Traditia Ortodoxa 31

Revist` de cultur` teologic` ortodox`

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Nr. 31, Martie 2011

Sfântul Ioan Iacob Românul - „Din Ierihon către Sion”

Semnele bucuriei

Împăraţii fac izbândă Cu oştirea, la război,Tu zdrobeşti puterea morţii Viaţa dându-Ţi pentru noi.

Întinzând pe Cruce mâna, Tainic ne arăţi mereu Că eşti Mirele răbdării Şi al milei Dumnezeu.

Iar în Raiul desfătării Mai întâi pe cel tâlhar L-ai suit, Prea-Milostive, Arătându-Ţi Sfântul Dar.

Ridicându-Te, cu slavă, Din lăcaşul celor morţi, Semnul suliţei, Hristoase, Şi al cuielor Îl porţi.

Fruntea Ta păstrează veşnic Şi în veacul următor, Urma spinilor - adâncă -Ca un semn izbăvitor.

Iar la Tronul cel din Slavă, Crucea este Steagul Sfânt; Închinat la cer de îngeri, Şi de oameni, pe pământ.

Taină negrăită, Doamne, Ca fiind un lucru rar, Porţi în slava veşniciei Semnele de la Calvar.

TRADIŢIA ORTODOXĂpublicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN,ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT

AL

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

Coordonator

P.S. Episcop Vicar

† SOFRONIE SUCEVEANUL

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României

Centrul Naţional de Numerotare StandardizatăTRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA

ISSN 1842-7499Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise -

- toate drepturile rezervate -

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 31, Martie 2011

Scurtarea timpului şi înmulţirea fărădelegii -semne ale apropierii sfârşitului acestei lumiAcum 2000 de ani, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan

spunea că au venit deja ultimele vremuri. De atunci şipână astăzi, faţa lumii s-a schimbat cu totul; lumea deacum e diferită până şi faţă de lumea de acum trei deceniişi continuă să se schimbe cu fiecare clipă ce trece.

Acum câteva decenii, un părinte foarte drag nouăspunea fiilor săi duhovniceşti care îl iscodeau desprecând va să fie sfârşitul veacurilor: „Fiilor, am trăit aproa-pe un veac pe acest pământ, dar vremi ca astea de acumn-am apucat. Am trecut prin război şi foamete, am cu-noscut prigoane, dar vremi ca astea n-am mai văzut. Ierimi-au trebuit patru ceasuri ca să citesc un acatist.”Părintele fusese martor al lumii înainte de primul războimondial şi mi-a spus că după aceea n-a mai fost niciodatăacea pace de care îşi amintea în tinereţile lui, acea aşe-zare a lumii care se simţea. După primul masacru mon-dial, a început să fie limpede că sfârşitul este aproape.

Ispitele sunt mai cumplite azi; sunt mult mai „sub-ţiri”, mai nebăgate în seamă. Credem şi susţinem căsuntem credincioşi, dar ne trezim că faptele şi gândurilenoastre sunt cele ale necredincioşilor sau mai rău...

Oamenii se plâng că nu mai au timp, că orele şiminutele se scurg altfel decât în trecut, şi că, în ciudaprogresului tehnic care ar trebui să le uşureze viaţa, ei numai au timp de nimic. Oamenii observă că s-au înmulţitbolile fără leac, îşi dau seama că multe din ele sunt pro-gramate de forţele oculte, pentru a distruge omenirea,dar totuşi nu înţeleg că trăim vremuri apocaliptice şică pecetluirea înaintează. Trăiesc ca şi cum nu s-arîntâmpla nimic, iar statele şi guvernele s-au întors îm-potriva lui Dumnezeu cu armele lor cele mai josnice şimurdare. Parlamentele votează legi împotriva firii şi abunului simţ.

Cu toate acestea, oamenii rămân orbi şi surzi.Biserica a fost vândută de către iconomii ei; de cătreslujitorii Tainelor lui Dumnezeu - arhierei şi preoţi. Eiîntreţin printre credincioşi cea mai cutremurătoare sur-zenie şi nepăsare, adormindu-le conştiinţele prin expresiide genul: „Voi să aveţi grijă doar de mântuirea voastrăpersonală şi să nu vă preocupaţi cu chestiuni bisericeşti(cum ar fi de pildă implicarea Bisericilor oficiale în ecu-menism), şi să nu vă faceţi griji despre un posibil sfârşital veacurilor...” Ce se mai poate adăuga? Nepăsareapăstorilor de suflete nu vine dintr-o desăvârşire sufle-tească, ci dintr-o stare de cădere înfricoşătoare. Sufletelepregătite pentru judecată sunt tot timpul treze, pe când eidorm somnul morţii celei mai adânci – moartea duhov-nicească... Şi zac în această mocirlă a apostaziei, în timpce, peste tot în lume, forţele oculte pregătesc terenulvenirii lui antihrist. Timpul nu mai are răbdare... „Omie de ani înaintea ochilor Tăi, ca ziua de ieri care atrecut, şi streaja nopţii” (Ps. 89, 4).

v,V

Legătura dintre Templul lui Solomon şi sfârşitul veacurilor

Templul lui Solomon, cunoscut şi ca Templul dinIerusalim, a fost, potrivit relatărilor din Vechiul Testa-ment, primul templu al evreilor, a cărui construcţie a du-rat din anul al patrulea şi până în al unsprezecelea an dedomnie al regelui Solomon. Prin aducerea Chivotului Le-gii în Ierusalim, Împăratul David a făcut din acest oraşcentrul religios al lui Israil, dorindu-şi foarte mult să zi-dească o casă lui Dumnezeu, în care să adăpostească Chi-votul, însă construirea sa a fost săvârşită de către fiul său,Solomon.

El a fost ridicat pe colina Moria de pe muntele Sion.Deoarece vârful colinei nu era destul de spaţios pentrutemplu şi curtea interioară, Solomon a înconjurat cu zi-duri înalte şi groase poalele colinei, iar golul dintre zidurişi colina l-a umplut cu pământ, şi astfel a amenajat o plat-formă mai extinsă. Astăzi, această zonă netedă este ocu-pată de către moscheea lui Omar.

Exact sub cupola acestei moschei se află o stâncă îninteriorul căreia este săpată o grotă. Această stâncă era cusiguranţă în legătură cu templul lui Solomon. Potrivittradiţiei, pe stâncă s-ar fi aflat chiar Sfânta Sfintelor dinTemplul lui Solomon, de unde şi denumirea ei de «piatrăde temelie» pe care i-au dat-o frecvent rabinii când Mân-tuitorul i-a zis lui Petru: „Tu eşti Petru şi pe aceastăpiatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18) s-ar fi referit,susţin unii, chiar la această piatră, peste care se înălţapartea cea mai sfântă a templului.

În anul 586 î.Hr., templul a fost jefuit şi distrus pânăîn temelie de către Nabucodonosor. Totul a fost trans-portat în Vavilon: vasele sfinte şi toate podoabele din aur,argint şi aramă. Templul a fost reconstruit între anii 516î.Hr. – 70 d.Hr. şi este cunoscut sub numele de „Al doi-lea templu”. A fost distrus de către romani în anul 70

4

Iudeii şi antihrist

Înţeleptul Solomon şi Proorocul David


d.Hr., în timpul revoltei evreilor din anii 66 - 70 d.Hr.contra stăpânirii romane.

„Şi vor cădea întru ascuţişul sabiei, şi se vor duce robiîn toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat de neamuri,până se vor plini vremile neamurilor” (Luca 21, 24).

Din clipa în care iudeii L-au răstignit pe Iisus Hris-tos, adevăratul Mesia, a început numărătoarea inversăpentru venirea lui antihrist. Domnul şi Mântuitorul nos-tru nu a fost primit de către iudei, pentru că ei aşteptauca Mesia să fie un împărat pământesc, care să îi umplede bogăţii materiale, deşi Hristos a zis: „Împărăţia Meanu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Tocmai pentruacest fapt, ei L-au trimis la moarte. Inima lor s-a umplutcu ură, iar mâinile lor s-au înarmat cu unelte ucigătoareîmpotriva Mielului lui Dumnezeu. De atunci şi până as-tăzi, iudeii aşteaptă pe „mesia al lor”, aşadar pe un îm-părat mondial – nimeni altul decât antihrist, căruia îi pre-gătesc drumul, punându-şi neîncetat în aplicare planul,folosind orice mijloace.

Rabinii cunosc Sfânta Scriptură în amănunţime. Eiştiu că Mesia a venit şi că fariseii şi cărturarii L-au răs-tignit. Atunci când un evreu trage să moară, rabinul mer-ge şi-i spune la ureche: „Mesia a venit”. Greutatea vino-văţiei le apasă conştiinţa, dar la adevăr tot nu vin, pentrucă nu se smeresc. Culmea ironiei este că iudeii cred şi îna doua venire a Domnului, numai că ei sunt hotărâţi canici de această dată să nu-L primească şi să-L recunoascădrept Fiu al lui Dumnezeu, venit de această dată pe pă-mânt pentru a judeca lumea. Ura lor împotriva lui Hris-tos este atât de mare, încât L-ar răstigni a doua oară,precum strămoşii lor.

Venind Domnul spre Patima cea de bunăvoie, a intratîn Ierusalim prin Poarta de Aur, fiind întâmpinat de

mulţimile iudeilor care strigau: „Osana Fiul lui David,bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”(cf. Matei 21, 9; Marcu 11, 9; Ioan 12, 13). Tradiţia şi cân-tările Bisericii vorbesc despre faptul că tot pe aceastăpoartă va intra, plin de slavă, la a doua Sa venire, dupăcare va judeca lumea, punând scaunele de judecată înValea lui Iosafat, aflată alături, şi numai atunci poarta seva deschide.

