I N T E R V I U - jurnalliber.files.wordpress.com · De la Topliţa până la Miercurea Ciuc şoseaua naţională este bună şi am oprit să întrebăm de ... era foarte frumoasă
Post on 14-Jan-2020
2 Views
Preview:
Transcript
2
3
I N T E R V I U
Cu Î. P. S. IOAN SELEJAN , Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita
Aici sunt sate în care locuiesc români care
vorbesc limba română numai cu Dumnezeu
Împreună , scriitorul Virgil Raţiu şi cu mine, am hotărât să facem o vizită la Episcopia Covasnei
şi Harghitei, să-i luăm un interviu Î.P.Sale Ioan Selejan pentru a cunoaşte realitatea socială şi
religioasă românească din aceste judeţe în care, în timpul ocupaţiei horthiste , armata ungară a
profanat, distrus sau dărâmat bisericile ortodoxe române iar preoţii şi obştiile călugăreşti
alungate. La recucerirea Adrealului de Nord Vest de către armata română nici o biserică din
Secuime nu a fost profanată sau distrusă. Adevăr istoric pe care mulţi români nu îl cunosc iar
democraţii maghiari de după 1990 îl nesocotesc şi îl ascund în spatele ţipetelor lor iredentiste.
Virgil Raţiu a făcut toate aranjamentele telefonice ca Sâmbătă, 15 iunie 2013, să ne întâlnim cu
I.P.S. Ioan Selejan şi să ne acorde un interviu. Am calculat timpul şi kilometri şi pentru că
drumurile sunt, cum sunt, între Bistriţa şi Reghin am luat-o prin Şieu şi am avut ce pomenii la
Băsescu şi guvernanţii săi, care bine înţeles circulă cu avionul, helicopterul sau pe perine de aer.
De la Topliţa până la Miercurea Ciuc şoseaua naţională este bună şi am oprit să întrebăm de
direcţii rutiere de patru ori. De trei ori persoanele întrebate ne-au dat indicaţiile cerute, cu
amabilitate şi accent. Le-am mulţumit. A patra persoană, un tânăr, ne întors spatele cu nem
tudom ! Săracul, ce i-au mai spălat crierul !! Ne-am descurcat şi am aflat, în spatele unui gard
înalt şi plin, Clădirea Episcopiei. Ne-am anunţat sosirea unei măicuţe. Era multă lume, dar ziua
era foarte frumoasă iar curtea cu flori şi arbuşti o adevărată plăcere. După un timp l-am văzut pe
I.P.S, împreună cu măicuţă, era foarte modest în purtare şi îmbrăcăminte, faţă şi barbă
patriarhală, privire senină şi zâmbet de bună voinţă creştină. Măicuţa i-a prezentat o familie, apoi
alta, iar când a ajuns la noi, ne-am prezentat iar dânsul ne-a întrebat cum am călătorit şi ne-a
rugat, aşa a zis, să-l mai îngăduim un timp. După acel timp, a revenit şi ne-a invitat să-l urmăm
într-o încăpere. De la început i-am simţit apropierea şi căldura. Ne-a invitat să luăm loc, ne-am
privit cu omenie deschisă. Dinainte, de la Bistriţă, Virgil Raţiu a hotărât să încep eu interviul.
4
Părinte Episcop am venit la dumneavoastră, scriitorul Virgil Raţiu de la Bistriţa şi eu din
Canada să vă rugăm să ne împărtăşiţi nouă, şi noi mai departe cititorilor din România şi Canada,
starea Episcopiei Covasna şi Harghitei ce are o situaţie specială printre celelalte episcopii din
România, fiind o episcopie tânără aşezată într-un foarte vechi spaţiu romanesc dar bântuit de
vechiul iredentism şi segregaţionism unguresc. În Canada foarte mulţi români au aflat despre
greutăţile pe care le întâmpinaţi în desfăşurarea activităţii creştin-ortodoxe în Covasna şi
Harghita, ceea ce contravin sistemelor democratice atât în Europa cât şi în Nord America.
Înainte de a trece la întrebări dorim să vă mulţumim că ne-aţi primit şi am dori să aflăm câte
locaşuri creştin-ortodoxe aveţi în această eparhie ?
Biserici de mir, capele de spital şi militare cu mânăstirile sunt o sută şaizeci şi cinci.
Mânăstiri sunt ridicate opt şi avem şi două schituri.
Cum se manifestă aici libertatea bisericească ? Aveţi libertate deplină fără nici o nelinişte
sau grijă, teamă ? Cum vă desfăşuraţi activitatea creştin-ortodoxă ?
Din mila lui Dumnezeu nu am fost îngrădiţi în construirea de biserici şi mânăstiri. Există
însă o anumită categorie de oameni – nu din partea autorităţilor – un anumit segment de oameni
care sunt împinşi de idei şi concepte revizioniste, şi s-a întâmplat astfel că am avut biserici şi
mânăstiri profanate. Zideam Mânăstirea Izvorul Mureş şi, într-o sâmbătă, a pătruns o maşină cu
ostili agresivi verbali prin porţile mânăstirii, a făcut un adevărat raliu prin curte, am reuşit să
închidem porţile şi uşile reuşind să-i identificăm. I-am identificat şi deferit Poliţiei. Nu am auzit să
se fi întâmplat ceva în urma plângerii noastre. Am cerut ca persoanele respective să fie trase la
răspundere, dar nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă au fost scrise pe zidurile mânăstirii cuvinte
jignitoare. Astfel de fapte însă nu au avut nici un fel de urmări. Am mai avut momente de acest
fel. Înainte de înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în 1994 , un preot îmi povestea că s-
a deplasat într-un sat cu puţini credincioşi români ca să ţină slujba Învierii. La Înviere, după
obicei, se înconjoară biserica cu Evanghelia şi se cântă ’’Hristos a înviat’’ . Preotul mi-a spus că
la un moment dat erau aruncate pietre peste acei puţini credincioşi, iar preotul, ce să facă, şi-a
pus Evanghelia în cap şi a continuat să cânte ’’Hristos a înviat’’ Acel preot nu s-a plâns niciodată.
Nu a făcut plângeri la autorităţi , a rămas cu Hristos şi cu crucea. Nu de mult, mai puţin de o lună
de zile, aici, la Catedrala noastră din Miercurea Ciuc, unul sau mai mulţi cetăţeni, care bănuiesc
că nu au fost români, au spart geamurile stativelor unde se pun luminări pentru vii şi pentru morţi
din pridvorul biserici, geamuri care apărau de vânt flacăra luminărilor. Urme de violenţă şi
5
profanare erau foarte clare pentru faptul că au luat lăzi de gunoi de pe stradă şi le-au vărsat
acolo în pridvorul bisericii. Dimineaţa când au ajuns maicile noastre acolo, totul era o mizerie şi
un gunoi. Acestea sunt evenimente recente. La această dată persoanele care au profanat
biserica a fost identificată de Poliţie. Dar la astfel de fapte nu poate fi încadrată toată populaţia
maghiară din oraş. Subliniez că există doar o grupare, un lanţ de idei şi fapte care exprimă ca noi
să nu fim pe aici. Ei cred că pot face totul ca în această zonă să rămână un spaţiu pur etnic,
spaţiu care să fie oarecum decupat din harta României. Nu să-l mute în altă parte, ci un decupaj
unde să nu se mai afle urmă de român. Este interesant ce am găsit şi am aflat aici. Mereu aud
din partea maghiarimii că ar fi trăit demult sub opresiunea statului român, fapt care este de mare
mirare. Susţin că îşi pierd identitatea şi alte chestiuni similare răuvoitoare. La noi, aici, au venit
mulţi ziarişti, sociologi care vor să afle şi să studieze problemele relaţiilor interetnice. Le-am
indicat să cerceteze în oraşele şi satele din această zonă dacă există un maghiar care, sub o
formă sau alta, a fost împiedecat să înveţe limba lui maternă, care să nu ştie vorbi maghiara. Dar
vă pot trimite în satul cutare şi în satul cutare şi veţi putea constata că sunt români care vorbesc
limba română numai cu Dumnezeu. Adică, numai în biserică. Ei aşa puţini cum se află într-un loc,
vin şi spun: ’’Părinte Episcop daţi-ne un preot aici, român, să facă slujbă românească’’. Sunt
puţini, este adevărat, dar prin asta se dovedeşte că cea care pătrunde cel mai adânc în fibra
conştiinţei umane este credinţa. Credinţa. Celelalte elemente de ştiinţă, de cultură îşi au partea
lor pozitivă, ele pot preveni, însă credinţa este darul lui Dumnezeu. Este darul pe care nu ţi-l dă
să-l aşezi undeva în casă, ci ca să lucrezi cu el, să dobândeşti cu el alţi talanţi, de viitor, cum
spune Mântuitorul. De aceia spun eu, că plângerile maghiarilor despre noi, românii de aici, la
curţile Europei nu sunt justificate. Dimpotrivă, de pildă, pentru maghiari toate şcolile sunt puse la
punct, toate dispun de materiale didactice necesare procesului de învăţământ. Nu plouă în ele.
Nu mi-e frică să spun, dar aici situaţia din şcoli este inversă, de aceia abandonul şcolar este ma i
accentuat în cele româneşti. Noi , Episcopia am ajutat şi ajutăm în fiecare iarnă aproximativ 200
de copii, cărora le oferim în fiecare zi câte o masă caldă , pentru că în această perioada
presiunea materială asupra părinţilor este mai mare. În situaţii grele i-am ajutat şi cu încălţăminte
şi îmbrăcăminte.
Cât de mult, la rândul ei, vă ajută pe Dumneavoastră cu adevărat Patriarhia Română ?
Mă interesează dacă patriarhia bucureşteană îşi face datoria din plin faţă de credincioşi ortodocşi
romani din Secuime. Vă întreb aceasta pentru că în Nord America, unde trăiesc mulţi români
6
ortodocşi, s-a conturat o opinie oarecum nefavorabilă, chiar dubioasă faţă de activitatea
patriarhiei bucureştene, în special de actualul patriarh. Vă adresez această întrebare şi din
partea lor, fiindcă există convingeri, că aici faţă de Dumneavoastră, care sunteţi o episcopie
tânără şi într-o situaţie cu totul şi cu totul specială faţă de celelalte, nu se face diferenţierea şi nu
vă acordă tot sprijinul moral şi material. Avem impresia, pe baze de fapte, că în Secuime
Budapesta face mai mult decât Bucureştiul , de la Patriarhie la Guvern şi Parlament.
Cel mai important lucru, care constă mult mai mult decât un ajutor material, a fost chiar
înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în această zonă în 1994. După Decembrie 1989,
toate instituţiile statului se aflau în derivă, iar aici, pe toate zidurile scria: ’’Români, plecaţi de aici’’
şi plecările au început. Patriarhia a fost prima instituţie care a contracarat iredentismul maghiar,
manifestat atât de brutal şi antidemocratic, prin înfiinţarea Episcopiei şi numindu-mă pe mine să o
păstoresc. În 1994 mă aflam la Ierusalim la studii, după ce am restaurat mânăstirile de la
Tismana şi Polovraci, după construirea noi biserici de la Mânăstirea Lainici şi am venit aici, într-o
profundă rană românească. …. Vă pot spune ce era în sufletul meu când am venit aici ? … Pot,
dar cui foloseşte ? … M-am dus într-o duminică dimineaţă, cu maşina, într-o anumită direcţie, şi
am bătut la uşa a nouă biserici româneşti, dar acolo nu erau nici preoţi, nici credincioşi. M-a
primit o singură biserică, care era pe jumătate dărâmată, fără uşi şi fără ferestre. Rămăsese aşa,
dărâmată din 1940 de către armata de ocupaţie a lui Horthy ! În ea am putut intra fiindcă nu mai
avea uşi, nici acoperiş şi devenise o ladă de gunoi şi crescuseră rugi de mure. Era duminica,
era vremea Liturghiei şi mi-am zis ‚’’Doamne, am ajuns ca bufniţa, pe dărâmături ’’ În acel
moment pe zidul bisericii s-a aşezat o pasăre cerească şi a început să cânte. Atunci am zis în
sinea mea că Dumnezeu mi-a trimis o mângâiere şi am săvârşit şi eu o liturghie a lacrimilor.
Ceea ce a întreprins Patriarhia, atunci în 1994, a fost un act de mare curaj creştinesc, ortodox,
pentru că populaţia maghiară nu a văzut cu ochi buni înfiinţarea ei. Şi iată că, după
nouăsprezece ani, în Episcopia Covasnei şi Harghitei nu mai este nici o biserică românească
ortodoxă fără cruce, toate au fost reparate sau reclădite. Biserica aceia de care v-am vorbit, este
din Herculean, a fost dărâmată de un colonel maghiar în 1940, când şi-a pus conaţionali să lege
crucea, turlele şi acoperişul cu funii pe care boii le-au tras jos. Astăzi e refăcută, după 55 de ani !
În alt sat românesc, tot după Dictatul de la Viena, când a intrat armata horthistă în el, ofiţerul
maghiar a ordonat ca toţi bărbaţii români din sat să vină mâine la primărie cu unelte de
construcţie. Fiind sub stăpânire maghiară, s-au prezentat gândindu-se că vor fi trimişi undeva la
7
muncă. La primărie acelaşi ofiţer cu soldaţii lui le-a ordonat :’’Cu toţii mergeţi la biserica voastră
şi o dărâmaţi’’ Atunci toţi românii au rămas încremeniţi, iar ofiţerul i-a ameninţat : ’’Dacă nu
executaţi ordinul pun armele pe voi’’. Românii nu s-au mişcat şi soldaţii maghiari au început să
tragă intermitent rafale de avertizare deasupra lor, şi la fiecare nouă rafală coborau puştile până
ce gloanţele au început să treacă razant deasupra capetelor lor. Se adunase tot satul, femeile
romanilor plângeau cu copii în braţe în timp ce maghiarii îşi manifestau bucuria în fel şi chip.
