul
de Probaţiune de pe lângă Tribunal, cel mai adesea).
Dacă pe parcursul executării măsurii intervine
vreun caz de imposibilitate a exercitării supravegherii de
către persoana desemnată sau aceasta nu îşi îndeplineşte
sarcinile, instanţa de executare, potrivit art.419 alin.2
C.pr.pen., va proceda la înlocuirea sa.
Revocarea libertăţii supravegheate are loc în
51
cazul în care minorul săvârşeşte o faptă penală, situaţie în
care instanţa ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.
Pentru completarea acestei măsuri educative,
legiuitorul a lăsat instanţei facultatea de a impune
minorului respectarea anumitor obligaţii de „a face” şi „a
nu face”.
INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE
REEDUCARE prev.de art.104 C.pen. şi INTERNAREA
ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL-EDUCATIV prev.de
art.105 C.pen. sunt mai puţin uzitate de către instanţe,
datorită lipsei unor centre specializate.
II. Pedepsele Sistemul actual sancţionator aplicabil minorilor
este stabilit pe calea individualizării legale, respectiv prin
înjumătăţirea pedepselor aplicate majorilor.
Acest aspect va fi înlăturat de noul Cod Penal
care va prevede un regim sancţionator unic şi specific
aplicabil minorilor. Astfel, pedeapsa detenţiunii pe viaţă
nu se aplică minorului; dacă, în cazul în care detenţiunea
este prevăzută alternativ cu închisoarea, instanţa alege
aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, limitele de
pedeapsă pentru minor vor fi de la 5 la 20 de ani, iar dacă
instanţa alege ca sancţiune alternativă închisoarea, o va
aplica pe aceasta între limite reduse la jumătate.
Potrivit art.109 C.pen., limitele pedepselor se
reduc la jumătate, fără ca minimul pedepsei să
depăşească 5 ani (1/2 din minimul special, dar nu mai
mult de 5 ani - ½ din maximul special).
Circumstanţele atenuante sau agravante - se
aplică în primul rând dispoziţiile referitoare la starea de
minoritate, după care se aplică regimul specific
circumstanţelor.
52
Starea de tentativă - se aplică mai întâi
dispoziţiile referitoare la minoritate, după care se aplică
dispoziţiile privind sancţiunea tentativei.
Concursul de infracţiuni - în cazul în care minorul
săvârşeşte două infracţiuni înainte de condamnarea
definitivă pentru una din ele sunt aplicabile disp.art.34
C.pen. privind contopirea pedepselor (dacă a fost aplicată
o pedeapsă şi o măsură educativă, aceasta din urmă va fi
revocată, minorul neputând fi supus la executarea, în
acelaşi timp, a unei pedepse şi a unei măsuri educative).
Recidiva - în cazul în care minorul, inclusiv cel
devenit major, săvârşeşte după condamnarea definitivă o
nouă infracţiune, potrivit art.38 lit.a C.pen., minoritatea
nu atrage starea de recidivă.
Pedepsele complimentare nu se aplică inculpaţilor
minori.
Pedepsele accesorii - deşi condamnarea pentru o
infracţiune în timpul minorităţii nu atrage incapacităţi sau
decăderi (art.l09 alin4 C.pen.), de la data când
condamnatul a devenit major sau chiar de la data
rămânerii definitive a hotărârii dacă acesta împlinise 18
ani, acestuia (cf.art.71 C.pen.) îi este interzis exerciţiul
drepturilor prev.de art.64 c.pen.
Pedeapsa amenzii - se aplică inculpatului minor în
limite reduse la jumătate.
Termenul de încercare al suspendării condiţionate
se compune din durata închisorii, la care se adaugă un
interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă, iar
când pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de
6 luni.
ASPECTE NOI ÎN NOUL COD PENAL
Noul Cod Penal consacră Titlul IV minorităţii şi
53
menţine principiul luării cu prioritate a măsurilor
educative, fiind completat cu o nouă măsură educativă,
respectiv libertatea sub supraveghere severă, prev.de
art.118; de asemenea, sistemul sancţionator mixt alcătuit
din pedepse şi măsuri educative, se menţine, impunându-
se ca ele să fie alese potrivit gravităţii faptei, stării fizice,
dezvoltării intelectuale şi morale a minorului, comportării
lui, condiţiilor în care a fost crescut şi a trăit, având drept
scop legal instituit educarea acestuia alături de
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Sistemul pedepselor aplicabil minorilor a fost
reformat pentru a corespunde principiilor fundamentale
ale sancţiunilor de drept penal, umanismul,
revocabilitatea şi adaptabilitatea, în scopul atenuării
caracterului coercitiv şi intimidant al pedepsei, al
maximizării funcţiei sale de reeducare.
I. Măsurile educative:
Măsurile educative suportă modificări în noul
Cod Penal, astfel:
a) MUSTRAREA - art.116 - nu se poate lua dacă
minorul a devenit major la data judecării. În acest caz, în
locul măsurii educative a mustrării, se dispune amenda
sub forma zilelor-amendă, între 5 şi 10 zile, fiecare zi
fiind socotită între 50.000 lei şi 100.000 lei ROL sau
munca în folosul comunităţii, pe o perioadă între 25 şi 50
de ore.
b) LIBERTATEA SUB SUPRAVEGHERE -
art.117 - instanţa poate stabili în sarcina inculpatului
minor nu numai obligaţia de a nu intra în legătură cu
anumite persoane, dar şi de a anunţa de îndată, dacă a
fost contactat de aceasta, precum şi obligaţia de a
54
frecventa cursuri şcolare din învăţământul general
obligatoriu; dacă, înăuntrul termenului de 1 an, minorul
se sustrage de la supraveghere şi săvârşeşte o infracţiune,
instanţa revocă libertatea sub supraveghere şi ia fie
măsura libertăţii sub supraveghere severă, fie măsura
internării într-un centru de reeducare sau îi aplică o
pedeapsă; dacă minorul a devenit major la data judecării,
se dispune în locul măsurii educative a libertăţii sub
supraveghere, amenda sub forma zilelor-amendă sau
munca în folosul comunităţii.
c) LIBERTATEA SUB SUPRAVEGHERE
SEVERĂ - art.118 - reglementează posibilitatea libertăţii
supravegheate încredinţată unei instituţii care se ocupă în
mod curent, cu reeducare a minori lor. Aceasta constă în
lăsarea minorului pe o durată între 1 an şi 3 ani, sub
supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu
supravegherea minorilor sau Serviciilor de probaţiune de
pe lângă tribunale.
Supravegherea poate consta în includerea
minorilor în programe de reintegrare socială, de acordare
de asistenţă şi consiliere. Pe durata supravegherii severe,
instanţa poată să impună minorului respectarea unor
condiţii.
În cazul în care minorul a devenit major la data
judecării, se dispune în locul acestei măsuri educative,
amenda sub forma zilelor-amendă sau munca în folosul
comunităţii.
d) INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE
REEDUCARE - art.119 - instanţa dispune ca măsura să
dureze până la împlinirea vârstei de 20 de ani, dacă
minorul a comis fapta la o dată apropiată de 18 ani sau
dacă gravitatea faptei, nevoile de reeducare şi necesităţile
55
continuării instruirii educative o justifică.
Dacă în această perioadă, minorul săvârşeşte o
nouă infracţiune, instanţa poate dispune revocarea
măsurii educative şi aplicarea unei pedepse; dacă instanţa
apreciază că nu este necesară aplicarea unei pedepse,
menţine această măsură educativă.
Situaţia este similară şi în cazul în care se
descoperă infracţiuni concurente. În caz de concurs între
o pedeapsă privativă de libertate şi măsura educativă a
internării într-un centru de reeducare, instanţa dispune
revocarea internării.
Dacă minorul a devenit major la data judecării, se
poate dispune internarea într-un centru de reeducare până
la împlinirea vârstei de 20 de ani sau se aplică zile-
amendă ori muncă în folosul comunităţii.
e) INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT
MEDICAL-EDUCATIV - art.120 - dacă minorul a
devenit major la data judecării, se poate dispune
internarea într-un institut medical-educativ până la
împlinirea vârstei de 20 de ani sau în locul acestei măsuri
educative, se poate dispune obligarea la tratament
medical şi amendă sub forma zilelor-amendă între 10 zile
şi 20 de zile sau muncă în folosul comunităţii.
II. Pedepsele aplicabile minorilor:
Potrivit art.58 din noul Cod Penal, pedepsele
aplicabile persoanelor fizice se împart în:
- pedepse principale pentru crime (detenţiunea pe
viaţă şi detenţiunea severă între 15 şi 30 de ani);
- pedepse principale pentru delicte (închisoarea
strictă între 1 an şi 15 ani, închisoarea între 15 zile şi 1
an, amenda sub forma zilelor-amendă între 5 şi 360 zile,
fiecare fiind socotită între 100.000 lei ROL şi 1.000.000
56
lei ROL şi munca în folosul comunităţii între 100 şi 500
de ore).
Pedepsele privative de libertate se deosebesc atât
ca durată, cât şi ca regim, aplicându-se principiul
progresiv.
În conformitate cu disp.art.123 din noul Cod
Penal, pedepsele principale aplicate infractorilor minori
sunt:
1) munca în folosul comunităţii, între 50 şi 250 de
ore;
2) amenda sub forma zilelor-amendă, între 5 şi
180 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000, lei şi
500.000 lei ROL;
3) închisoarea, între limitele reduse la jumătate
pentru infracţiunea săvârşită, când legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii;
4) închisoarea strictă, între limitele pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită reduse la
jumătate, când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa închisorii stricte, fără ca minimul
închisorii stricte să depăşească 3 ani;
5) închisoarea strictă de la 3 la 12 ani, când legea
prevede pentru infracţiune a săvârşită, pedeapsa
detenţiunii severe;
6) închisoarea strictă de la 5 la 15 ani, când legea
prevede pentru infracţiune a săvârşită, pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
Noul Cod Penal instituie şi reguli generale noi de
executare a pedepselor principale privative de libertate
(art.60) bazate pe sistemul progresiv, care constă în
posibilitatea condamnaţilor de a trece dintr-un regim de
executare sever în altul mai blând, în condiţiile prevăzute
de Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor, act
normativ ce clasifică în 4 (patru) categorii regimurile de
57
executare:
- de maximă siguranţă;
- închis;
- semideschis şi
- deschis.
Astfel, potrivit ambelor reglementări, minorii vor
fi ţinuţi separat de majori sau în locuri de detenţiune
speciale, cu asigurarea posibilităţii de a continua
învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o
pregătire profesională potrivit aptitudinilor lor.
Minorilor nu li se poate aplica regimul de maximă
siguranţă; minorii pot presta o muncă remunerată, iar
diplomele obţinute pot atesta însuşirea unei meserii sau a
unei calificări.
O altă noutate pe care o va aduce noul Cod Penal
este renunţarea la pedeapsa aplicabilă minorului - art.126.
Astfel, în cazul infracţiunilor sancţionate cu
pedeapsa „închisorii” sau ,,pedeapsa închisorii stricte”
de cel mult 2 ani, instanţa poate să nu aplice nici o
pedeapsă minorului care nu a avut antecedente penale, a
acoperit prejudiciul cauzat şi a dat dovezi temeinice de
îndreptate. Această instituţie a „iertării de pedeapsă” are
menirea de a încuraja minorul să respecte normele legale
şi valorile ocrotite de lege.
„Suspendarea condiţionată” a executării pedepsei
aplicate minorului art.124 - poate fi dispusă numai în
cazul delictelor, crimele fiind excluse; relativ la
cuantumul acesteia, a stabilit că este aplicabilă doar în
cazul „închisorii stricte” şi a „pedepsei cu închisoarea de
cel mult 5 ani” (faţă de 3 ani prevăzută în Codul penal
anterior) sau „amendă”, iar în caz de concurs de
infracţiuni la 3 ani (faţă de 2 ani cât prevedea Codul
penal anterior).
În ceea ce priveşte antecedentele penale, impune
58
ca minorul să nu mai fi fost condamnat anterior la o
pedeapsă privativă de libertate, afară de cazul când sunt
incidente condamnările care nu atrag starea de recidivă.
Termenul de încercare se compune din durata
pedepsei la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni
la 2 ani. În cazul pedepsei cu zile-amendă, termenul de
încercare este de 6 luni.
Noul Cod prevede posibilitatea încredinţării
supravegherii minorului pe perioada termenului de
încercare Serviciului de probaţiune, unei instituţii legal
însărcinate cu supravegherea minorului, unei persoane şi
impunerea respectării de către minor a anumitor obligaţii.
Minorul poate beneficia de suspendarea executării
sub supraveghere - act.125 - caz în care termenul de
încercare se compune din durata închisorii, la care se
adaugă un timp de la 1 an la 3 ani, stabilit de instanţă,
putând fi obligat la respectarea anumitor obligaţii.
Aceasta se dispune numai în cazul „delictelor”, iar
condamnatul să nu fi suferit o condamnare
anterioară, cu excepţia condamnărilor care nu atrag
recidiva.
Amânarea executării pedepsei - art.127 - este o
măsură de personalizare a executării pedepsei
„închisorii” sau a „închisorii stricte” şi constă în
neexecutarea pedepsei stabilite de instanţă pe o durată de
probă, la expirarea căreia, cel condamnat poate fi
absolvit de pedeapsă. Astfel, instanţa poate să amâne
executarea pedepsei în cazul infracţiunilor pentru care
legea prevede pedeapsa „închisorii” sa a „închisorii
stricte de cel mult 4 ani”, dacă minorul nu are
antecedente penale, a acoperit prejudiciul sau dovedeşte
că are posibilitatea de a-l acoperi şi, după săvârşirea
faptei, a dat dovezi temeinice de îndreptare.
Instanţa stabileşte data la care urmează a se
59
pronunţa asupra pedepsei, care nu poate depăşi 2 ani din
momentul pronunţării.
În această perioadă de probă, dar până la
împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune
încredinţarea minorului părinţilor sau Serviciului de
probaţiune, putând şi să impună minorului unele din
obligaţiile specifice libertăţii sub supraveghere.
Potrivit art.l71 din noul Cod Penal, prin
„pedeapsa prevăzută de lege” se înţelege „pedeapsa
prevăzută în textul de lege care incriminează fapta, rară
luarea în considerare a cauzelor de reducere sau majorare
a pedepselor”.
Minoritatea, potrivit doctrinei, nu poate fi
considerată o cauză de atenuarea pedepselor, ea având
propriul regim sancţionator.
Noile instituţii consacrate de noul Cod Penal se
circumscriu orientărilor politice penale europene aplecate
spre sancţiuni neprivative de libertate aplicate minorilor,
spre participarea tuturor instituţiilor, serviciilor,
organismelor şi persoanelor interesate la programele de
reinserţie socială a acestora.
BIBLIOGRAFIE
- Justiţia pentru minori - coordonatori Maria Coca
Cozma, Cristina-Mihaela Crăciunescu, Lavinia- V aleria
Lefterache - Universul Juridic, 2003
- Noul Cod Penal şi Codul Penal anterior - M.A. Hotca,
Editura Editas, Bucureşti, 2004
- Manual de drept penal, partea generală - C.Bulai,
Editura ALL, 1997
- Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală,
voi. II - V.Dongoroz, S.Kahane ş.a., Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2003
60
RĂSPUNDEREA PENALĂ
A INFRACTORILOR MINORI ÎN CODUL PENAL
ÎN VIGOARE. ELEMENTE DE DREPT
COMPARAT ŞI PERSPECTIVE LEGISLATIVE
Prof.univ.dr. ILIE PASCU
1. Codul penal român adoptat la 21 iunie 1968 a
consacrat întregul titlu V reglementării răspunderii
penale a minorului.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în această
subdiviziune a Codului penal în vigoare, minorul care nu
a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, minorul
care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai
dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, iar
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.
Faţă de minorul care răspunde penal se poate
lua o măsură educativă, ori se poate aplica o pedeapsă.
Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea
According to the provisions from this
subdivision of The Penal Code in vigor, the minor
which is not 14, is not liable from a penal point of
view, the minor which is between 14 and 16 is
liable from a penal point of view, only if it is
proven that he committed the deed with
judgement, and the minor which is 16 years old is
liable from a penal point of view.
61
unei măsuri educative nu este suficientă pentru
îndreptarea minorului.
Acest sistem mixt de sancţionare a minorului
infractor a fost în vigoare în perioada 1 ianuarie 1969-16
iulie 1977.
La 17 iulie 1977 a intrat în vigoare Decretul nr.
218 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la
sancţionarea şi reeducarea prin muncă a unor persoane
care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Potrivit
acestui act normativ, în cazul săvârşirii unei fapte
prevăzute de legea penală de către un minor între 14-18
ani se poate lua numai o măsură educativă, fie
încredinţarea minorului colectivului în care munceşte sau
învaţă, fie trimiterea acestuia într-o şcoală specială de
muncă şi reeducarea pe o durată de la 2 la 5 ani, când
fapta comisă este deosebit de gravă, iar dacă se constată
printr-o expertiză medicală şi de specialitate că este
necesară supunerea minorului atât unui tratament medical
cât şi unui regim special de educaţie, instanţa poate lua
măsura educativă a internării într-un institut medical-
educativ.
Prin Legea nr. 104 din 19921 a fost abrogat
Decretul nr. 218 din 1977 şi a intrat în vigoare titlul V al
Părţii Generale a Codului penal în formularea avută la
adoptare cu unele modificări.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor Codului
penal în vigoare cu modificările şi completările
intervenite prin Legea nr. 104 din 1992 şi Legea nr. 140
din 1996, faţă de minorul care răspunde penal se poate
lua o măsură educativă (mustrarea, libertatea
1 Legea nr. 104 din 1992 pentru modificarea şi completarea Codului
penal, Codului de procedură penală şi a altor legi precum şi pentru
abrogarea Legii nr. 59 din 1968 şi a Decretului nr. 218 din 1977, a
fost publicată în M.Of. nr. 244 din 1 octombrie 1992.
62
supravegheată, internarea într-un centru de reeducare,
internarea într-un institut medical-educativ), ori i se poate
aplica o pedeapsă cu închisoare sau amenda prevăzută de
lege pentru infracţiunea săvârşită a căror limite se reduc
la jumătate, iar când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică
minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani.
2. Din examinarea statisticilor existente la
Administraţia Naţională a Penitenciarelor rezultă că la
data de 1.02.2006, în unităţile din sistemul penitenciar se
aflau 868 de minori condamnaţi sau asupra cărora s-a luat
măsura educativă privativă de libertate a internării într-un
centru de reeducare2. Dintre aceştia 58,5% se aflau în
penitenciarele pentru adulţi iar restul în instituţii
specializate în recuperarea psihologică a adolescenţilor
(21,2% în centre de reeducare şi 20,3% în penitenciarele
pentru minori şi tineri).
Infracţiunile pentru care minorii au fost
condamnaţi ori s-a luat măsura internării într-un centru
de reeducare vizează în mare parte deposedarea de
bunuri, cu sau fără violenţă, unele infracţiuni contra
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii ori privitoare la
viaţa sexuală. Astfel: 44,8% din cei 868 de minori
infractori, au săvârşit infracţiunile de furt şi furt calificat;
36,9% infracţiunea de tâlhărie; 7,8% infracţiunea de viol;
5,8% infracţiunile de omor simplu, calificat, deosebit de
grav; 1,5% infracţiunile de lovirea şi vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii; 3,5% alte infracţiuni
(violare de domiciliu, şantaj, act sexual cu un minor,
2 Nu au fost avuţi în vedere minorii asupra cărora s-a luat măsura
educativă a mustrării ori a libertăţii supravegheate care sunt într-un
număr redus, nesemnificativ.
63
perversiune sexuală, abuz de încredere, distrugere, ultraj
contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii publice).
Din verificările întreprinse rezultă că din cei 868 de
minori infractori peste jumătate nu se aflau la prima
infracţiune, fiind sancţionaţi anterior de către o instanţă
de judecată, iar 22,9% dintre aceştia au fost condamnaţi
cu suspendarea condiţionată a executării acesteia.
Analizând practica instanţelor de judecată se poate
constata că acestea înclină să aplice minorilor care au
săvârşit infracţiuni pedeapsa privativă de libertate a
închisorii cu o orientare a cuantumului acesteia către
minim apreciată ca fiind mai favorabilă decât a aceea a
internării într-un centru de reeducare care se poate
dispune pe o perioadă nedeterminată3.
Într-adevăr, internarea într-un centru de reeducare
se ia pe o perioadă nedeterminată dar poate dura, potrivit
art. 105 Cod penal în vigoare, până la împlinirea vârstei
de 18 ani, iar instanţa poate dispune prelungirea internării
pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară
pentru realizarea scopului.
În temeiul art. 107 C. pen. în vigoare, dacă a trecut
cel puţin un an de la data internării în centrul de
reeducare şi minorul a dat dovezi temeinice de
îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea
pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea
acestuia înainte de a deveni major.
Credem că nu se justifică aprecierea că uneori,
pedeapsa închisorii ar fi mai favorabilă decât cea a
internării într-un centru de reeducare pentru că se poate
lua pe o perioadă nedeterminată. Deşi elementul comun
al acestor sancţiuni este lipsirea de libertate, pedeapsa
3 Mihaela Mărgineanu, Sancţiunile aplicabile minorilor şi rolul lor în
diminuarea delicvenţei juvenile, Delicvenţa juvenilă nr. 1 din 2005,
pag. 10-11.
64
închisorii aplicată minorilor se execută în alte condiţii
decât cele asigurate într-un centru de reeducare. În
penitenciare li se oferă minorilor condamnaţi posibilităţi
specifice de executare a pedepsei, dar oricum limitate
faţă de măsura educativă a internării minorului într-un
centru de reeducare.
De asemenea, potrivit art. 100 alin. 2 C. pen.,
pedeapsa se aplică minorului infractor numai dacă se
apreciază că luarea unei măsuri educative nu este
suficientă pentru îndreptarea minorului. Aşadar, instanţa
ajunge la soluţia aplicării unei pedepse minorului
infractor numai dacă apreciază întemeiat, având în vedere
anumite criterii prevăzute expres şi limitativ în art. 100
alin. 1 C. pen. în vigoare, că măsura educativă, în cazul
dat, nu este suficientă pentru reeducarea minorului şi nu,
eventual, durata sancţiunii.
3. În legislaţia ţărilor europene este consacrată fie
soluţia sistemului mixt de sancţionare a delicvenţilor
minori, fie soluţia sistemului unic de sancţiuni sub forma
măsurilor educative.
În grupul statelor care promovează un sistem mixt
de sancţiuni aplicabile minorilor infractori se includ:
Franţa, Austria, Belgia, Germania, Italia, Olanda,
Portugalia, Anglia şi altele, iar din grupul statelor care
promovează concepţia sancţionării infractorilor minori
numai cu măsuri educative fac parte: Spania, Suedia,
Norvegia, Finlanda şi altele.
a) Codul penal francez în art. 122-8 prevede că
minorii capabili de discernământ sunt responsabili penal
pentru crimele, delictele sau contravenţiile la care au fost
recunoscuţi vinovaţi, în condiţiile stabilite de o lege
specială care prevede măsurile de protecţie, de asistenţă,
de supraveghere şi de educaţie al cărui obiect îl pot
65
constitui. Această lege stabileşte sancţiunile educative
care pot fi pronunţate împotriva minorilor de la 10 la 18
ani precum şi pedepsele la care pot fi condamnaţi minorii
de la 13 la 18 ani, ţinând cont de atenuarea răspunderii de
care beneficiază din cauza vârstei lor.
Potrivit Ordonanţei privind delicvenţa juvenilă,
minorii cărora le este imputată o infracţiune calificată
crimă sau delict vor fi judecaţi numai de tribunalele
pentru copii sau de curţile cu juri ale minorilor care pot
pronunţa, după caz, măsuri de protecţie, de asistenţă, de
supraveghere şi de educaţie ce se vor aprecia adecvate.
Aceleaşi instanţe pot să pronunţe o pedeapsă
împotriva minorilor cu vârstă cuprinsă între treisprezece
şi optsprezece ani ţinând cont de atenuarea
responsabilităţilor penale şi numai după o motivare
specială a alegerii acestei pedepse.
Măsurile educative aplicabile minorilor infractori
sunt:
- dispensa de pedeapsă, dacă se consideră că
minorul vinovat poate fi absolvit şi dacă prejudiciul
cauzat este reparat sau dacă a încetat tulburarea
provocată;
- admonestarea; - darea sub supravegherea părinţilor, tutorelui,
persoanelor care supraveghează minorul sau a unei
persoane demne de încredere;
- punerea sub protecţia juridică pentru o
perioadă care să nu depăşească 5 ani;
- plasarea într-o instituţie sau stabiliment
public sau privat de educare şi formare profesională,
într-un centru medical sau medico-patologic, într-un
internat special, iar pentru minorii sub 13 ani plasarea
sub un serviciu de asistenţă a copilului;
66
- libertatea supravegheată până la atingerea
majoratului.
Minorii participă la repararea prejudiciului cauzat,
desfăşurând o activitate de ajutor, de reparare în folosul
victimei sau în folosul colectiv, însoţite de scuze acordate
acesteia. Aceste măsuri nu pot fi ordonate decât cu
acordul victimei.
Minorii între 16-18 ani pot fi supuşi obligaţiei de a
desfăşura o muncă de interes general, să aibă un caracter
formativ şi care să favorizeze reinserţia socială.
Tribunalul pentru copii şi curtea cu juri a minorilor
nu pot pronunţa împotriva minorilor în vârstă de peste 13
ani o pedeapsă privativă de libertate superioară jumătăţii
pedepsei la care sunt pasibili. Dacă pedeapsa de care sunt
pasibili este închisoarea pe viaţă, nu pot pronunţa o
pedeapsă mai mare de 20 de ani închisoare.
Totuşi, dacă minorul este în vârstă de 16 ani,
tribunalul pentru copii şi curtea cu juri a minorilor pot, în
mod excepţional, să decidă că nu este cazul aplicării unei
pedepse privative de libertate, dar numai dacă este
motivată în mod special.
Pedeapsa cu închisoare este executată de minori fie
într-o secţie specială a penitenciarului, fie într-un
penitenciar specializat pentru minori.
Potrivit art. 131-5-1 Cod penal francez, atunci când
un delict este pedepsit cu o pedeapsă cu închisoarea,
instanţa poate, în locul închisorii, să dispună ca
condamnatul să îndeplinească un stadiu de civism cu
acordul infractorului.
b) Legea penală austriacă sancţionează minorii
care au împlinit vârsta de 14 ani şi au acţionat cu
discernământ. Asupra acestora se vor lua măsuri
educative sau aplica pedepse.
67
Măsurile educative sunt: avertismentul; plasarea
într-o instituţie de îngrijire socială; compensarea
extrajudiciară, adică compensarea sau repararea răului
sau consecinţelor produse; realizarea unui anumit
serviciu în folosul comunităţii sau emiterea unui ordin de
plată ordonat de Tribunal.
Pedepsele aplicabile minorilor în Austria sunt:
amenda şi detenţia. În acest domeniu sunt anumite
derogări de la dreptul comun şi anume – nu există
pedeapsă pe viaţă.
c) În Belgia minorii delicvenţi nu pot face
obiectul sancţiunilor prevăzute în Codul penal, ci Legii
din 8 aprilie 1965 referitoare la protecţia tinerilor.
Minorii delicvenţi sunt judecaţi de Tribunalul
tineretului şi acestora li se pot aplica măsurile de
supraveghere sau educare ori pedeapsa cu închisoarea.
Măsurile de supraveghere sau educare prevăzute de
lege, referitoare la protecţia tinerilor, sunt următoarele:
- mustrarea însoţită de un act scris, adresată
părinţilor sau persoanelor care îi au în supraveghere;
- supravegherea de către un comitet de
protecţie a tinerilor sau de către un delegat de la
protecţia minorilor cu menţinerea în mediul familial, cu
condiţia ca tânărul delincvent să frecventeze în mod
regulat o instituţie şcolară, însoţită de o activitate
educativă sau în folosul colectivităţii, în raport cu vârsta
sa şi cu resursele sale, şi să se supună directivelor
pedagogice şi medicale ale unui Centru de orientare
educativă sau igienă mintală;
- plasarea într-o familie primitoare sau într-un
institut corespunzător, sub supravegherea unui Comitet
de supraveghere a tinerilor sau a unui delegat însărcinat;
- plasarea într-un centru special.
68
d) În Germania răspunderea penală a delicvenţilor
şi tinerilor este reglementată prin Legea pentru minori
din 11 decembrie 1974.
Adolescentul este persoana care la momentul
săvârşirii faptei a împlinit 14 ani, dar nu a împlinit încă
18 ani, iar tânărul este persoana care la momentul
săvârşirii faptei a împlinit 18 ani, dar nu a împlinit încă
21 de ani.
Pentru o infracţiune săvârşită de un adolescent se
poate dispune măsuri educative sau de siguranţă ori
aplica mijloace corecţionale sau pedepse, dacă măsurile
educative nu sunt suficiente.
Măsurile educative sunt: pronunţarea unei
interdicţii sau pronunţarea unei hotărâri de a solicita
asistenţă educativă.
Indicaţiile sunt oferte şi interdicţii şi care vizează
comportamentul adolescentului şi care trebuie să
promoveze şi să asigure educarea acestuia. Un judecător
poate să impună adolescentului respectarea următoarelor
obligaţii:
- să respecte indicaţiile cu privire la domiciliu;
- să locuiască într-o anumită familie sau locuinţă;
- să accepte să frecventeze un curs de pregătire
profesională sau să accepte un loc de muncă;
- să presteze o activitate;
- să se supună îndrumării şi supravegherii unei
anumite persoane (ajutor de îngrijire);
- să frecventeze un curs de educaţie socială;
- să se străduiască să ajungă la o înţelegere cu
persoana vătămată (înţelegere făptuitor-victimă);
- să evite să ia legătura cu anumite persoane şi să
nu frecventeze anumite restaurante şi localuri de
distracţii;
- să frecventeze un curs de circulaţie rutieră.
69
Judecătorul îi poate impune adolescentului, cu
aprobarea persoanei care se ocupă de educarea lui şi a
reprezentantului său legal, să se supună unui tratament
curativ şi educativ efectuat de un expert sau unei cure de
dezintoxicare. Dacă adolescentul a împlinit vârsta de 16
ani, această măsură se poate lua numai cu
consimţământul său.
De asemenea, judecătorul poate pedepsi pe un
minor care a săvârşit o infracţiune cu ajutorul mijloacelor
corecţionale, dar trebuie să-i aducă acestuia la cunoştinţă
faptul că poartă o răspundere pentru răul pricinuit.
Mijloacele corecţionale sunt: mustrarea, impunerea
unor obligaţii şi arestul juvenil.
Mustrarea presupune ca adolescentului să i se
reproşeze în mod insistent răul pricinuit prin fapta sa.
Judecătorul poate impune adolescentului
respectarea uneia sau mai multor din următoarele
obligaţii dacă le poate îndeplini:
- să repare după propriile sale puteri paguba
pricinuită;
- să-şi ceară scuze personal de la persoana
vătămată;
- să presteze o activitate;
- să plătească o sumă de bani în folosul
comunităţii.
Judecătorul va dispune plata unei sume de bani
numai dacă adolescentul a săvârşit o faptă uşoară şi este
de presupus că acesta va plăti acea sumă de bani din
surse proprii sau adolescentului trebuie să i se confişte
folosul obţinut prin săvârşirea faptei sau suma de bani pe
care a obţinut-o pentru săvârşirea faptei.
De precizat că judecătorul poate modifica sau anula
aceste obligaţii în totalitate sau în parte, dacă acest lucru
este necesar din motive educative.
70
În caz de neîndeplinire cu intenţie a obligaţiilor se
pronunţă măsura arestului juvenil, în situaţia în care
adolescentul a fost avertizat de consecinţele unei
eventuale încălcări intenţionate a indicaţiilor.
Arestul juvenil poate consta din arest în timp liber,
arest pe termen scurt sau arest pe termen mai lung.
Arestul în timp liber se pronunţă pentru timpul liber
săptămânal al adolescentului sau pentru una sau două
perioade de timp liber ale adolescentului.
Arestul pe termen scurt se pronunţă în locul
arestului în timp liber, dacă din motive educative se
consideră necesar să se execute această măsură şi dacă
această măsură nu afectează nici educaţia nici activitatea
adolescentului. Unei perioade de timp liber îi corespund
două zile de arest pe termen scurt.
Arestul pe termen lung durează cel puţin o
săptămână şi cel mult 4 săptămâni şi se măsoară în zile
sau săptămâni întregi.
Pedeapsa pentru minori constă în privarea de
libertate a adolescentului prin internarea acestuia într-un
centru de reeducare şi se poate aplica numai dacă
măsurile educative sau mijloacele corecţionale nu sunt
îndestulătoare pentru educarea adolescentului, date fiind
înclinaţiile rele de care acesta a dat dovadă prin
comiterea faptei respective, sau dacă se impune aplicarea
unei pedepse ca urmare a consecinţelor grave ale faptei.
Minimul pedepsei pentru minori este de 6 luni, iar
maximul de 5 ani. Dacă fapta săvârşită este o faptă pentru
care Legea penală prevede un maxim al pedepsei cu
închisoarea de peste 10 ani, atunci maximul pedepsei
pentru minori este de 10 ani.
Atunci când judecătorul pronunţă o pedeapsă
privativă de libertate de până la 2 ani, poate suspenda
condiţionat executarea acesteia, în cazul în care
71
executarea pedepsei ar putea dăuna dezvoltării
adolescentului, pe o anumită perioadă de timp denumită
termen de încercare. Durata acestuia nu trebuie să fie mai
mare de 3 ani sau mai mică de 2 ani.
Judecătorul dispune ca, în cursul termenului de
încercare, adolescentul să fie supravegheat şi îndrumat de
o persoană care desfăşoară această activitate ca pe o
activitate principală. Judecătorul poate dispune şi
supravegherea adolescentului de către o persoană care
desfăşoară această activitate în mod onorific, în cazul în
care acest lucru este necesar din motive educative.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în
condiţiile legii, poate fi revocată sau anulată în cursul
termenului de încercare.
e) În legislaţia penală italiană, minorii sunt pasibili
de aceleaşi sancţiuni ca şi adulţii, dar sub o formă mai
atenuată, astfel: pedeapsa cu închisoarea pe viaţă este
automat redusă la închisoarea pentru 24 ani; durata
detenţiei este redusă la jumătate, când minorul are vârsta
între 16-18 ani, şi 2/3 când minorul are între 14-16 ani.
Decretul nr. 448 din 22 septembrie 1988, privind
sancţionarea minorilor, prevede că judecătorul poate
înlocui o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani cu
următoarele sancţiuni: libertatea supravegheată sau
semilibertatea.
Acelaşi decret oferă judecătorului posibilitatea de a
suspenda procesul pe o perioadă de 3 ani (în funcţie de
gravitatea faptelor) şi de a supune tânărul delincvent unor
probe (verificări). În timpul acestei perioade minorul este
încredinţat unui serviciu juridic de protecţie a tinerilor şi
are posibilitatea de a repara consecinţele actelor sale.
Judecătorii recurg din ce în ce mai mult la această
procedură, care are urmări pozitive în mai mult de 70%
din cazuri.
72
Când o pedeapsă nu depăşeşte 2 ani închisoare sau
3 milioane de lire şi când minorul nu a mai fost înainte
condamnat la o perioadă privativă de libertate, acesta
poate obţine iertare judiciară (dispensă de orice vină). O
astfel de dispensă nu poate fi acordată decât o singură
dată.
f) Codul penal olandez prevede următoarele
sancţiuni specifice delicvenţilor minori: pedepse
principale, detenţia sau amenda, în funcţie de gravitatea
faptei; sancţiuni alternative care înlocuiesc pedepsele
principale şi se aplică la cererea minorului; pedepse
complementare şi măsuri disciplinare.
Detenţia, ca pedeapsă principală, se execută în
stabilimente speciale şi nu poate dura mai mult de 1 an,
în cazul în care copilul are 16 ani. Dacă copilul are mai
mult de 16 ani, el poate fi condamnat la o pedeapsă care
poate atinge 2 ani.
Amenda poate fi stabilită între 5-500 de guldeni.
Sancţiunile alternative care pot fi aplicate numai la
solicitarea minorului delincvent sunt: munca în interesul
general neremunerată, a cărei durată totală nu poate
depăşi 200 de ore; repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune; participarea la un proiect educativ, care, de
asemenea nu poate depăşi 200 de ore.
Sancţiunile complementare presupun confiscarea şi
retragerea permisului de conducere, aplicabile numai
dacă codul rutier le prevede.
Codul penal prevede patru măsuri disciplinare şi
anume:plasarea într-un stabiliment special; interdicţia de
a frecventa anumite persoane şi locuri; retragerea
avantajelor dobândite în mod ilicit şi repararea
pagubelor.
Plasarea într-un stabiliment special (specializat) nu
poate fi ordonată decât dacă infracţiunea comisă poate
73
justifica detenţia preventivă, dacă securitatea bunurilor şi
persoanelor o cere şi dacă o astfel de măsură poate avea
consecinţe benefice asupra tânărului delincvent.
g) În Portugalia sistemul de sancţionare a
minorilor şi tinerilor infractori este reglementat în Lege
specială şi nu în Codul penal. Sunt instituite trei categorii
de sancţiuni: măsuri de protecţie; măsuri de corecţie şi
închisoarea ca pedeapsă principală.
Măsurile de protecţie, de asistenţă sau educative se
aplică minorilor infractori şi sunt următoarele:
admonestarea (avertismentul solemn şi public); plasarea
sub autoritatea unui părinte sau tutore; obligarea de a cere
scuze publice victimei; participarea la o activitate de
interes general; repararea prejudiciului şi plata unei sume
de bani unui organism public sau privat de asistenţă
socială; supravegherea educativă de către un serviciu
social; plasarea într-o familie; plasarea într-un
stabiliment de reeducare, într-un cămin semideschis sau
într-un institut medico-psihologic; impunerea de a învăţa
sau a muncii.
Măsurile de corecţie se aplică delicventului care a
împlinit 18 ani dar nu a atins vârsta de 21 de ani dacă
judecătorul ajunge la concluzia că încarcerarea nu este
nici necesară, nici favorabilă reinsercţiei sociale.
Măsurile de corecţie privind regimul penal al
tinerilor sunt limitativ enumerate în legea specială;
acestea sunt: admonestarea; obligativitatea de a cere
scuze victimei; amenda şi internarea într-un centru de
detenţie pentru o perioadă cuprinsă între 3-6 luni.
Această internare poate fi executată sub diferite
modalităţi (pe week-end, tot timpul, pe jumătate de timp).
Judecătorul poate pronunţa pedeapsa cu închisoarea
când tinerii au comis o infracţiune care normal se
sancţionează astfel. Cu toate acestea, pedeapsa este
74
redusă la jumătate, această atenuare a pedepsei
favorizând reinsercţia tinerilor. Modalitatea reducerii de
pedeapsă este înscrisă în Codul penal şi este identică cu
cea aplicabilă delicvenţilor majori în caz de circumstanţe
atenuante.
3. Aşa cum am mai precizat unele legislaţii penale
europene sunt adepte ale concepţiei sancţionării
minorilor numai prin măsurile educative cu excluderea
pedepselor.
a) În Spania responsabilitatea penală a minorilor
este reglementată într-o lege specială şi nu în Codul
penal.
Potrivit Legii nr. 5 din 12 ianuarie 2000, măsurile
ce pot fi impuse de către Judecătorii de Minori,
clasificate în ordinea restricţiilor de drepturi pe care le
impun, sunt următoarele:
- Internarea în regim închis. Persoanele supuse
acestei măsuri vor locui într-un centru în care vor realiza
activităţi de formare, educare sau recreere;
- Internarea într-un regim semi-deschis. Persoanele supuse acestei măsuri vor locui într-un centru,
dar îşi vor realiza în afara acestuia activităţile de formare,
educare, muncă sau recreere;
- Internarea într-un regim deschis. Persoanele
supuse acestei măsuri vor îndeplini toate activităţile
proiectului educativ în serviciile normalizate din
împrejurimi, locuind în centru ca într-un domiciliu
obişnuit, supunându-se programului şi regimului intern al
acestuia;
- Internarea terapeutică. În centrele de acest tip
se va efectua o activitate educativă specializată sau un
tratament specific îndreptat către persoanele care suferă
de anomalii sau tulburări psihice, de o stare de
75
dependenţă de alcool, droguri sau substanţe psihotrope
sau de tulburări de percepţie ce determină o alterare
gravă a conştiinţei realităţii. Această măsură se poate
aplica singură sau complementară unei alte măsuri a
sistemului. Când cel în cauză refuză un tratament de
dezintoxicare Judecătorul va trebui să-i aplice o altă
măsură adecvată circumstanţelor sale;
- Tratamentul ambulatoriu. Persoanele supuse
acestei măsuri vor trebui să frecventeze centrul desemnat,
conform cerinţelor celor care se ocupă de ei, şi să urmeze
normele fixate pentru tratamentul adecvat al anomaliei
sau tulburării psihice, dependenţei de alcool, droguri,
substanţe psihotrope sau tulburări de percepţie, de care
suferă. Această măsură se poate aplica singură sau
complementară unei alte măsuri prevăzute în acelaşi
articol. Când cel în cauză refuză tratamentul de
dezintoxicare, Judecătorul va trebui să-i aplice o altă
măsură adecvată circumstanţelor sale;
- Frecventarea unui centru de zi. Persoanele
supuse acestei măsuri vor locui la domiciliul propriu şi
vor apela la un centru integrat pe deplin în societate
pentru a realiza activităţi de sprijinire, educare, formare,
muncă sau recreere;
- Consemnarea la sfârşit de săptămână. Persoanele supuse acestei măsuri vor rămâne la
domiciliul lor sau într-un centru până la maxim treizeci şi
şase de ore, între după amiaza sau seara zilei de vineri şi
seara de duminică, făcând excepţie timpul pe care va
trebui să-l dedice sarcinilor socio-educative desemnate de
Judecător;
- Libertate supravegheată. Această măsură
presupune o supraveghere a activităţii persoanei supuse
respectivei măsuri şi a asistării sale la şcoală, la centrul
de formare profesională sau la locul de muncă, după caz,
76
încercându-se sprijinirea acelei persoane în surmontarea
factorilor ce au determinat comiterea infracţiunii. De
asemenea, această măsură obligă, după caz, la urmărirea
sarcinilor socio-educative semnalate de entitatea publică
sau de specialistul însărcinat cu supravegherea sa, în
concordanţă cu programul de intervenţie elaborat în acest
scop şi aprobat de Judecătorul de Minori. Persoana
supusă acestei măsuri este obligată, de asemenea, să
susţină cu respectivii experţi interviurile stabilite prin
program, şi să urmeze, după caz, regulile de
comportament impuse de judecător, care pot fi una sau
mai multe dintre următoarele: obligativitatea de a
frecventa centrul didactic respectiv, dacă persoana în
cauză se află în perioada învăţământului gimnazial
obligatoriu şi de a demonstra în faţa Judecătorului
frecventarea şcolii sau justificarea, după caz, a absenţilor
de la şcoală, de fiecare dată când i se cere acest lucru;
obligativitatea de a se supune programelor de formare,
culturale, educative, profesionale, de muncă şi educaţie
sexuală, de educaţie rutieră sau alte asemenea;
interzicerea de a frecventa anumite locuri, amplasamente
sau spectacole; interzicerea de a părăsi domiciliul fără o
autorizaţie juridică prealabilă; obligativitatea de a locui
într-un anumit loc; obligativitatea de a se prezenta
personal în faţa Judecătorului de Minori sau a expertului
desemnat pentru a da informaţii referitoare la activităţile
realizate şi pentru a le justifica; orice alte obligaţii pe
care Judecătorul din oficiu sau la iniţiativa Procuraturii,
le consideră necesare pentru reintegrarea socială a celui
sancţionat, atâta timp cât nu-i aduce atingere demnităţii
sale ca persoană;
- Convieţuirea cu o altă persoană, familie sau
grup educativ. Persoana supusă acestei măsuri trebuie să
convieţuiască în perioada stabilită de Judecător cu o altă
77
persoană, cu o familie diferită de a sa, cu un grup
educativ ales în mod corespunzător pentru a o orienta în
procesul de socializare;
- Prestarea de servicii în folosul comunităţii. Persoana supusă acestei măsuri, ce nu se poate impune
fără consimţământul acesteia, trebuie să îndeplinească
activităţile neremunerate indicate în interesul său social,
în favoarea persoanelor aflate în situaţii precare. Se va
căuta relaţionarea naturii acestei activităţi cu cea a
bunului juridic lezat de faptele comise de minor;
- Îndeplinirea sarcinilor socio-educative:
Persoana supusă acestei măsuri trebuie să îndeplinească
fără măsuri de internare sau libertate supravegheată,
activităţi specifice cu conţinut educativ, menite să-i
faciliteze dezvoltarea competenţei sale sociale;
- Mustrarea. Această măsură constă în dojenirea
persoanei de către Judecătorul de Minori, menită a o face
să înţeleagă gravitatea faptelor comise şi consecinţele pe
care acestea le-au avut sau ar putea să le aibă, insistându-
se ca minorul să nu repete comiterea acestor fapte în
viitor;
- Anularea permisului de conducere pentru
motorete şi autovehicule sau interzicerea dreptului de
a-l obţine sau al licenţei administrative de vânătoare şi
de folosire a oricăror tipuri de arme. Această măsură
se poate impune suplimentar când infracţiunea sau
neregulile au fost comise folosind o motoretă, un
autovehicul sau, respectiv, o armă;
- Interzicerea absolută. Măsura de interzicere
absolută duce la privarea de onoruri, sarcini sau funcţii
publice pentru persoana căreia i se aplică, chiar dacă sunt
elective, precum şi la incapacitatea de a le obţine sau de a
fi ales în funcţii publice în timpul aplicării acestei măsuri.
78
Legea stabileşte durata aplicării măsurilor de mai
sus.
b) În ţările nordice (Suedia, Norvegia şi Finlanda),
în ceea ce priveşte sancţionarea minorilor delicvenţi,
preponderent este sistemul extrajudiciar; el implică
protecţia minorului delincvent în cadrul familiei, a
comunităţii în general.
În Suedia, potrivit Legii din 1982, faptele
minorilor, sub 15 ani (vârstă la care începe răspunderea
penală) sunt în competenţa comisiei locale de ajutor
social. În cazul luării unor măsuri cu privire la minorii
delicvenţi, aceste organisme trebuie să ceară
consimţământul minorului în cauză sau al
reprezentantului său legal. Dacă măsura nu este
acceptată, dar se consideră că este în binele minorului,
este sesizat Tribunalul administrativ, care o impune.
După vârsta de 15 ani, orice infractor minor poate
face obiectul unei jurisdicţii penale.
Pentru minorii între 15-18 ani, se recurge, de
regulă, la o măsură alternativă, nepenală, ca: internarea în
şcoli de reeducare, iar pentru fapte grave, tinerii între 18-
20 de ani sunt plasaţi în închisori – şcoli, unde
tratamentul se desfăşoară în două faze: în prima fază este
un regim internat, în care accentul este pus pe educaţie,
în cea de a doua fază, tânărul trece într-un regim de
libertate supravegheată, nu înainte de un an de la
internare. Durata totală a acestei perioade este de 5 ani.
În Norvegia şi Finlanda, minorii răspund penal
potrivit dreptului comun, de la vârsta de 15 ani, ca şi în
Suedia, iar tratamentul minorilor delicvenţi ca şi al
tinerilor infractori între 18-20 de ani este asemănător.
Nici în Finlanda şi nici în alte ţări nordice nu există
un tribunal pentru minori.
79
5. Aceste câteva modele, mai reprezentative,
subliniază diversitatea soluţiilor legislative europene de
ocrotire a minorilor infractori; ele pot fi de un real folos
în procesul de reformă legislativă a oricărei ţări.
Este de observat că, deşi s-au făcut paşi importanţi
în elaborarea unei teorii moderne asupra drepturilor
omului, chiar şi în statele cu o bogată experienţă
democratică, există încă multiple neîmpliniri în domeniul
protecţiei minorului delincvent şi în ce priveşte metodele
de prevenire şi combatere a infracţiunilor în rândul
acestora.
Condiţiile obiective economice, sociale, politice,
demografice din fiecare ţară, creează importante piedici
în calea unor reforme eficiente şi profunde ale sistemului
penal şi de ocrotire a minorilor delicvenţi.
Aceste obstacole subiective şi obiective acţionează
diferit în fiecare ţară, în raport cu dezvoltarea economică
şi socială, cu tradiţiile şi particularităţile naţionale.
6. Deşi, aşa cum s-a putut observa, există unele
deosebiri în materia sancţionării minorilor infractori în
legislaţiile penale europene, se pot reţine şi unele
elemente comune în ceea ce priveşte prevenirea şi
combaterea infracţionalităţii juvenile. Toate legislaţiile
europene pun accent în reintegrarea socială a infractorilor
minori, pe măsurile educative şi alte măsuri de protecţie
în raport cu pedepsele, iar unele legislaţii cuprind în
sistemul lor de sancţionare numai măsuri educative.
Având în vedere aceste realităţi, autorii
anteproiectului de modificare şi completare a Codului
penal, au optat pentru soluţia sancţionării infractorilor
minori numai prin luarea de măsuri educative faţă de
aceştia.
Astfel, faţă de minorul care, la data săvârşirii
infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se
80
poate lua o măsură educativă neprivativă de libertate.
Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua direct o
măsură educativă privativă de libertate dacă se află în una
din următoarele situaţii:
a) a mai săvârşit o infracţiune după împlinirea
vârstei de 14 ani, pentru care i s-a aplicat o măsură
educativă ce a fost executată înainte de comiterea
infracţiunii pentru care este judecat;
b) infracţiunea pentru care este judecat a fost
săvârşită prin exercitarea de ameninţări sau violenţe ori
dacă prin aceasta s-a produs decesul unei persoane;
c) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită este închisoarea mai mare de 10 ani sau
detenţiunea pe viaţă;
d) este judecat pentru săvârşirea a două sau mai
multe infracţiuni concurente care prin natura lor,
gravitatea, numărul sau frecvenţa acestora, evidenţiază
periculozitatea infractorului.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) Stagiul de formare civică. Această măsură
constă în obligaţia minorului de a participa la un
program, cu o durată cuprinsă între o lună şi 3 luni,
pentru a-l ajuta să conştientizeze consecinţele legale şi
sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni,
dar şi pentru a-l responsabiliza cu privire la
comportamentul său viitor.
Organizarea, asigurarea participării şi
supravegherea minorului pe durata cursului de formare
civică se face de către serviciul de protecţie a victimelor
şi reintegrare socială a infractorilor, fără a afecta
programul şcolar sau profesional al minorului.
b) Supravegherea. Măsura educativă a
supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea
minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată
81
cuprinsă între 3 şi 6 luni, de către serviciul de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, pentru a
asigura participarea la cursurile şcolare şi prevenirea
desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu
anumite persoane care ar putea afecta procesul de
îndreptare al acestuia;
c) Consemnarea la sfârşit de săptămână. Constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în
zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între
4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care în această
perioadă are obligaţia de a participa la anumite programe
ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă.
Supravegherea se face de către serviciul de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor;
d) Asistarea zilnică. Constă în obligaţia
minorului de a respecta un program zilnic, stabilit în
sarcina sa de serviciul de protecţie a victimelor şi
reintegrarea socială a infractorilor, care conţine orarul şi
condiţiile de desfăşurare a activităţilor zilnice precum şi
interdicţiile impuse minorului.
Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o
durată cuprinsă între 3 luni şi un an iar supravegherea se
face de către serviciul de protecţie a victimelor şi
reintegrarea socială a infractorilor.
Pe durata exercitării măsurilor educative
neprivative de libertate instanţa impune minorului
respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele
obligaţii:
a) să urmeze cu curs de pregătire şcolară sau
formare profesională;
b) să frecventeze un program de consiliere
psihologică sau alte programe de reintegrare socială;
c) să participe, dacă este posibil, la activităţi care
au drept scop înlăturarea sau diminuarea unor consecinţe
82
asemănătoare cu cele produse de minor prin infracţiunea
săvârşită, în condiţiile stabilite de instanţă. Aceste
activităţi pot fi desfăşurate şi de persoane vătămate, în
măsura în care este posibil, iar aceasta este de acord;
d) să nu se depăşească limita teritorială stabilită de
instanţă fără acordul persoanei desemnate cu
supravegherea sa;
e) să nu se deplaseze în anumite locuri sau
anumite spectacole sportive ori culturale, în condiţiile
stabilite de instanţă;
f) să nu se aproprie şi să nu comunice cu victima
sau cu membrii acesteia, cu persoanele cu care a săvârşit
infracţiunea ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
g) să nu poarte obiecte care ar putea fi folosite ca
arme;
h) să se prezinte la judecătorul pentru minori care
a luat măsura educativă sau, atunci când nu este posibil,
la un alt judecător pentru minori, ori de câte ori este
chemat;
i) să se supună măsurilor de control, tratament sau
îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Supravegherea executării obligaţiilor impuse de
instanţă se face de către serviciul de protecţie a
victimelor şi de reintegrare socială a infractorilor.
Pe durata măsurii educative neprivative de
libertate, persoana desemnată cu supravegherea are
obligaţia să sesizeze instanţa dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie
modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea
executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile
de executare a măsurii educative sau nu execută, în
condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.
83
Măsurile educative privative de libertate sunt:
internarea într-un centru educativ; internarea într-un
centru de detenţie.
Internarea într-un centru educativ constă în
internarea minorului într-o instituţie specializată în
recuperarea minorilor, unde va urma un program de
pregătire şcolară şi formare profesională potrivit
aptitudinilor sale precum şi programe de reintegrare
socială.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între
unu şi 3 ani.
Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o
nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune
concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine
măsura internării într-un centru educativ, prelungind
durata acesteia dar fără a depăşi maximul prevăzut de
lege sau o poate înlocui cu măsura internării într-un
centru de detenţie.
În cazul în care pe durata internării minorul a
dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor
şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în
vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin
un an din durata internării, instanţa poate dispune
înlocuirea internării într-un centru educativ cu măsura
educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata
internării neexecutate dar nu mai mult de un an. Odată cu
înlocuirea internării, instanţa impune respectarea uneia
sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute de lege până
la împlinirea duratei măsurii internării.
Dacă minorul nu respectă condiţiile de executare a
măsurii asistării zilnice sau a obligaţiilor impuse, instanţa
revine asupra înlocuirii şi dispune executarea restului
rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un
centru educativ.
84
În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni după
înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu
măsura asistării zilnice şi până la împlinirea duratei
internării, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune
executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii
internării într-un centru educativ sau prelungeşte durata
acestei internări dar fără a depăşi maximul prevăzut de
lege, ori dispune internarea într-un centru de detenţie.
Internare într-un centru de detenţie constă în
internarea minorului într-o instituţie specializată în
recuperarea minorilor, cu un regim de pază şi
supraveghere, unde va urma programe intensive de
reintegrare socială precum şi programe de pregătire
şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2
şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de
20 de ani sau detenţiunea pe viaţă când internarea se ia pe
o perioadă cuprinsă între 5 şi 10 ani.
Dacă în perioada internării într-un centru de
detenţie minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este
judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior,
instanţa prelungeşte măsura internării fără a depăşi
maximul de 10 ani, determinat în raport cu pedeapsa cea
mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile
săvârşite.
În cazul în care pe durata internării minorul a
dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor
şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în
vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin
două treimi din durata internării, instanţa poate dispune
înlocuirea internării într-un centru de detenţie cu măsura
educativă a asistării zilnice pe o durată egală cu durata
internării neexecutate dar nu mai mult de un an.
85
Dacă minorul nu respectă condiţiile de executare a
măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa
revine asupra înlocuirii şi dispune executarea restului
rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un
centru de detenţie.
În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni după
înlocuirea măsurii într-un centru de detenţie cu măsura
asistării zilnice şi până la împlinirea duratei internării,
instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune executarea
restului rămas neexecutat din durata măsurii internării
într-un centru de detenţie sau prelungeşte durata acestei
internări în condiţiile legii.
Anteproiectul conţine şi alte dispoziţii care
reglementează incidenţa altor instituţii de drept penal,
partea generală în sancţionarea minorilor infractori.
Diversitatea de măsuri educative neprivative de
libertate asigură prevenirea şi combaterea
infracţionalităţii juvenile şi corespunde întrutotul
tendinţelor legislaţiei Comunităţii Europene de a se
ajunge la o mai eficientă reintegrare socială a minorilor
infractori fără aplicarea de pedepse principale, mai ales,
închisoare.
86
ALTERITATEA RELAŢIEI MANAGER –
SUBORDONAT ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE
drd. MARIN FLORICA
Procuror şef al biroului
Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
1. Noţiunea
Alteritatea reprezintă echivalentul intrinsec al
noţiunii de toleranţă faţă de celălalt, în cazul nostru
acceptarea obligaţiilor legale, instituţionale şi
psihocomportamentale ce decurg din relaţia bivalentă
manager-subordonat în cadrul unei instituţii publice.
Osebit de înţelesul clasic al termenului de
toleranţă, alteritatea, ca obiectiv important în planul
creşterii eficienţei unei instituţii publice, presupune o
implicare activă de ambele părţi, respectiv manager-
subordonat şi crearea unui climat favorabil de desfăşurare
a activităţii, similar politicii firmelor japoneze.
n.a. În cadrul firmelor japoneze mari SONY,
MITSUBISHI etc.,subordonaţii sunt consideraţi şi
Being different from the classical meaning of
the tolerance term, the alterity, as an important goal
in the plan of the public institution’s efficiency
growth , implies an active implication from both
sides, respectively manager-subordinate and the
creation of a favorable climate for the development
of the activity, similar to the politics of the
Japanese companies.
87
acceptă ca făcând parte din „familia” patronului,
principiu care conduce la o creştere substanţială a
eforturilor depuse de angajaţi şi, implicit a profitului
firmelor respective.
Această abordare este utilizată în prezent şi de
marile concerne prin organizarea „time building” .