Iudeii cunosc şi ei foarte bine aceste proorocii,pentru că însuşi numele văii se tâlcuieşte „Dumnezeujudecă”. Încă din timpurile patriarhilor din Legea Veche,Valea lui Iosafat a fost locul în care s-au îngropat evreiidin Ierusalim. Chiar acolo se află mormântul lui Ave-salom, fiul lui David, cel al Proorocului Zaharia şi alSfântului Iacov, fratele Domnului. Tot aici a fost ucis cupietre Sfântul Apostol Ştefan, întâiul mucenic, tot de mâi-nile ucigaşilor de Dumnezeu. Mormintele evreilor bo-gaţi, precum şi cele ale rabinilor, sunt situate sus, în coa-ma dealului pe care se află Cetatea Veche a Ierusali-mului, pentru că preţul terenului creşte pe măsură ce neapropiem de zidul cetăţii şi mai ales de Poarta de Aur.După judecata lor întunecată, ei vor să fie primii care vorauzi trâmbiţa arhanghelului, care va chema lumea viilorşi a morţilor la Înviere şi la Judecată. Pe mormintele lorsunt puşi bolovani de piatră cu care cred ei că Îl vor lovipe Hristos, atunci când se vor scula către judecată.

v,V

Timpul înscăunării lui antihristCând ucenicii lui Hristos au lăudat frumuseţea tem-

plului lui Solomon, Hristos le-a zis: „Vedeţi acestea toa-te? Amin grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pre pia-tră, care să nu se risipească” (Matei 24, 2), iar despre

5

Vedere panoramică a Ierusalimului de pe Muntele Măslinilor. În centru, se vede Moscheea lui Omar ridicată pe loculTemplului lui Solomon, despre care se spune că va fi dărâmată pentru a face loc celui de-al treilea templu, în care va fi

înscăunat antihrist, înainte de sfârşitul veacurilor şi de Judecata de obşte.

Valea lui Iosafat (Valea Kidron sau a Cedrilor), cu mormântul lui Avesalom (stânga). Morminte evreieşti cu pietre puse deasupra, în Valea lui Iosafat (dreapta).

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 31, Martie 2011 6

iudei a spus: „Şi vor cădea întru ascuţitul sabiei, şi se vorduce robi în toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcatde neamuri, până se vor plinivremile neamurilor” (Luca 21, 24).

Nu a trecut mult timp de laziua Răstignirii lui Iisus Hristos,şi scripturile au început să seîmplinească. La anul 70 d.Hr., afost ales ca împărat al RomeiVespasian, ce a lăsat ca testamentfiului său, Tit, cucerirea şi dis-trugerea Ierusalimului. Chinu-rile pe care le-au suportat iudeiisunt de nedescris. Istoricul IosifFlaviu, descriind asediul Ierusa-limului, ne relatează scene în-grozitoare: „Cetatea a căzut, iarmăcelul care a urmat nu poate fi descris. Mii de cruci aufost înălţate pentru răstignirea iudeilor. Şi cei carerăstigneau s-au oprit când nu au mai găsit lemn pentrucruci. Sute de mii de iudei au fost ucişi, iar cei ce auscăpat s-au împrăştiat în toate părţile.”

În secolul al VII-lea, când a fost cucerit Ierusalimul,musulmanii au construit pe Muntele Templului moscheealui Omar, construită de fiul şi succesorul lui Omar, ca-liful Abd el-Malik. Azi există o dispută puternică întreevrei şi arabi pentru autoritatea asupra acestui munte,pentru că Israelul doreşte să reconstruiască Templul luiSolomon pe locul în care se află moscheea lui Omar.Acest loc este considerat al treilea loc sfânt al Islamului,locul în care îngerul a oprit braţul patriarhului Avraam,care se pregătea să-l jertfească pe fiul său Isaac.

Despre legătura dintre acest loc şi venirea lui anti-hrist spune Sfântul Apostol Pavel: „Protivnicul, şi care seva înălţa mai presus de tot cel ce se zice Dumnezeu sauînchinăciune; aşa cât să şază el în Biserica lui Dumnezeuca un Dumnezeu, arătându-se pre sine cum că ar fi elDumnezeu” (II Tes. 2, 4). Aşadar antihrist se va aşeza întemplu ca să se dea pe sine drept dumnezeu. Evreii auîncercat reconstruirea templului în anul 363 d.Hr. subprotecţia împăratului Iulian Apostatul. Cu toate acestea,voia lui Dumnezeu a fost împotriva refacerii lui. Uncutremur pogorât din cer a distrus construcţia care toc-mai începea. Mulţi au încercat să pună temelia, dar înzadar. Nisipul ardea, pietrele cădeau şi împrăştiau pemuncitori, arzându-i, după cum spune un martor ocularal acestei minuni, scriitorul Ammianos Marcelinos.

v,V

Noul templu se ridică în secretÎn 1947 au obţinut aprobarea din partea SUA de

înfiinţare a statului israelit pe vechiul loc, împlinindu-seproorocia ce zice: „Şi Ierusalimul va fi călcat de nea-muri, până se vor plini vremile neamurilor” (Luca 21, 24).În zilele noastre, evreii se pregătesc din nou pentrureconstruirea templului. Pregătirile au început în modgalopant încă din ianuarie 2010. Este vorba despreridicarea unui jertfelnic iudaic în oraşul Mitzpe Ierihon şirostirea pentru prima dată după 2000 de ani a unei

binecuvântări specifice. Acest lucru se adaugă celorlalteelemente sacre desfăşurate în ultimele două decenii, care

urmăresc ridicarea celui de altreilea Templu al evreilor.

Membrii „Institutului Templu-lui”, înfiinţat în urmă cu douădecenii, au clădit un jertfelnic cuo înălţime de 4 metri, având lun-gimea şi lăţimea de 6 metri. Jert-felnicul a fost realizat din pietreadunate din deşertul Iudeei, dinlocuri necălcate de om, conformprescripţiilor iudaismului. Pietre-le au fost prelucrate fără a folosifierul şi au fost încleiate cu unmaterial special, din nisip adusdin craterul Ramon din deşertul

Iudeii, precum şi un bitum luat din acelaşi loc. Acest„clei” creat este foarte rezistent la temperaturi înalte, nuacumulează căldură, fapt ce permite menţinerea unui focconstant şi pe timp nelimitat.

v,VAlte pregătiri pentru înscăunarea lui antihrist

În timp ce tensiunile continuă să existe în jurulMuntelui Templului, după revoltele din zona Ierusa-limului de la începutul lunii martie (anul 2010), a fostdemarată o nouă campanie, care cere construirea celui de-al treilea Templu pe Muntele Moria. Pe caroseria a 200de autobuze din oraş, ce efectuează trasee prin cartierelearabe ale Ierusalimului de est, sunt lipite postere ce oferăo imagine a templului reconstruit pe Munte, precum şiexpresia „Beis HaMikdash poate fi reconstruit rapid şi înzilele noastre.” Rabinul Shalom Dov Volpo, organiza-torul campaniei a declarat că Israelul aşteaptă cu sufletulla gură venirea lui mesia şi reconstruirea Templului: „Pre-şedintele Obama şi arabii ştiu că Templul va fi construitpe Muntele Templului - a spus el - în locul construcţiilorprovizorii, care sunt acolo azi.”

Membrii Institutului Templului şi colaboratorii săiau mai reconstituit până în prezent 70 de elemente carevor fi folosite în viitorul Templu. Printre aceste elemente,harpa de aur a regelui David, cele două vase de aur care

Poarta de Aur

Moscheea lui Omar - o „construcţie provizorie”, după spusarabinului Shalom Dov Volpo


vor fi puse pe masa de aur din altarul Templului, sfeş-nicul cu trei braţe de aur, jertfelnicul de aur pentru ar-derea tămâiei, chiuveta de aramă, masa de aur şi hainele„marelui preot”, după care au început construcţia pietreide altar. Când aceasta va fi finalizată, va fi transportatăpe Muntele Templului din Ierusalim, urmând imediatreînnoirea slujbelor în Templu. Ani de cercetare sârguin-cioasă au fost necesari pentru a crea veşmintele preoţeştiîn concordanţă cu legea evreiască.

În prezent, se lucrează şi la confecţionarea a 120 decostume speciale pentru preoţii selectaţi din rândulfamiliilor descendenţilor vechilor preoţi ai Templului. Seîncearcă reorganizarea Sinedriului format din 23 membrişi care reprezintă forul superior evreiesc în domeniulreligios şi legislativ, dizolvat în anul 358 d.Hr. La toateacestea se adaugă macheta la scară 1:60, drept replică aTemplului lui Solomon şi care foloseşte un sistem hidra-ulic ce permite ridicarea clădirii-sanctuar plasată în mij-locul muzeului Aish Ha Torah Yeshiva din Ierusalim,chiar lângă Muntele Templului, în care vizitatorii potvedea îndeaproape replicile Menorei, Altarul Interior sauChivotul Legii.

v,VÎn loc de concluzii

Evreii au acum tot ce le trebuie pentru a reconstruitemplul, inclusiv o junincă roşie. Anunţul despre junincaroşie a fost făcut de rabinul Chaim Richman, reprezen-tantul Institutului Templului, pe postul naţional de radio,pe data de 2 martie 2010.