Românii văzându-şi femeile şi copiii cu sufletele frânte au executat ordinul de distrugere a
bisericii ce era sufletului credinţei lor …
În ce localitate a avut loc această bestialitate antiumană ?
La Doboşeni , mi-a povestit un om bătrân din sat, care vorbea tare rău româneşte, dar s-
a dovedit a fi român. A fost de faţă tot satul, a fost o mare tragedie pentru românii. Biserica fără
acoperiş s-a degradat an de an, cincizeci şi cinci , până ce am venit noi şi am reconstruit-o .
Şi nici un regim, nici un guvern, nici un român din 1940 până în 1995 nu a refăcut nimic
în Doboşeni, în timp ce guvernele româneşti respectau dreptul la limbă şi credinţă a minorităţilor?
Aici este marea tragedie antiromânească. Şi tragedia continuă fiindcă mai avem şi
astăzi probleme la biserici. În unele locuri am fost obligaţi să punem bârne, scânduri la ferestre
pentru a nu fi sparte după ce au fost restaurate. Într-un caz am chemat Poliţia fiindcă cineva a
spart fereastra bisericii. Arata ca şi cum cineva a înfipt o suliţă în piept. Azi aşa, mâine aşa, iar
rănile acestea le purtăm mereu. Acum am început să avem mai multă înţelegere şi ajutor de la
Consiliul Judeţean. Trebuie să revin la Patriarhia română care ne-a ajutat foarte mult să
obţinem locuri la Seminarul şi Facultatea de Teologie din Bucureşti pentru elevi de la noi din
zonă care după absolvire să revină din nou aici. Şi aşa am reuşit să şcolim peste patru sute de
români din Covasna şi Harghita dintre care o sută au fost hirotonosiţi, ceilalţi lucrând în
învăţământ, cultură şi alte ramuri sociale ce rămăseseră vacante după 1989. Aici preoţii trebuie
ajutaţi mult mai mult pentru că unii au parohii doar cu 50 – 60 de suflete. Aici suntem grăniceri,
grănicerim în interiorul României, unde avem mai multe probleme decât la frontierele externe. Cu
părere de rău spun la români încă nu funcţionează deplin sentimentul de solidaritate.
De la Episcopia Ortodoxă Română din America de Nord a fost cineva aici, să vă
cunoască, să afle ceea ce am aflat noi acum ? Să vă ştie, să vă ajute ?
Am fost eu odată în zona Montrealului, la hirotonia Episcopului Nicolae. Aşa se face că
ţinem legătura iar unii români de acolo ne mai trimit daruri sau le aduc când trec pe la noi.
8
Este adevărat că în şcolile ungureşti se predă dintr-un manual special istoria secuilor ?
Da. Este adevărat. În manual, printre altele, se scrie că aici românii au fost nişte slugi
ale maghiarilor. Distorsionări. Cu părere de rău, pentru România noi nu facem tot ce ar trebui să
facem. România este foarte puţin cunoscută în străinătate, de exemplu, dacă vrei să te
documentezi despre ea în marile biblioteci de acolo, abia găseşti câteva cărţi vechi sau
depăşite, în timp ce despre Ungaria sunt rafturi întregi la zi. Mai mult, fiind prin străinătate, am
aflat că în ambasadele noastre nu avem nici hărţile ţării.
Aveţi mare dreptate, trăiesc în străinătate, de treizeci şi cinci de ani, şi cunosc ce fel de
ambasade şi ambasadori avem în Nord America. De ataşaţii culturali, în ghilimele, nici să nu mai
vorbim. Am o întrebare, o curiozitate personala, rămâne la latitudinea Dumneavoastră: Patriarhia
Română din fondurile sale cât dă la Muntele Atos ?
Din Fondul Central Misionar, un fond mic, ce se strânge odată pe an, în Duminica
Ortodoxiei, o mică parte se trimite la Muntele Atos, însă statul român îl sprijină cu mai mult.
Părinte Episcop, în aceşti aproape douăzeci de ani, aţi împlinit ceea ce nu s-a făcut în
cincizeci şi cinci de ani după abominabila silnicie horthistă ce se continuă, e drept atenuată, sub
aripile iredentiste şi segregaţioniste ale unor unguri de azi, meritaţi toată consideraţia românilor
de pretutindeni, la care o adăugăm şi pe a noastră. Ce perspective aveţi ?
Acum, ne pregătim pentru hramul bisericii de la Valea Mare, unde Sfânta Liturghie o vom
sărbători pe un tăpşan unde vom împărţi credincioşilor câte un tricolor, este steagul României.
Am cumpărat deja doi kilometri de steag naţional, măicuţele noastre lucrează la ele iar de la o
mănăstire am primit port-drapele. Trebuie să facem liturghia cu drapelele noastre în mâini.
Să vă ajute Dumnezeu. Şi vă va ajuta, aşa cum a făcut-o în toţi aceşti ani.
Î.P.S. Ioan Selejan nu ne-a lăsat să plecăm la asemenea drum lung, până la Bistriţa,
până nu ne-a poftit la masă. A rugat măicuţele să aibă grijă de noi, dânsul fiind aşteptat de mulţi
credincioşi. Când am plecat în curtea mânăstiri încă era aşteptat de alţi români.
Am fost foarte impresionaţi de personalitatea Î.P.S. Ioan Selejan, am fost emoţionaţi şi
tulburaţi de cele relatate de acest patriarh spiritual şi naţional, ce trebuie cunoscut şi respectat.
INTERVIU de Virgil Raţiu şi Corneliu Florea Miercurea Ciuc, Iunie 2013
9
P E U R M E L E P E L E R I N I L O R
Stau la Poarta Vaticanului într-un şir lung şi compact de pelerini şi peregrini cuminţi şi
răbdători la încetineala progresului spre intrare. Privesc lumea şi-mi amintesc de primul meu
pelerinaj pe care l-am făcut cu Mama la Mânăstirea Radna. Eram mic, o ţineam strâns de mână
pe Mama şi ţin minte că îmi spunea, tot timpul, că trebuie să ne rugam lui Dumnezeu şi la
Fecioara Maria ca Tata să se întoarcă de pe front nevătămat. Aşa îi spunea Ea războiului
mondial: front. Tata era pe front în Rusia şi noi ne rugam să se întoarcă cu bine acasă, la noi.
Atunci, când aveam numai câţiva ani şi era război, Regimentul 7 Pioneri din care făcea parte şi
Tata, ca subofiţer, avea baza la Lipova, de unde, doar treceam podul peste Mureş şi eram la
Radna, la mănăstire, unde venea multa lume de peste tot să se roage. Erau mulţi, mulţi copii cu
mamele lor ce se rugau pentru întoarcerea bărbaţilor lor de pe front, iar noi, copiii, învăţam să ne
rugam pentru părinţii noştri. Acolo, la Mânăstirea Radna, am făcut prima mea observaţie că
multe femei nu erau îmbrăcate ca Mama, ci numai în negru şi plângeau. Am întrebat-o pe Mama
de ce plâng şi mi-a spus că şi-au pierdut bărbaţii pe front, şi nu se vor mai întoarce niciodată.
Mama, atunci de ce se mai roagă ?
Aşa trebuie, fi cuminte şi cuviincios. Cuminte deja ştiam ce înseamnă, fiindcă mi se
spunea toată ziua şi însemna să nu fac ceea ce vreau, dar cuviincios încă nu ştiam.
Într-o zi, baciul Lupenciu , proprietarul casei, a venit tare bucuros să ne spună ca
războiul s-a terminat şi de acum înainte militarii nu vor mai fi răniţi sau vor muri pe front ci se vor
întoarce acasă. Mama a strigat de bucurie şi m-a luat în braţe. În primăvara lui 1945 Tata era pe
front în Munţii Tatra şi dacă s-a făcut pace va veni cu regimentul acasă. Nu a venit repede cum
am dorit noi, a durat mult, săptămâni, fiindcă au venit pe jos. Toate trenurile au fost
rechiziţionate de Armata Roşie pentru a căra captura lor de război. Aşa am aflat mai târziu.
Când a intrat în casă un om în uniformă, Mama mi-a spus că e Tata. Nu mai arata ca în
fotografia pe care Mama a pus-o la icoană, dar l-am îmbrăţişat. Rugăciunile noastre au fost
primite şi ne-am dus la biserică să-i mulţumim lui Dumnezeu ca a avut grijă de Tata. De mulţi nu
a avut grijă, de milioane şi milioane. Nu trebuia să-i lase pe oameni să facă război.
10
Nu ne-am mai dus în pelerinaj, ne-a luat valul vieţii celei noi, adus de eliberatori. Ne-am
întors la Timişoara, unde Tata, epurat din armată, şi-a căuta serviciu din ce să trăim. Mama şi
Bunica Sofica aveau grijă de casă iar eu şi soră-mea mergeam la coadă la pâine, fiindcă aveam
cartele. Aveam cartele de pâine, ulei si carne, de îmbrăcăminte si încălţăminte. Era greu după
război, cu eliberatorii peste noi care ne-au adus o viaţă nouă, pe care noi nu le-am cerut-o.
La şcoală toate s-au schimbat. Noi, elevii, am devenit pioneri, învăţătorii şi profesorii au
devenit tovarăşii noştri, religia a fost scoasă din şcoala şi în locul ei a fost introdusă învăţătura şi
propaganda eliberatorilor de la răsărit iar noi care tot timpul eram îngrijoraţi de multe ne mai şi
întrebam de cine ne-a eliberat Armata Roşie de eram obligaţi să-l tot proslăvim pe generalisimul
Stalin de la Moscova, până ce a murit. Ideologia creştină a fost înlocuită cu ideologia marxistă
leninistă iar geneza biblică cu evoluţionismul. Omul se trage din maimuţă şi Dumnezeu din
închipuirea oamenilor primitivi ni se spunea după cea mai avansată învăţătură din lume, cea
sovietică bineînţeles, şi aşa trebuia să învăţam.
E drept mie mi-a plăcut mult Ştiinţele Naturii şi am făcut Medicina, rămânând aproape de
Natură şi om, pe care prin experienţa vieţii şi profesiei am început să-l cunosc din ce în ce mai
bine. Mie îmi plac oamenii cu idei mici, mari, geniale sau trăsnite şi Darwin nu a scris direct în
Originea Speciilor că omul se trage din maimuţă, doar că suntem înrudiţi prin evoluţionismul
natural. A trecut un timp până ce am ajuns la marea mea idee : evoluţionismul este tot o
creaţie divină ! De ce, oare, marii discipolii ai creştinismului nu meditează şi asupra acestei idei
acum, când ştiinţele, douăzeci de secole mai târziu, au descoperit Genetica, marea biblie a
Naturii. Evoluţionismul este sub ochii noştri din primul an încrustat în istoria europeana ca Anno
Domini, legat de marele moment istoric a creştinismului, o ideologie religioasă a păcii şi iubirii,
a muncii cinstite şi-a rugăciunii. Cea mai frumoasă religie de până acum a omenirii. Dar, din
păcate, tot ce ajunge pe mâna şi mintea omenească se interpretează şi prelucrează în fel şi chip,
în toate sensurile bune şi rele. Şi dacă omul a evoluat în milioane de ani, vedem şi cum unii
oamenii regresează, într-o singură generaţie, în vietăţi primitive cu instincte dominante şi
bestiale. Exemple peste exemple.
Merg la biserică, în toate bisericile creştine, merg pe urmele pelerinilor care se roagă
pentru ei şi semenii lor. În bisericile noastre româneşti, prin care a trecut şi trece neamul meu mă
simt alături de el, îl simt şi vin să-i dau un semn de respect. Sunt mulţi din neamul nostru în faţa
căruia trebuie să ne plecam frunţile în biserica şi societatea noastră.
11
Acum am intrat în Stato della Cita del Vaticano, cel mai mic stat oraş din lume,
înconjurat de ziduri medievale groase şi înalte, în interiorul căruia se află Palatul Apostolic al
Papei, pontiful lumii catolice, Bazilica Sfântul Petru cea mai mare din lume deschisă tuturor
pelerinilor creştini, Biblioteca şi Arhivele, Muzeul, Capela Sixtina, Administraţia şi banca, iar
restul, jumătate din statul Vatican, e un parc frumos, bine îngrijit. Eu cred că lumea creştină,
indiferent pe ce căi schismatice se află, trebuie să vină, vadă şi atingă Vaticanul fiindcă le va da
noi orizonturi în înţelegerea evoluţiei societăţii umane în căutarea cu ardoare a Creatorului.
Ager vaticanus a fost un loc, un câmp sacru dinaintea republicii romane, cu necropole şi
altare păgâne înainte de creştinism. La marginea acestui loc sacru al păgânilor, împăratul roman
Nero a făcut un mare circ în mijlocul căruia ca spina a implantat decorativ un obelisc adus din
Egipt, care şi acum este aici, în Piaţa Vaticanului, şi i se spune martorul pentru că a asistat la
răstignirea, cu capul în jos al Sfântului Petru, în 64 Anno Domini. Se spune că sfântul a cerut să
fie aşa răstignit să se deosebească de răstignirea lui Isus, după care pe mormântul său a fost
aşezată o piatră, adică numele lui latinesc: petra. Când creştinismul a devenit religia oficiala a
imperiului roman, la începutul secolului patru, Împăratul Constantin a ridicat pe mormântul
sfântului prima bazilică, înlocuită în secolul şaisprezece cu a doua bazilică, după planurile lui
Bramante, Michelangelo, Bernini devenind cea mai grandioasă bazilică creştină din lume. Acum,
revin la Vatican pentru Michelangelo personalitate artistică impresionantă pentru că domină ca
arhitect şi sculptor, dar mai ales pentru pictura din interiorul Capelei Sixtina.