Specific instituţiilor publice, alteritatea ca
acceptare a celuilalt este normată/impusă prin cadrul
instituţional şi legal după care funcţionează respectiva
instituţie. Pentru subordonat primează din acest punct de
vedere fişa postului, ca instrument de stabilire a unor
reguli precise de desfăşurare a activităţii proprii şi de
relaţionare cu şefii ierarhici.
n.a. Structura şi organizarea Ministerului Public
sunt prevăzute în Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, iar ierarhia funcţiilor administrative din cadrul
aceluiaşi minister este reglementată în Titlul II art. 3 din
Regulamentul de ordine interioară a parchetelor, aprobat
prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2850/C/2004.
Organizarea Ministerului Public pe categorii de
parchete aflate în relaţii de subordonare administrativă
faţă de ministrul justiţiei, potrivit Legii nr. 304/2004,
reprezintă componenta instituţională a activităţii în cadrul
Ministerului Public.
Teoria şi practica în domeniul managementului
atestă că elementele sus-menţionate, nu pot avea eficienţa
dorită în absenţa componentelor psihocomportamentale
ale alterităţii. Principala formă de manifestare o
reprezintă comunicarea şi compatibilizarea în cadrul
relaţiei manager-subordonat.
Potrivit teoriilor moderne ale comunicării
interpersonale, efortul de înţelegere reciprocă a celuilalt
atât ca om, cât şi ca subordonat/şef se bazează pe factorii
88
fizici (vârstă, sex, temperament), psihologici (inteligenţa,
capacitatea de adaptare, memorare) şi psihosociali
(sociabilitatea, studii, statut social, nivel financiar).
Deoarece cadrul legal şi instituţional nu oferă
poziţii egale între manager şi subordonat, apreciem că
pentru creşterea gradului de alteritate, esenţială este
analiza/evaluarea/decelarea factorilor ce pot contribui la
îmbunătăţirea comunicării interpersonale.
Invers, scăderea gradului de alteritate determinată
de instaurarea unui deficit de comunicare interpersonală
în relaţia manager-subordonat, conduce la apariţia stărilor
de fapt nedorite în orice instituţie. De exemplu:
interpretarea eronată a deciziilor conducerii în absenţa
unor justificări plauzibile, dezinteresul pentru activitatea
desfăşurată, neglijenţa, neîncrederea în activitatea
managerială, apariţia stărilor/sentimentelor de frustrare şi
lipsă de loialitate faţă de interesele instituţiei prin
păstrarea secretului profesional şi în final demisia ori
revocarea din funcţie.
2. Managementul resurselor umane ca instrument de
creştere a gradului de alteritate
Din punct de vedere al managerului, indiferent de
nivelul său în cadrul instituţiei, primordial în asigurarea
succesului instituţiei este gestionarea eficientă a
resurselor umane.
Pentru aceasta, potenţialul uman reprezentat de
resursele umane trebuie înţeles, motivat şi utilizat cât mai
deplin în realizarea obiectivelor instituţiei prin decizii
manageriale adaptate întotdeauna personalităţii,
trăsăturilor, aptitudinilor şi integrităţii subordonaţilor.
De exemplu, dacă în cadrul unui compartiment
există 10 salariaţi, din care doar 3 îşi desfăşoară
89
activitatea ţinând seama de fişa postului pe care îl ocupă,
managerul trebuie să acţioneze şi să evalueze cauzele
care conduc la slaba implicare a celorlalţi 7, luând măsuri
în consecinţă. Este indicat ca abordarea politicii şi
programelor de personal ale unei instituţii să se facă după
o verificare periodică şi sistematică a situaţiei posturilor
şi a acelora care le ocupă.
Activităţile de analiză şi stabilire a posturilor
trebuie realizate cu prudenţă şi profesionalism întrucât de
rezultatele obţinute va depinde în primul rând, evaluarea
corespunzătoare a performanţelor instituţiei în general şi
a celor individuale în special.
Prin urmare, numai o cunoaştere exactă a
cerinţelor sau exigenţelor fiecărui post poate determina şi
conduce la dezvoltarea eficientă a activităţilor în
domeniul resurselor umane.
O politică eficientă în domeniul resurselor umane
trebuie să cuprindă:
- integrarea managementului resurselor umane în
managementul general;
- capacitatea de organizare şi sinteză, planificarea
activităţii pe termene (permanent, scurt, mediu şi lung);
- obţinerea adeziunii întregului personal
subordonat (grad ridicat de alteritate în relaţia şef-
subaltern);
- crearea unui climat de angajarea şi valorificare a
potenţialului fiecărui subordonat (comunicarea
interpersonală ca factor de creştere a alterităţii oferă o
soluţie rapidă de evaluare, motivare şi creştere a
potenţialului salariatului);
- recunoaşterea şi motivarea personalului care
obţine rezultate performante (acordarea unor recompense
materiale etc.);
- stimularea salariaţilor pentru îmbunătăţirea
90
pregătirii profesionale şi a activităţii proprii, realizabilă
printr-un dialog permanent cu aceştia;
- formarea profesională, continuă a personalului,
ţinând seama de necesitatea specializării lor;
- angrenarea sub forme diverse a angajaţilor în
procese decizionale pentru a-şi demonstra aptitudinile,
abilităţile şi competenţa profesională.
Concluzionând asupra acestor obiective, apreciem
că realizarea lor nu este posibilă decât în condiţiile
existenţei unui grad ridicat de alteritate în relaţia
manager-subordonat.
În realizarea acestor obiective, managerul va
asigura creşterea gradului de alteritate prin:
- planificarea şi managementul resurselor umane
în concordanţă cu obiectivele instituţiei (recrutarea,
instruirea şi programele de recompensare create în
vederea atragerii, dezvoltării şi păstrării subordonaţilor
cu abilităţile necesare;
- asigurarea accesului la informaţiile de interes
public şi transparenţei actului de conducere;
- elaborarea unui sistem de stimulare nefinanciară
a subordonaţilor, prin acordarea de distincţii, diplome
etc.;
- dezvoltarea comunicării organizaţionale;
- integrarea rapidă a noilor angajaţi;
- promovarea principiilor de etică profesională;
- gestionarea situaţiilor de criză.
3. Relaţia de alteritate manager-instituţie
Managerul unei instituţii nu trebuie să se
substituie activităţii unui controlor sau administrator prin
implicarea sa în toate problemele acesteia, deoarece s-ar
ignora principiul răspunderii personale.
91
Principala preocupare a managerului, trebuie să
fie găsirea de metode şi mijloace de eficientizare a
activităţii care să conducă la reducerea efortului fizic, a
stresului şi în general la o îmbunătăţire a performanţelor
instituţiei pe care o reprezintă.
În consecinţă, el trebuie să găsească soluţii pentru
a întări coeziunea iniţial, conceptual şi apoi să o
transpună în practică la nivelul personalului cu care îşi
desfăşoară activitatea, pe baza relaţiilor de conlucrare şi
colaborare.
Managerul, ca reprezentant legal al unei instituţii,
trebuie să fie întotdeauna bine informat, să cunoască
foarte bine problemele atât din interiorul acesteia, cât şi
în afara instituţiei, ministerului, etc.
Întotdeauna un manager trebuie să-şi planifice
activitatea ţinând seama de realităţile existente, pentru că
în caz contrar, acesta s-ar contrazice în mod flagrant, iar
ca şef devine un teoretician şi un utopic al prezentului,
ceea ce nu ar putea fi acceptat de profesioniştii adevăraţi.
Uneori, rezolvarea unor probleme dificile la
nivelul instituţiei, poate să conducă la adoptarea unor
soluţii considerat simple de moment, care să determine
de multe ori înlocuirea nejustificată a unui manager
competent cu a altuia.
În aceste condiţii, se apreciază că soluţia adoptată
a rezolvat de moment şi aparent o situaţie cu o evoluţie
reală, latentă.
În consecinţă, problema ivită poate rămâne în
continuare nerezolvată, de vreme ce nu au fost eliminate
cauzele generale care afectează particularul, dând
impresia că aceasta s-a rezolvat.
Întotdeauna, un funcţionar care nu va fi bine
remunerat în raport cu funcţia, importanţa şi munca pe
care o desfăşoară, acesta va căuta să-şi completeze
92
veniturile pe căi nelegale.
Puterea banului care creează ierarhia socială este
mai puternică de multe ori decât conştiinţa care, depinde
de cum s-a format social individul şi de influenţele
culturale acumulate. Aşa se explică apariţia fenomenului
corupţiei, extinderea acestuia atât pe orizontală cât şi pe
verticală.
4. Metode de creştere a gradului de alteritate în
cadrul managementului judiciar
În România, sistemul judiciar pe lângă rolul de
supraveghetor al respectării legilor până în momentul
când acestea nu sunt încălcate, are şi un rol de prevenire
a ameninţărilor la adresa valorilor sociale acceptate şi de
a garanta principiile libertăţii şi a demnităţii umane.
Justiţia este chemată să intervină, în momentul
când legile sunt încălcate, moment din care devine o
putere şi trebuie văzută şi respectată ca atare de întreaga
societate.
Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
stabileşte modalităţile de verificare a activităţii judiciare,
prin care se poate face controlul ierarhic de specialitate.
În cazul Ministerului Public, procurorul general,
prim adjunct al procurorului general, adjunct al
procurorului general, procuror şef de secţie, ş.a.) ca
manageri trebuie să-şi îndrume şi să-şi coordoneze
subordonaţii, astfel încât aceştia să-şi exercite atribuţiile
specifice cu profesionalism şi bună credinţă, în realizarea
scopurilor urmărite de această instituţie.
Un management eficient presupune ca între
conducător şi subordonaţi să existe întotdeauna o
93
comunicare profesională şi interpersonală, în aceste
condiţii managerul care îşi prezintă punctul de vedere ce
vrea urmărit, va primi în schimb reacţiile celor implicaţi
nemijlocit în activitatea instituţiei pe care acesta o
reprezintă.
Managerul prin comportamentul şi atitudinea sa,
trebuie să stimuleze activitatea subordonatului său, astfel
încât să nu-l blocheze în demersurile şi acţiunile sale.
Analiza activităţii unui subordonat sau a unui grup de
subordonaţi trebuie să fie scoasă în evidenţă, fiind indicat
ca pe lângă aspectele negative şi cele pozitive, să fie
reliefat şi modul cum ar putea fi modificată o situaţie
preexistentă. Astfel, critica trebuie îmbinată cu lauda,
care pentru a produce efecte benefice trebuie să fie tot
timpul obiectivă. Rezultatele scontate vor avea efect,
dacă intervievatul (subordonatul) este prezent. Ar fi de
dorit ca transmiterea criticilor sau a altor constatări să
aibă loc în scris, situaţie în care efectul educativ –
administrativ se diminuează mult, comunicarea este
impersonală, lipsind empatia.
Un bun manager trebuie să aleagă momentul şi
stilul în care trebuie să reacţioneze critic sau laudativ, în
raport de aptitudinile, abilităţile şi inteligenţa emoţională
a acestuia.
Dacă magistratul trebuie să aibă un profil moral şi
profesional deosebit şi care se defineşte prin atitudini,
educaţie şi conduită, cu titlu de exemplu, managerul
instituţiei cu atât mai mult.
În general, managerii trebuie să ţină seama că se
lucrează cu oameni, iar relaţiile de conducere sunt
determinate de raporturile specifice interumane, de
caracterul elementului uman, dar şi de personalitatea
managerilor, a personalului de execuţie şi de nivelul de
pregătire al acestora.
94
Succesul managementului într-o instituţie este
determinat şi influenţat de abilitatea şi puterea de
influenţă asupra personalului aflat în subordine. Putem
exemplifica situaţia în care un salariat va trebui să
desfăşoare o activitate, care anterior era făcută de doi
salariaţi, timpul alocat fiind mai mic decât în condiţiile
vechiului mod de lucru.
În această situaţie, atitudinea subordonatului este
acea panică şi refuz, cu consecinţe negative asupra
întregii activităţi desfăşurate la nivelul instituţiei.
Într-o astfel de situaţie, intervine rolul
managerului care prin comunicare şi puterea
argumentului trebuie să-l ajute pe subordonat să
depăşească momentul critic.
5. Factori negativi care duc la scăderea alterităţii în
relaţia manager-subordonat
Individul, prin structura sa psihică, sentimentele,
mentalitatea, cultura, motivaţia, nevoile personale,
reprezintă marea necunoscută a unei instituţii, putând
împiedica sau potenţa activitatea acesteia.
Totodată, prin natura sa, omul trăieşte şi
acţionează în colectivitate, face parte din grupul din care
se simte mai mult sau mai puţin ataşat. Prin urmare,
principalul factor negativ în sensul amintit este gradul
redus în care este înţeles, motivat şi coordonat
subordonatul. Numai luând în considerare aspectele ce
definesc personalitatea umană, abilităţile, trăsăturile
umane şi de caracter, nevoile şi aspiraţiile personale,
managerul poate să conducă subordonatul în mod
corespunzător (dacă nu-i cunoaşte pe subordonaţi, scade
alteritatea).
Managerul care se implică în actul de conducere
95
intuitiv, chiar dacă are la îndemână posibilităţi să
abordeze o conducere ştiinţifică, caută să reducă ori să
elimine pe acei subordonaţi care văd problemele
instituţiei în spiritul legilor, căutând metode care să abată
atenţia de la problemele majore către fapte şi situaţii
minore.
Pentru diminuarea factorilor negativi care conduc
la scăderea alterităţii în relaţia manager-subordonat, una
din măsurile instituţionale accesibile este rotaţia
personalului pe funcţiile de conducere.
Lipsa aptitudinilor ori cunoştinţelor avansate de
psihosociologie a managerului în absenţa utilizării
instituţiei consilierului psihologic creează frecvent
blocaje comunicaţionale în relaţia manager-subordonat.
Carenţele în activitatea profesională a
subordonaţilor, pe lângă alterarea eficienţei activităţii,
produc de asemenea, blocaje emoţionale în relaţia
manager-subordonat.
În final, implicarea celor doi actori în încălcarea
normelor de convieţuire socială atât în interiorul
instituţiei cât şi în afara ei, produce stări de culpabilizare
cu efect în planul impunerii autorităţii/desfăşurării
activităţii la parametrii superiori.
96
INFRACŢIUNEA DE CONCURENŢĂ NELOAIALĂ
PREVĂZUTĂ ÎN LEGI SPECIALE
MARIANA BOIER
PROCUROR GENERAL ADJUNCT
Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Timişoara
După revoluţia din 1989, problemele concurenţei
inclusiv ale concurenţei neloiale a devenit una dintre
priorităţile legiuitorului.
La 30 ianuarie 1991 este publicată în Monitorul
Oficial şi intră în vigoare Legea nr.11 privind combaterea
concurenţei neloaiale (modificată ulterior prin Legea nr.
298 din 7.06.2001). O privire sumară asupra acestei legi
este suficientă pentru a constata că modelul folosit de
legiuitor a fost Legea din 1932. Se pot observa şi
influenţele unor dispoziţii din Codul comercial elaborat
în 1938 sub domnia lui Carol al III-lea şi neintrat în
vigoare1.
Legea concurenţei nr. 21 din 1996 publicată în
Monitorul Oficial al României partea I nr.88/30.04.1996
1 Yolanda Eminescu – Concurenţa neleală – drept român şi
comparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pag.15.
The economical liberalism is a premise of
progress. The liberty of the business and industry
also consecrated the liberty of competition. This
liberty does not mean her abusive exercise. The
participants to the competitive fight must respect
honest custom and to manifest good faith and a
minimum of morality.
97
(republicată în Monitorul Oficial nr. 742/16.08.2005) ca
urmare a modificărilor ulterioare (prin OUG nr. 121/2003
şi Legea nr. 538/2004 ) este inspirată din dispoziţiile
Tratatului de la Roma din 1957 cu privire la constituirea
Comunităţii Economice Europene2.
Liberalismul economic este o premisă a
progresului. Libertatea comerţului şi a industriei a
consacrat şi libertatea concurenţei. Această libertate nu
înseamnă exercitarea ei abuzivă. Participanţii la lupta
concurenţială trebuie să respecte uzanţei cinstite, să
manifeste bună credinţă, un minim de moralitate.
Depăşirea acestor limite duce la concurenţă neloială care
se cere pedepsită. Aceste idei au jalonat cadrul juridic
care reglementează concurenţa şi instituie o răspundere
civilă, contravenţională sau penală pe seama celui care
foloseşte practici comerciale necinstite. Acţiunea în
concurenţă neloială este în principal o acţiune civilă.
Opinia dominantă în doctrină consideră această acţiune
ca fiind o acţiune în responsabilitatea delictuală de tip
special care nu îşi are temeiul în încălcarea unui drept ci
în exerciţiul unui drept. Majoritatea legislaţiilor
reglementează, în anumite cazuri, sancţiunea penală a
concurenţei neloiale3.
Obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art.5
din Legea nr.11/1991 îl constituie relaţiile sociale a căror
formare şi bună desfăşurare sunt asigurate prin
promovarea probităţii în economia de piaţă, a bunelor
moravuri, a bunei credinţe şi prin apărarea
2 Cristina Butacu, Angelo Miu – Analiza practicilor
anticoncurenţiale prevăzute de art.5 din Legea concurenţei
nr.21/1996 – Dreptul nr.11/1999, pag.64. 3 Yolanda Eminescu – op.cit. pag. 121; 123.
98
producătorilor, comercianţilor şi consumatorilor contra
unor practice abuzive4.
Legea ocroteşte pe producători şi comercianţi în
relaţiile dintre aceştia împotriva unor practici necinstite
precum şi pe consumatorii care de bună credinţă fiind pot
fi prejudiciaţi prin actele de concurenţă neloială din sfera
economică şi comercială.
Obiectul material îl constituie produsele de orice
natură rezultate ale activităţii de concurenţă neloială.
Latura obiectivă constă în săvârşirea mai multor
fapte care sunt enumerate in art. 5 ca modalităţi
alternative.
Subiectul activ al infracţiunii îl constituie
comercianţii. Lor li se adresează art.1 din lege care
prevede următoarele: „comercianţii sunt obligaţi să-şi
exercite activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor
cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a
cerinţelor concurenţei loiale”.
Subiectul pasiv al infracţiunii este considerat a fi
în opinia unor autori statul, ca subiect principal şi
comerciantul prejudiciat prin actul de concurenţă
neloială5 ca subiect pasiv secundar.
Alături de alţi autori considerăm că subiectul
pasiv principal este comerciantul, indiferent de forma
juridică sub care îşi desfăşoară activitatea şi de natura
capitalului, care a fost prejudiciat în interesele sale prin
actul sau fapta de concurenţă neloială iar subiect pasiv
secundar poate fi o persoană (fizică sau juridică) care a
4 Ioan Griga –Unele consideraţii în legătură cu infracţiunea de
concurenţă neloială, Pro lege nr.1/1993, pag.143. 5 Octavian Pop – – Infracţiunea de concurenţă neloială – Editura
Mirton Timişoara, 2002, pag.28; Mioara Ketty Guiu –– Infracţiunea
de concurenţă neloială – Revista de drept penal nr.3/2003,pag.46;
Dan Petru –Unele consideraţii în legătură cu concurenţa neloială –
Revista de drept penal nr.3/1996, pag.27.
99
beneficiat de marfa respectivă6. Consumatorul
achiziţionează produsul de multe ori în considerarea
mărcii, emblemei, indicaţiei geografice, ambalajului sau
numelui unei firme de renume considerând că a cumpărat
un produs de calitate superioară când de fapt el a fost
Indus în eroare prin menţiunile false pe care le poartă
produsul respective. Buna sa credinţă a fost înşelată şi
descoperirea faptei tulbură încrederea în cinstea şi
corectitudinea comercianţilor.
În plan internaţional poziţia doctrinei în privinţa
integrării protecţiei consumatorilor în dreptul clasic al de
concurenţei neloiale este destul de diferită7. Astfel unii
consideră că prin integrarea preocupării de protecţie a
consumatorilor, dreptul concurenţei neloiale se lărgeşte.
La baza acestui punct de vedere stă ideea că reprimarea
practicilor comerciale abuzive, destinată iniţial să oblige,
în cadrul raporturilor de concurenţă la respectarea
uzanţelor cinstite, profită indirect şi consumatorilor.
Un punct de vedere oarecum diferit este al celor
care susţin că dreptul concurenţei neloiale se
metamorfozează evoluând spre o concepţie socială, prin
lărgirea cercului de interese protejate şi dublul obiectiv
pe care îl urmăreşte : alături de protecţia comercianţilor şi
pe cea a consumatorilor în raporturile cu comercianţii.
Ideea aceasta a fost consacrată pentru prima oară
în jurisprudenţa germană da la începutul secolului
douăzeci. Se citează o celebră decizie a Reichsgericht-
ului din 7 aprilie 1914 în care se afirmă că reprimarea
publicităţii mincinoase trebuie să asigure nu numai
protecţia concurenţilor dar şi lealitatea comercială în
interesul public . Hotărârile în acest sens au fost din ce în
ce mai numeroase în jurul anilor treizeci. Alţi autori au
6 Petre Dungan – op.cit. pag.200; Costică Voicu şa – op.cit. pag.287.
7 Yolanda Eminescu – op.cit. pag. 151.
100
rămas pe poziţii clasice apreciind că luarea în considerare
a interesului consumatorului în cadrul concurenţei
neloiale drept o eroare fundamentală. Mai există şi unele
legislaţii în care protecţia consumatorilor a devenit o
ramură distinctă de drept. Mai mult decât atât datorită
caracterului precumpănitor administrativ şi penal al
reglementărilor adoptate a împins pe un plan secundar
dreptul concurenţei neloiale8.
În unele ţări protecţia consumatorilor este
asigurată în principal prin protecţia statului ca în cazul
Suediei în care funcţionează o Curte a pieţei. În 1971 a
intervenit o lege care interzice clauzele contractuale
excesive, iar Consiliul pieţei şi OMBUDSMAN-ul
consumatorilor asigură respectarea ei. Această Curte a
pieţei manifestă extremă severitate în aprecierea
metodelor de publicitate prin prisma intereselor
consumatorilor. Este dat ca exemplu afişul publicitar
pentru ţigările „Kent” care înfăţişează nişte tineri intr-un
cadru agreabil cu câte o ţigară în mână. S-a considerat că
atât imaginea cât şi sloganul „what a good time… for the
good taste of a Kent”9 tindeau să sugereze că reuşita
socială este asociată cu fumatul si s-a interzis această
publicitate care de altfel era folosită fără probleme în
întreaga lume10
.
În dreptul românesc există legi care protejează
consumatorul ca de exemplu Legea nr. 12/08.08.1990
privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite.
Acest fapt considerăm că nu este de natură să
înlăture ocrotirea consumatorului şi în virtutea Legii nr.
8 Yolanda Eminescu – op.cit. pag. 152.
9 Un moment potrivit pentru a savura gustul bun al Kent-ului – lb.
engleză. 10
Yolanda Eminescu – op.cit. pag. 172.
101
11/1991. De altfel, fără consumator escrocheria ce face
obiectului concurenţei neloiale nu-şi are rostul. În ecuaţie
sunt trei factori: producătorul onest, producătorul sau
comerciantul necinstit şi consumatorul victimă şi el a
concurenţei neloiale.
Împrejurarea că şi consumatorul este subiect
pasiv al infracţiunii de concurenţă neloială este dovedită
de însuşi textul legii. În art. 1 aşa cum am arătat se face
referire la respectarea intereselor consumatorilor. De
asemenea art. 5 lit. g) sancţionează o serie de activităţi
cum ar fi producerea, depozitarea, vânzarea unor mărfuri
purtând menţiuni false dacă acestea se comit în scopul
inducerii în eroare a celorlalţi comercianţi şi pe
beneficiari, adică pe consumatori.
Infracţiunea de concurenţă neloială presupune o
situaţie premisă care constă în existenţa în prealabil a
unor produse care poartă denumiri de origine sau
indicatori de provenienţă adevărate sau alte elemente de
identificare autentice11
.
Unul dintre cele mai frecvente procedee neloiale
îl reprezintă confuzia. Unii comercianţi profită de cursul
favorabil al afacerilor altor comercianţi şi producând
confuzie în mintea clientelei urmăreşte să o atragă pentru
a-şi valorifica propriile produse. Prin confuzie se înţelege
acea practică neloială care constă în disimularea credibilă
a activităţii de piaţă a autorului sub aparenţa semnelor
distinctive ale întreprinderii produselor sau serviciilor
unui concurent12
. Riscul de confuzie nu se raportează la
11
Costică Voicu, Alexandru Boroi, Florin Sandu, Ioan Molnar –
Drept penal al afacerilor – Editura Rosetti, Bucureşti, 2002,
pag.288. 12
Gabriel Boroi, Dana Boroi, Daniel Radu – Concurenţa neloială
prin crearea riscului de confuzie – Curierul judiciar nr.10/2003,
pag.91.
102
detaliile produsului ci la impresia de ansamblu iar
accentul cade pe elementele de asemănare cu originalul şi
nu pe cele diferenţiate. Confuzia se realizează prin
imitarea elementelor care atrag clientela (semnele
distinctive ale întreprinderii, produsului, serviciului) sau
imitarea publicităţii ori crearea de similitudini cu
amenajarea interioară a magazinului unui concurent13
.
Posibilitatea confuziei se face prin raportare la un
consumator mediu din punct de vedere al cunoaşterii şi
atenţiei, adică a omului obişnuit. Credibilitatea presupune
un element psihic fiind necesar ca în mintea clientului să
fie posibilă o eroare de apreciere referitoare la agentul
economic lezat, provocată de faptul de concurenţă
neloială14
.
Jurisprudenţa franceză a statuat15
că va constitui
contrafacerea unei mărci fapta unui concurent de a utiliza
pentru vânzarea de produse similare o emblemă
reproducând doi dintre cei trei termeni ai unei mărci
având ca titulară o altă societate, din moment ce, în cele
două cazuri, aceşti doi termeni uzuali fiind precedaţi de
un cuvânt menit a-i pune în valoare, oricine din publicul
cu atenţie medie rămâne, înainte de toate marcat de aceşti
doi termeni, cu riscul de a nu diferenţia emblemele.
Există în mod evident un risc şi o voinţă de confuzie între
marcă şi emblema concurentului. În schimb acţiunea de
concurenţă neloială trebuie să fie fondată pe fapte
distincte de cele constitutive de contrafacere.
Considerăm că speţa poate fi invocată şi în
practica judiciară românească în sensul că, din conţinutul
13
Ibidem, pag.95. 14
Octavian Căpăţână – Dreptul concurenţei comerciale – partea
generală – Lumina Lex, Bucureşti, pag.442. 15
Curtea de Apel Versailles – cam.IA, decizia nr.3/4/1999 în
Pandectele române nr.3/2001, pag.234.
103
infracţiunii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 11/1991
modificat prin Legea nr. 298/2001 nu rezultă că acţiunea
de contrafacere a unei mărci este o modalitate de
comitere a infracţiunii de concurenţă neloială . În
legislaţia noastră contrafacerea unei mărci este
sancţionată prin art. 83 alin.1 lit. a) din legea privind
mărcile şi indicaţiile geografice nr.84 din 15.04.1998
publicată în Monitorul Oficial partea I nr.
161/23.04.1998. Cea ce sancţionează Legea nr. 11/1991
este folosirea sau punerea în circulaţie sau oferirea spre
vânzare sau vânzarea produselor obţinute prin
contrafacerea unei mărci cu scopul inducerii în eroare a
consumatorilor.
În literatura de specialitate s-a pus întrebarea dacă
nu cumva în urma modificărilor aduse articolului 5 prin
Legea nr. 298/2001 s-a produs abrogarea tacită a Legii
nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale, Legii nr. 16/1995 privind protecţia
topografiilor circuitelor integrate, Legii nr. 84/1998
privind mărcile şi indicaţiile geografice, Legii nr.
64/1991 privind brevetele de invenţii deoarece noul text
modificat prevede deja incriminările din legile speciale
menţionate16
. S-ar deduce că s-ar impune concluzia
abrogării lor tacite.
Revenind la speţa analizată apreciem că Legea nr.
84/1998 a fost doar parţial abrogată prin dispoziţiile
Legii nr. 298/2001. Art. 83 a rămas în vigoare pentru că
sancţionează contrafacerea mărcilor, acţiune care nu se
regăseşte în latura obiectivă a infracţiunii de concurenţă
neloială prevăzută de Legea nr. 11/1991. În schimb,
considerăm abrogat implicit (tacit) art. 86 din Legea nr.
84/1998 care arată faptul că orice utilizare a mărcilor sau
indicaţiilor geografice, contrară practicilor loiale în
16
Mioara Ketty Guiu –op.cit.,pag.44.
104
activitatea industrială sau comercială, în scopul de a
induce în eroare consumatorii constituie act de
concurenţă neloială.
Infracţiunea descrisă în acest articol se regăseşte
în totalitate între modalităţile alternative ale infracţiunii
de concurenţă neloială prevăzute de Legea nr. 11/1991
modificată ceea ce conduce la concluzia abrogării sale.
Jurisprudenţa germană s-a pronunţat intr-o speţă17
că un cabinet avocaţial din Köln nu poate, potrivit art. 1
şi art. 3 din Legea pentru combaterea concurenţei
neloiale (UWG) să apară pe internet cu numele de
domeniu „avocati-koln.de” pentru că publicul va crede
că este vorba despre toate cabinetele de avocaţi din oraş
sau de baroul oraşului. Prin această denumire s-ar fi
realizat confuzionarea publicului şi atragerea clientului
prin practici neloiale.
În afară de activităţi prin care se creează confuzii
în rândul consumatorilor, concurenţa neloială se
realizează şi prin alte modalităţi normative pe care le
vom exemplifica cu câteva soluţii din practica judiciară.
În jurisprudenţa mai veche18
s-a arătat că nimeni
nu poate să-şi însuşească o emblemă aparţinând
comerţului altei persoane orice abatere de la o asemenea
îndatorire atrage după sine condamnarea la daune a celui
aflat în culpă şi radierea emblemei însuşite prin uzurpare.
Acest act de concurenţă neloială a fost sancţionat doar
din punct de vedere civil.
Tot în jurisprudenţa franceză s-a considerat a fi
concurenţă neloială atragerea clientelei de foşti
17
L.G.Koln Az.31O723/1998 Beschens vom 7 .09.1998 –
Pandectele române nr.1/2001, pag.175. 18
Curtea de Casaţie – dec. nr.217/1928 – Practica judiciară în
materie comercială – Editura Lumina Lex Bucureşti,1991,pag.180.
105
funcţionari ai unei societăţi comerciale19
. În fapt foştii
funcţionari care ocupau posturi de conducere intr-o
întreprindere au înfiinţat o nouă întreprindere folosindu-
se în noua activitate de legăturile stabilite cu clientela lor
în fosta lor funcţie pentru a o deturna în favoarea noii
întreprinderi.
De asemenea s-a statuat că20
personalul care a
trecut dintr-o întreprindere în alta nu poate face abstracţie
de cunoştinţele dobândite în timpul cât a lucrat la vechiul
patron. În consecinţă acesta din urmă nu poate reclama
delapidarea unui know-how (pricepere profesională) în
măsura în care salariaţii în cauză nu au deturnat nici un
secret de fabricaţie. Fapta lor nu va constitui concurenţa
neloială. Dacă salariaţii ar fi deturnat un secret de
fabricaţie fapta ar fi constituit infracţiune şi în temeiul
legislaţiei noastre (art.5 lit. d) din Legea nr. 11/1991.
Încălcarea cu rea – credinţă a uzanţelor cinstite în
activitatea lor de către comercianţi atrage răspunderea
civilă contravenţională ori penală conform art.3 din
Legea 11/1991.
În practica judiciară s-a pus problema dacă
persoana prejudiciată printr-un act de concurenţă neloială
se poate adresa direct instanţei cu acţiune în răspundere
civilă ori este condiţionat de constatarea prealabilă a
acestor fapte ca fiind contravenţionale sau penale. Faţă de
soluţia de respingere a unor asemenea cereri adresate
instanţei civile ca fiind prematur introduse în lipsa
19
Curtea de apel din Lyon – dec.din 2.12.1980 – Tribuna Economică
„Economia de piaţă, instituţii şi mecanism, vol.V-VI, Bucureşti,
1992, pag.290. 20
Curtea de Casaţie Franceză – dec. din 22.03.1971- Tribuna
Economică „Economia de piaţă, instituţii şi mecanism, vol.V-VI,
Bucureşti, 1992, pag.299.
106
constatării prealabile, instanţa supremă a decis21
că
persoana care se consideră prejudiciată are alegerea
declanşării procedurii de urmat aşa încât în lipsa unei
prevederi care să condiţioneze introducerea acţiunii civile
în concurenţă neloială de o constatare prealabilă a faptei
ca fiind contravenţională sau penală greşit s-a respins
acţiunea ca prematură.
Într-adevăr art.9 din lege dă dreptul celui
prejudiciat să se adreseze instanţei competente cu acţiune
în răspundere civilă fără să condiţioneze aceasta de o
constatare prealabilă.
Consultând culegerile de practică judiciară se
constată o preferinţă a celor prejudiciaţi pentru calea
procesului civil poate pentru că în acest mod se poate
stopa mai rapid un act de concurenţă neloială cauzator de
prejudicii. Conform art.6 din Legea nr. 11/1991
comerciantul care săvârşeşte un act de concurenţă
neloială va fi obligat să înceteze sau să înlăture actul şi
după caz să plătească despăgubiri pentru daunele
pricinuite iar conform art.9 alin.4 pentru luarea unei
măsuri ce nu suferă amânare se pot aplica dispoziţiile
art.581 şi art.582 din C.p.civ.
Aşa spre pildă într-o speţă22
Curtea de Apel
Constanţa a decis că sistarea săvârşirii actelor de
concurenţă neloială se poate realiza prin ordonanţă
preşedinţială în baza art.581 C.p.civ.
În fapt reclamanta fabrica şi comercializa produse
pentru care a obţinut dreptul de a folosi o marcă înscrisă
în registrul mărcilor îndeplinind procedura legală (Legea
nr. 28/1967). La 16.09.1994 ea a introdus la Tribunalul
21
C.S.J. secţ.com. dec.nr.288/20.01.2000 – Revista de drept
comercial nr.6/2001, pag. 168-169. 22
C.A. Constanţa – dec.civ.nr.64/21.12.1994 – Culegere de
jurisprudenţă a Curţii de Apel Constanţa din 1994, pag.155-156.
107
Constanţa o cerere de ordonanţă preşedinţială pentru a se
dispune oprirea ambalării şi comercializării sub
denumirea şi marca sticksurilor aparţinând reclamantei a
produselor în formă copiată comercializate de către
societatea comercială pârâtă. Instanţa de fond a respins
cererea dar curtea de apel a admis apelul şi constatând că
faptele se încadrează în prevederile art.5 alin.1 lit.a) din
Legea nr.11/1991 pentru a evita cauzarea unor prejudicii
materiale şi morale a dispus sistarea ambalării şi
comercializării produselor contrafăcute prin copiere.
Sub aspectul laturii subiective infracţiunea
prevăzută de art.5 din Legea nr. 11/1991 se comite cu
intenţie. În cazul modalităţilor în care faptele se comit în
scopul inducerii în eroare a consumatorilor intenţia este
calificată, directă. La celelalte modalităţi intenţia poate fi
directă sau indirectă.
În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia
că scopul de a induce în eroare pe beneficiar nu conferă
intenţiei formă calificată ci desemnează o cerinţă a laturii
obiective23
.
Indiferent dacă infracţiunea se comite cu intenţie
directă sau indirectă este necesar să se facă dovada relei –
credinţe a comerciantului pârât24
.
Într-o speţă soluţionată de instanţa supremă25
s-a
relevat necesitatea dovedirii relei – credinţe a
comerciantului pârât pentru a se reţine în sarcina sa
concurenţa neloială.
În fapt reclamanta (societate comercială) a
susţinut că pârâta (societate comercială) se face vinovată
de concurenţă neloială pentru că practică pe anumite
23
Mioara Ketty Guiu –op.cit.,pag.47. 24
Costică Voicu şa – op.cit. pag.290. 25
C.S.J. secţ.com. dec.nr.2216/08.05.1997 – Dreptul nr.5/1998, pag.
105-111 cu notă de Octavian Căpăţână.
108
trasee tarife mai mici decât ea cu scopul de a o falimenta
şi de a deţine monopolul acestei activităţi. Instanţele de
fond şi apel au reţinut existenţa concurenţei neloiale.
Pârâta a declarat recurs susţinând că tarifele practicate de
ea nu încalcă prevederile Legii nr.11/1991 societatea
neîncheind nici un acord cu o altă societate pentru a
aplica faţă de reclamantă condiţii inegale la prestaţii
echivalente cu intenţia de a-i produce dezavantaje
economice şi de a monopoliza piaţa. C.S.J. a admis
recursul cu motivarea că reaua – credinţă a pârâtei nu a
fost dovedită motiv pentru care trebuia pusă în discuţia
părţilor din oficiu efectuarea unei expertize tehnico –
contabile.
Decizia instanţei supreme a fost comentată în
literatura de specialitate26
ajungându-se la concluzia că
nu ne aflăm în domeniul concurenţei neloiale nefiind
vorba de vreo confuzie cu semnele distincte ale
reclamantului, nici de denigrarea prin coruperea
personalului, nici de publicitate înşelătoare, nici de
manopere agresive pentru atragerea clientelei. Faptul că
pârâta a practicat tarife mai scăzute nu constituie preţuri
de dumping menite să capteze clientela în transporturile
interjudeţene în paguba reclamantei. Un asemenea
procedeu nu este prohibit de Legea nr.21/1996 a
concurenţei decât dacă strategia de piaţă arătată ar fi
constituit un demers colectiv al unui grup de agenţi
economici ce procedează în mod concertat în urma unui
acord dintre ei.
Întrucât în nici una din calificările întemeiate pe
dispoziţiile Legii nr.11/1999 sau ale Legii nr.21/1996 nu
se încadrează comportamentul pârâtei soluţia dată de
C.S.J. suscită prin urmare rezerve.
26
Octavian Căpăţână – notă – Dreptul nr.5/1998, pag.106-111.
109
Conform art.8 acţiunea penală în cazurile
prevăzute la art.5 se pune în mişcare la plângerea părţii
vătămate ori la sesizarea camerei de comerţ şi industrie
teritoriale sau altei organizaţii profesionale ori la
sesizarea persoanelor împuternicite de Oficiul
Concurenţei. În literatura juridică au apărut numeroase
controverse în legătură cu sesizarea infracţiunii.
Unii autori au susţinut că punerea în mişcare a acţiunii
penale se face prin procedura plângerii prealabile27
.
Alţi autori au susţinut că plângerea la care se
referă art.8 este cea reglementată de art.222 C.p.p. ca
mod de sesizare al organelor de urmărire penală28
.
În opinia unui alt autor în cazul infracţiunii de
concurenţă neloială punerea în mişcare şi exercitarea
acţiunii penale nu sunt supuse plângerii prealabile din
moment ce acest lucru nu este stabilit în mod expres de
art.8 din Legea nr. 11/1991. Plângerea la care face
referire acest text de lege nu este nici plângerea
reglementată de art.221 şi 222 C.p.p. care constituie
numai un mod de sesizare al organului de urmărire
penală fără să condiţioneze declanşarea cercetărilor,
punerea în mişcare a acţiunii penale şi continuarea
acesteia, organul de urmărire penală putându-se sesiza şi
din oficiu. Plângerea prevăzută de art.8 nu este numai un
act de sesizare al organelor de cercetare penală ci este
mai mult decât atât un act procesual care condiţionează
esenţial punerea în mişcare a acţiunii penale. Acest mod
special de sesizare îl întâlnim şi în cazul unor infracţiuni
contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate unde acţiunea
penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor
27
Yolanda Eminescu – op.cit. pag. 127, Cosmin Balaban – op.cit.
pag.189-190. 28
Dan Petru – op.cit. pag.29.
110
competente ale căilor ferate (art.273 alin.1; art.274 alin.2;
art.275 alin.1 şi 2 C.pen. anterior.)
Împărtăşim acest ultim punct de vedere pentru
motivele expuse.
Într-o speţă C. A. Bucureşti29
a dispus încetarea
procesului penal în baza art.11 pct.2 lit.b) C.p.p. rap. la
art.10 lit.f) C.p.p. constatând că acţiunea penală a fost
pusă în mişcare faţă de inculpat pentru infracţiunea
prevăzută de art.5 lit.a) din Legea nr.11/1991 fără să
existe plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori
sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritorială sau a
altei organizaţii profesionale aşa cum cere art.8 din lege.
În art.7 se prevede că tribunalului îi revine
competenţa de a judeca în primă instanţă faptele de
concurenţă neloială
Se precizează că va fi competent tribunalul
locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se
găseşte sediul pârâtului sau inculpatului iar în lipsa unui
sediu este competent tribunalul domiciliului pârâtului sau
inculpatului.
În literatura juridică a fost criticată o hotărâre
judecătorească deoarece pentru infracţiunea prevăzută de
art.5 din Legea nr.11/1991 condamnarea inculpatului a
fost pronunţată de o judecătorie, instanţă necompetentă
material30
.
29
C.A. Bucureşti - secţ. I pen. dec. nr. 98/A/1996 – Revista de drept
penal nr.2/1997, pag.125. 30
Cătălin Paraschiv – Infracţiunea de concurenţă neloială – Dreptul
nr.3/1997, pag.65 – S.pen.nr.700/1995 a Judec.Sect.6 Bucureşti
(nepublicată).
111
TEMEIURILE DE REŢINERE ŞI ARESTARE
PREVENTIVĂ PREVĂZUTE DE ART.148 COD
PROCEDURĂ PENALĂ PRIVITE PRIN PRISMA
ART.5 DIN CONVENTIA EUROPEANA A
DREPTURILOR OMULUI
GLIGOR LUNGAN COSMINA
PROCUROR
Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia
CIOANCA ŞTEFAN-DAN
PROCUROR
Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia
Libertatea individuală este una din valorile
fundamentale protejate de Convenţia europeană a
drepturilor omului împreunând din cauza importanţei
sale un control riguros din partea CEDO.
Scopul urmărit de art.5 din convenţie este de a
asigura că nimeni nu este lipsit de libertate în mod
arbitrar. În acest context trebuie înţeleasă acţiunea de
The purpose followed by the art. 5 from the
convention is to make sure that no one is abridged
of liberty in an arbitrary manner. In this context,
must be understood the safety action that makes
front with the liberty one and regards to the
protection of the individual liberty.
112
siguranţă care face corp comun cu cea de libertate şi
vizează protejarea libertăţii individuale.
Codul nostru de procedură penală ca majoritatea
legislaţiilor europene condiţionează luarea unei măsuri
preventive privative de libertate de îndeplinirea
cumulativă a trei condiţii de fond:
- să existe probe sau indicii temeinice privind
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
- fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu
pedeapsa închisorii;
- să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de
arestare, expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc.
pen.
În plus, o dată cu ratificarea Convenţiei europene a
drepturilor omului de către ţara noastră, la acestea s-a
adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu
exigenţele art. 5 §1 c) al Convenţiei, precum şi cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dată în
aplicarea acestuia. In ceea ce priveşte verificarea
legalităţii unei detenţii preventive, trebuie remarcat că
dispoziţiile Convenţiei fac trimitere, în primul rând, la
legislaţia naţională, consacrând obligaţia de a fi respectate
atât normele de fond, cât şi cele de procedură prevăzute
de către aceasta.
Astfel, se impune nu numai ca privarea de
libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului
intern, ci este în plus necesar ca acesta din urmă să fie, la
rândul lui, în acord cu prevederile Convenţiei, inclusiv cu
principiile generale pe care aceasta - deşi nu le enunţă
expres - le conţine în mod implicit.
113
I) Să existe probe sau indicii temeinice cu privire la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
Această primă condiţie din dreptul intern necesară
pentru luarea reţinerii şi arestării preventive (1) este în
deplin acord cu prevederile art. 5 §1 c) din Convenţia
europeană, care condiţionează luarea acestor măsuri de
existenţa unor motive verosimile de a bănui că persoana
care urmează a fi privată de libertate a săvârşit o
infracţiune (2).
1. În dreptul intern legislaţia face referire la probele şi
indiciile temeinice
Potrivit art. 63 alin. l C. proc. pen. - orice
element de fapt care serveşte la constatarea existenţei
sau a inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Probele, spre deosebire de indicii, nu se pot obţine decât
prin intermediul mijloacelor de probă şi cu respectarea
strictă a condiţiilor prevăzute de lege pentru obţinerea
acestora este necesar ca probele să existe la dosar în
momentul dispunerii măsurilor privative de libertate, iar
din cuprinsul lor să reiasă că învinuitul sau inculpatul a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi că sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii de tragere la răspundere a
acestuia. Totuşi, probele în baza cărora s-ar putea lua o
măsură preventivă nu trebuie să aibă greutatea celor care
ar justifica trimiterea în judecată .
Probele ce dovedesc săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală nu trebuie confundate cu împrejurările care
fac dovada temeiurilor de arestare enumerate de art. 148
114
C. proc. pen., acestea din urmă necesitând o motivare
proprie, distinctă.
În ceea ce priveşte expresia de indicii temeinice,
din simplul fapt al definirii acesteia în alin. 3 al art. 143
C. proc. pen., rezultă, în mod neîndoielnic, că acestea nu
sunt probe, ci simple presupuneri sau bănuieli, bazate,
însă, pe deducţii logice având ca premise datele
existente în cauză. Există, deci, indicii temeinice când din
analiza datelor cuprinse în dosarul cauzei se desprinde, în
mod necesar, presupunerea că cel faţă de care se
efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta pentru care
este cercetat.
Indiciile temeinice cerute de lege pentru luarea unei
măsuri preventive nu pot fi confundate cu datele sau
informaţiile necesare pentru începerea urmăririi penale.
Astfel, dacă urmărirea penală se poate declanşa şi efectua,
chiar în totalitatea ei, „in rem”, fiind indiferentă
cunoaşterea persoanei făptuitorului, o măsură preventivă
nu poate fi dispusă decât împotriva unei persoane
determinate, chiar dacă datele de identitate ale acesteia nu
sunt încă pe deplin cunoscute.
În principiu, între noţiunea de „probe” şi cea de
„indicii temeinice” cerute de lege pentru luarea reţinerii
sau arestării, nu există, din punct de vedere al forţei de
persuasiune, o diferenţă semnificativă. Deosebirea dintre
cele două are în vedere, în primul rând, sursa lor
procesuală. Astfel, în timp ce probele sunt încorporate în
mijloacele de probă prevăzute de lege, elementele de fapt
ce se constituie în indicii temeinice ajung la cunoştinţa
organelor judiciare pe orice alte căi în afara mijloacelor
de probă. Ambele, însă, trebuie să impună concluzia că
învinuitul sau inculpatul a săvârşit fapta cu privire la care
este urmărit.
115
2. Convenţia europeană. Motivele verosimile de a bănui
că persoana care urmează a fi privată de libertate a
săvârşit o infracţiune
Noţiunea de „probe sau indicii temeinice” din
dreptul intern este echivalentă cu aceea de „motive
verosimile” prevăzută de art. 5 §1 c) din Convenţie.
Astfel, art. 5 §1 c) al Convenţiei impune, ca o
condiţie prealabilă oricărei detenţii preventive, reţinerea
unor motive verosimile de a bănui că persoana care
urmează a fi privată de libertate a săvârşit o infracţiune.
Potrivit interpretării fostei Comisii şi a Curţii Europene , art.
5 §1 c) ar cuprinde trei ipoteze distincte de privare de
libertate:
- când există motive verosimile de a bănui că
persoana care urmează să fie privată de libertate a săvârşit
o infracţiune;
- când există motive temeinice de a crede în
necesitatea de a o împiedica să săvârşească o
infracţiune;
- când există motive temeinice de a crede în
necesitatea de a o împiedica să fugă după săvârşirea
acesteia.
În literatura de specialitate s-a exprimat şi o altă
opinie, la care ne raliem, potrivit căreia existenţa unor
motive verosimile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni
trebuie văzută ca o condiţie generală, prealabilă oricăror
altor temeiuri care ar justifica măsura arestării preventive.
Conform acestei opinii, celelalte două ipoteze enumerate de
art. 5 §1 c) nu ar fi decât temeiuri justificative ale arestării
preventive care pot fi invocate abia după ce s-a reţinut
existenţa unor motive verosimile privind săvârşirea unei
fapte pentru care s-a început procesul penal.
116
În ceea ce priveşte sensul sintagmei de „motive
verosimile”, Curtea a statuat că aceasta presupune
existenţa unor fapte sau informaţii de natură a convinge un
observator obiectiv că persoana în cauză a comis o
infracţiune. Ceea ce poate trece drept verosimil depinde de
ansamblul circumstanţelor existente într-o anumită cauză
şi cunoscute la momentul arestării.
Spre exemplu, într-o cauză, recurenţii au fost
învinuiţi de săvârşirea unei fapte de înşelăciune, după ce
proprietara ai cărei chiriaşi erau a sesizat poliţia cu privire
la faptul că aceştia intenţionează să fugă fără să-şi onoreze
chiria restantă. După ce cercetările poliţiei au relevat că
adresa soţilor K.-F. (recurenţii) era o cutie poştală şi că
unul dintre ei a mai fost urmărit penal pentru înşelăciune
în convenţii, recurenţii au fost reţinuţi. Curtea europeană
a admis că aceste circumstanţe pot constitui motive
verosimile .
Motivele verosimile nu trebuie, totuşi, să aibă
forţa unor probe care ar justifica punerea în mişcare a
acţiunii penale, trimiterea în judecată sau condamnarea .
Astfel, Curtea a admis că lipsa inculpării sau a trimiterii
în judecată a persoanei faţă de care s-a luat, anterior,
măsura arestării preventive nu presupune, în mod necesar,
că într-o asemenea situaţie privarea de libertate a
contravenit scopului urmărit de art. 5 § l c) al Convenţiei.
II. Pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa
închisorii
În ceea ce priveşte această a doua condiţie, legea
internă este mai severă (2) decât dispoziţiile Convenţiei,
care nu condiţionează dispunerea reţinerii sau a arestării
preventive de gravitatea pedepsei prevăzute de lege
pentru fapta săvârşită (1).
117
1. Convenţia europeană
Convenţia europeană stabileşte un standard
minim în materia protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, standard pe care statele membre
trebuie să le respecte. Nimic nu se opune, însă, ca legile
interne să ofere o protecţie sporită acestor drepturi şi
libertăţi, într-un asemenea caz, dacă legea internă
prevede un standard de protecţie superior, ea se va
aplica cu prioritate, după cum rezultă atât din
prevederile art. 53 din Convenţia Europeană cât şi din
art. 20 alin. 2 din Constituţie.
Ce se întâmplă, însă, în situaţia în care autorităţile
naţionale care dispun o măsura preventivă nu respectă
dispoziţiile mai favorabile prevăzute în dreptul intern?
Poate Curtea Europeană să cenzureze un asemenea
comportament?
După cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii,
aceasta nu este competentă, de regulă, să verifice
respectarea dreptului intern de către autorităţile
naţionale. Totuşi, soluţia este cu totul diferită în
situaţiile în care însăşi Convenţia face trimitere directă
la dreptul intern, aşa cum se întâmplă şi în cazul art. 5.
În astfel de situaţii, orice încălcare a dreptului intern
atrage şi o violare a Convenţiei, motiv pentru care
Curtea poate şi trebuie să exercite un control pentru a
verifica dacă legile interne au fost respectate.
2.Dreptul intern
Prin modificările aduse Codului de procedură
penală prin Legea nr. 281/2003, prevederile acestuia în
materia măsurilor preventive privative de libertate s-au
apropiat de dispoziţiile prevăzute în codurile de
118
procedură penală din majoritatea ţărilor europene,
potrivit cărora arestarea preventivă nu poate fi dispusă
decât dacă fapta săvârşită este susceptibilă de a fi
sancţionată exclusiv (s.n.) cu o pedeapsă privativă de
libertate .
1. Potrivit art. 136 alin. l C. proc. pen., măsurile
preventive pot fi luate doar în cauzele privitoare la
infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu
închisoarea.
Prin interpretarea per a contrario a acestei dispoziţii,
rămâne în afara oricărei îndoieli că luarea măsurilor
preventive este exclusă în cazul săvârşirii unei fapte
sancţionate de lege doar cu pedeapsa amenzii. Dat fiind
că, într-un asemenea caz, inculpatul nu poate fi
condamnat decât la o pedeapsă patrimonială, măsura
arestării preventive ar apărea ca disproporţionată în raport
de gravitatea faptei.
2. Conform alin. 6 al art. 136 C. proc. pen.,
măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ
pedeapsa amenzii. Printr-o asemenea reglementare,
legiuitorul a instituit o garanţie în plus a dreptului la
libertate a persoanei, acordând întâietate acestuia, cu
toate că şi într-o cauză cu un grad mai redus de pericol
social buna desfăşurare a procesului penal ar putea fi
stânjenită prin activitatea făptuitorului.
Per a contrario, celelalte măsuri preventive pot fi
luate şi în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii alternativ cu cea a amenzii.
3. În ceea ce priveşte durata pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea săvârşită, arestarea
preventivă poate fi dispusă numai dacă:
a) pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea
pe viaţă sau închisoarea mai mare de doi ani -
119
pentru temeiurile prevăzute la literele c) -f) şi i)
ale art. 148 C. proc. pen.;
b) pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea
pe viaţă sau închisoarea mai mare de patru ani -
în cazul prevăzut la art. 148 lit. h) C. proc.pen.;
c) pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea
mai mare de un an – pentru temeiul de la art. 148
lit. b) C. proc.pen.;
d) indiferent de durata pedepsei închisorii - în
cazul prevăzut la art. 148 lit. a) C. proc.pen.
Măsura reţinerii, în schimb, poate fi luată - în
toate cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen. -
oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute
de lege pentru fapta săvârşită (art. 143 alin. ultim C. proc.
pen.).
4. În ipoteza în care pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta săvârşită este închisoarea, se va lua în
considerare, în vederea dispunerii arestării preventive,
maximul special al acesteia. Dacă fapta a fost comisă în
anumite circumstanţe atenuante sau agravante, acestea,
fiind cauze de individualizare judiciară, nu vor avea
relevanţă asupra limitelor pedepsei necesare pentru luarea
arestării preventive, în acest context, art. 171 din noul
Cod penal aduce o importantă precizare, prevăzând că
„prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa
prevăzută în textul de lege care incriminează fapta, fără
luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de
majorare a pedepsei”.
III. Să existe cel puţin unul dintre temeiurile prevăzute
de art. 148 lit. a)-i) C. proc. pen. Cu privire la această a treia condiţie necesară
pentru luarea reţinerii sau a arestării preventive, ne vom
120
rezuma, în cele ce urmează, doar la analiza temeiurilor
prevăzute la lit. a), f), e) si h) ale art. 148 C. proc. pen.
A.) Identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi
stabilite din lipsa datelor necesare (art. 148 lit. a C.
proc. pen.)
Consacrarea distinctă a unui astfel de temei de
privare de libertate este criticabilă, ea fiind redundantă
faţă de temeiul prevăzut la art. 148 lit. c) C. proc. pen. (1);
pe de altă parte, reţinerea pentru acest temei nu trebuie
confundată cu reţinerea administrativă (2), aceasta din
urmă fiind analizată mult mai strict de către Curtea
europeană a drepturilor omului (3).
1. Este necesar acest temei de privare de libertate?
Temeiul de detenţie prevăzut la art. 148 lit. a) s-
a menţinut ca o reminiscenţă a reglementării
anterioare, unde cazurile de reţinere şi de arestare
preventivă erau enumerate amănunţit, fără a fi
sistematizate.
Aşa cum s-a arătat, prin instituirea acestui temei
de arestare, legiuitorul a urmărit să înlăture pericolul
dispariţiei ulterioare a celui care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, având în vedere că, dacă ar fi
lăsat în libertate, acesta ar putea foarte uşor să-şi facă
pierdută orice urmă, nefiindu-i cunoscute datele de
identitate.
Or, această situaţie este întru-totul acoperită de
temeiul de la lit. c) a art. 148, ambele ipoteze vizând, în
definitiv, înlăturarea aceluiaşi pericol al sustragerii
121
învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de
la judecată sau de la executarea pedepsei.
2. Reţinerea ca măsură preventivă şi reţinerea
administrativă
Temeiul de arestare prevăzut la lit. a) a art. 148
este aplicabil mai ales în cazul măsurii preventive a
reţinerii deoarece numai la începutul procesului penal cu
privire la o persoană se poate vorbi, de regulă, de
imposibilitatea stabilirii de îndată a datelor de identitate
ale acesteia.
În acest context, se remarcă asemănarea dintre
reţinerea dispusă pe temeiul art. 148 lit. a) şi măsura
aducerii la sediul poliţiei în scopul stabilirii identităţii,
prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei române.
Astfel, ambele măsuri se iau în situaţia în care nu
se cunoaşte identitatea unei persoane care a comis sau
este bănuită că ar fi comis fapte ilegale; amândouă sunt
dispuse, de regulă, de către organele de poliţie şi pot avea o
durată de cel mult 24 de ore.
Totuşi, cele două măsuri prezintă şi importante
deosebiri:
• reţinerea este o măsură procesuală preventivă,
fiind reglementată în Codul de procedură
penală; conducerea la sediul poliţiei este o măsură
administrativă, poliţienească;
• reţinerea poate fi dispusă doar de către organele
de cercetare ale poliţiei judiciare; măsura
conducerii la sediu poate fi luată de orice agent
sau ofiţer de poliţie;
• reţinerea nu poate fi luată decât ulterior
începerii urmăririi penale; conducerea la sediul
122
poliţiei poate avea loc independent de
declanşarea unui proces penal, chiar şi în
ipoteza săvârşirii unei fapte contravenţionale;
• reţinerea se dispune numai faţă de un învinuit,
dacă sunt probe sau indicii temeinice că a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
pedepsită cu închisoarea; măsura administrativă
care ne preocupă poate fi luată faţă de orice
persoană care periclitează viaţa semenilor săi,
ordinea publică sau alte valori sociale sau faţă de
persoane suspectate de săvârşirea unei fapte
ilegale (noţiune mult mai largă decât cea de faptă
prevăzută de legea penală);
• scopul măsurii preventive a reţinerii constă în
asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal
sau, mai exact, în împiedicarea sustragerii
învinuitului de la urmărire penală; conducerea la
sediul poliţiei a persoanelor a căror identitate nu a
putut fi stabilită în condiţiile legii are drept scop
verificare situaţiei acestor categorii de persoane şi,
eventual, luarea unor măsuri legale cu privire la
acestea ( de exemplu, reţinerea);
• în timp ce reţinerea se dispune printr-o ordonanţă,
despre activităţile desfăşurate potrivit art.31 lit.
b) din Legea nr. 218/2002 se face doar o
menţiune post factum, în procesul verbal
întocmit în acest sens.