Avand în vedere că rabinul a spus că „o junincă roşiekosher (fără prihană, n.red.) este bine şi în viaţă în Israel”,înseamnă că juninca s-a calificat deja, adică este suficientde matură pentru a nu mai exista posibilitatea apariţieiunor fire de păr de altă culoare. Cenuşa acestei junincieste necesară pentru purificare. Indicaţiile cu privire la ease afla în Numeri 19, 2: trebuie să fie fără cusur; să nu aibă

defecte; să nu fi purtat jug niciodată. Se presupune că aufost doar nouă juninci roşii în istoria Israelului, iaraceasta ar fi a zecea. Mamonides, „Înţeleptul Evreilor”,a declarat că în zilele celei de a zecea juninci roşii va venimesia şi că ea va fi pregătită pentru jertfă chiar de acesta.

Rabinul Yehuda Glick, directorul Institutului Tem-plului, crede că musulmanii îi vor sprijini, atunci cândTemplul este gata să fie construit: „Deja avem câţiva mu-sulmani care ţin o legătură secretă cu noi”. Declaraţiarabinului Glick se vrea a fi un mesaj către întreaga lume,şi nu este deloc de natură să liniştească, deşi se vrea a fidoar o metaforă: „Templul nu este un mesaj doar pentrupoporul evreu. Reuneşte toată lumea în jurul unei singurecase centrale de rugăciune. Toţi profeţii spun că toatenaţiunile vor veni la Ierusalim şi vor lua parte la inau-gurarea Templului. Va fi o singură naţie mergând îm-preună ca un singur om lângă o singură inimă”. Cine va fi acest „om”?

Codex Alimentarius – mâncarea transformată în otravăCodex Alimentarius este numele unei comisii a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ce a elaborat un aşa-zis „cod

universal al alimentelor”. În spatele acestei comisii ce pretinde că se ocupă de sănătatea noastră stau Naţiunile Unite,Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi marile carteluri farmaceutice plus băncile internaţionale. O adevărată mixtură,

care nu poate produce decât ceva letal. În loc să îşi propună să monitorizeze stareahranei şi modul ei de a se produce, comisia şi-au propus să promoveze scoaterea înafara legii a suplimentelor alimentare şi ale vitaminelor, limitând drastic dozajul încare pot fi eliberate şi disponibilitatea lor.

Acest cod conţine un pachet de norme după care se vor alimenta populaţiileţărilor semnatare. Se porneşte de la principiul că Terra nu mai poate hrăni pe toatălumea natural, ca atare se va trece la hrană artificială - fie obţinută pe cale chimică(utilizând hormoni de creştere, insecticide, stimulente, pesticide - toate cancerigene),fie modificată genetic. Măsura nu este altceva decât una de exterminare, care vareduce populaţia globului la circa două miliarde, o masă mult mai uşor de hrănit şide controlat de forţele oculte. Adevărata menire a acestui Cod este pur şi simplu săscoată în afara legii produsele naturale, care au hrănit atâtea generaţii, promovândorganismele modificate genetic sau ale căror moduri de preparare sunt practicnecunoscute şi să scoată de pe piaţă sau să facă inacesibilă procurarea vitaminelor,cu excepţia cele produse sub stricta lor supraveghere.

Codex Alimentarius este promovat şi poate fi aplicat cu forţa de către OrganizaţiaMondială a Comerţului (WTO-World Trade Organization), care în cazul nefavorabil

8TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

în care o ţară refuză adoptarea noului cod poate forţa ac-ceptarea lui prin diferite mijloace de presiune: retragereadiferitelor privilegii în comerţul exterior, etc. Acest coda fost pus în aplicare de la 31 decembrie 2009.

v,V

Experimentul începe cu RomâniaDe la 31 decembrie 2009, Guvernul Boc a fost obli-

gat să înceapă implementarea „Co-dexului”, alături de alte 165 destate semnatare (95% din populaţiaplanetei). Nu a trecut o lună şi iatăcă apare ştirea că România - o ţarăcu o populaţie în scădere şi din ceîn ce mai bolnavă - este prima ţarădin lume care va folosi în agricul-tură un compus chimic pe bază deinitium, un ingredient activ dinnoua clasă a substanţelor chimiceimpuse de „Codex Alimentarius”.Produsele vor fi furnizate de com-pania germană BASF şi vor fi fo-losite pentru culturile de struguri,cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă, fi-ind comercializate în România subnumele de Enervin şi Zampro.

Pentru publicul larg se spunecă „beneficiile pe care le-ar aduceaceastă substanţă sunt legate înprimul rând de combaterea dăună-torilor, dar, totodată ea micşorează şi durata în care seobţine recolta.” După ce acest produs va fi experimentatîn România, urmează să fie omologată utilizarea lui şi înOlanda, Germania, Franţa, SUA, Canada şi MareaBritanie. Neoficial, conform cercetătorilor care combat„Codex Alimentarius”, folosirea produselor cu initiumsporeşte cu până la 65% rata riscului de cancer de colon.Substanţa, care intră rapid în combinaţii chimice, devinereziduală în organism. De pildă, 1 mg de initium intratîn organism o singură dată se elimină în aproape un an.Dacă acest produs este folosit zilnic, practic el nu maieste eliminat din organism. Apoi, aşa cum initium ajutala creşterea rapidă a celulelor leguminoase, la fel derepede va conduce la mărirea tumorilor maligne.

v,V

Efectele aplicării Codex-uluiToate suplimentele alimentare vor fi interzise, mă-

surile în care acestea vor avea voie să circule pe piaţătrebuind să fie atât de mici, încât să nu poată avea nici unefect. Vitaminele, mineralele şi plantele medicinale vor fipe piaţă doar în doze în care nu mai pot avea nici un e-fect. Odată implementate nivelurile maxime (foarte joa-se) pe care au voie să le atingă suplimentele alimentare,va creşte evident şi presiunea ca fiecare ţară să clasificesuplimentele drept medicamente. Orice nou suplimentalimentar apărut pe piaţă va trebui să se supună unor cri-

terii prevăzute de Codex, care va limita categoric efi-cienţa (cantitatea) substanţelor naturale din compoziţialui. De asemenea, în magazine şi farmacii se vor aflanumai produsele acceptate de Codex. Codex-ul urmă-reşte scoaterea în afara legii a suplimentelor alimentare şia vitaminelor, limitând sever dozele în care acestea arputea fi procurate fără reţetă medicală. Potrivit prin-cipiilor din Codex, între suplimentele alimentare şi medi-camente nu este nici o diferenţă. Dispărând deci diferenţa

dintre acestea, suplimentele ali-mentare vor ajunge supuse legiloraspre privind medicamentele (drep-turi de producător, drepturi dedistribuire, reţete, bani etc).

Multe dintre plante vor fi şi eledrastic sancţionate. Usturoiul şimenta, spre exemplu, vor fi co-mercializate numai de marile com-panii farmaceutice, acestea fiindclasate drept droguri uşoare. Fiinddeclarat medicament, usturoiul vaputea fi cumpărat numai de la far-macie. Toate produsele naturistevor fi interzise, în locul lor fiindproduse nu mai puţin de 28 deproduse chimice de sinteză. Cei28 de produşi de sinteză farma-ceutică, înlocuitori definitivi aituturor suplimentelor alimentare,disponibili numai în farmacii, vorputea fi luaţi numai pe bază de

reţetă. Produsele modificate genetic vor fi comercializatefără nici o obligaţie privind informarea consumatorilorasupra provenienţei şi a modului lor de producere. Încăşi mai mult, tratarea cu antibiotice şi hormoni a ani-malelor va deveni obligatorie pentru toţi cetăţenii supuşiacestei legi.

În concluzie, aşa-zisa valoare nutriţională îmbună-tăţită a culturilor modificate genetic, nu este decât o po-veste frumoasă menită să ademenească credulii. Cauzaprincipală a malnutriţiei pe glob este substituirea cumonoculturi industriale a culturilor diverse oferite desistemul tradiţional. Practica agricolă intensivă distrugenutrienţii din sol, sărăcind culturile şi nu îmbogăţindu-le.Nici o tehnică a ingineriei genetice nu poate remediasituaţia. Numai revenirea la metodele tradiţionale de cul-tivare şi la biodiversitatea agricolă poate îmbunătăţi acestlucru. Noi evidenţe indică faptul că ADN-ul transgenic,din praful şi polenul provenit din culturi modificategenetic, se poate răspândi la organismele din mediu, in-clusiv la om. Aceasta presupune că şi oamenii vor suferianumite modificări genetice la nivelul structurii orga-nismului uman.

Experimente asupra organismelor: un somonmodificat genetic (mai mare decât un exemplar

normal) şi un fruct de kiwi având aspectulexterior al unei portocale


Nr. 31, Martie 2011

Teolog adevărat este numai cel rugător; teolog estecel ce are o conştiinţă şi o minte ortodoxă, care se închinălui Dumnezeu „în Duh şi Adevăr”, iar teologia estecunoaşterea adevărurilor dumnezeieşti descoperite şiveşnice, care duc la viaţa fără de sfârşit. Dar mintea ceaîntru Hristos, ca şi Duhul şi Adevărul, sunt unice şi nu sepot sălăşlui decât în Cea Una, Sfântă, Sobornicească şiApostolească Biserică, ce Îl are drept Cap al său pe IisusHristos Însuşi. Această teologie, descoperită de la Dum-nezeu şi păzită de către Biserică, este considerată a fi ceamai dreaptă cale şi unica temelie sănătoasă a creşterii înBiserică, ce se poate dobândi înprincipal prin rugăciune şi viaţadusă după poruncile evanghelice,care ne învaţă iubirea de Dumnezeuşi de aproapele.

O asemenea teologie, aflată înconcordanţă cu ceea ce Biserica apropovăduit de veacuri şi pretutin-deni, prin Sfinţii săi Apostoli, Pă-rinţi şi Sfinţi, are, din păcate, foartepuţine lucruri în comun cu „ştiinţateologică” şi „creativitatea teologi-că”, ce s-au împrăştiat şi au înfloritîn secolul 20, în rândurile inovato-rilor bisericeşti şi a apostaţilor.