Picturile lui Michelangelo din Capela Sixtina, Geneza de pe tavan şi Judecata de apoi de
pe peretele din spatele altarului, sunt capodopere inegalabile ale artei renascentiste. În acelaşi
timp arta lui e plină de uimiri, enigme, nepotriviri şi chiar contradicţii, dar mai ales în idei
personale în ceea ce o face unică. De când am fost aici, prima dată împreună cu Ica, vorbesc şi
scriu cât de fascinat am fost şi am rămas de geneza după Michelangelo, pentru că este a lui ca
gândire şi artă fără de asemănare. Pentru mine e mai puţin expresivă biblic, religios,
impresionează ca dimensiune artistică şi nelinişteşte prin concepţie. Te pătrunde şi te domină,
te ispiteşte şi te duce în păcatul de a-l vedea pe Creatorul din Biblie în penumbra lui
Michelangelo. Aşa văd şi cred eu, aşa cred şi alţii despre acest lucru bun parafrazând pe
Creatorul din Geneză .
Se ştie că Michelangelo nu a vrut să picteze capela Sixtina şi lumea ar fi fost mult mai
săracă artistic şi spiritual, dar soarta divină a hotărât, prin puternica personalitate a papei Julius
12
al 2-lea, ca această capelă să conţină cea mai mare capodoperă artistică a lumii creştine.
Michelangelo avea 33 de ani când a dat ascultare papei şi s-a apucat de pictura biblică pe
tavanul capelei după o temă şi concepţie proprie, nu după ideile şi comenzile papei cu care intrat
în dezacord şi harţă. Este recunoscut de-a lungul secolelor cât de uimiţi au fost cu toţii că papa
a cedat în faţa lui Michelangelo şi i-a dat mână liberă şi binecuvântare. Şi Michelanglo s-a apucat
de treabă trăgând un dreptunghi de-a lungul tavanului, pe care l-a împărţit în trei triade pe care a
pictat cele mai semnificative scene din Geneză, iar pe margini lor ca într-un chenar a pictat
profeţi şi sibile de o mare expresivitate.
Prima triadă este crearea lumii şi începe cu Dumnezeu a spus lumină şi lumina se
făcu şi apoi a despărţit lumina de întuneric. Fizic, e greu de explicat cum să desparţi lumina de
întuneric punându-ţi întrebarea din ce le desparţi, dar Michelangelo a rezolvat această enigmă
într-o zi, atât i-a luat prima pictură din cele nouă: o zi ! L-a înfăţişat pe creator aproape gigantic
în prim plan, în mijlocul picturii cu braţe puternice ridicate, lăsând impresia despărţirii zilei de
noapte cu ele, pe un fundal de două triunghiuri, unul alb şi altul negru şi a fost prima zi şi au mai
rămas opt mari fresce şi decorul profeţilor şi sibilelor, în total 300 de personaje, pentru următorii
patru ani, cât i-a trebuit să termine marea frescă a genezei sale. A fost un ascet ca fire şi un
artist divin al operei create pentru umanitate. În al doilea tablou, unul din cele patru mari,
Creatorul apare mult mai puternic şi decis decât în prima zi, pictat într-o poziţie ce îi dă
tridimensionalitate şi acţiune hotărâtă, cu braţele întinse la orizontal indicând în spate o luna albă
plină şi în faţă un soare galben intens în centru şi gradual mai puţin intens spre periferie, pluteşte
şi e înconjurat de un anturaj divin. Şi, după ce e mulţumit de ce a făcut, se întoarce, probabil
brusc, să creeze flora şi fauna, iar Michelangelo îl pictează de data aceasta cu fesele dezvelite.
Şi-a întors curul către noi ! Dar noi încă nu existam !! Ei, o fi fost doar o prevestire a lui
Michelangelo sau nu a vrut să răspundă la întrebarea de la ce venea lumina în prima zi, când ne
spune că a despărţit lumina de întuneric, dar încă nu crease soarele. A treia pictură este din cele
mici şi mult mai modestă comparativ cu cea anterioară, în care Dumnezeu a spus: apele de
sub cer trebuie să stea într-un loc iar pământul trebuie să apară şi Michelangelo parcă îl
pune pe Dumnezeu la o treabă, plutind în forţă într-o mantie imensă umflată în care nişte
îngeraşi se ţin de el din cauza vitezei. De data asta Michelangelo i-a pus în prim plan braţul şi
mâna dreaptă să reprezinte forţa Creatorului dar în acelaşi timp parcă ne atrage atenţia, atât
Creatorul cât şi pictorul, admiraţi dar nu comentaţi aceste geneze după logica voastră. Putem noi
13
să ne abţinem de la comentarii şi interpretări ale ordinii lucrurilor create ?! Greu , dar văzând
puternica mână dreapta a creatorului, ne abţinem de data asta.
Trecem la a doua triadă a Genezei pe care o numesc crearea neascultătorilor adică a
omului şi femeii care începe cu a patra pictură. Este cea apoteotică din această geneză pictată.
Dumnezeu a spus am să creez omul după chipul şi asemănarea mea Şi ce-a ieşit ! O
capodoperă, pe care o admiram cu emoţii şi în acelaşi timp, judecând-o, tot felul de idei şi
zâmbete ne încolţesc. În această pictură Dumnezeu, deasupra pământului, înconjurat de
anturajul lui, este cu adevărat atotputernic, creator bătrân, cărunt şi cu barbă albă concentrat
asupra faptului ce îl împlineşte, pe când omul pe pământ e tânăr, frumos şi viguros, deşi fără
viaţă are degetul îndreptat spre indexul drept al atotputernicului prin care va primi viaţa, şi nu
numai viaţă. Extraordinară metaforă, neîntrecută în cinci sute de ani. Dar unde-i asemănarea,
când Creatorul nemuritor e la senectute iar omul e tânăr şi arătos !? A fost şi Creatorul tânăr, de
ce a îmbătrânit? Cine are puterea schimbărilor în eternitate? De ce toţii pictorii lumii îl
portretizează bătrân, de ce toată lumea are această idee, până şi Michelangelo ! Zău, nu mă
aşteptam de la el la aşa ceva. Dar Michelangelo a mai pictat ceva uimitor în această frescă !
Priviţi-i braţul stâng cu care îmbrăţişează umerii goi ai unei femei frumoase, foarte femeie şi
foarte frumoasă, care-l priveşte aproape vrăjită pe omul creat. Ce să fie, ce să fie ? Cin-să fie,
cin-să fi, asta dinaintea Evei ? Ce subtilităţi şi insinuări au fost în mintea pictorului ? Numai
observaţii şi întrebări din astea îmi trec prin minte, iar din răspunsuri scriu doar unul mitologic
fiindcă Michelangelo cunoştea bine şi mitologiile. Poate este Terra Mater - zeiţa pământului -
fiindcă în Geneză biblică lucrurile la început nu sunt clare, nu sunt în ordine şi în plus în religiile şi
mitologiile premergătoare creştinismului sunt idoli, zei, creatori ai pământului. În Nord America,
amerindienii cred în mama pământului iar în România, la Roşia Montană, încă se mai păstrează
o placă romană dedicată zeiţei Terra Mater, până ce vor intra gabrielenii lacomi şi haini cu
escavatoarele şi cianura peste tot tezaurul arheologic de acolo. Fără să epuizăm miile de
comentarii despre aceste fresce fără asemănare trecem la a cincia pictură în care Dumnezeu a
creat femeia dintr-o coastă a lui Adam. Ce năstruşnicie, pe Adam l-a făcut din pământul zeiţei
Terra Mater iar femeia dintr-o coastă de om din care iasă gata împlinită, de orice, dar întâi
mulţumindu-i lui Dumnezeu, care de data asta nu seamănă deloc cu cei pictaţi anteriori. Cerule
Mare, Michelangelo ai făcut un bătrân gârbovit cu părul şi barba vopsite blond, cu o expresie de
nesiguranţă asupra noi sale creaţii, într-un vestmânt care îi stă foarte ciudat în faţă.
14
Michelangelo, Michelangelo ce alte subînţelesuri şi comentarii vrei să trezeşti în noi, coborându-l
pe Creator cu picioarele pe pământ, prima şi ultima oară !!? Următoarea frescă, ultima din
această triadă de mari dimensiuni, reprezintă Pacatul originar – neascultarea. Citim din
geneza: Eva a văzut pomul şi a zis că e bun de mâncat şi i-a dat şi bărbatului ei… după
care au deschis ochii şi au văzut ca sunt goi. Şi cei cu asta ? Un mare critic de artă, Andrew
Graham Dixon, interpretând Geneza a spus că în faţa lui Dumnezeu noi toţi suntem goi, aşa
venim pe lume, aşa plecăm de pe lume. Dar să vedeţi cum a pictat fresca Michelangelo şi atunci
veţi fi uimiţi peste măsură şi ce, şi câte, sunt de comentat. Priviţi. În mijloc e pomul cu fructe
oprite, care până la Michelangelo era un banal măr, dar el în loc de măr a pictat un smochin. Un
smochin, pentru că fructele lui, dulci si cu sâmburi mici, la vremea aceia erau considerate
afrodiziace. Ei şi ? Priviţi mai departe în ce poziţie stă Eva, la arătătorul mâinii sale drepte şi la
braţul stâng întins spre smochine. Eu interpretez cum văd, nu inventez, Michelangelo a inventat !
Adam e şi mai pornit, e în erecţie, priviţi cu atenţie, în nici o altă pictura a lui Michelangelo nu veţi
mai vedea ceva asemănător şi asta nu spune încă totul. Cu braţele puternice prinde o creangă
din smochin lăsând impresia că vrea să o rupă pentru smochinele afrodiziace de pe ea.
Intermezzo. Şi şarpele biblic, aici nu e şarpe decât parţial, partea inferioară în rest e femeie.
Femeie - femeie, nici nu putea să fie altceva. Ce se poate compară la intrigi o reptilă primitivă cu
o femeie ? Să fim raţionali doar avem exemple de la începutul lumii ! Şi Creatorul a zis destul,
afară cu ei !! Şi a venit un înger cu sabie, de unde sabie, de ce cu sabie, de unde până unde
sabia e unealtă divină şi i-a alungat. Michelangelo îi portretizează foarte expresiv, pe Adam
acceptând hotărârea cu mâinile care parcă exprimă am înţeles, ne supunem, plecam, pe când
Eva e de nerecunoscut, faţă de imaginea anterioară; voluptatea ei a dispărut, e speriată şi
gârbovită, retrasă sub umărul lui Adam pare de-a dreptul înspăimântată. Interpretări de toate
felurile, care mai de care, mii şi mii
Ultima triadă e tragicomică, creată de atotputernicul lumii creştine şi pictată de fiul lui,
Michelangelo, fiindcă se spune ca noi toţi suntem copiii lui Dumnezeu, iar Michelangelo este cu
siguranţă unul dintre cei mai înzestraţi din fiii lui. Această triadă eu o numesc un potop degeaba
. E drept ca omul şi femeia nu s-au prăpădit după ce au fost daţi afară din rai, din contră s-au
înmulţit precum iepurii în Australia şi la fel şi relele lor, pe lângă cele bune. Creatorul le-a văzut
pe toate şi s-a întristat, apoi s-a supărat atât de rău încât a vrut să distrugă întreaga omenire, şi
ar fi fost un lucru bun, îmi permit să-l parafrazez, dar a greşit din nou răzgândindu-se şi
15
păstrându-l pe Noe şi ai lui. De ce oare dintre toţi pământenii l-a ales pe Noe nu ştiu, e alegerea
sa. Sau acelor care au scris Geneza. S-ar putea pentru că era tâmplar şi a ştiut să construiască
o arcă cu care să înfrunte potopul, şi căria Michelangelo, spre deosebire de ceilalţi pictori, nu i-a
dat forma unei mari ambarcaţiuni plutitoare ci a unei bazilici, având linii asemănătoare cu cele ale
Capelei Sixtina, semnificând salvarea prin casa Domnului. După ce arca lui Noe a fost gata,
pregătită de potop, aflam din Geneză că Noe şi ai săi au făcut un altar pentru Dumnezeu şi i-
au ridicat ofrande aceasta fiind tema primei picturi, o adevărată agitaţie printre membrii familiei,
ce pregătesc sacrificiul animalele. Noe solemn, în mijloc lor, rugându-se cu ochii închişi sub
supravegherea atentă a femeii sale şi nişte animale ce se îmbulzesc să vadă şi ele ce le mai
trece oamenilor prin cap. Sacrificiile animalelor este un ritual religios păgân cu puternice rădăcini
în istoria religiilor. Nimic nou înainte şi după potop ! Următoarea frescă, ultima din cele mari,
reprezintă scene din timpul potopului într-o formă grandioasă, absolut originala şi puternic
tulburătoare. Dacă în picturile anterioare, nişte clişee după aceiaşi descriere biblică în care
animalele în rând, două câte două, urcă în arcă sub supravegherea lui Noe, de data asta
Michelangelo ne prezintă izbitor de puternic, apocaliptica soarta a oamenilor ce urmau să piară în
potop. Criticii de artă consideră că ideile acestei evocări înfricoşătoare provin din predicile lui
Savonarola, pe care Michelangelo l-a venerat şi de la Dante pe care l-a admirat. Pictura ne
înfăţişează ultimii pământeni înspăimântaţi, urcând să se adăpostească pe două vârfuri de
munte neacoperite încă de apele potopului, dar parcă nu mai plouă, e chiar un colţ de cer
albastru. Groaza morţii pe feţele celor pictaţi e atât de puternică încât un fior al ei se transmite
şi astăzi privitorilor, pelerinilor. Şi în toată această imagine de sfârşit de lume, între cei înnebuniţi
de potop există şi o faţă calmă în coloana speriată ce se îmbulzeşte să scape pe ultima pantă de
uscat, este a unei femei modeste, dar sigură pe ea, ce poartă pe cap un scaun răsturnat pe care
se află puţinul avut cu care a plecat de acasă cu speranţă şi nădejde că va supravieţui. Privind-o
acum, am o senzaţie stranie de deja vu, a refugiului nostru din calea potopului comunist, şi
parcă femeia acea e Ica mea neînfricată, încrezătoare în altă lume...