Dat fiind faptul că, în ciuda asemănărilor dintre
ele, cele două măsuri nu se identifică, reţinerea
administrativă poate fi urmată, în cazul în care sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege, de începerea urmăririi
penale şi reţinerea învinuitului ca măsură preventivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 144 alin. l C. proc. pen.,
măsura administrativă a conducerii la sediul poliţiei este
123
calificată expres ca o măsură privativă de libertate. Aşa
fiind, se impunea şi prevederea că "din durata măsurii
reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de
libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii
la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. l lit. b) din
Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea
Poliţiei Române". După cum s-a remarcat în doctrină, însă,
redactarea art. 144 alin. l C. proc. pen. este deficitară
deoarece se are în vedere exclusiv măsura administrativă a
conducerii la sediul poliţiei, iar nu şi aceea, similară, a
conducerii la sediul poliţiei de frontieră, prevăzută de art.
21 lit. b) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea
şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Român.
3. Reţinerea administrativă şi exigenţele Curţii
Europene
Cu toate că legea internă permite ca reţinerea
administrativă să poată dura până la cel mult 24 de ore,
autorităţile naţionale competente să o dispună trebuie să
aibă în vedere că durată acesteia este mult mai riguros
apreciată în jurisprudenţa Curţii Europene.
Curtea analizează măsura administrativă a reţinerii
în vederea identificării prin prisma art. 5 § l lit. b) teza a
Il-a din Convenţie, care permite privarea de libertate a
unei persoane în vederea asigurării aducerii la îndeplinire
de către aceasta a unei obligaţii prevăzute de lege.
Trebuie precizat că art. 5 §1 lit. b) din Convenţie
nu este aplicabil dacă s-a început urmărirea penală cu
privire la persoana în cauză, existând probe sau indicii
temeinice că aceasta a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală. Intr-un asemenea caz, având în vedere că
privarea de libertate s-a dispus în cadrul unei proceduri
penale, va fi aplicabil art. 5 §1 lit. c) din Convenţie pentru
124
ca privarea de libertate a unei persoane să fie justificată
prin recurgerea la art. 5 §1 lit. b) din Convenţie, trebuie să
fie îndeplinite următoarele trei condiţii:
1. să existe o obligaţie legală neîndeplinită de către
persoana în cauză;
2. reţinerea persoanei să urmărească asigurarea
îndeplinirii obligaţiei respective;
3. să fie asigurat un just echilibru între, pe de o
parte, importanţa într-o societate democratică a
îndeplinirii imediate a obligaţiei în cauză şi, pe de altă
parte, importanţa dreptului la libertate (condiţia
proporţionalităţii).
De aici rezultă anumite consecinţe:
- reţinerea nu poate avea un caracter pur punitiv,
nefiind admisibilă doar pentru simplul fapt că persoana
în cauză nu a îndeplinit o anumită obligaţie. Din contra,
detenţia pentru acest motiv poate fi dispusă doar dacă
aceasta este necesară pentru a asigura îndeplinirea
obligaţiei respective;
- înainte de naşterea obligaţiei, detenţia nu poate fi
justificată;
- persoana nu poate fi reţinuta dacă obligaţia, din
diverse motive, nu mai poate fi adusă la îndeplinire, ori
însăşi detenţia ar împiedica îndeplinirea acesteia;
- acest temei de detenţie încetează să mai
existe imediat ce obligaţia în cauză a fost îndeplinită.
În ceea ce priveşte modul în care Curtea
Europeană analizează respectarea condiţiei
proporţionalităţii, îl vom exemplifica luând ca model
hotărârea Vasileva c. Danemarcei, în această cauză,
reclamanta, care a refuzat să-şi decline identitatea
organelor de poliţie, a fost reţinută la ora 21.30 şi
eliberată la ora 10.45, în ziua următoare, imediat după ce
125
şi-a dezvăluit datele de identitate. Curtea, reţinând că
deţinerea reclamantei a urmărit asigurarea îndeplinirii
unei obligaţii legale (declinarea identităţii la cererea
organelor de poliţie) şi că aceasta a fost eliberată de
îndată ce şi-a îndeplinit obligaţia respectivă, a rămas să
analizeze dacă, în cauză, a fost asigurat un just echilibru
între importanţa îndeplinirii imediate a obligaţiei şi
importanţa dreptului la libertate, în acest demers, Curtea a
reţinut ca relevante următoarele trei aspecte:
- natura obligaţiei prescrise de legea naţională,
obiectul acesteia, precum şi scopul care a stat la baza
impunerii ei;
- persoana celui reţinut precum şi circumstanţele
particulare care au determinat deţinerea sa;
- durata detenţiei (aceasta constituind, de
altfel, aspectul esenţial în respectarea condiţiei
proporţionalităţii).
Cu privire la primul aspect, Curtea a constatat că
obligaţia declinării identităţii la cererea organelor de
poliţie este o condiţie fundamentală pentru ca aceste
organe să-şi poată îndeplini sarcinile şi, prin aceasta, să
asigure respectarea legii de către cetăţeni.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, fosta
Comisie a decis că este justificată reţinerea unei persoane
care refuza, din considerente de principiu, să poarte
asupra sa cartea de identitate. De asemenea, este
justificată reţinerea reclamantei care, după ce a fost
prinsă călătorind cu mijloacele de transport în comun fără
o legitimaţie valabilă şi a fost chemată poliţia, a refuzat
să-şi decline datele de identitate motivând că este
nervoasă din cauza disputei cu controlorii de bilete.
Referitor la durata detenţiei, s-a considerat că o
reţinere de patru ore sau una de doua ore şi jumătate au
menţinut un just echilibru între necesitatea asigurării
126
îndeplinirii obligaţiei şi dreptul la libertate, în schimb,
reţinerea unei persoane de la ora 21.30 până a doua zi la
ora 10.45 (deci, în total, treisprezece ore şi jumătate) nu
satisface această cerinţă, având în vedere şi faptul că, în
speţă, între orele 23.00 şi 06.30 nu a fost depus nici un
efort pentru aflarea identităţii persoanei reţinute.
B.) Inculpatul este recidivist (art. 148 lit.f C. proc.
pen.)
Este criticabilă consacrarea distinctă a unui astfel de
temei de arestare, acesta fiind, de altfel, incompatibil şi
cu exigenţele impuse de Convenţia şi de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
După cum s-a arătat în doctrină, prin această
dispoziţie legiuitorul a consacrat o „prezumţie puternică
de pericol social” în sarcina infractorului recidivist,
pornind de la ideea perseverării pe calea infracţională a
acestuia cu toate că a fost deja condamnat sau a
executat o pedeapsă pentru o infracţiune de o anumită
gravitate.
După cum a statuat Curtea Europeană, Convenţia nu
se opune, în principiu, folosirii unui astfel de procedeu de
tehnică legislativă. Cu toate acestea, în materie penală, ea
impune statelor contractante să nu depăşească anumite
limite rezonabile având în vedere, în special, importanţa
drepturilor persoanei care sunt în joc, precum şi
prezervarea dreptului la apărare al celui în cauză.
Or, prezumţia pe care se fundamentează temeiul
de arestare pe care îl analizăm depăşeşte cu mult astfel de
limite rezonabile.
În primul rând, ea nesocoteşte în mod grav un
drept fundamental al persoanei - dreptul la libertate - din
moment ce este instituită tocmai în scopul privării de
127
libertate a acesteia. Curtea Europeană a statuat deja că
detenţia nu poate fi motivată pe prezumţia - prevăzută în
dreptul turc - potrivit căreia orice persoană acuzată de
săvârşirea unei infracţiuni de o anumită gravitate (crimă)
este considerată că intenţionează să fugă.
În al doilea rând, este încălcat şi dreptul la apărare
al celui arestat. Astfel, persoana arestată pe temeiul de la
lit. f) a art. 148 este lipsită, ab initio, de beneficiul
dreptului la revocarea măsurii luate împotriva sa. Potrivit
art. 139 alin. 2 C. proc. pen., măsura preventivă se
revocă, din oficiu sau la cerere, când nu mai există
vreun temei care să justifice menţinerea acesteia, în
cazul nostru, însă, revocarea nu poate opera niciodată,
calitatea de recidivist nefiind susceptibilă să dispară în
cursul procesului penal”.
Pe de altă parte, organul judiciar care ia măsura
preventivă pe temeiul amintit nu mai este obligat să-şi
motiveze decizia prin raportare la starea de fapt creată în
urma săvârşirii noii infracţiuni, din moment ce recidiva -
fiind, prin excelenţă, o stare de drept - se poate dovedi
prin simpla anexare a unui extras de pe cazierul judiciar,
în acest fel, nefiind pusă în discuţie situaţia de fapt,
arestarea ar putea fi dispusă chiar în lipsa vreunui pericol
care să ameninţe buna desfăşurare a procesului penal în
curs, fapt care, la o examinare mai exigentă, apare ca o
nesocotire a însăşi scopului măsurilor preventive, acesta
vizând tocmai asigurarea bunei desfăşurări a procesului.
Or, cum s-ar putea susţine că arestarea s-a dispus pentru
asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal din
moment ce, cu ocazia luării acestei măsuri, nici măcar nu
s-a pus problema existenţei vreunei cauze care să-1 poată
periclita ?
Curtea Europeană verifică temeiurile de arestare
din dreptul intern atunci când - referindu-se la
128
respectarea art. 5 § 3 din Convenţie - apreciază asupra
caracterului rezonabil al duratei detenţiei preventive. In
acest demers, Curtea nu a acceptat decât anumite
temeiuri dintre cele invocate de statele membre. Astfel,
detenţia este justificată doar dacă se face dovada că
asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre
următoarele pericole, care trebuie apreciate in concreto,
pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unor
noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul
presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a
inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei prin Recomandarea nr. R
(80) 11 care, la punctul 3, prevede că detenţia
provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în
cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt
motive serioase de a crede că există unul ori mai multe
dintre următoarele pericole: pericolul de fugă, cel de
obstrucţionare a cursului justiţiei ori acela ca acuzatul
să nu comită o nouă infracţiune gravă. Punctul 4 al
Recomandării specifică în plus că, dacă existenţa nici
unuia dintre pericolele enunţate mai sus nu a putut fi
stabilită, detenţia provizorie s-ar putea, totuşi, justifica,
în mod excepţional, în anumite cazuri în care se comite
o infracţiune deosebit de gravă.
Cum temeiul de arestare prevăzut la lit. f) nu se
poate încadra în nici unul dintre cazurile menţionate, şi
având în vedere şi celelalte neajunsuri pe care acest temei
le poate genera, susţinem că, de lege ferenda, se impune
renunţarea la acesta. O astfel de soluţie nu exclude, însă,
posibilitatea ca in motivarea unei privări de libertate
bazate pe un alt temei - cum ar fi, de pildă temerea că
inculpatul va săvârşi o nouă infracţiune - să se facă apel
la antecedentele penale ale acestuia.
129
C.) „Inculpatul a comis din nou o infracţiune ori
din datele existente rezultă necesitatea împiedicării
săvârşirii unei alte infracţiuni” (art. 148 lit. e din
C.pr.pen.)
Acest articol conţine două cazuri distincte astfel:
a) inculpatul a comis din nou o infracţiune; b) din datele
existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei
alte infracţiuni.
Cu privire la cazul „inculpatul a.comis din nou o
infractiune s-au facut unele discutii:
Astfel acest caz nu include situaţia când „inculpatul este
recidivist” deoarece acest caz este prevăzut de legiuitor
în mod distinct în art. 148 lit. f din C.pr.pen., caz care
evident se referă la o altă situatie juridică.
Consideram că potrivit art. 148 lit. e teza I
„inculpatul a comis din nou o infractiune”, s-ar putea
avea în vedere următoarele ipoteze:
i) o primă ipoteză ar fi aceea în care iaptuitorul
fiind învinuit sau inculpat într-un dosar indiferent dacă
este în curs de urmărire penală sau judecată, săvârşeşte în
această stare o nouă infractiune; credem că această
ipoteză îndeplineşte toate condiţiile cerute în art. 148 lit.
e teza I coroborat cu art. 146 pct. 1 din C.pr.pen.,
respectiv: a) existenta calitătii de învinuit sau inculpat în
momentul săvârşirii de noi infractiuni; b) săvârşirea unei
noi infracţiuni pentru care pedeapsa prevăzută de lege
este detenţiune pe viaţă sau închisoare mai mare de doi
ani; c) noua infracţiune să fie săvârşită ulterior
infracţiunii pentru care a fost inculpat sau învinuit. Este
de observat că în cauză nu este îndeplinită conditia
existentei calitătii de învinuit sau inculpat în momentul
săvârşirii noii infractiuni, toate infractiunile ce fac
130
obiectul cauzei au fost săvârşite în momentul când
inculpatul avea numai calitatea de faptuitor.
ii) De asemenea s-a considerat că nu sunt
îndeplinite conditiile prevăzute de art. 148 lit. e teza I din
C.pr.pen., în ipotezele în care faptuitorul a săvârşit două
sau mai multe infract;iuni în concurs real, concurs ideal,
sau infracţiune continuată înainte de a fi învinuit sau
inculpat pentru vreuna dintre acestea.
În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 148 lit. e
teza a II-a din C.pr.pen. respectiv „din datele existente
rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte
infracţiuni, legiuitorul cere îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
i) să existe date la dosar din care rezultă
necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni;
ii) împiedicarea săvârşirii unei alte infractiuni să
fie necesară;
iii) împiedicarea săvârşirii unei alte infracţiuni să
nu poată fi făcută pe altă cale decât prin arestarea
învinuitului sau inculpatului.
D.) In ce priveste temeiul de arestare prevazut de art.
148 lit. h din C.pr.pen. care prevede „inculpatul a
săvârşit o infractiune pentru care legea prevede
pedeapsa detentiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa
închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi
există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă
un pericol concret pentru ordinea publică”.
O primă constatare este aceea că prin Legea nr.
281/2003 a fost înlocuită expresia „pericol pentru ordinea
publică” cu expresia „pericol concret pentru ordinea
publică”. Socotim că legiuitorul în scopul evitării
131
abuzurilor a introdus această formulare mai precisă şi
mai pretentioasă decât vechea formulare prin impunerea
conditiei ca pericolul să fie concret.
Trebuie facuta o diferentiere intre pericolul social
al unei infractiuni si pericolul concret pentru ordinea
publica.
Astfel pericolul social al unei infracliuni este
definit ca „aptitudinea unei acţiuni sau inactiuni de a
aduce atingere valorilor sociale apărate de legea penală şi
de a face necesară aplicarea unei pedepse penale”. De
regulă pericolul social al unei infractiuni diferă de
pericolul pentru ordinea publică şi numai în anumite
situatii se pot confunda, respectiv când valoarea socială
atinsă prin infracţiune este ordinea publică ori când este
incriminată ca infractiune periclitarea ordinii publice.
Astfel când fapta prin care se atinge ordinea publică im-
pune cu necesitate o pedeapsă penală - fiind considerată
de legiuitor ca infractiune, atunci evident pericolul social
al acestei infractiuni este identic cu pericolul pentru
ordinea publică. Pericolul social al unei infracţiuni apare
sub două forme: pericol social generic (abstract, sau
stabilit de legiuitor) şi pericol social concret (stabilit de
magistrat). La fel şi pericolul pentru ordinea publică
poate îmbrăca două forme: pericol social generic pentru
ordinea publică şi pericol social concret pentru ordinea
publică. Or, aşa cum am arătat pericolul concret pentru
ordinea publică în cazul unor infractiuni se suprapune cu
pericolul social concret al unor infractiuni prin care se
lezează ordinea publică.
Or, din art. 18 din C.pen. rezultă că gradul de
pericol social concret al unei fapte prevăzute de legea
penală se stabileşte în raport de continutul concret al
faptei tinându-se cont de: importanta concretă a atingerii
valorilor ocrotite de lege, modul şi mijloacele de
132
săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în
care fapta a fost comisă, de urmarea produsă, sau care s-
ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita
faptuitorului. Astfel că pericolul social concret al unei
fapte prevăzute de legea penală include: a) pericolul
social concret al faptei săvârşite; b) pericolul social
concret al făptuitorului.
Ca urmare nu întotdeauna ceea ce prezintă.
pericol social concret prezintă şi pericol public concret
ori pericol concret „pentru ordinea publică. De regulă
gravitatea infracţiunii şi a efectelor acesteia nu constituie
pericol pentru ordinea publică cu unele exceptii aşa cum
am arătat şi la care ne vom referi.
În doctrină „ordinea publică” este definită ca o
„stare”, şi anume starea de normală functionalitate a
sistemului ce are ca elemente componente entităţile
indicate în art. 145 C.pen. Se considera că acestea sunt
într-o normala functionalitate, aţunci când ctivitatea lor
nu este impiedicată ci continuă ,,potrivit competentelor si
în vederea finalitătii pentru care au fost create. Acelaşi
autor foloseşte şi expresia „starea de pericol” pentru
ordinea publică arătând: „Săvârşirea oricărei infractiuni
pune în pericol sau lezează o valoare apărată de legea
penală. În acest caz însă, pericolul trebuie să vizeze
ordinea publică, adică să împiedice normala functionare a
entitătilor arătate mai sus”. Prin urmare, este vorba de
„un anumit” fel de pericol. Şi în definirea acestei notiuni
credem că trebuie să se plece de la acele activităti, fapte,
acţiuni care, dacă intervin, pot cauza împiedicarea nor-
malei functionări a sistemului de organe, institutii, unităţi
etc., arătate mai sus. Este discutabilă reducerea
conceptului de „ordine publică” numai la starea de
normala functionalitate a sistemului ce are ca elemente
componente entitătile indicate în art. 145 din C.pen.
133
Astfel periclitarea „ordinii publice” sau afectarea
acesteia poate fi şi prin împiedicarea bunei functionări a
entităţilor din sectorul privat şi în mod deosebit a celor
care servesc interesul public prin mijloace de drept
privat, împiedicarea manifestărilor publice prin care nu
se încalcă legea sau cauzarea unor manifestări publice ce
ar putea leza siguranta colectivă etc. De asemenea
periclitarea sau afectarea „ordinii publice” se poate face
şi prin împiedicarea bunei funcţionări a entităţilor la care
în cadrul domeniului privat aI statului, stalul este
actionar. 0rdinea publică poate fi atinsă direct, fizic, dar
şi indirect prin intermediul unei stări psihice induse
publicului sub forma unei temeri colective, motivatii
colective pentru acte contrare ordinii publice, stări de
nemulţumire publică. Periclitarea sau lezarea ordinii
publice este şi atunci când se primejduieşte viata sau
integritatea corporală, sănătatea, activitatea unui număr
indeterminat de persoane ce poate fi considerat public.
Atunci când ordinea publică este lezată socotim că este
mai mult decât simpla periclitarea ordinii publice, dar
bineînteles aceasta trebuie probată. Ca şi „ordinea de
drept” sintagma „ordinea publică” are două componente,
una juridică şi una factuală. Componenta juridică a
ordinii publice o reprezintă totalitatea normelor juridice
care reglementează cele mai importante relatii sociale
prin care se asigură siguranţa colectivă (publică), sub
toate aspectele ei, fizic, psihic. Componenta factuală a
ordinii publice este acea stare de aplicare, asigurare,
respectare a normelor juridice ce constituie componenta
juridică a ordinii publice. Ca urmare reţinerea existentei
pericolului concret pentru ordinea publică presupune:
- cu necesitate examinarea în concret a fiecărui
caz în parte pentru constatarea existentei acestuia;
134
- premisa că pericolul concret pentru ordinea
publică poate îmbrăca diferite forme cu diferite cauze şi
împrejurări; .
- ca de, regulă ,pericolul concret pentru ordinea
publică poate îmbrăca forma unor efecte colective
potentiale (atingerea vietii persoanei sau avutul unui
număr indeterminat de persoane mai mult sau mai
putin important, de indivizi);
- ca exceptie uneori pericolul concret pentru
ordinea publică poate fi identic cu pericolul social
generic stabilit de legiuitor pentru anumite infractiuni
deosebite prin care se apără ordinea constitutioală,
siguranta statului sau: cum ar fi actul teroristst, omorul
calificat, omorul deosebit de grav, criminalitatea organi-
zată şi altele prin care pe lânga alte valori lezate se
afectează sau periclitează si ordinea publică. Aceste
infractiuni prin natura lor atunci când se săvârşesc au
rezonantă, implicatii negative asupra sigurantei colective.
Totusi pericolul social generic al unor astfel de
infractiuni nu ar putea fi apreciat ca pertinent si suficient
decât daca se bazează pe fapte de naţură să arate că
eliberarea detinutului ar tulbura, în.mod real, ordine
publică;
- ca pericolul concret poate sa fie de natura a
afecta exclusiv ordinea publică sau aceasta impreună cu
alte valori ocrotite de legea penală ceea ce face ca
sistemul de probaţiune în cele două ipoteze să difere;
- pentru alte infractiuni la care pericolul social
generic diferă de pericolul pentru ordinea publică, acesta
trebuie probat prin alte probe certe decât cele prin care se
probează infractiunea – fiind o cerintă expresă a
legiuitorului;
- luarea măsurii arestării nu se poate justifica, prin
anticiparea unei pedepse prtivative de libertate deoarece
135
în astfel de situatie s-ar încălca principiul prezumtiei de
nevinovatie;
- pentru a se putea lua masura arestarii preventive,
conditia existentei pericolului concret pentru ordinea
publica este insuficienta fiind necesar sa fie îndeplinită şi
condiţia pedepsei inchisorii prevazuta de lege mai mare
de 4 ani.
La stabilirea existentei pericolului concret pentru
ordinea publica un rol deosebit îl are magistratul care pe
lângă cele de mai sus poate avea in vedere si
urmatoarele:
- Existenta afectării sau periclitării functionalitătii
normale a structurilor publice precum şi a celor private
care servesc publicul, inclusiv a vieţii publice normale
pot constitui elemente ale pericolului concret pentru
ordinea publică;
- Apariţia unor stări de pericol iminent pentru
două sau mai multe persoane, stări care nu pot fi aplanate
înlaturate în alt mod decât prin masuri preventive
(răzbunare prin fapte grave; conflicte colective potential
degeneratoare în confruntări violente; împiedicarea
folosintei normale a ceea ce este public cum ar fi căi de
comunicaţie, parcuri publice etc.) pot constitui elemente
ale pericolului concret pentru ordinea publică;
- Existenta sau posibilitatea aparitiei unei stări de
nelinişte, a unui sentiment de insecuritate în rândul
colectivităţii, generată de rezonanta socială negativă a
faptului că persoanele asupra cărora planează acuzatia
comiterii unor infractiuni de o gravitate iesită din comun
sunt cercetate în stare de libertate; o astfel de stare poate
fi generată de un prejudiciu material deosebit de mare sau
o alta urmare socialmenter periculoasă deosebita, de
modul şi mijloacele de săvarsire a faptei, calificate
deosebit de periculoase, de scopul josnic, de conduita
136
anterioară şi prezentă a învinuitului, inculpatului care
fiind lăsat în libertate a săvârşit infracţiuni deosebite,
frecventa faptelor periculoase de acelaşi gen,în zonă,
cartier, sau localitatea în cauză, manifestările şi reactiile
opiniei publice fată de acestea etc.;
- Pericolul concret pentru ordinea publică ca orice
pericol are o existentă legată de timp; astfel, de regulă,
curgerea timpului poaţe duce, la limitarea pericolului
până la dispariţie, însă pot fi si excepţii când poate duce
la accentuarea, agravarea starii de pericol în anumite
situatii. În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor
Omului arată: „Se poate considera în mod rezonabil că o
tulburare a ordinii publice exista la început, dar trebuia să
se fi risipit după un anumit timp”. Ca urmare considerăm
că perpetuarea unei stari de pericol fără să se fi lezat
ordinea publică într-un timp rezonabil echivalează cu
disparitia pericolului;
- Pericolul pentru ordinea publică atunci când este
legat de starea de nelinişte, de temere colectivă, de
psihicul maselor, apare sau se accentuează în momentul
cunoasterii, al constientizării acestuia de către public,
moment care nu întotdeauna este identic cu momentul
apariţiei principalelor elemente ale pericolului.
137
CALCULUL RETROACTIV AL ALCOOLEMIEI
INTRE APLICAREA CORECTĂ A LEGII ŞI
EVITAREA DISCREŢIONARĂ A EI
MIHALCEA FĂNEL
PRIM PROCUROR
Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila
În cazurile întâlnite în practica organelor de
urmărire penală, din expertizele medico-legale privind
calculul retroactiv al alcoolemiei, s-au putut desprinde
următoarele concluzii:
1. În majoritatea cazurilor întâlnite, declaraţia
dată cu ocazia depistării sau a producerii unui
eveniment rutier de către conducătorul unui autovehicul
care a consumat alcool, este înlăturată de expert cu o
altă declaraţie dată după mai mult timp, caz în care
persoana vizată este informată şi obţine date capabile
In most of the met cases, the declaration given
with the occasion of the finding or of the producing
of a road event by the driver of an vehicle which
consumed alcohol, is removed by the expert with
another declaration given after a longer time, case
in which the endorsed person is informed and
obtains data capable to favour him and to lead to
the conclusion that the degree of alcohol imbibition
in the blood is minor than the real one, with the
occasion of the effectuation of the retroactive
calculation.
138
să-l favorizeze şi să conducă la concluzia că gradul de
îmbibaţie alcoolică în sânge este mai mic decât cel real,
cu ocazia efectuării calculului retroactiv;
2. Instituţiile abilitate să efectueze calculul
retroactiv al alcoolemiei nu comunică modul de calcul
sau formulele utilizate ceea ce creează suspiciunea că
fie se foloseşte o metodă neomologată, fie se folosesc
mai multe formule alternative, de la un caz la altul, pe
situaţii similare;
3. Numărul mare de variante de utilizare a
formulelor de calcul conferă expertului farmacist sau
toxicolog) care efectuează calculul retroactiv, largi
posibilităţi de direcţionare discreţionară a rezultatului.
Art.2 punctul 1 din Legea nr.459/2001 privind
organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de
medicină legală, arată că „activitatea de medicină legală
asigură mijloace de probă cu caracter ştiinţific
organelor de urmărire penală, instanţelor judecătoreşti
...”.
Potrivit art.123 C.p.p raportul de expertiză trebuie
să cuprindă:
a) partea introductivă;
b) descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare
a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor precum şi
analiza acestor obiecţii sau explicaţii în lumina celor
constatate de expert;
c) concluziile, care cuprind răspunsurile la
întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului
expertizei.
În practică, s-a constatat faptul că rapoartele de
expertiză medico-legală privind calculul retroactiv al
alcoolemiei, cuprind doar aspectele vizate la litera a) -
partea introductivă - şi litera c) - concluziile ale
articolului 123 C.p.p, astfel încât actele încheiate sunt
139
lovite de nulitate.
Formulările expertului de tipul „recalcularea
alcoolemiei este reprezentată de un calcul teoretic”
coroborat cu refuzul de a comunica organelor de urmărire
penală metoda de calcul utilizată într-o cauză concretă,
pe motiv că „metodologia unor astfel de expertize este de
a lucra cu ipoteze”, contravin Normelor procedurale
privind efectuarea expertize lor, a constatărilor şi a altor
lucrări medico-legale.
Astfel, potrivit art.3 din actul normativ menţionat
„constatările şi expertizele medico-legale se efectuează
pe baza principiului metodologiei unitare...” iar potrivit
art.4 „constatările şi expertizele medico-legale se
efectuează după o metodologie unitară stabilită de
Consiliul superior de medicină legală şi Ministerul
Sănătăţii, în conformitate cu prevederile art.13 lit.a) din
O.G. nr.1/2000 privind organizarea şi funcţionarea
instituţiilor de medicină-legală”, cu modificările
ulterioare.
Practica actuală a I.M.L - urilor de a întocmi, în
această materie, rapoarte de expertiză fără descrierea în
amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, fără o
fundamentare ştiinţifică bazată pe metodologii unitare şi
omologate, a concluziilor exprimate de experţi, nu oferă
valoare probantă din punct de vedere juridic actului
întocmit, costul unor astfel de lucrări perceput de I.M.L-
uri fiind nejustificat.
Cercetarea la faţa locului a faptelor cauzatoare
de moarte violentă
Din punct de vedere metodologic, criminalistica
orientează activitatea de cercetare a diverselor categorii
de infracţiuni, mai ales a celor cu o periculozitate
socială ridicată, cum ar fi de exemplu, infracţiunile
împotriva vieţii, infracţiunile contra protecţiei muncii,
140
infracţiunile de corupţie.
Domeniul faptelor cauzatoare de moarte violentă
include omorurile intenţionate şi din culpă, accidentele
mortale, actele de tâlhărie ori de viol care au cauzat
moartea victimelor, precum şi cazurile de sinucideri.
Aceste fapte, deşi prin conţinutul lor juridic se
deosebesc între ele, sub aspect criminalistic au mai
multe trăsături comune, mai ales prin urmele ce se
creează în procesul săvârşirii lor şi prin rezultatul asupra
victimelor.
Expresia de „faţa locului” sau de „loc al
săvârşirii faptei” are un înţeles mai larg, reprezentând
atât locul efectiv al săvârşirii infracţiunii, cât şi zonele
apropiate, inclusiv căile de acces şi de retragere a
autorului din câmpul infracţional.
Locul săvârşirii unei fapte este cel mai bogat în
urme sau date referitoare la faptă şi la autorul acesteia.
Aşa se poate explica de ce cercetarea la faţa locului
serveşte nu numai la descoperirea urmelor, sau la
surprinderea acelor împrejurări de natură să conducă la
demascarea infractorului şi la clarificarea împrejurărilor
în care s-a comis fapta, ci şi la cunoaşterea nemijlocită
de către procuror, apărător şi instanţa de judecată a
locului respectiv, ceea ce permite desprinderea unei
concluzii juste referitoare la modul de săvârşire a
infracţiunii şi la persoana autorului.
O cercetare temeinică şi completă la faţa locului
poate fi asigurată numai de către procurori cu experienţă
şi pregătire criminalistică corespunzătoare, care să
cunoască şi să aplice în mod judicios regulile tactice şi
tehnice privind efectuarea acestei importante activităţi,
să folosească cu pricepere cunoştinţele specialiştilor cu
care se deplasează - îndeosebi cunoştinţele medicului
legist şi constatările sale - deoarece datele pe care
141
aceştia le furnizează, contribuie la orientarea corectă a
cercetărilor încă din prima fază, prin elaborarea unor
versiuni judicioase, conforme cu realitatea. De
asemenea, este imperios necesar ca echipa de cercetare
să fie constituită din lucrători (ofiţeri de cercetare
penală, experţi criminalişti, medic legist, tehnician,
conductor cu câinele de urmărire, specialişti din alte
domenii de activitate) bine pregătiţi profesional,
experimentaţi şi cu spirit de echipă.
Conducerea şi organizarea eficientă a activităţii
de cercetare la faţa locului constituie o condiţie
esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului
procedural analizat. Cercetarea în echipă presupune, în
primul rând, o conducere unică, acest rol avându-l,
potrivit legii, procurorul criminalist. Este deosebit de
importantă conlucarea fără rezerve, pe toate planurile,
între membrii echipei de cercetare, precum şi
informarea permanentă a procurorului - conducător al
cercetării, care va centraliza toate datele obţinute.
Aşadar, orgoliile personale nu au ce căuta în sânul
echipei.
Cercetarea locului faptei se pregăteşte şi se
desfăşoară în conformitate cu normele procesual penale,
prin aplicarea metodelor tactice recomandate de
criminalistică. Este important de precizat, că sarcinile cu
caracter general ale cercetării la faţa locului, indiferent
de genul, de infracţiuni, sunt, potrivit prevederilor
art.129 C.p.p., următoarele:
- examinarea nemijlocită şi fixarea exactă a
ambianţei locului faptei de către organul care efectuează
cercetarea;
- descoperirea şi fixarea urmelor de la locul faptei
şi ridicarea obiectelor găsite aici, dacă acestea constituie
mijloace materiale de probă;
142
- stabilirea datelor care ar putea fi utilizate
ulterior în scopul descoperirii sau verificării altor probe;
- stabilirea naturii şi a împrejurărilor faptei, în
scopul dovedirii infracţiunii şi identificării autorului.
Sub raport tactiv criminalistic, cercetarea la faţa
locului parcurge două faze principale: statică şi
dinamică, fiecăreia fiindu-i caracteristice anumite
sarcini. Cercetarea propriu-zisă la locul faptei este,
anticipată de acţiuni premergătoare sau măsuri
preliminare, având aceeaşi importanţă, mai ales în
ipoteza unor infracţiuni cum sunt omuciderile, furtul,
distrugerea prin incendiere sau explozie, accidentele de
circulaţie rutieră, de cale ferată, navale şi aeriene,
accidentele de muncă, ş.a.
Acţiuni premergătoare cercetării
Acţiunile premergătoare cercetării la faţa locului
sunt destinate soluţionării unor probleme urgente de care
va depinde direct reuşita cercetării ulterioare, cele mai
importante fiind următoarele:
a) Stabilirea şi delimitarea locului comiterii
infracţiunii, apoi punerea lui sub pază pentru conservarea
şi protejarea urmelor de aşa-zisul „val al curioşilor”, care
poate schimba înfăţişarea locului, distruge urmele faptei,
schimba poziţia obiectelor, etc.
Folosirea bandei de demarcaţie şi paza cu
personal specializat (poliţişti, jandarmi, etc.) sunt
indispensabile. Totodată, se vor repera schimbările
intervenite în poziţia unor obiecte sau în conţinutul
anumitor urme;
b) Acordarea primului ajutor victimei, înlăturarea
pericolelor iminente. Această măsură este absolut
prioritară faţă de alte măsuri preliminare, ea implicând o
intervenţie promptă şi mai ales calificată. Medicul legist
examinează victima, spre a vedea dacă aceasta a decedat
143
sau mai este încă în viaţă, pentru a se lua măsurile de
acordare a primului ajutor şi de transportare urgentă la
cel mai apropiat spital. Dacă victima a încetat din viaţă,
cercetarea locului faptei continuă cu examinarea
cadavrului, în vederea descoperirii urmelor de violenţă,
prin care se pot stabili: cauza nemijlocită a morţii,
mijloacele utilizate, timpul aproximativ al producerii
rezultatului, dacă este vorba de omor, sinucidere sau
accident. Se recomandă ca cercetarea cadavrului să
parcurgă fazele statică şi dinamică, iar după aceea,
organul judiciar să continue cercetarea statică şi dinamică
a locului faptei în totalitatea sa.
c) Fixarea tuturor împrejurărilor care pe parcurs
se pot schimba sau modifica. în funcţie de situaţia
concretă, organului de cercetare sau de urmărire penală îi
revine o sarcină dificilă, în sensul că trebuie să reţină o
multitudine de împrejurări, unele dintre ele trecătoare sau
perisabile (temperatură, miros, caracterul iluminării,
etc.).
Cercetarea propriu-zisă.
Principalele faze ale cercetării locului faptei, sunt
următoarele:
- Faza statică - Cercetarea la faţa locului
debutează, în general, cu luarea unor prime măsuri,
constând din înlăturarea unor eventuale pericole,
delimitarea locului, constatarea morţii victimei,
selecţionarea martorilor asistenţi şi reţinerea persoanelor
suspecte, examinarea generală a locului faptei, stabilirea
modificărilor intervenite în câmpul infracţional, ş.a.
În faza statică de cercetare a cadavru lui se
stabilesc locul şi poziţia acestuia, sexul, vârsta şi talia
aproximativă, natura şi culoarea îmbrăcămintei, obiectele
şi urmele din imediata sa apropiere.
În această fază în care, pe cât este posibil, nici
144
un obiect nu este atins sau mişcat de la locul său, se
procedează la fixarea poziţiei obiectelor principale, a
victimei şi, în general, a întregului ansamblu al locului,
în scopul formării unei imagini asupra naturii faptei,
momentului şi modului în care s-ar fi putut desfăşura.
Fixarea presupune, alături de întocmirea procesului
verbal, fotografierea, filmarea sau videofilmarea,
ultimul procedeu asigurând o operativitate mai mare în
acţiune. Totodată, se execută măsurători pentru
stabilirea distanţelor dintre obiectele principale sau
dintre acestea şi urmele infracţiunii.
Poziţiile atipice pentru locul în care se află
cadavrul descoperit de descriu foarte amănunţit, fără a
pierde din vedere cum sunt aşezate mâinile, picioarele,
capul, obiectele pe care se află ori este sprijinit, precum
şi alte particularităţi observate la cadavru.
Adesea, încă din faza statică a cercetării este
posibil să se stabilească dacă ne aflăm în faţa unei
sinucideri sau a unui omor disimulat în sinucidere, a
unui accident de muncă sau a unui sabotaj. În legătură
cu autorul faptei, se poate stabili dacă acesta era
familiarizat cu locul faptei, dacă a acţionat singur sau
împreună cu alte persoane.
Exemplu: în cercetarea unei morţi violente, a
fost descoperit cadavrul unui bărbat, de vârstă mijlocie,
cântărind circa 90 kg, spânzurat într-un pod. Mobila din
încăperea în care locuia singur era în acea neorânduială
specifică luptei dintre mai multe persoane astfel că nu
poate fi vorba de o sinucidere.
Faza dinamică este cea mai complexă etapă a
cercetării, ea implicând antrenarea integrală a
mijloacelor tehnice aflate la dispoziţia echipei, precum şi
participarea tuturor lucrătorilor la efectuarea
investigaţiilor. În această etapă este permisă mişcarea sau
145
deplasarea obiectelor pentru a se putea asigura o
examinare optimă a lor.
Faza dinamică începe cu examinarea
îmbrăcămintei şi a încălţămintei cadavrului. De pe
încălţăminte se recoltează praful, noroiul, urmele de
sânge sau de altă natură, se cercetează modul de
încheiere a şireturilor, gradul de uzură a încălţămintei şi
specificul acestei uzuri, culoarea încălţămintei, etc. Pe
îmbrăcăminte, de asemenea, se caută urmele de praf,
noroi, sânge, de violenţă (rupturi ori tăieturi ale
ţesăturii, precum şi lipsa unor părţi), conţinutul
buzunarelor.
Tot în această fază de cercetare a cadavrului, se
examinează cu multă atenţie cavitatea bucală, nasul,
urechile, părul şi mâinile, în care se pot afla sânge, fire
de păr, pământ sau alte urme create în lupta dintre
victimă şi agresor.
Alături de căutarea, descoperirea, fixarea şi
ridicarea urmelor, microurmelor sau mijloacelor
materiale de probă, se execută fotografii de detalii sau
măsurători fotografice la scară. Leziunile cadavrului se
descriu după formă, dimensiune, localizare, culoare,
specificându-se dacă se observă în ele prezenţa unor
corpuri străine, aspectul acestor corpuri.
Se recomandă ca cercetarea locului faptei, să se
desfăşoare în formă de spirală, de la corpul victimei
spre periferie, dacă alte considerente nu impun metoda
cercetării centripete ori pe fâşii. Cu această ocazie vor fi
examinate toate modificările intervenite prin săvârşirea
infracţiunii, avându-se grijă ca nici o urmă să nu fie
distrusă. O mare atenţie se va acorda şi căilor de acces
şi de ieşire din perimetrul locului faptei, deoarece
acesta oferă cele mai multe posibilităţi de descoperire a
urmelor lăsate de infractor.
146
În faza dinamică a cercetării se urmăreşte şi
soluţionarea aşa numitelor împrejurări negative,
caracterizate de neconcordanţa dintre starea şi poziţia
victimei sau a unor obiective şi situaţia de fapt, cum ar
fi descoperirea unui cadavru care prezintă plăgi tăiate
profund, fără ca în jur să existe vreo urmă de sânge.
Împrejurările negative pot releva intenţia autorilor unei
infracţiuni de a-şi masca fapta sau de a deruta
cercetările.
Cercetarea la faţa locului se efectuează cu
maximă urgenţă, în mod complet şi detaliat, iar
rezultatele cercetării se fixează integral şi obiectiv. Din
aceste motive, se impune folosirea unei game variate de
mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice: laboratorul auto
mobil, trusa criminalistică universală, truse
criminalistice speciale - în funcţie de împrejurările
concrete (de exemplu trusa antropologică, trusa
criminalistică pentru examinarea cadavrelor
neidentificate, trusa pentru microunde, trusa pentru
relevarea urmelor de metale, trusa cu substanţe chimice
pentru marcare, etc.), videocameră, aparat de fotografiat
performant.
Reprezentanţii presei scrise şi audiovizuale pot
să asiste la cercetare, cu condiţia să nu stânjenească
munca echipei. Faţă de aceştia, procurorul şi membrii
echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate,
de o anumită fermitate dacă sunt excesiv de curioşi,
furnizându-le date care pot face obiectul publicării în
faza iniţială a anchetei, fără să influenţeze negativ
evoluţia investigaţiei, ori trezi anumite ecouri nedorite
în opinia publică, prin exagerări, afirmaţii
necorespunzătoare realităţii sau care, pur şi simplu, să
servească făptuitorilor.
147
PARTICULARITĂŢILE INVESTIGĂRII
INFRACŢIUNILOR DE EVAZIUNE FISCALĂ
MIHAI COVALCIUC
PROCUROR
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi
Examenul exhaustiv al cauzelor penale care au
avut ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală dovedeşte,
cu prisosinţă, faptul că în ultimii ani s-a înregistrat
tendinţa de a se utiliza în mod excesiv mijloacele de
probă aparţinând tehnicii criminalistice în detrimentul
tacticii deşi această componentă a ştiinţei investigării
infracţiunilor devine tot mai importantă, într-o perioadă
în care rolul ei a crescut date fiind noile condiţii în care
infractorii din domeniul criminalităţii economico-
financiare sunt din ce în ce mai abili, urmăresc şi uneori
reuşesc să prevină producerea unor urme ori să le
distrugă şi să facă imposibilă tragerea lor la răspundere.
Diversitatea modalităţilor de săvârşire a
infracţiunilor de evaziune fiscală conţinute de
reglementările legii nr.241/2005 impune adaptarea
regulilor de tactică criminalistică la specificul acestei
categorii de fapte penale.
The diversity of the ways of the
commission of the tax evasion infractions enclosed
by the regulations of the law no. 241/2005 imposes
the adaptation of the criminality strategy rules to
the specific of this category of penal deeds.
148
De regulă ele sunt comise în concurs cu alte
infracţiuni printre care, de cele mai multe ori figurează:
falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual,
uzul de fals, spălarea banilor murdari, distrugerea, etc.,
sau sunt comise în asociere cu infracţiuni de corupţie,
conexe cu acestea ori în legătură cu ele.
Deficienţele înregistrate în activitatea de urmărire
penală concretizate în soluţii de achitare ori de restituire a
cauzelor penale în vederea completării probatoriului sau
chiar a refacerii urmăririi penale, trebuie analizate
minuţios şi valorificate în sensul îmbunătăţirii activităţii
de administrare a probelor încă din momentul debutului
cercetărilor.
În vederea respectării principiului celerităţii
procesului penal, a finalizării acestuia într-un termen
rezonabil, organele de urmărire penală trebuie să
întocmească planuri de anchetă cu respectarea riguroasă a
cerinţelor de tactică criminalistică în care să fie cuprinse
cele mai importante activităţi şi măsuri procedurale.
Practica pozitivă a cercetării criminalistice a scos
în evidenţă faptul că, intervalul de timp situat între
momentul sesizării organelor de urmărire penală şi
soluţia finală adoptată într-o cauză penală trebuie să fie
cât mai scurt, astfel se poate influenţa negativ atât
desfăşurarea procesului penal cât şi soluţia, iar şansele de
a recupera prejudiciile scad cu cât se amână momentul
tragerii la răspundere penală.
De asemenea s-a constatat că, de operativitatea cu
care se desfăşoară activitatea de urmărire penală precum
şi de calitatea acesteia depinde în multe situaţii soluţia
unei cauze penale.
În raport de particularităţile pe care le prezintă
fiecare caz, trebuie alcătuit un plan de anchetă dinamic,
adaptabil din mers la orice schimbare intervenită în
149
timpul cercetărilor. Deşi există diferenţe esenţiale între
modurile de abordare a infracţiunilor de evaziune fiscală
determinate de eterogenitatea faptelor din această
categorie infracţională, la investigarea lor se întâlnesc
totuşi unele coordonate comune ce aparţin tacticii
criminalistice.
O activitate de urmărire penală deosebit de
importantă este verificarea conţinutului actului de
sesizare în sensul îndeplinirii cerinţelor ce decurg din
textul art. 222 C.pr.pen. referitor la descrierea faptei, la
indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, şi a
mijloacelor de probă.
Este ştiut faptul că majoritatea sesizărilor adresate
organelor de urmărire penală, în cazul infracţiunilor de
evaziune fiscală sunt întocmite de către organele fiscale
abilitate să stabilească toate elementele necesare fixării
obligaţiilor fiscale atât persoanelor fizice cât şi
persoanelor juridice.
Rareori se întâlnesc celelalte moduri de sesizare,
(sesizări din oficiu sau denunţuri) reglementate de
normele procedurale.
Abordarea cu superficialitate a conţinutului
actului de sesizare şi acceptarea lui fără îndeplinirea
condiţiilor prev. de art. 222 C.pr.pen., poate fi
considerată o gravă încălcare a regulilor de tactică
criminalistică deoarece poate avea drept consecinţă
tergiversarea cercetărilor prin timpul consumat cu
dispunerea şi efectuarea expertizelor judiciare (contabile,
tehnice, criminalistice), chiar până la prescrierea
răspunderii penale.
De aceea se impune ca, organele de urmărire
penală să solicite organelor fiscale de specialitate,
completarea lui cu toate datele necesare, atunci când
150
actul de sesizare nu este complet ori conţine formulări
confuze, apoi să-l aducă la cunoştinţă făptuitorilor pentru
ca în raport de eventualele obiecţiuni ale acestora să se
clarifice aspectele contestate.
Acest mod de a trata actul de sesizare trebuie să
constituie regula şi în mod excepţional numai în cazuri
bine întemeiate, în care rămân unele aspecte
controversate, să se solicite sprijinul expertului judiciar.
În caz contrar, prin dispunerea cu relativă uşurinţă
a expertizei judiciare contabile (ori altor expertize) se
declanşează o serie de activităţi de natură administrativă
cum ar fi ridicarea şi strângerea unor documente
financiar contabile (facturi fiscale, avize de însoţire a
mărfurilor, chitanţe) sau chiar refacerea lor, situaţie în
care se consumă timp şi se declanşează mari cheltuieli
financiare.
Aşadar, problema oportunităţii şi utilităţii unei
expertize contabile trebuie ridicată numai după epuizarea
etapelor de verificare riguroasă şi eventual completarea
actului de sesizare în sensul celor de mai sus.
O atenţie deosebită trebuie acordată stabilirii
obiectivelor expertizei contabile. S-a constatat că, în
multe cauze obiectivele formulate se referă la întrebări
care exced atribuţiilor şi competenţelor expertului cum ar
fi: constatarea înregistrării unor documente financiar
contabile, refacerea unor evidenţe, întocmirea unor
situaţii ori aprecieri cu privire la legalitatea unor
operaţiuni contabile sau chiar încadrări juridice ale
faptelor cercetate.
Respectarea normelor de procedură şi a celor
privind desfăşurarea activităţii de expertiză judiciară în
general, presupune discutarea obiectivelor expertizei
contabile de către cel desemnat, cu organele judiciare
151
care au dispus efectuarea expertizei pentru a stabili
limitele activităţii de expertiză.
Totodată trebuie avut în vedere faptul că, în
practica judiciară, în multe cauze în care s-a dispus cu
uşurinţă efectuarea expertizelor contabile s-a constatat că
nu s-au schimbat concluziile organelor fiscale
consemnate în actele de sesizare ori în cele puse ulterior
la dispoziţia organelor judiciare.
De menţionat că, alături de expertiza judiciară
contabilă, se întâlnesc uneori expertize tehnice sau
criminalistice ori constatări tehnico-ştiinţifice efectuate în
vederea identificării persoanelor după scrisul de mână
sau după semnătură ori în scopul reconstituirii unor
înscrisuri.
O altă activitate deosebit de importantă este
ascultarea persoanelor. În vederea stabilirii gradului sau a
modului de participare a fiecărei persoane care are
calitatea de făptuitor, ascultarea persoanelor constituie o
prioritate a desfăşurării urmăririi penale atât în privinţa
operativităţii luării declaraţiilor cât şi a calităţii acestora.
Pe de o parte, făptuitorii şi martorii trebuie audiaţi
la timp, pentru a nu avea posibilitatea să cadă de acord cu
privire la conţinutul declaraţiilor iar pe de alta pentru a
reduce riscul unor deplasări în străinătate (situaţii tot mai
frecvente în ultimii ani).
Deşi în general, în planurile de anchetă sunt
incluse, în vederea audierii, persoanele care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul unor societăţi comerciale
(administratori, directori, contabil, personal TESA) sunt
şi situaţii atipice în care diferite persoane fizice, fără să
aibă vreo funcţie de conducere sau calitatea de salariat,
conduc firmele prin intermediul celor care le reprezintă
dând îndrumări nescrise, astfel urmărind punerea în
152
aplicare a unor moduri de operare având ca finalitate
infracţiuni de evaziune fiscală.
În asemenea situaţii, tragerea la răspundere a
tuturor participanţilor la comiterea infracţiunilor de
evaziune fiscală se poate face printr-o ascultare atentă şi
la timp a celor implicaţi în întocmirea şi înregistrarea
documentelor financiar contabile.
De multe ori identificarea participanţilor la acest
gen de infracţiuni impune efectuarea unor expertize
grafoscopice, scop în care este necesară ridicarea
operativă a unor înscrisuri din evidenţa contabilă a firmei
la care s-a constatat evaziunea fiscală.
Astfel apare o nouă sarcină a cercetării
criminalistice şi anume, efectuarea percheziţiei. În
ipoteza unei atitudini civice normale faţă de organele de
urmărire penală, ar trebui ca înscrisurile necesare
efectuării constatării tehnico - ştiinţifice sau expertizei
grafoscopice să fie predate de către reprezentanţii
agentului economic în cauză organelor de urmărire
penală.
Dacă această soluţie nu este posibilă, efectuarea
percheziţiei trebuie temeinic pregătită (inclusiv
momentul efectuării acesteia) întrucât există riscul unui
eşec soldat cu crearea posibilităţii celor cercetaţi de a
ascunde sau distruge documentele relevante.
Deficienţele semnalate în timp au dovedit că
reuşita unei percheziţii presupune culegerea unor date şi
informaţii cât mai complete şi mai exacte despre
proprietarul, chiriaşul sau persoana care foloseşte efectiv
spaţiul în care se află înscrisurile căutate, mai ales în
cazurile în care sunt indicii că spaţiile respective sunt
folosite de două sau mai multe persoane.
La efectuarea percheziţiei este recomandată
participarea unei echipe cu mai mulţi membri pentru a
153
avea posibilitatea urmăririi persoanelor care sunt
cercetate sau a altor persoane care ar putea împiedica
buna desfăşurare a percheziţiei prin acţionarea
calculatoarelor ori ascunderea sau distrugerea unor
înscrisuri.
Dacă nu pot fi verificate pe loc bazele de date ale
calculatoarelor, acestea se vor ridica, sigilate pe bază de
dovadă, în care se consemnează elementele de
identificare, semnată de către cel care le predă.
Cu privire la ridicarea înscrisurilor trebuie
menţionat faptul că, se vor lua numai acele documente
financiar contabile necesare soluţionării cauzei, pe bază
de semnătură.
Este contraindicată ridicarea întregii arhive a unui
agent economic întrucât în lipsa unor documente din
categoria celor de mai sus, poate fi afectată normala
desfăşurare a activităţii ei.
O altă deficienţă majoră întâlnită la interpretarea
unor rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică sau de
expertiză criminalistică a scrisului, o constituie
aprecierea ca certe concluziile, fie de stabilire a
scriptorului fie de excludere a acestuia, ştiut fiind că nu
este imposibil de imitat un scris de mână ori o semnătură
executată de o persoană fizică. Nu este exclus ca în viitor
la identificarea unor persoane care au săvârşit infracţiuni
de evaziune fiscală să se dispună şi să se efectueze şi
expertize medico-legale prin intermediul cărora să se
valorifice urmele biologice prin metoda amprentei
genetice (ADN), urme frecvent întâlnite sub forma unor
secreţii (salivă, sudoare) sau a particulelor de piele care
rămân, de regulă, pe înscrisuri sau pe clapele
calculatoarelor, pe instrumentele de scris, pe ştampile,
etc.
154
PARCHETELE REPUBLICII UNGARE
CONSTANTIN SIMA
PROCUROR ŞEF SERVICIU
Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
I.
Responsabilităţile parchetelor
1. Responsabilităţile parchetelor în general
Parchetele Republicii Ungare reprezintă o
organizaţie constituţională independentă a statului, care
nu este subordonată niciunui alt organ.
Potrivit Constituţiei, Procurorul General şi
parchetele:
- apără drepturilor persoanelor fizice, juridice şi
ale altor organizaţii;
- urmăresc penal orice faptă care încalcă sau pune în
pericol ordinea constituţională, securitatea şi
independenţa ţării;
- exercită drepturile prevăzute de lege legate de
investigaţii;
The Prosecution Departments of The
Hungarian Republic represent a constitutional,
independent organization of the state, which is not
subordinated to other body.
155
- reprezintă acuzarea în instanţă;
- supraveghează legalitatea executării pedepselor;
- asigură respectarea legii de către cetăţeni;
- dacă legea este încălcată acţionează în sprijinul legii
în cazurile şi în formele prevăzute de lege.
În conformitate cu caracteristicile sistemului
juridic continental, principala sarcină a parchetelor este
să pună sub acuzare şi să reprezinte acuzarea în instanţă.
În plus, parchetele îndeplinesc şi alte sarcini prevăzute de
lege, cum ar fi, apărarea ordinii constituţionale, a
drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor şi
organizaţiilor lor.
1) Procurorul şi procedura penală
De departe cea mai importantă sarcină a
parchetelor se referă la procedura penală. În acest
domeniu, procurorul cercetează cazurile prevăzute de
lege, supraveghează legalitatea cercetărilor, reprezintă
acuzarea în instanţă, supraveghează legalitatea executării
pedepselor şi participă la procesele penale.
a) Cercetarea efectuată de către parchete
(cercetarea penală) Potrivit Codului de Procedură Penală (numit în
continuare CPP) procurorul este acuzatorul public. Pentru
a stabili condiţiile acuzării, procurorul are cazuri penale
investigate de autorităţile de cercetare sau investighează
el însuşi cazurile penale.
Codul de Procedură Penală specifică infracţiunile
care ţin exclusiv de competenţa procurorului, legată de
cercetare. Aceste infracţiuni sunt inter alia:
- Infracţiuni comise de către persoane care se
bucură de imunitate oferită de funcţia publică sau
imunitate în baza dreptului internaţional;
156
- Violenţă împotriva unor persoane oficiale care
se bucură de imunitate oferită de funcţia publică, sau
imunitate în baza dreptului internaţional, sau alte
infracţiuni comise împotriva acestor persoane în legătură
cu funcţia lor;
- Violenţă împotriva persoanelor aflate sub
protecţie internaţională;
- Infracţiuni grave comise împotriva judecătorilor,
procurorilor, judecătorilor asistenţi, procurorilor asistenţi,
judecătorilor stagiari, procurorilor stagiari,
administratorilor care lucrează în magistratură,
anchetatorilor, notarilor, membrilor profesionişti din
poliţie;
- Infracţiuni comise de către persoanele
menţionate la punctul anterior – cu excepţia
profesioniştilor din poliţie – şi infracţiuni legate de luare
(dare) de mită în ceea ce îi priveşte.
De asemenea, procurorul poate cerceta
infracţiunile legate de „acuzaţii rău-intenţionate”,
„mărturie falsă”, „abuzuri ale avocaţilor” sau infracţiuni
comise împotriva unor oficiali publici străini sau
împotriva purităţii vieţii internaţionale.
Investigaţiile penale sunt realizate de către Biroul
Central de Urmărire Penală având competenţă naţională
sau de către Biroul Departamental (Metropolitan) de
Urmărire Penală. Biroul Central de Urmărire Penală
desfăşoară cercetările, de exemplu, în cazurile unor
infracţiuni săvârşite de către Membrii Parlamentului,
judecătorii Curţii Constituţionale, judecători şi procurori.
Parchetele pot folosi tehnici şi metode de
cercetare speciale în cazurile prevăzute de lege.
Regulile detaliate ale investigaţiilor, care ţin
exclusiv de competenţa legată de cercetare a
157
procurorului, sunt stipulate într-un Decret Intern al
Procurorului General.
b) Supravegherea legalităţii investigaţiilor şi
pregătirea rechizitoriului Procurorul are dreptul de a supraveghea
investigaţiile desfăşurate de către autorităţile de cercetare
(Poliţia, Garda Accizelor şi a Vămii, Garda de
Frontieră).
În timpul exercitării supravegherii, procurorul
inspectează documentele, instruieşte autorităţile de
cercetare pentru îndeplinirea măsurilor de investigare,
revizuieşte legalitatea deciziilor şi măsurilor luate în
cursul cercetărilor şi poate participa la acţiuni de
cercetare.
Procurorii specializaţi şi unităţile organizatorice
răspund de procedurile penale împotriva minorilor şi de
cazurile legate de criminalitatea infantilă. Aceşti
procurori specializaţi garantează aplicarea dispoziţiilor
procedurale speciale şi a reglementărilor împotriva
minorilor.
Procurorul trebuie doar să fie informat în legătură
cu anumite măsuri procedurale (ex. dispunerea
cercetărilor, reţinerea, respingerea raportului penal,
suspendarea sau încetarea cercetărilor), în timp ce are
competenţă să decidă exclusiv cu privire la celelalte (ex.
luarea unor decizii privind plângerea împotriva
cercetărilor, extinderea termenului de cercetare,
prezentarea unei întâmpinări judecătorului de cercetare).