Un Sfânt canonizat în timpurilenoastre, Arhiepiscopul Ioan Maxi-movici, a scris că asemenea cuge-tări omeneşti încearcă să ajustezerevelaţiile dumnezeieşti, primite desus, aducându-le la măsura înţele-gerii oamenilor, în loc de a le facesă se plece înaintea Adevărului:„Există dorinţa de a nivela şi ames-teca descoperirile pur omeneşti cuceea ce Dumnezeu a descoperit... Se pare că filosofiinoştri se simt mai apropiaţi de ereticii lumii antice şi nuse feresc să îşi ascundă simpatia faţă de ei, conside-rându-i drept propovăduitori ai adevărului.” Aceste cu-vinte ale Sfântului Ioan Maximovici descriu în cel maipotrivit chip scrierile „teologice” ale ereziarhilor con-temporani. Citindu-le, putem afla despre noţiuni bolnave,precum „natura feminină din Dumnezeire”; „sufletullumii”; despre apocatastază (n.trad.: concepţie contrarăSfintei Scripturi, care susţine mântuirea tuturor, atât acelor cu viaţă curată, cât şi a celor ce au murit nepocăiţi);despre „pre-existenţa sufletului” şi alte invenţiicabalistice sau gnostic-oculte.

În plus, aceste idei sunt prezentate într-o manieră oa-recum nouă, pentru a trece drept „incursiuni” şi „în-văţături” teologice strălucite. În sprijinul propagării aces-tora, inovatorii încearcă să defaime Biserica, spunând cănu a avut o teologie independentă până în secolul 20. Eisusţin teoria că înflorirea religioasă din gândirea rusă aavut loc prin înrâurirea activităţii lui Bulgakov, Berdiaev

şi a celor dimpreună cu dânşii – adică a celor pe care, pebună dreptate, F.M. Dostoievski i-a numit drept „teologiai deşertăciunii”.

Nu doar slava deşartă şi mândria sunt motivele careîi mână pe aceşti oameni. Ei şi-au canalizat energia şicapacitatea intelectuală într-un singur sens, orientându-lecătre societăţile secrete şi organizaţii controlate de acesteinstituţii gen Facultatea de Teologie din Paris, SeminarulSf. Vladimir din New York, Academia Teologică şiSeminariile de pe lângă Patriarhia Moscovei şi alte Patri-arhii Ecumenice, ca să nu mai vorbim despre punctelefierbinţi ale inovaţionismului bolnav, născut pe băncile

Universităţii fondate în memoriaprotoiereului Aleksandr Men şi aleInstitutului Sf. Tihon din Rusia.Toate acestea sunt o dovadă sufici-entă a faptului că propagarea mon-dială a acestei „creativităţi teologi-ce”, înrudită cu cele mai groazniceerezii antice, prezintă un mare inte-res pentru anumite cercuri oculte.

Această „teologie” a apostaziei,care încă de la primii săi paşi s-asituat deasupra şi în afara învăţă-turilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii,cu care a fost mereu în continuăcontradicţie, nu are cum să fie oînvăţătură a Bisericii, deşi aceastaîncearcă în mod constant să-şiatribuie acest drept. Fiind incapa-bilă de a rămâne în sânul Bisericii şide a fi în conglăsuire cu Sfinţii Pă-rinţi, aceşti „teologi” vor declara drept„biserică” orice adunătură careacceptă ideile lor eretice. Ei nu serezumă doar la declaraţii, ci lu-crează neobosit şi cu multă grabă la

crearea acestei anti-biserici ecumeniste, care se dezvoltărapid, sub ochii noştri, devenind un monstruos super-ecumenism, care întruneşte toate trăsăturile de caracterale religiei unice a lui Antihrist.

Ceea ce la început a fost creat în sfera oarecumlimitată a şcolii teologice, a congreselor şi a adunărilor,acum beneficiază de multă reclamă şi popularizare, fiindintrodusă în sfera practică a multor biserici degenerate.Succesul acestui demers otrăvitor este vizibil, putând fisesizat de oricine. El constă în resemnare şi afişarea uneiatitudini supuse, dar şi în adoptarea, de către credincioşi,a unor inovaţii care mai înainte păreau a fi de domeniulimposibilului. Lupii care îi controlează îşi intensifică acumla vedere eforturile pentru atingerea obiectivelor satanice(a se vedea, spre exemplu, Cap. 4 al declaraţiilor Mi-tropolitului Chiril de Smolensk – n.trad.: actualul patri-arh al Moscovei şi al întregii Rusii, făcute în cadrul celeide-a Şasea Adunări a Consiliului Mondial al Bisericilor).

Darul deosebirii duhurilor devine cu adevărat cevarar de găsit şi datorită promovării şi reclamei de care se

Ecumenismul, calea spre pierzare (XI)Teolog adevărat este numai cel rugător

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (deNazianz), prăznuit la 25 ianuarie


Nr. 31, Martie 2011

bucură scrierile acestor „descoperitori” şi ale acoliţilorlor (bulgakovieni, florenskieni, etc), care se pot găsi perafturile librăriilor alături de scrierile Elenei Blavatskaya,ale lui Steiner ori ale autorilor hinduşi şi satanişti, eleajung să fie găsite de sute de mii de noi cititori.

Măiestria de factură relativ recentă a acestor „par-tide” teologice pare ridicolă şi totodată naivă astăzi, dacăar fi să ne aducem aminte de o declaraţie caracteristică aunuia dintre sophianiştii moscoviţi, căruia îi plăcea sărepete că el îşi intitulase articolul său cu numele de„Părintele Serghi” pentru a fi în concordanţă cu noţiuneade „Părinte al Bisericii”, introducând-o ca atare înconştiinţa cititorului. La doar câţiva ani distanţă, deja numai este nevoie de nici un truc: ereticii sunt numiţi fărănici un ocoliş psihologic drept „părinţi ai bisericii”, iarun anumit eretic de calibru mai mic (A. Men) esteetichetat drept... „fiu al omului”!

Misiunea de a-i înlocui pe Părinţii Bisericii cu bul-gakovii; teologia cu erezia, şi Biserica lui Hristos cudesfrânata anticreştină a Vavilonului este îndeplinită cumult zel de cei ai căror strămoşi ieşeau nu demult pestrăzile cetăţilor, purtând pe capete coifuri pe care aveauscrise cuvintele „Războinicii lui Satan”. Astăzi, aceştirăzboinici sunt cei ce au autoritate în această lume aapostaziei.

Adevărata Biserică Ortodoxă şi teologia curată nu aunici o legătură cu toate acestea. Niciodată Biserica nu îlva numi pe ereticul Bulgakov dreptteolog. Niciodată un catolic sau unmonofizit nu va primi grade şi dis-tincţii teologice din partea unei Bi-serici ortodoxe adevărate, aşa cum adevenit deja tradiţie în AcademiileTeologice ale Patriarhiei Moscovei.Cea Una, Sfântă, Sobornicească şiApostolească Biserică Ortodoxăeste una cu Sfinţii Părinţi şi nu poa-te face altceva decât să rămână cre-dincioasă şi statornică mărturisiriipatristice despre Dumnezeu. Po-runca de căpătâi pentru orice cre-dincios este aceea de a cugeta toateîntru Hristos, fiind un imperativ ca-tegoric pentru creştinul ce vrea sădobândească teoria cunoştinţei, dupăcum spune părintele Iustin Popovici.

Cel mai adesea, adevărata teolo-gie vorbeşte cu glas blând, însă ease face auzită pretutindeni în lume, spre mântuirea unoraşi pierzarea celorlalţi. Cunoaşterea adevăratului Dumne-zeu, străină de narcisism şi exaltare bolnăvicioasă, se sălăş-luieşte în smeritele cămări ale iubitorilor de osteneli du-hovniceşti şi ale nevoitorilor; în mănăstirile care păs-trează cu credincioşie tradiţia patristică, printr-o luptăduhovnicească nevăzută, dusă în mijlocul lumii moderneapostate.

Adevărata teologie ne ajută să dobândim mântuirea,iar cei ce îşi caută mântuirea vor găsi adevărata teologie.Numai Dumnezeu singur ştie câte exemplare ale Sfintei

Scripturi; câte volume ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, aleoperelor ascetice, vieţi de sfinţi, cărţi de rugăciune sauacatiste au fost copiate de mână sau bătute la maşină, întaină, departe de ochii vigilenţi ai K.G.B., fiind apoitrecute din mână în mână, în perioada Rusiei Sovietice.

Această literatură duhovnicească i-a pregătit pe cre-dincioşii ruşi pentru a rezista în faţa agresiunii spiritualedeclanşate împotriva Ortodoxiei în Rusia, care dureazăpână în zilele noastre. Pentru mult-pătimitoarea noastrăţară, chinuită de suferinţe, înecată în patima beţiei,uciderilor şi a altor păcate, cărţile teologilor mai susmenţionaţi au fost la fel de importante precum pâinea.Poate mulţumită acestui fapt, astăzi observăm un feno-men extraordinar în Rusia de astăzi; altfel, cum putemexplica de ce tâlharii înţelepţi de ieri ies din temniţe şidevin fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe? „Noi nu avemde unde să ştim în ce chip cuvântul nostru va răsuna”,spune F. Tiutcev.