Cu ultimul tablou al genezei sale, Michelangelo, ne contracarează izbitor cu o concluzie,
luată din Geneza biblică: Noe a fost beat şi stătea gol, pe jos, în cortul lui Asta, da, grade
finale la o capodoperă care începe în forţă, cu împlinirea tuturor voinţelor atotputernicului, pe
care Michelangelo l-a portretizat apoteotic, dar după cinci înfăţişări îl scoate din această mare
epopee a facerii lumii, bătrân şi gârbovit după ce a conceput femeia, aşa cum a conceput-o şi
16
din ce a conceput-o, şi-l aduce în prim plan pe Noe., alesul lui Dumnezeu să supravieţuiască
potopului. Prima dată, Michelangelo, î-l portretizat pe Noe distins, în robă roşie, în faţa altarului
de jertfă, că după potop să ni-l prezinte beat turtă, cum zice românul, culcat gol în cortul său
lângă un butoi imens de vin şi cu fiii lui împrejur acoperindu-l cu un văl mare de parcă ar trage
cortina unui final. Finalul unui mare act biblic: Geneza. Poftim, pe cine a ales Creatorul dintre toţi
pământenii să înceapă de la început popularea pământului !! Să ne mai mirăm cum suntem ? A
fost un potop degeaba !! Ne înclinăm şi-l aplaudăm pe Michelangelo, un titan divin fără egal în
artă, dar nu îl bisăm pe Creatorul biblic pentru alegerea făcută, pentru potopul degeaba. În
vremurile de astăzi, mulţi susţin că toate cele bune şi rele au fost transmise omului la început,
odată cu viaţa, prin indexul creatorului. Altfel de unde, dacă judecăm totul prin prisma Genezei:
după chipul şi asemănarea mea ! Mari au mai ajuns unii cu gândirea şi interpretările, să-i
vedem la Judecata de Apoi, cine-i mai ascultă, dacă se apucă să-şi susţină interpretările.
Michelangelo s-a întors la Florenţa lui dragă şi fiindcă devenise cunoscut a început să
lucreze pentru Familia Medici, la imortalizarea ei prin artă lui. În acest timp două evenimente l-au
marcat profund spiritual pentru restul vieţii sale şi chiar în arta sa. Întâi, a fost reforma protestantă
a lui Martin Luther ce a avut un puternic impact asupra Romei papale prin desprinderea
catolicilor din Nordul Europei, care au fost îndemnaţi să refuze cumpărarea de indulgenţe pentru
iertarea păcatelor, banii scurgându-se spre Roma, spre noua construcţie a celei mai mari bazilici
din lumea catolică. Al doilea eveniment ce l-a şocat şi mai puternic a fost, în 1527, când armata
împăratului Charles al V-lea, ce avea şi foarte mulţi mercenari lutherani, a intrat în Roma cu furie
şi ură, nimicind toată garda elveţiana şi au comis marele jaf al Romei cum e cunoscut în istorie,
omorând, jefuind, violând, dând foc, pustiind totul, lăsând în urma lor doar ciuma. De subliniat că
Împăratul era tot atât de catolic ca şi papa. Acestea evenimente au determinat în parte şi
modul în care a conceput şi pictat Judecata de Apoi un deceniu mai târziu în Capela Sixtina, pe
lângă vasta lui cultură laică şi catolică, pe lângă Divina Comedie asupra căruia revenea de multe
ori.
Lăsând la o parte originalitatea şi măiestria fără egal a lui Michelangelo, cuprinzătoarea
panorama Judecata de Apoi are aproape patru sute de personaje, reale sau biblice, înfioară
pe orice privitor atent, fie ca e pelerin sau peregrin. În partea superioară sunt două arcade ce
cuprind scene cu simbolurile patimilor fiului lui Dumnezeu foarte ilustrative, sub care, central
este portretizat Isus tânar frumos, titanic, fără barbă şi aureolă, doar luminat puternic din spate,
17
într-o poziţie atletică cu mâna dreaptă ridicată făcând impresia unui aruncător de suliţă care
tocmai a aruncat-o sau a lui Zeus care tocmai a trimis fulgere sale spre muritori de pe pământ.
Mie, personal, nu-mi face impresia unui judecător ci al unui acuzator divin, un procuror acerb ce
pledează pentru cinste, adevăr şi dreptate, împărţindu-i după acestea pe muritori în aleşi, pe care
îngeri puternici, fără aripi, îi ridică de-a dreapta şi stânga lui Isus, în timp ce păcătoşi osândiţi
sunt apucaţi şi traşi în jos de nişte diavoli hidoşi spre iad, o intrare printr-o gură imensă de
peşteră neagră. Este atâta mişcare în forţă, cu senzaţia de grabă în cele două sensuri, a celor
aleşi de o parte a lui Isus şi a osândiţilor în jos în hăul iadului, încât ai impresia, că de fapt, totul
este de mult hotărât, poate chiar de când trăiau, acum e doar o încheiere sumară a lumii. Logic
fiindcă Judecata de Apoi nu poate veni decât la sfârşitul lumii, altfel unii ar rămâne pe dinafară,
ceea ce nu ar fi corect, ar fi discriminatoriu cum ne exprimăm mai nou. De altfel în sprijinul
acestei idei vine şi faptul ca mult sub Isus, pe un nimb se află îngeri, fără aripi, care cu trâmbiţele
lor scoală morţi la judecată, dar tot acolo sunt doi îngeri grefieri fiecare cu un catastif în mână: a
celor aleşi e mic şi subţire, al celor osândiţi e foarte gros şi mare, deci de balanţă nu mai e
nevoie, au trecut de mult prin ea. Totul se ştie acolo sus, indulgenţele şi mătăniile nu au valoare
după ce ai păcătuit, după ce te-ai abătut de cele zece porunci pentru oameni şi numai nouă
pentru femei ! Ele ştiu bine de care poruncă au fost scutite, în timp ce unii dintre oameni se mai
întreabă unde-i dreptatea cerească. Să se tot întrebe.
Şi acum, revăzând Judecata de Apoi în viziunea artistică al acestui titan divin, îi dau
dreptate bunicului meu, ţăran oltean, care odată în fierărie la ginere-său, Staricu, înverşunat a
zis acea vorbă mare, care i-a amuţit pe toţi de faţă şi s-a răspândit şi peste Jii, până în
Castranova: Judecata de Apoi trebuie să înceapă încă pe pământ şi dădu el nişte cazuri de
prin sat ce nu mai trebuiau amânate, după el. Se iscară nişte neînţelegeri şi vorbe, ce se
înfloreau din gură în gură, de ajunseseră până la protopopiat. După o vreme veni unu de acolo
cu popa blegu din sat să-i spună să se pocăiască pentru blasfemia ce a săvârşit. Cum Al de
Bâtu, aşa îi spuneam noi bunicului, nu ştia ce-i aia blasfemie şi cu ce se mănâncă, îi dădu afară
din bătătura lui - ce o primi de la Ferdinad că făcu Romania Mare, aşa spunea el la toată lumea -
cu ocări şi ameninţări că dacă mai vin prin bătătura lui pune câinii pe ei să-i mănânce cu oase cu
tot. Altă zarvă prin sat, că-l ştiau pe bătrân de gură slobodă şi nimeni nu are să-i pună lăcat pe
gură, decât ţărâna de pe urmă. Pe urmă, într-o duminică, preotul satului l-a afurisit după liturghie,
în faţa sătenilor. Al de Bâtu, când auzi, că el nu fu atunci la biserică, stătu ce stătu tăcut şi
18
abătut, apoi scuipă a silă şi zise: Căcat în iarbă verde, Moşu-ăl-Mare nici nu-l vede ! Sunt mândru
de el, era un înţelept îndârjit, aprind o luminare pentru el, din când în când, prin bisericile care
trec, de drag şi cinstire.
Odată am aprins una şi la Voroneţ, la noi în Bucovina, la biserica ridicată de Ştefan cel
Mare ca să-i poată birui pe păgâni. Ce bijuterie creştină, pe cât e de mică pe atât e de ştiută în
lume şi căutată de pelerini şi peregrini de peste tot. Au venit şi japonezii pentru Albastru de
Voroneţ şi pentru că au găsit ei prin cărţi că este sub egida UNESCO şi i se spune Capela
Sixtină din Est pentru că pe tot peretele exterior, de la Apus, este o Judecată de Apoi în stil
bizantin şi reprezintă expresiv arta feudală moldovenească. Am fost de nenumărate ori la
Voroneţ şi după ce am văzut Capela Sixtina de Apus le tot comparam cu Ica şi cu cât
descopeream mai multe diferenţe, în toate sensurile, cu atât le îndrăgeam pe amândouă, fiindcă
fiecare, în felul ei, prin această judecată pictată, vrea să ne cuminţească, să fim mai buni şi
cinstiţi.
De data aceasta, fiind cu grupul Globus şi părăsind Capela Sixtina mi-am adus aminte
de Judecata de Apoi de la Voroneţ, ordonată şi sobră pe patru registre liniare, în clasic bizantin şi
pentru prima dată mi-a trecut prin minte ca aici, acum, am trecut printr-o aglomeraţie haotică, în
grabă ca cei ce trec prin judecata pictată de Michelangelo. Parcă cuprinde şi sensul trecerii
noastre din acest secol, cu cât mai mulţi cu atât mai acceleraţi suntem peste şapte miliarde, ori în
vremea când s-au pictat aceste judecăţi de apoi, la poli opuşi în concepţie, nu erau nici jumătate
de miliard pe tot pământul. În 2013 Anno Domini este un adevărat haos uman dacă şi prin
această capelă, e drept unică în lume, trec aproximativ 25.000 de suflete pe zi, în care
grupurilor li se rezervă doar douăzeci de minute de trecere simţind mai mult cum eşti împins de la
spate şi împingi spre ieşire. E doar o clipită pentru o asemenea capodoperă, cum să o pătrunzi,
cum să o înţelegi dint-o ochită. Dar: douăzeci şi cinci de mii de trecători pe zi ce lasă fiecare
zece euro nu e o afacere rea pentru Vatican, trăiască Michelangelo şi papa pe lângă el, cât
despre noi, vorba lui Radu din Strâmba Bârgăului: lasă-ne Doamne cât mai mult aici, pe pământ !
După trei zile am lăsat în urma măreaţa antică Roma capitala celui mai constructiv
imperiu din câte au existat, Vaticanul dogmatic dar măreţ prin arta acumulată şi Roma de astăzi
supraaglomerată şi invadată de călători tumultoşi din toată lumea şi în confortabilul autocar,
ultima generaţie, plutim pe autostradă spre Florenţa, cea mai bogată din toată Italia în istorie,
cultură şi arta renascentiste. Stăm numai două zile, foarte puţin, dar de data asta am să mă
19
desprind de grup şi rămân în Academia de Arta să privesc cât vreau prizonierii sau captivii lui
Michelangelo, pentru că am o idee.
Până la Florenţa vom opri două ore la Pisa, ce grabă, ce puţin timp avem în secolul
acesta pentru Pisa care nu e numai un turn înclinat lângă care să ne pozăm sprijinindu-l cu
mâinile să nu se răstoarne tocmai în acel moment. Pisa e o istorie fabuloasă de pe vremea
grecului Zeus, o vatra universitară de cultură şi ştiinţă, cu Galileo Galilei în frunte şi cu o
arhitectură proprie, pisană, cum nu mai există altundeva în lume. E drept că despre această
arhitectură îţi faci o impresie imediat, daca ai un ghid scris sau sonor, fiindcă la Campo dei
Miracoli – pentru mine câmpul miracolelor, miracolele fiind cele patru construcţii diferite ce au ca
numitor comun arhitectura pisană o combinaţie frumoasă, armonioasă din linii curbe ale
arhitecturii romanesque şi mediteraniană împodobită cu arcade pline, oarbe cum se mai spune,
sau deschise între coloane de marmură fără număr.
E august şi caniculă dar în Campo dei Miracoli e o mare de oameni în valuri dezlănţuite
spre deosebire de data trecută, cu mulţi ani în urmă, când împreună cu Ica am rămas multă
vreme, printre puţini vizitatori, uimiţi şi muţi de admiraţie în faţa acestor miracole arhitectonice. Pe
Ica a impresionat-o cel mai mult Baptisteriu la care dimensiunile alese i-au dat armonia iar
arcadele şi coloanele frumuseţea, acoperişul completând armonia clădirii destinate botezului la
catolici şi, pentru mai multă clarificare, în vârf este statuia de bronz a Sfântului Ioan Botezătorul.