Procurorul exercită intensificarea supravegherii
investigaţiilor dacă:
- evaluarea faptelor sau juridică sau aducerea unor
probe pentru caz este complicată;
158
- în timpul cercetărilor procurorul a observat
încălcarea legii, omiterea sau existenţa unor condiţii care
pun în pericol eficienţa investigaţiilor;
- în realitate au trecut 6 luni de la dispunerea unor
măsuri coercitive care restricţionează libertatea
individului sau acuzatului;
- cercetarea se desfăşoară pentru o infracţiune
care se pedepseşte cu 10 ani închisoare sau mai mult;
- instanţa a decis ca un martor să fie în mod
special protejat;
- procurorul a autorizat acţiunea unui agent sub
acoperire;
- este justificată de alte cauze.
În cursul supravegherii investigaţiilor, procurorul
instruieşte autoritatea de cercetare să întreprindă măsurile
de cercetare omise, stabileşte cadrul investigaţiilor,
fixează mijloacele de probă care urmează să fie aduse şi
procedurile care urmează să fie întreprinse, instruieşte
autoritatea de cercetare să încheie investigaţia dacă
faptele au fost clarificate în măsura în care este necesară
pentru luarea unei decizii pe fond.
c) Trimiterea în judecată
După examinarea atentă a documentelor
cercetărilor, procurorul poate trimite în judecată, poate
decide amânarea sau omiterea parţială a acuzaţiei, poate
decide suspendarea sau încetarea cercetărilor, sau poate
dispune măsuri de investigare suplimentare.
d) Reprezentarea urmăririi penale în instanţă
Procurorul pune sub acuzare prin trimiterea în
judecată. După acuzaţia oficială, instanţa are cazul la
dispoziţia sa, exceptând posibilitatea amendării sau
retragerii acuzării de către procuror.
159
Procurorul este un „master” al cazului („dominus
rei”) înaintea formulării acuzării oficiale. Dar la proces el
este doar o parte a cazului. În acest stadiu, procurorul
devine parte la proces cu drepturi echivalente cu ale
acuzatului şi avocatului apărării.
Dacă procurorul este prezent la proces, el poate
modifica acuzarea, poate prezenta întâmpinări la orice
problemă ridicată în faţa instanţei şi poate recurge la căile
legale de atac în probleme procedurale şi pe fond.
Înaintea luării deciziei în şedinţa de judecată, procurorul
poate retrage acuzaţia fără să îşi prezinte motivele.
Dacă procurorul este absent de la proces, el
trebuie să fie informat în legătură cu rezultatele
procesului din hotărârea instanţei şi în consecinţă să ia
atitudine privind necesitatea recurgerii la căile legale de
atac.
Procurorul poate recurge şi la căi legale de atac
extraordinare: poate iniţia redeschiderea sau
reexaminarea cazului, poate protesta în baza unei temei
legal şi poate iniţia o procedură pentru aplicarea
uniformă a legii.
e) Supravegherea parchetelor asupra legalităţii
executării pedepselor
Supravegherea legalităţii în domeniul executării
pedepselor, executată de parchete, facilitează executarea
adecvată a:
- pedepselor şi măsurilor principale şi
suplimentare;
- măsurilor coercitive;
- post-tratamentului deţinuţilor;
- păstrării evidenţei infracţiunilor, inclusiv
procedurile auxiliare;
160
- detenţiei dispuse în cursul procedurilor de
imigrare.
Procurorul participă în audierile şi procesele
ţinute de judecătorii specializaţi în executarea cazurilor
de pedeapsă, unde are dreptul să iniţieze decizii şi măsuri
şi are dreptul de apel. Supravegherea efectuată de
procuror joacă un rol important în coordonarea
activităţilor şi unificarea practicilor diverselor instituţii
penitenciare.
În cursul supravegherii, procurorul:
- controlează diferitele instituţii care pun în
aplicare pedepsele şi măsurile coercitive;
- verifică condiţiile de detenţie, tratamentul şi
protecţia legală a deţinuţilor;
- audiază deţinuţii şi ia măsurile necesare.
Procurorul dă deosebită atenţie asigurării
îndeplinirii standardelor internaţionale referitoare la
executarea pedepselor.
3) Activităţi ale procurorului nereglementate
de legea penală
a)Supravegherea legalităţii
Scopul acestei activităţi este garantarea legalităţii
practicii şi a deciziilor acelor autorităţi, care se găsesc în
sfera de supraveghere a procurorului, cf. legii. Când
legea este încălcată, procurorul are dreptul de a lua
măsurile necesare pentru restabilirea legalităţii.
Instrucţiunile procurorului trebuie urmate de organele de
supraveghere: deciziile ilegale vor fi anulate sau
modificate, executarea lor va fi suspendată, practicile
ilegale vor înceta.
161
Procurorul are dreptul de a examina legalitatea,
dar nu expedienţa sau eficienţa economică a procedurilor
şi deciziilor aflate sub supraveghere.
Procurorul poate lua următoarele măsuri pentru a
pune capăt încălcării legii:
- protest;
- obiecţie;
- semnalizare;
- avertisment (pentru a preveni încălcarea viitoare a
legii).
Procurorul va iniţia o procedură penală,
disciplinară sau contravenţională sau va deschide
împotriva celor ce au încălcat legea acţiune de
despăgubire pentru prejudiciile produse.
Procurorul va judeca protestele împotriva
deciziilor şi măsurilor autorităţilor contraveniente, va
controla legalitatea deciziilor lor, punând capăt
procedurilor şi va lua măsurile necesare în baza
semnalelor emise de anumite organe administrative.
b) Participarea procurorului la proces Procurorul contribuie la aplicarea corectă a legii
în cursul procesului. Procurorul va avea dreptul de a
iniţia procese contencioase şi necontencioase în virtutea
autorizării legii, parţial prin propriul drept, excepţional în
locul persoanei autorizate.
Procurorul nu va fi însă autorizat să iniţieze un
proces în instanţă pentru un drept aplicabil exclusiv de
către persoana în cauză (de ex. pentru drepturile
personale). În cursul procesului, procurorul va respecta
dreptul de a dispune al părţilor.
Legea specifică în jur de 50 de cazuri în care
procurorul poate iniţia un proces. Cel mai adesea,
procurorul trimite în judecată pentru încredinţarea unui
162
minor, pentru plasamentul unui minor, pentru întreţinerea
unui copil, pentru plasamentul unei persoane fără
capacitate deplină de exerciţiu, aflate sub tutelă.
Procurorul are, de asemenea, dreptul de a obţine o
rectificare pentru încălcarea interesului public (de ex.
prin deschiderea unei acţiuni pentru încetarea
prejudiciului produs interesului public de un contract nul)
şi să pună în aplicare revendicările de interes public.
4) Atribuţiile procurorilor militari
Procedurile penale militare sunt în sarcina
procurorilor specializaţi în cazuri militare (procurori
militari). Investigarea contravenţiilor comise de un
militar este exclusiv de competenţa procurorului militar
dacă militarul a săvârşit şi o infracţiune legată de acestea.
Parchetul militar se ocupă şi de urmărirea penală a
infracţiunilor nemilitare, dacă acestea intră în sfera de
acţiune a procedurii penale militare, de ex:
- infracţiuni comise de profesionişti ai forţelor
armate;
- infracţiuni militare comise de membri
profesionişti ai poliţiei, ai serviciilor naţionale de
securitate civilă şi ai penitenciarelor;
- alte infracţiuni comise în legătură cu serviciul lor
de către membri profesionişti ai serviciilor
naţionale de securitate civilă şi ai penitenciarelor;
Infracţiunile săvârşite de soldaţi ai forţelor aliate,
aflate în jurisdicţia ungară, sunt investigate tot de
parchetul militar.
163
II.
Organizarea Parchetelor
Parchetele sunt conduse şi dirijate de Procurorul
General. Regulile privind parchetele sunt menţionate în
Legea V din 1972 privind Parchetele din Republica
Ungară.
Parchetele sunt înfiinţate şi desfiinţate, sediile lor
sunt mutate de Preşedintele Republicii după ce
Procurorul General înaintează o propunere în acest sens.
În mod corespunzător, legile concrete cu privire la locaţia
diferitelor unităţi administrative sunt stipulate în
decretele corespunzătoare ale Preşedintelui Republicii.
Organizarea şi funcţionarea Parchetelor în general
sunt reglementate printr-un decret intern al Procurorului
General. Legile concrete ale funcţionării şi organizării
parchetelor de apel regionale, ale parchetelor
departamentale (Metropolitane) şi ale parchetelor locale
sunt stabilite de către procurorii şefi, cu acordul
Procurorului General.
1) Procurorul General
Procurorul General este ales de Parlament pe o
perioadă de şase ani, răspunde în faţa Parlamentului şi
este obligat să facă un raport anual cu privire la
activitatea sa. Adjuncţii Procurorului General sunt numiţi
de către Preşedintele Republicii la Propunerea
Procurorului General. Procurorii sunt numiţi de către
Procurorul General.
Recent, a apărut necesitatea de interpretare a
reglementărilor Constituţiei privind statului public al
Procurorului General. Petiţia adresată Curţii
Constituţionale a fost concepută ţinându-se seama de
anvergura interpelărilor adresate Procurorului General în
164
Parlament, şi la întrebarea dacă respingerea răspunsului
Procurorului General de către Parlament poate conţine
instrucţiuni directe sau indirecte din punctul de vedere al
aplicării legii în cazuri individuale.
În conformitate cu decizia Curţii Constituţionale,
interpelările adresate Procurorului General pot viza orice
cauză de competenţa sa, inclusiv deciziile sau măsurile
adoptate în cazuri individuale.
Procurorul General trebuie să dea un răspuns
interpelărilor. Totuşi, răspunsul său este limitat de
drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi de alte legi. Mai
mult decât atât, răspunsul nu poate pune în pericol
îndeplinirea îndatoririlor Parchetelor în calitate de
organisme constituţionale independente.
Conform deciziei Curţii Constituţionale,
Procurorul General nu răspunde din punctul de vedere
politic în faţa Parlamentului pentru deciziile individuale
luate pe perioada în care se află în exerciţiul funcţiunii. În
consecinţă, respingerea unui răspuns dat unei interpelări
nu afectează statutul său conform legilor publice, şi nu
poate fi tras la răspundere pentru asta. Procurorul General
nu este subordonat Parlamentului, astfel încât nu poate
primi dispoziţii de la acesta nici direct, nici indirect.
Conform Curţii Constituţionale, lipsa de
responsabilitate politică a Procurorului General nu
afectează responsabilităţile sale constituţionale către
Parlament, i.e. obligaţia sa de a apărea în faţa comisiilor
parlamentare, de a raporta anual şi de a răspunde
interpelărilor şi întrebărilor adresate lui.
Conform legii, Procurorul General poate declanşa
începerea unei proceduri a Curţii Constituţionale.
Procurorul General are dreptul de a face remarci
preliminare cu privire la legalitatea proiectelor de legi,
165
decrete Guvernamentale şi ministeriale. Aceste proiecte îi
vor fi trimise.
Procurorul General este membru al Consiliului
Naţional al Justiţiei.
2) Structura Parchetelor
Parchetele Republicii Ungare sunt:
a) Parchetul General;
b) Parchetele Regionale de apel;
c) Parchete Departamentale şi Parchetul
Metropolitan;
d) Parchete locale (birouri districtuale în
Budapesta, birouri orăşeneşti la nivel de departament);
e) Parchetul Militar Principal;
f) Parchetul Militar Regional de Apel;
g) Parchete Militare Teritoriale.
Parchetul este o organizaţie centralizată.
Parchetele regionale de apel şi parchetul militar regional
de Apel sunt excepţii de la această structură centrală,
întrucât în general nu sunt superioare parchetelor
departamentale şi locale şi nici parchetelor teritoriale
militare. Procurorii şefi ai parchetelor de apel nu deţin
mijloace de instruire şi supervizare asupra parchetelor de
rang inferior. Parchetele de apel şi parchetele
departamentale sunt în legătură doar cu privire la cauzele
implicând căi de atac în faţa curţilor de apel regionale. În
aceste cazuri procurorii de la parchetele de apel pot lua
măsuri specifice procurorului de rang superior, de
exemplu pot retrage apelurile de la parchetele
departamentale, pot atrage atenţia asupra unor
insuficienţe, sau pot da ordine cu privire la procedura ce
trebuie urmată.
Institutul Naţional de Criminologie este organul
de cercetare ştiinţifică al Parchetului.
166
3) Structura Parchetului General, a parchetelor
regionale de apel şi a parchetelor departamentale
Structura Parchetului General se adaptează
sarcinilor serviciului de urmărire penală. În plus faţă de
unităţile organizatorice care corespund unor atribuţii de
urmărire penală în sensul strict al cuvântului, mai există
şi unităţi care sprijină prin activitatea lor îndeplinirea cu
succes a îndatoririlor profesionale.
Unităţi organizatorice direct supervizate de
Procurorul General:
a) Cabinet;
b) Departamentul pentru Afaceri Internaţionale şi
Europene;
c) Divizia pentru Reprezentare Internaţională;
d) Divizia pentru Protecţia Informaţiilor şi a
Securităţii;
e) Divizia pentru Control Financiar.
Unităţi organizatorice supervizate de Procurorul
General Adjunct pe probleme de Drept Penal:
a)Departamentul pentru Supravegherea
investigaţiilor şi Pregătirea rechizitoriului;
b) Departamentul pentru Cazuri Speciale;
c)Departamentul pentru Cazurile înaintate
Instanţei;
d) Secţia pentru Cauze Corecţionale;
e) Secţia pentru Cauze Juvenile şi Protecţia
Tinerilor.
Unităţi organizatorice supervizate de Procurorul
General Adjunct pe probleme de Drept Civil şi
Administrativ:
a) Departamentul pentru Cauze Civile;
b) Departamentul pentru Cauze Administrative;
167
c) Departamentul pentru Personal, Instruire şi
Administraţie;
d) Departamentul pentru IT;
e) Directoratul pentru Finanţe şi Întreţinere.
Parchetele militare sunt supervizate de Procurorul
General, deşi constituie o parte separată a organizaţiei.
Parchetele militare sunt conduse de un Procuror Militar
Şef, care este în acelaşi timp şi unul dintre adjuncţii
Procurorului General.
Unităţile organizatorice supervizate de Procurorul
Militar Şef:
a) Departamentul pentru Cauze Militare;
b) Divizia pentru Personal şi IT;
c) Divizia pentru Finanţe.
Structura parchetelor de apel şi a parchetelor
departamentale se adaptează sarcinilor acestor servicii.
Parchetele de apel şi cele departamentale sunt împărţite
în divizii şi/sau secţii în funcţie de numărul lor de
angajaţi.
4) Îndatoririle Departamentelor şi Diviziilor
Parchetului General
Parchetul General este organul principal al
serviciului de urmărire penală, cel care dirijează întreaga
organizaţie.
Fiecare dintre departamentele şi diviziile sale:
- se ocupă de problemele profesionale actuale ale
principiului şi practicii în domeniul lor de specialitate;
- îndeplineşte sarcinile legate de Planul Anual de
Anchete al Parchetului General (adică organizează
anchete şi rezumate ale rapoartelor de anchetă ale
parchetelor subordonate);
168
- pregăteşte proiecte ale decretelor interne ale
Procurorului General, măsurile Procurorului Militar Şef,
circulare ale Procurorului General sau ale adjuncţilor
acestuia, şi emite circulare către şefii departamentelor;
- ia parte la sondajele de supervizare;
- instruieşte în mod regulat parchetele
subordonate ierarhic;
- formează opinia cu privire la proiecte de legi.
Fiecare unitate organizatorică desfăşoară cazuri
concrete ce aparţin câmpului său de competenţă (ia
decizii cu privire la căile de atac sau la plângeri),
conduce anchete ce sunt exclusiv de competenţa
Parchetului General, sau poate atrage orice anchetă spre
domeniul său de competenţă.
Activităţile Departamentului de Supervizare a
Investigaţiilor Pregătire a Acuzării şi ale
Departamentului pentru Cauze Speciale se diferenţiază
prin cauzele ce revin ariei lor de competenţă; e.g.
infracţiunile împotriva purităţii vieţii publice, actele de
terorism, infracţiunile economice, şi infracţiunile comise
de organizaţii criminale sunt de competenţa
Departamentului pentru Cauze Speciale.
În plus, Departamentul pentru Cauze Speciale
supervizează activităţile Biroul Central de Urmărire
Penală şi, în ceea ce priveşte această activitate, ia
măsurile necesare cu privire la chestiuni de principiu şi
practică.
9
STRUCTURA PARCHETULUI GENERAL
PROCURORUL GENERAL
Cabinet
Procurorul General Adjunct
(Drept Penal)
Procurorul General Adjunct
(Drept Civil şi Administrativ)
Procurorul General Adjunct
şi Procurorul Militar Şef
Departamentul pentru
Afaceri Internaţionale
şi Europene
Departamentul pentru
Supravegherea Investigaţiilor
şi Pregătirea Rechizitoriului
Departamentul pentru Cauze
Civile
Departamentul pentru Cauze
Militare
Reprezentantul
Naţional Eurojust
Departamentul pentru Cazuri
Speciale
Departamentul pentru Cauze
Administrative
Departamentul pentru
Personal şi IT
Divizia pentru Protecţia
Datelor şi a Securităţii
Departamentul pentru Cazurile
înaintate Instanţei
Departamentul pentru
Personal, Instruire şi
Administraţie
Divizia pentru Finanţe
Divizia pentru Control
Financiar
Divizia pentru Cauze
Corecţionale
Departamentul pentru Finanţe
şi Întreţinere
Divizia pentru Cauze Juvenile şi
Protecţia Tinerilor
Departamentul pentru IT
Institutul Naţional de
Criminologie
169
10
STRUCTURA PARCHETELOR
Parchetul General
[incl. Parchetul Militar]
Parchete Regionale
(de pe lângă Curţile de Apel) Parchetul Militar Regional
(de pe lângă Curtea de Apel)
Parchetul Militar Teritorial
Parchete Departamentale
Parchete Locale
Prezentarea are la bază lucrarea „Prosecution servicè in
Hungary” întocmită de Dr.Maria Hajdu şi Dr.Edina
Egyed, sub coordonarea Dr.Peter Poet, Procuror General
170
171
UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI DREPTUL
COMUNITAR
Orice instituţie constituie produsul unei serii de
evenimente istorice şi, în acelaşi timp, reflectă
convingerile, speranţele şi preocupările celor ce au jucat
un rol esenţial în constituirea acesteia. Comunităţile
Europene nu fac excepţie de la această regulă. Pentru o
înţelegere deplină şi pentru o interpretare corectă a
tratatelor europene apare ca necesară o anumită
cunoaştere a aspectelor istorice.
Deşi expresia „statele unite ale Europei” fusese
deja folosită de Victor Hugo În 18491, pare a nu fi
necesar să ne întoarcem atât de departe în timp. Sfârşitul
celui de al doilea război mondial constituie un punct de
plecare adecvat. O parte din evenimentele mai recente,
cum ar fi Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii
Europene şi Acordul asupra constituirii Spaţiului
Economic European sunt examinate mai detaliat
1 I Vezi Henri Brugmans. L'Idée Européenne. 1920-1970 (Bruges.
1970).
Any institution constitutes the product of a
series of historical events and, at the same time,
reflects the beliefs, the hopes and the concerns of
the ones which had an essential role in its
formation. The European Communities make no
exception from this rule. For a complete
understanding and for a correct interpretation of the
European treaties appears as necessary a certain
knowledge of the historical aspects.
172
deoarece, deşi fac parte cu adevărat din „istorie”, sunt
mult mai aproape de prezent şi deci mai puţin cunoscute;
mai mult, ele vor juca un rol din ce în ce mai important în
dezvoltarea Comunităţii Europene.
1. DISCURSUL LUI CHURCHILL
Acordul încheiat la Yalta în 1945 între Marea
Britanie, Statele Unite şi U.R.S.S. a divizat Europa mai
mult ca niciodată, iar antagonismul din ce în ce mai
puternic dintre „aliaţii” victorioşi a însemnat doar mai
multă încordare şi mai multe catastrofe. În 19 septembrie
1946, într-un discurs susţinut la Universitatea din Zurich,
Winston Churchill a propus un „remediu prin
suveranitate”, mai precis „recrearea familiei europene,
sau a cât mai mult cu putinţă din aceasta, şi dotarea ei cu
o structură prin care să poată trăi în pace, siguranţă şi
libertate. Trebuie să construim un fel de state unite ale
Europei”. Şi a continuat să spună „ceva care vă va uimi.
Primul pas în procesul de recreare a familiei Europei
trebuie să fie un parteneriat între Franţa şi Germania”; la
momentul respectiv a avut nevoie de mult curaj şi
clarviziune pentru o asemenea sugestie. După cum se va
vedea, această idee (britanică) a inspirat şi guvernul
francez în 1950 în propunerea de constituire a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. De
asemenea, spre sfârşitul discursului său de la Zurich,
Churchill a propus pentru început înfiinţarea unei
structuri regionale şi formarea unui Consiliu al Europe2.
2 Tratatul de constituire a Consiliului Europei a fost semnat la
Londra la data de 5 mai 1949.
173
2. PLANUL MARSHALL - OCEE
Dacă cuvintele lui Churchill au fost bine primite,
statelor europene din perioada respectivă le lipsea
vitalitatea necesară demarării unor planuri atât de
ambiţioase, fiind prea preocupate cu lupta cotidiană
pentru supravieţuire economică. Odată în plus, Statele
Unite au sărit în ajutor. În cadrul unui alt discurs faimos,
susţinut însă la Harvard în 5 iunie 1947, George Marshall
- secretarul de stat al Statelor Unite - a anunţat că Statele
Unite vor face „tot ceea ce pot pentru a sprijini revenirea
la o economie sănătoasă în lume”. Această ofertă a fost
acceptată de cele 16 ţări europene la data de 15 iulie 1947
şi astfel a luat naştere Planul Marshall; dar de o
importanţă mult mai mare pentru viitorul integrării
europene a fost înfiinţarea, în 1948, a Organizaţiei de
Cooperare Economică Europeană (OCEE)3; acesta a fost
răspunsul la solicitarea americană de încheiere a unui
acord între europeni.
3. ROBERT SCHUMAN: 9 MAI 1950
Între timp, cuvintele lui Churchill despre un
parteneriat între Franţa şi Germania nu au fost unitate şi
în 9 mai 1950, Robert Schuman – ministrul francez al
afacerilor externe – declara că o Europă unită este
esenţială pentru pacea lumii şi că o strângere laolaltă a
naţiunilor europene cere eliminarea opoziţiei seculare
dintre Franţa şi Germania. Ca un prim pas practic el a
propus „plasarea întregii producţii franco-germane de
oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate comună, într-o
organizaţie deschisă participării celorlalte state ale
3 În 1961, aceasta a devenit Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OCDE), cu participarea SUA şi a Canadei.
174
Europei”. El a descris această coordonare a producţiei ca
fiind „prima etapă a federaţiei europene”. Germania,
Olanda, Belgia, Luxemburg şi Italia au acceptat în
principiu această coordonare şi negocierile au demarat
imediat.
4. COMUNITATEA EUROPEANĂ A
CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI
Negocierile au avansat rapid şi au fost
simplificate de faptul că toţi viitorii parteneri au acceptat
principiile propuse; munca depusă a constat în principal
în realizarea unei forme legale pentru aceste principii.
Probabil că, pe lângă bunăvoinţă, urgentarea negocierilor
s-a datorat şi invaziei comuniste în Coreea de Sud.
Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost semnat la Paris în
18 aprilie 1951. Ratificarea acestuia de către
parlamentele naţionale a întâmpinat doar slabe opoziţii şi,
la data de 25 iulie 1952 tratatul a intrat în vigoare.
5. COMUNITATEA EUROPEANĂ A APĂRĂRII
Următorii doi ani au fost dificili. S-a spus că
relaxarea situaţiei politice internaţionale - la 5 martie
1953 a murit Stalin, iar la 27 iulie 1953 se sfârşea
războiului coreean - a diminuat necesitatea de „strângere
a rândurilor”. În orice caz, două noi propuneri de
cooperare mai strânsă între cei „şase” - sub forma
Comunităţii Europene a Apărării şi a Comunităţii Politice
Europene au sfârşit lamentabil.
175
6. CEE ŞI EURATOM
Nelăsându-se intimidate de aceste tergiversări, în
1955, ţările Benelux au propus partenerilor din
Comunitatea Cărbunelui şi Otelului să mai facă un pas pe
drumul integrării europene prin înfiinţarea unei pieţe
comune şi prin dezvoltarea în comun a energiei de
transport, a celei clasice şi a celei atomice. Aceasta a
făcut ca, în cadrul conferinţei de la Messina din acelaşi
an, să se ceară d-lui Spaak - ministrul de externe belgian
- să întocmească un raport privind fezabilitatea acestor
planuri. La momentul respectiv a fost lansată şi o
invitaţie adresată guvernului britanic de a lua parte la
negocierile celor şase; dar vai, fără rezultat4.
„Raportul Spaak” a fost finalizat în 1956 şi a fost
discutat la Venetia, unde s-a luat hotărârea de a începe
negocierile pentru elaborarea tratatelor ce vor stabili o
„piaţă comună” şi o Comunitate a Energiei Atomice.
Incredibil de repede (iunie 1956 – februarie 1957) aceste
două tratate complexe erau pregătite pentru semnare la
Roma în 25 martie 1957, iar la data de 1 ianuarie 1958
Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom)
au devenit realitate. În 1961, guvernul britanic a hotărât
să solicite negocieri pentru a stabili dacă se pot face
aranjamente satisfăcătoare care să vină în întâmpinarea
nevoilor Marii Britanii, Commonwealth-ului şi ale
AELS. Guvernul s-a „împotmolit în propriul obiectivul,
astfel încât n-a fost posibil să se decidă dacă se pot obţine
condiţii de intrare satisfăcătoare”5.
4 Vezi Hans Joachim Heiser, British Policy with regard to the
unification efforts on the European Continent (Leyden, 1959), p. 96. 5 The United Kingdom and the European Communities, 1971
(Cmmd.4715), para.6.
176
7. TRATATUL DE CONSTITUIRE A UNUI
SINGUR CONSILIU ŞI A UNEI SINGURE
COMISII
La data de 8 aprilie 1965, structura instituţională a
Comunităţilor a fost simplificată prin aşa-numitul „Tratat
de Fuziune”, Tratatul de constituire a unui singur
Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor
Europene. El a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Până la
această dată existau trei consilii şi trei comisii (câte un
set pentru fiecare Comunitate), în timp ce convenţia
asupra anumitor instituţii comune Comunităţilor
Europene, adoptată odată cu tratatele CEE şi Euratom,
prevedea o singură Curte de Justiţie şi o singură Adunare.
Convenţia şi Tratatul de Fuziune au fost anulate de către
Tratatul de la Amsterdam, care, totuşi, a păstrat
elementele esenţiale ale prevederilor acestora6.
8. UNIUNEA VAMALĂ
Uniunea Vamală a devenit complet operaţională
în CEE la 1 iulie 1968. Acest lucru înseamnă că, din acel
moment, tarifele şi restricţiile cantitative dintre statele
membre erau complet abolite, iar procesul de înlocuire a
tarifelor vamale naţionale externe cu cele comune
finalizate. Comunitatea se afla cu 18 luni înaintea
calendarului stabilit în Tratat7. Acest lucru a dus la
păstrarea unor diferenţe în domeniul taxelor şi al
măsurilor cu efect echivalent asupra tarifelor şi cotelor,
ceea ce constituia un obstacol în calea comerţului liber.
6 Tratatul de la Amsterdam, Art.9 (1).
7 Doisprezece ani, vezi CEE, Art.8 şi deciziile de accelerare ([1960]
JO 1217 şi [1962] JO 1284).
177
9. RESURSELE PROPRII ALE COMUNITĂŢII
Înlocuirea contribuţiilor financiare ale statelor
membre cu resursele proprii ale Comunităţii8 a inaugurat
o nouă eră în istoria Comunităţii. Aceasta a devenit, într-
o anumită măsură, independentă financiar şi Tratatul de
amendare a anumitor prevederi bugetare ale Tratatelor
CECO, CEE şi Euratom şi ale Tratatului de Fuziune a
conferit Parlamentului puteri bugetare specifice.
Resursele proprii ale Comunităţii sunt asigurate din taxe
agricole, taxe vamale, procente din TVA-ul colectat de
statele membre şi, începând din februarie 19889, dintr-o
sursă suplimentară reprezentând un anumit procent din
media PIB-ului în Uniune.
10. ADERAREA MARII BRITANII, DANEMARCEI
ŞI IRLANDEI
După dezbaterea în ambele camere ale
parlamentului, urmată de aprobarea deciziei guvernului
în Camera Comunelor cu o majoritate de 426 de voturi, la
10 mai 1967 guvernul britanic a depus la Consiliu cererea
de aderare la Comunităţile Europene. Totuşi, până în luna
decembrie a aceluiaşi an a devenit clar faptul că cei
„şase” n-au putut întruni unanimitatea necesară, conform
tratatelor Comunităţii în vederea formulării unui răspuns
la cererea Marii Britanii. Astfel s-a sfârşit cea de a doua
tentativă a Marii Britanii de a intra în „Europa”.
8 Decizia 70/243 din 21 aprilie 1970 ([1970) JO L94/19; [1970(I))
JO 224). A intrat in vigoare la 1 ianuarie 1971, după ratificarea de
către cele şase parlamente naţionale. 9 [1988] EC Bull. 2-13.
178
Guvernul britanic, a hotărât să-şi menţină cererea de ade-
rare şi aceasta a fost luată în discuţie la multe dintre
întrunirile Consiliului Comunităţilor din următorii doi
ani.
La reuniunea şefilor de stat şi de guvern ce a avut
loc la Haga între 1 şi 2 decembrie 1969, s-a luat în sfârşit
hotărârea de a deschide negocierile între Comunităţi şi
statele care au înaintat cereri de aderare. Alte decizii
importante luate la acest „summit” au fost cele referitoare
la uniunea economică şi monetară şi resursele proprii ale
Comunităţii, respectiv sistemul comunitar de venituri
directe.
Tratatul de la Bruxelles referitor la aderarea Marii
Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei a fost semnat
la 22 ianuarie 1972; acest tratat a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1973, mai puţin pentru Norvegia care, ca rezultat
al referendumului pe această temă, nu a ratificat tratatul.
În consecinţă, câteva dintre prevederile tratatului şi
,,Actul privind condiţiile de aderare şi de ajustare a
Tratatelor” anexat la tratat, au fost modificate de Consiliu
prin decizia de la 1 ianuarie 1973 de ajustare a
documentelor privind aderarea noilor state la
Comunităţile Europene (denumită de acum încolo
„decizia de adaptare”).
11. CONTINUAREA EXTINDERII
La data de 12 iunie 1975, Grecia a înaintat
cererea de aderare la Comunităţi; tratatul de aderare şi
actul privind aderarea şi ajustarea Tratatelor au fost
semnate la 18 mai 1970 la Atena10
, tratatul fiind ratificat
de parlamentul grec la 28 iunie 1979. Grecia devenea
membru al Comunităţii la 1 ianuarie 1981. La data de 28
10
[1979] OJ L291/1.
179
martie 1977 - Portugalia11
şi la data de 28 iulie 1977 -
Spania12
au înaintat cereri de aderare. Negocierile
oficiale cu Portugalia au început 16 octombrie 1978, iar
cu Spania la 5 februarie 1979. Acestea au fost încheiate
cu succes în cadrul Consiliului European din 29-30
martie 1985 şi cea de a treia extindere a devenit realitate
la 1 ianuarie 1986, ridicând la 12 numărul statelor
membre.
12. ALEGEREA DIRECTĂ A PARLAMENTULUI,
DECLARAŢIA ASUPRA DEMOCRAŢIEI ŞI
DREPTURILOR FUNDAMENTALE
La 20 septembrie 1976, reprezentanţii în Consiliu
ai statelor membre au căzut de acord asupra condiţiilor
pentru alegeri directe şi au semnat Actul privind alegerea
reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct13
,
act ratificat ulterior de cele nouă parlamente naţionale de
la vremea respectivă. Primele alegeri au avut loc în iunie
197914
, dând Comunităţilor Europene propria legitimitate
democratică.
La 5 aprilie 1977, Parlamentul European,
Consiliul şi Comisia au elaborat o Declaraţie Comună
asupra Drepturilor Fundamentale15
, document la care s-
au asociat şi şefii de stat şi de guvern prin propria
Declaraţie asupra Democraţiei. Astfel, aceştia îşi
confirmau voinţa de a asigura respectarea valorilor
ordinii lor juridice; politice şi morale şi de a apăra
principiul democraţiei reprezentative, al statului de drept,
11
[1977] EC Bull. 3-8 şi Suppl.5/78. 12
[1977] EC Bull. 7/8-6 şi Suppl.9/78. 13
[1976] OJ L278/1. 14
Vezi mai departe, Parlamentul European. 15
[1977] OJ C103/1.
180
al dreptăţii sociale şi al respectului pentru drepturile
omului. Ei au declarat că aplicarea acestor principii
implică un sistem politic caracteristic democraţiei
pluraliste16
.
La 19 iunie 1983, cei zece şefi de stat şi de guvern
au semnat Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene
exprimându-şi, inter alia, hotărârea „de a ajunge la o
abordare politică comună comprehensivă şi coerentă" şi
voinţa de a transforma întregul complex de relaţii dintre
statele membre într-o Uniune Europeană17
.
13. SEPARAREA GROENLANDEI
La 1 februarie 1985, Groenlanda a încetat să mai
facă parte din Comunităţile Europene cărora le-a
aparţinut din 1 ianuarie 1973, ca parte a Regatului
Danemarcei. Groenlanda s-a bucurat de un statut special
în Regat prin Actul Intern de Reglementare (Home Rule
Act) din 1979 şi guvernul său a avut competente
independente, inter alia, în domeniile pescuitului,
agriculturii şi creşterii animalelor.
Caracteristicile deosebite ale Groenlandei, cum ar
fi izolarea, condiţiile climatice şi particularităţile
culturale ale populaţiilor sale neeuropene au pledat în
favoarea unor noi aranjamente, precum şi pentru căutarea
unui nou tip de relaţie - după ce în 1982 locuitorii insulei
au hotărât prin referendum ieşirea din Comunitate.
Prevederile Tratatului aplicabile ţărilor şi teritoriilor de
peste mări au constituit un cadru adecvat pentru aceste
relaţii, cu toate că au fost necesare o serie de prevederi
16
[1978] EC Bull 3-5; cu alte cuvinte, un stat fără o democraţie
pluralistă nu poate fi membru al Comunităţilor Europene. 17
[1983] EC Bull 6-24. De asemenea, vezi proiectul Tratatului
asupra Uniunii Europene, [1984] EC Bull.2-7.
181
aditionale18
.
14. FINALIZAREA PIEŢEI INTERNE PÂNĂ LA
SFÂRŞITUL ANULUI 1992
În iunie 1985, Comisia a transmis Consiliului
European o Carte Albă intitulată „Finalizarea Pieţei
Interne”19
. Astfel a demarat Operaţiunea 1992. Cartea
Albă stabilea un program şi un calendar complex pentru
abolirea barierelor de orice tip din calea comerţului
interstatal, armonizarea regulilor, armonizarea legislaţiei
şi a structurii de taxe, precum şi întărirea cooperării
monetare. Pentru finalizarea pieţei interne, Cartea Albă
prevede eliminarea bariere lor fizice, tehnice şi fiscale.
Practic, pentru a face posibilă implementarea acestui
program vast, statele membre au hotărât amendarea
tratatelor existente prin Actul Unic European.
15. ACTUL UNIC EUROPEAN (AUE)20
A fost semnat la Luxemburg la 17 februarie şi la
Haga la 28 februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie
1987. Obiectivul AUE este finalizarea aşa-numitei „pieţe
interne” definită ca „o zonă fără frontiere interne În care
este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
18
Vezi opinia Comisiei asupra statului Groenlandei ([1983] EC Bull.
1-13) şi textul tratatului amendat prin diferite regulamente ale
Consiliului ([1985] OJ L29/1). 19
Cartea Albă a Comisiei European (Milano, 28-29 iunie 1985),
COM (85) 310 final. 20
Actul a fost numit „unic” întrucât combină două instrumente
diferite: primul prevede modificarea celor trei tratate europene, iar
cel de al doilea constituie un acord între statele membre pentru
formularea şi implementarea în comun a unei politici externe
europene.
182
serviciilor şi capitalului”,21
. Tratatul prevede, inter alia,
întărirea procesului decizional al Comunităţii prin:
extinderea votului cu majoritate calificată, includerea în
Tratat a capitolelor privind coeziunea economică şi
socială (dezvoltare regională), cercetarea şi dezvoltarea
tehnologică şi mediul. De asemenea, prevede o mai mare
implicare a Parlamentului European În procedurile
legislative. AUE face referire la tratatul asupra uniunii
economice şi monetare şi la cooperarea în domeniul
politicii externe.
16. TRATATUL ASUPRA UNIUNII EUROPENE
(TRATATUL DE LA MAASTRICHT)
Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992 şi a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, fiind format din
şapte părţi. Titlul I prevede o Uniune Europeană şi
fixează obiectivele acesteia: stabilirea unei uniunii
economice şi monetare incluzând în cele din urmă o
monedă unică, o politică externă şi de securitate comună
cuprinzând şi eventuala stabilire a unui cadru pentru o
politică de apărare comună, introducerea cetăţeniei
Uniunii, cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne, păstrarea acquis-ului comunitar şi respectarea
principiului subsidiarităţii.
De asemenea, Tratatul „instituţionalizează”
Consiliul European - cel ce va asigura impulsul necesar şi
va defini liniile politice generale - şi precizează faptul că,
pentru a fi membru al Comunităţii, guvernarea unui stat
trebuie să se bazeze pe principiile democraţiei. În acelaşi
timp drepturile fundamentale sunt considerate a fi
principiile generale ale dreptului comunitar. Titlurile II,
III şi IV cuprind amendamentele la cele trei tratate euro-
21
Art.14 (2) (ex.7a) CE.
183
pene. În continuare se regăsesc principalele noutăţi
introduse prin acest tratat.
Politica economică. Consiliul European defineşte
liniile generale, iar Consiliul monitorizează şi evaluează
evoluţia economică din statele membre (procedura
multilaterală de supraveghere), posibilităţile de asistenţă
financiară; trebuie evitate deficitele excesive ale
bugetelor publice şi Consiliul poate face recomandări şi
poate impune amenzi în cazul în care recomandările sale
nu sunt puse în practică. Politica economică este
examinată în detaliu în Capitolul 24 - Uniunea
Economică şi Monetară.
Politica monetară. Obiectivul principal îl
reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor; el va constitui
responsabilitatea cea mai importantă a Sistemului
European al Băncilor Centrale (SEBC) şi a Băncii
Centrale Europene (BCE). Obiectivele trebuie atinse în
trei etape.
Prima etapă a demarat la 1 iulie 1990 şi a luat
sfârşit la 31 decembrie 1993; se prevedea convergenţa şi
coordonarea politicilor economice ale statelor membre.
Cea de a doua etapă, care a început la 1 ianuarie
1994, a constat în înfiinţarea Institutului Monetar
European (IME) ale cărui responsabilităţi sunt întărirea
cooperării dintre băncile centrale şi dintre politicile
monetare ale statelor membre, monitorizarea funcţionării
Sistemului Monetar European (SME), facilitarea utilizării
ECU etc.
Cea de a treia etapă, demarată la 1 ianuarie 1999,
a condus la apariţia euro, care a înlocuit ECU mai întâi ca
monedă cu drepturi proprii şi mai târziu ca monedă unică
a statelor membre. Politica monetară este analizată în
detaliu în Capitolul 24, în contextul Uniunii Economice
şi Monetare.
184
Noile domenii de activitate ale Comunităţii sunt:
educaţia, cultura, sănătatea publică, protecţia
consumatorului şi reţelele transeuropene. Vezi Partea a
V-a.
Procedura de codecizie pentru Parlamentul
European şi creşterea numărului de cazuri în care
Consiliul ia decizii cu majoritate calificată. Vezi Partea a
II-a.
În sfârşit, Tratatul de la Maastricht cuprinde
prevederi asupra politicii externe şi de securitate comună
şi asupra cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne22
. Aceste două noi domenii de acţiune nu au fost
încorporate în Tratatul Comunităţii Europene, dar sunt
parte a Uniunii Europene.
17 . SPAŢIUL ECONOMIC EUROPEAN (SEE)
La 2 mai 1992, la Oporto a fost semnat, între cele
şapte tări23
ale Acordului European de Liber Schimb
(AELS) şi Comunitatea Europeană şi statele sale
membre, Acordul de constituire a SEE. După un
referendum, Elveţia a renunţat să participe la acord.
Semnarea acordului a fost susţinută de opinia Curţii
privind conformitatea proiectului de acord cu prevederile
Tratatului24
. Prin acea opinie, în locul înfiinţării unei
Curţi a SEE, acordul prevede crearea unui Comitet Mixt
SEE care să regleze disputele dintre cele două părţi şi să
asigure interpretarea uniformă a acordului prin revizuirea
22
Vezi Decizia Cadru a Consiliului din 15 martie 2001 asupra
poziţiei victimelor în procedurile penale în [2001] OJ L82/1. 23
Austria, Finlanda, Islanda, Lichtenstein, Norvegia, Suedia şi
Elveţia. Vezi [1994] OJ L1/1. 24
Opinia 1/91 din 14 decembrie [1991] E.C.R.I-6079 şi Opinia 1/92
din 10 aprilie [1992] E.C.R. I-2825.
185
permanentă a deciziilor Curţii de Justiţie şi a nou createi
Curţi AELS. Primul caz a fost înaintat acesteia din urmă
la 27 aprilie 1994, Curtea având jurisdicţie limitată la
statele AELS. Deciziile Comitetului nu au nici un impact
asupra cazurilor Curţii de Justiţie, fiind astfel protejată
autonomia sistemului juridic comunitar. În cazul în care
părţile nu sunt de acord asupra unei interpretări
uniforme, acestea pot apela la Curtea de Justiţie pentru
interpretarea regulilor privind problema în cauză25
.
Acordul intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994
stabileşte o structură integrată fundamentată pe reguli
comune şi condiţii egale de concurenţă, structură dotată
cu mijloacele necesare implementării. Libera circulaţie a
mărfurilor a persoanelor, dreptul de stabilire, libera
circulaţie a serviciilor, a capitalului şi a plăţilor sunt
asigurate în baza legislaţiei comunitare în forma existentă
rezultată după ani de modificări (acquis-ul comunitar).
Ea se aplică în prezent în ţările AELS şi face obiectul
unui număr limitat de excepţii şi prevederi tranzitorii. Pe
lângă libertăţile fundamentale, acordul prevede
cooperarea în domeniile direct legate de activitatea
economică, cum ar fi: cercetarea şi dezvoltarea, politica
socială, securitatea socială, protecţia consumatorului.
mediul, statisticile şi legislaţia societăţilor comerciale. De
asemenea, se prevede şi un proces permanent de
informare şi consultare pentru toate etapele de pregătire a
instrumentelor comuni tare şi care cuprinde reguli de
supraveghere şi implementare26
.
Acordul prevede un Consiliu SEE asemănător
Consiliului European, o Autoritate de Supraveghere
25
Cel de al XXVI-lea raport General (1992), p.421. 26
[1992] Bull.5, 77; pentru un rezumat mai detaliat vezi comunicatul
de presă elaborat după semnare, ibid. 130.
186
AELS asemănătoare Comisiei Europene27
şi un Comitet
Parlamentar Mixt. SEE are o procedură proprie de luare a
deciziilor28
.
18. ADERAREA AUSTRIEI, FINLANDEI ŞI
SUEDIEI
La reuniunea Consiliului European de la Edinburg
din decembrie 1992, s-a hotărât că la începutul anului
1993 se pot demara negocierile cu Austria, Finlanda şi
Suedia, negocieri ce vor fi urmate de convorbiri similare
cu Norvegia după ce Comisia va fi elaborat o opinie
privind cererea de aderare a acestei ţări. Să amintim
faptul că Tratatul prevede: „orice stat european poate
înainta cerere de aderare la Comunitate. El va adresa
Consiliului această cerere, iar Consiliul va acţiona
unanim după consultarea Comisiei şi după acordul
Parlamentului European, cel din urmă acţionând cu
majoritatea absolută a membrilor săi componenţi”29
.
Consiliul European de la Maastricht, din decembrie
1991, a adăugat o precizare: „orice stat european al cărui
sistem de guvernare a fost fundamentat pe principiul
democraţiei poate Înainta cerere de aderare la
Uniune"30
. Adevărul este că Tratatul Uniunii ce tocmai
fusese agreat prevedea că: „Uniunea va respecta
identitatea naţională a statelor sale membre ale căror
sisteme de guvernare sunt bazate pe principiile
27
Vezi regulile de procedură ale Autorităţii de Supraveghere AELS
[1994] OJ L113/19. 28
Vezi deciziile privind Comitetul Mixt CEE-AELS [1994] OJ
L12/32 şi Autoritatea de Supraveghere AELS [1994] OJ C158/5 şi
[1994] OJ L138/39. 29
Art.49 (ex.0) TUE. 30
Cel de al XXIII-lea Raport General (1992), p.249.
187
democraţiei”31
. Nu conta faptul că Tratatul avea să intre
în vigoare abia doi ani mai târziu; probabil era deja clar
la momentul respectiv, după cum confirmă şi Comisia în
raportul său „Europa şi provocarea extinderii”32
, că
aderarea va avea loc în baza Tratatului asupra Uniunii
Europene33
.
Este foarte interesant de notat existenţa unui set
de criterii proiectat de către Comisia Europeană, criterii
pe care fiecare stat candidat trebuie să le îndeplinească.
in primul rând statele candidate trebuie să
îndeplinească cele trei condiţii de bază referitoare la
identitatea europeană, la statutul democratic şi la
respectarea drepturilor omului.
În al doilea rând, aceste state trebuie nu numai să
accepte acquis-ul comunitar în întregime, dar să fie şi
capabile să-l implementeze, chiar dacă această
implementare poate face obiectul unor aranjamente
tranzitorii şi temporare. Aceasta presupune că ţara
respectivă are o economie de piaţă funcţională şi
competitivă şi un cadru legal şi administrativ adecvat. Pe
baza raportului Comisiei, Consiliul European de la
Lisabona din iunie 1992, a invitat instituţiile să
urgenteze lucrările de pregătire a negocierilor cu statele
AELS, confirmând astfel faptul că negocierile oficiale
pot demara imediat ce Tratatul de la Maastricht va fi fost
ratificat34
şi va fi fost aprobat cel de al doilea pachet de
măsuri financiare35
şi structurale36
. in consecinţă.
Comisia a adoptat opiniile asupra cererilor de aderare ale
31
Art.61 (ex.F.1) TUE. 32
[1992] Bull.12, 8. 33
Cel de al XXIII-lea Raport General (1992), p.249. 34
1 noiembrie 1993. 35
Vezi „Activităţile financiare ale Comunităţii”, Capitolul XII. 36
Vezi „Coeziunea economică şi socială”, Capitolul XXVIII.
188
Suediej37
şi Finlandej38
în iulie şi, respectiv, noiembrie
1992. Norvegia a înaintat cererea în noiembrie 1992, dar
a retras-o în urma unui referendum negativ. Opinia
Comisiei asupra aderării Austriei a fost elaborată în iulie
199139
. Cele trei ţări au devenit state membre ale
Uniunii Europene la 1 ianuarie 1995. Astfel, ele au
acceptat toate prevederile Tratatului asupra Uniunii
Europene şi acquis-ul comunitar în întregime. Această
extindere, ce marchează un important pas înainte în
istoria integrării europene, ridică la 15 numărul statelor
membre şi la 368 de milioane numărul cetăţenilor
europeni.
19. TRATATUL DE LA AMSTERDAM
Conferinţa interguvernamentală (CIG) stipulată în
Tratatul asupra Uniunii Europene a fost deschisă la 29
martie 1996, după ce Consiliul European a adoptat
agenda acesteia. Principalele titluri au fost: (1) o Uniune
mai aproape de cetăţenii săi, (2) instituţii pentru o Uniune
mai democratică şi mai eficientă şi (3) consolidarea
capacităţii de acţiune externă a Uniunii. Conferinţa a
eşuat lamentabil la toate cele trei capitole. Tratatul ar fi
trebuit să pregătească Comunitatea pentru continuarea
extinderii prin includerea ţărilor din Centrul şi Estul
Europei. Pe lângă deja mult întârziata reformă a
instituţiilor, era necesară o reformă profundă a politicii
agricole comune şi a fondurilor structurale, după cum se
sugera şi în „Agenda 2000”. În ceea ce priveşte reforma
instituţiilor, singurul progres înregistrat îl reprezenta
extinderea participării directe a Parlamentului European
37
[1992] EC Bull.7/8, 74. 38
[1992] EC Bull.11, 76. 39
[1991] EC Bull.7/8, 80.
189
în domeniul legislativ40
. Celelalte subiecte nu au fost nici
măcar menţionate la Amsterdam, de parcă lipsa
reformelor urma să fie păstrată ca scuză pentru amânarea
extinderii! Dificultăţile întâmpinate la ratificarea
Tratatului asupra Uniunii Europene au demonstrat cu
claritate faptul că cetăţenii trebuiau implicaţi în
activităţile instituţiilor Comunităţii. Una din modalităţile
de a realiza acest lucru este transparenţa. Şi deşi Tratatul
UE stipulează acum faptul că deciziile trebuie luate „cât
mai deschis posibil şi cât mai aproape posibil de
cetăţean”, nu s-au schimbat prea multe. După cum vom
vedea, este încă dificil să ai acces la arhivele instituţiilor
şi chiar imposibil să intri în posesia documentelor
pregătitoare pentru legislaţia comunitară. Prin refuzul de
a comunica proiectele, sub pretextul că acestea ar putea fi
amendate sau că nu au fost încă aprobate ierarhic,
instituţiile ignoră obligaţiile care le sunt impuse de
Tratat. Ce au devenit atât de mult trâmbiţatele noţiuni de
transparenţă, democraţie şi deschidere?
De asemenea, Tratatul prevede organizarea unei
conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre
pentru revizuirea componenţei şi a funcţionării
instituţiilor, cu un an înainte ca numărul membrilor VE
să treacă de douăzeci.
Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1
mai 1999.
40
Totuşi, vezi Protocolul asupra instituţiilor in perspectiva extinderii
Uniunii Europene anexat celor patru tratate. protocol ce stipulează
faptul că la aderare. Comisia va cuprinde câte un reprezentant al
fiecărui stat membru şi că statele membre care au doi reprezentanţi
vor renunţa la unul dintre aceştia cu condiţia ca ponderea voturilor în
Consiliu să se fi modificat de o manieră acceptabilă pentru toate
statele membre.
190
20. TRATATUL DE LA NISA41
Acest tratat a fost semnat la 26 februarie 2001 la
Nisa şi amendează Tratatul asupra Uniunii Europene,
tratatele de constituire a Comunităţilor şi alte documente
oficiale legate de acestea.
Aşa cum s-a spus, ideea a fost de „a termina
procesul demarat prin Tratatul de la Amsterdam de
pregătire a instituţiilor Uniunii Europene pentru
funcţionarea într-o Uniune extinsă”. Reuşita este incertă;
mai mult, cei care au proiectat tratatul, au „încurcat” din
nou textele tratatelor - ce fuseseră „limpezite” după
Tratatul de la Amsterdam - prin inserarea a tot felul de
noi prevederi, astfel că în prezent unele dintre acestea au
din nou articole a, b, c, etc.
(1) Modificări ale Tratatului asupra Uniunii
Europene
Principalele modificări au în vedere situaţiile în
care există un „risc clar”42
de încălcare gravă de către un
stat membru a principiilor libertăţii, ale democraţiei, ale
respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile
fundamentale şi ale statului de drept43
. Anterior, Tratatul
cuprindea prevederi referitoare doar la cazul în care
Consiliul, format din şefii de stat şi de guvern, determina
„existenţa” unei încălcări grave şi persistente44
.
Modificarea a fost introdusă după dificultăţile
întâmpinate de către celelalte 14 state membre în luarea
anumitor măsuri împotriva Austriei după ce
41
Vezi [2001] OJ C 80/1. 42
Art.7,1 TUE, introdus de Tratatul de la Nisa. 43
Art.6,1 TUE. 44
În prezent Art.7,2 TUE.
191
reprezentanţii extremei drepte au fost incluşi în guvernul
austriac45
. În Tratat nu exista nici o bază legală pentru
aceste măsuri, iar procedura prevedea acţiune din partea
Consiliului doar în urma unei propuneri întemeiate, a
unui vot în Consiliu cu majoritate de patru cincimi şi a
unui acord din partea Parlamentului.
Alte modificări privesc structurarea treptată a unei
politici de apărare comună în cadrul politicii externe şi
de securitate comună; rolul Uniunii Europei Occidentale
practic dispare, în timp ce rolul NATO este consolidat46
.
Sub responsabilitatea Consiliului, Comitetul
Politic şi de Securitate exercită acum control politic
asupra operaţiunilor şi direcţionează strategic
operaţiunile de administrare a crizelor47
.
Au fost introduse o serie de prevederi48
referitoare
la cooperării întărite în domeniul politicii externe şi de
securitate comună.
Alte amendamente privesc cooperarea judiciară
in materie penală: alături de Europol49
, pentru o
cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte
autorităţi competente ale statelor membre, a apărut
EUROJUST (Unitatea Europeană de Cooperare
Judiciară)50
. Unul dintre obiectivele acestei cooperări îl
reprezintă dezvoltarea Uniunii într-o „zonă a libertăţii,
securităţii şi justiţiei”51
.
45
Vezi declaraţia Preşedinţiei portugheze a Uniunii Europene în
numele celor 15 state membre din 31.01.00,
http>//Portugal.ue.pt/uk/news/execute/new.asp?id=425. 46
Art.17 TUE, după cum a fost modificat de Tratatul de la Nisa. 47
Art.25 TUE, după cum a fost modificat de Tratatul de la Nisa. 48
Art.27a lao 27e TUE, introduse de Tratatul de la Nisa. 49
Vezi [2001] OJ C80/53. 50
Art.29, al doilea para., noul alineat secund TUE, modificat de către
Tratatul de la Nisa. 51
Art.40, 1 TUE.
192
Şi, în sfârşit, Titlul VII „Prevederi; asupra unei
cooperări mai strânse” şi-a schimbat numele în
„Prevederi asupra cooperării întărite”; aceste prevederi
sunt similare celor din cadrul Titlului V asupra politicii
extern şi de securitate comună52
.
(2) Modificări ale tratatelor CE, CECO şi
Euratom
Aceste modificări vor fi precizate in Capitolul 5 şi
în capitolele următoare în care sunt analizate tratatele
respective. Ele privesc în special instituţiile, procedurile
de vot şi cooperarea întărită. În viitor: Comisia va
cuprinde câte un reprezentant al fiecărui stat membru;
Parlamentul European va avea cel mult 732 de membri -
Germania şi Luxemburg sunt singurele state ce îşi
păstrează numărul de locuri în Parlament, toate celelalte
pierzând din numărul de locuri; votul majoritar în
Consiliu va necesita majoritatea statelor membre şi, la
cererea unuia dintre statele membre votul a 62% din
populaţia Comunităţii; Tratatul defineşte şi competenţele
curţilor. Cât priveşte votul majoritar, acesta a fost
introdus pentru încă 27 de cazuri, procedura de codecizie
fiind extinsă. În final, sunt prevăzute reguli specifice
pentru cooperarea întărită, cum ar fi necesitatea
participării a minim 8 state membre.
(3) Statutul Curţii de Justiţie
Tratatul de la Nisa stipulează un nou statut al
Curţii de Justiţie ce va fi analizat în capitolul dedicat
curţilor. Merită menţionată la acest moment prevederea
referitoare la crearea camerelor jurisdicţionale pentru
probleme specifice.
52
Art.27a şi următoarele TUE.
193
Bibliografie
O'Keeffe, Twomey, Legal Issues of the Maastricht Treaty
(Chancery, London, 1994).
Sally Langrish, The Treaty of Amsterdam: Selected
Highlights (1998) 23 E.L.Rev.3.
Amaryllis Verhoeven, How Democratic need European
Union Members Be? Some Thoughts Afler Amsterdam
(1998) 23 E.L.Rev. 217.
ACTELE NORMATIVE ALE COMUNITĂŢII
Orientări le principale ale procesului decizional
comunitar vor fi conturate având în vedere rolurile jucate
de Parlament, Consiliu şi Comisie în acest proces. Cât
priveşte diferitele forme pe care le pot lua actele
normative ale Comunităţii, trebuie subliniat faptul că
practica propriu zisă diferă de ceea ce se stipulează în
Tratat. Se manifestă o tendinţă de multiplicare a
deciziilor, a procedurilor ce duc la acestea şi a
organismelor ce le emit. Pe lângă „comunicatele”,
„declaraţiile” şi „concluziile” Consiliului European, mai
există, de exemplu, „programe”1 şi „rezoluţii”. Acestea
sunt emise nu numai de către Consiliu, dar şi de către
reprezentanţii în Consiliu ai guvernelor statelor membre
sau de către Consiliu şi reprezentanţi ai guvernelor.
Tratatul de la Maastricht a mai adăugat şi „reuniunile
Consiliului format din şefii de stat şi de guvern”. Întrucât,
general vorbind, aceste acte normative nu creează în mod
direct drepturi şi obligaţii pentru cei ce fac subiectul
dreptului comunitar, nu toate măsurile menţionate mai
1 Totuşi, unele dintre programe sunt stipulate în Tratat, vezi, de
exemplu. Art. 54 CEE.
194
sus constituie reglementări a căror legalitate să fie
judecată de către Curte. Nici nu sunt emise întotdeauna
pe baza unei propuneri a Comisiei, deşi deseori există o
astfel de propunere. Nici nu se consultă neapărat
Parlamentul, Comitetul Economic şi Social sau Comitetul
Regiunilor. Totuşi, aceste acte conturează politicile
esenţiale ale Comunităţii, evoluţia Comunităţii însăşi. Se
pare că, uneori, cu cât este mai importantă decizia din
punct de vedere politic, cu atât mai puţin oficiale sunt
procedurile şi forma finală a acesteia.