Canonizarea Noilor Mucenici şi Mărturisitori aiRusiei, a Cuvioşilor Stareţi de la Optina de către BisericaOrtodoxă Rusă din Afara Graniţelor, precum şi trecereaîn rândul sfinţilor a Sfântului nevoitor şi teolog contem-poran Ioan Maximovici au denunţat erezia sophianistă şia redactat anatema împotriva ecumenismului. Toate aces-te realizări duhovniceşti au încununat credinţa ortodoxăde-a lungul întregii existenţe a Bisericii noastre. Toţi în-tâistătătorii săi: Mitropolitul Antonie, Anastasie şi Fila-

ret; pururea-pomenit Mitropolit Vi-talie, întemeitorii şi profesorii Semi-narului Teologic al Mănăstirii SfântaTreime din Jordanville – protoiereulMihail Pomazanschi şi alţii; Arhi-episcopul Serafim Sobolev dimpre-ună cu elevii şi ucenicii săi din Bul-garia, care au demascat ecumenismul(arhim. Serafim Alexiev şi SerghieJazzadjiev), arhim. Iustin Popovici,preasfinţitul Grigorie Grabbe, ieromo-nahul Serafim Rose, arhidiaconulGherman Ivanoff-Trinadţati – ei suntcei întru ale căror cuvinte credin-ciosul de astăzi poate găsi un sprijinşi o călăuză pe drumul către mân-tuire, şi o scăpare din păienjenişulscrierilor eretice, semnate de falşipăstori modernişti şi inovatori, princare Antihrist vrea să vâneze sufle-tele neîntărite pe piatra credinţei.

Prin chiar natura sa, Adevărata Biserică, care nu estetotuna cu Patriarhiile apostate, nu va permite amesteculluminii cu întunericul, şi nici părtăşia lui Hristos cuVeliar. Biserica este izvorul adevăratei teologii, şi easingură păzeşte şi se împărtăşeşte întregii lumi.

Traducere după „Ecumenism, Path to Perdition”, de Ludmilla Perepiolkina


Nr. 31, Martie 2011

Conştiinţa unui creştin ortodox este zidită prinDarul Domnului nostru, Iisus Hristos, care lucrează înlăuntricul nostru. Nu este uşor de dobândit o conştiinţăortodoxă; dar, odată câştigată, ea va fi ca un semnal dealarmă în inima şi mintea celui credincios, atenţionându-lori de câte ori este gata să săvârşească lucruri nepotri-vite: să arate nemilostivire şi lipsă de milă faţă de aproa-pele său; să aibă idei rătăcite de la adevăr, ori chiar aba-teri de la sfânta Tradiţie a Ortodoxiei. Cum poate omulsă aibă o împreună-lucrare cu Darul dumnezeiesc, pentrua-şi forma o conştiinţă ortodoxă?

„Poruncă avem de la Dânsul, ca cel ce iubeşte pe Dum-nezeu, să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 21)

Temelia şi începutul unei conştiinţe ortodoxe estedragostea fără margini, pe care trebuie să o avem faţăde Mântuitorul nostru - dintoată inima, cu tot cugetulşi tăria noastră. Nu trebuiesă furăm din dragostea că-tre Dumnezeu, şi să o dă-ruim lumii: „Nimeni nupoate a sluji la doi domni;că sau pe unul va urî, şipre altul va iubi; sau deunul se va ţinea, şi de altulnu va griji. Nu puteţi luiDumnezeu a sluji şi luimamona” (Matei 6, 24).

Cel ce abia a început apăşi pe calea plăcută Dom-nului, trebuie să se luptecât poate de mult, să îşi întoarcă pe de-a-ntregul minteacătre Dumnezeu, şi să nu îşi împrăştie gândurile asupralucrurilor lumeşti, fiindcă, aşa cum spune şi Sfântul Ioande Kronstadt, noi trebuie să fim cu totul întru Hristos:„Dragostea de Dumnezeu începe a-şi face simţită pre-zenţa şi lucrarea înlăuntrul nostru, atunci când începemsă iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, fiind gatasă jertfim tot ce avem, pentru binele său, văzând în elchiar chipul Domnului, fiindcă: «De va zice cineva căiubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său urăşte, mincinoseste; că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut,pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-Liubească?» (I Ioan 4, 20)”.

O singură dragoste este adevărată şi făcută să dureze:Cu cât inima se curăţeşte mai mult, cu atât ea devine maiîncăpătoare; prin urmare, ea este în stare să găsească locpentru tot mai multă dragoste faţă de Dumnezeu şi deaproapele. Cu cât o inimă este mai plină de toată necură-ţia şi păcatul, cu atât ea sărăceşte, nemaifiind în stare sălase loc dragostei. Ea se va mărgini doar la o dragostefaţă de sine; dar aceasta este o dragoste stearpă şi falsă,care nu va face niciodată roade dumnezeieşti.

v,V

Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită (Luca 22, 40)

Pentru ca sămânţa dragostei faţă de Dumnezeu sărodească, ea trebuie deseori udată cu seva rugăciunii, pecare o putem săvârşi la biserică şi acasă. Sfântul GrigorieSinaitul spune că cel mai de preţ dar - Darul SfântuluiDuh, pe care Dumnezeu ni l-a dat prin Sfântul Botez,este îngropat în noi, ca o comoară în pământ: „Trebuiesă fim recunoscători pentru acest dar nepreţuit; să îlpăzim, pentru a nu-l pierde, şi să avem grijă să scoatemaceastă comoară la lumină”.

Despre dobândirea obiceiului bun al rugăciunii, Sfân-tul Teofan Zăvorâtul ne povăţuieşte pe mai departe: „Celcare a auzit doar în teorie despre rugăciune şi gândireade Dumnezeu, fără să o practice, este ca un orb din naş-tere, care a auzit spunându-se de către alţii despre minu-nata lumină a soarelui, dar nu o poate vedea. Prin această

ignoranţă de care daudovadă, ei pierd multăbineţe duhovnicească, iarcalea către dobândireavirtuţilor creştineşti, atâtde plăcute Domnului, lise face foarte anevoioasăîn lipsa rugăciunii.”

v,V

Cercetaţi scripturile (Ioan 5, 39)

Formarea uneiconştiinţe ortodoxe arenevoie şi de cercetareacu atenţie a cărţilor sfin-

te. Deşi mulţi sfinţi aveau ca pravilă citirea unei Psaltirişi a Scripturii celei noi de-a lungul unei săptămâni, noi artrebui să citim cel puţin Evanghelia şi Apostolul pe careBiserica o are în rânduiala zilei respective. Tot SfântulTeofan spune: „Viaţa duhovnicească este o lume cu totuldeosebită, în care înţelepciunea lumii nu poate pătrunde.Ea este ceva care aduce mângâiere şi dulceaţă inimii...Dacă cineva doreşte cu tot dinadinsul să păşească peaceastă cărare, nu va mai avea timp să se aplece asupra stu-diului în alte domenii... pentru că filosofia lumii, oricâtde înţeleaptă ar fi, nu poate fi nici măcar comparată cuadevărata înţelepciune – cea dumnezeiească.”

În legătură cu Sfânta Liturghie – care este cu ade-vărat o hrană cerească pentru toţi binecredincioşii, şi decare nu trebuie să ne lipsim niciodată, Sfântul Ioan deKronstadt scrie: „Dumnezeiasca Liturghie este pe deplino slujbă cerească pogorâtă pe pământ, în care DumnezeuÎnsuşi este prezent, în chipul cel mai apropiat şinemijlocit, şi Se sălăşluieşte în sufletele celor ce iau partela ea. Nu există pe pământ nimic mai înalt, mai mare, orimai sfânt; nimic nu e mai înălţător sau mai dătător deviaţă, decât Sfânta Liturghie.”

Vieţile Sfinţilor şi scrierile patristice sunt, de ase-menea, cărţi ziditoare de suflet, care nu ar trebui să

Cum să ne formăm o conştiinţă ortodoxă?

Soboarele ecumenice - expresia cea mai desăvârşită a unităţii de conştiinţă ortodoxă


Nr. 31, Martie 2011

lipsească din lectura de zi cu zi a oricărui ortodox. Cu-noscându-le pilda vieţii şi mergând la Biserică – dumi-nicile şi în zilele lor de praznic, noi ne arătăm cu adevăratcinstitori de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi, pe care ni-i vomcâştiga drept prieteni, rugători şi ajutători în clipa Jude-căţii. Prin urmare, dacă ne aflăm în căutarea căii plăcuteDomnului, trebuie să ne facem vreme pentru cercetareaşi studiul scrierilor şi vieţilor celor ce, în vremea vieţiilor pământeşti, s-au lipit de El cu toată fiinţa, pentru cănoi, săraci fiind, căutăm să cerem de la cei cu adevăratbogaţi, aşa după cum spune şi Sfântul Ioan de Kronstadt:„După cum, în societate, cel lipsit cere de la cel bogat,neputând trăi fără ajutor, aşa şi în viaţa duhovnicească,sărmanul trebuie să ceară de la cel plin de toată avuţia,pentru a nu pieri.” Cunoscându-necredinţa, vom putea sta neclintiţiîn faţa oricărui eres sau idei gre-şite, de care este plin acest veac.

v,V

Vederea de Dumnezeu şicercetarea lăuntricăAvând mintea aţintită sus, pu-

tem simţi mereu prezenţa lui Dum-nezeu în viaţa noastră. Gândind căDumnezeu e pretutindeni şi aproapede noi, în orice clipă a vieţii, indife-rent unde am fi şi ce am face, ne pu-tem feri mai uşor de alunecarea înpăcat. Nimic nu este ascuns de la faţaLui, El cunoaşte gândurile şi inimilenoastre, ne apără, ne păzeşte, şi nu ne mustră în clipa încare greşim, pentru că ne-a sădit conştiinţa, care trebuiesă ne fie paznic.