Catedrala, în forma de cruce, cu o faţadă ce este cu adevărat o expoziţie de arhitectură pisană
pe cinci registre, o minunăţie iar în interior are un candelabru imens de bronz, numit Lampa lui
Galileo fiindcă, văzându-l odată, cum pendulează atâta l-a fascinat până ce i-a descoperit legile.
A treia clădire dreptunghiulară cu arcade închise pe dinafară şi deschise în interior spre un spaţiu
verde, numită Camposanto, în traducere câmpul sfânt, abia fusese restaurat complet în 1978
după bombardamentul aliaţilor din Iulie 1944, un sacrilegiu al ignoranţilor din lumea nouă. Acum,
târziu, am aflat cu multă uimire ce m-a incită să comentez, dar mă abţin, că aici a fost adus o
corabie cu pământ sfânt, tocmai din ţara sfântă, de pe Golgota, după a Patra Cruciadă, din
ordinul unui arhiepiscopului Ubaldo de Lanfranchi, ca unii pisani de vază să fie înmormântaţi în
pământ preţios şi sfânt !! Dumnezeule, cred că ai zâmbit trist de rătăcirea lor spre glorie
cerească. Şi acum cel mai mare şi cunoscut miracol din acest câmp pisan: Turnul din Pisa,
emblema oraşului cunoscut în toată lumea, iar noi doi, atunci, l-am admirat fericiţi, pentru că ne-
am împlinit o veche dorinţă după foarte mulţi ani, dorinţă pe care noi am plătit-o în preţul scump
20
al libertăţii. Am pus mâinile pe el să fim siguri, era acolo ca o coloană formată din şapte coroane
dantelate din marmură suprapuse, puţin aplecat dar integru. Scăpase ca prin minune de artileria
americană care pusese colimatorul pe el fiindcă armata germană îl foloseau ca turn de
observaţie. A fost să fie, ca sergentul americanul trimis în misiune de cercetare, travestit în
lucrător localnic să se întâlnească cu îngerul lui Dumnezeu, travestit la rândul său în bătrân
localnic, care i-a deschis ochi să vadă miracolul arhitectonic, frumuseţea divină. Şi a fost un
miracol: sergentul s-a întors la unitatea lui, a raportat ce a văzut iar superiori lui nu au mai aplicat
planul unui atac care ar fi prăbuşit turnul !! Acestor doi apărători, uitaţi acum, le datoram şansa
ca milioane de peregrini şi pelerini să vadă acest miracol pisan salvat printr-un miracol, iar la
trecerea din mileniul doi în trei ingineri şi lucrători au stabilizat înclinarea celebrului turn printr-o
miraculoasă tehnologie.
În Florenţa, leagănul Renaşterii italiene, începem maratonul istoric, cultural, artistic şi
economic din Piazza della Signoria şi din acel moment începi să simţi presiunea acestei pieţe
unice, care te asaltează din toate părţile cu istoria de la Cezar, cel ce a înfiinţat aici, pe malul
fluviului Arno, o colonie de veterani. Apoi la economia înfloritoare al cărei simbol era florinul de
aur, recunoscut în toată Europa, ce a contribuit la zămislirea renaşterii florentine prin arte şi
literatură, dar a determinat şi clocote politice şi confruntări belicoase între adepţii supremaţiei
papale, dominată de Familia de Medici şi adepţii imperiului Roman de Apus, ce au sprijinit
republica democrată. Stăm în mijlocul pieţei pe locul unde, în urma cu cinci sute de ani,
călugărul dominican Savonarola, a fost pedepsit cu moartea pentru ideile sale reformatoare. A
fost un predicator creştin total, dotat cu inteligenţă şi spiritul dreptăţii sociale, atât de audiat de
creştini încât catedrala devenise neîncăpătoare şi a trebuit să predice în piaţă. Pedepsirea lui
este încă o mare greşeală catolică, fiindcă Savonarola a fost un vremelnic reformator al bisericii
catolice ce începuse să cadă în imoralitate, lăcomie şi corupţie în frunte cu papa, pe care
Savonarola l-a criticat deschis în predicile sale. Atât i-a fost, şi papa i-a aplicat o judecată de
apoi catolică, să fie de învăţătură tuturor reformatorilor : l-a oprit să mai predice, apoi a fost
excomunicat şi dat pe mâna inchiziţiei care l-a torturat, cât a putut şi cum a vrut, l-a condamnat la
spânzurătoare după care, mort fiind l-a ars pe rug iar cenuşa a fost aruncată în Arno. Amin.
Apărarea şi testamentul sau este în cartea ’’Triumful Crucii’’, pe care adepţii săi, piagnoni, o
consideră îndreptarul lor creştin şi o răspândesc. Şi cum judecata de apoi începe pe pământ, a
venit Martin Luter care a demonstrat că era nevoie de o reformă, i-a făcut dreptate reformatorului
21
dominican dând lovitura meritată papalităţii. Acum, papalitatea cujetă cum să-şi recunoască
greşeala faţă de Savonarola, să cujete cât încă mai există parafrazându-l pe ardeleanul nostru
drag din Ciosa, Rene Descartes.
Ghidul ne îndreaptă privirile jur împrejur de la o statuie la alta începând cu Cosimo de
Medicii călare şi semeţ, cu Neptun gol goluţ cu o musculatură de culturist la marginea unei mici
fontana , apoi o mult admirată copie a lui David, atât de mediatizat în aceste timpuri reformate şi
deformate, în care majoritatea femeilor se uită din faţă, homosexualii din spate iar grecii din
laterală să-şi aducă aminte de anticul lor profil pe care ei nu-l mai au. Sigur că se stăruie asupra
logiei cu statui, încărcată de capodopere, dintre care mult comentata este răpirea sabinelor de
către romani, capul răutăţii fiind Romulus, justificat într-un fel, pentru că în vremea aceia, la
Roma era o foarte mare criză de femei, nu ca acum, când e criză de clienţi. Privim şi spre Galeria
Uffizi programată pentru mâine, care etalează o parte din bogăţia Renaşterii.
Acum, deşi e abia începutul zilei, deja aglomeraţia atinge punctul de masa compactă de
vizitatori pe metru pătrat sau ceea ce ni s-a spus: peste 25.000 de vizitatori pe zi în acest sezon.
La Galleria dell Academia sunt două rânduri de o parte si alta intrării, una pentru grupuri
organizate şi cealaltă pentru ceilalţi. Toţi vor să vadă originalul sculpturii lui David de
Michelangelo şi merită cu prisosinţă timpul şi banii, mediatizată în topul capodoperelor
sculptorului. Este de vârf nu se discută, dar mie îmi place mai mult Pieta din domul Sfântul Petru
din Roma, am fost si rămân extaziat de câte ori o văd, chiar şi în reproducerile albumelor de
calitate, apoi, din alt punct de vedere, îmi place mult mai mult statuia Zori din ansamblul
Mormântul lui Lorenzo. De gustibus et coloribus non disputandum, dar de manipulări în artă, ca şi
în politică, trebuie să disputandum. De data asta am venit pentru Prizonierii - sau captivii - lui
Michelangelo, care mie îmi spun mult mai mult decât a lăsat Michelangelo de înţeles când a spus
în fiecare bloc de marmură văd o statuie pe care vreau să o eliberez. Foarte plastic, artistic
exprimat, dar eu acum, cinci secole mai târziu, văd, şi mulţi văd la fel, şi imaginea de prizonierat
în societatea care trăim, din care încercăm să ne eliberăm şi nicăieri nu apare un mare sculptor
reformator, eliberator. Îi privesc şi îi privesc şi am impresia că se forţează, se opintesc să se
elibereze din captivitate sub ochii mei spunându-mi fiecare dintre noi este mai mult sau mai
puţin captiv, iar când captivitatea este din afara noastră, prea aspră şi nedreapta, trebuie
să ne eliberăm. Şi Michelangelo a fost captiv, în Capela Sixtina într-un fel şi în Capela Medicilor
în alt fel , în 1530. Companionii mei din Turul Globus sunt deja în jurul lui David, îi dău un ocol cu
22
admiraţie şi apoi pleacă mai departe. Am rămas prizonier printre prizonierii lui Michelangelo
fiindcă vreau să scriu împreună cu ei un eseu despre noi, toţi, prizonierii vremurilor de acum. Da,
va fi mult de scris, de exemplificat şi argumentat, şi inspiraţia vine din lupta lor de eliberare, iar
dacă noi, ca şi ei, suntem captivii dominanţilor să nu încercăm să ne descătuşăm .
Am stat un timp la standul de albume şi cărţi al galeriei, am găsit ce mă interesa şi am
plecat prizonier al gândurilor mele. Grupul Globus, cu femeile în frunte, s-a dus la masă şi apoi
să viziteze o fabrică de marochinărie, să-şi mai cumpere o poşetă. Eu, pentru amintirile mele din
prima vizită şi pentru Michelangelo, merg la bazilică franciscană Santa Croce ce este sacra şi
pentru cei 276 de foşti florentini ce au contribuit la măreţia Florenţei şi acum se odihnesc aici.
Printre ei Galileo Galilei, Michelangelo Bounarroti, Dante Alighieri, Nicolo Machiavelli, Gioacchino
Rossini şi mulţi alţii ce merită deferenţa noastră. E drept, în vremurile noastre se demodează
rapid simţirea de a aduce, în intimitate, un moment de pioşenie înaintaşilor noştri ce ne-au lăsat
moştenire culturală şi ştiinţifică. Era altfel în trecut. În urma cu aproape două secole a intrat în
această bazilică scriitorul Stendhal care a scris că a fost într-o stare de extaz ne mai avut în
trecut, cu senzaţii celeste, cu palpitaţii şi ameţeli, s-a aşezat de teamă să nu cadă aşa de
puternic a fost copleşit în acest sanctuar al artei şi artiştilor. Într-adevăr, Florenţa copleşeşte
psihic multe persoane cu interese şi afinităţi culturale până într-o stare psihosomatică pe care Dr.
Graziella Magherini, medic psihiatru din Florenţa, a numit-o starea de şoc prin hiperculturemie
când, în 1979, după un studiu clinic şi psihic de peste douăzeci de ani a înmănuncheat din
simptome şi semnele multor vizitatori Sindromul Stendhal. Acceptat acum în lumea medicală
pentru manifestările psihosomatice avute de unele persoane în faţa a prea multor capodopere de
artă în scurt timp. Ori Florenţa este mediul artistic cel mai pregnant în acest sens din lume prin
Domul Santa Maria del Fiore, Bazilica Santa Croce sau Galeriile Uffizi şi Palatul Pitti sunt medii
de hiperculturemie ce dau multor vizitatori episoade psihosomatice.
Azi, acest sindrom datorită extazului în faţa frumosului absolut s-a extins şi cuprinde, pe
bună dreptate, şi frumuseţile naturale. Pe mine mă copleşeşte Capela Sixtina dar şi peisajul
montan canadian şi mai ales cel românesc, pe care în anii din urmă îl admir de pe
Transfăgăraşan sau Transalpina şi foarte des din Pasul Tihuţa, dintre Ardeal şi Bucovina. Aici la
Piatra Fântânele, acum, după 1990, în jurul unei mici biserici româneşti de lemn, ce a îndurat
vitregia barbară a horthismului timp de patru ani, s-a înfiinţat o mică mânăstire de maici tinere şi
devotate, care împreună cu maica stareţă şi preotul duhovnic, au început o lucrare
23
duhovnicească pe această gură de rai cum îi spune preotul bisericii acestei trecători montane
şi care mie îmi dă o stare psihică asemănătoare celui din sindromul lui Stendhal. Nu este
declanşată de hiperculturalemie ci de hiper- frumuseţe naturală şi de hiper - admiraţie şi
consideraţie faţă de această mică obşte creştină care transformă Piatra Fântânele într-o luminare
veşnică de creştinism românesc. Au înălţat o cruce ce domină trecătoarea , o nouă mânăstire
de piatră, acum au pus şi temelia unei noi biserici mult mai încăpătoare pentru localnici dar şi
pentru pelerinii ce vin din Ardeal, Maramureş, Bucovina şi sunt primiţi cu tradiţionala ospitalitate
românească, cu dragoste faţă de aproapele nostru şi credinţă creştinească. Da, îmi provoacă un
extaz şi o stare sufletească pozitivă, binefăcătoare când văd devotamentul şi hărnicia lor zi
lumină şi ştiu că la miezul nopţii se roagă. Pentru mine această mânăstire pe o gură de rai este
şi împlinirea expresiei latine ora et labora parte a creştinismului dinaintea tuturor schismelor,
care nu trebuiau să apară …
Ne continuăm turul italian şi fiindcă Florenţa e în Toscana, merită o fugă de autocar
până la una din cele mai deosebite aşezări ale ei, ale Italiei, ale Europei, la San Gimignano, o
cetate cu ziduri grele şi intacte, cu clădiri şi turnuri unice care de aproape o mie de ani sunt
neschimbate, aşezată pe un vârf de deal toscan cu o panoramă medievală de neaşteptat, de
mare contrast cu Europa XXI ! Merită văzută cel puţin pentru doua lucruri: întâi, de aici vezi
frumoasa şi îngrijita Toscana jur împrejur până în orizonturi, iar al doilea, odată intrat pe una din
porţile înalte de piatră în această cetate unică, intri în lumea medievalului timpuriu păstrată
aidoma. Cetatea a fost ridicată la începutul mileniului doi, pe o vatră etruscă şi a atins maximum
dezvoltării trei secole mai târziu. Construită cu două rânduri de ziduri groase şi înalte, cu case şi
palate cu 72 de turnuri, din care astăzi mai admiram doar şaptesprezece, ce par a fi nişte zgârie
nori înfipţi de mult în cerul toscan. Turnurile acestea au fost ridicate din orgoliu din vremurile
când locuitorii Italiei erau împărţiţi în două mari tabere, catolice şi una şi alta până în creştetul
capului amândouă, dar rivale : una de partea papei, erau marii comercianţii ( liga Guelph) şi alta
de partea împăratului, marii latifundiari ( Ghibellini ) ce aveau semne şi steaguri cu cruci pe ele,
dar de culori diferite, să se ştie fiecare în ce cruce să dea cu sabia sau halebarda. Pe aici a
trecut şi hunul Attila, şi marele renascentist Dante Alighieri, bineînţeles fiecare cu alte preocupări,
primul un barbar bestial, al doilea ca ambasador al înfloritoarei Florenţe. Aici opreau şi pelerinii în
drum spre Roma, la Catedrală, cu o adevărată pinacotecă biblică de-a lungul pereţilor interiori şi
cu o capela renumită, a Sfintei Fina făcătoarea de minuni. Cu această ocazie am auzit de Sfânta
24
Fina, cunoscută şi sub numele de Serafina, care după modestele mele cunoştinţe ar fi cea mai
tânără sfântă, când a murit avea numai cincisprezecea ani. Cincisprezece ani dar era adorată de
toţi locuitorii cetăţii pentru credinţa ei, bunătatea şi graţia ei cu toate ca de la zece ani a fost
ţintuită de o paralizie pe o scândură lată de lemn, rugându-se necontenit pentru semenii ei şi
pentru ca sufletul ei să se ridice cât mai curând la cer, la Isus . Şi într-o zi i s-a arătat Sfântul
Grigore şi a anunţat-o ca sufletul ei se va ridica la cer în 12 Martie, şi aşa a şi fost, după cum
reiese din picturile din catedrală şi ceea ce s-a scris despre ea. I se atribuie multe fapte frumoase
şi minuni iar locuitorii o sărbătoresc şi în zilele noastre, deşi nu a fost canonizată iar mulţi o
consideră doar o cuvioasă. Respectam credinţa, dar nu suntem opriţi să facem anumite
comentarii. În Evul Mediu lumea creştină nu era bântuită numai de ciumă, pe care Sfânta Fina
prin rugăciuni a îndepărtat-o din San Gimignano, dar şi tot felul întâmplări miraculoase şi minuni,
ceea ce a întreţinut cu ardenţă credinţa şi pelerinajul. Este perioada când în istoria creştina au
fost cele mai multe persoane recunoscute ca exemple desăvârşite al vieţii creştine şi consacrate
ca atare de biserică. Ar fi fost un păcat ca printre aceştia să nu se fi aflat şi Fina din această
citadelă toscană aflată sub auspiciile UNESCO pentru unicitatea ei .