Cu toate acestea, reglementările stipulate clar în
Tratat încă mai joacă un rol esenţial, iar condiţiile
prevăzute pentru procesul decizional şi pentru conţinutul
acestora trebuie privite ca tot atâtea garanţii pentru
protecţia şi monitorizarea legalităţii.
Evoluţiile menţionate mai devreme par a
contraveni prevederilor Tratatului care investesc
Consiliul - de la „Maastricht” şi „Amsterdam”, din ce în
ce mai des, împreună cu Parlamentul - şi Comisia cu
responsabilitatea implementării obiectivelor Comunităţii.
Pentru a îndeplini această sarcină, ele au fost
împuternicite să întocmească regulamente, să emită
directive, să ia decizii, să încheie acorduri internaţionale,
să facă recomandări şi să elaboreze opinii. Totuşi, toate
acestea se pot realiza doar „în conformitate cu
prevederile Tratatului”2. Mai mult, fiecare dintre acele
reglementări îndeplineşte o funcţie specifică în
dezvoltarea dreptului comunitar şi, tocmai de aceea,
Tratatul stipulează în mod explicit ce tip de act trebuie
adoptat. Diverselor categorii de reglementări li se aplică
reguli procedurale diferite şi, mai important, măsura in
care se acordă protecţie persoanelor fizice şi juridice
2 Art.249 (ex.189) CE.
195
variază mult de la o categorie la alta3.
1. REGLEMENTĂRI STIPULATE ÎN ARTICOLUL
249 (EX 189) C.E.
Regulamentul are aplicativitate generală, este
obligatoriu în întregime şi este direct aplicabil în toate
statele membre. Regulamentele sunt adoptate de către
Consiliu sau de către Consiliu împreună cu Parlamentul
în cadrul procedurii de „codecizie”, de către Comisie şi
de către Banca Centrală Europeană4. Criteriul distingerii
între un regulament şi alte legi, în special decizii, trebuie
gândit în sensul „aplicabilităţii generale”. Fiind în esenţă
de „natură juridică, un regulament nu este aplicabil unui
număr limitat de persoane, definit sau nu5, ci categoriilor
de persoane privite în mod abstract şi în integralitatea
lor”6.
În al doilea rând, regulamentul este, după cum s-a
menţionat, „obligatoriu în întregime”. Această
caracteristică îl distinge de directivă care impune
obligaţia de a obţine rezultate specifice numai statelor
membre cărora le este adresată. Curtea a considerat că, de
vreme ce regulamentul este obligatoriu în întregime, nu
3 Trebuie notat faptul că nu denumirea unei reglementări conduce la
încadrarea acesteia într-una din categoriile menţionate mai sus, ci
mai degrabă conţinutul şi obiectivele prevederilor sale. Vezi Cazul
15/70 Chevalley v. Commission (1970) ECR 975 la 980(10). De
asemenea, Curtea a admis faptul că aceeaşi reglementare poate
conţine prevederi aparţinând unor categorii diferite. Vezi Cazurile
comune 16 17/62 Producteurs defruits v. Council [1962] ECR 471
lat 479. [1963] CMLR 160. 4 Protocolul asupra statutului SEBC şi al BCE. Art. 34( 1).
5 Cazurile comune 789-790/79 Calpak v. Commission (1980) ECR
1949 la 1961(9); [1981] 1 CMLR 146. 6 Cazurile comune 16-17/62 Producteurs de fruits (n.3 de mai sus).
196
se poate admite ca un stat membru să aplice prevederile
unui regulament comunitar într-o manieră incompletă şi
selectivă astfel încât să „conducă la ratarea anumitor
aspecte ale legislaţiei Comunitătii”7.
În sfârşit, regulamentul este „direct aplicabil” în
toate statele membre. Aceasta înseamnă că nu necesită
măsuri naţionale pentru a deveni obligatoriu pentru
instituţii, stat, întreprinderi şi persoane fizice. Totuşi,
există cazuri în care regulamentele prevăd măsuri
naţionale de implementare administrativă8. De asemenea,
mai înseamnă şi faptul că autorităţile naţionale şi
măsurile naţionale legale sau administrative, chiar şi cele
ulterioare legii comunitare, nu pot împiedica aplicarea
sa9. Mai precis, în acest caz, dreptul comunitar
prevalează asupra dreptului national10
.
Aplicabilitatea directă nu trebuie confundată cu
„efectul direct”. Măsurile comuni tare au efect direct
atunci când creează drepturi pentru cei ce fac obiectul
7 Cazul 128/78 Commission v. UK (1979J E.C.R. 4191a 428(9);
(1979J 2 CMLR 45. 8 De asemenea, vezi şi Cazurile comune C-143/88 şi C-92/89,
Zuckerfabrik Süderdithmarschen and Zuckerfabrik Soest [1991]
ECR 1-415 la 540(l6); [1993] 3 CMLR 1 „În cazurile în care
autorităţile naţionale sunt responsabile pentru implementarea
administrativă a regulamentelor Comunităţii, protecţia juridică
garantată de dreptul comunitar include dreptul individului de a
contesta în faţa curţilor naţionale, ca şi dispută preliminară,
legalitatea unui asemenea regulament şi de a convinge acele curţi să
adreseze chestiunile Curţii de Justiţie pentru o decizie preliminară”. 9 Vezi Cazul 230/78 Eridania v. Ministry of Agriculture [1979] ECR
2749 la 2772(35). Anumite prevederi cuprinse într-un regulament
pot necesita măsuri naţionale de implementare pentru a deveni
aplicabile, dar regulamentul în sine nu trebuie transformat în lege
naţională printr-o măsură naţională. 10
Consiliul de stat francez a recunoscut acest principiu abia in 1989,
la 37 de ani de la constituirea primei Comunităţi!
197
dreptului comunitar. Acest lucru se întâmplă de fiecare
dată când regulile comunitare impun o obligaţie asupra
unui stat membru, asupra unei instituţii sau asupra unei
persoane fizice sau juridice11
. Beneficiarii acestor
obligaţii pot să le invoce în curţile şi tribunalele
naţionale, iar cele din urmă sunt obligate prin Tratat să le
respecte. Aceasta se aplică chiar şi în cazul în care
obligaţiile respective sunt în conflict cu măsurile
naţionale, fie ele anterioare sau ulterioare.
Nu toate prevederile comunitare au efect direct,
dar Curtea consideri că regulamentele, în temeiul naturii
proprii şi a funcţiei lor în sistemul izvoarelor dreptului
comunitar, au efect direct, adică sunt capabile să creeze
drepturi individuale pe care curţile naţionale trebuie să le
protejeze12
.
Directivele pot fi emise de către Consiliu sau de
către Consiliu împreună cu Parlamentul („codecizie”) şi
de către Comisie. Ele constituie măsura adecvată
cazului în care legislaţia naţională existentă trebuie
modificată sau prevederile naţionale trebuie legiferate,
în special pentru armonizare. Directivele sunt obligatorii
pentru statele membre cărora le sunt adresate, cu privire
la rezultatele ce trebuie obţinute. Deşi aceasta înseamnă
că statele membre sunt obligate să ia măsurile naţionale
necesare obţinerii rezultatelor stabilite în directivă, ele
sunt libere să hotărască cum transpun această formă de
11
Pentru o analiză mai extinsă a efectului direct, vezi Capitolul 4,
„Dreptul comunitar, 2. Efectul direct”. 12
Rămâne în responsabilitatea sistemului juridic naţional şi
hotărască ce curte sau tribunal are jurisdicţie pentru a acorda această
protecţie şi, în acest scop, să hotărască cum va fi clasificată poziţia
individuală astfel protejată. Cazul 43/71 Politi v. Italy [1971] ECR
1039 la 1048(9); [1973] CMLR 60. De asemenea, vezi Cazul 93/71
Leonesio v. Italian Ministry of Agrieulture and Forestry [1972]
E.C.R. 287 la 295 (22-23); [1973] CMLR 343.
198
reglementare comunitară în legislaţia naţională. De
exemplu, nu contează dacă măsurile naţionale sunt de
natură administrativă atâta timp cât sunt obligatorii şi
îndeplinesc pe deplin cerinţele de certitudine juridică13
.
Deşi directivele nu sunt direct aplicabile, întrucât
în mod normal impun măsuri de implementare,
prevederile lor pot avea efect direct. Acest efect trebuie
stabilit de la caz la caz, având în vedere natura, originea
şi formularea directivelor. Conform Curţii, acele
prevederi pot produce efect direct în relaţia juridică
dintre destinatarul legii, adică statul membru, şi terţele
părţi14
. În lipsa unei transpuneri integrale, autoritatea
publică nu se poate baza pe directiva respectivă
împotriva unui individ, lucru menit să prevină situaţiile în
care un stat membru ar fi avantajat de propriul eşec de a
se fi conformat cu dreptul comunitar15
. De asemenea, nici
un tribunal naţional nu poate elimina prevederi legislative
naţionale care contravin unor directive netranspuse16
.
Totuşi, pe de altă parte, un individ poate invoca directiva
netranspusă sau parţial transpusă împotriva statului
13
Cazul 239/85 Commission v. Belgium [1986] ECR 364; [1988] 1
CMLR 248. 14
Cazul 9/70 Grad v. Finanzamt Traunstein [1970] ECR. 825 la
839(5); [1971] CMLR. 1. Curtea a utilizat ca argument faptul că Art.
234 (ex 171) împuterniceşte curţile naţionale să adreseze Curţii de
Justiţie toate chestiunile referitoare la validitatea şi interpretarea, fără
distincţie, a tuturor legilor instituţiilor, ceea ce înseamnă că indivizii
pot invoca astfel de legi in faţa curţilor naţionale. De asemenea, vezi
Cazul 111/75 Mazzalai v. Ferron del Renon [1976] ECR 657 la 666;
[1977] 1 CMLR 105 şi Cazul 51/16 Nederlandse Ondernemingen v.
Inspecteurder Invoerrechten en Accijnzen [1977] ECR 113 la
127(23). La această din urmă decizie se face referire în multe
hotărâri ulterioare. 15
Cazul C-91/92 Facini-Dori v. Recreb [1994] ECR 1-3325; [1994]
1 CMLR 665. 16
Ibid.
199
membru căruia i-a fost adresată. Într-adevăr, directiva
impune obligaţii unui stat, dar nu poate şi nu impune
obligaţii persoanelor private17
. Oricum, odată ce directiva
a fost corect transpusă în legislaţia naţională, statele
membre au dreptul să impună sancţiuni penale pentru
încălcarea legislaţii naţionale ce implementează directiva,
chiar dacă directiva nu cuprinde astfel de prevederi18
.
Acesta este aşa-numitul „efect direct vertical”, efect opus
celui „direct orizontal”. Cel din urmă ar apărea dacă, în
baza unei directive, părţile îşi pot revendica unele
drepturi în cadrul relaţiilor lor bilaterale. Din moment ce
directiva nu poate ea însăşi să impună obligaţii asupra
unui individ, nu poate nici să constituie baza unei acţiuni
împotriva unei astfel de persoane19
.
Totuşi, în alte situaţii, cum ar fi cazul ce implica
două persoane în care s-a ridicat o problemă legată de
interpretarea unei directive, Curtea nu a ezitat să
răspundă întrebării preliminare, părând a admite faptul că
directiva poate constitui baza pentru relaţia dintre cele
două „terţe părţi”20
.
Obligaţia impusă statelor membre de a transpune
directivele în legislaţia naţională21
face ca acestea să fie
17
Cazul C-168/95 Arcaro (1996) E.C.R.I-4705; [1997] I CMLR 179. 18
Cazurile comune C-58, etc. 95, Gallotti [1996] E.C.R. I-4345;
[1997] I CMLR 32. 19
Cazul 152184 Marshall [1986] ECR 723 (15.16); [1986) I CMLR
688. 20
Cazul 262/84 Beets-Proper v. Van Lanschot Bankiers [1986] ECR
773; [1987) 2 CMLR 616. 21
Această obligaţie decurge din Art. 10 (ex 5) CE şi din Art. 249(3)
(ex 189.3) CE şi, conform Curţii, impune statelor membre să nu ia
nici o măsură pasibilă a compromite serios rezultatele prevăzute în
directivă pe perioada de după adoptarea directivei, dar precedentă
expirării termenului limită de transpunere: Cazul 129/96, Wallonia
[1997] ECR 1-7411.
200
responsabile pentru consecinţele unui eventual eşec22
.
Acest aspect decurge din principiul, inerent în sistemul
Tratatului, al răspunderii statului pentru pierderile şi
pagube le cauzate indivizilor ca rezultat al încă1cării
dreptului comunitar pentru care statul poate fi
considerat responsabil23
. Într-adevăr, dreptul comunitar
cere statelor membre să acorde despăgubiri indivizilor
afectaţi de nereuşita transpunerii unei directive, dacă
sunt îndeplinite trei condiţii. În primul rând, directiva
trebuie să aibă ca scop acordarea de drepturi
individuale24
. În al doilea rând, trebuie să fie posibilă
identificarea conţinutului drepturilor respective în baza
prevederilor directivei. În sfârşit, trebuie să existe o
legătură cauzală între încălcarea obligaţiei statului şi
prejudiciile suferite25
.
În ceea ce priveşte decizia, aceasta este
obligatorie în întregime pentru statul membru sau
persoana fizică sau juridică căreia îi este adresată.
Decizia poate fi luată fie de către Consiliu sau de
22
Cazurile comune C-6/90 şi C-9/90 Francovich and Others (1991)
ECR 1-5357; [1993] 2 CMLR. 66. 23
Vezi Cazurile comune C-6/90 şi C-9/90, Francovich and Others
[1991) ECR 1-5357(35); [1993] 2 CMLR 66 şi Cazurile comune C-
46/93 şi C-48/93, Brasserie du Picheurand Factortame [1996] ECR
1-1019(31); [1996) 1 CMLR 889. 24
Aceasta este o altă expresie a aşa-numitei teorii Schutznorm care a
găsit în jurisprudenţa Curţii cazuri referitoare la reparaţii ale unor
prejudicii cauzate de responsabilităţile necontractuale ale
Comunităţii. Curtea şi-a explicat abordarea restrictivă faţă de
responsabilitatea statului pentru încălcarea dreptului comunitar prin
referirea la motivele deja oferite de către Curte pentru justificarea
abordării stricte a responsabilităţii necontractuale a instituţiilor
Comunităţii: vezi Cazurile comune 83/76, etc., HNL and Orhers
[1978) ECR 1209: (1978) 3 CMLR 566. 25
Cazul C-192/94, El Corte lngles v. Blazquez Rivero [1996] ECR 1-
1283; [1996) 2 CMLR 507.
201
către Consiliu împreună cu Parlamentul prin aşa-numita
procedură de "codecizie", fie de către Comisie sau de
către ACE. În general, deciziile sunt de natură
administrativă, implementând alte reguli comunitare,
precum acordarea unor excepţii sau autorizarea sau
impunerea de amenzi26
.
Datorită lipsei cerinţelor legate de formă,
obligativitatea deciziilor poate fi pusă la îndoială. În mod
evident, instituţiile trebuie să se asigure că deciziile pot fi
recunoscute ca reglementări obligatorii prin însăşi forma
lor27
. Fiind obligatorii în întregime, deciziile pot avea
efect direct28
.
În sfârşit, Tratatul prevede recomandări şi opinii
ce nu au caracter obligatoriu. Totuşi, conform recentelor
procese, recomandările nu trebuie considerate ca lipsite
de efect juridic. Într-adevăr, ele nu creează drepturi ce
pot fi invocate în faţa curţilor, dar judecătorii naţionali
trebuie să ia în considerare recomandările atunci când
rezolvă cazurile ce le sunt înaintate. Cu atât mai mult
dacă aceste recomandări pot ajuta la interpretarea altor
măsuri juridice naţionale şi comunitare29
.
Există cazuri în care Curtea a anulat
recomandări, subliniind faptul că se pot intenta acţiuni în
anulare ce se intenţionează a avea efect juridic împotriva
tuturor măsurilor adoptate de instituţii - oricare ar fi
26
Vezi Cazul 226/87 Commission v. Greece [1989] 3 CMLR 569, În
care Curtea a respins punctul de vedere al guvernului grec referitor la
o decizie adoptat ă de Comisie ca urmare a Art. 90(3) (acum 86(3),
punct de vedere conform căruia această decizie abia dacă poate fi
considerată o opinie neobligatorie. 27
Cazul 28/63 Hoogovens v. High Autlwrity [1963] ECR 231 la 235:
[1964] CMLR 125. 28
Cazul 9/70 Grad (n.14 de mai sus) la 837(5): [1971] CMLR 1. 29
Cazul 322/88 Grimaldi v. Fonds des maladies professionnelles
[1989] ECR 4407; [1991] 2 CMLR 265.
202
natura sau forma acestora. Este şi cazul comunicărilor
Comisiei ce stabilesc maniera specifică de aplicare a
prevederilor unei directive30
.
La modul general, recomandările au ca scop
obţinerea unei anumite acţiuni sau a unui anumit
comportament din partea adresantului. Pe de altă parte,
o opinie exprimă un punct de vedere cerut, de regulă, de
o terţă parte.
Neavând efect obligatoriu, legalitatea
recomandărilor şi opiniilor nu poate fi revizuită de către
Curte; nici nu pot fi înaintate Curţii pentru o decizie
preliminară privind validitatea sau interpretarea
acestora. Cu toate acestea, Curtea a hotărât să
examineze dacă recomandările au efect juridic atunci
când statul membru n-a reuşit să acţioneze conform
recomandări lor făcute31
.
Paragraful din Tratat în care sunt menţionate
legile nu indică o ierarhie, astfel că la Maastricht s-a luat
hotărârea ca, în cadrul conferinţei interguvernamentale
ce avea să aibă loc în 1996, să se examineze în ce
măsură este posibilă revizuirea clasificării
reglementărilor comunitare in vederea stabilirii unei
ierarhii adecvate intre diferitele categorii de legi32
.
Ca rezultat al abundentei de regulamente,
directive şi decizii deseori ca amendamente la alte legi
existente - a apărut o problemă majoră. Fără ca măcar să
menţioneze calitatea şi transparenta reglementărilor
comunitare, cetăţeanul se confruntă cu un sortiment din
ce în ce mai bogat de măsuri ce devin imposibil de înţeles
în lipsa unei codificări sistematice. Instituţiile comuni
30
Cazul C-325/91 France v. Commission [1993] ECR 1-3283. 31
Ibid. 32
Declaraţia 16 anexată la Tratatul de la Maastricht. Totuşi nu s-a
făcut nimic.
203
tare sunt conştiente de acest aspect şi au încheiat un
acord interinstituţional privind metoda accelerată de
lucru pentru codificarea oficială a textelor legislative33
.
Din păcate, nu s-au realizat prea multe până acum şi se
pare că metoda aleasă produce, de fapt, o confuzie şi mai
mare34
. Aceeaşi problemă există chiar şi în Tratate: sunt
prea multe şi au prea multe amendamente; din acest
motiv, Conferinţa interguvernamentală de la Amsterdam
a adoptat o declaraţie de consolidare a tratatelor având ca
scop consolidarea tuturor tratatelor relevante, inclusiv a
Tratatului asupra Uniunii Europene. Totuşi, acest demers
va fi făcut doar în „scop ilustrativ” şi „nu va avea valoare
juridică”35
!
2. REGULAMENTELE, DIRECTIVELE ŞI
DECIZIILE TREBUIE MOTIVATE
Regulamentele, directivele şi deciziile trebuie să
declare motivele pe care sunt bazate şi trebuie să
menţioneze propunerile şi opiniile care se cer ca urmare a
33
[1996] OJ C102/2. 34
De exemplu, atunci când un act a fost modificat de mai multe ori,
cea mai simplă soluţie ar fi includerea tuturor amendamentelor în
text şi remiterea acestuia fără prea mare tevatură; din păcate,
Consiliul a hotărât ca documentul ce include toate amendamente le
(şi asupra căruia deja s-a agreat) trebuie supus din nou atenţiei şi
necesită o nouă decizie din partea instituţiilor. Deseori. cu această
ocazie se propun, se discută şi sunt introduse noi amendamente!
Astfel s-a ajuns la un proces interminabil. Totuşi, vezi declaraţia
privind calitatea proiectelor de acte legislative comunitare adoptată
de Conferinţa interguvernamentală de la Amsterdam, declaraţie ce
furnizează liniile directoare pentru îmbunătăţirea calităţii proiectelor
legislative şi cere instituţiilor să depună eforturi în accelerarea
codificării textelor legislative ([1997] OJ C340/139). 35
[1997] OJ C340/140.
204
Tratatului36
.
Prin „motive” trebuie să se înţeleagă atât
prevederile juridice ce îndreptăţesc instituţiile să ia
măsuri, cât şi raţiunile ce motivează instituţiile să emită
legea în cauză. Menţionarea prevederii are o importantă
deosebită din moment ce, după cum am spus, instituţiile
Comunităţii pot exercita doar acele puteri stipulate
explicit în Tratat. Apar probleme atunci când regle-
mentarea se poate baza pe mai multe prevederi ale
Tratatului şi legiuitorul trebuie să facă o alegere.
Conform Curţii, alegerea nu poate să depindă doar de
convingerea instituţiei că obiectivul este urmărit, ci
trebuie să se bazeze pe factori obiectivi ce pot fi supuşi
revizuirii juridice. Aceşti factori includ în special scopul
şi conţinutul măsurii37
.
Pentru a face posibilă reconstituirea de către cei
interesaţi şi de către Curte, a elementelor esenţiale ale
motivaţiei institutiei38
, trebuie menţionate motivele ce
justifică emiterea unei reglementări. Astfel se permite
36
Art. 253 (ex 190) CE. 37
Cazul C-300/89, Commission v. Council [1991] ECR 1-2867;
(1993) 3 CMLR 359; În acest caz Consiliul avea posibilitatea de a
fundamenta legea pe baza a două prevederi diferite ale Tratatului;
una dintre acestea implica procedura de cooperare cu Parlamentul;
utilizarea ambelor prevederi ar fi exclus această procedură şi deci
implicarea Parlamentului. În astfel de cazuri este exclusă recurgerea
la o bază juridică duală. Curtea a hotărât că legea trebuie să se
bazeze pe Art. 95 (ex 100a) C.E., mai degrabă decât pe Art. 175 (ex
130s). 38
Cazul 14/61 Hoogovens v. High Authority [1962] ECR 253 at 275;
[1963] CMLR 73. Cazul C-331/88. Fedesa and others [1990) ECR
1-4023 la 4066 (30); [1991] 1 CMLR 507: în motivaţia celui de al
doilea caz trebuie menţionat efectul legislaţiei Consiliului ca unul
dintre obiectivele sale doar dacă acesta a constituit adevărata sau
principala bază a legii. Dacă însă este doar un efect colateral, nu
trebuie menţionat.
205
părţilor să-şi apere drepturile, Curţii să-şi exercite funcţia
de control şi statelor membre, precum şi tuturor
cetăţenilor interesaţi, să cunoască condiţiile în care
instituţia a aplicat Tratatul39
.
Pentru atingerea acestor obiective este suficient
ca reglementarea să stabilească - într-o manieră concisă,
dar relevantă - principalele caracteristici ale actului
normativ şi datele pe care se bazează, date necesare
înţelegerii motivaţiei ce a condus instituţia la decizia
respectivă40
. Detalierea acestor cerinţe depinde de natura
măsurii în cauză. Se poate considera că această condiţie
este îndeplinită şi atunci când se face referire41
la
motivaţiile dezvoltate într-o reglementare anterioară42
.
Dacă o reglementare nu este suficient de
„motivată”, această carentă poate constitui baza pentru
anularea legii respective: încălcarea unei cerinţe
procedurale importante ce poate fi invocată într-o acţiune
de revizuire a legalităţii reglementării respective de către
Curtea de Justiţie. Curtea poate şi trebuie să facă obiecţii,
din proprie iniţiativă, la orice deficientă a motivaţiei ce
va face revizuirea şi mai dificilă43
.
În ceea ce priveşte propunerile şi opiniile
39
Cazul 24/62 Germany v. Commission [1963] ECR 63 1a 69;
[1963] CMLR 347. 40
ibid. De asemenea, vezi Cazurile comune 36, 37, 38 şi 40/59
Geilting v. High Authority ( 1960] E.C.R. 423 la 439. 41
Cazul 75/77 Mollet v. Commission [1978] ECR 897 la 906(12). 42
Cazul 1/69 Italy v. Commission [1969] ECR 217 la 285(9); [1970]
CMLR 17.
Totuşi, vezi şi Cazul 73/74 Papiers peillls v. Commission [1975]
ECR 1491 la 1514 (31); [1976] I CMLR 589. 43
Art. 230 (ex 173) CE, Cazul J8/57 Nold v. High Authority [1959]
ECR 411a 52 şi Cazul 158/80 Rewe v. Hauptzollamt Kiel [1981]
ECR 1805 la 1834 (27); [1982] I CMLR. 449 în care Regulamentul
3023/77 a fost declarat nul întrucât nu cuprindea şi declara,ia
motivelor pe care era fundamentat.
206
solicitate, este suficientă simpla menţionare a acestora;
nu se cere instituţiilor să indice dacă opinia a fost sau nu
favorabilă44
şi cu atât mai puţin să dezmintă opiniile
negative exprimate de organismele consultative45
.
3. PUBLICAREA ŞI INTRAREA ÎN VIGOARE46
Întrucât regulamentele sunt de natură juridică şi
deci interesează un grup nedefinit căruia se aplică, ele
trebuie să se publice în Jurnalul Oficial ce apare în cele
11 limbi oficiale47
ale Comunităţii. Regulamentele intră
în vigoare la data specificată în actul normativ respectiv
sau, în absenta acesteia, la douăzeci de zile de la
publicare48
. Această. regulă ridică problema posibilului
efect retroactiv. În acest sens, Curtea a hotărât că:
„Deşi în general principiul certitudinii juridice
împiedică o măsură comunitară să intre în vigoare
începând cu un moment anterior publicării sale, se pot
44
Oricum, opiniile nu constituie un secret de vreme ce atât
propunerile Comisiei, cât şi opiniile Parlamentului se publică in
Jurnalul Oficial. 45
Cazul 4/54 J.S.A. v. High Authority [1954-56] ECR 911a 100(6). 46
Art. 254 (ex 191) CE. 47
Limbile oficiale ale instituţiilor Comunităţii sunt: daneza,
finlandeza, germana, engleza, franceza, greaca, italiana, olandeza,
spaniola, suedeza şi portugheza. În cazul unor discrepanţe de limbă,
cerinţa de interpretare uniformă la nivel comunitar exclude
posibilitatea considerării izolate a unui asemenea text, obligând la
interpretare în lumina celorlalte versiuni ale limbilor oficiale: Cazul
9/79 Koschnisket (1979] ECR 2717(16): [1989] 1 CMLR 87. 48
Un exemplu tipic îl reprezintă Regulamentul 17 ce pune în aplicare
principiile concurentei: regulamentul a fost adoptat de către Consiliu
la 6 februarie 1962, a fost publicat in Jurnalul Oficial la 21 februarie
1962 şi, întrucât nu menţiona data intrării în vigoare, el a devenit
efectiv începând cu 13 martie 1962. De asemenea. vezi Cazul 98n8,
Rade v. Hauplzollaml Mainz [1979] ECR 69 la 84 (15) şi Cazul
99n8, Decker v. Hauplzollaml Landau [1979] ECR 101 la 109 (3).
207
face excepţii atunci când scopul propus o cere, iar
aşteptările celor interesaţi sunt respectate întocmai”49
.
Pe de altă parte, directivele şi deciziile privesc
doar un număr limitat de persoane - state membre sau
persoane fizice sau juridice - şi de aceea trebuie aduse
direct la cunoştinţa celor cărora se adresează. Totuşi, de
vreme ce Curtea poate revizui legalitatea deciziilor la
cererea părţilor ce nu constituie adresanţi ai
reglementărilor respective, atunci când ele au un interes
direct şi individual50
pentru terţele părţi, este important ca
acestea să fie informate asupra conţinutului tuturor
deciziilor de acest fel. Acelaşi principiu se aplică şi
directivelor: după cum s-a văzut, cetăţenii le pot invoca
în faţa curţilor naţionale şi pot cere acestora să solicite
Curţii de Justiţie o decizie preliminară asupra validităţii
sau interpretării. În consecinţă, directivele sunt publicate
întotdeauna în Jurnalul Oficial, ca şi deciziile ce pot
afecta drepturile terţelor părţi51
.
4. APLICAREA ŞI EXECUTAREA DECIZIILOR52
Deciziile Consiliului şi Comisiei ce impun
obligaţii pecuniare53
asupra altor persoane decât statele
49
Cazul 337/88, SAFA [1990] ECR I-1 la 18(12); [1991] I CMLR
507. De asemenea, vezi Cazul 331/88, Fedesa and olhers [1990]
ECR 1-4023 at 4069(45), [1991] 1 CMLR 872 şi Cazurile comune
C-260 and 261/91, Diversinte (1993) ECR 1-188. 50
Art. 230 (ex 173(2)) CE. 51
În acest sens, vezi Cazurile 73-74/63 Handelsvereniging
Rotterdam v. Minister van Landbouw [1964] ECR 1 la 14; [1964]
CMLR 198 şi Cazul 130/78 Salumijicio v. Amministrazione delle
Finanze [1979] ECR 867; [1979] 3 CMLR. 561. 52
Art. 256 (ex 192) CE. 53
De exemplu, deciziile Comisiei de impunere a unor amenzi,
conform Art. 15 al Regulamentului 17, pentru încălcarea regulilor de
concurentă ([1959-1962] OJ. 87).
208
membre, precum şi hotărârile Curţii de Justiţie54
sunt
executorii.
Executarea reglementărilor Comunităţii este
guvernată de regulile procedurii civile în vigoare în
statul membru în care are loc. Trebuie urmaţi următorii
paşi: instituţia ce doreşte să pună în aplicare decizia,
prezintă pentru verificarea autenticităţii - respectiva
decizie autorităţii naţionale desemnate în acest scop de
către guvernul fiecărui stat membru55
şi aduse la
54
Art. 244 (ex 187) CE. 55
Austria: Bundesministerium für Auswertige Angelegenheiten,
Abteilung IV/3 „Legalisierungsbüro”. Olanda: Legea din 24
februarie 1955, Stb 73, modificată de Legea din 13 ianuarie 1960,
Stb 15: adresantul cererii este Ministerul Justiţiei; implementează
Griffier of Hoge Raad. Belgia: Legea din 6 august 1967: Greffier en
Chef al Curţii de Apel de la Bruxelles. Finlanda: Ministerul Justiţiei,
Legea nr.1554/94 referitoare la Uniunea Europeană. Franţa: Decret
No. 57/321 din 13 martie 1957, Joumal Officiel, 19 martie 1957,
2885, desemnează (1) persoane care au primit delegare din partea
primului ministru şi (2) Secretariat General du Comiteé
Interministériel. Germania: Bundesgesetzblatt, 3 februarie 1961, II,
50: Ministerul Justiţiei. Italia: Decretul din 2 decembrie 1960,
Gazzetta Officiale, 21 februarie 1961, No. 46, 738: Ministerul
Afacerilor Externe. Luxemburg: Reg. din 17 octombrie 1962,
Memoriul din 31 octombrie 1962, No. 58, 1028: verificat de către
Ministerul Afacerilor Externe şi ordin de impune anexat de către
Ministerul de Justiţie. Marea Britanie: Comunităţile Europene
(Impunerea hotărâri lor Comunităţii) Ordin 1972, S.I. 1972 No.
1590, ce prevede înregistrarea la High Court of England and
Northem Ireland şi la Court of Session în Scotia şi ordinele la care
secretarul de stat a anexat un ordin de impunere. Irlanda: S.I. 1972
No. 331; ordinul de impunere anexat de către Master of High Court.
Danemarca: de către Ministerul de Justiţie. Grecia: conducătorul
tribunalului de primă instanţă la Atena. Spania: B.O.E. No. 160, 5
iulie 1986, 17843 Ministerul Justiţiei. Portugalia: Diano da
Republica, Legea nr. 104/88 din 31 august 1988, verificarea
autenticităţii: Ministerul Afacerilor Externe; apoziţia formulării: prin
Ministerul de Justiţie, tribunalul competent. Suedia: Domstolverket
209
cunoştinţa Comisiei şi Curţii de Justiţie. Autoritatea
anexează deciziei un ordin de punere în aplicare56
, după
care instituţia poate trece la aplicarea în conformitate cu
legea naţională prin aducerea directă a problemei în faţa
autorităţilor naţionale competente. Din acest moment, se
aplică regulile naţionale de procedură civilă, cu excepţia
cazului în care Curtea decide suspendarea executării.
O acţiune, adusă în faţa Curţii, împotriva deciziei
ce a fost deja pusă în aplicare nu are efect de
suspendare57
.
Deşi reglementările Comunităţii nu specifică nici
o penalitate pentru încălcarea dreptului comunitar de
către persoanele naţionale sau juridice, Tratatul cere
statelor membre să ia toate măsurile necesare pentru
garantarea aplicării şi eficienţei dreptului comunitar.
Dacă alegerea penalităţii rămâne la discreţia statelor
membre, în cazul încă1cării legii, acestea trebuie să
asigure aplicarea de penalităţi - atât procedurale, cât şi
materiale - similare celor aplicabile încă1cării de aceeaşi
natură şi importanţă a legii naţionale şi care fac
penalitatea efectivă, proporţională şi convingătoare58
.
(Administraţia Curţilor Naţionale), Ordonanţa SFS 1995:105. 56
În Marea Britanie „ordinul de impunere” reprezintă ordinul
secretarului de stat sau sub autoritatea acestuia prin care hotărârea
Comunităţii la care este anexat va fi înregistrată pentru impunere în
Marea Britanie (S.I. 1972 No. 1590). 57
Atunci când Comisia ia o decizie de impunere a unor amenzi
asupra unei persoane, de regulă nu urmăreşte impunerea în cazul în
care a fost înaintat un apel împotriva deciziei. Curtea a aprobat
această practică doar cu condiţia plătirii dobânzii aferente perioadei
de suspendare şi a avansării unei garanţii bancare care să acopere
amenda; vezi Cazul 86/82R Hasselblad v. Commission (1982) ECR
1555; [1984] 1 CMLR 559. 58
Cazul 326/88, Hansen: [1990] ECR 1-2911.
210
5. REGLEMENTĂRI OBLIGATORII
NESTIPULATE ÎN
ARTICOLUL 249 (EX 189) C.E.
Reglementările Comunităţii nu se limitează la
regulamente, directive şi decizii. După cum am subliniat,
hotărârile Curţii sunt şi ele obligatorii pentru părţi şi pot
fi impuse. Acelaşi principiu se aplică acum şi statelor
membre. Dacă Comisia consideră că un stat membru nu a
luat măsurile cerute pentru respectarea hotărârii Curţii,
aceasta va elabora, după ce acordă statului şansa de a
înainta observaţiile proprii, o opinie motivată care
specifică punctele în care statul n-a respectat hotărârea.
Dacă statul membru respectiv nu reuşeşte să se supună
hotărârii, Comisia poate aduce cazul în faţa Curţii
specificând suma ce trebuie plătită de către statul
membru, după care Curtea poate impune penalităţi59
. Cât
despre acordurile încheiate de Comunitate cu terţe ţări
sau cu organizaţii internaţionale, acestea sunt obligatorii
pentru instituţiile comunitare şi pentru statele membre60
.
Acelaşi principiu se aplică şi acordurilor încheiate
de statele membre între ele cu privire la probleme legate
de Tratat61
. Oarecum diferită este situaţia acordurilor
internaţionale încheiate de statele membre cu terţe ţări:
până în prezent, conform Tratatului, Comunitatea şi-a
asumat puteri exercitate anterior de către statele membre
în domeniul guvernat de astfel de acorduri internaţionale,
prevederile unui astfel de acord tind obligatorii pentru
59
Art. 228(2) (ex 171(2)) CE. 60
Art. 300(7) (ex 228(7)) CE. 61
Vezi de exemplu. Art. 293 (ex 220) CE.
211
Comunitate62
. Aceste acorduri pot fi înaintate Curţii
pentru controlul conformităţii juridice atunci când
Comunitatea este parte63
a acordului şi ele constituie
spiritul legii pentru aplicarea Tratatului64
; rezultatul este
reprezentat de posibilitatea anulării regulamentelor,
directivelor şi deciziilor în cazul încălcării acestor reguli.
În sfârşit, mai sunt şi deciziile reprezentanţilor
guvernelor statelor membre în Consiliu; acestea nu pot fi
înaintate Curţii întrucât nu sunt emise de către Consiliul
sau de către Comisie, dar pot fi obligatorii în întreaga
Comunitate65
. Totuşi, va trebui stabilit de la caz la caz
dacă aceste decizii sunt obligatorii doar pentru statele
membre sau şi pentru instituţiile Comunităţii şi chiar
pentru persoanele fizice sau juridice. Cu toate că aceste
"decizii", nestipulate în Tratat. constituie un instrument
flexibil de rezolvare a unui număr mare de chestiuni
legate de scopul tratatelor, ele nu sunt lipsite de pericol
pentru echilibrul instituţional. Pe lângă imunitatea faţă de
controlul Curţii, aceste acte nu necesită o propunere din
partea Comisiei sau o opinie din partea Parlamentului.
Desigur. nimic nu le poate împiedica pe cele din urmă să-
şi exercite totuşi controlul politic asupra acestor acte
legislative.
62
Cazurile comune 21 la 24/72 International Fruit Company v.
Produktschap voor Groenten en Fruit (1972] ECR 1219 at 1227
(18); [1975] 2 CMLR 1. 63
Vezi, de exemplu. Cazul 22/70 Commission v. Councii [1971]
ECR 263; [1971] CMLR 335. 64
Art. 230 (ex 173) CE. 65
Vezi, de exemplu. deciziile de „accelerare” prin care statele
membre au fost de acord să stabilească o uniune vamală într-o
perioadă mai scurtă decât cea prevăzută în Tratat ([1960] JO 1217 şi
[1962] JO 1284). Aceste decizii nu trebuie confundate cu deciziile
statelor membre, cum ar fi numirea membrilor Comisiei (Art. 11,
Tratatul de Fuziune) sau a judecătorilor Curţii de Justiţie (Art. 167
CEE).
212
Reglementările obligatorii neprevăzute în
Articolul 249 (ex 189) pot avea „efect direct”; acesta
apare în primul rând la acordurile internationale66
.
În sfârşit, mai există acţiunile comune şi poziţiile
comune stipulate în „Prevederi asupra politicii externe şi
de securitate comună” din Tratatul asupra Uniunii
Europene. Acţiunile comune se ocupă de situaţiile
specifice în care se consideră a fi necesare67
acţiuni
operative ale Comunităţii. Poziţiile comune definesc
abordarea Uniunii faţă de o problemă specială de natură
geografică sau tematică68
. Ambele acte normative sunt
obligatorii pentru statele membre. Într-adevăr, acţiunile
comune angajează statele membre în susţinerea poziţiei
pe care o adoptă şi în derularea activităţii prevăzute, în
timp ce statele membre trebuie să se asigure că politicile
lor naţionale sunt conforme poziţiilor comune.
6. ALTE FORME ALE „LEGILOR”
COMUNITĂŢII
O formă deseori utilizată este rezoluţia, fie a
Consiliului69
. fie a Consiliului şi a reprezentanţilor
66
Vezi Cazurile comune 21-24/72 International Fruit Company v.
Produklschap voor Groenten en Fruit [1972] ECR 1219; [1975] 1
CMLR 1 şi Cazurile comune 190 şi 291/81 Singer and Geigy v.
Amministrazione delle Finanze (1983] ECR 847 referitoare la efectul
direct al regulilor GATT. 67
Art. 14(1) (ex J.4) TUE. 68
Art. 15 (ex J.5) TUE. 69
Vezi, de exemplu Rezoluţia Consiliului din 6 februarie 1979
referitoare la liniile directoare pentru politica regională comunitară
([1979] OJ C36/10) şi concluziile Consiliului din 4 decembrie 1984
privind măsurile necesare pentru garantarea implementării
concluziilor Consiliului European referitoare la disciplina bugetară.
[1984] EC Bull. 12-24. Într-un caz de solicitare a unei decizii
preliminare, s-a cerul Curţii să interpreteze o rezoluţie a Consiliului:
213
guvernelor statelor membre70
. Aceste rezoluţii nu trebuie
confundate cu deciziile în Consiliu ale reprezentanţilor
guvernelor statelor membre sau ale miniştrilor71
. În
primul rând, deciziile reprezentanţilor statelor membre
sunt obligatorii din punct de vedere juridic, în timp ce
rezoluţiile constituie uneori doar un angajament politic;
în al doilea rând, emiterea reglementările de către statele
membre în cadrul instituţional comunitar indică faptul că
problema priveşte în mod direct implementarea
Tratatului. La modul general, rezoluţiile se referă la
probleme direct legate de Comunitate. dar nestipulate
explicit în dreptul comunitar.
Mai există şi programele sau programele de
acţiune, care au ca scop stabilirea principiilor generale
ale acţiunilor viitoare atât ale statelor membre, cât şi ale
Comunităţii. Astfel de programe sunt de regulă adoptate
de către Consiliu şi de către reprezentanţii guvernelor
statelor membre ce se reunesc în cadrul Consiliului, fie
printr-o decizie72
, fie printr-o declaraţie73
sau rezolutie74
.
Alte probleme sunt soluţionate prin decizii ce nu
reprezintă acte normative oficial obligatorii75
în sensul
Articolului 249 (ex 189) CE întrucât nu sunt prevăzute în
Tratat; acest „tip de decizii” sunt utilizate pentru rezol-
Cazul 9/73 Schlüter v. Hauptzollamt Loürrach [1973] ECR 1135 la
1162. 70
Vezi. de exemplu. [1991] OJ C178/1. O altă formă utilizată sunt
„concluziile”, [1991] OJ C188/4. 71
Vezi, de exemplu. [1991] OJ 188/2. 72
Vezi, de exemplu, [1982] OJ L236/10. 73
Vezi, de exemplu, [1973] OJ CI 12/1. 74
Vezi, de exemplu, [l977] OJ C139/1. 75
Alte limbi, precum daneza sau germana, utilizează un singur
cuvânt („Besluit; Beschluá”) ce distinge cu claritate acest tip de
act legislativ de decizia din Art. 249 (ex 189) C.E. („Beschikking;
Entscheidung”).
214
varea chestiunilor legate de afacerile Comunităţii, dar nu
impun drepturi şi obligaţii pentru instituţiile comunitare
sau pentru persoanele fizice sau juridice76
. Încă odată, ele
nu trebuie confundate cu deciziile luate de guvernele şi
statele membre în virtutea prevederilor Tratatului, cum ar
fi numirea judecătorilor sau avocaţilor generali ai Curţii
de Justiţie şi a membrilor Comisiei.
Bibliografie
Rosa Greaves, „The Nature and Binding Effects of
Decisions under Article 189 E.C.”, (1996) 21 E.L.Rev. 3.
Paul Craig, „Directives, Direct Effect, Indirect Effect and
the Construction of National Legislation, (1997) 22
E.L.Rev. 159.
Klaus Lackhoff and Harold Nyssens, „Direct Effect of
Directives în Triangular Situations”, (1998) 23 E.L.Rev.
397.
Roger Van den Bergh and Hans-Bernd Chafer, „State
Liability for Infringement of the E.C. Treaty: Economic
Arguments in Support of a Rule of Obvious Negligence”,
(1998) 23 E.L.Rev. 552.
Selecţii din lucrarea
Pierre Mathijsen - Compendu de drept european,
publicată de Ministerul Integrării Europene din
România la Editura Club Europa
76
Vezi, de exemplu. [1973] OJ L207/46.
215
JURISPRUDENŢA ÎNALTEI CURŢII DE CASAŢIE
ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
OPIS ALFABETIC
1. Legitimă apărare
2. Omor deosebit de grav
3. Violare de domiciliu
4. Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional
organizat
5. Trafic de droguri
6. Strămutare
7. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii
8. Liberare provizorie pe cauţiune
9. Plângere în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau
ordonanţelor procurorului de netrimitere în
judecată
10. Plângere în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau
ordonanţelor procurorului de netrimitere în
judecată
11. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor
procurorului de netrimitere în judecată. Plângere
adresată instanţei
12. Plângere prealabilă
13. Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale
14. Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale
15. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor
procurorului de netrimitere în judecată. Recurs
16. Expertiză medico-legală psihiatrică
17. Revizuire
18. Contestaţie la executare
19. Contestaţie la executare
216
JURISPRUDENŢA ÎNALTEI CURŢII DE CASAŢIE
ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
1. LEGITIMĂ APĂRARE. CONDIŢII
În cazul în care inculpatul a săvârşit fapta de
omor asupra victimei, după ce atacul acesteia constând
în lovituri aplicate cu pumnul a încetat, nu sunt întrunite
condiţiile legitimei apărări prevăzute în art. 44 alin. (2)
C. pen., întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite
condiţiile unui atac imediat, iar pe de altă parte, atacul
victimei nu prezintă un pericol care să ameninţe grav
viaţa inculpatului, mijloacele folosite de victimă în atacul
său nefiind în măsură să justifice riposta inculpatului. În
acest caz, sunt incidente, însă, prevederile art. 73 lit. b)
C. pen., deoarece inculpatul a săvârşit fapta de omor în
condiţiile unei puternice emoţii şi tulburării cauzate de
modul agresiv în care s-a comportat victima.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 785 din 7
februarie 2006
Prin sentinţa penală nr. 398 din 14 septembrie
2005, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul R.V.
pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută
în art. 174 raportat la art. 175 lit. c) şi i) C. pen., cu
aplicarea art. 73 lit. b) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, la 1 februarie 2005, în timp
ce inculpatul şi victima, fiul acestuia, se aflau în căruţă
217
pe un drum judeţean, pe fondul unor discuţii
contradictorii şi al consumului de alcool, dar şi al
neînţelegerilor anterioare, victima a lovit pe inculpat cu
pumnul în zona feţei. După ce a coborât din căruţă,
inculpatul a luat scândura folosită drept scaun în timpul
mersului, cu care a aplicat victimei mai multe lovituri în
zona capului.
În urma loviturilor primite şi din cauza intensităţii
acestora, victima a decedat.
Raportul de constatare medico-legală a
concluzionat că moartea victimei a fost violentă şi s-a
datorat hemoragiei şi contuziei cerebrale consecutive
unui traumatism cranio-cerebral soldat cu fractură de
bază de craniu.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 362
din 15 noiembrie 2005, a respins apelul declarat de
inculpat, prin care acesta a solicitat achitarea în temeiul
art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C.
proc. pen., întrucât fapta a fost comisă în condiţiile
legitimei apărări.
Recursul declarat de inculpat este nefondat.
În cauză, în mod justificat s-a reţinut că fapta nu a
fost comisă în stare de legitimă apărare, din moment ce
nu erau întrunite, cumulativ, toate cerinţele prevăzute în
art. 44 alin. (2) C. pen., între care şi existenţa unui atac
imediat, inculpatul lovind victima după ce atacul
încetase, dar şi datorită faptului că atacul victimei nu
prezenta un pericol care să ameninţe grav viaţa
inculpatului, mijloacele folosite de victimă în atacul său -
aplicarea de lovituri cu pumnul în faţă - nefiind în măsură
să justifice o asemenea ripostă.
Prin urmare, în mod corect nu s-a reţinut existenţa
legitimei apărări, făcându-se, justificat, aplicarea
prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., întrucât inculpatul a
218
săvârşit fapta în condiţiile unei puternice emoţii şi
tulburări cauzate de modul agresiv în care s-a comportat
victima.
Ca atare, recursul inculpatului a fost respins.
2. OMOR DEOSEBIT DE GRAV.
TÂLHĂRIE. CONCURS DE INFRACŢIUNI
În cazul infracţiunii prevăzute în art. 176 lit. d) C.
pen., împrejurarea care atribuie faptei de omor caracter
deosebit de grav este scopul urmărit de făptuitor,
constând, între altele, în săvârşirea unei tâlhării,
legiuitorul cerând pentru existenţa infracţiunii ca acest
scop să fie numai urmărit de făptuitor, iar nu şi realizat
efectiv. Dacă scopul urmărit de făptuitor - săvârşirea
unei tâlhării - a fost realizat efectiv, faptele se
încadrează atât în infracţiunea de omor deosebit de grav,
cât şi în cea de tâlhărie, aflate în concurs real.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1250 din 27
februarie 2006
Prin sentinţa penală nr. 215 din 22 martie 2005,
Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpatul T.C. pentru
săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav
prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. d) C. pen. şi a
celei de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. c) din
acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, la 16 decembrie 2003,
inculpatul s-a deplasat la domiciliul lui C.N., pe care l-a
cunoscut prin Internet şi de la care urma să primească o
unitate centrală de calculator şi 200 de CD-uri. Aflându-
se în domiciliul lui C.N., inculpatul l-a agresat, lovindu-l
219
de mai multe ori cu un cuţit şi o şurubelniţă în zona
gâtului, a capului şi în zona toracică. Victima a încercat
să iasă pe uşă, însă a fost trasă de către inculpat în cameră
şi doborâtă pe pardoseală, iar în momentul în care
martorul N.C., vecin al victimei, alertat de zgomot, a
bătut la uşă, inculpatul a sugrumat pe aceasta cu mâinile,
suprimându-i viaţa. În continuare, inculpatul a deconectat
unitatea centrală de la celelalte componente ale
calculatorului, luând-o şi a ieşit din locuinţa victimei.
Prin decizia penală nr. 384 din 22 noiembrie
2005, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat, între
alţii, de procuror, a majorat pedeapsa aplicată
inculpatului şi a respins apelul acestuia.
Împotriva ambelor hotărâri inculpatul a declarat
recurs, între altele, cu privire la greşita reţinere a
infracţiunii de tâlhărie.
Recursul este nefondat.
Cu privire la infracţiunea de tâlhărie, se constată
că încadrarea juridică dată activităţii infracţionale a
inculpatului, în scopul însuşirii unităţii de calculator
aparţinând victimei, este temeinică şi legală, potrivit
probelor administrate în cauză.
Coroborând activităţile inculpatului, de a lua
legătură cu victima pentru a primi o unitate centrală de
calculator, de a pregăti o geantă cu care să o transporte,
de a pleca de la domiciliul victimei având asupra sa
unitatea centrală şi de a o vinde ulterior, cu faptul că,
anterior ştrangulării, inculpatul a aplicat victimei mai
multe lovituri cu un cuţit şi o şurubelniţă, punând-o în
imposibilitatea de a se apăra, este dovedit că acesta a
urmărit şi realizat însuşirea, prin violenţă, a respectivei
unităţi de calculator.
Împrejurarea care atribuie faptei de omor caracter
deosebit de grav constă în scopul special urmărit de
220
făptuitor, şi anume săvârşirea unei tâlhării, inculpatul
suprimând cu intenţie viaţa victimei, pentru a crea
condiţiile favorabile comiterii acestei din urmă
infracţiuni. Omorul săvârşit de inculpat a creat, în mod
obiectiv, condiţiile favorabile comiterii tâlhăriei, iar
acesta a avut reprezentarea realizării, prin săvârşirea
omorului, a scopului urmărit, condiţii necesare pentru
existenţa infracţiunii prevăzute în art. 176 lit. d) C. pen.
În consecinţă, recursul declarat de inculpat a fost
respins.
3. VIOLARE DE DOMICILIU. ELEMENTE
CONSTITUTIVE
Fapta inculpatului de a pătrunde, fără drept, în
locuinţa victimei, în condiţiile în care aceasta s-a opus
pătrunderii, comunicându-i că nu acceptă prezenţa
inculpatului în locuinţă, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu
prevăzută în art. 192 alin. (1) C. pen., întrucât, într-o
atare situaţie, inculpatul a avut reprezentarea faptului că
a pătruns în locuinţă fără consimţământul victimei şi,
deci, a prevăzut rezultatul faptei constând în atingerea
adusă libertăţii persoanei şi a acceptat posibilitatea
producerii lui.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1461 din 7
martie 2006
Prin sentinţa penală nr. 110 din 8 martie 2005,
Tribunalul Constanţa a condamnat pe inculpatul B.C.
pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu
prevăzută în art. 192 alin. 1 C. pen. şi a tentativei la
221
infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art.
174 din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, la 2 iulie 2004, inculpatul s-a
deplasat în localitatea de domiciliu a fostei sale soţii,
victima G.V., şi, după ce a consumat băuturi alcoolice, a
pătruns, fără drept, în garsoniera ocupată de aceasta.
Întrucât victima s-a opus acceptării prezenţei lui şi
discuţiei cu acesta, inculpatul, folosind pe rând trei cuţite,
a lovit-o în diferite zone ale corpului şi, când lamele s-au
rupt, a continuat să o lovească cu pumnii şi cu picioarele.
În momentul când intenţiona să folosească un al patrulea
cuţit, strigătele de ajutor ale victimei şi prezenţa unor
vecini la uşa locuinţei l-au determinat să încerce să
părăsească locuinţa, însă a fost imobilizat de mai mulţi
locatari ai imobilului, în timp ce victima, fiind rănită, s-a
refugiat la vecini.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia penală nr.
127 din 13 mai 2005, a respins apelurile declarate de
procuror, partea civilă şi inculpat, iar Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 4393 din
15 iulie 2005, a admis recursurile acestora, a casat
decizia şi sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza pentru
rejudecare în vederea reluării dezbaterilor, întrucât
încheierea de amânare a pronunţării sentinţei a fost
semnată numai de grefier şi, ca atare, este lovită de
nulitate absolută.
În rejudecarea cauzei, Tribunalul Constanţa, prin
sentinţa penală nr. 429 din 13 octombrie 2005, a
condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de
violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. (1) C. pen.
şi a tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20
raportat la art. 174 din acelaşi cod, iar Curtea de Apel
Constanţa, prin decizia penală nr. 317 din 16 decembrie
2005, a respins apelul inculpatului.
222
Recursul declarat de inculpat, prin care a susţinut,
între altele, că nu sunt întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii de violare de domiciliu, este nefondat.
În cauză, inculpatul, care divorţase de victimă, s-a
deplasat în localitatea de domiciliu a fostei sale soţii şi,
profitând de temerea insuflată acesteia, când ea a dorit
să-l îndepărteze din faţa uşii garsonierei, şi-a pus piciorul
între prag şi tocul uşii, astfel înfrângând voinţa locatarei.
Mai mult, văzându-l pe inculpat, victima i-a spus că nu-l
doreşte în locuinţă şi nu acceptă discuţia cu el.
Elementul subiectiv al infracţiunii constă în aceea
că inculpatul era conştient că pătrunde, fără drept, în
domiciliul fostei soţii, aceasta neconsimţind la cererile lui
şi, deci, a acţionat voit în acest sens, prevăzând rezultatul,
şi anume atingerea libertăţii persoanei, şi acceptând
producerea lui.
Pentru considerentele expuse, recursul
inculpatului a fost respins.
4. INIŢIEREA SAU CONSTITUIREA UNUI
GRUP INFRACŢIONAL ORGANIZAT. ART. 7
ALIN. (1) DIN LEGEA NR. 39/2003. ELEMENTE
CONSTITUTIVE
Fapta inculpatului, săvârşită în mod repetat şi
având o anumită durată în timp, de a prelua grupuri de
persoane în vederea trecerii frauduloase a acestora peste
frontiera de stat şi de a solicita celorlalţi inculpaţi ca, în
schimbul unor sume de bani, să organizeze şi să asigure
trecerea efectivă a frontierei de stat, în mod ilegal, de
către grupuri de persoane, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1)
din Legea nr. 39/2003, sub forma iniţierii sau constituirii
223
unui grup infracţional organizat în scopul săvârşirii
infracţiunii de trafic de migraţi.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1255 din 27
februarie 2006
Prin sentinţa penală nr. 462 din 8 iunie 2005,
Tribunalul Timiş a dispus, în baza art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 39/2003 şi a art. 71 din O. U. G. nr. 105/2001,
modificată prin Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 75
alin. (1) lit. a) C. pen., între altele, condamnarea
inculpaţilor G.E., A.A., A.E., T.N., R.I., A.C. şi B.M.
Prin aceeaşi sentinţă, în temeiul art. 117 C. pen.,
s-a dispus expulzarea inculpaţilor T.N., A.A. şi A.E,
cetăţeni străini.
Instanţa a reţinut că, la jumătatea lunii mai 2004,
inculpatul A.E., la solicitarea inculpatului T.N., a preluat
un grup de cetăţeni străini trimişi în ţară de inculpatul
A.A. şi i-a transportat la Timişoara, unde s-au întâlnit cu
inculpatul G.E. Acesta a cerut învinuitului C.D. ca, în
schimbul sumei de 1.200 de euro, să treacă în mod
fraudulos un grup de patru cetăţeni străini din România în
Serbia. În noaptea de 17 mai 2004, cei patru cetăţeni
străini au trecut în mod fraudulos frontiera de stat din
România în Serbia.
La 18 mai 2004, învinuitul C.D., dându-şi seama
că fapta săvârşită constituie o infracţiune gravă, s-a
prezentat la sediul Centrului Zonal de Combatere a
Crimei Organizate şi Antidrog, unde a denunţat faptele
săvârşite.
La 21 mai 2004, inculpatul G.E. a contactat pe
învinuitul C.D. şi i-a solicitat să organizeze trecerea
frauduloasă a frontierei de stat pentru încă un grup de
224
patru cetăţeni străini, preluaţi de inculpatul A.E. şi,
ulterior, de inculpatul G.E.
Învinuitul C.D. a comunicat aceste date Centrului
Zonal de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog
care, împreună cu lucrătorii Inspectoratului Judeţean al
Poliţiei de Frontieră Caraş Severin, au reuşit prinderea
celor patru cetăţeni străini. Întrucât acestora li s-au
întocmit dosare penale pentru săvârşirea tentativei la
infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat
prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 70 alin. (1) din
O. U. G. nr. 105/2001, au luat legătura cu inculpatul G.E.
care, prin intermediul inculpaţilor R.I., B.M. şi A.C., i-au
trecut în mod fraudulos peste frontiera de stat.
Prin decizia penală nr. 361 din 31 octombrie 2005
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a dispus
admiterea apelului inculpatului A.E., desfiinţându-se
hotărârea numai cu privire la măsura de siguranţă a
expulzării acestui inculpat, măsură care a fost înlăturată,
şi au fost respinse apelurile declarate de inculpaţii G.E.,
A.A., R.I., A.C. şi B.M.