Deseori – sau chiar zilnic, ar trebui să ne cercetămsufletul, fără părtinire, şi să ne căim pentru păcatele pecare le-am săvârşit, cu sau fără voia noastră. CuviosulMacarie de la Optina ne spune: „Domnul cheamă cătreEl pe toţi păcătoşii; El îşi deschide braţele larg, până şi

pentru cei mai răi dintre dânşii, doar de-ar veni. Dar eitrebuie să vrea să se ridice şi să vină, adică să se pocă-iască şi să se îndrepte. Nu El îi respinge pe cei ce nu vorsă se pocăiască, ci îi aşteaptă încă şi îi cheamă. Dar ei sefac că nu aud chemarea, alegând cărarea cea largă.

Ca o manifestare directă a dragostei faţă de aproa-pele, trebuie să ne ferim ca de foc, de a-l judeca. Dumne-zeu este Judecătorul a toate, după cum ne încredinţeazăşi Sfântul Tihon de Zadonsk: „Nu îi judecaţi pe alţii,pentru că nu ştiţi ce este cu adevărat înlăuntrul altui om...el poate deja s-a pocăit şi s-a împăcat cu Dumnezeu, iartu îţi grămădeşti în suflet păcate de moarte... Nu îi osân-diţi, pentru că ei se pot ridica după o cădere. Feriţi-vă avorbi despre alţii, pentru că, fără a simţi, veţi începe să

îi clevetiţi şi să îi judecaţi. Făcându-vă voi judecători ai altora, furaţi defapt puterea lui Hristos, Care estesingurul în drept să judece...”

Conştiinţa ortodoxă din om nueste nimic altceva decât vocea omni-prezentului Dumnezeu, care răsunădin inimă şi care ne învaţă ce trebuiesă facem pentru a ne mântui, chiardacă nu am citit zeci de volume deteologie şi canoane. Este alfabetulprin care învăţăm să discernem voialui Dumnzeu şi poruncile Sale. Cer-cetarea lăuntrică a sufletului nostru,a conştiinţei noastre ortodoxe tre-buie să fie cea mai mare datorie anoastră faţă de noi înşine, în cazul încare ochii inimii noastre mai văd

încă. Dacă suntem în primejdie de a orbi sufleteşte, săcerem mereu ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune,fiindcă El este mereu aproape şi gata să ne sprijine, darajutorul Său vine doar asupra celui ce îl cere.

Piatra de încercare

Câteva cuvinte scrise cu dragoste şi jale, despre erezia din zilele noastre şi despre adevărata Ortodoxie

Timpurile pe care le trăim sunt acele timpuri ale apostaziei de care pomeneşte Sfântul Apostol Pavel în a douasa Epistolă către Tesaloniceni. Această afirmaţie îi va face probabil să zâmbească cu condescendenţă pe cei ponderaţi,moderaţi, echilibraţi, bine informaţi. Căci – nu-i aşa? – un om inteligent nu se lansează în astfel de subiecte riscante,mai ales dacă au vreo legătură cu Apocalipsa. Nefiind prudenţi, să ascultăm ce spune Domnul în Pilda măslinului:„Când mlădiţa lui este moale şi înfrunzeşte, ştiţi că aproape este vara. Aşa şi voi, când veţi vedea acestea toate, săştiţi că aproape este lângă uşi” (Matei 24, 32-33). Şi, pentru că vedem toate acestea, supunându-ne poruncilor Domnu-lui, tragem concluziile în consecinţă.

Până la venirea acestor vremuri halucinante, ortodocşii credeau în Ortodoxie, ereticii în ereziile lor, ateii înateism, fiecare străduindu-se să-i convingă pe ceilalţi că este singurul posesor al adevărului. Oamenii credeau şi luptaupentru adevăr, chiar şi cei care nu cunoşteau Adevărul. Înfricoşătoarea apostazie a zilelor noastre nu se datoreazămulţimii de eretici şi atei. Oricât de mulţi ar fi, aceştia nu fac decât să întărească credinţa celor cu adevărat evlavioşi.Apostazia s-a extins pentru că lumea a încetat să mai creadă în adevăr şi să mai lupte în numele acestuia. Ereticii carecred cu sinceritate în erezia lor au ajuns o specie rară. Lumea şi-a pierdut orice convingere, orice energie de a mai


Nr. 31, Martie 2011

căuta, de a mai lupta. Se complac în erezie. Totul parerelativ, nesigur, vag. În afara căutării plăcerilor acesteilumi trecătoare, prea puţine lucruri mai trezesc vreun in-teres, prea puţine mai merită să lupţi pentru ele.

Lumea zilelor noastre nu mai crede decât în plăcereşi distracţii. Ca să le obţină, e esenţială coexistenţa şi co-operarea tuturor, pentru a se asigura procurarea bunurilormateriale. Iar aceasta se realizează prin înlăturarea tu-turor hotarelor. Religii, ideologii, naţiuni - toate trebuie săse unească. Trebuie să dispară orice motiv de război, dis-pute, opinii diferite. Politica coexistenţei paşnice, ideeaStatelor Unite ale Europei (n.trad.: ideea a fost pusă în prac-tică, prin crearea organismului U.E.); sincretismul masonic;mişcarea ecumenică; proiectul unui stat global mondial -cu toate descriu dorinţa nemăsurată a omenirii de a duceo viaţă de plăceri, lipsită de griji.

Sincretismul reprezintă un sistem sau, mai bine zis,principiile unei şcoli în-temeiate în secolul 17de către George Calixtus,care intenţiona să punăde acord sectele protes-tante, şi în final toatecultele creştine. El s-amanifestat în practicăprin intenţia de a uni saureconcilia doctrine şiprincipii diferite sauantagonice, mai ales în-tre filosofie şi religie.

Ecumenismul, con-siderat de mulţi teologica fiind sinonim cu sin-cretismul, susţine că Ade-vărul nu există. Aceasta înseamnă uciderea nădejdii pre-zente în inima omului de la începutul vremii; înseamnărespingerea Adevărului şi înlocuirea lui cu adevărurilumeşti; din raţiuni de necesitate, acestea trebuie să facăconcesii unul altuia, pentru binele comun. Ecumenismuleste ultima şi cea mai vicleană capcană întinsă de diavolomenirii şi cel mai teribil atac mişelesc împotriva Bise-ricii lui Hristos. Este ca o otravă care paralizează su-fletul, făcându-l să devină incapabil de credinţă, de avedea lumina, de a căuta Adevărul. Întunecă mintea creş-tinului ortodox, aducându-l în situaţia de a iubi boala, înloc să lupte pentru a o vindeca.

v,V

Dacă sarea îşi va pierde gustulSincretismul pan-religios cunoscut sub numele de

ecumenism are drept ţintă Biserica Ortodoxă, pentru căaceasta este Biserica lui Hristos, nădejdea, sarea lumii.Diavolul ştie bine că dacă sarea îşi va pierde gustul, ome-nirea se va descompune şi va putrezi, acesta fiind de alt-fel scopul aceluia care a fost de la început ucigaş de oa-meni (cf. Ioan 8, 44).

Patriarhia de la Constantinopol a deschis uşa din dosecumenismului în anul 1919. În acel an, biserica angli-

cană, organizatoarea mişcării ecumenice, a invitat Biseri-cile Ortodoxe să trimită reprezentanţi la Congresul Cre-dinţei şi Ordinii al mişcării ecumenice, care urma să sedesfăşoare la Geneva în luna august a anului următor. Înacea vreme, pe scaunul Patriarhiei ecumenice de la Cons-tantinopol se afla Dorotei de Prusa. Acesta declara la oreuniune a sinodului patriarhal din 10 ianuarie 1919: „Avenit vremea ca şi Biserica Ortodoxă să se gândească se-rios la problema unirii tuturor bisericilor creştine”.Sugestia patriarhului fiind acceptată, s-a trecut imediat laformarea unor comisii care să studieze modalităţile încare se poate realiza această unire. Peste un an, în ianua-rie 1920, a fost emisă faimoasa „Enciclică a PatriarhieiEcumenice către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”,care a fost expediată în toate colţurile lumii, primind celemai favorabile aprecieri. Protestanţii de toate soiurile auaplaudat cu entuziasm Patriarhia Ecumenică pentru

crearea acestui precedent almişcării ecumenice.

Potrivit acestei enciclice,unirea bisericilor se va putearealiza prin înlăturarea trep-tată a diferenţelor între bi-sericile individuale. Ca unprim pas, enciclica sugera:1. Adoptarea de către toatebisericile a unui calendar unicpentru celebrarea în comun amarilor sărbători creştine;2. Schimburi de scrisori frăţeşti;3. Contacte frăteşti întrereprezentanţii bisericilor;4. Stabilirea relaţiilor întrediversele şcoli de teologie şi

schimburi de documente şi periodice;5. Schimburi de studenţi;6. Convocarea unor congrese pan-creştine;7. O examinare istorică obiectivă a diferenţelor de doctrină;8. Respectarea reciprocă a practicilor şi obiceiurilor diferitelor biserici;9. Folosirea în comun a caselor de rugăciune şi a cimitirelor, pen-tru înmormântarea celor de altă credinţă;10. Introducerea unor reguli comune în ceea ce priveşte căsă-toriile celor de credinţe diferite;11. Sprijin reciproc în domeniul construcţiilor religioase, al iniţia-tivelor filantropice, etc.