Am lăsat în urmă Toscana în traseul nostru spre Lago Maggiore, unde şoferul
autocarului este obligat să aibă 48 de ore de relaxare şi odihnă, conform noilor standarde
europene, dar nu am lăsat puternicele impresii de hipercultură, să folosesc termenul declanşator
al Sindromului Stendhal al Renaşterii florentine, pentru care am şi venit la Florenţa. Ca medic îl
găsesc un sindrom aparte, unic, interesant, faţă de celelalte sindroame prin două mari diferenţe;
e pasager odată cu ieşirea din mediul care l-a declanşat şi a doua diferenţă nu lasă sechele,
numai o stare psihică deosebit de plăcută şi dorinţa de a o retrăi din nou. Hop, hop, mai e puţin
şi ajung la ideea că hipercultura umanităţii şi frumosul naturii sunt ca nişte droguri, pentru unii.
Înainte de-a ajunge la Lago Maggiore facem o întrerupere de câteva ore în Elveţia la
Lugano, un oraş recunoscut pentru frumoasa lui aşezare. Ne plimbăm pe faleza lacului cu
acelaşi nume, mult mai aglomerată decât o ştiam în trecut, de altfel în ultimele trei decenii
populaţia oraşului s-a dublat şi asta se vede după cum se ridică oraşul tot mai sus pe munţii din
jur. Oraş frumos şi foarte bine îngrijit, zi-i Elveţia şi dă-i pace ! După o scurtă prezentare şi
stabilirea orei plecării ni se dă ’’free time for eating and shoping’’ şi grupul se împrăştie. Merg la
bazilica Santa Maria degli Angioli pe care am admirat-o cu Ica, în urma cu mulţi ani, la
recomandarea unei doamne de la informaţii ce ne-a spus că este mică şi veche pe dinafară dar
25
în interior conţine cele mai desăvârşite fresce renascentiste din Elveţia. Atunci ne-a dus
curiozitatea şi am văzut nişte picturi cu tematică biblică cum avem şi noi, dar ale noastre sunt în
stil bizantin. Între timp am citit despre ele şi acum am şansa să le vad, cu alţi ochi şi minte, Cina
cea de taină a lui Bernadino Luini , un alt mare pictor renascentist, contemporan cu Leonardo
da Vinci pe care l-a cunoscut, l-a admirat ca pe un maestru iar opera sa este influenţată de
marele titan. Cum în ultimul timp Cina cea de taină a lui Leonado da Vinci a fost subiectul lui
Dan Brown în ‚’’Codul lui Da Vinci’’ am fost interesat să vad şi Cina cea de taină a unui
contemporan cu Da Vinci. Bazilica, în stil romanesque, se află la capătul splaiului principal al
oraşului şi a fost parte a unei mânăstiri franciscane fondată la sfârşitul secolului XV-lea, distrusă
în timpul Revoluţiei de la 1848, bazilica fiind cruţată pentru pictura lui Bernandino Luini. A dat
Cel de Sus ca printre revoluţionari să fie şi unul cu sindrom Stendhal la pictura valoroasă. Am
intrat, bazilica era aproape goală, am aprins o luminare şi m-am aşezat să privesc marea fresca
cunoscută sub numele Patimile Mântuitorului ce cuprinde un perete deasupra bolţilor deschise
spre altar. E o capodoperă, comparabilă cu oricare a celorlalţi mari pictori, dar Cina cea de taină
a lui Luini, aici sub formă de triptic, ceea ce dovedeşte că iniţial a fost în altă parte, la prima
vedere, pare aidoma celei a lui Da Vinci. Este doar în primul moment, fiindcă analizată are
diferenţe remarcabile. Fără echivoc, ideea principală este aceiaşi: reacţia apostolilor când
mântuitorul le spune ca unul dintre ei l-a trădat ! Dacă fundalul şi masa e aproximativ la fel cu
cea a lui Da Vinci, aranjamentul şi atitudinea apostolilor e diferită. Din nou toţi au barbă, cu
excepţia persoanei din dreapta lui Isus care l-a determinat pe Dan Brown să o considere Maria
Magdalena şi să declanşeze fabulaţia care a dat naştere la atâtea comentarii. Nu am citit
fabulaţia lui Dan Brown, dar comparând ambele picturi, având-o acum pe a lui Bernadino Luini în
faţă, dintr-un extaz propriu, pot să pornesc şi fabulaţiile mele, că e liber. Dacă în Cina cea de
taină a lui Da Vinci, aflată la Milano în biserica dominicană Santa Maria della Grazie, acea
persoană fără barbă, considerată ca fiind apostolul Ioan, este rezemată de apostolul Petru care i-
ar spune: întreabă-l cine este trădătorul, iar după alţii ar fi într-o stare de sfârşeală la auzul veşti
că Isus a fost trădat de unul dintre ei, în pictura lui Luini aşa consideratul apostol Ioan este
rezemat de umărul lui Isus şi este de o feminitate a cărei frumuseţe sare în ochi de la prima
vedere. O altă mare deosebire recunoscută de criticii, cu alte semnificaţii este că Bernardo Luini
s-a auto portretizat în Iuda Iscariot l-a capătul mesei, ţinând în mână o punga de bani şi la
picioare având pisica lui favorită . Ce semnificaţie să fie ? Chiar şi acest pictor recunoaşte că l-a
26
vândut pe Isus în acest tablou ? Interesant, de dragul artei, să comparam şi să emitem păreri,
dar nu acestea-s importante ci faptul de-a ne comporta creştineşte ca la început. Păcat că în
1848, revoluţionari din Lugano au distrus mânăstirea franciscană ce conţinea multă artă, cultură,
credinţă şi istorie. Poate acolo se găsea şi dovada naraţiunii parabolei: Leonardo da Vinci a
lucrat la Cina cea de taină patru ani. În primul an a căutat un model pentru Isus şi l-a găsit în
corul biserici, frumos şi cu o voce divină. L-a luat drept model. Timpul s-a scurs cu multe idei şi
preocupări în mintea marelui titan al artei, culturii şi ştiinţei. În al patrulea an Leonardo da Vinci
căuta un model a lui Iuda Iscariot până ce a găsit un ins tânăr îmbătrânit prematur, zdrenţuros,
beat într-un şanţ ce i s-a părut că avea trăsăturile păcătosului, necredinciosului, ale trădătorului
egoist. Ajutoarele lui l-au dus în biserică iar Leonardo da Vinci a început să-l picteze. Spre
sfârşit, modelul său s-a trezit, a făcut ochii mari şi a zi : recunosc pictura asta ! Uimit, Leonardo
da Vinci l-a întrebat de unde, cum ?! Insul păcătos i-a răspuns: în urma cu vreo trei ani am fost
modelul pentru Isus !! Mai departe vă las pe dumneavoastră, cititorilor.
Două zile am stat în Stresa la Grand Hotel, grand din toate punctele de vedere, în care
am primit o cameră cu balcon spre Lago Maggiore, cu o panoramă declanşatoare de Sindrom
Stendhal şi pe cât de vrăjit am fost de frumosul Naturii pe atât de încurcate gânduri de tot felul
am avut pornind de la parabola despre Leonardo da Vinci: În acelaşi om e şi binele şi răul. De
unde? De la Creator care atunci când i-a dat înfăţişarea lui şi viaţă omului, i le-a dat şi bunele şi
relele ?! De la evoluţioniştii care recunosc lupta în cadrul speciilor prin diferite adaptări şi
caractere bune şi rele sau de la mediul social bun sau rău creat de om de-a lungul istoriei ?
Nici picturile despre cinele de taină nu m-au lăsat în pace, mai ales cu pendularea lui
Ioan, frumos ca o femeie, când pe un umăr când pe altul. Ce explicaţii vor da cei doi mari pictori
la judecata de apoi ? Se descurcă ei cu mintea lor artistică, mai greu pentru Bernadino Luini ce
va trebui să dea şi socoteala banilor, dacă a plătit impozit pentru ei . Filozofie cât o casa mică cu
prispă, distracţie cât la Hanul cel Vesel al vorbelor în vânt.
Numai micile croaziere pe insulele marelui lac m-au îndepărtat de ţărmul Renaşterii. Am
fost pe Insula lui Borromeo, proprietate personală fiind una din cele mai cunoscute şi bogate
familii din Italia, ce se tot îmbogăţeşte de vreo cinci sute de ani, nu precum guvernanţii şi
parlamentarii de Dâmboviţa doar după 1990. Am vizitat grandiosul său palat, în care au dormit
mari bancheri şi personalităţi istorice, papa de la Roma şi little man cum îi spune ghidul lui
Napoleon. Restul insulei este doar parc în terase deosebit de frumos aranjat, îngrijit şi bogat în
27
flori şi arbuşti florali în care am văzut, pentru prima dată, păuni complet albi şi mi-am adus
aminte de cea mai înaintată ştiinţă din lume şi oamenii ei sovietici care au încrucişat cioara cu
pelicanul şi au scos corbii albi ! Mari au mai fost sovietici, dar nici urmaşii lor de astăzi, putiniştii,
nu-s mai prejos şi ei umblă cu cioara vopsită. În altă croazieră am vizitat altă insulă, cu un palat
modest dar cu o grădină botanică grandioasă. Cerule Mare, am rămas fără respiraţie, deşi asta
e o funcţie vitală, nu ca raţiunea fără de care poţi trăi forever vorba lui badea Dumitru din
Strâmtura Mare. În seara dinaintea plecării am fost pe Insula Pescarilor, care cât e, toată e
pescărească, unde am avut , bineînţeles, o cină pescărească ca la mama lui Neptun acasă în
care Bacchus, el însuşi, ne-a fost paharnic şi era tare pornit să ne tot umple cupele cu un vin şi
să ne zorească să trecem la mitologia romană în care nu există nici durere nici suferinţă, nici
potop cu apă chioară, nici sfârşit abominabil de lume cu judecată amânată până la paştele
cailor. Ce interesant şi, de la un moment, am început să vedem şi-n Bacchus pe cei ce ne bat la
uşă să trecem la cultele lor , îmbătându-ne cu verzi şi uscate, cel puţin Bacchus ne dă vin bun.
Mulţi ticăloşi inculţi pe lumea asta, ce nu se compară cu Bacchus, ce e simpatic foc şi isteţ de
poţi discuta liber ce vrei cu el. Ca să ne mai toarne vin, pentru că de verzi şi uscate nici nu mai
vroiam să auzim şi fiind şi noi, mai mult sau mai puţini, ticăloşi am început să negociem aiureli
până noaptea târziu, când a sosit ultima şalupă ce ne-a fluierat îndelung, şi repetat, să ne ducă la
hotel, în paturile noastre unde să visăm ce vrem noi, până ce Uniunea Europeană nu vă veni cu
reglementări şi în patul fiecăruia, şi-n visele lor. Ne-am îmbarcat în şalupa cea mare, ce amarnic
se mai legăna deşi nu era nici urme de valuri pe lac, având deasupra noastră, toate stelele
cerului care privindu-ne dădeau din cap : vai de voi prizonierilor, mai încorsetaţi decât cei ai lui
Michelangelo, l-aţi părăsit pe Bacchus cel cu in vino veritas pentru a fi captivii unei Europe a
tuturor !