Împotriva ambelor hotărâri inculpatul G.E. a
declarat recurs, susţinând că faptele reţinute în sarcina sa
nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, iar în
subsidiar, solicitând schimbarea încadrării juridice din
infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr.
39/2003 în complicitate la această infracţiune.
Recursul inculpatului este nefondat.
În cauză, din probele administrate rezultă că
inculpatul G.E. a fost cel care, la 17 mai 2004, s-a întâlnit
cu primul grup de cetăţeni străini care doreau să treacă
frontiera în mod fraudulos. Acelaşi inculpat a solicitat
învinuitului C.D. să treacă în mod fraudulos grupul de
cetăţeni străini din România în Serbia, primind pentru
225
aceasta suma de 1.200 de euro, iar prin activitatea
infracţională desfăşurată de inculpat s-a realizat trecerea
efectivă, în mod fraudulos, a celor patru cetăţeni străini în
Serbia.
La 21 mai 2004, acelaşi inculpat a contactat pe
învinuitul C.D., solicitându-i să sprijine trecerea
frontierei în mod fraudulos a altor patru cetăţeni străini,
care, fiind prinşi şi cercetaţi în stare de libertate pentru
tentativă la infracţiunea prevăzută în art. 70 alin. (1) din
O. U. G. nr. 105/2001, au luat legătura din nou cu
inculpatul, iar acesta a contactat pe inculpaţii R.I., A.C. şi
B.M. care au trecut pe cei patru cetăţeni străini peste
frontiera de stat.
În aceste condiţii, în raport cu probele
administrate, rezultă vinovăţia inculpatului, faptele
acestuia realizând elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi art.
71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001.
Nu poate fi primită nici solicitarea inculpatului de
a se schimba încadrarea juridică în complicitate la
săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 39/2003, întrucât acesta a efectuat acte în
vederea constituirii grupului infracţional. Activitatea
infracţională desfăşurată nu a fost rezultatul unei
înţelegeri întâmplătoare, spontane, ci s-a desfăşurat în
timp, în mod repetat, respectându-se, în principiu,
aceeaşi modalitate de săvârşire a faptelor, iar grupul
infracţional a fost organizat în scopul săvârşirii
infracţiunii de trafic de migranţi în formă continuată.
Faţă de considerentele ce preced, recursul a fost
respins.
226
5. TRAFIC DE DROGURI. CAUZĂ DE
REDUCERE A PEDEPSEI
Potrivit prevederilor art. 16 din Legea nr.
143/2000, persoana care a comis una dintre infracţiunile
prevăzute în art. 2 - 10 din această lege, iar în timpul
urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi
tragerea la răspundere penală a altor persoane care au
săvârşit infracţiuni legate de droguri, beneficiază de
reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de
lege. Prin urmare, dacă inculpatul a formulat denunţul
împotriva mai multor persoane, însă, faţă de acestea, s-a
dispus neînceperea urmăririi penale, întrucât datele din
denunţ nu s-au confirmat, prevederile art. 16 din Legea
nr. 143/2000 nu pot fi reţinute în favoarea inculpatului.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2060 din 30
martie 2006
Prin sentinţa nr. 1400 din 3 noiembrie 2005,
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe
inculpatul L.V. în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
143/2000.
Instanţa a reţinut că, la 12 aprilie 2005, martorul
G.B. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la
faptul că este consumator de droguri şi îşi procură doza
zilnică de la inculpatul L.V. În urma formulării acestui
denunţ, în cursul aceleiaşi zile, organele de cercetare
penală au procedat la organizarea unor operaţiuni de
prindere în flagrant a inculpatului. Potrivit procesului-
verbal de constatare a infracţiunii flagrante, inculpatul,
după ce a primit banii de la martorul denunţător, a
înmânat acestuia 3 doze de heroină.
227
Apelul declarat de inculpat a fost respins ca
nefondat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I
penală, prin decizia nr. 1025 din 20 decembrie 2005.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen
legal, inculpatul a declarat recurs cu privire la greşita
neaplicare în favoarea sa a prevederilor art. 16 din Legea
nr. 143/2000, întrucât a colaborat cu organele de poliţie,
făcând mai multe denunţuri.
Recursul nu este fondat.
Este adevărat că recurentul, în faţa organelor de
urmărire penală, a făcut 3 denunţuri împotriva numiţilor
O.M., F. şi N., însă acestea nu s-au confirmat, făcând să
se dispună neînceperea urmăririi penale cu privire la cele
trei persoane, prin rezoluţia din 30 septembrie 2005 dată
în dosarul nr. 1584/D/P/2005.
În atare situaţie, în mod corect nu s-au reţinut în
favoarea inculpatului recurent prevederile art. 16 din
Legea nr. 143/2000.
În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.
6. STRĂMUTARE. EFECTELE ADMITERII
CERERII DE STRĂMUTARE
Potrivit art. 60 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în
care constată că cererea de strămutare este întemeiată,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea
judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele
îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat
cauza se menţin, iar în conformitate cu alin. (4) al
aceluiaşi articol, dacă instanţa la care se află cauza a
cărei strămutare se cere a procedat între timp la
judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată
prin efectul admiterii cererii de strămutare. Efectul
admiterii cererii de strămutare, constând în desfiinţarea
228
hotărârii pronunţate de instanţa de la care s-a cerut
strămutarea, prevalează asupra dispoziţiei de menţinere
a actelor îndeplinite, întrucât, din interpretarea
sistematică a prevederii alin. (2) în raport cu cea
cuprinsă în alin. (4) a art. 60 C. proc. pen., rezultă că
menţinerea actelor are loc numai atunci când judecarea
cauzei nu a fost finalizată prin pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti, pentru că în caz contrar ar fi anulat efectul
strămutării.
În consecinţă, dacă instanţa la care se află cauza
a cărei strămutare se cere a procedat între timp la
judecarea cauzei, împotriva hotărârii pronunţate de
aceasta fiind declarat recurs, prin efectul admiterii
cererii de strămutare hotărârea este desfiinţată, acest
efect prevalând asupra dispoziţiei de menţinere a actelor
îndeplinite, cuprinsă în încheierea de admitere a cererii
de strămutare.
I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 2272 din 6
aprilie 2006
Prin sentinţa penală nr. 833 din 5 octombrie 2005,
pronunţată în dosarul nr. 2395/2005, Judecătoria Strehaia
a respins plângerea formulată de petentul R.L. în
contradictoriu cu intimaţii A.E., C.G., B.P., V.D., B.I. şi
V.P. şi a menţinut soluţiile dispuse prin rezoluţia nr.
262/P/2005 a procurorului de la Parchetul de pe lângă
Judecătoria Strehaia.
Împotriva acestei sentinţe petentul a formulat
recurs, cauza fiind înregistrată la Tribunalul Mehedinţi,
secţia penală, şi având termen de judecată la 6 decembrie,
9 decembrie 2005 şi 17 ianuarie 2006.
229
La ultimul termen de judecată, s-a depus
încheierea nr. 6893 din 7 decembrie 2005 a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis cererea
formulată de petentul R.L. şi s-a dispus strămutarea
pricinii la Judecătoria Caransebeş.
Prin încheierea din 17 ianuarie 2006 s-a dispus
scoaterea de pe rolul Tribunalului Mehedinţi a dosarului
privind recursul declarat de petent, la care s-a ataşat
dosarul nr. 2395/2005 al Judecătoriei Strehaia, şi
înaintarea cauzei la Judecătoria Caransebeş.
Prin sentinţa penală nr. 138 din 15 februarie 2006
a Judecătoriei Caransebeş a fost declinată competenţa de
soluţionare a recursului formulat de petent în favoarea
Tribunalului Mehedinţi.
Examinând cauza în baza actelor şi lucrărilor de
la dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că
Judecătoria Caransebeş este competentă să judece cauza,
pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei a rezultat că, prin sentinţa
penală nr. 833 din 5 octombrie 2005 a Judecătoriei
Strehaia, pronunţată în dosarul nr. 2395/2005, a fost
respinsă plângerea formulată de petent în contradictoriu
cu intimaţii A.E., C.G., B.P., V.D., B.I. şi V.P.,
menţinându-se soluţiile dispuse prin rezoluţia nr.
262/P/2005 a procurorului de la Parchetul de pe lângă
Judecătoria Strehaia.
Împotriva acestei sentinţe petentul a declarat
recurs, ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului
Mehedinţi, fiind stabilit prim termen de judecată la 6
decembrie 2005, iar ulterior judecarea recursului a fost
amânată la 9 decembrie şi, respectiv, 17 ianuarie 2006.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea
nr. 6893 din 7 decembrie 2005, a admis cererea formulată
de petent pentru strămutarea judecării cauzei ce formează
230
obiectul dosarului nr. 2395/2005 al Judecătoriei Strehaia,
strămutând judecarea cauzei la Judecătoria Caransebeş şi
menţinând actele îndeplinite la instanţa de la care s-a
strămutat judecarea cauzei.
S-a constatat că prin admiterea cererii de
strămutare a fost desfiinţată sentinţa penală nr. 833 din 5
octombrie 2005 a Judecătoriei Strehaia pronunţată în
dosarul nr. 2395/2005, iar recursul împotriva acestei
sentinţe aflat pe rolul Tribunalului Mehedinţi nu mai
putea fi soluţionat, deoarece exista o imposibilitate de
verificare a criticilor recurentului în raport cu o sentinţă
desfiinţată, ca urmare a efectului soluţiei pronunţate în
cererea de strămutare.
Aşadar, instanţa de control judiciar, prin
dezinvestirea sa şi trimiterea cauzei la Judecătoria
Caransebeş, nu numai că s-a conformat soluţiei dispuse
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin admiterea
cererii de strămutare, dar a dat o reală eficienţă finalităţii
acestei instituţii, respectiv asigurarea unei normale
desfăşurări a procesului penal, în condiţiile în care
motivele de strămutare invocate de petiţionar au fost
apreciate ca temeinice prin soluţia pronunţată, şi
prorogarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei
unei alte instanţe judecătoreşti.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
apreciază că efectul soluţiei de admitere a cererii de
strămutare, şi anume desfiinţarea hotărârii pronunţate de
instanţa de la care s-a cerut strămutarea, prevalează
asupra dispoziţiei de menţinere a actelor îndeplinite,
deoarece, pe de-o parte, din interpretarea sistematică a
dispoziţiei din alin. (2) în raport cu aceea a alin. (4) a art.
60 C. proc. pen., rezultă că menţinerea actelor are loc
numai atunci când judecarea cauzei nu a fost finalizată
prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, pentru că în
231
caz contrar ar fi anulat efectul instituţiei strămutării, iar
pe de altă parte, cele două dispoziţii, respectiv de
admitere a cererii de strămutare şi de menţinere a actelor
îndeplinite, în situaţia în care s-a pronunţat o hotărâre
judecătorească, apar ca fiind contradictorii, ceea ce ar
conduce la imposibilitatea producerii efectelor concrete
ale strămutării.
Prin urmare, în mod corect Tribunalul Mehedinţi
a trimis cauza Judecătoriei Caransebeş pentru a fi
judecată şi, în consecinţă, în baza art. 43 C. proc. pen., s-
a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
acestei din urmă instanţe.
7. ARESTAREA INCULPATULUI ÎN
CURSUL JUDECĂŢII. CERERE DE ARESTARE
PREVENTIVĂ FORMULATĂ DUPĂ
CONDAMNAREA INCULPATULUI ÎN PRIMĂ
INSTANŢĂ ŞI INVESTIREA INSTANŢEI DE
APEL. INSTANŢA COMPETENTĂ
Instanţa competentă să dispună asupra arestării
preventive a inculpatului în cursul judecăţii, după
condamnarea acestuia în primă instanţă şi investirea
instanţei de apel cu judecarea apelului declarat în cauză,
este instanţa de apel, pe rolul căreia se află dosarul în
curs de judecată.
I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 730 din 3
februarie 2006
La 30 noiembrie 2005, în dosarul penal nr.
266/P/2005 al Curţii de Apel Constanţa, Parchetul de pe
lângă Tribunalul Tulcea a solicitat arestarea preventivă a
apelantului G.M., condamnat de Tribunalul Tulcea pentru
232
săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi a celei de violare de
domiciliu. Împotriva sentinţei de condamnare inculpatul
declarase apel, dosarul fiind înaintat la Curtea de Apel
Constanţa, la 1 iulie 2005.
Prin încheierea din 30 noiembrie 2005, Curtea de
Apel Constanţa şi-a declinat competenţa de soluţionare a
cererii de arestare preventivă a inculpatului în favoarea
Tribunalului Tulcea.
Această din urmă instanţă, prin încheierea din 1
decembrie 2005, şi-a declinat competenţa în favoarea
Curţii de Apel Constanţa, cu motivarea că, din moment
ce tribunalul s-a dezinvestit de cauza respectivă, dosarul
fiind trimis la curtea de apel pentru judecarea apelului
inculpatului, tribunalul nu mai este competent să
soluţioneze cererea de arestare preventivă, instanţa
competentă fiind Curtea de Apel Constanţa.
Ivindu-se un conflict negativ de competenţă,
dosarul a fost trimis, conform art. 43 C. proc. pen., la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea
conflictului.
Potrivit art. 160a alin. (1) C. proc. pen. privind
arestarea inculpatului în cursul judecăţii, introdus prin
Legea nr. 281/2003 şi modificat prin O. U. G. nr.
109/2003, arestarea preventivă a inculpatului poate fi
dispusă în cursul judecăţii, prin încheiere motivată, dacă
sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există
vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen.
Instanţa competentă să soluţioneze cererea de
arestare preventivă este instanţa pe rolul căreia se află
dosarul în curs de judecată, în cauză Curtea de Apel
Constanţa, investită cu judecarea apelului declarat de
inculpat împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.
În consecinţă, s-a stabilit competenţa de
soluţionare a cererii de arestare preventivă în favoarea
233
Curţii de Apel Constanţa şi s-a dispus trimiterea
dosarului la această instanţă.
8. LIBERARE PROVIZORIE PE
CAUŢIUNE. CONDIŢII
Potrivit dispoziţiilor art. 1604
alin. (1) raportat la
art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie pe
cauţiune se poate acorda, între altele, în cazul săvârşirii
infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani. Prin
pedeapsă prevăzută de lege, în sensul acestor dispoziţii,
se înţelege pedeapsa stabilită în partea specială a
Codului penal sau în legi speciale pentru infracţiunea
săvârşită, fără luarea în considerare a cauzelor de
reducere a pedepsei, cum este cea prevăzută în art. 16
din Legea nr. 143/2000, sau a reducerii pedepsei ca efect
al circumstanţelor atenuante.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2134 din 31
martie 2006
Prin încheierea din 2 martie 2006, Curtea de Apel
Bucureşti, având pe rol soluţionarea apelurilor formulate
de C.C., L.G. şi G.M. împotriva sentinţei penale nr. 1323
din 20 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, în temeiul art. 1608 alin. (3) C. proc. pen., a
respins cererea de liberare provizorie pe cauţiune a
inculpatului C.C.
Recursul declarat de inculpat împotriva acestei
încheieri nu este fondat.
În cauză, inculpatul a fost trimis în judecată şi
condamnat în primă instanţă pentru infracţiunea de trafic
de droguri de mare risc prevăzută în art. 2 alin. (2) din
234
Legea nr. 143/2000, pentru care pedeapsa prevăzută de
lege este închisoarea de la 10 la 20 ani.
Este adevărat că prima instanţă a reţinut în
favoarea inculpatului prevederile art. 16 din Legea nr.
143/2000 cu privire la înjumătăţirea limitelor de
pedeapsă, precum şi împrejurări atenuante ale răspunderii
prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen.
Acestea fac parte, însă, fie din criteriile generale
ale individualizării pedepsei prevăzute în art. 72 C. pen.,
fie constituie - în cazul art. 16 din Legea nr. 143/2000 -
un caz special care se referă tot la individualizarea
pedepsei, ce va fi avut în vedere la stabilirea şi aplicarea
pedepsei de către judecător în procesul deliberării.
Chestiunea individualizării pedepsei este una
judiciară, care trebuie rezolvată de instanţă în legătură cu
chestiunile de fapt concrete ce au în vedere împrejurări
diferite de la caz la caz, funcţie de probele administrate,
şi care se soluţionează definitiv abia odată cu stabilirea şi
aplicarea definitivă a pedepsei.
Chestiunea condiţiei referitoare la limita pedepsei
care face aplicabil art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. este
una legală care nu este susceptibilă de altă interpretare
decât cea literală, gramaticală.
Prin urmare, recursul inculpatului a fost respins.
9. PLÂNGERE ÎN FAŢA INSTANŢEI
ÎMPOTRIVA REZOLUŢIILOR SAU
ORDONANŢELOR PROCURORULUI DE
NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ. ACTE ALE
PROCURORULUI CARE NU POT FORMA
OBIECTUL PLÂNGERII
235
Numai rezoluţiile sau ordonanţele procurorului
de netrimitere în judecată pot forma obiectul plângerii
adresate instanţei de judecată în temeiul art. 2781 C.
proc. pen. Ca atare, plângerea formulată împotriva
adresei prin care procurorul comunică petentului că
memoriul formulat de acesta a fost transmis, spre
soluţionare, parchetului competent, este inadmisibilă.
I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 10
din 23 ianuarie 2006
Petenta B.F. a formulat plângere penală împotriva
procurorilor I.M. şi C.D. din cadrul Serviciului Teritorial
Oradea al Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi a
ofiţerilor de poliţie S.T., P.L. şi I.M. din cadrul
Inspectoratului de Poliţie al judeţului Bihor, solicitând
efectuarea de cercetări sub aspectul infracţiunii de violare
de domiciliu.
Petenta a formulat, în temeiul art. 277 C. proc.
pen., o plângere împotriva actelor procurorului, cu
referire la actul nr. 161/C/23/2005 din 1 februarie 2005 al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
secţia de inspecţie, prin care acesteia i se comunica că
memoriul său a fost trimis, spre soluţionare, Parchetului
Naţional Anticorupţie. Împotriva acestei comunicări,
petenta a formulat o plângere, la data de 14 februarie
2005, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., adresându-se
instanţei de judecată, fără a aştepta rezultatul soluţionării
plângerii formulate împotriva actelor procurorului.
Prin sentinţa nr. 311 din 12 mai 2005, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca
inadmisibilă, plângerea formulată de petenta B.F.
Recursul declarat de petentă este nefondat.
236
În cauză, organul de urmărire penală nu a dat o
rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. Astfel, organul
de urmărire penală a fost sesizat printr-o plângere, de
către petenta B.F., având ca obiect săvârşirea infracţiunii
de violare de domiciliu, iar secţia de inspecţie din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
cu adresa nr. 161/C/23/2005 din 1 februarie 2005, a
comunicat petentei că memoriul formulat de către aceasta
a fost trimis Parchetului Naţional Anticorupţie, spre
competentă soluţionare. Împotriva acestei comunicări,
petenta a formulat plângere, atât la organul de urmărire
penală, cât şi la instanţă.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat,
plângerea formulată de petentă privind o adresă, şi nu
unul dintre actele procesuale prevăzute în art. 2781 C.
proc. pen.
Aşa fiind, în mod corect instanţa sesizată a
respins plângerea, ca inadmisibilă şi, în consecinţă,
recursul a fost respins ca nefondat.
10. PLÂNGERE ÎN FAŢA INSTANŢEI
ÎMPOTRIVA REZOLUŢIILOR SAU
ORDONANŢELOR PROCURORULUI DE
NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ. ACTE ALE
PROCURORULUI CARE NU POT FORMA
OBIECTUL PLÂNGERII
Plângerea adresată instanţei, formulată în
temeiul art. 2781 C. proc. pen. împotriva modului de
soluţionare de către procuror a unei petiţii potrivit
Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind
reglementarea activităţii de rezolvare a petiţiilor,
aprobată cu modificări prin Legea nr. 233/2002, este
237
inadmisibilă, întrucât, conform dispoziţiilor art. 2781 C.
proc. pen., numai rezoluţiile sau ordonanţele
procurorului de netrimitere în judecată pot forma
obiectul controlului judiciar în procedura reglementată
prin acest text.
I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 11
din 23 ianuarie 2006
Prin sentinţa nr. 421 din 20 iulie 2005, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca
inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.C.
împotriva rezoluţiei nr. 6292/1883/2005 din 1 aprilie
2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică,
privind pe intimatul G.B., constatând că actul menţionat
de petent nu reprezintă o rezoluţie sau ordonanţă prin
care să se fi soluţionat o plângere penală.
Recursul declarat de petent este nefondat.
În cauză, organul de urmărire penală nu a fost
sesizat în unul dintre modurile prevăzute în art. 221 C.
proc. pen. şi nu a dat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi
penale. Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat
printr-o petiţie, aceasta fiind soluţionată pe calea
procedurii prevăzute în Legea nr. 233/2002.
Prin urmare, în mod întemeiat, prima instanţă a
reţinut că petentul nu a formulat plângere împotriva unui
act prevăzut în art. 2781 C. proc. pen.
Cum controlul judiciar, în temeiul textului
menţionat, priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de
netrimitere în judecată, în raport cu cercetările efectuate,
respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de
urmărire penală, în condiţiile determinate de legea
procesual-penală, confirmată în condiţiile art. 278 C.
238
proc. pen., iar instanţa de judecată a fost sesizată cu
plângerea privind un act de soluţionare a unei petiţii
potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 233/2002,
hotărârea judecătorească, prin care plângerea petentului a
fost respinsă ca inadmisibilă, este legală şi temeinică.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced,
recursul declarat de petent a fost respins ca nefondat.
11. PLÂNGERE ÎMPOTRIVA
REZOLUŢIILOR SAU ORDONANŢELOR
PROCURORULUI DE NETRIMITERE ÎN
JUDECATĂ. PLÂNGERE ADRESATĂ
INSTANŢEI. RENUNŢARE LA JUDECAREA
PLÂNGERII
Persoana vătămată care a formulat plângere
împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de
netrimitere în judecată în temeiul prevederilor art. 2781
C. proc. pen. poate să renunţe la judecarea plângerii,
instanţa fiind obligată să ia act de declaraţia de
renunţare, întrucât plângerea reglementată în
prevederile menţionate are natura juridică a unei căi de
atac, iar din interpretarea analogică a dispoziţiilor art.
368 şi art. 3854 alin. (2) din acelaşi cod, care conferă
părţilor dreptul de a renunţa la calea de atac exercitată,
rezultă şi dreptul acestora de a renunţa la plângerea
formulată potrivit art. 2781 C. proc. pen.
I.C.C.J., secţia penală, sentinţa nr. 19 din 16
ianuarie 2006
Prin sentinţa penală nr. 745 din 27 mai 2005
pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş, a fost declinată
239
în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa
de soluţionare a cauzei privind plângerea formulată de
petiţionara F.G., în baza art. 2781 C. proc. pen., împotriva
rezoluţiei procurorului de la Parchetul de pe lângă Înalta
Curţi de Casaţie şi Justiţie din 24 ianuarie 2005, prin care
s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de A.S. sub
aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor şi fals privind
identitatea prevăzute în art. 215, art. 246 şi art. 293 C.
pen.
Constatând legalitatea investirii sale, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a dispus citarea părţilor în cauză,
conform art. 2781 alin. (4) C. proc. pen.
La termenul din 16 ianuarie 2006, petiţionara a
declarat în faţa instanţei că renunţă la judecarea plângerii
formulate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că
legiuitorul a prevăzut, ca o garanţie a respectării
legalităţii în procesul penal, posibilitatea ca orice
persoană nemulţumită de actele şi măsurile efectuate de
procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta
să adreseze plângere instanţei, plângerea având natura
juridică a unei căi de atac ce vizează controlul
judecătoresc al rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului
de netrimitere în judecată.
Prin interpretarea analogică a dispoziţiilor art. 368
şi art. 3854 alin. (2) C. proc. pen., care conferă părţilor
dreptul de a renunţa la calea de atac exercitată, rezultă că
nu a mai fost necesar ca legiuitorul să prevadă expres în
textul art. 2781 C. proc. pen. posibilitatea părţilor de a
renunţa la plângerea formulată, câtă vreme o astfel de
plângere are caracterul unei căi de atac similară apelului
ori recursului.
240
Faţă de manifestarea de voinţă liber exprimată de
către petiţionară la termenul din 16 ianuarie 2006, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a luat act de declaraţia
acesteia de renunţare la judecarea plângerii.
12. PLÂNGERE PREALABILĂ.
INFRACŢIUNE PREVĂZUTĂ ÎN ART. 279 ALIN.
(2) LIT. A) C. PROC. PEN. PLÂNGERE
ÎNDREPTATĂ ÎMPOTRIVA UNEIA DINTRE
PERSOANELE ARĂTATE ÎN ART. 29 PCT. 1 C.
PROC. PEN.
Plângerea prealabilă îndreptată împotriva uneia
dintre persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1 C. proc.
pen., cum sunt deputaţii sau senatorii, pentru săvârşirea
uneia dintre infracţiunile arătate în art. 279 alin. (2) lit.
a), se adresează organului competent să efectueze
urmărirea penală, în temeiul art. 279 alin. (2) lit. c), în
acest caz Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, întrucât prin prevederile art. 279 alin.
(2) lit. c) legiuitorul a exceptat de la regula potrivit
căreia plângerea prealabilă se adresează instanţei de
judecată pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate în
art. 279 alin. (2) lit. a) cazurile când plângerea
prealabilă este îndreptată împotriva uneia dintre
persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1 C. proc. pen.
I.C.C.J., secţia penală, sentinţa nr. 64 din 30
ianuarie 2006
Prin plângerea înregistrată la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie la 3 octombrie 2005 persoanele
vătămate B.R. şi P.D. au solicitat tragerea la răspundere
241
penală a lui M.M., având calitatea de deputat, pentru
infracţiunile de insultă şi calomnie prevăzute în art. 205
şi art. 206 C. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat
următoarele:
Prin dispoziţiile înscrise, însă, la art.279 alin.(2)
lit. c) este reglementată excepţia de la această regulă,
prevăzându-se că plângerea prealabilă se adresează
organului competent să efectueze urmărirea penală, când
plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător,
procuror, notar public, militar, judecător şi controlor
financiar de la camera de conturi judeţeană, controlor
financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia dintre
persoanele arătate în art. 29 pct. 1 C. proc. pen.
În legătură cu această ultimă prevedere, potrivit
căreia plângerea prealabilă se adresează organului
competent să efectueze urmărirea penală şi atunci când o
atare plângere vizează persoanele arătate în art. 29 pct. 1
C. proc. pen., este de observat că, între acele persoane,
sunt cuprinse senatorii şi deputaţii, conform lit. a) din
cadrul acestui punct.
Întrucât plângerea formulată de persoanele
vătămate B.R. şi P.D. vizează infracţiunile prevăzute în
art. 205 şi art. 206 C. pen., pentru care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate şi având în vedere că plângerea este îndreptată
împotriva unui deputat, rezultă că plângerea a fost greşit
adresată direct Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ea
impunându-se a fi adresată organului competent să
efectueze urmărirea penală, potrivit art. 279 alin. (2) lit.
c) C. proc. pen., numai acesta având posibilitatea de a
trimite în judecată persoana cercetată şi de a investi
instanţa.
242
Din ansamblul normelor privitoare la competenţă,
mai exact din prevederile art. 29 pct. 1 lit. a) C. proc.
pen., rezultă că, în cazul infracţiunilor săvârşite de
senatori şi deputaţi, competenţa de cercetare aparţine, în
faza de urmărire penală, Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în faza de judecată Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ca atare, organul competent să efectueze
urmărirea penală în cauză este Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit art. 285 C. proc. pen., plângerea
prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală
sau la instanţa de judecată se trimite organului
competent. În aceste cazuri, plângerea se consideră
valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul
necompetent.
Faţă de conţinutul art. 285 C. proc. pen. şi având
în vedere că plângerea formulată de persoanele vătămate
a fost greşit adresată direct instanţei de judecată, s-a
dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
13. CERERE DE SESIZARE A CURŢII
CONSTITUŢIONALE. ADMISIBILITATE.
CONDIŢII. DECIZIE A CURŢII
CONSTITUŢIONALE. EFECTE
1. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
este admisibilă, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992,
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: excepţia de
neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori
o dispoziţie dintr-un asemenea act normativ în vigoare,
dispoziţia respectivă nu a fost constatată ca fiind
243
neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii
Constituţionale şi are legătură cu soluţionarea cauzei, în
orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, din
punctul de vedere al legăturii cu soluţionarea cauzei, se
apreciază în funcţie de momentul în care este invocată,
de starea de fapt şi de probele administrate. În raport cu
aceste criterii, dacă excepţia de neconstituţionalitate se
referă la mijloacele de probă administrate în cauză şi în
baza cărora inculpatul a fost condamnat în primă
instanţă, se poate aprecia că de soluţionarea excepţiei
depinde şi soluţionarea cauzei.
2. Dispoziţia constatată ca neconstituţională
încetează să producă efecte juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de
acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţia
constatată ca neconstituţională este suspendată de drept.
Prin urmare, dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost
invocată în faza de judecată în apel sau în recurs, în
cauză nepronunţându-se o hotărâre definitivă, admiterea
excepţiei invocate produce efecte şi asupra cauzei aflate
în faza de judecată în căile de atac ordinare.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2497 din 14
aprilie 2006
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 5
aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a
penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus
sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10,
art. 11 lit. d), art. 13 şi art. 15 din Legea nr. 51/1991
244
privind siguranţa naţională a României şi art. 24 alin. (4)
din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate, a suspendat judecarea cauzei pe durata
soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate şi a
menţinut starea de arest a inculpaţilor.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a
art. 10, art. 11 lit. d), art. 13 şi art. 15 din Legea nr.
51/1991 şi a art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 s-a
apreciat că aceasta este admisibilă, îndeplinind cele trei
condiţii cumulative înscrise în art. 29 din Legea nr.
47/1992, astfel: neconstituţionalitatea vizează o lege sau
o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-un asemenea act
normativ aflată în vigoare; respectiva prevedere nu a fost
constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie
anterioară a Curţii Constituţionale; respectiva prevedere
are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a
litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cu ocazia soluţionării apelurilor declarate de
către inculpaţi, o parte dintre aceştia au solicitat ataşarea
la dosar a mandatelor emise de procuror, situaţie în care,
ţinând seama de dispoziţiile art. 10 din Legea nr.
51/1991, potrivit cărora activitatea de informaţii pentru
realizarea siguranţei naţionale are caracter de secret de
stat, instanţa a cerut parchetului să întreprindă
demersurile necesare în vederea desecretizării mandatelor
fără însă ca, până în acest moment, să se fi obţinut vreun
rezultat concret în această privinţă.
Deşi parchetul este autoritatea emitentă, potrivit
Legii nr. 51/1991, a mandatelor de interceptare, această
instituţie a cerut altor instituţii să analizeze oportunitatea
desecretizării mandatelor, respectiv Serviciul Român de
Informaţii şi Ministerul Administraţiei şi Internelor,
urmând ca în final decizia, în sensul desecretizării, să
245
aparţină Guvernului, în condiţiile art. 124 alin. (4) din
Legea nr. 182/2002.
Recursul declarat împotriva acestei încheieri,
între alţii, de către procuror, este nefondat.
În mod neîntemeiat s-a susţinut de către procuror
că excepţia de neconstituţionalitate a art. 10, art. 11 lit.
d), art. 13 şi art. 15 din Legea nr. 51/1991 şi a art. 24 alin.
(4) din Legea nr. 182/2002 nu are legătură cu cauza.
Relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate se
poate aprecia în funcţie de momentul în care este
invocată, de starea de fapt şi de probele administrate.
Astfel, se reţine că, în prezent, cauza se află în
faza procesuală a apelului când instanţa de apel, ca
instanţă de control judiciar, capătă nu numai dreptul, ci şi
obligaţia de a cenzura hotărârea primei instanţe sub toate
aspectele în fapt şi în drept, în ce priveşte aspectele de
drept substanţial şi material, în limitele prevăzute în art.
371 alin. (1) C. proc. pen., deci sub acest aspect
invocarea excepţiei are relevanţă.
Se mai reţine că excepţia invocată se referă la
mijloace de probă administrate în cauză, în baza cărora
au fost condamnaţi inculpaţii, respectiv înregistrările
audio efectuate în baza Legii nr. 51/1991.
Având în vedere că instanţa de apel, care trebuie
să pronunţe o soluţie corespunzătoare legii şi adevărului,
se află în imposibilitate de a cenzura, sub aspectul
legalităţii, un mijloc de probă care a stat la baza
soluţionării pe fond a cauzei, se poate aprecia că de
soluţionarea excepţiei va depinde şi soluţionarea cauzei.
Totodată, nu se poate reţine nici critica
procurorului referitoare la lipsa efectelor asupra prezentei
cauze a excepţiei de neconstituţionalitate care, în situaţia
în care ar fi admisă, nu ar acţiona decât pentru viitor.
246
Efectele deciziei de constatare a
neconstituţionalităţii sunt erga omnes. Dispoziţiile
constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca
neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Având în vedere că invocarea excepţiei de
neconstituţionalitate s-a făcut în faza de judecare a
apelului, în cauză nepronunţându-se o hotărâre definitivă,
o eventuală admitere a excepţiei invocate ar avea efecte
şi asupra prezentei cauze.
În consecinţă, recursul procurorului a fost respins.
14. ÎNCHEIERE PRIN CARE INSTANŢA DE
RECURS DISPUNE CU PRIVIRE LA CEREREA
DE SESIZARE A CURŢII CONSTITUŢIONALE.
RECURS. INADMISIBILITATE
Încheierea prin care instanţa dispune cu privire
la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în cazul
în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate,
poate fi atacată cu recurs, în temeiul art. 303 alin. (6) C.
proc. pen., numai atunci când a fost pronunţată de prima
instanţă sau de instanţa de apel. Recursul declarat
împotriva unei astfel de încheieri, pronunţate de instanţa
de recurs, este inadmisibil, întrucât încheierile instanţei
de recurs premergătoare judecării cauzei au caracter
definitiv, întocmai ca şi hotărârea pronunţată asupra
fondului cauzei şi, ca atare, nu pot fi atacate cu un alt
recurs.
247
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1091 din 20
februarie 2006
Prin încheierea nr. 47 din 10 iunie 2005 a
Tribunalului Neamţ a fost admisă propunerea Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism - Biroul Teritorial Neamţ cu privire la
inculpatul B.A., cetăţean străin şi, în baza art. 1451 şi art.
145 C. proc. pen., s-a dispus prelungirea măsurii
preventive a obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de
30 de zile.
Împotriva acestei încheieri inculpatul a declarat
recurs, iar cu ocazia soluţionării acestei căi de atac a
invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 7, art. 136 alin. (1) lit. c), art. 1451 alin. (1) şi (2) şi
art. 178 alin. (21) C. proc. pen. şi a solicitat sesizarea
Curţii Constituţionale şi suspendarea judecării cauzei.
Instanţa de recurs a considerat inadmisibilă
excepţia de neconstituţionalitate, întrucât dispoziţiile nu
au legătură cu soluţionarea cauzei.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de
sesizare a Curţii Constituţionale inculpatul a declarat
recurs.
Recursul declarat nu este admisibil.
Din examinarea actelor dosarului se constată că
încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curţii
Constituţionale a fost pronunţată de Curtea de Apel
Bacău, ca instanţă de recurs.
Or, încheierile acestei instanţe premergătoare
judecării cauzei au, ca şi soluţia pronunţată, caracter
definitiv şi nu pot fi atacate cu un alt recurs.
Este adevărat că prin modificările aduse art. 303
C. proc. pen., şi anume prin introducerea alin. (6) al
248
acestui articol, s-a stabilit că încheierea instanţei în faţa
căreia se ridică o excepţie de neconstituţionalitate este
supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.
Exercitarea acestei căi de atac urmează, însă, a fi
înţeleasă numai în legătură cu încheierile pronunţate de
prima instanţă şi de cea de apel, orice altă interpretare
fiind de natură a înfrânge principiul constituţional al
legalităţii exercitării căilor de atac consfinţit de art. 129
din legea fundamentală.
Ca atare, recursul inculpatului a fost respins ca
inadmisibil.
15. RECURS. PLÂNGERE ÎMPOTRIVA
REZOLUŢIILOR SAU ORDONANŢELOR
PROCURORULUI DE NETRIMITERE ÎN
JUDECATĂ. OMISIUNEA INSTANŢEI DE A
MENŢIONA ÎN MINUTĂ NUMELE UNUIA
DINTRE PETENŢI
Dacă, soluţionând plângerea împotriva rezoluţiei
sau a ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată,
formulată de mai mulţi petenţi care au invocat motive
comune, plângerea adresată instanţei fiind unică,
instanţa omite să menţioneze în minută numele unuia
dintre petenţi, nu este incident motivul de casare
prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., care
priveşte cazurile când hotărârea nu cuprinde motivele pe
care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei
contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se
înţelege, ci o astfel de omisiune va fi înlăturată prin
procedura prevăzută în art. 194 din acelaşi cod.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2664 din 27
aprilie 2006
249
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin
sentinţa nr. 174 din 15 decembrie 2005, a respins
plângerea petenţilor R.A., R.M. şi R.R. formulată
împotriva rezoluţiei din 24 martie 2005 a procurorului de
la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe procurorul a declarat
recurs, susţinând că între minută şi dispozitivul sentinţei
nu există identitate, întrucât în minută sunt menţionaţi
numai petenţii R.A. şi R.M., iar în dispozitivul sentinţei
sunt menţionaţi toţi cei trei petenţi, R.A., R.M. şi R.R.
Recursul nu este fondat.
Împrejurarea că în minută nu este scris şi numele
petentului R.R., alături de ceilalţi doi petenţi, iar în
dispozitivul sentinţei sunt dactilografiate numele şi
prenumele tuturor petenţilor nu este de natură a justifica
concluzia nelegalităţii hotărârii prin care a fost
soluţionată plângerea.
Plângerea penală este unică şi este semnată de cei
trei petenţi, iar motivele acesteia sunt comune. De
asemenea, în plângerea unică adresată instanţei motivele
sunt comune pentru toţi cei trei petenţi.
Judecătorul primei instanţe a soluţionat plângerea
analizând toate motivele comune, nici unul dintre petenţi
neinvocând motive proprii, independente.
Rezultă, astfel, că cei trei petenţi formează un
grup procesual unic, cu interese comune, motivele
invocate fiind comune, iar înscrisurile constituind
plângerea penală şi plângerea adresată instanţei fiind
unice.
În aceste condiţii, simpla omisiune de a înscrie în
minută şi numele petentului R.R., omisiune care poate fi
înlăturată prin procedura prevăzută în art. 194 C. proc.
Pen.
250
Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.,
hotărârile penale sunt supuse casării când acestea nu
cuprind motivele pe care se întemeiază soluţia ori
motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau
acesta nu se înţelege.
În cauză, nici una dintre aceste ipoteze nu este
îndeplinită, soluţia fiind motivată, iar această motivare nu
contrazice dispozitivul hotărârii. De asemenea, motivarea
şi soluţia dispusă de judecător nu cuprind aspecte care le-
ar face de neînţeles.
În consecinţă, recursul procurorului a fost respins.
16. CAZUL DE CASARE PREVĂZUT ÎN
ART. 3859 ALIN. (1) PCT. 10 C. PROC. PEN.
CERERE PRIVIND EFECTUAREA UNEI
EXPERTIZE MEDICO-LEGALE PSIHIATRICE
Respingerea cererii inculpatului de a se efectua o
expertiză medico-legală psihiatrică nu atrage incidenţa
cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C.
proc. pen., dacă atât prima instanţă, cât şi instanţa de
apel s-au pronunţat motivat asupra respingerii probei
solicitate, întrucât această probă a fost administrată în
cursul urmăririi penale, concluziile raportului de
expertiză sunt certe, clare şi neechivoce, iar între actele
medico-legale existente la dosar nu există contradicţii.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1878 din 23
martie 2006
Prin sentinţa penală nr. 416 din 19 octombrie
2005, Tribunalul Vaslui a condamnat pe inculpatul T.C.
pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută
251
în art. 174 raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea
art. 73 lit. b) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, la 16 martie 2005, inculpatul
a avut un conflict spontan cu victima R.V., având ca
motiv remiterea unei sume de bani, iar în acea
împrejurare victima a lovit cu pumnul pe inculpat. La 17
martie 2005, în faţa unui local, victima R.V. a lovit pe
inculpat cu un bici peste mână, iar inculpatul a scos un
cuţit şi a aplicat acesteia o lovitură în partea stângă a
umărului. Victima a fugit de la locul altercaţiei, însă fiind
ajunsă din urmă de inculpat, care i-a aplicat o lovitură cu
acelaşi cuţit în zona spatelui, a decedat.
Împotriva acestei sentinţe inculpatul a declarat
apel, între altele, cu privire la necesitatea efectuării unei
expertize psihiatrice care să-i stabilească discernământul
la momentul comiterii faptei.
Prin decizia penală nr. 3 din 5 ianuarie 2006 a
Curţii de Apel Iaşi, apelul inculpatului a fost respins ca
nefondat.
Recursul declarat de inculpat prin care a invocat,
între altele, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1)
pct. 10 C. proc. pen., solicitând casarea hotărârilor şi
trimiterea cauzei spre rejudecare pentru efectuarea unei
noi expertize medico-legale psihiatrice, este nefondat.
Astfel, în cursul urmăririi penale a fost dispusă şi
efectuată, de către Serviciul de medicină legală judeţean
Vaslui, expertiza medico-legală psihiatrică a inculpatului
T.C., al cărei raport concluzionează, între altele, că
inculpatul prezintă tulburare de personalitate mixtă
emoţional instabilă cu elemente antisociale şi paranoide
şi a comis fapta de care este învinuit cu discernământ,
recomandându-se supravegherea medicală cu eventual
tratament de specialitate prin colaborare cu laboratorul de
sănătate mintală teritorial.
252
Prin încheierea din 24 august 2005, Tribunalul
Vaslui a respins proba solicitată de inculpat privind
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice de
către Institutul de medicină legală Iaşi, cu motivarea că în
raportul de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat
de Serviciul de medicină legală judeţean Vaslui nu există
elemente contradictorii care să justifice efectuarea unei
noi expertize.
Tribunalul a dispus, însă, efectuarea unei adrese
la Serviciul de medicină legală judeţean Vaslui prin care
să se precizeze dacă se impune luarea măsurii obligării la
tratament medical prevăzută în art. 113 C. pen. Prin
adresa nr. 55/PA din 2 septembrie 2005 a Serviciului de
medicină legală judeţean Vaslui se arată că nu se impune
luarea de măsuri obligatorii de tratament, precum cele
prevăzute în art. 113 C. pen. şi că inculpatul a comis
fapta de care este învinuit cu discernământ, iar
recomandările din concluziile raportului de expertiză
medico-legală au avut ca scop atenţionarea cadrelor
medicale din penitenciar privind tendinţa inculpatului de
a acţiona impulsiv.
În ceea ce priveşte cazul de casare invocat de
recurentul inculpat, prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10
C. proc. pen., faţă de critica adusă instanţei de apel, în
sensul solicitării efectuării unei noi expertize psihiatrice
şi al nepronunţării cu privire la această probă, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că examinarea
acestei critici poate avea loc numai cu privire la
obligaţiile ce incumbă instanţei de fond.
În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
examinând critica recurentului inculpat referitoare la
omisiunile instanţei de fond cu privire la efectuarea
expertizei psihiatrice, a constatat că aceasta nu poate fi
reţinută, deoarece ambele instanţe s-au pronunţat motivat
253
asupra respingerii probei solicitate, în condiţiile în care
nu există contradicţii între concluziile actelor medicale,
iar completarea solicitată de instanţă vizează numai
lămurirea necesităţii sau nu a dispunerii măsurii
prevăzute în art. 113 C. pen., în cauză nedepunându-se
acte medicale noi ulterioare expertizei psihiatrice, aşa
încât nu este incident cazul de casare invocat, prevăzut în
art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.
Faţă de considerentele ce preced, recursul a fost
respins.
17. REVIZUIRE. HOTĂRÂRE
PRONUNŢATĂ ÎN TEMEIUL ART. 2781 C. PROC.
PEN. INADMISIBILITATE
În raport cu prevederile art. 393 şi art. 394 C.
proc. pen., pot fi supuse revizuirii numai hotărârile
judecătoreşti definitive prin care a fost rezolvat fondul
cauzei, printr-o soluţie de condamnare, de achitare sau
de încetare a procesului penal. Prin urmare, este
inadmisibilă cererea de revizuire a hotărârii prin care a
fost respins recursul declarat împotriva sentinţei de
respingere, ca inadmisibilă, a plângerii formulate în
temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. împotriva
unui act neprevăzut în aceste dispoziţii.
I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 21
din 23 ianuarie 2006
Prin sentinţa nr. 242 din 24 martie 2005, secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca
inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I. în
temeiul art. 2781 C. proc. pen.
254
Pentru a respinge plângerea cu care a fost
sesizată, instanţa a reţinut că aceasta nu priveşte unul
dintre actele procesuale prevăzute în art. 2781 C. proc.
pen., ci o adresă, respectiv adresa nr. 56471/2205/2003,
primită de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia nr.216 din 19 septembrie 2005, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, a
respins recursul declarat de petent, ca nefondat, reţinând
că, în cauză, petentul a sesizat secţia penală a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie cu plângere formulată
împotriva unui act neprevăzut în art.2781 C.proc.pen.
Cererea de revizuire formulată de petent
împotriva acestei din urmă hotărâri este inadmisibilă,
pentru următoarele considerentele:
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea
poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C.
proc. pen. şi numai pentru cazurile prevăzute în art. 394
din acelaşi cod, singurele apte a provoca o reexaminare
în fapt a cauzei penale.
În cauză, revizuentul a formulat cerere, solicitând
revizuirea unei hotărâri ce nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute în art. 393 C. proc. pen., cu referire, între
altele, la condiţia că hotărârea trebuie să conţină o
rezolvare a fondului, în sensul examinării problemei
existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, finalizată
printr-o soluţie de condamnare, de achitare sau de
încetare a procesului penal. Totodată, petentul nu a
invocat motive dintre cele prevăzute în art. 394 C. proc.
pen. şi nici nu a formulat critici susceptibile fi încadrate
în cazurile prevăzute de acest text.
În consecinţă, cererea de revizuire a fost respinsă
ca inadmisibilă.
255
18. CONTESTAŢIE LA EXECUTARE.
CAZURI. ART. 19 DIN LEGEA NR. 682/2002
Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr.
682/2002 privind protecţia martorilor, potrivit cărora
persoana care are calitatea de martor în sensul acestei
legi şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau
în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau
facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală
a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni,
beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei
prevăzute de lege, nu poate fi invocată pe calea
contestaţiei la executare, neîncadrându-se în nici unul
dintre cazurile prevăzute în art. 461 alin. (1) C. proc.
pen.
Prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 pot fi
invocate numai cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei,
pentru a se aprecia dacă în raport cu denunţul formulat
s-au putut descoperi şi trage la răspundere penală
persoanele care au săvârşit infracţiunile grave arătate de
către denunţător, iar nu pe calea contestaţiei la
executare, după ce denunţătorul a fost condamnat printr-
o hotărâre definitivă şi se află în executarea pedepsei.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1478 din 7
martie 2006
Contestatorul condamnat D.M., aflat în
executarea unei pedepse de 10 ani închisoare, la care a
fost condamnat de către Tribunalul Bucureşti, secţia I
penală, prin sentinţa nr. 89 din 4 februarie 2003, pentru
comiterea infracţiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) şi (2)
din Legea nr. 143/2000, s-a adresat Tribunalului
Bucureşti, ca instanţă competentă, cu contestaţie la
256
executare pentru ca, în temeiul art. 19 din Legea nr.
682/2002, să i se reducă la jumătate pedeapsa pe care o
execută.
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa
nr. 1122 din 31 august 2005, a respins contestaţia la
executare formulată de contestatorul condamnat.
Recursul declarat de contestator este nefondat.
Recurentul contestator se află în executarea unei
pedepse de 10 ani închisoare aplicată de către Tribunalul
Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa nr. 89 din 4
februarie 2003, hotărâre ce a fost menţinută cu privire la
cuantumul pedepsei, deşi recurentul a exercitat căile de
atac prevăzute de lege, apel şi recurs.
Cu privire la pedeapsa de 10 ani închisoare la care
a fost condamnat, în temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din
Legea nr. 143/2000, prin sentinţa menţionată, recurentul
contestator a solicitat reducerea pedepsei la jumătate,
potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002, motiv care se va
înlătura ca fiind nefondat.
Având în vedere cazurile expres prevăzute de lege
în care se poate face contestaţie la executare şi
prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în care se
arată că persoana care a comis o infracţiune gravă, iar
înainte sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii
denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la
răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel
de infracţiuni beneficiază de reducere la jumătate a
limitelor pedepsei prevăzute de lege, se constată că, în
mod just şi printr-o interpretare judicioasă şi conformă cu
norma juridică, prima instanţă, precum şi cea de apel au
apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 19
din Legea nr. 682/2002, întrucât cele arătate nu constituie
caz de contestaţie la executare. Chestiunile invocate de
către recurent îşi puteau găsi rezolvarea odată cu
257
soluţionarea pe fond a cauzei, pentru a se aprecia dacă în
raport cu denunţul formulat organelor de urmărire penală
s-au putut descoperi şi trage la răspundere penală
persoanele arătate de către denunţător, iar nu în situaţia
când el se află în faţa unei hotărâri definitive şi în
executarea pedepsei.
În consecinţă, recursul declarat de contestator a
fost respins.
19. CONTESTAŢIE LA EXECUTARE.
RECUNOAŞTEREA HOTĂRÂRILOR PENALE
STRĂINE. INSTANŢA COMPETENTĂ
Potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. pen.,
contestaţia la executare întemeiată pe prevederile art.
461 alin. (1) lit. d) se judecă de instanţa de executare sau
de instanţa corespunzătoare în grad instanţei de
executare în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere a condamnatului.
În cazul în care, în temeiul prevederilor Legii nr.
302/2004, curtea de apel a dispus recunoaşterea unor
hotărâri penale străine, transferarea condamnatului
pentru continuarea executării pedepsei într-un
penitenciar din România, conversiunea condamnării şi a
emis mandatul de executare a pedepsei, curtea de apel
nu constituie instanţă de executare, în sensul art. 418 şi
art. 461 alin. (2) C. proc. pen., ci o instanţă specială
desemnată ca autoritate judiciară competentă în unele
dintre procedurile reglementate în legea menţionată.
Într-un atare caz, instanţa competentă să judece
contestaţia la executare nu este, prin urmare, curtea de
apel, ci instanţa competentă material potrivit legii
române să judece în primă instanţă infracţiunile pentru
258
care contestatorul a fost condamnat în străinătate, în a
cărei circumscripţie se află locul de deţinere a
condamnatului.
I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 2912 din 8
mai 2006
Prin sentinţa penală nr. 2974 din 8 decembrie
2005 pronunţată de Judecătoria Vaslui a fost declinată
competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare
formulată de condamnatul F.R. în favoarea Curţii de
Apel Iaşi, cu motivarea că această instanţă este, potrivit
art. 461 alin. (2) C. proc. pen., competentă să soluţioneze
cauza, întrucât în circumscripţia sa se află locul de
deţinere a contestatorului, fiind totodată instanţa
corespunzătoare în grad instanţei de executare, Curtea de
Apel Bucureşti.
Prin sentinţa penală nr. 21 din 23 februarie 2006,
Curtea de Apel Iaşi şi-a declinat, la rândul său,
competenţa în favoarea Judecătoriei Vaslui şi, constatând
ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea
dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea
soluţionării acestuia.
Curtea de Apel Iaşi a apreciat că, în raport cu
infracţiunile pentru care contestatorul a fost condamnat,
instanţa de executare, precum şi instanţa corespunzătoare
în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se
află locul de deţinere, este Judecătoria Vaslui.
Examinând conflictul negativ de competenţă,
potrivit art. 43 alin. (1), (3) şi (7) C. proc. pen., Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în cauză
competenţa de soluţionare aparţine Judecătoriei Vaslui
pentru următoarele considerente:
259
Prin sentinţa nr. 164 din 23 decembrie 2004 a
Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă
sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Bucureşti privind transferarea condamnatului pentru
continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din
România, au fost recunoscute în România sentinţele
penale pronunţate în Austria şi s-a dispus transferul
condamnatului din Austria în România.
Condamnatul a fost obligat să continue în
România executarea pedepselor de 13 ani închisoare
(prima sentinţă) şi 1 an închisoare (cea de-a doua
sentinţă).
În baza art. 39 alin. (2) C. pen. a fost contopit
restul de pedeapsă rămas neexecutat, de 8 ani, 2 luni şi 23
zile de închisoare (din pedeapsa de 13 ani închisoare), cu
pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa
Tribunalului Krems Am der Donau, iar la pedeapsa
rezultantă s-a adăugat un spor de 1 an închisoare,
condamnatul urmând să continue în România executarea
pedepsei de 9 ani, 2 luni şi 23 zile de închisoare.
În baza acestei sentinţe, a fost emis de către
Curtea de Apel Bucureşti mandatul de executare a
pedepsei închisorii.
În cauză, Judecătoria Vaslui în mod greşit a
apreciat că instanţa de executare este Curtea de Apel
Bucureşti, declinând competenţa Curţii de Apel Iaşi,
instanţă egală în grad instanţei de executare, în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere a condamnatului.
În speţa de faţă, Curtea de Apel Bucureşti nu
reprezintă instanţa de executare, ci reprezintă o instanţă
specială desemnată prin Legea privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, pentru a
recunoaşte în România hotărârile pronunţate în
străinătate şi care a dispus transferul condamnatului în
260
România pentru continuarea executării pedepsei într-un
penitenciar din ţară.
Faza de executare a hotărârilor penale are ca
obiect desăvârşirea activităţii de realizare a justiţiei
penale, prin aducerea la înfăptuire a celor decise prin
hotărârile penale definitive.
Organul care ordonă executarea hotărârii este
instanţa de executare.
Astfel, instanţa de executare, este prima instanţă
de judecată, determinarea ei se face practic prin aplicarea
regulilor privitoare la competenţă din partea generală a
Codului de procedură penală.
Repartizarea se referă la instanţa căreia i se
atribuie competenţa de a judeca fapta respectivă în primă
instanţă.
În cauză, raportat la infracţiunile pentru care F.R.
a fost condamnat în străinătate - furt calificat, distrugere,
viol şi vătămare corporală -, instanţa competentă material
în România să judece astfel de infracţiuni în primă
instanţă este judecătoria, astfel că instanţa de executare şi
totodată instanţa corespunzătoare în grad instanţei de
executare în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere a condamnatului este Judecătoria Vaslui.
Pentru aceste considerente, s-a stabilit competenţa
de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.
261
JURISPRUDENŢA ÎNALTEI CURŢII DE CASAŢIE
ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
OPIS ALFABETIC
1. Restituire în natură. Imobil
2. Acţiune în revendicare. Imobil
3. Imobil preluat în mod abuziv de stat
4. Imobil – Măsuri reparatorii prin titluri de valoare
nominală
5. Imobil – restituire în natură
6. Imobil –despăgubiri
7. Imobil – măsuri reparatorii prin echivalent
8. Imobil – restituire în natură
9. Imobil – expropriere
10. Contract de vânzare-cumpărare
11. Contract de mandat
12. Măsuri reparatorii – hotărâre de condamnare
13. Eroare judiciară
14. Restituire imobil – Competenţa materială
15. Cooperative meşteşugăreşti – conflicte de muncă
16. Complet de judecată – Nulitate
17. Revocare mandat
18. Asociaţie de proprietari
19. Înscriere carte funciară
20. Cereri noi formulate în apel
21. Revizuire
262
JURISPRUDENŢA ÎNALTEI CURŢII DE CASAŢIE
ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
1. CERERE DE RESTITUIRE ÎN NATURĂ
SAU ÎN ECHIVALENT A UNUI IMOBIL
PRELUAT ÎN MOD ABUZIV DE STAT,
FORMULATĂ DE O PERSOANĂ JURIDICĂ.
CALITATEA DE PERSOANĂ ÎNDREPTĂŢITĂ LA
MĂSURI REPARATORII ÎN BAZA LEGII NR.
10/2001.
Acordarea măsurilor reparatorii persoanelor
juridice potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 este
condiţionată de continuarea activităţii persoanei juridice
din patrimoniul căreia s-a produs preluarea abuzivă sau
de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se
constate că este aceeaşi persona juridică cu cea care a
fost desfiinţată sau interzisă.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 950 din 30 ianuarie 2006
Prin sentinţa civilă nr.683 din 21 aprilie 2004 a
Tribunalului Hunedoara, secţia civilă a fost respinsă
contestaţia formulată de Federalcoop Hunedoara Deva în
contradictoriu cu Primarul Municipiului Deva, Consiliul
Local Deva, Primăria municipiului Deva, Statul Român
prin Ministerul Finanţelor Publice şi Prefectura judeţului
Hunedoara prin care s-a solicitat anularea dispoziţiei
nr.923 din 7 octombrie 2003 emisă de Primarul
municipiului Deva şi obligarea acestuia să emită
263
dispoziţia de restituire în natură sau prin echivalent
bănesc în sumă de 8407 de euro – pentru imobilul –
apartament 29 compus din 2 camere şi dependinţe situat
în Deva, donat statului în anul 1964 în temeiul Decretului
nr.478/1954.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a avut în vedere în
esenţă că apartamentul în litigiu a fost donat statului în
anul 1964 fiind respinsă prin hotărâre irevocabilă
acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii contractului
de donaţie.
S-a reţinut că reclamanta nu are calitate de
persoană îndreptăţită la restituire sau măsuri reparatorii în
sensul art.3 lit.c din Legea nr.10/2001.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei
sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia nr.2001
din 21 decembrie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia
civilă.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat
recurs, care a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Textul menţionat, care vizează dispoziţiile Legii
nr.10/2001 are în vedere în esenţă societăţile comerciale
de tip capitalist şi în nici un caz organizaţiile
cooperatiste, care nu sunt indicate ca persoane
îndreptăţite, ci sunt menţionate numai ca posibile
beneficiare ale preluării unor imobile în mod abuziv.