Ultimul patriarh al Constntinopolului care făcuse ovizită în vest era Iosif, care a participat la falsul sinod dela Florenţa în anul 1439 (la acea vreme, Sfântul Marcudin Efes a fost singurul care a refuzat să semneze unireaBisericilor ortodoxe cu papalitatea). Iosif a avut un sfârşitruşinos. Cu acesta dorea să rivalizeze, după multe secole,Dorotei, care a fost primit cu mare pompă în Anglia decătre rege, lorzi şi numeroşi oficiali. El n-a mai apucat săparticipe la ceremonia grandioasă pregătită în onoarea sa,murind subit la Londra, departe de scaunul său patriar-hal, la 6 martie 1921, la scurtă vreme după ce oferise unengolpion episcopal arhiepiscopului anglican de Can-terbury. Oricum, cucerirea Constantinopolului de cătreecumenism era acum un fapt împlinit.

În scurtă vreme, următorul patriarh, Meletie Meta-


Nr. 31, Martie 2011

xakis a recunoscut cultul anglican, declanşând un nou valde entuziasm în lumea protestantă. Potrivit comentariilorpresei britanice, primul pas către unirea totală fusesefăcut. De aici încolo, ortodocşilor le era îngăduit să seroage împreună cu ereticii şi să primească împărtăşaniaşi alte servicii religioase dinmâinile clericilor anglicani.

Biserica Greciei s-a alăturatcurând Patriarhiei Ecumenice.Hrisostom, arhiepiscopul Ate-nei a vorbit despre „dialoguliubirii” cu mulţi ani înainteapatriarhului Atenagoras. Iată cedeclară la înscăunarea sa: „Pen-tru a se ajunge la cooperare şiajutor reciproc, NU este obliga-torie unitatea de doctrină, atâtde greu de realizat; e suficientă dragostea creştinească,pentru a uşura calea către unire”.

Iată că erezia ecumenismului, în forma în care seprezintă astăzi, nu a apărut odată cu Atenagoras. Ea s-a

infiltrat în ortodoxie încă din vremea lui Dorotei, MeletieMetaxakis şi a lui Hrisostom Papadopulos, atunci cândgrecii erau masacraţi de către mahomedanii turci în AsiaMică. Primul semnal oficial despre apariţia acestei ereziiîn ortodoxie îl constituie Enciclica din 1920 a Patriarhiei

Ecumenice, urmată în 1924 deprima manifestare vizibilă aacestei maladii - consecinţă aEnciclicei din 1920 - începereaadoptării unui calendar unic,pentru celebrarea în comun amarilor sărbători creştine.Traducere după „The Touchstone”,

de Alexander Kalomiros

Ce zugrăvim pe icoane - trup sau altceva? Ce legăturăeste între icoană, tablou şi fotografie? În Ortodoxie vor-bim numai despre cinstirea imaginilor iconografice, iardacă se întâlnesc acum în cultul nostru şi imagini aşa-zispicturale, asta nu face decât să reflecte căderea atât aortodoxiei, cât şi a artei bisericeşti în noi.

Ce este icoana? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie mai

întâi să ne întrebăm: ce este omul?După învăţătura Bisericii, omul estefiinţă alcătuită din suflet şi trup.

Cândva, aceste două părţi alefiinţei omeneşti erau preapline de fru-museţe dumnezeiască, pentru căomul a fost zidit după chipul lui Dum-nezeu. Ca urmare a căderii în păcat,atât una, cât şi cealaltă se află acumîn starea de stricăciune. Odată cu ele,prin păcatul nostru, zace în rău şiîntreaga lume.

Ce scop îşi fixează fotograful,pictorul şi iconarul, şi este acestscop unul şi acelaşi la toţi trei?Dacă vrem să îl zugrăvim pe om înstarea în care se află el la un mo-ment dat, putem realiza asta prin fo-tograf. Remarcaţi că fotografia prin-de foarte exact exteriorul omului,însă de foarte multe ori nu seamănă cu el, aşa încât cu ma-re greutate recunoaştem pe cine reprezintă ea.

Fotografia ne dă „masca” omului, iar această mascăse schimbă în funcţie de dispoziţie, de starea sănătăţii şiaşa mai departe. Acesta nu este omul lăuntric, nu este su-fletul, ci o stare, surprinsă la nimereală, a învelişului său

exterior.Pictorul se străduie să redea în portret şi sufletul, şi

face asta cu mai mult sau mai puţin succes, în funcţie detalentul său. Dacă fotografia ne oferea masca, portretulne dă mai mult: el ne arată faţa omului, dar nu e tot-deauna în stare să reflecte omul lăuntric.

Când stăm însă în biserică şi vedem cum preotulcădeşte mai întâi icoanele, iar apoi şi pe credincioşi,trebuie să ştim că el cădeşte nu masca şi nu faţa, ci chipul

lui Dumnezeu din noi, care deşi es-te acoperit de rănile păcatelor, cu-prinde esenţa noastră duhovni-cească. Şi iconarul zugrăveşte numasca, nu faţa, ci tocmai chipul.Icoana este chemată să zugră-vească nu lumea în care trăim, nulumea care zace în rău, ci ea sestrăduie să zugrăvească lumea deSus, folosind în scopul acesta lu-mea de jos, fiind neapărată nevoiede aceasta pentru reprezentarea ce-lei de Sus, întrucât cele de jos aulegătură cu cele de Sus, fiind re-flectarea lor.

Iconarul se străduie să ne aratenatura şi fiinţa omenească într-ostare curăţită de păcat, aşa cumerau înainte de cădere. El ne aratălumea de Sus, acea lume pe care nu

o vedem cu ochii noştri obişnuiţi, păcătoşi. Ca atare,toate atacurile la adresa iconarilor, cum că aceştia nu auhabar de perspectivă şi sunt nepricepuţi într-ale regulilordesenului, nu au nici un temei. Cunoaştem iconari deprim rang care au fost totodată unii dintre oamenii demare cultură ai vremii lor (de pildă, Andrei Rubliov): ei

Icoana – Idol sau fereastră către Cer? (II)


Nr. 31, Martie 2011

cunoşteau prea bine şi raportul ce se observă în naturăîntre culori, şi legile perspectivei, dar în icoane nu doarcă nu le întrebuinţau, ci le încălcau de-a dreptul, pentrucă îşi stabiliseră altă sarcină. Aveau nevoie de trup înmăsura în care prin el puteau zugrăvi chipul lui Dum-nezeu în starea lui cea întâi-zidită. Omul este zidit înîntregimea sa după chipul lui Dumnezeu, trupul lui estesupus duhului - şi iconarul, dorind să zugrăvească chipul,trebuie să se depărteze de punc-tul de vedere obişnuit, care îl îm-piedică să reprezinte acest raportadevărat dintre ele.

Îngerii nu au trup; însă pic-torii Renaşterii, din catolicism,zugrăvindu-i pe ei, cei netru-peşti, le atribuie figuri feminine,subliniind totodată trăsăturilespecifice genului feminin. Nuaşa stau lucrurile în icoana orto-doxă. Când vedem o icoană or-todoxă a Maicii Domnului, per-cepem în ea, mai presus detoate, nu o femeie, nu un trup, ciun chip. Bineînţeles, este o fe-meie; da, este Preasfânta Fe-cioară, însă aici nu e subliniatceea ce-i tipic pentru trup.

Urmărind în tablou un scopsau altul, pictorul tinde să zu-grăvească în el cât mai multă„viaţă” - altfel spus, cât maimulte patimi omeneşti. Icoana,dimpotrivă, este cu totul străinăde acest caracter pătimaş. Clădirile şi bisericile dinicoane nu seamănă deloc cu cele „adevărate”; la fel şi înprivinţa culorilor. Pictorul se străduie să redea nu numaiculorile, ci şi nuanţele lor tonale, degradeurile din faldurişi aşa mai departe. Iconarii nu fac aşa ceva. Sarcina lornu constă în a arăta raportul culorilor din această lume;

ei vor să zugrăvească altă natură. Aceasta este cea mai înaltă artă, şi totodată lipsă a

ceea ce poartă de obicei acest nume. Deosebirea vine dindepărtarea între scopurile urmărite. Avem icoane, cum arfi icoana Intrării Domnului în Ierusalim, unde vedem ototală încălcare a legilor perspectivei - de pildă, cei ceîntind haine şi stâlpări, cu toate că sunt reprezentaţi înprim-plan, par foarte mici faţă de Mântuitorul. Această

încălcare a perspectivei e provo-cată tot de cerinţa reprezentăriiraportului care este între lucruriîn lumea de Sus. Uneori, vedemîn icoane reprezentări de animaleşi păsări, însă e vorba de un altfel de făptură, pe care nu o ve-dem niciodată în natura pe care oştim, pentru că iconarul doreştesă zugrăvească lumea de Susfolosindu-se de conceptele celeide jos.

Dacă iconarul zugrăveştelumea de Sus, chipul lui Dum-nezeu, el trebuie mai întâi detoate să le simtă în sufletul său,trebuie să fie primul care să seroage înaintea icoanei pe care afăcut-o. Ca atare, în vechime ico-narul se pregătea pentru zugră-virea icoanei prin pocăinţă şipostire, purcezând la această lu-crare ca la o nevoinţă. Icoana erarugăciunea lui. Pictorii trebuie săcreadă în Dumnezeu; altmin-

teri, pictura lor bisericească poate fi considerată celmult o artă, dar nicidecum o rugăciune.

Cu ce ne putem mândri?Sfinţii Părinţi spun că omul n-are cu ce să se mândrească: „Sunt ale tale numai virtuţile pe care le-ai împlinit

fără ajutorul minţii, pentru că mintea însăşi ţi-a fost dată tot de la Dumnezeu. Pe seama osârdiei tale să pui doarnevoinţele pe care nu le-ai făcut în trup, fiindcă nici trupul nu-i al tău, ci e făptura lui Dumnezeu”, zice Sfântul IoanScărarul. Ca atare, orice am face nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne-a făcut astfel încâtnu ar fi trebuit deloc să facem răul, dar noi ne-am băgat singuri în suflet păcatul şi stricăciunea.