Nu ne-a durut capul după vinul lui Bacchus, ne-a durut sufletul că ne despărţim de Lago
Maggiore, îndreptându-ne spre Milan pe o autostradă nouă, numai viaducte şi tunele în peisajul
montan, ce mă încântă până ce m-am trezit hulindu-i pe guvernanţii dâmboviţeni care au mântuit
şi Autostrada Transilvaniei. Îs bine merci, plini de comisioanele primite şi acum vând aurul
moţilor, al României, unor afacerişti cu aur ce sunt în cârdăşie cu impostorii de la bursă
newyorkeză . Scap de revolta ce m-a cuprins abia când ghida începe să ne vorbească de
Lombardia, de Milan. Ascult ce ascult şi de data aceasta mă năpădesc amintirile primei vizite la
Milano în drum spre Grand Paradiso, un parc naţional recunoscut dintre Italia şi Elveţia, Cerule
28
Mare ce frumuseţe. Atunci am oprit în Milano să vedem cum arată , cel puţin pe dinafară, Scala
din Milano dorinţa Icai. Clădirea de aproape două sute de ani e modestă pe dinafară, foarte
modestă pe lângă faima scenei. L-am admirat mai mult pe Leonardo da Vinci nu pentru
Gioconda, care mie nu-mi place deloc, ci pentru ce mai ştiam noi atunci despre el. Am trecut prin
celebra galerie cu cupolă centrală, nu mai văzuserăm aşa ceva până atunci, la capătul căreia am
fost izbiţi de Domul din Milano şi am amuţit de uimire. În ordinea mărimilor catedralelor catolice
este pe locul cinci, dar la aspectul exterior le întrece pe toate, aceasta impresie am avut-o când
am înconjurat-o comparând cu celelalte pe care le-am văzut . Părerea noastră, am găsit-o şi la
alţii. Dacă pe dinafară străluceşte în interior ni s-a părut rece, întunecoasă datorită vitraliilor prea
severe, dar e imensă. Atunci am admirat, cu pioşenie pot spune, statuia Sfântului Cristofor ce
este sfântul patron al pelerinilor şi peregrinilor, al tuturor călătorilor şi marinarilor. Mulţi când
pornesc în lungi călătorii îşi iau o amuletă Cristofor cu ei, ce de cele mai multe ori îl reprezintă
trecând un râu cu un copil pe umăr. Cristofor a fost un om foarte voinic şi bun ce ajuta semenii
să treacă prin vadul repede al unui râu. Într-o zi a venit la vad un copil care l-a rugat să-l treacă
râul şi Cristofor la ridicat pe umăr şi a început să treacă prin vad cu el În timpul trecerii a simţit o
greutate aproape de nebiruit pe umărul său şi cu greu a ajuns la mal. A pus copilul jos şi la
întrebat de ce este aşa de greu. Copilul i-a răspuns duc păcatele omenirii pe umerii mei ! Era
Isus Cristos De fapt, Cristofor înseamnă cel ce îl poarta pe Cristos, a fost creştin ce şi-a iubit
semenii şi a fost pedepsit cu moartea pentru aceasta. Sântul Cristofor, patronul tuturor călătorilor
este pomenit şi sărbătorit atat la ortodocşi , era grec, cât şi la catolici. Nu obişnuim să purtam
amulete cu noi în călătoriile noastre dar îl pomeneam de multe ori în timpul lor.
Avem o oprire de trei ore în Milan. E o zi frumoasă dar forfotă călătorilor e cumplită în
celebra galerie cu cupolă, dar şi în faţa Domului, unde se stă la rând, la două intrări, nu se
plăteşte dar nişte carabinieri înarmaţi până în dinţi ne privesc scurtător, ne bagă mâinile în genţi
şi poşete. Mă amuză, dar le dau dreptate, vremea războiului rece a trecut cu anxietatea
izbucnirii dezastrului nuclear, acum trăim angoasa terorismului. În interior e aceiaşi linişte şi
pace, numai statuia lui Cristofor, sau Christoher, nu mai este unde a fost.
Unde este ?
Nu mai este ?
Nu se poate !
Ba se poate !
29
S-a început să se scoată şi sfinţii din biserici, aşa de puternic e partidul comunist aici ?
Nu partidul comunist l-a scos de pe lista sfinţilor, ci Vaticanul ! Da, Vaticanul !! La sfârşitul
mileniului, Vaticanul a făcut revizuirea sfinţilor şi pe unii i-au decanonizat
Decanonizat ??!
Nu-ţi place cuvântul, ia-l pe retrogradat şi excomunicat. Eşti satisfăcut acum, călătorule.
Tocmai pe Cristofor care era şi-al ortodocşilor şi al catolicilor, al pelerinilor şi pelegrinilor,
al Icăi şi al meu, nu atât ca sfânt de biserică ci drept simbolul companionului de nădejde în
lungile noastre călătorii. Toţi călătorii lumii aveau impresia că împreună cu el trec mai uşor
obstacolele din calea lor precum cei ajutaţi să treacă prin vadurile repezi şi adânci din legenda
lui. Mai apoi, într-un album despre pictură lui Giovanni Bellini am admirat şi i-am reţinut
înfăţişarea voinică şi frumoasă trecând prin vad cu Isus pe umăr, o idee divină într-un tablou
frumos. Cei de la Vatican nu au realizat esenţa creştină a legendei ? Vai de capul Vaticanului, s-
a prostit di tăt, dacă o fi fost cândva altfel ! M-a indispus Vaticanul ăsta şi nu-i prima dată.
În locul lui aud acum, pentru prima dată, de Sfântul Carlo Borromeo !
Borromeo, Borromeo , care Borromeo ?
Unul din familia aceia foarte bogată, în a cărui palat şi grădină de pe insulă ai fost şi tu !
Păi ăştia au avut politicieni, bancheri şi papi în familie de putrezi de bogaţi ce sunt !
Ai dreptate, aveau de toate, dar le-a lipsit un sfânt în familie, să-i întreacă pe toţi.
Şi a făcut Vaticanul şi asta ?
Bineînţeles, naivule !!
Pardon, las-o moale cu naivitatea, pentru că, noi toţi devenim naivi cu cât aflam mai
multe despre lumea în care trăim sau cum a fost şi este. Când punem mâna pe istorie, de atâta
uimire ce ne cuprinde la aflarea adevărului, devenim din ignoranţi naivi, pentru că nu ne
imaginam că de atâtea e lumea capabilă. Nu ai ştiut atâta lucru, naivule ?
Gata, gata, îţi răspund şi a rivederci . Mama viitorului sfânt era soră bună cu papa, un
Pius, cred că al cincilea. Când nepotul papei a terminat universitatea, luând doctoratul în dreptul
civil şi cel catolic, că există şi aşa ceva, Papa l-a adus la Roma şi la făcut notar apostolic şi apoi,
în câteva lunii, l-a uns cardinal. Caro Borromeo era foarte laborios, auster, dar lipsit de simţul
umorului zic biografii lui, fiindcă încă de pe atunci cei cu umor erau consideraţi mai înzestraţi. În
Lombardia, la Milan catolicismul o luase razna de tot, călugări şi prelaţii îşi făceau de capul lor,
erau leneşi şi desfrânaţi, vindeau indulgenţe şi te miri ce, corupţi şi şarlatani fără frică de judecata
30
de apoi. Papa l-a trimis pe Carlo Borromeo să îndrepte lucrurile, să facă reformele ce se
impuneau încă de la Savonarola. Dar Carlo terminase drepturile nu teologia ceea ce nu era o
problemă pentru un papă, care în prima zi l-a făcut preot, în a treia zi l-a făcut episcop iar până
la sfârşitul săptămânii a devenit arhiepiscopul arhiepiscopiei Milan. Simplu ca în geneză, totul în
şase zile ! Restul clerului a rămas cu gura căscată şi şi-a făcut cruce în timp ce Carlo Boromeo
s-a apucat cu tenacitate şi severitate de îndreptat catolicismul lombard. A întâlnit multă opoziţie
din partea a tot felul de prelaţi şi ordine religioase, care au conspirat să-l asasineze şi într-o zi, l-
au împuşcat în capela lui. Mare minune, mare a fost salvat de Cel de Sus şi a impresionat
credincioşi de rând. Carlo Borromeo a uimit din nou toată Lombardia în timpul foametei cele mari
şi a ciumei ce a bântuit cu furie în Milan, când ducele şi ceilalţi potentaţi au părăsit cetatea dar
Carlo Borromeo a rămas printre cei săraci şi neajutoraţi, ajutându-i cu fapte de caritate şi
speranţe creştine. Faptă divină. A fost un arhiepiscop foarte dedicat, tot timpul călătorea de la o
parohie la alta, era aspru cu prelaţii şi blând cu credincioşi umili. A murit relativ tânăr, şi în urma
lui, familia Borromeo a făcut toate demersurile pe lângă Roma, cu mult succes, şi în următorii
ani a fost canonizat. Şi aşa bogata şi puternica familie italiană au şi un sfânt în familie !! Deci, ţine
minte călătorule, că nimic nu mai poate fi nou sub soare până la sfârşitul lumii . Drum bun.
Are dreptate cinicul, uimitor câţi urmaşi cinici a lăsat Diogenes în urma lui. Ne urcăm în
autocar, ghida sau directoarea de tur ne numără în limba ei maternă, zâmbeşte şi pornim spre
Serenissima Republica Veneta din Laguna Mării Adriatice , ce a fost republică peste o mie de
ani, din secolul al VII-lea până în secolul al XVIII-lea. Este exemplul meu preferat pentru cei ce
îmi explica că monarhiile sunt superioare republicilor din multe puncte de vedere. Atâta văd sau li
se permite să vadă. Serenisimul si prosperitatea nu ţine de forma statală, ci de respectarea
libertăţilor, a drepturilor şi obligaţiile sociale, de randamentul colectiv ceea ce a demonstrat
Veneţia în decurs de o mie de ani. E drept, într-un mileniu ideile, concepţiile şi forţele sociale s-
au schimbat mult iar această serenisimă republică a devenit prea mică în faţa imperiilor, a furtunii
napoleone ce a schimbat sau pustiit continentul.
Sunt un peregrin, ce revin la Veneţia, fiindcă mă atrage la fel ca pe alte milioane şi
milioane de vizitatori ce îşi îmbogăţesc palmaresul turistic sau curioşi de suprafaţă, de tot felul
de colectori de suvenire şi iscoditori inveteraţi ori readuşi de amintiri ce vor să fi reîmprospătate
şi scrise. Ce se mai poate scrie, după ce Petrarca văzut-o a exclamat: mundus alter – o altă
lume. Da, era o altă lume, o republică mult avansată faţă de alte monarhii europene, aşezată
31
pe o podea de apă şi acoperită de cer, formată din urmaşii acelor refugiaţi în lagună din calea
barbarilor, a hunilor ce au îngrozit lumea. A scăpat de potopul barbar construind o arcă socială
prin muncă, ordine şi credinţă cum nu s-a mai văzut şi va rămâne în istoria societăţii umane
strălucitoare, acceptându-i petele la fel ca pe cele din soare.
Toţi călătorii trecutelor secole au rămas uimiţi să constate canale în locul străzilor şi să
admire acele două entităţi veneţiene unice Bazilica San Marco şi Palatul Dogilor. Veneţienii au
fost creştini şi iniţial au avut ca patron religios pe Sfântul Theodor de Amasea din Anatolia,
considerat sfânt militar. Din istoria creştinismului aflăm că tânărul Theodor a fost recrutat în
legiunile romane dar a refuzat de la început să se roage zeilor romani fiind creştin. A fost pârât, a
fost pedepsit şi judecat, dar i s-a cruţat viaţa pentru că era prea tânăr. Nu a trecut prea mult şi
Theodor de Amasea a dat foc templului închinat zeităţii Cybele, care în Anatolia era considerată
mama zeilor, în Grecia mama pământului iar la Roma Magna Mater, adică mama mare. Pentru
această grava faptă de piromanie Theodor a fost torturat, după cele mai avansate metode ale
timpului ca să scoată creştinismul din el. Nereuşind, a fost aruncat într-un cuptor încins, pregătit
anume pentru el. O femeie creştină a venit şi a luat cenuşa martirului iar Patriarhia
Constantinopolului l-a canonizat sfânt militar. Mai târziu, la începuturile ascensiunii veneţiene
Serenissima Republică l-a luat drept sfânt patron. De ce nu, era martir creştin ! De ce l-au
schimbat ? Nu pentru că a fost piroman, piromania era la mare preţ în acele vremuri, ci pentru că
Serenissima Republică s-a emancipat foarte mult între timp şi începuse să se îndepărteze de
Constantinopol, ce rămânea tot mai în urmă datorită unor mentalităţi înţepenite în bigotism,
Veneţia apropiindu-se tot mai mult de Roma, de Vaticanul cel măreţ şi orgolios. Marele Consiliu
s-a gândit că ar fi cazul să schimbe şi patronul religios cu unul mult mai mare, dacă, s-ar putea
de talia Sfântului Petru. Dogele a încuviinţat, prin bine cunoscutul gest discret din cap şi imediat
au început căutările de alt patron pentru Serenissima Republică şi după lungi cercetări şi
dezbateri l-au ales pe Marcus evanghelistul, Matei cum îi zicem noi, romanii, în timp ce grecii îi
spun kolobodaktulos adică deget tăiat, fiindcă şi-a tăiat un deget sa se deosebească de preoţii
evrei . Matei nu era chiar cât Petru, dar era din elită celor şaptezeci de discipoli ai lui Isus care au
răspândit creştinismul, a scris o evanghelie, a fost episcop în Alexandria şi martirizat de păgâni.