Aşa fiind rezultă că este corectă interpretarea dată
de instanţă prevederilor art.3 lit.c din Legea nr.10/2001,
în raport de care s-a decis că reclamanta nu are calitatea
de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Tot astfel, este de reţinut că nici critica adusă
hotărârii prin recurs, raportat la aplicarea prevederilor
art.2 lit.c din lege nu este întemeiată.
264
Textul vizează imobilele donate atât statului cât şi
unor persoane juridice, în baza unor acte normative
speciale şi care n-au făcut obiectul unor acţiuni de drept
comun în anularea sau constatarea nulităţii absolute a
actului de donaţie, acestea fiind definite ca imobile
preluate în mod abuziv.
În afară de acestea, textul prevede că pot constitui
obiect de restituire şi acele imobile care au fost donate
statului, însă donaţiile respective au fost desfiinţate prin
hotărâri judecătoreşti irevocabile pe calea dreptului
comun.
Situaţia din speţă se regăseşte parţial în prima
ipoteză menţionată, pentru că donaţia în discuţie a făcut
obiectul unei acţiuni în anulare de drept comun ce a fost
respinsă prin sentinţa civilă nr.371 din 12 februarie 2003
a Judecătoriei Deva, definitivă şi irevocabilă. În această
situaţie, în care s-a recunoscut practic valabilitatea
transmiterii dreptului de proprietate prin donaţie, nu este
posibil a se constata şi preluarea abuzivă, caz în care sunt
aferente măsurile reparatorii.
Pe de altă parte este de observat în combaterea
motivelor de recurs şi că Decretul nr.478/1954 privitor la
donaţiile făcute statului constituie norma de drept
generală în această materie a donaţiilor făcute statului şi
nu un act normativ special în baza căruia s-ar fi perfectat
donaţia, caz în care nu era necesară admiterea acţiunii în
anularea donaţiei pentru a se putea considera preluarea
abuzivă.
De altfel, nici în cuprinsul actului de donaţie,
autentificat sub nr.625 din 11 mai 1964 de Notariatul de
Stat Hunedoara Deva nu este indicat actul normativ
special în temeiul căruia a fost încheiat, astfel că este de
reţinut că în cazul de faţă, măsurile reparatorii puteau fi
acordate numai în teza a II-a a textului menţionat, anume
265
dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea
nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă.
Aşa fiind, în condiţiile în care o astfel de hotărâre
nu există rezultă că în condiţiile legii a fost respinsă
contestaţia de faţă, fiind menţinută astfel dispoziţia de
respingere a cererii de acordare de măsuri reparatorii.
De aceea recursul a fost respins ca nefondat.
2. ACŢIUNE ÎN REVENDICAREA
TERENULUI INTRAT ÎN PROPRIETATEA
STATULUI ÎN BAZA ART.30 DIN LEGEA NR.
58/1974, ÎNTEMEIATĂ PE LEGEA NR. 10/2001.
INAPLICABILITATEA LEGII NR. 10/2001.
Art. 1 din Legea nr. 10/2001, care stabileşte
domeniul de aplicare al acestei legi, nu cuprinde în
categoria preluărilor abuzive şi trecerea în proprietatea
statului a terenului în baza Legii nr. 58/1974.
În acest sens sunt şi prevederile art. 1 pct. 1.4 lit.
c din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii
nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003 care
menţionează că legiuitorul de după 1989 a soluţionat
această problemă în favoarea dobânditorilor
construcţiei, recunoscând acestora dreptul (vocaţia) de a
obţine titluri de proprietate pentru terenul aferent
construcţiei cumpărate.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 1228 din 3 februarie 2006.
La 21octombrie 2003, reclamanta Z.M. a solicitat
în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Galaţi
266
anularea dispoziţiei nr. 228/SR din 1.08.2003 şi
restituirea în natură sau în echivalent, a imobilului situat
în localitatea Galaţi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că
imobilul menţionat a fost proprietatea soţului său, Z.G.I.
şi a trecut în proprietatea statului, în baza Legii nr.
58/1974 ca efect al contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 6663/1979.
Deşi a solicitat acordarea măsurilor reparatorii
prevăzute de Legea nr. 10/2001, pârâta a respins
notificarea sa, reţinând că imobilul are regimul juridic
reglementat de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Prin sentinţa civilă nr. 29 din 16 ianuarie 2004 a
Tribunalului Galaţi a fost respinsă ca neîntemeiată
acţiunea, reţinându-se că terenul nu face obiectul Legii
nr. 10/2001, fiindu-i aplicabile prevederile art. 36 din
Legea nr. 18/1991, ale cărei dispoziţii reclamanta poate
uza pentru valorificarea dreptului său.
Această hotărâre a fost menţinută prin decizia
civilă nr. 788/A din 24 mai 2004 a Curţii de Apel Galaţi
care a respins apelul reclamantei ca nefondat pentru
aceleaşi considerente ca şi cele ale primei instanţe.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs
reclamanta, care a fost apreciat ca fiind fondat, de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 au
fost excluse de la incidenţa acestei legi, terenurile al
căror regim juridic este reglementat prin Legea nr.
18/1991 a fondului funciar şi celelalte acte normative în
materie funciară.
Ori, art. 1 din Legea nr. 10/2001 care stabileşte
domeniul de aplicare al acestei legi, nu cuprinde în
categoria preluărilor abuzive şi trecerea în proprietatea
statului a terenului în baza Legii nr. 58/1974.
267
În acest sens sunt şi prevederile art. 1 pct. 1.4 lit.
c din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii
nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003 care
menţionează că legiuitorul de după 1989 a soluţionat
această problemă în favoarea dobânditorilor construcţiei,
recunoscând acestora dreptul (vocaţia) de a obţine titluri
de proprietate pentru terenul aferent construcţiei
cumpărate.
Prin urmare, solicitarea prin care se invocă faptul
că acest act normativ constituie preluare abuzivă urmează
să fie respinsă, situaţia menţionată intrând sub incidenţa
Legii nr. 18/1991.
Faţă de considerentele expuse, recursul a fost
respins ca nefondat.
3. IMOBIL PRELUAT ÎN MOD ABUZIV DE
STAT. CONTESTAŢIE ÎMPOTRIVA DISPOZIŢIEI
PRIN CARE SE ACORDĂ MĂSURI
REPARATORII ÎN ECHIVALENT ÎN BAZA LEGII
NR. 10/2001 NEMODIFICATĂ.
APLICABILITATEA TITLULUI VII AL
LEGII NR.247/2005
În principiu, legea nouă se aplică imediat
situaţiilor obiective (legale), adică acelor situaţii juridice
al căror conţinut şi efecte sunt imperativ stabilite de
legiuitor. Stricto sensu, este avut în vedere momentul
intrării în vigoare a legii noi, iar lato sensu, prezentul şi
viitorul, ambele determinate prin prisma acestui moment
şi materializate fie în situaţii juridice care urmează să
existe, să se modifice ori stinge, fie în fapte juridice
pendinte (tacta pendentia) ori efecte viitoare ale unor
raporturi juridice trecute (facta futura).
268
În speţă, dreptul subiectiv reclamat îşi are
fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă de
stat a imobilului pentru care se pretind despăgubiri,
adică într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale
acestui raport sunt imperativ stabilite, în condiţiile în
care au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent
potrivit legii vechi (titluri de valoare şi acţiuni), prin
titlul VII al Legii nr.247/2005, lege nouă, de imediată
aplicare.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 102 din 6 ianuarie 2006
La data de 5 martie 2005, A.V. a chemat în
judecată Primăria Zalău cerând anularea dispoziţiei
nr.2890 din 18 noiembrie 2004, emisă de pârâtă şi
obligarea acesteia din urmă să-i plătească, în baza Legii
nr.10/2001, echivalentul valoric, sub forma unor
despăgubiri băneşti, a unui imobilul situat în municipiul
Zalău, compus din construcţii şi 1295 mp teren şi preluat
de stat, prin naţionalizare, în baza Decretului nr.92/1950.
Tribunalul Sălaj, Secţia civilă, prin sentinţa
nr.130 din 11 februarie 2005, a respins, ca nefondată,
acţiunea.
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, prin decizia
nr.717 din 24 august 2005, a respins, ca nefondat, apelul
reclamantei, cu motivarea că, în speţă, fiind vorba de
construcţii demolate şi un teren ocupat, nerestituibil în
natură, reclamantei i-au fost acordate, prin dispoziţia
atacată, măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile
art.10 alin.1 şi 8 coroborat cu art.9 alin.2 din Legea
nr.10/2001, nemodificată, sub formă de titluri de valoare
nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare şi
acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de
269
capital. Întrucât plata acestor măsuri reparatorii urmează
regimul de conversie prevăzut de titlul VII a Legii
nr.247/2005, dreptul la despăgubiri invocat de reclamantă
este supus acţiunii legii noi, de imediată aplicare.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat
recurs apreciat ca nefondat.
Recursul este nefondat.
În speţă, dreptul subiectiv reclamat îşi are
fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă de stat
a imobilului pentru care se pretind despăgubiri, adică
într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale acestui
raport sunt imperativ stabilite, în condiţiile în care au fost
acordate măsuri reparatorii prin echivalent potrivit legii
vechi (titluri de valoare şi acţiuni), prin titlul VII al Legii
nr.247/2005, lege nouă, de imediată aplicare.
Summa summarum, legea nouă determină
imperativ regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor
aferente imobilelor preluate abuziv, iar prin capitolul VI
pct. 16.1 şi urm. din Hotărârea Guvernului României
nr.1095/2005 instituie noile proceduri administrative
pentru acordarea despăgubirilor.
Întrucât, în planul dreptului intertemporal, toate
aceste dispoziţii, de imediată aplicare, sunt imperative,
iar după intensitatea şi puterea lor, obligatorii, rezultă că
legea veche rămâne fără aplicare. Ca atare, pretenţiile
reclamantei la plata despăgubirilor, în condiţiile legii
vechi, sunt nefondate.
Aşa fiind, se impune soluţia respingerii
recursului.
4. IMOBIL INTRAT ÎN PROPRIETATEA
STATULUI PRIN EXPROPRIERE ÎN BAZA
DECRETULUI NR. 114/1972. ACŢIUNE PENTRU
ACORDAREA DE MĂSURI REPARATORII PRIN
270
ECHIVALENT BĂNESC. ACORDAREA DE
TITLURI DE VALOARE NOMINALĂ SAU
ACŢIUNI.
Efectuarea ofertei de restituire prin echivalent
bănesc în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001 rămâne
la latitudinea entităţii deţinătoare, deoarece dreptul de
opţiune al persoanei îndreptăţite operează numai între
celelalte forme de restituire prin echivalent
corespunzătoare valorii imobilului, astfel că entitatea
deţinătoare nu poate fi obligată la acordarea altor
măsuri reparatorii prin echivalent – decât acelea
prevăzute de art. 11 pct. 8 din Legea nr. 10/2001.
De altfel dispoziţiunile art. 24 din Legea nr.
10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005 - recunosc
persoanei îndreptăţite, aflată în situaţia prevăzută de art.
1 dreptul la acordarea în compensare de bunuri şi
servicii ori despăgubiri în condiţiile legii, ceea ce
presupune, în accepţiunea actualei reglementări
acordarea de titluri de valoare nominală sau acţiuni.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 644 din 20 ianuarie 2006.
Prin acţiunea înregistrată sub numărul
4903/C/2004 la Tribunalul Botoşani, C.V. şi C.E. au
chemat în judecată Primăria Municipiului Botoşani,
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi
prefectura judeţului Botoşani solicitând acordarea
măsurilor reparatorii în echivalent bănesc în temeiul
Legii nr. 10/2001 pentru imobilul teren şi construcţie
expropriat în 1972.
În motivarea acţiunii, petiţionarii au arătat că prin
Decretul nr. 114/1972 s-a procedat la exproprierea
271
imobilului proprietatea acestora– teren în suprafaţă de
333 m.p. a construcţiei şi anexelor gospodăreşti şi că în
locul acestora s-au edificat blocuri de locuinţe.
Deoarece exproprierea nu s-a făcut în temeiul
unei drepte şi juste despăgubiri şi întrucât notificarea
formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a primit
rezolvare în termenul legal, s-a solicitat obligarea
Primăriei Municipiului Botoşani la emiterea deciziei sau
dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin
echivalent bănesc.
Tribunalul Botoşani prin sentinţa nr. 9 din 13
ianuarie 2005 – a admis acţiunea şi a obligat Statul
Român prin Ministerul Finanţelor Publice să le acorde
acestora despăgubiri prin echivalent constând în titluri de
valoare nominală folosite exclusiv în procesul de
privatizare în valoare totală de 6.664.120.292 lei
reprezentând contravaloarea casei şi terenului aferent în
suprafaţă de 3331 m.p. expropriate. Acţiunea faţă de
Primăria Municipiului Botoşani şi Prefectura Judeţului
Botoşani au fost respinsă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a
reţinut că prin Decretul nr. 114/1972 imobilul a fost
expropriat în folosul statului şi cum acestora nu li s-a
acordat o justă despăgubire, în temeiul Legii nr. 10/2001
aceştia sunt îndreptăţiţi la acordarea măsurilor reparatorii
prin echivalent, deoarece restituirea imobilului în natură
nu mai este posibilă.
Primăria Municipiului Botoşani şi Prefectura
Judeţului Botoşani, prin Comisia de aplicare a Legii nr.
10/2001 a apreciat că valoarea imobilelor expropriate
este de 6.664.120.292 lei, după ce s-a scăzut valoarea
actualizată a despăgubirilor primite valoare la care
petiţionarii au achiesat. Instanţa făcând în cauză aplicarea
art. 1 alin. 2, art. 10 alin. 6, 7, art. 11 alin. 3 şi 8 din
272
Legea nr. 10/2001 a admis acţiunea reclamanţilor şi le-a
acordat corespunzător valorii imobilelor expropriate de
de 6.664.120.292 lei, titluri de valoare nominală folosite
exclusiv în procesul de privatizare.
Pentru aceleaşi considerente avute în vedere de
către instanţa de fond Curtea de Apel Botoşani prin
decizia nr. 357 din 12 aprilie 2005 a respins ca nefondat
apelul petiţionarilor menţionând dispoziţiunile sentinţei.
Recursul declarat de C.V. şi C.E. este nefondat.
În speţă, petiţionarilor le-au fost acordate
măsurile reparatorii prevăzute de art. 11 pct. 8 din Legea
nr. 10/2001.
Efectuarea ofertei de restituire prin echivalent
bănesc în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001 rămâne la
latitudinea entităţii deţinătoare, deoarece dreptul de
opţiune al persoanei îndreptăţite operează numai între
celelalte forme de restituire prin echivalent
corespunzătoare valorii imobilului, astfel că entitatea
deţinătoare nu poate fi obligată la acordarea altor măsuri
reparatorii prin echivalent – decât acelea prevăzute de art.
11 pct. 8 din Legea nr. 10/2001.
De altfel dispoziţiunile art. 24 din Legea nr.
10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005 şi care se
regăsesc în art. 26 din Legea nr. 10/2001 modificată –
recunoaşte persoanei îndreptăţite, aflată în situaţia
prevăzută de art. 1 pct. 4 (de imediată aplicare) dreptul la
acordarea în compensare de bunuri şi servicii ori
despăgubiri în condiţiile legii, ceea ce presupune, în
accepţiunea actualei reglementări acordarea de titluri de
valoare nominală sau acţiuni, adică exact măsurile
reparatorii acordate petiţionarilor.
Pentru aceste considerente recursul a fost respins,
fiind nefondat.
273
5. IMOBIL PRELUAT ÎN MOD ABUZIV DE
STAT ŞI AFLAT ÎN PATRIMONIUL UNEI
SOCIETĂŢI COMERCIALE PRIVATIZATE.
CERERE DE RESTITUIRE ÎN NATURĂ A
IMOBILULUI.
Potrivit dispoziţiilor art.20 alin.1 din Legea nr.
10/2001, imobilele preluate abuziv se restituie în natură
persoanei îndreptăţite, dacă erau deţinute la data intrării
în vigoare a legii „de o societate comercială la care
statul (...) era acţionar ori asociat majoritar”.
Situaţia de excepţie prevăzută de dispoziţiile
art.27 alin.1 din Legea nr. 10/2001 se referă exclusiv la
societăţile comerciale privatizate anterior adoptării Legii
nr.10/2001, în condiţiile în care, conform art.20 alin.1
imobilele deţinute (la data intrării în vigoare) de
societăţi comerciale cu capital majoritar de stat se
restituie în natură. Art.20 alin.1 are şi semnificaţia
indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au
depus notificări de restituire, consacrată expres de
pct.20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a
Legii nr.10/2001 şi de art.20 alin.41 (dispoziţie
interpretativă introdusă prin Legea nr.247/2005).
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 661 din 20 ianuarie 2006.
Prin sentinţa civilă nr.678/2004, pronunţată în
dosarul nr.12089/2003, Tribunalul Prahova a admis
contestaţia formulată de contestatorul T.Ş.M. în
contradictoriu cu intimata SC „Pajişti” SA Ciorani, a
anulat decizia nr.91/13 noiembrie 2003, emisă de
intimată în baza Legii nr.10/2001 şi a dispus restituirea în
natură către contestator a imobilului situat în comuna
274
Teişani, punct „Gară”, judeţul Prahova, compus din teren
şi construcţii identificate conform rapoartelor de
expertiză efectuate în cauză.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca
nefondat a apelului declarat de intimata SC „Pajişti” SA,
de către Curtea de Apel Ploieşti prin decizia civile
nr.2722 din 27 octombrie 2004.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele au
reţinut următoarele:
Prin notificările nr.1616, nr. 2607/2001 şi nr.
504/2002, contestatorul a solicitat intimatei restituirea în
natură a imobilului (construcţie şi teren) situat în comuna
Teişani, punct „Gară”, cerere respinsă de intimată cu
motivarea că dreptul de proprietate al autoarei
contestatorului, B.M. şi identitatea imobilului revendicat
cu cel evidenţiat în patrimoniul intimatei nu au fost
dovedite precum şi datorită faptului că, în conformitate
cu art.27 din Legea nr.10/2001, pentru imobilele preluate
cu titlu valabil, deţinute de societăţi comerciale
privatizate, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri
reparatorii prin echivalent.
Din înscrisurile depuse rezultă că în anul 1949, în
baza decretului nr.83/1949, autoarea contestatorului,
M.A. B., a fost expropriată inclusiv cu un conac şi teren
aferent care, potrivit adresei nr.930/2004 a Primăriei
comunei Teişani şi declaraţiilor autentificate ale
numiţilor T.R. şi D.G., este unul şi acelaşi cu cel deţinut
de SC „Pajişti” SA.
De asemenea, din expertizele tehnice efectuate în
cauză rezultă că imobilul expropriat în anul 1949 este
unul şi acelaşi cu cel deţinut de apelanta intimată.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel
a declarat recurs apelanta intimată SC „Pajişti” SA,
criticând-o ca fiind nelegală.
275
În recurs intimatul contestator a depus planşe foto
executate anterior exproprierii şi în prezent, din a căror
examinare comparativă rezultă că, într-adevăr, concluzia
curţii de apel în sensul identităţii imobilelor este
justificată.
Este de necontestat faptul că, potrivit înscrisurilor
administrate (certificat eliberat de Arhivele Naţionale,
adrese ale Primăriei Teişani, procese-verbale de preluare
întocmite în anul 1949) imobilul în litigiu a fost
expropriat în baza Decretului nr.83/1949 din patrimoniul
autoarei contestatarului.
Conform dispoziţiilor art.221 din Legea
nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005, persona
individualizată în actele de autoritate prin care s-a dispus
sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive „este
presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar”, „în
absenţa unor probe contrare”, iar în prezenta cauză
prezumţia instituită de dispoziţia legală analizată nu a
fost răsturnată în nici un mod.
Regula restituirii în natură a imobilelor care fac
obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001 este
consacrată, de principii, în textul general cuprins de art.7
alin.1 din actul normativ, excepţiile privind restituirea
prin echivalent fiind limitativ prevăzute şi de strictă
interpretare.
Situaţia de excepţie invocată de recurentă,
prevăzută de dispoziţiile art.27 alin.1 din lege priveşte
exclusiv societăţile comerciale privatizate anterior
adoptării Legii nr.10/2001, în condiţiile în care, conform
art.20 alin.1 imobilele deţinute (la data intrării în vigoare)
de societăţi comerciale cu capital majoritar de sta se
restituie în natură, art.20 alin.1 având şi semnificaţia
indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au
depus notificări de restituire, consacrată expres de
276
pct.20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a
Legii nr.10/2001 şi de art.20 alin.41 (dispoziţie
interpretativă introdusă prin Legea nr.247/2005).
Cum, conform propriilor afirmaţii, recurenta a
fost privatizată ulterior intrării în vigoare a legii şi
înregistrării de către intimatul contestator a notificării,
hotărârile instanţelor anterioare sunt pronunţate în
interpretarea şi aplicarea corectă a legii, nefiind incident
în cauză cazul de modificare prevăzut de art.304 pct.9
Cod procedură civilă.
6. IMOBIL PRELUAT ÎN MOD ABUZIV DE
STAT. MĂSURI REPARATORII ÎN ECHIVALENT.
STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Persoana îndreptăţită, potrivit art. 11 alin. 5, 6 şi
7 din Legea nr. 10/2001, are dreptul la măsuri
reparatorii atât pentru construcţiile expropriate şi
demolate, cât şi pentru terenul expropriat care nu poate
fi restituit în natură.
Pentru construcţii este avută în vedere valoarea
stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare,
în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia
evaluatorului, iar pentru terenuri, măsurile reparatorii
sunt datorate în limita valorii de piaţă la data
soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor
internaţionale de evaluare.
În ambele cazuri se scade valoarea actualizată a
despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru
construcţii, din valoarea corespunzătoare a părţii din
imobilul expropriat care nu se poate restitui în natură
(alin. 7).
277
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 1219 din 3 februarie 2006
La 9 iulie 2003 S.R.M. a chemat în judecată
Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi pe
Primarul municipiului Cluj-Napoca, cerând, în baza Legii
nr. 10/2001, anularea dispoziţiei nr. 2177 din 10 iunie
2003 şi obligarea pârâţilor la măsuri reparatorii pentru
construcţiile demolate şi terenul ocupat de blocuri de
locuinţe, bunuri identice cu imobilul din Cluj-Napoca,
expropriat prin Decretul nr. 148/1989.
Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 71
din 27 ianuarie 2004, a respins, ca nefondată, acţiunea.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, prin decizia nr.
955 din 22 aprilie 2004, a respins apelul reclamantei, cu
motivarea că aceasta a beneficiat de măsuri reparatorii în
baza Legii nr. 1/2000.
Împotriva deciziei din apel reclamanta a declarat
recurs susţinând, în esenţă, că soluţia instanţelor de fond
a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în
temeiul cărora, datorând întoarcerea valorii actualizate a
despăgubirilor primite pentru bunurile expropriate, are
dreptul la valoarea reală a construcţiilor demolate şi a
terenului care nu poate fi restituit în natură.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 11 alin. 5, 6 şi 7 din Legea nr.
10/2001/art. 2/ cel îndreptăţit are dreptul la măsuri
reparatorii pentru construcţiile expropriate şi demolate,
precum şi pentru terenul expropriat care nu poate fi
restituit în natură. În primul caz este avută în vedere
valoarea stabilită potrivit standardelor internaţionale de
evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la
dispoziţia evaluatorului. În al doilea rând, măsurile
reparatorii sunt datorate în limita valorii de piaţă la data
278
soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor
internaţionale de evaluare. În ambele cazuri se scade
valoarea actualizată a despăgubirilor primite pentru teren,
respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare
a părţii din imobilul expropriat care nu se poate restitui în
natură (alin. 7).
În speţă, drepturile reclamantei sunt circumscrise
limitelor legale arătate, dar, în recurs, ele nu pot fi
cuantificate, datorită insuficienţei elementelor probatorii
necesare, determinate în condiţii de contradictorialitate.
Faptic, în raport de obiectul material al exproprierii, se
impune identificarea a ceea ce s-a restituit în natură şi ce
rămâne supus reparării prin echivalent. Apoi, este
necesar să fie stabilită, conform art. 11 alin. 5 şi 6 din
Legea nr. 10/2001 (22), valoarea măsurilor reparatorii în
echivalent, cu deducerea valorii actualizate a
despăgubirilor primite în momentul exproprierii (alin. 7).
Aşa fiind, s-a admis recursul şi s-au casat ambele
hotărâri trimiţându-se cauza la prima instanţă pentru o
nouă judecată, instanţa de trimitere urmând să ţină
seama de dispoziţiile art. 315 C.pr.civ.
7. IMOBIL PRELUAT DE STAT ÎN
CADRUL REGLEMENTAT DE DECRETELE
NR.83/1949 ŞI 111/1949. OBLIGAŢIILE UNITĂŢII
DEŢINĂTOARE NOTIFICATĂ PENTRU
ACORDAREA DE MĂSURI REPARATORII PRIN
ECHIVALENT ÎN BAZA LEGII NR. 10/2001.
Faptul că art.25 din Legea nr.10/2001 modificată
şi completată prin Legea nr.247/2005 prevede, în
prealabil sesizării instanţei, îndeplinirea procedurii
prealabile – nu echivalează cu obstrucţionarea accesului
279
la justiţie şi nici cu tergiversarea aplicării măsurilor
reparatorii instituite de lege, cu atât mai mult cu cât
procedura judiciară în materie nu are caracter
obligatoriu, ci subsidiar, atunci când rezolvarea pe cale
amiabilă, în cadrul procedurii administrative nu a dat
rezultate.
Îndeplinirea obligaţiei de „a face” ce îi revine
unităţii deţinătoare – de a se pronunţa asupra notificării,
nu trebuie disociată de competenţa generală a
tribunalului în materia Legii 10/2001 în cadrul căreia să
se dispună ca unitatea deţinătoare să se conformeze
exigenţelor legale ce îi revin – de a îndeplini procedura
administrativă prealabilă, emiţând decizia sau dispoziţia
motivată, care potrivit art.26 din lege poate fi constată în
instanţă.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 1230 din 3 februarie 2006
M.M.D. şi M.O. au solicitat în temeiul Legii
nr.10/2001 şi în contradictoriu cu Primăria Drăgăneşti
Vlaşca, Prefectura Judeţului Teleorman - Staţiunea de
Cercetări Agricole Drăgăneşti Vlaşca şi Statul Român
prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea
despăgubirilor aferente imobilului preluat de stat, de la
autoarea acestora M.P. în temeiul decretelor nr.83/1949
şi 111/1949.
În motivarea acţiunii petiţionarele au precizat că
la data de 2 iulie 2001, M.A. unicul succesor al defunctei
M.P. a notificat Prefectura Judeţului Teleorman şi
Staţiunea de Cercetări Agricole în vederea acordării
despăgubirilor în echivalent bănesc pentru aceste imobile
iar Prefectura Teleorman a transmis notificarea spre
280
analiză şi soluţionare Primăriei Drăgăneşti Vlaşca fără ca
aceasta să dea vreo rezolvare notificării.
Tribunalul Teleorman, prin sentinţa civilă 832 din
15 noiembrie 2004 a respins ca prematură cererea
petiţionarelor reţinând, în esenţă, că persoana juridică
deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie motivată asupra
notificării şi că în măsura în care aceasta refuză să emită
decizia sau dispoziţia motivată, petiţionarele au calea
plângerii în temeiul Legii nr. 29/1990.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin
decizia 513 din 25 martie 2005 a respins ca nefondat
apelul petiţionarelor.
Recursul declarat de reclamante este întemeiat.
Corect instanţele au reţinut că în temeiul art.22
din Legea nr.10/2001 – procedura administrativă
prealabilă are un caracter obligatoriu şi că instanţa nu
poate fi sesizată prin ignorarea acestei proceduri,
deoarece sesizarea instanţei vizează contestarea deciziei
sau dispoziţiei unităţii deţinătoare, respectiv actele finale
ale procedurii prealabile administrative.
Respingând ca prematură acţiunea petiţionarelor,
instanţele au greşit, deoarece la data sesizării instanţei,
termenul de 60 zile prevăzut de art.25 din Legea
nr.10/2001 era expirat, luând astfel naştere dreptul celor
îndreptăţiţi de a obţine pe calea constrângerii judiciare
soluţionarea notificării de către unitatea deţinătoare.
Îndeplinirea obligaţiei de „a face” ce îi revine
unităţii deţinătoare – de a se pronunţa asupra notificării,
nu trebuie disociată de competenţa generală a tribunalului
în materia Legii 10/2001 în cadrul căreia să se dispună ca
unitatea deţinătoare să se conformeze exigenţelor legale
ce îi revin – de a îndeplini procedura administrativă
prealabilă, emiţând decizia sau dispoziţia motivată, care
potrivit art.26 din lege poate fi constată în instanţă.
281
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a
greşit atunci când constatând că Primăria Drăgăneşti
Vlaşca a încălcat art.25 din lege, a trimis petiţionarele la
procedura de drept comun – prevăzută de art.1073-1075
Cod civil – la judecătorie pentru a obţine obligarea
acesteia la soluţionarea notificării.
Aşadar, în raport de cele expuse, recursul declarat
de cele două petiţionare fiind întemeiat, hotărârile
pronunţate în cauză au fost casate. Pe cale de consecinţă
Primăria Drăgăneşti Vlaşca prin Primarul său – (căreia i-
a făcut înaintată notificarea de către Prefectura
Teleorman) este ţinută de obligaţia soluţionării
notificării.
8. IMOBIL RECHIZIŢIONAT DE STAT.
CERERE DE RESTITUIRE ÎN NATURĂ A
IMOBILULUI. ADMISIBILITATE.
Statul nu are titlu valabil pentru imobilele intrate
în proprietatea sa prin ordin de rechiziţie, întrucât,
potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată,
respectiv Legea nr. 139/1940 şi Legea nr. 439/1945,
imobilele nu se puteau rechiziţiona decât în folosinţă, iar
rechiziţionarea implica doar o preluare temporară,
pentru un interval determinat. Ca atare, potrivit actelor
normative mai sus menţionate, rechiziţia nu putea
conduce la o preluare definitivă a imobilului de către
stat.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 1371 din 7 februarie 2006.
La 13 februarie 2001, reclamantul T.N. a chemat
în judecată Serviciul Român de Informaţii, Statul Român
282
prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul
Bucureşti, prin Primarul General, pentru a se dispune
obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi
liniştită posesie, imobilul situat în Şoseaua Bucureşti –
Ploieşti, (fost Şoseaua Regina Maria) compus din teren în
suprafaţă de 13.800 m.p. şi construcţiile aflate pe acesta,
precum şi în subsidiar evacuarea din acest imobil a
pârâtului Serviciul Român de Informaţii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că
imobilul în litigiu a aparţinut autoarei sale, T.E., al cărei
unic moştenitor este şi a fost preluat abuziv de stat prin
Ordinul de rechiziţie nr. 8559 din 31 octombrie 1947, în
prezent aflându-se în administrarea Serviciului Român de
Informaţii.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul
Bucureşti – Secţia a V – a civilă şi de contencios
administrativ, prin sentinţa civilă nr. 215 din 27 martie
2001, a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând în
esenţă că reclamantul nu a urmat procedura prealabilă
instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aplicabile în
speţă.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei
hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia a IV – a civilă care, prin decizia nr. 568 din 21
noiembrie 2001, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre
rejudecare.
Recursul declarat de Serviciul Român de
Informaţii împotriva acestei hotărâri intermediare a fost
respins ca inadmisibil prin decizia nr. 3601 din 22
octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia
civilă.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia a IV – a civilă, prin decizia nr. 850 din 12 mai
283
2004, a respins acţiunea ca nefondată reţinând că terenul
ce a aparţinut autoarei reclamantului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs
reclamantul T.N. apreciat ca fondat.
Actele normative în vigoare la acea dată, care
reglementau condiţiile rechiziţiei şi cartiruirii de
persoane, stipulau că „imobilele nu se pot rechiziţiona
decât în folosinţă” – art. 6 teza finală – Legea nr.
139/1940 – şi respectiv că rechiziţionarea implica doar o
preluare temporară, pentru un interval determinat –
Legea nr. 439/1945. Ca atare, potrivit acestor acte
normative, rechiziţia nu putea conduce la o preluare
definitivă a imobilului de către stat.
În consecinţă, bunul rechiziţionat a rămas tot
timpul în proprietatea E.T., şi cum Statul Român era un
detentor precar nu l-a putut dobândi nici prin efectul
Decretului nr. 218/1960 şi respectiv al Decretului nr.
712/1966, acte normative de altfel, profund
neconstituţionale şi care contraveneau flagrant art. 17 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ratificată de
România în decembrie 1955.
Cum titlul opus de stat în ce priveşte imobilul
litigios nu poate reprezenta un titlu valabil de preluare, în
înţelesul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1988, rezultă că
autoarea reclamantului nu a pierdut niciodată dreptul de
proprietate asupra imobilului revendicat, care s-a
transmis astfel în mod valabil, pe cale succesorală.
Tot astfel, în considerarea aceloraşi dispoziţii
legale, imobilul în litigiu nu a aparţinut niciodată
domeniului public al statului, putând fi revendicat de
moştenitorii proprietarului originar.
Fără suport, în condiţiile în care acţiunea s-a
întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun, sunt şi
trimiterile instanţei la prevederile art. 16 alin. 4 din Legea
284
nr. 10/2001, text care de altfel a primit o nouă redactare,
urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 247 din 22
iulie 2005, potrivit căreia foştilor proprietari li se pot
restitui în natură şi imobilele ocupate de instituţii publice,
cu condiţia menţinerii afectaţiunii, pe o perioadă
determinată.
Aşa fiind, recursul a fost admis cu consecinţa
modificării deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii,
astfel cum a fost precizată.
9. IMOBIL EXPROPRIAT PENTRU CAUZĂ
DE UTILITATE PUBLICĂ. ACŢIUNE ÎN
CONSTATAREA CADUCITĂŢII DECRETULUI
DE EXPROPRIERE PENTRU MOTIVUL CĂ
LUCRĂRILE DE UTILITATE PUBLICĂ NU AU
FOST REALIZATE ÎN TERMEN DE UN AN DE LA
DATA ACTULUI DE EXPROPRIERE.
Interpretarea corectă a art.35 din Legea
nr.33/1994, este aceea că, în cazul imobilelor
expropriate înainte de intrarea în vigoare a acestui act
normativ, termenul de un an prevăzut de lege se
calculează de la data intrării în vigoare a Legii
nr.33/1994 şi, evident, numai în măsura în care lucrările
pentru realizarea cărora s-a dispus exproprierea „nu au
fost începute”. Odată începute obiectivele de investiţii
susţinerile privind caducitatea actului de expropriere
sunt neîntemeiate.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 1656 din 15 februarie 2006.
285
Reclamanţii Z.M., Z.D., Z.O. şi S.L. au chemat în
judecată municipiul Cluj-Napoca, prin primar şi
Consiliul local Cluj-Napoca, solicitând Tribunalului
Cluj, să constate caducitatea Decretului de expropriere
nr.32/1983 în ce priveşte exproprierea terenurilor nr. top
14879, 14880, 14881, identificate actualmente în C.F.
12822 în proprietatea Statului Român, să dispună
retrocedarea în favoarea reclamanţilor a acestor terenuri
în suprafaţă totală de 788 mp, ieşirea din indiviziune,
prin crearea unor loturi separate, înscrise separat în
cartea funciară pentru reclamanţi, restul rămânând în
proprietatea statului şi să dispună intabularea dreptului
de proprietate al reclamanţilor, în indiviziune, cu titlu de
drept lege şi moştenire.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că
terenul revendicat nu este afectat de construcţii, nu a fost
utilizat în termen de un an potrivit scopului pentru care a
fost preluat, lucrările prevăzute realizându-se parţial şi
nu pe numerele topografice ale reclamanţilor (proprietari
sau moştenitori ai proprietarilor expropriaţi).
Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa civilă
nr.323/2003, a respins acţiunea ca neîntemeiată, soluţia
fiind menţinută de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă,
potrivit deciziei nr.102 din 12 iunie 2003, prin care a fost
respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.
Împotriva deciziei pronunţată în apel au declarat
recurs apelanţii-reclamanţi.
Recursul este nefondat.
1.a) Afirmaţia recurenţilor privind nulitatea
absolută a deciziei atacate, ce ar fi determinată de faptul
că hotărârea comunicată părţilor nu cuprinde semnăturile
judecătorilor şi grefierului de şedinţă, este lipsită de
temei legal.
286
Prevederile art.261 Cod procedură civilă impun
necesitatea semnării de către membrii completului de
judecată doar a exemplarelor originale ale hotărârii
judecătoreşti, în nici un caz şi a copiilor comunicate
părţilor. În cazul în care comunicarea este necesară
pentru exercitarea căilor de atac „Dovada datei” la care s-
a comunicat hotărârea nu trebuie şi nu poate să rezulte
din conţinutul hotărârii comunicate ci, conform
dispoziţiilor art.100 Cod procedură civilă, din procesul-
verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare.
b) Respingerea probatoriului solicitat de
reclamanţi în fază procesuală a apelului ca nefiind util şi
concludent este justificată de limitele în care instanţa de
apel a fost investită prin motivele invocate în această
etapă procesuală.
Instanţa de fond nu a reţinut că terenurile
revendicate au fost utilizate de stat în primul an următor
decretului de expropriere, pentru ca, în cauză, să fie
necesar ca apelanţii să facă dovada contrară.
Pentru soluţionarea capătului principal de cerere –
constatarea caducităţii decretului de expropriere – era
irelevant faptul că lucrările de construcţii preconizate la
data exproprierii nu au fost realizate în termen de un an
de la emiterea actului de trecere în proprietatea statului,
în condiţiile în care acest termen nu a fost prevăzut de
decretul de expropriere, iar la data promovării cererii de
chemare în judecată pe terenurile în litigiu erau realizate
lucrări de construcţii necontestate de reclamanţi (pasaj
rutier şi utilităţi de exploatare a unei staţii de benzină),
lucrări care se încadrează în categoria ”dotărilor
comerciale şi tehnico-edilitare (...)” şi a arterelor de
circulaţie în scopul edificării cărora a fost adoptat
Decretul nr.32/1983.
287
Pentru constatarea ineficacităţii unui act juridic,
în privinţa actului caduc, este necesar ca actul în discuţie
să nu-şi fi produs efectele, nici măcar parţial, până la data
investirii instanţei cu cererea privind constatarea
caducităţii, condiţie neîndeplinită în prezenta cauză.
2.a) Modul de interpretare al art.35 din Legea
nr.33/1994, propus de recurenţi, în sensul că decretul de
expropriere emis anterior Legii nr.33/1994 ar fi caduc
dacă lucrările de utilitate publică nu au fost realizate în
termen de un an de la data actului de expropriere,
contravine, inadmisibil principiului constituţional privind
neretroactivitatea legii noi.
În interpretarea corectă a art.35 din Legea
nr.33/1994, în cazul imobilelor expropriate înainte de
intrarea în vigoare a acestui act normativ, termenul de un
an prevăzut de lege se calculează de la data intrării în
vigoare a Legii nr.33/1994 şi, evident, numai în măsura
în care lucrările pentru realizarea cărora s-a dispus
exproprierea „nu au fost începute”.
Odată începute obiectivele de investiţii (fapt ce
rezultă în cauză din adresa nr.336/20.01.1994 a
Prefecturii judeţului Cluj şi adresa
nr.2816/301/20.02.1991 a Primăriei municipiului Cluj-
Napoca), care trebuie avute în vedere în funcţie de
ansamblul terenurilor expropriate (în speţă cca 12 ha,
conform Decretului nr.32/1983), susţinerea recurenţilor
privind caducitatea actului de expropriere este
neîntemeiată.
b) Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel,
după apariţia Legii nr.10/2001, lege specială de reparaţie
aplicabilă imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989 (inclusiv imobilelor
expropriate), restituirea în natură sau prin echivalent nu
mai poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi, iar la
288
data înregistrării cererii de chemare în judecată Legea
nr.10/2001 era în vigoare, excluzând calea dreptului
comun în materie de expropriere reprezentată de Legea
nr.33/1994, conform principiului specialia generalibus
derogant.
Pentru considerentele prezentate, constatând că în
cauză nu sunt incidente cazurile de casare şi modificare
invocate, recursul a fost respins ca nefondat.
10. ACŢIUNE PRIVIND ANULAREA UNUI
CONTRACT DE VÂNZARE CUMPĂRARE. PREŢ
NESERIOS.
Potrivit art. 1303 Cod civil, prin preţ serios se
înţelege preţul care constituie o cauză suficientă a
obligaţiei luate de vânzător de a transmite dreptul de
proprietate asupra bunului ce formează obiectul
vânzării. Seriozitatea preţului depinde de existenţa unei
proporţii între cuantumul preţului fixat de părţile
contractante şi valoarea reală a bunului vândut.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 1597 din 14 februarie 2006
La 14 decembrie 2000 reclamanta C.A. a solicitat
să se constate, în contradictoriu cu fratele său, pârâtul
B.I., nulitatea absolută a contractului de vânzare-
cumpărare nr. 219 din 2 iulie 1998, încheiat între mama
petenţilor, B.E.şi pârâtul B.I. având drept obiect o casă,
curte şi garaj, bun imobil înstrăinat de vânzătoare cu
preţul de 8.000.000 lei.
289
În motivarea acţiunii se arată că preţul este fictiv,
iar cauza este ilicită, constând în scopul înlăturării
reclamantei de la succesiunea mamei sale.
Prin sentinţa civilă nr. 16764/2001 a fost admisă
acţiunea, în temeiul art. 948 Cod civil şi cu motivele
invocate prin acţiune, iar prin decizia civilă nr.
1306/2002, Tribunalul Timiş a respins apelul declarat de
intervenienta B.A., soţia cumpărătorului B.I.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr.
150 din 30 ianuarie 2003 a modificat în parte hotărârile
în sensul respingerii acţiunii.
Contra deciziei pronunţate în recurs, Procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, a declarat recurs în anulare, esenţiala
nelegalitate şi vădita netemeinicie cerută de art. 330, pct.
2 Cod procedură civilă, constând în: existenţa unui preţ
neserios, mai mic de 64 de ori faţă de cel real; preţul este
fictiv, iar contractul de vânzare-cumpărare are o cauză
falsă, care s-a şi realizat, îndepărtarea reclamantei de la
succesiunea mamei.
Prin decizia civilă nr. 6421 din 17 noiembrie
2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul
în anulare declarat, a casat decizia menţionată şi a respins
recursul declarat de intervenientă, cu motivarea că prin
acest contract a fost înlăturată de la succesiune sora
pârâtului, aşa cum a declarat pârâtul declaraţie coroborată
cu celelalte probe din care rezultă fictivitatea preţului
consemnat şi cauza ilicită a contractului.
Sesizată de către intervenientă cu soluţionarea
unei contestaţii în anulare împotriva deciziei pronunţate
cu ocazia soluţionării recursului în anulare, prin decizia
civilă nr. 4354 din 24 mai 2000, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a admis calea extraordinară de atac formulată, a
anulat decizia nr. 6431/2004 cu motivarea că instanţa a
290
soluţionat recursul în anulare fără citarea legală a
contestatoarei recurente.
Recursul în anulare este nefondat.
Proprietara tabulară a imobilului înscris în CF
5343 Timişoara, a fost B. E., mama reclamantei şi a
pârâtului, care, prin contractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub numărul 2819 din 8 iulie 1996, l-a vândut
fiului său, B.I., cu preţul înscris în contract de 8.000.000
lei, dată la care pârâtul era căsătorit cu intervenienta.
La 25 februarie 1998 vânzătoarea B.E. a decedat,
succesori fiind, în calitate de fii: Bauer Ionel şi
Constantin Aurora. Din certificatul de moştenitor, a
rezultat că masa succesorală era compusă dintr-un număr
de 20 părţi sociale la o societate comercială,
nedeclarându-se bunuri imobile.
Ulterior decesului vânzătoarei, părţile din proces
nu au formulat vreo acţiune privind valabilitatea
contractului de vânzare-cumpărare.
Prima acţiune a fost formulată de B.I. abia în
timpul derulării procesului de partaj judiciar intervenit
între el şi fosta sa soţie, B.A., acţiune la care B.I. a
renunţat.
Prin sentinţa civilă nr. 12913 din 28 septembrie
2000, pronunţată de Judecătoria Timişoara, s-a reţinut
calitatea de bun comun a imobilului în litigiu, imobil ce a
fost atribuit reclamantei, care şi-a întabulat dreptul de
proprietate în cartea funciară.
Din conţinutul acestei hotărâri judecătoreşti,
intrată în puterea lucrului judecat, a rezultat că foştii soţi
au extins locuinţa în regim P+1 şi construire de anexe,
sporindu-se astfel valoarea imobilului.
Preţul trebuie să fie, de regulă, proporţional cu
valoarea lucrului vândut, părţile fiind însă libere să
291
determine valoarea bunului şi deci preţul lui, care poate fi
astfel superior ori inferior valorii reale a bunului.
Din întregul probatoriu administrat în cauză a
rezultat că preţul a fost achitat, că este un preţ rezonabil,
dat fiind raporturile dintre părţi, mamă-fiu, a faptului că
foştii soţi, prin îmbunătăţirile aduse, îmbunătăţiri
substanţiale, au sporit valoarea bunului.
Nu poate fi susţinută intenţia de fraudare a
drepturilor succesorale ale reclamantei câtă vreme nu s-
au făcut dovezi în acest sens. Dimpotrivă, din probele
administrate a rezultat că aceasta, la momentul dezbaterii
succesiunii mamei sale, 1998, a cunoscut despre faptul
înstrăinării imobilului, consimţind la eliberarea
certificatului de moştenitor menţionat, certificat care nu a
fost contestat în justiţie.
Aşa cum s-a arătat, acţiunile în justiţie au
intervenit doar în momentul în care relaţiile de căsătorie
dintre Bauer Ionel şi Bauer Ana s-au deteriorat.
Recunoaşterea pârâtului, în sensul că vânzarea a
fost fictivă, este lipsită de relevanţă câtă vreme
mărturisirea a avut drept unic scop, înlăturarea bunului
din masa de împărţit.
Pentru considerentele arătate, instanţa, constatând
că nu sunt incidente dispoziţiile art. 330 pct. 2 Cod
procedură civilă, a respins recursul în anulare, declarat ca
nefondat.
11. CONTESTAŢIE ÎMPOTRIVA
DECIZIEI/DISPOZIŢIE PRIMARULUI DE A
RESPINGE NOTIFICAREA ÎNTEMEIATĂ PE
DISPOZIŢIILE LEGII NR. 10/2001. CONTRACT
DE MANDAT. REVOCAREA MANDATULUI.
292
NEÎNŞTIINŢAREA FOSTULUI MANDATAR DE
REVOCAREA MANDATULUI.
Conform art.1553 Cod civil român, mandatarul
poate revoca mandatul, dar potrivit art.1554, revocarea
mandatului, notificată numai mandatarului, nu se poate
opune unei terţe persoane care, necunoscând revocarea,
a contractat cu mandatarul de bună-credinţă. De
asemenea, potrivit art.1555 Cod civil, numirea unui nou
mandatar pentru aceeaşi afacere cuprinde în sine
revocarea mandatului dat celui dintâi, din ziua în care i
s-a notificat.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 2148 din 27 februarie 2006.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul
Maramureş la 2 decembrie 2004, K.Z., prin mandatar
F.A., a formulat plângere împotriva dispoziţie nr.165 din
13 august 2003 prin care primarul comunei Bocicoiu
Mare i-a respins notificarea nr.58 din 22 februarie 2002
prin care solicitase, prin mandatar G.J., restituirea în
natură sau despăgubiri pentru imobilul din satul Tisa, ce
a aparţinut bunicului său matern S.Z.
Tribunalul Maramureş, după ce a dispus ataşarea
dosarului întocmit la Primăria Bocicoiu Mare şi a
administrat proba cu înscrisuri, a pronunţat sentinţa civilă
nr.353 din 3 iunie 2005, prin care a respins acţiunea ca
tardiv formulată.
A reţinut instanţa că excepţia ridicată de pârât sub
acest aspect este întemeiată, întrucât plângerea s-a
formulat cu depăşirea termenului prevăzut de lege, care
curge de la comunicarea dispoziţiei nr.165/2003 către
împuternicitul său de la acea dată, G.J., la 15 august
293
2003, dovedită cu înscrisul de la fila 24 verso din dosarul
Primăriei.
Apelul declarat de reclamantă, prin avocat, a fost
respins prin decizia civilă nr.776 din 21 septembrie 2005
pronunţată de Curtea de Apel Cluj.
Împotriva acestei decizii, în termen legal
reclamanta, a declarat recurs, susţinând că, întrucât
adresa sa din Ungaria a fost incomplet înscrisă pe plic,
dispoziţia nu i-a fost comunicată, fiind returnată
expeditorului.
Prin întâmpinare intimatul-pârât a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat
recursul ca nefondat.
În dosarul Comisiei pentru aplicarea Legii
nr.10/2001 există o cerere semnată de F.A., ca mandatar
al reclamantei, conform împuternicirii nr.231 din 2
august 2004, prin care se cere comunicarea către el a
dispoziţiei nr.165 din 13 august 2003 prin care a fost
„respinsă Notificarea înregistrată sub nr.58 din 22
februarie 2002, întrucât această dispoziţie a fost returnată
nefiind menţionate pe adresa de expediere sectorul în
care locuiesc”.
Cererea conţine menţinerea olografă a acestui
mandatar căruia i s-a comunicat la 12 noiembrie 2004
dispoziţia.
Pretinde recurenta că numai de atunci se
calculează termenul de 30 de zile în care dispoziţia poate
fi atacată.
Susţinerea nu a putut fi primită, pentru
următoarele considerente.
Conform art.1553 Cod civil român, mandatarul
poate revoca mandatul, dar potrivit art.1554, revocarea
mandatului, notificată numai mandatarului, nu se poate
294
opune unei terţe persoane care, necunoscând revocarea, a
contractat cu mandatarul de bună-credinţă.
În speţă, G.J., persoana căreia sub semnătură i s-a
comunicat dispoziţia nr.165 din 13 august 2003 emisă de
Primar, a depus o procură valabilă emanând de la
reclamantă, din care rezultă că a fost împuternicit la 5
iulie 2001 să se ocupe de procedurile vizând restituirea
imobilelor familiei reclamantei.
Procura din dosarul Comisiei nu este cu termen.
Reclamanta a desemnat, la 2 august 2004, un alt
mandatar, F.A., să o reprezinte în faţa Comisiilor şi a
instanţelor, să vândă cui va crede de cuviinţă şi, la ce preţ
avantajos va putea, imobilele ce vor fi astfel dobândite.
Conform art.1555 Cod civil, numirea unui nou
mandatar pentru aceeaşi afacere cuprinde în sine
revocarea mandatului dat celui dintâi, din ziua în care i s-
a notificat.
Cum pe parcursul judecăţii cauzei nu s-a susţinut
niciodată şi nici nu s-a dovedit că primul mandatar - G.J.
ar fi fost notificat cu privire la revocarea mandatului
încredinţat de reclamantă în iulie 2001, înseamnă că în
mod valabil s-a făcut comunicarea dispoziţiei la 15
august 2003 în mâna acestuia, cu consecinţa curgerii
termenului de a o ataca de la această dată.
Acţiunea fiind formulată abia la 2 decembrie
2004, corect ea a fost respinsă ca tardivă de către instanţa
de fond, soluţie legal menţinută în apel.
Pentru aceste considerente, recursul a fost respins
ca nefondat.
12. MĂSURI REPARATORII PRIN
ECHIVALENT SOLICITATE ÎN BAZA LEGII NR.
10/2001 PENTRU BUNURI MOBILE INTRATE ÎN
PROPRIETATE STATULUI CA URMARE A UNEI
295
HOTĂRÂRI JUDECĂTOREŞTI DE
CONDAMNARE, PENTRU INFRACŢIUNI DE
NATURĂ POLITICĂ. CONDIŢIILE PREVĂZUTE
DE DISPOZIŢIILE ART. 6 DIN LEGEA NR.
10/2001
Cu privire la bunurile mobile, Legea nr.10/2001,
republicată, vizează două situaţii în care persoanele
îndreptăţite pot beneficia de măsurile reparatorii: o
primă situaţie este aceea a bunurilor mobile devenite
imobile prin încorporare în construcţii, cu oricare dintre
destinaţiile avute la data preluării abuzive, în condiţiile
dispoziţiilor art.6 alin.1;o a doua situaţie este aceea în
care utilajele şi instalaţiile au fost preluate abuziv de
către stat sau de alte persoane juridice, odată cu
imobilul. În acest caz, prevăzut de dispoziţiile art.6 alin.2
din Legea nr.10/2001, persoanele îndreptăţite pot
beneficia de măsuri reparatorii dacă aceste bunuri
mobile nu au fost înlocuite, casate sau distruse.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 726 din 23 ianuarie 2006
La 1 noiembrie 2004 reclamantul M.E. a formulat
contestaţie împotriva dispoziţiei nr.12/2004 emisă de
Primarul comunei Glăvile, judeţul Vâlcea, prin care i s-
au diminuat despăgubirile ce i-au fost acordate, de la
cuantumul de 660.464.000 lei la cuantumul de
201.318.000 lei, pentru construcţiile ce au fost preluate
abuziv de la autorul său M.Ş. şi s-au stabilit măsuri
reparatorii în echivalent, constând în acţiuni la societăţile
comerciale, respectiv titluri de valoare, folosite exclusiv
în procesul de privatizare.
296
A solicitat anularea dispoziţiei şi acordarea de
despăgubiri băneşti în valoare de 660.464.000 lei, aşa
cum s-a stabilit anterior prin dispoziţia nr.47/2001 în care
s-au avut în vedere şi despăgubiri pentru terenul de 1334
m.p. şi scheletul unei case.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că: în
perioada 1959-1964, tatăl său, M.Ş., a fost condamnat
politic, arestat şi i s-au confiscat bunurile; în temeiul
Legii nr.10/2001 a solicitat despăgubiri pentru imobilele
confiscate de la autorul său, respectiv teren, locuinţă şi
anexe gospodăreşti; iniţial, prin dispoziţia nr.47/2001, i s-
a stabilit dreptul la suma de 426.720.000 lei despăgubiri,
reactualizate printr-o nouă expertiză la suma de
660.464.000 lei, iar după schimbarea primarului această
dispoziţie a fost anulată iar prin dispoziţia nr.12/2004 s-
au stabilit despăgubiri în cuantum de 201.318.000 lei,
prin excluderea din suma stabilită iniţial a despăgubirilor
pentru terenul de 1334 m.p. şi pentru un schelet de casă;
s-au încălcat dispoziţiile art.24 alin.2 din Legea
nr.10/2001, pentru că s-a propus acordarea de măsuri
reparatorii echivalente, constând în acţiuni la societăţile
comerciale sau titluri de valoare folosite exclusiv în
procesul de privatizare, în locul despăgubirilor băneşti.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.1013 din
23 noiembrie 2004, a respins ca neîntemeiată contestaţia,
reţinându-se în considerente că prevederile Legii
nr.10/2001 se referă la bunuri imobile preluate abuziv în
perioada 1946-1989 şi, nu la bunuri mobile, faţă de
precizările făcute de reclamant prin concluziile scrise,
depuse cu ocazia dezbaterilor, în sensul că i se cuvin
despăgubiri pentru bunurile mobile predate de către
autoarea M.N. în lotul statului, în anul 1960, pentru a
compensa valoric terenul şi construcţia atribuite în lotul
acesteia, susţinând că aceste bunuri au fost confiscate
297
efectiv de la autorul M.Ş. şi că reprezintă valoarea
terenului şi a construcţiei.
Tribunalul a mai reţinut că terenul şi casa nu au
făcut obiectul preluării abuzive, iar grajdul şi cele două
şoproane nu au avut destinaţia de locuinţă, astfel că în
conformitate cu dispoziţiile art.9 alin.2 din Legea
nr.10/2001 s-au stabilit despăgubiri sub formă de măsuri
reparatorii echivalente, pentru aceste din urmă două
imobile preluate abuziv.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin decizia
nr.206 A din 11 martie 2005 a admis apelul declarat de
reclamant împotriva hotărârii primei instanţe, a anulat
sentinţa şi a dispus rejudecarea pricinii în fond, iar prin
decizia nr.273A din 8 aprilie 2005 a schimbat sentinţa în
sensul că a admis plângerea şi a anulat Dispoziţia
nr.12/2004 a Primarului comunei Glăvile, judeţul Vâlcea,
menţinând propunerea iniţială făcută prin Dispoziţia
nr.47/2001, în sensul acordării despăgubirilor şi pentru
terenul de 1334 m.p. şi scheletul casei.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs
pârâţii Comisia Locală de Aplicare a Legii nr.10/2001-
Glăvile şi Primarul comunei Glăvile.
Analizând materialul probator administrat în
cauză s-a constatat că terenul în suprafaţă de 1334 m.p şi
scheletul de casă, bunuri imobile, nu au făcut obiectul
preluării abuzive de către statul român.
Aşa cum rezultă din sentinţa penală nr.302 din 27
iulie 1960, prin care s-a dispus confiscarea totală a averii
personale a autorului M.Ş. cât şi sentinţa civilă nr.1818
din 14 noiembrie 1960 pronunţată de Tribunalul Popular
al Raionului Drăgăşani, prin care s-a partajat averea
soţiei M.N. de averea personală a soţului, au fost supuse
efectiv confiscării un grajd şi două şoproane ca bunuri
imobile şi o serie de bunuri mobile, date de autoarea
298
M.N. în compensare pentru scheletul de casă şi terenul de
1334 m.p., ce au fost atribuite în lotul său.
Mai mult, aşa cum rezultă din contractul de
vânzare cumpărare autentificat sub nr.480 din 29 aprilie
1971 de către Notariatul de Stat local Drăgăşani, judeţul
Vâlcea, autorii M.Ş. şi M.N., au înstrăinat imobilul, teren
şi casă, cumpărătorilor C.M. şi C.C., fiind astfel evident
că acest imobil nu a ieşit din patrimoniul lor, situaţie
care-l exclude de la incidenţa Legii nr.10/2001.
Instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor
art.295 alin.1 Cod procedură civilă, care impunea
obligaţia acesteia de a verifica stabilirea corectă a
situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Pentru aceste considerente critica adusă
hotărârilor pronunţate în cauză prin motivul de recurs se
priveşte a fi fondată.