Deci cu un curriculum vitae mult superior decât al lui Theodor din Anatolia, piroman, căruia mult
după aceia i s-a adăugat în curriculum vitae că ar fi pus pe fugă un dragon ce se dădea la
locuitorii din Amasea. Cam târziu şi nu s-au mai găsit nici urmele dragonului, între timp. Alegerea
32
fiind făcută urma să i se aducă la Veneţia o parte din rămăşiţele pământeşti de la Alexandria,
unde a înfiinţat prima biserica creştină pe continentul african şi a fost episcop, până ce păgânii i-
au pus o frânghie în jurul gâtului şi l-au tras de-a lungul străzilor până ce a murit. Amin. În
vremea aceia Alexandria era sub dominaţie musulmană acum şi controlau sever corăbiile
neguţătorilor veneţieni pe care-i urau din motive religioase şi-i suspectau de afaceri comerciale
necinstite. Ceea ce s-a adeverit şi în acest caz când aşa zişii neguţători veneţieni au furat, pur şi
simplu în timpul unei furtuni, rămăşiţele pământeşti sau moaştele lui Marcus, şi după o metodă
mult folosită la acea vreme prin porturile controlate de musulmani, le-au acoperit cu varză şi
porc, fiindcă musulmani nu au voie să se atingă de carnea de porc şi astfel au scăpat cu
moaştele sfântului. Au ajuns cu bine la Veneţia unde au fost primiţi cu mare pompă, ceremonii
religioase de veneraţie şi l-au uitat pe Theodor din Anatolia. Marele Consiliu cu încuviinţarea
Dogelui a început construcţia Bazilicii San Marco unde să-i depună moaştele şi să aştepte
pelerini din toată lumea creştină precum era la Roma, cu care intrase în competiţie catolică,
visând şi ei să facă din serenisima lor republică un Ierusalim, dându-şi seama, fiind negustori de
generaţii, ce înfloritor era pelerinajul în acele vremuri. Frumoasă Bazilică o combinaţie a stilurilor
bizantin, romanesque şi gotic timpuriu a fost , împodobită cu fresce în manieră grafică bizantină
şi renascentistă timpurie, cu mult mozaic de aur. A fost o bijuterie care din nefericire a fost
distrusă de un foc, din neglijenţă sau pus, la sfârşitul mileniului. Marele consiliu a aprobat
reconstrucţia după un proiect şi mai grandios, unic printre celelalte bazilici catolice, pe care o
admirăm şi astăzi, numai că nu au mai găsit moaştele evanghelistului Marcus devenit în Veneţia
San Marco !! Ce nenorocire pe capul veneţienilor, ce suspiciuni şi cercetări, ce măsuri şi pedepse
urmau să fie luate !! Şi când totul părea pierdut şi fără ieşire din ce urma să se întâmple s-a
produs o minune, minunea minunilor din Veneţia. A apărut Însăşi San Marco, care din spatele
unei coloane din interiorul bazilicii în construcţie, a arătat cu mâna unde-i sunt rămăşiţele
pământeşti. Câtă uşurare şi ce sarcofag fastuos i s-a făcut în noua bazilică toată poleită cu
mozaicuri în aur. Minune după minune.
Piaţa San Marco, cu clădirile care o înconjoară şi cu turnul San Marco este grandioasă, l-
a impresionat şi pe Napoleon, în 1797, când a dat buzna cu armata după el în Serenisima
Republică, care nu i-a făcut nimic şi nici nu l-a chemat. E drept că după aranjamentele de la
Lleoben, în care Napoleon a luat de la austrieci Ţările de Jos şi Lombardia şi le-a dat în schimb
posesiunile veneţiene din Dalmatia şi Iliria, veneţienii l-au detestat şi urât. Napoleon era în
33
cunoştinţă de resentimentele întemeiate ale veneţienilor faţă de el şi drept urmare a vrut să le
dea o lecţie de cuceritor stăpânitor, idee ce începuse să i se urce la cap. A început cu intrigi şi
ameninţări, iar după un ultimatum violent a intrat fără opoziţie armată în cea mai durabilă,
democrată şi prosperă republică din lume, instalând o administraţie militară şi guvernator francez.
Napoleon poate a fost un geniu militar, a avut şi bafta unor conjuncturi istorice, dar nu s-a
deosebit de ceilalţi cuceritori roşi de ambiţii, putere, acaparare. L-a impresionat şi Bazilica San
Marco, deşi e mult mai mică decât Notre Dame, dar mult mai atrăgătoare, luminoasă, frumoasă
cu turle şi cupole unice şi de ciudă a luat cei patru cai greci de pe frontispiciul bazilicii, ce sunt
fără egal, şi i-a trimis la Paris . Veneţienii au tăcut de teamă să nu ia şi moaştele evanghelistului,
încă neştiind cât de nelegiuit şi necredincios este în fond. Şi totuşi, am impresia că, la Veneţia,
Napoleon a suferit prima înfrângere când a vizitat Palatul Dogilor, în care a avut un puternic
Sindrom Stendhal fiind dominat de artă şi o teribilă nelinişte l-a cuprins când în ochii celor din
picturi a văzut ură şi-a auzit în minte ce cauţi tu aici ?! Când a intrat şi în sala fără egal a
Marelui Consiliu nu a putut să privească în ochii dogilor pictaţi aici ce au condus cu dedicaţie
serenisima republică de-a lungul secolelor şi pe care el a desfiinţat-o ca un cuceritor primitiv,
deşi venea de la Paris. Întorcându-se spre celebra panorama a lui Tintoretto intitulată Paradis, i
s-a pus o ceaţă pe ochi şi un nod în gât, a ieşit imediat şi refuzând să locuiască în Palatul
Dogilor, alegându-si reşedinţa într-o parte din Procuraţie Vecchia cu ferestre spre lagună.
Probabil în sala Marelui Consiliu privind Paradisul lui Tintoretto şi-a dat seama că nu se intră cu
cizme de cuceritor în ea şi nu are ce căuta în sanctuarul lui Tiţian, Veronese, Tintoretto,
Carpaccio, Bellinis, Pisarello şi nu va ajunge niciodată în paradis printre aceştia. Desigur,
sensibilitatea şi comprehensiunea noastră faţă de arta acelor vremuri e diferită, estompată,
pasageră fiindcă suntem o societate accelerată şi trebuie să trecem prin această sală repede,
chiar şi în faţa Paradisului, cea mai mare pictură în ulei din lume ( pe o suprafaţă de 145 metri
pătraţi !!) stăm doar câteva minute să privim cele peste trei sute de personaje cunoscute şi
anonime, în frumoase veşminte, nu goi ca cei a lui Michelangelo, pe care eu îl divinizez, iar pe
Tintoretto îl admir şi lui Tiţian îi mulţumesc că l-a pictat, în Sala Filozofilor din acest palat fără
asemănare, şi pe Cristofor cu pruncul pe umăr. Filozofaţi voi, pelerinilor şi peregrinilor, cât de
bine te simţi să ai un companion spiritual cu tine la drum. În toată lumea diferitelor credinţe,
călătorii au cu ei însoţitori spiritual . Adeona la romani, Artemis la greci, Lam Lha la tibetani, Hina
la polinezieni, Şoim-ager la amerindieni, Christopher la creştini pe care Vaticanul ni l-a mântuit
34
iar acum, în zilele noastre, unii automobilişti europeni plăsmuiesc noi mitologii cu Zeul Anvelopă,
căruia drept ofrandă îi aruncă o monedă mică pe şosea la începutul călătoriei să nu aibă pene
de cauciuc sau motor !! Cerule Mare cum ni se duce sensibilitatea cea care generează
afecţiunea ce ne îmbogăţeşte sufletul şi mintea.
Veneţia nu este numai o aşezare neasemuită cu o istorie fascinantă, nu este numai o
comoară de artă şi arhitectură unică prin specificitatea ei, este şi obârşia gondolierilor perfizi în a-
i stoarce, de-i usucă, pe cei ce îi gondolează ! La urmă, dar celebra, e sticla de Murano.
Nu mă mai gondolez, aş declanşa o furtună în mine, doar le privesc gondolele aşa cum
sunt; embleme veneţiene. În după masa ultimei zile la Veneţia, tot grupul a făcut o croazieră în
Insula Burano, ceea ce a fost o binecuvântată idee să ne scape de supraaglomeraţia veneţiană
într-o liniştită şi cochetă aşezarea a insulei în care ne-am plimbat lejer şi apoi am prelungit cina
în jurul pocalelor de vin. Când ne-am întors, luminile Veneţiei sclipeau, care cum puteau, unele
pe cer şi altele-n lagună.
Am părăsit devreme Veneţia care deja se aglomera şi ne-am îndreptat spre Padova,
renumită prin două instituţii puternice, care între timp au ajuns la poli opuşi: Bazilica Sfântului
Anton şi celebra universitate de Padova.
Întâi, a fost înfiinţarea universităţii în 1222, a doua în lume, după cea din Bologna de
unde au venit mulţi profesori pentru libertas scolastica , adică libertate academică ce le era
îngrădita acolo. A început cu facultatea de drept, apoi teologia, a urmat filozofia şi la urmă
medicina, devenind o universitate proeminentă de atunci şi cea mai bună din toată Italia, acum.
Aici au fost profesori Copernicus şi Galileo Galilei ce nu au găsit altceva de făcut decât să facă
pământul rotund, să-l scoată din centrul universului şi să-l pună să se învârtească, ca un titirez,
în jurul soarelui. Culmea ereziei şi au scăpat, ca prin urechea acului din gheara Inchiziţiei. Sau
or fi avut pile, că se inventaseră deja, ceea ce i-au lipsit lui Giordano Bruno. Tot aici, anatomistul
Andreas Vesalius a avut primul amfiteatru de anatomie cu disecţii şi a scos celebra lucrare De
Human Corporis Fabrica Da, chiar aşa a denumit corpul omenesc o fabrică, şi într-un fel este
o fabrică de bune şi rele, în proporţii diferite. Ideea cu disecţia fabricii umane a prins cu aplomb
şi rapid în toate universităţile Europei. Ce uimire a fost, când un anatomist dintr-o universitate a
îndepărtat piele de pe un om şi un cimpanzeu şi studenţii lui nu au realizat că sunt două creaturi
diferite; una de a cincia zi şi alta de-a şasea zi . E drept, pentru creatorul biblic a fost o zi, pentru
terra mater vreo două milioane de ani.
35
Bazilica Sfântului Anton a început să fie construită la un an după moartea sfântului care
s-a născut în Portugalia şi a murit în Padova după o viaţă total dedicată creştinismului. A fost un
expert în scriptură şi un extraordinar orator, un predicator ce i-a depăşit pe toţi din acea vreme
pentru care este considerat un doctor al bisericii. A fost modest, retras şi înţelept ceea ce a
determinat Vaticanul să-l canonizeze imediat după moarte şi să-i ridice o bazilica ce ii poartă
numele, căruia direct i se spune Sfântul, şi a devenit una dintre cele mai frecventate biserici de
pelerini din toată lumea, pentru faptul că este sfântul prin care se găsesc lucrurile pierdute, copii
şi oameni. Şi cum omenirea pierde atâtea şi atâtea ajutorul Sântului Anton e implorat de mulţi.
Bazilica este impozantă, pe un model marcat de romanesque pe care s-au grefat ulterior şi
altele stiluri. Ceea ce este cu adevărat grandios este capela cu mormântul sfântului, o adevărată
capodoperă renascentistă, în jurul căreia am văzut pelerini adevăraţi printre mulţi turişti curioşi
de moment. Există nişte statistici alarmante prin care s-a constatat scăderea interesului şi
practicii cultului religios creştin, mai accentuat în Vest decât în Est.
În autocar a fost mare haz când o americancă povestea la microfon (se obişnuieşte ca
pe parcursul călătoriei în autocar, cine vrea să spună anecdote şi glume la microfon) că şi-a
pierdut pălăria de soare şi când a fost în capela Sfântului Anton l-a rugat să-i spună unde este să
o găsească fiind mare caniculă afară. Când am ieşit din bazilică, automat paşi m-au dus într-un
butic unde mi-am găsit pălăria pentru douăzeci de euro, dar de alta culoare. A fost vina mea că
în rugăciunea către sfânt nu i-am spus ce culoare avea pălăria. Râsete, aplauze si comentarii în
tot autocarul, ridiculizându-le pe cele sfinte a devenit ceva comun. Nimeni nu se întreabă ce
punem în loc, fiindcă nu putem trăi fără credinţă şi omenirea de la început, indiferent în care
parte a lumii se află, îl caută pe Creator, are nevoie si îşi pune speranţe în el.
Am lăsat în urmă Padova cu cea mai prestigioasă universitate şi bazilica Sfântului la
care vin pelerini din toată lumea cu speranţe şi ne îndreptam spre Assisi, o mică dar veche
municipalitate din provincia perugiană, cunoscută în întreaga lume catolică pentru ordinul
călugăresc franciscan, ce a fost înfiinţat aici de San Francesco, un sfânt canonizat pentru
această idee şi faptă creştină. Este unul dintre cele mai căutate locuri de pelerinaj catolic din
lume pentru cei trei sfinţi ai aşezării: Sfântul Francisc, Sfânta Clara şi Sfantul Gabriel de Assisi
Continuare în JURNALUL UNUI TRECĂTOR - ANNO DOMINI 2013
( un jurnal pe cât de liber pe atât cinic pe care-l pregătesc, Corneliu Florea )
36
top related