În consecinţă, recursul a fost admis, au fost casate
hotărârile pronunţate de instanţa de apel şi s-a respins
apelul declarat de reclamantul sentinţei tribunalului, ca
nefondat.
13. DAUNE MATERIALE ŞI MORALE,
PENTRU EROARE JUDICIARĂ.
Scopul art. 504 C.pr.pen. este acela de a
materializa principiul constituţional potrivit căruia statul
răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin
erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a
permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin
condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau
restrângere de libertate din cursul procesului penal.
Astfel legea internă este în concordanţă cu prevederile
art.5, paragraful 5, din Convenţia Europeană a
Dreptului Omului.
299
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 14 din 5 ianuarie 2006.
La martie 2004 reclamantul D.C.C. a chemat în
judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de
Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat la plata
sumelor de :
-1.435.644.962,63 ROL cu titlu de daune
materiale, plus 40% din această sumă cu titlu de impozit
pe venit, ambele actualizate în raport cu rata oficială a
inflaţiei până la achitarea lor integrală;
-1.200.000.000 ROL cu titlu de daune morale,
actualizată, de asemenea, în raport cu rata inflaţiei.
Motivând acţiunea, reclamantul a susţinut, în
esenţă, că daunele cerute reprezintă reparaţia
prejudiciului cauzat printr-un proces penal pornit
împotriva sa şi încetat ulterior, în cadrul căruia a fost
supus unei percheziţii şi arestului preventiv.
Acţiunea civilă arătată a fost respinsă ca
inadmisibilă prin sentinţa civilă nr.893 din 15 iulie 2004
pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, iar
apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat
prin decizia civilă nr.673/C din 8 iunie 2005 pronunţată
de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Ca situaţie de fapt instanţele au reţinut că
reclamantul a fost trimis în judecată penală fiind acuzat
de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.19 teza a II din
Legea nr.51/1991, că în perioada 11 martie 1998 – 10
aprilie 1998 a fost arestat preventiv, că procesul penal a
parcurs mai multe grade de jurisdicţie, pe parcursul
cărora a fost schimbată încadrarea juridică a faptei
imputate reclamantului în infracţiunea prevăzută de
art.195 din Codul penal, şi s-a finalizat prin încetare la
300
data de 10 septembrie 2003 ca urmare a lipsei plângerii
prealabile a părţii vătămate C.C.E, fără ca prin hotărârea
de încetare a procesului penal instanţa să fi dispus
revocarea măsurii privative de libertate.
În raport cu starea de fapt reţinută, instanţele au
statuat în drept că dispoziţiile art.504 alin.2 Cod
procedură penală, invocate de reclamant ca temei al
acţiunii civile, nu sunt incidente cauzei, întrucât
beneficiul daunelor materiale şi morale reglementat prin
acest text de lege este acordat numai în cazul în care
încetarea procesului penal este dispusă pentru cauza
prevăzută de art.10 alin.1 lit.j din Codul de procedură
penală, iar nu atunci când – aşa cum este cazul
reclamantului – s-a datorat lipsei plângerii prealabile a
părţii vătămate, caz de încetare a procesului penal în baza
art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.f Cod procedură
penală.
Reclamantul a declarat recurs atât împotriva
deciziei pronunţată de instanţa de apel, cât şi împotriva
încheierii interlocutorii din 6 mai 2005, prin care aceeaşi
instanţă de apel a respins o excepţie invocată de
reclamant.
Recursul este întemeiat.
Indiferent de modificarea în timp a conţinutului
art.504 alin.2 Cod procedură penală examinat cronologic
şi restrictiv de către instanţele care s-au pronunţat în
cauza de faţă, scopul urmărit constant prin acest text de
lege a fost şi este acela de materializare a principiului
constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite
în procesele penale.
Scopul legii este, aşadar, de a permite repararea
prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept,
cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate din
301
cursul procesului penal finalizat fie prin achitarea
inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, numai
astfel legea internă fiind în concordanţă cu prevederile
art.5, paragraful 5, din Convenţia Europeană a Dreptului
Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate legile
interne potrivit art.20 din Constituţie.
Prin prisma acestor considerente a fost admisă
acţiunea reclamantului, soluţiile contrare în cauză fiind
date cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce constituie
motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod
procedură civilă, astfel că, impunându-se judecarea
fondului pricinii în primă instanţă, în temeiul dispoziţiilor
art.312 alin(1), (2) şi (5) Cod procedură civilă recursul de
faţă va fi admis, hotărârile pronunţate casate, iar cauza
trimisă spre rejudecare la Tribunalul Constanţa.
Efectul casării hotărârilor a extins şi asupra
încheierii interlocutorii din 6 mai 2005, astfel că recursul
declarat împotriva acesteia a rămas fără obiect, a fost
respins ca atare.
S-a apreciat, urmare admiterii recursului pentru
cele arătate, nu se mai impune cercetarea celorlalte cazuri
de recurs invocate, care vor fi examinate de către instanţa
de trimitere ca susţineri de fond în măsura în care sunt
utile judecăţii.
14. CERERE, PRIVIND RESTITUIREA ÎN
NATURĂ A UNUI IMOBIL PRELUAT ÎN MOD
ABUZIV DE STAT, FONDATĂ PE DISPOZIŢIILE
LEGII NR. 10/2001. COMPETENŢA MATERIALĂ
DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIEI
PRIVITOARE LA NESOLUŢIONAREA CERERII
ADRESATĂ UNEI PRIMĂRII PRIN NOTIFICARE.
302
Potrivit art. 26 alin. ultim din Legea nr. 10/2001
republicată, tribunalului îi revine competenţa de a
soluţiona contestaţia la decizia de rezolvare a notificării
prin care persoana îndreptăţită cere măsuri reparatorii
pentru un imobil preluat în mod abuziv de stat.
Chiar dacă nu există o astfel de decizie, refuzul,
celui notificat, de a se pronunţa, se contestă tot la
tribunal, ca primă instanţă, din considerente de simetrie
cu dispoziţiile care reglementează instanţa competentă
să cenzureze dispoziţia prin care trebuie să se
soluţioneze notificarea.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 1761 din 16 februarie 2006
Prin sentinţa civilă nr. 2128/23 aprilie 2004
pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti s-a
admis cererea formulată de reclamanta P.M.G. împotriva
pârâţilor Primarul General al Municipiului Bucureşti şi
Primăria Municipiului Bucureşti – Comisia pentru
aplicarea Legii nr. 10/2001. A fost obligat Primarul
General să se pronunţe printr-o dispoziţie motivată
asupra cererii reclamantei formulată prin notificarea nr.
3175 din 12 octombrie 2001.
La soluţionarea cauzei, instanţa a avut în vedere
probele administrate în cauză în raport cu care a reţinut
următoarele:
Prin intermediul executorului judecătoresc,
reclamanta a formulat notificare în condiţiile Legii nr.
10/2001 către Primăria Municipiului Bucureşti,
înregistrată sub nr. 3175 din 12 octombrie 2001, privind
restituirea în natură a apartamentului nr. 7 din imobilul
situat în Bucureşti, compus din 3 camere şi dependinţe.
303
Primarul General a încălcat obligaţia care îi
incumbă potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, de
a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură
formulată de către reclamantă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă,
prin decizia civilă nr. 2021 din 19 octombrie 2004 a
respins ca nefondat apelul formulat de către pârâtul
Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva
sentinţei civile nr. 2128 din 23 aprilie 2004 pronunţată de
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
Împotriva deciziei de apel a formulat recurs
motivat apelantul.
Competenţa de soluţionare a cererii formulată de
către reclamantă aparţine secţiei civile a tribunalului în a
cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul intimata, din
considerente de simetrie cu dispoziţiile care
reglementează instanţa competentă să cenzureze
dispoziţia sau decizia emisă (art. 26 al. final Legea nr.
10/2001 republicată).
Atitudinea omisivă a persoanei juridice
deţinătoare – în cazul în speţă îmbrăcând forma lipsei
răspunsului concretizat în dispoziţie în termenul legal –
atrage competenţa instanţei care este în măsură să
cenzureze chiar dispoziţia prin care trebuie să se
soluţioneze notificarea.
Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu
neîndeplinirea obligaţiei corelative unui drept subiectiv
civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin
echivalent a imobilului.
În aceste condiţii, acţiunea prin care se solicită
sancţionarea pasivităţii persoanei deţinătoare reprezintă o
veritabilă acţiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se
află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o
304
lege specială şi care instituie o procedură specială diferită
de cea de drept comun.
Pentru soluţionarea unei acţiuni de genul celei de
faţă, instanţa a procedat la verificarea condiţiilor legale
de emitere a deciziei/dispoziţiei; procedura este
guvernată de aceleaşi norme legale pe care este chemată
instanţa să le verifice atunci când cenzurează legalitatea
unei decizii/dispoziţii.
În aceste condiţii, nu este sancţionată o simplă
obligaţie de a face în condiţiile dreptului comun şi care să
atragă plenitudinea de competenţă în favoarea
judecătoriei.
Constatând din oficiu, prin urmare, că în cauză s-
a încălcat competenţa instanţei de fond de soluţionare,
Curtea a admis recursul şi a casat decizia de apel, precum
şi sentinţa de fond, trimiţând cauza pentru competentă
soluţionare a contestaţiei la tribunal.
15. RAPORTURI JURIDICE ÎNTRE
COOPERATIVELE MEŞTEŞUGĂREŞTI ŞI
MEMBRII COOPERATORI COMPETENŢA
MATERIALĂ DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR
DINTRE MEMBRII COOPERATORI ŞI
COOPERATIVELE MEŞTEŞUGĂREŞTI.
Deşi au la bază o convenţie de asociere,
raporturile juridice dintre cooperative şi membrii
cooperatori sunt considerate forme tipice ale
raporturilor juridice de muncă. În această situaţie
dezacordurile intervenite între partenerii raporturilor
juridice analizate constituie, potrivit art.248 alin.1 din
Codul Muncii, conflicte de muncă, şi sunt supuse
305
regulilor jurisdicţiei muncii, fapt ce exclude posibilitatea
soluţionării litigiului de către instanţa arbitrală.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 585 din 19 ianuarie 2006
La 15 iulie 2004, reclamanta P.C. a chemat în
judecată pe pârâta CM Igiena Constanţa solicitând:
- anularea sentinţei nr.86 din 27 aprilie 2004 a
Curţii de Arbitraj de pe lângă ANCOM-UCECOM
Bucureşti, deciziei nr.95 din 25 iunie 2004 emise de
ATCOM Constanţa, hotărârii din 30 martie 2004 a
Adunării Generale a CM Igiena Constanţa şi deciziei
nr.24 din 9 martie 2004 a aceleiaşi cooperative
meşteşugăreşti;
- reintregarea sa în funcţia de economist şi
preşedinte al CM Igiena Constanţa, cu începere de la 30
martie 2004;
- plata salariilor restante aferente celor două
perioade şi funcţii, cu penalizările şi dobânzile legale;
- 300.000.000 lei despăgubiri morale pentru
împiedicarea exercitării drepturilor de proprietar şi
candidat la funcţia de preşedinte;
În motivarea cererii, întemeiate pe art.13.3 lit.f
din Hotărârea nr.4/2003 a ANCOM-UCECOM
Bucureşti şi art.20.2 din statutul Cooperativei, reclamanta
a susţinut că:
A lucrat la CM Igiena Constanţa din ianuarie
1970, îndeplinind, pe rând, funcţiile de contabil, şef
birou, contabil şef, economist, iar la 12 februarie 2004 şi-
a depus candidatura pentru funcţia de preşedinte al CM
Igiena Constanţa.
Înainte de alegerile din 30 martie 2004, respectiv
la 9 martie 2004, a fost abuziv concediată din funcţia de
306
economist în cadrul compartimentului financiar, iar la 30
martie 2004, S.E., preşedinte al cooperativei, a
împiedicat-o să participe la lucrările Adunării Generale,
dând-o cu forţa afară din sală.
ATCOM – Constanţa şi Curtea de Arbitraj de pe
lângă ANCOM-UCECOM Bucureşti, prin decizia
nr.95/2004 şi, respectiv, sentinţa nr.86/2004, i-au respins
contestaţiile formulate împotriva acestor măsuri.
Tribunalul Constanţa. secţia civilă, prin sentinţa
nr.1550 din 17 decembrie 2004, a disjuns capătul de
cerere privind anularea hotărârii arbitrale, a admis
excepţia necompetenţei materiale în referire la acest
aspect, a declinat competenţa soluţionării capătului de
cerere menţionat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, a
respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei
împotriva deciziei nr.24/2004 şi a fixat termen la 7
ianuarie 2005.
Pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat
modificarea ultimei hotărâri, în sensul respingerii acţiunii
în anulare.
Recursul este nefondat.
Potrivit art.340 Cod civil, pot fi soluţionate pe
calea arbitrajului doar litigiile patrimoniale, dacă privesc
drepturi asupra cărora legea permite a se face tranzacţie;
De asemenea, Legea nr.168/1999, prin art.32 şi
art.62, permite să fie arbitrate şi conflictele de interese,
fără nici o deosebire, deci inclusiv cele nepatrimoniale;
Litigiul din cauză nu se încadrează însă în
categoria conflictelor de interese şi are două componente,
una principală, nepatrimonială, iar cealaltă accesorie şi
patrimonială;
Această particularitate exclude, principial,
posibilitatea soluţionării litigiului dedus judecăţii de către
instanţa arbitrală;
307
Pe de altă parte, raporturile juridice dintre
cooperative şi membrii cooperatori sunt considerate drept
forme tipice ale raporturilor juridice tipice de muncă, deşi
au la bază o convenţie de asociere;
În atare situaţie, dezacordurile intervenite între
partenerii raporturilor juridice analizate constituie tot
conflicte de muncă, potrivit art.248 alin.1 din Codul
Muncii şi sunt supuse regulilor jurisdicţiei muncii,
înscrise în Titlul XII din acelaşi cod;
Aşa fiind, conform art.312 alin.1 Cod procedură
civilă, recursul declarat în cauză a fost respins, ca
nefondat.
16. HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ
PRONUNŢATĂ DE O INSTANŢĂ ALCĂTUITĂ CU
ÎNCĂLCAREA DISPOZIŢIILOR LEGALE.
NULITATE.
Hotărârea pronunţată de către o instanţă care nu
a fot alcătuită potrivit dispoziţiilor legale este nulă, în
acest caz operând prevederile art. 304 pct. 1 C.pr.civ.
Astfel, în speţă, deşi minuta deciziei apare ca
fiind pronunţată de un complet de judecată format din
doi judecători, aşa cum este de altfel cerinţa legii,
hotărârea menţionează în practica şi prin semnăturile de
la sfârşitul ei că ar fi fost dată de un complet format din
trei judecători membri ai completului de apel, ceea ce
contravine dispoziţiilor legale în materie.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 532 din 19 ianuarie 2006
Tribunalul Braşov – Secţia civilă prin sentinţa
civilă nr.216/S din 19 martie 2004 a respins contestaţia
308
introdusă de Compania Naţională „Poşta Română” SA
împotriva dispoziţiei nr.281 din 17 septembrie 2003
emisă de Primarul oraşului staţiune Predeal.
Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă. prin
decizia civilă nr.955/Ap din 6 octombrie 2004 apelul ca
nefondat .
Contestatoarea a declarat recurs solicitând
susţinând că decizia Curţii de apel a fost dată cu
încălcarea dispoziţiilor art.41 alin.2, art.87 pct.1 şi 3,
art.129 Cod procedură civilă, ale Decretului nr.31/1954,
ale art.3 alin.1 şi 2, art.21 şi art.91 din Legea nr.215/2001
şi ale art.20 alin.3, art.24 alin.7 şi art.33 alin.3 din Legea
nr.10/2001.
Examinând recursul, instanţa supremă a constatat
din oficiu că nu poate exercita controlul judiciar pentru
motivele de nelegalitate invocate pe calea recursului,
deoarece operează cu precădere cazul de casare de ordine
publică prevăzut de art.304 pct.1 Cod procedură civilă,
care atrage nulitatea hotărârii când instanţa nu a fost
alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
În concret, deşi minuta deciziei apare ca fiind
pronunţată de un complet de judecată format din doi
judecători, aşa cum este de altfel cerinţa legii, hotărârea
menţionează în practica şi prin semnăturile de la sfârşitul
ei că ar fi fost dată de un complet format din trei
judecători membri ai completului de apel, ceea ce
contravine flagrant dispoziţiilor legale din materie.
Aşadar, hotărârea atacată nu poate fi privită decât
ca fiind dată de un complet constituit cu încălcarea legii,
din care unul din judecători nu a participat la dezbaterea
apelului, ceea ce atrage nulitatea hotărârii.
Ca urmare, recursul a fost admis, hotărârea
atacată casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare
instanţei de apel.
309
17. CONTESTAŢIE, ÎNTEMEIATĂ PE
PREVEDERILE LEGII NR. 10/2001, ÎMPOTRIVA
DISPOZIŢIEI PRIMARULUI. DEPĂŞIREA
LIMITELOR MANDATULUI DE CĂTRE
MANDATAR. REVOCAREA MANDATULUI.
Mandatul prevăzut de art. 67 alin. (2) C,pr.civ.
este cu procură generală, împuternicirea dată
mandatarului fiind limitată doar la reprezentarea
mandantului în judecată.
Acest mandat nu operează pentru actele
procesuale de dispoziţie, art. 69 alin. 1 Cod procedură
civilă stipulând că „recunoaşterile privitoare la
drepturile în judecată, renunţările, cum şi propunerile de
tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri
speciale”.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 1127 din 2 februarie 2006.
Prin sentinţa civilă nr. 65 din 13 februarie 2003
Tribunalul Dolj, secţia civilă a respins contestaţia
introdusă de C.E. în temeiul prevederilor art. 24 alin. (7)
şi alin. (8) din Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei
nr. 7221 din 25 septembrie 2002 emisă de Primarul
municipiului Craiova.
Contestatoarea a declarat apel împotriva sentinţei
civile de mai sus.
Apelul a fost admis prin decizia civilă nr. 152 din
20 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Craiova,
secţia civilă, care a anulat sentinţa primei instanţe şi a
reţinut cauza spre rejudecare.
Prin decizia nr. 2647 din 30 aprilie 2004, aceeaşi
curte de apel a luat act de renunţarea la judecată de către
310
C.E., reţinând în motivarea deciziei că la 25 martie 2004
aceasta a formulat o cerere în acest sens.
C.E. a declarat recurs susţinând că în realitate nu
a formulat cerere de renunţare la judecată, asemenea
cerere fiind făcută de mandatarul său cu depăşirea
limitelor mandatului încredinţat.
Recursul este întemeiat.
Prin procura autentificată sub nr. 353 din 27
februarie 2003 de către B.N.P din Balş, judeţul Olt, C.E.
a mandatat pe C.G. să o reprezinte cu puteri depline şi să-
i susţină interesele în faţa autorităţilor administraţiei
publice, în faţa comisiilor locale şi oriunde va mai fi
nevoie în vederea restituirii în natură a unor terenuri, în
baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin conţinutul său, mandatul este cu procură
generală în sensul reglementat prin art. 67 alin. 2 Cod
procedură civilă, însemnând că împuternicirea dată
mandatarului a fost limitată la reprezentarea mandantei în
judecată.
Asemenea mandat nu operează însă pentru actele
procesuale de dispoziţie, art. 69 alin. 1 Cod procedură
civilă stipulând că „recunoaşterile privitoare la drepturile
în judecată, renunţările, cum şi propunerile de tranzacţie
nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale”.
În concret, la data de 25 martie 2004, mandatarul
C.G. a depus la dosarul cauzei din apel o petiţie scrisă,
semnată personal, prin care arată că mandatara sa C.E.,
prin semnatarul mandatar numit prin procura
autentificată sub nr. 353 din 27 februarie 2003 către
B.N.P., înţelege să renunţe la judecarea apelului.
În şedinţa publică de la 26 martie 2004, instanţa
de apel a dispus să se ceară mandatarului să prezinte
procură specială sau prezentarea mandantei personal la
311
instanţă, scop în care a fixat un nou termen de judecată
pentru data de 30 aprilie 2004.
Deşi nu a fost depusă nici procură specială şi nici
mandanta sau mandatul nu s-au prezentat la judecată, la
termenul de fapt instanţa de apel a luat act de renunţarea
la judecata apelului, pronunţând în acest sens hotărârea
atacată prin prezentul recurs.
În aceste împrejurări de fapt şi de drept, hotărârea
recurată este dată cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor
procesuale în materia reprezentării judiciare şi a actelor
procesuale de dispoziţie, fiind nelegală.
În consecinţă, recursul a fost admis, decizia
atacată a fost casată, iar cauza trimisă la aceeaşi instanţă
de apel spre evocarea fondului pricinii în concordanţă cu
decizia intermediară anterior pronunţată.
18. ACŢIUNEA UNOR SOCIETĂŢI
COMERCIALE ÎMPOTRIVA DECIZIEI
ASOCIAŢIEI DE PROPRIETARI DE
RESPINGERE A SOLICITĂRII PRIVIND DE A-ŞI
STABILI SEDIUL ÎN IMOBIL . CERERE DE
STRĂMUTARE. SUSPENDAREA JUDECĂŢII
Prin art.244 alin. (1) pct.1 Cod procedură civilă
este reglementată instituţia suspendării legale
facultative, instituţie deosebit de utilă pentru realizarea
unei optime administrări a justiţiei. Aceasta este de
natură să preîntâmpine pronunţarea unor hotărâri
greşite, în raport de alte constatări făcute pe cale
judecătorească, sau a unor hotărâri contradictorii. Acest
caz de suspendare vizează o chestiune prejudicială, de a
cărei soluţionare ar putea depinde şi decizia ce urmează
312
să fie pronunţată în cauza susceptibilă de aplicarea
art.244 pct.1 Cod procedură civilă.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 583 din 19 ianuarie 2006.
Prin sentinţa civilă nr.1757 din 22 februarie 2005
a Judecătoriei Ploieşti a fost admisă acţiunea formulată
de SC Elrad SRL şi de SC Vitas Consulting SRL
împotriva Asociaţiei de proprietari Bloc 34 R2 Ploieşti,
dispunându-se anularea hotărârii asociaţiei de proprietari
adoptată în şedinţa adunării generale din data de 26 iulie
2003, prin care a fost respinsă cererea societăţilor
comerciale reclamante de a-şi stabili sediul în
apartamentul nr.2, proprietatea SC Elrad SA.
Împotriva acestei sentinţe Asociaţia de proprietari
bloc 34 R2 a declarat apel, ce a fost înregistrat la 6 aprilie
2005 la Curtea de Apel Ploieşti.
Prin încheierea acestei instanţe din data de 27
iunie 2005 s-a dispus suspendarea judecării cauzei,
conform art.244 alin. (1) pct.1 Cod procedură civilă, până
la soluţionarea cererii de strămutare ce formează obiectul
dosarului nr.7217/2005 – al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, cu termen la 23 septembrie 2005.
Împotriva acestei încheieri SC „Elrad” SRL şi SC
„Vitas Consulting” SRL au declarat recurs apreciat ca
întemeiat de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie.
Recursul este întemeiat, urmând a fi admis în
sensul celor ce urmează:
Potrivit art.244 alin. (1) pct.1 Cod procedură
civilă instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea
pricinii atârnă în totul sau în parte, de existenţa sau
neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte
judecăţi.
313
În speţă s-a dispus suspendarea judecăţii, în raport
de existenţa unei cereri de strămutare pe rolul Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
O atare cerere nu vizează stabilirea existenţei sau
inexistenţei unui drept, astfel că nu sunt incidente
prevederile art.244 alin. (1) pct.c Cod procedură civilă
De aceea, s-a decis că prin încheierea recurată s-a
suspendat în mod eronat judecarea cauzei, astfel că
recursul a fost admis în sensul casării încheierii recurate,
cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe în
vederea continuării judecăţii.
19. CERERE DE RECTIFICARE A UNEI
ÎNCHEIERI PRIVIND ÎNSCRIEREA ÎN CARTEA
FUNCIARĂ. INVOCAREA EXCEPŢIEI DE
NECONSTITUŢIONALITATE A UNOR
DISPOZIŢII LEGALE CARE NU AU LEGĂTURĂ
CU SOLUŢIONAREA CAUZEI.
Potrivit art.29 alin. (1) din Legea nr.47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, aceasta decide asupra excepţiilor
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea unei legi, ori a unei dispoziţii
dintr-o lege, care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Prin urmare, Curtea Constituţională nu poate fi sesizată
în condiţiile textului menţionat cu orice excepţie de
neconstituţionalitate, ci numai referitor la aceea care are
legătură cu obiectul cauzei.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 59 din 5 ianuarie 2006.
314
Prin încheierea nr.1718 din 8 noiembrie 2002 a
Judecătoriei Salonta – Sectorul de Carte Funciară a fost
admisă cererea formulată de A.N., în calitate de
lichidator al SC Topaz Com SRL, prin care a solicitat
rectificarea unor încheieri de carte funciară, dispunându-
se întabularea dreptului de folosinţă asupra terenului
aferent construcţiilor în localitatea Tinca, în favoarea SC
Topaz Com SRL, apoi întabularea dreptului de
proprietate asupra construcţiilor în favoarea aceleiaşi
societăţi şi anularea înscrierilor de sub B 2-3 şi C1.
Apelul declarat de A.E., K.E.A., K.K. împotriva
acestei încheieri a fost admis prin decizia nr.491 din 9
septembrie 2004 a Tribunalului Bihor şi a fost schimbată
în totalitate hotărârea apelată, dispunându-se în
consecinţă respingerea cererii de rectificare şi radierea
încheierii din CF efectuată în temeiul acestei încheieri.
Împotriva acestei decizii, A.N., în calitate de
lichidator judiciar al SC Topaz Com SRL a declarat
recurs.
Prin încheierea din 14 septembrie 2005 a Curţii de
Apel Oradea a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale în temeiul art.29 alin 6 din Legea nr.
47/1992.
Împotriva acestei încheieri din 14 septembrie
2005 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a respins
cererea de trimitere a cauzei la Curtea Constituţională,
A.E. a declarat recurs apreciat ca neîntemeiat.
În primul rând s-a constatat că excepţia de
tardivitate a recursului, invocată prin întâmpinarea făcută
de A.N. nu este întemeiată.
Este exact că potrivit art.29 alin. (6) din Legea
nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale încheierea instanţei poate fi atacată cu
315
recurs la instanţa imediat superioară în termen de 48 ore
de la pronunţare.
În speţă încheierea dată la 14 septembrie 2005 a
fost recurată la 20 septembrie 2005, dată la care recursul
a fost înregistrat la Curtea de Apel Oradea, fiind expediat
prin poştă la 19 septembrie 2005. Dar, termenul de 48 de
ore nu a expirat, în raport de prevederile art.101 alin. (2)
Cod procedură civilă potrivit căruia termenele
statornicite pe ore care încep să curgă de la miezul nopţii
următoare.
De asemenea sunt aplicabile şi prevederile art.101
alin. (5) Cod procedură civilă, întrucât termenul
menţionat s-a sfârşit într-o zi de sărbătoare legală, caz în
care operează prelungirea de până la sfârşitul primei zile
de lucru următoare.
În speţă s-a apreciat corect, că invocarea unei
excepţii de neconstituţionalitate a unor texte din Legea
nr. 64/1995 nu se înscriu în prevederile textului
menţionat, în situaţia în care cererea introductivă vizează
rectificarea unei înscrieri în Cartea funciară în temeiul
unei legi speciale.
Aşa fiind, recursul este nefondat, şi a fost respins.
20. CERERE DE RESTITUIRE ÎN NATURĂ
A UNUI IMOBIL PRELUAT DE STAT.
TERGIVERSAREA SAU REFUZUL DE A SE
RĂSPUNDE LA NOTIFICAREA ADRESATĂ
PRIMĂRIEI. INTRODUCEREA ÎN CAUZĂ, DE
CĂTRE INSTANŢA DE APEL, A CONSILIULUI
JUDEŢEAN. CONŢINUTUL SINTAGMEI
„CERERI NOI” PREVĂZUTĂ DE ART. 294 ALIN.
1 COD PROCEDURĂ CIVILĂ.
316
Conceptul de „cerere nouă” folosit de art. 294
alin. 1 Cod procedură civilă, se raportează cu necesitate
la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza
judecăţii în apel.
Soluţia decurge din funcţia fundamentală a
instanţei de apel, anume aceea de a examina
regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la
pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia. Cu acest
înţeles, constituie, exempli gratia, cereri noi, intervenţia
principală, acţiunea reconvenţională, cererea de
chemare în garanţie, cererea de chemare în judecată a
altei persoane etc.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 469 din 18 ianuarie 2006
La 9 octombrie 2002 reclamantul M.M. a chemat
în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Tg. Jiu
pentru a obliga pârâtul să emită o dispoziţie de răspuns la
notificarea nr. 113/R/2001, la plata de daune cominatorii
în cuantum de 100.000 lei/zi de întârziere, calculate de la
data rămânerii definitive a hotărârii şi până la emiterea
dispoziţiei.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin
notificarea nr. 113/E/2001 din 30 iulie 2001 formulată în
baza Legii nr. 10/2001 a solicitat restituirea în natură a
unui teren în suprafaţă de 1164 mp, o casă compusă din
trei camere, un pătul şi un şopron, bunuri situate în
municipiul Tg. Jiu. Primăria municipiului Tg. Jiu nu a
emis o dispoziţie de răspuns la notificare, astfel că
reclamantul nu a putut să-şi valorifice în justiţie
drepturile recunoscute de lege.
Prin întâmpinare, Primarul municipiului Tg. Jiu, a
solicitat respingerea cererii pe motiv că unitatea
317
deţinătoare a bunurilor, în sensul Legii nr. 10/2001, este
Casa Tineretului Tg. Jiu, care este obligată să răspundă la
notificarea reclamantului, solicitând totodată introducerea
acesteia în cauză.
Tribunalul Gorj – secţia civilă, prin sentinţa nr.
242 din 16 septembrie 2003, a admis acţiunea şi a
„obligat pe pârâtul Primarul municipiului Tg.Jiu,- F.C. să
emită o decizie motivată cu privire la notificarea
reclamantului M.M. şi să o comunice acestuia”. A fost
obligat pârâtul la 50.000 lei daune cominatorii de la data
rămânerii definitive a sentinţei şi până la emiterea
dispoziţiei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul
Primarul municipiului Târgu Jiu.
Prin decizia nr. 371 din 5 martie 2004 Curtea de
Apel Craiova, secţia civilă, a admis apelul declarat de
„pârâta Primăria municipiului Tg. Jiu” a schimbat
sentinţa tribunalului, a admis acţiunea formulată de
reclamant şi a obligat pe Primarul municipiului Tg. Jiu şi
Consiliul judeţean Gorj să emită decizie de răspuns la
notificare „pentru terenurile deţinute atât de Consiliul
Local, cât şi de cel Judeţean Gorj, preluate de la
reclamant”.
Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, au
declarat recurs Primăria municipiului Târgu Jiu şi
Primarul municipiului Târgu Jiu, judeţul Gorj, apreciat ca
fondat.
Examinând decizia criticată, chiar în recursul
copârâtului Primarul municipiului Tg. Jiu, s-a constatat
că instanţa de apel nu s-a mărginit la examinarea
regularităţii hotărârii tribunalului cu privire la pretenţiile
deduse judecăţii de către reclamant, ci, din contra, a
admis în apel o cerere nouă, lărgind, inadmisibil, cadrul
judecăţii dedus primei instanţe. Astfel, nu numai că
318
instanţa de apel a permis introducerea direct în apel a
unei părţi - Consiliul judeţean Gorj -, dar prin soluţia dată
a şi „condamnat” această parte care nu a figurat în
judecată de primă instanţă la o anumită prestaţie, parte pe
care reclamantul nu a înţeles să o cheme în litigiu.
Dacă în proces, din probele administrate, instanţa
a constatat că nu persoana juridică notificată (Primăria
municipiului Tg. Jiu) era deţinătoarea terenului
revendicat, era de recurs la alte mijloace legale (de
exemplu, de aplicat art. 25 din Legea nr. 10/2001), dar în
nici un caz nu era de admis să introducă, direct în apel, o
altă persoană juridică care nu avea calitatea de parte la
judecată în primă instanţă, aşa cum inadmisibil a
procedat.
Sub aspectul legitimării procesuale pasive nici
hotărârea primei instanţe nu este la adăpost de critică.
Astfel, din dispozitivul sentinţei rezultă că obligat la
emiterea dispoziţiei motivate nu a fost primarul localităţii
în calitatea lui de reprezentant al unităţii administrativ-
teritoriale, ci „primarul în nume propriu”, ca persoană
fizică, odată ce această persoană a fost identificată în
dispozitivul hotărârii prin folosirea numelui şi a
prenumelui.
Or, din interpretarea art. 20 alin. 3 din Legea nr.
10/2001, rezultă că obligaţia de a emite dispoziţia
motivată o are primarul unităţii administrativ-teritoriale,
în calitatea lui de reprezentant al primăriei, ca structură
funcţională cu activitate permanentă, iar nu ca persoană
fizică ce nu poate avea calitate procesuală în domeniul
special de reglementare al Legii nr. 10/2001.
Constatând că ambele instanţe au rezolvat
acţiunea reclamantului cu neobservarea normelor legale
referitoare la calitatea părţilor, s-a admis recursul, s-au
319
casat hotărârile şi s-a dispus reluarea judecăţii de la prima
zi de înfăţişare.
21.Revizuirea Condiţiile de exercitare a căii de
atac a revizuirii.
Potrivit art.322 pct.7 Cod procedură civilă, una
din condiţiile exercitare a căii de atac a revizuirii este
cea referitoare la faptul că hotărârile trebuie să fie
pronunţate cu privire la acelaşi litigiu, adică să fi existat
tripla identitate de elemente-părţi, obiect şi cauză.
O altă condiţie este reprezentată de neinvocarea
excepţiei autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea
proces sau, chiar dacă a fost invocată, să nu se fi
discutat. În aceste condiţii, nu se mai poate reitera, pe
calea revizuirii aceeaşi excepţie, deoarece, de data
aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra
acestei probleme, rezultând din hotărârea prin care s-a
examinat, în cadrul celui de-al doilea proces, excepţia
puterii de lucru judecat.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 453 din 17 ianuarie 2006
Prin decizia nr.724 din 6 mai 2005 pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti –Secţia a IV a civilă, s-a
declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire
formulată de revizuienta O.V. împotriva deciziei nr.749
din 15 octombrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, secţia a III a civilă în dosar nr.2992/2004, în
favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cererea de revizuire a fost susţinută cu
următoarele motive:
320
Dispoziţiile deciziei împotriva căreia s-a formulat
cererea de revizuire sunt contradictorii cu dispoziţiile
sentinţei civile nr.17981/1999 pronunţată de Judecătoria
sectorului 2 Bucureşti şi ale deciziei civile nr.2790 din 15
decembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
secţia a III a civilă; s-a mai arătat totodată că, deşi la
judecarea cauzei în care s-a pronunţat decizia a cărei
revizuire se solicită a ridicat excepţia autorităţii de lucru
judecat, instanţele au respins această excepţie, reţinând că
nu există identitate de cauză.
Prin încheierea pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, secţia a IVa civilă în şedinţa publică de la 11
martie 2005, s-a admis în principiu cererea de intervenţie
accesorie formulată de Organizaţia pentru Apărarea
Drepturilor Omului în favoarea revizuientei.
Prin decizia civilă nr.838 din 9 aprilie 2003
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă s-a
respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanţi
împotriva sentinţei civile nr.8978 din 1 noiembrie 2002
pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr.8978 din 1 noiembrie 2002
pronunţată de Judecătoria Sector 2 s-a admis excepţia
puterii de lucru judecat şi s-a respins acţiunea formulată
de către reclamanţi prin care s-a solicitat constatarea
nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare
nr.2626 din 22 noiembrie 1997 încheiat între pârâţi.
Prin decizia civilă nr.749 din 15 octombrie 2004
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a
civilă s-a admis recursul formulat de către reclamanţii
împotriva deciziei civile nr.217/A din 19 februarie 2004
pronunţat de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă.
S-a modificat, în parte, decizia în sensul că s-a
admis apelul formulat de către reclamanţi împotriva
321
sentinţei civile nr.3397 din 20 mai 2002 pronunţată de
Judecătoria Sector 2 Bucureşti.
S-a schimbat în tot sentinţa şi pe fond: s-a admis
cererea formulată de către reclamanţi, s-a constatat
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.804 din
20 noiembrie 1996 încheiat între S.S. şi Primăria
Municipiului Bucureşti prin S.C. Foişor S.A., s-au
menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.
În urma decesului pârâtei S.S., a fost introdusă în
cauză în calitate de moştenitor O.V., în faţa instanţei de
fond.
În dosarul de recurs, O.V. a invocat, prin
întâmpinare, excepţia autorităţii de lucru judecat faţă se
sentinţa civilă nr.17981 din 10 decembrie 1999 a
Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.
Prin decizia de recurs nr.749 din 15 octombrie
2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III
a civilă s-a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat
invocată prin întâmpinare, arătându-se argumentele
pentru care s-a apreciat că excepţia este neîntemeiată.
Asupra cererii de revizuire întemeiată pe
prevederile art.322 pct.7 Cod procedură civilă, vizând
decizia civilă nr.749 din 15 octombrie 2004 pronunţată
de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III a civilă, Curtea
constată:
Acest motiv de revizuire are în vedere evitarea
situaţiei în care se ajunge în cazul în care acelaşi proces
să fie soluţionat de două ori, pronunţându-se hotărâri
contradictorii.
După cum s-a arătat mai sus, în dosarul de recurs
în care s-a pronunţat decizia supusă revizuirii s-a ridicat
chiar de către revizuientă excepţia autorităţii de lucru
judecat faţă de sentinţa civilă nr.17981/1998 a
Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, prin decizie fiind reţinute
322
motivele pentru care această excepţie s-a apreciat a fi
neîntemeiată.
În aceste condiţii, nu se mai poate reitera pe calea
revizuirii aceeaşi excepţie, deoarece, de data aceasta, se
opune puterea de lucru judecat asupra acestei probleme,
rezultând din hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul
celui de-al doilea proces, excepţia puterii de lucru
judecat.
Prin urmare, apreciind că nu sunt îndeplinite
cerinţele art.322 pct.7 Cod procedură civilă, Curtea a
respins cererea de revizuire.
Excepţia lipsei calităţii procesuale a
intervenientului acesteia este neîntemeiată, având în
vedere dispoziţiile art.22 din Legea nr.27/2004 care
conferă intervenientei calitate procesuală, fiind o
organizaţie neguvernamentală care are ca scop protecţia
drepturilor omului.
Faţă de modul de soluţionare a cererii principale,
Curtea a dispus şi respingerea cererii de intervenţie
accesorie formulată în cauză în favoarea revizuientei.
323
JURISPRUDENŢA ÎNALTEI CURŢII DE CASAŢIE
ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI
FISCAL
OPIS ALFABETIC
1. Excepţie de nelegalitate
2. Informaţii de interes public
3. Depăşirea termenului de şedere legală în ţară
4. Exproprierea
324
JURISPRUDENŢA ÎNALTEI CURŢII DE CASAŢIE
ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI
FISCAL
1. EXCEPŢIE DE NELEGALITATE.
CONDIŢIA EXISTENŢEI UNEI LEGĂTURI
ÎNTRE FONDUL PRICINII ŞI EXCEPŢIA DE
NELEGALITATE. NEMOTIVAREA EXCEPŢIEI.
RESPINGERE.
În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004 excepţia de nelegalitate poate fi
invocată doar în cazul în care soluţionarea pe fond a
unei acţiuni depinde de actul administrativ a cărui
legalitate se cere a fi cercetată. Pentru a putea fi admisă,
excepţia de nelegalitate trebuie să fie motivată.
Analizând motivele invocate, instanţa în faţa căreia a fost
invocată excepţia, în situaţia în care le găseşte
întemeiate, pronunţă o încheiere, de asemenea motivată,
prin care sesizează instanţa de contencios administrativ
şi dispune suspendarea judecării cauzei până la
soluţionarea excepţiei.
În lipsa încheierii de sesizare motivată în sensul
stabilirii unei legături intre fondul pricinii şi excepţia de
nelegalitate, instanţa de contencios administrativ este
nelegal investită iar hotărârea este pronunţată cu
depăşirea limitelor în care a fost reglementat controlul
325
judecătoresc al actelor administrative pe cale de
excepţie.
Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi
fiscal, Decizia nr. 461 din 8 februarie 2006
În cadrul litigiului aflat pe rolul Tribunalului
Braşov – Secţia Civilă, având ca obiect revendicarea
formulată de către reclamantul Judeţul Braşov în
contradictoriu cu pârâţii Universitatea „T”, CSC şi
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, a unui imobil compus
din teren şi clădire situat în municipiul Braşov,
reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului
nr. 5683/15.12.2005 emis de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării, ordin prin care a fost atestat dreptul de
proprietate asupra imobilului în cauză, în favoarea
Universităţii „T”.
Sesizată în temeiul art. 4 din Legea 554/2004 prin
încheierea din 16.12.2005 a Tribunalului Braşov, Curtea
de Apel Braşov a admis excepţia şi a constatat
nelegalitatea Ordinului nr. 5683/15.12.2005 emis de
MEC.
Împotriva acestei sentinţe, pârâţii au declarat
recurs, recursurile lor fiind admise pentru următoarele
considerente:
Excepţia de nelegalitate a Ordinului nr.
5683/15.12.2005 care a atestat acest drept de proprietate,
ridicată de către reclamant nu a fost motivată, în sensul
că nu au fost arătate acele motive de nelegalitate a
respectivului act administrativ pe care partea le consideră
susceptibile să influenţeze soluţionarea fondului în cauza
de drept civil dedusă judecăţii.
326
Datorită neîndeplinirii acestei condiţii de
contestare în justiţie a unui act administrativ, pe cale
directă sau pe cale incidentă, Tribunalul Braşov nu a
verificat dacă între fondul pricinii pentru care a fost
investit şi ordinul emis de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării pe parcursul judecării cauzei există o legătură
juridică, suficientă pentru a face necesară cenzurarea
nelegalităţii ordinului în procedura cu caracter accesoriu
prevăzută de art.4 din Legea nr. 554/2004.
La rândul său, Curtea de Apel Braşov, ca instanţă
de contencios administrativ, nu a examinat dacă erau
îndeplinite condiţiile legale pentru a se pronunţa asupra
excepţiei de nelegalitate, deşi încheierea de sesizare a sa
nu a fost motivată de tribunal şi a acordat un termen
pentru ca reclamantul să motiveze în fapt şi în drept
excepţia invocată.
Motivarea depusă ulterior, nu îndeplineşte cerinţa
procedurală impusă de art.4 alin.1 din Legea nr.
554/2004, pentru că reclamantul a justificat invocarea
excepţiei printr-o simplă enunţare a normei cuprinsă în
textul de lege susmenţionat, nearătând elementele de fapt
şi de drept care să determine aplicarea ei în cauză.
Nefiind stabilită existenţa legăturii dintre fondul
pricinii şi excepţia de nelegalitate, instanţa de contencios
administrativ a apreciat greşit că a fost legal sesizată să
cenzureze în temeiul art.4 din Legea nr. 554/2004
nelegalitatea Ordinului nr. 5683/15.12.2005 şi din acest
motiv, hotărârea a fost pronunţată cu depăşirea limitelor
în care a fost reglementat controlul judecătoresc al
actelor administrative pe cale de excepţie.
Această concluzie rezultă din faptul că actul
administrativ cu caracter individual, a cărui nelegalitate a
fost invocată de reclamant, nu produce efecte juridice
proprii cu privire la dreptul de proprietate al universităţii
327
pârâte asupra imobilului în cauză, întrucât conţinutul său
atestă regimul juridic al bunului constatat cu autoritate de
lucru de lucru judecat în decizia civilă nr.138
A/5.02.2003 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia
civilă.
Prin această hotărâre judecătorească, menţinută ca
legală şi temeinică prin decizia nr.6458/18.11.2004 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de
proprietate intelectuală, s-a constatat că Universitatea „T”
este, prin lege, titulara dreptului de proprietate asupra
imobilului. Dreptul de proprietate al universităţii pârâte a
fost constatat în baza art.166 din Legea nr. 84/1995
republicată, reţinându-se îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de acest text de lege, întrucât imobilul face
parte din baza materială a învăţământului şi a fost realizat
din fondurile statului, prin cumpărare cu venituri
publice.
Dreptul de proprietate astfel constatat a fost opus
de universitatea pârâtă în acţiunea de revendicare
formulată de Judeţul Braşov şi deci apărarea sa a fost
întemeiată pe o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În atare situaţie, Ordinul nr. 5683/15.12.2005 de
atestare a dreptului respectiv este un act de executare a
hotărârii judecătoreşti irevocabile cu privire la
îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art.166 din Legea
nr.84/1995 republicată şi deci nu constituie un act juridic
distinct de aplicare a acestei norme legale.
Constatând că Ordinul nr. 5683/15.12.2005 este
nelegal faţă de dispoziţiile art.166 din Legea nr. 84/1995,
cu motivarea că această reglementare nu este aplicabilă
universităţii pârâte, instanţa de contencios administrativ
s-a pronunţat implicit asupra fondului litigiului privind
dreptul de proprietate, depăşind astfel cadrul procesual
prevăzut de art.4 din Legea nr. 554/2004, întrucât a
328
încălcat competenţa materială a tribunalului investit cu
acţiunea în revendicare, dar şi autoritatea de lucru de
judecat a deciziei civile nr.138/A/5.02.2003.
Pentru considerentele expuse, Curtea a admis
recursurile, a casat hotărârea atacată şi constatând că nu
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea
nr. 554/2004, a respins excepţia de nelegalitate a
Ordinului nr. 5683/15.12.2005 invocată de Judeţul
Braşov în dosarul nr. 821/C/2005 al Tribunalului Braşov
– Secţia civilă.
2. INFORMAŢII DE INTERES PUBLIC.
INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ JUDECE
PLÂNGEREA PRIVIND NECOMUNICAREA LOR.
APLICAREA PRIORITARĂ A LEGII SPECIALE.
Litigiul izvorât din necomunicarea unor
informaţii de interes public, revine tribunalului ca
instanţă de fond, dispoziţiile art.22 al Legii nr.
544/2001, având prioritate faţă de normele generale de
competenţă în materie de contencios administrativ
cuprinse în art. 3 Cod proc. civ. În aceste condiţii chiar
dacă reclamanta şi-a întemeiat cererea pe prevederile
legii contenciosului administrativ, hotărârea pronunţată
de către Curtea de apel este nelegală, fiind dată cu
încălcarea competenţei altei instanţe.
Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi
fiscal, Decizia nr. 154 din 18 ianuarie 2006
Prin acţiunea înregistrată la 17.02.2005 asociaţia
CF a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României să-i
răspundă la petiţia înregistrată la 28.12.2004 şi prin care
329
a cerut comunicarea informaţiilor de interes public
privind fondurile destinate românilor din nordul
Bucovinei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că,
scopul statutar al asociaţiei include şi sprijinul cultural
către românii din nordul Bucovinei, ceea ce justifică
obţinerea informaţiilor de interes public solicitate
pârâtului în baza Legii nr.544/2001, însă cererea sa nu a
fost soluţionată în termenul legal de 30 de zile de la
înregistrarea petiţiei.
Curtea de Apel Suceava – Secţia comercială,
contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa
nr.226 /15.06.2005, prin care a admis acţiunea şi a
obligat pârâtul să răspundă cererii reclamantei.
Guvernul României a declarat recurs, invocând
necompetenţa materială a instanţei de fond, cu motivarea
că, litigiul s-a judecat în baza Legii nr.544/2001, care în
art.22 prevede expres competenţa tribunalului, astfel
încât hotărârea Curţii de Apel Suceava a fost pronunţată
cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Recursul este fondat.
Deşi reclamanta a indicat ca temei juridic al
cererii sale şi art.1 din Legea contenciosului
administrativ, instanţa de fond a reţinut corect că
informaţiile solicitate sunt de interes public şi că,
procedura de comunicare a acestora este reglementată de
Legea nr.544/2001, ca lege specială. De altfel, şi petiţia
înregistrată la Guvernul României la 28.12.2004 a fost
formulată de reclamantă în baza Legii nr.544/2001, aşa
după cum rezultă din copia depusă la dosar.
Potrivit art.22 din Legea nr.544/2001, persoana
care se consideră vătămată în drepturile sale prevăzute de
această lege, poate face plângere la secţia de contencios
administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială
330
domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul
autorităţii ori al instituţiei publice.
În consecinţă, instanţa de fond nu a avut în vedere
dispoziţiile legii speciale referitoare la competenţa
materială şi a apreciat greşit că sunt aplicabile normele
generale de competenţă în materie de contencios
administrativ, cuprinse în art.3 Cod procedură civilă.
Pentru considerentele expuse, Curtea a admis
recursul a casat hotărârea atacată a trimis cauza spre
competentă soluţionare Tribunalului Suceava.
3. CETĂŢEAN STRĂIN. DEPĂŞIREA
TERMENULUI DE ŞEDERE LEGALĂ.
CONTESTAREA MĂSURII DE RETURNARE ŞI
INVOCAREA DREPTULUI LA UN PROCES
ECHITABIL. DESFĂŞURAREA PROCEDURILOR
CONTENCIOASE NU SCHIMBĂ CARACTERUL
NELEGAL AL ŞEDERII.
Faptul că după expirarea termenului de şedere
legală în România, cetăţeanul străin a formulat acţiuni în
justiţie având ca obiect contestarea nelegalităţii
măsurilor dispuse împotriva sa, nu este de natură a
înlătura caracterul nelegal al şederii. Argumentul
privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, nu
poate fi reţinut, cu atât mai mult cu cât, chiar după
pronunţarea unei hotărâri irevocabile în ce priveşte
contestaţia asupra măsurilor dispuse, reclamantul a
continuat să locuiască ilegal pe teritoriul României.
Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi
fiscal, Decizia nr. 170 din 18 ianuarie 2006
331
Prin acţiunea înregistrată la 12 octombrie 2004,
ZM, cetăţean chinez, a solicitat ca, în contradictoriu cu
pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi
Autoritatea pentru Străini, să fie anulate deciziile
nr.634783 şi nr.4074691 prin care la data de 7 octombrie
2004 s-a dispus returnarea sa, cu interdicţia de intrare în
România pe o perioadă de 3 ani, precum şi anularea
rezoluţiei nr.3566/II/5/2004, prin care la aceeaşi dată s-a
dispus luarea sa în custodie publică până la 5 noiembrie
2004.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că
măsurile administrative dispuse de pârâţi sunt nelegale,
pentru că se află în situaţia interzicerii returnării
prevăzută în art.89 alin.1 lit.b) pct.1 şi lit.f) din O.U.G.
nr.194/2002, beneficiind de protecţia totală conferită de
art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în
sensul că, returnarea aduce dreptului la viaţa de familie o
vătămare disproporţionată în raport cu scopul pentru care
a fost luată.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a
contencios administrativ a respins acţiunea ca
neîntemeiată prin sentinţa civilă nr.2.135 din 14
octombrie 2004.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat
recurs, apreciat ca nefondat de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Din actele dosarului, rezultă că recurentul a
contestat în justiţie viza de ieşire nr.730731 din 27 iunie
2001 şi refuzul de a i se acorda statutul de refugiat şi
plângerile sale au fost respinse prin sentinţa civilă
nr.1.405 din 23 octombrie 2001 a Curţii de Apel
Bucureşti, irevocabilă prin nerecurare şi sentinţa civilă
nr.2.039 din 22 martie 2004, a Judecătoriei sectorului 2,
332
irevocabilă prin decizia nr.1568 din 5 august 2004 a
Tribunalului Bucureşti.
Exercitarea de către recurent a dreptului privind
accesul liber la justiţie nu a legalizat însă dreptul său de
şedere în România, pentru că în tot acest interval de timp
dreptul de şedere nu a fost prelungit printr-un act al
autorităţii române competente sau prin efectul unei
dispoziţii legale.
Existenţa procedurilor judiciare a fost invocată
neîntemeiat şi faţă de împrejurarea că, deşi plângerea
împotriva vizei de ieşire a fost respinsă prin sentinţa
civilă nr.405 din 23 octombrie 2001, irevocabilă prin
nerecurare, recurentul nu a părăsit teritoriul României,
continuând să locuiască ilegal şi a solicitat acordarea
statutului de refugiat numai la 22 ianuarie 2004, iar
pentru acordarea regimului tolerării a formulat acţiune în
justiţie la 12 octombrie 2004, ulterior datei la care au fost
luate măsurile contestate în cauză.
Faţă de motivele expuse, constatând că nu există
motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate,
Curtea a respins recursul ca nefondat.
4. EXPROPRIERE PENTRU MOTIVE DE
UTILITATE PUBLICĂ. LIPSA MOTIVĂRII
HOTĂRÂRII COMISIEI INSTITUITE ÎN
TEMEIUL ART. 15 DIN LEGEA NR. 33/1994.
NULITATE.
În considerarea caracterului excepţional conferit,
atât prin Constituţie cât şi prin Codul Civil, cedării
dreptului de proprietate privată ca urmare a exproprierii
pentru cauză de utilitate publică, măsurile
333
premergătoare exproprierii, instituite prin art.12-18 din
Legea nr.33/1994, sunt imperative.
Astfel, cerinţa motivării hotărârii comisiei de
analizare a întâmpinărilor ce au fost formulate faţă de
propunerile de expropriere, constituie o condiţie sine qua
non a legalităţii acesteia, prin care se garantează atât
transparenţa actului decizional cât şi posibilitatea
cenzurării lui de către instanţa de judecată, în
conformitate cu art. 20 din lege. În aceste condiţii,
obligativitatea motivării nu mai poate fi apreciată doar
ca o condiţie de formă, ea trebuind privită ca o condiţie
de legalitate ce vizează fondul actului administrativ, de a
cărei îndeplinire depinde însăşi valabilitatea
respectivului act.
Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi
fiscal, Decizia nr. 274 din 26 ianuarie 2006
Prin acţiunea înregistrată la data de 31 mai 2005,
N.I. a solicitat în contradictoriu cu S.C.”H” SA, anularea
hotărârii Comisiei pentru soluţionarea întâmpinărilor
persoanelor propuse pentru expropriere în vederea
realizării investiţiei de interes naţional înregistrată la
Consiliul local Sântămăria Orlea cu nr.1253 din 16 mai
2005, precum şi a procesului verbal pentru consemnarea
rezultatului deciziei respectivei comisii şi obligarea
acesteia să emită o nouă hotărâre prin care să se
stabilească valoarea reală şi suprafaţa imobilului.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că pârâta
nu a stabilit suprafaţa reală a terenurilor în raport cu
extrasele de C.F., iar valoarea propusă este mult prea
mică faţă de amplasamentul şi ramul de cultură precum şi
valoarea masei lemnoase existentă pe acest teren. Prin
sentinţa civilă nr.186 din 5 august 2005, Curtea de Apel
334
Alba Iulia – Secţia comercială şi de contencios
administrativ a admis acţiunea reclamantei, a anulat
actele atacate cu privire la reclamantă şi a obligat pârâta
să emită o nouă hotărâre motivată, conform dispoziţiilor
Legii nr.33/1994.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs,
pârâta S.C.”H” SA Bucureşti, apreciat ca nefondat de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Voinţa legiuitorului exprimată în textul de lege
(Legea nr.33/1994) este aceea de a pune atât la îndemâna
expropriatorului, a proprietarilor cât şi a instanţei un act
al cărui conţinut să confere, pe de o parte, posibilitatea de
a cunoaşte raţiunile pentru care a fost adoptat, iar, pe de
altă parte, posibilitatea cenzurii acestuia, conform art.20
din lege.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat că
obligativitatea motivării nu mai poate fi apreciată doar ca
o condiţie de formă, ci ca o condiţie de legalitate ce
vizează fondul actului administrativ, instanţa de fond
procedând corect prin aplicarea sancţiunii anulării actului
pe considerentul nemotivării acestuia.
De altfel, nici una din criticile aduse soluţiei
instanţei de fond cu privire la faptul că aceasta nu a
analizat cele invocate în acţiune şi în apărare nu pot fi
reţinute în raport cu faptul că instanţa nu are posibilitatea
de a realiza o astfel de analiză câtă vreme actul supus
cenzurii nu este motivat.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată
este legală şi temeinică, recursul a fost respins.
335
Drepturile de protecţie instituite prin Legea nr.8
din 14 martie 1996 interzic orice reproducere ulterioară
fără consimţământul expres al autorului.
Cu condiţia de a fi conforme bunelor uzanţe, de a
nu contraveni exploatării normale a operei şi, nu în
ultimul rând, de a nu prejudicia pe autor sau pe titularul
dreptului de exploatare sunt permise:
- reproducerea operei în cadrul procedurilor
judiciare sau administrative, în măsura justificată de
scopul acestora;
- utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop
de analiză, comentariu sau critice ori cu titlul de
exemplificare;
- utilizarea de extrase destinate exclusiv
învăţământului, precum şi reproducerea pentru
învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ de scurte
extrase, în măsura justificată de scopul urmărit;
- reproducerea pentru informare şi cercetare de
scurte extrase în cadrul arhivelor instituţiilor culturale sau
ştiinţifice care funcţionează fără scop lucrativ.
Drepturile noastre de editare încetează odată cu
tipărirea manuscrisului în „Pro lege” sau în termen de cel
mult un an de la data acceptării operei.
Punctele de vedere susţinute în lucrările
prezentate nu reflectă, cu necesitate, poziţia
Ministerului Public.
Exprimarea unor soluţii constructive, chiar
controversate, reprezintă, suntem convinşi, o contribuţie
la instaurarea statului de drept.
Au fost operate unele modificări de formă pentru
necesităţi stilistice şi în, câteva cazuri, articolele au fost
condensate din lipsa de spaţiu tipografic.
336
COORDONATORUL PUBLICAŢIEI
Procuror şef serviciu
CONSTANTIN SIMA
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Bd. Libertăţii nr.12-14, sector 5, Bucureşti
Telefon: 319.38.36 sau 319.38.56/2214
e-mail – Constantin_Sima@mpublic.ro
Tehnoredactare computerizată
Rusu Margareta
rusu_margareta@mpublic.ro
ISSN-1224-241
top related