Toate darurile duhovniceşti sunt ale lui Dumnezeu. Tu, dacă ai minte, nu te poţi mândri cu avutul altuia, cu hainaaltuia, cu scrierea altuia, pentru că ştii prea bine că nu sunt ale tale. La fel şi faţă de Dumnezeu. „Te poţi mândrinumai cu păcatele tale”, zice un Sfânt Părinte. Iar să te mândreşti cu ceea ce ţi-a dat Domnul e cea mai mare nebunie,fiindcă aceste daruri, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, nu sunt avutul tău, ci ţi-au fost date de Dumnezeu, şi dacănu vei umbla după poruncile Lui şi după voia Lui, Domnul îşi va lua de la tine darurile Sale, avutul Său, şi veisemăna cu un om căruia i s-a luat tocul care tocmai fusese înmuiat în cerneală. Trebuie să ne amintim că toate acesteanu-s ale noastre, ci sunt bogăţia Domnului, pe care noi nu facem altceva decât s-o risipim şi să o stricăm.

Domnul spune că cel ce are în sine trufie are drac înlăuntrul său. „Călugărul trufaş nu are nevoie de drac, pentrucă singur s-a făcut sieşi drac şi potrivnic”, citim la Sfântul Ioan Scărarul. Orice ar face un asemenea om este în zadarşi nu va aduce nici un folos. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că monahul trufaş nu se dă în lături de la nimic –nici de la rugăciune, nici de la post, nici de la priveghere, nici de la dormitul pe pământul gol, nici de la alte nevoinţe


Nr. 31, Martie 2011

grele, însă le face pe toate atâta vreme cât îi convinedracului ce şade în el, atâta vreme cât le face pentru orgo-liul său, pentru că omul ce se slăveşte în deşert este,precum am spus, închinător la idoli.

Se cuvine să uităm de toate virtuţile noastre, pentrucă toate sunt ale lui Dumnezeu: cel ce se mândreşte cuele se află într-o stare groaznică, pentru că are în sinedrac. Unui asemenea om îi poate ajuta numai Dumnezeuşi, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, rana lui „nu setămăduieşte de către oameni”. Ne putem doar ruga pen-tru un asemenea om, dar nu-l putem ajuta nici cu cu-vântul, nici cu fapta: „Cine este robit de trufie, acela aretrebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu însuşi, căci deşartă epentru unul ca acesta izbăvirea cea de la oameni”.

Cum să ne luptăm cu starea aceasta? Dacă am să-vârşit un lucru bun, trebuie să ne amintim că sub mascamulţumirii aduse lui Dumnezeu se strecoară ades trufia.Să ne amintim de vameş şi de fariseu. Fariseul chiar eraaltfel decât vameşul, vameşul n-avea faptele lui – dar prinslava deşartă şi-a nimicit singur răsplata. Nu se cuvine săîncepem rugăciunea, mai ales de mărturisire şi mulţumi-re, zicând: „slavă Domnului, nu am cutare şi cutare pă-cat, fac cutare şi cutare lucru bun”. Şi deseori facem aşa.Ioan Scărarul spune despre trufie: „Să ascultăm, toţi ceice vrem să scăpăm din această groa-pă: foarte ades această patimă pri-meşte hrană de la mulţumirea adu-să lui Dumnezeu. Am văzut oa-meni care cu gura mulţumeau luiDumnezeu semeţindu-se în cuge-tele lor. Despre aceasta dă mărturielimpede fariseul, care a zis: „Dum-nezeule, mulţumescu-Ţi Ţie” (Lc.18, 11).

Ideea este nu că nu trebuie sămulţumim lui Dumnezeu pentru totce facem – pentru că, într-adevăr,toate sunt ale Lui, darul Lui, ci căzicând: „Îţi mulţumesc fiindcă amdevenit atât de bun” punem accen-tul pe noi înşine. Aşadar, aceia din-tre noi care au unele faptele bunetrebuie să-şi aducă aminte că măr-turisirea şi mulţumirea trebuie să în-ceapă cu pocăinţă şi cu smerenia, şi de-abia apoi putemda mulţumită lui Dumnezeu, în primul rând pentru faptulcă ne dă vreme de pocăinţă. Trebuie să ne amintim că nune putem apropia de Dumnezeu în trufie. De la rugă-ciunea de mulţumire fariseică nu putem aştepta nimic mân-tuitor, nimic folositor pentru pocăinţă.

Trufia ne împiedică în primul rând să ne pocăim, nedepărtează de pocăinţă, pentru că în esenţa sa este „lepă-dare de Dumnezeu” şi de ajutorul Lui, „născocire dră-cească”, şi dacă încă nu avem asta în noi, apoi avem deja„defăimarea aproapelui şi trâmbiţarea neruşinată a pro-priilor osteneli”.

Trebuie să ne amintim şi că în aceeaşi măsură cutrufia aduce piedici pocăinţei şi deznădejdea. Deznă-dejdea este de două feluri: uneori vine din mulţimea

păcatelor şi multă întristare, alteori – din trufie şi se-meţie. Dacă toată vremea m-am socotit bun, toată vre-mea am nădăjduit în mine însumi, în puterile mele, amcrezut că nu sunt la fel ca ceilalţi, şi deodată am căzut,arătându-mă mai rău chiar decât toţi, bineînţeles că înmine ia naştere deznădejdea.

Despre această vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul: „Esteo deznădejde care vine din mulţimea păcatelor şi dinîmpovărarea conştiinţei şi din întristarea nesuferită, cândsufletul, din pricina mulţimii răutăţilor sale, se afundă, şide greutatea lor se îneacă în adâncul deznădăjduirii. Esteînsă şi un alt fel al deznădejdii, care vine din trufie şi se-meţie, când cei ce au căzut socot că nu au meritat aceastăcădere. Cel ce va cugeta adânc la lucrul acesta va afla căîntre unii şi ceilalţi este deosebire: cei dintâi se lăsă pradănepăsării, iar ceilalţi, în deznădejdea lor, se ţin şi denevoinţă”. Bineînţeles că nici o deznădejde, nici cealaltănu pot să ne aducă la pocăinţă.

Cum să ne luptăm cu deznădejdea ce vine din trufie?De acest fel de deznădejde ne vindecă, după Sfântul IoanScărarul, smerenia şi neosândirea aproapelui, iar de ceacare ia naştere din păcate ne mântuieşte gândul la mi-lostivirea Domnului, Care a zis că trebuie să iertăm aproa-pelui nostru de şaptezeci de ori câte şapte. „Însă pe cea

dintâi o tămăduiesc înfrânarea şinădejdea cea bună, iar pe cea dinurmă – smerenia şi neosândireanimănui”.

Trebuie să ne amintim că dez-nădejdea este un mare păcat şi sănu uităm sfatul pe care l-a dat Dom-nul lui Petru. Dacă El ne-a poruncitnouă, care suntem slabi, să iertămatât, cu cât mai mult ne va ierta Eldacă ne vom pocăi? Ioan Scărarulspune: „Nu te îngrozi nici de ai că-dea în fiece zi şi nu te abate de lacalea lui Dumnezeu, ci stai cu vite-jie”.

După cât s-ar părea, deznădejdeaşi trufia sunt potrivnice una alteiadin fire, însă – ciudat lucru – elepot da mâna ca să ne împiedice dela pocăinţă. Sfântul Ioan Scărarul

scrie: „După cum nunta şi moartea sunt potrivnice întreele, nici trufia şi deznădejdea nu au împreună-glăsuireîntre ele; însă din reaua meşteşugire a dracilor putemvedea într-un singur om amândouă aceste patimi”.

Trebuie să ne străduim, pe cât ne stă în putere, săsporim în virtute, dar totodată să vedem în toate faptelenoastre bune nu meritul nostru, ci meritul lui Dumnezeu– şi atunci, puţin câte puţin, vom nimici îngrăditura ce nedesparte de pocăinţa adevărată.


Nr. 31, Martie 2011

Cu câţiva ani în urmă, l-am întrebat pe părintelemeu duhovnic despre înţelesul noţiunii de smerenie. Ceînseamnă acest cuvânt şi cum poate cineva – mirean saumonah – să o dobândească? La vremea aceea, aveam ovârstă fragedă şi eram destul de lipsit de experienţa pecare ţi-o oferă viaţa. Mi se părea că, dacă părintele îmi vada un răspuns la obiect, imediat eu voi dobândi aceastăvirtute şi totul va decurge minunat în viaţa duhovniceascăce tocmai îşi deschidea porţile pentru mine. Totuşi, chiarîn naivitatea mea, ştiam că nu va fi chiar atât de uşor.Citisem în „Scara” Cuviosului Ioan că smerenia înseam-nă stârpirea tuturor patimilor sufleteşti, iar acest lucru măfăcuse să devin râvnitor în câştigarea smereniei, mergândpe calea luptei cu toate felurile de patimi, exact ca în bas-mele pline de feţi-frumoşi viteji şi voinici care ucideau„mii dintr-o lovitură”. Lupta mea devenise o simplă ma-tematică. Îmi făceam deseori „bilanţul duhovnicesc”...numărând câte patimi am „omorât” şi cu câte au mairămas.

Aveam să îmi dauseama apoi, că adevă-rata smerenie se do-bândeşte doar prinluptă adevărată şiuneori, din păcate,prin piedici şi chiarcăderi, şi abia dupătoate aceste exameneale vieţii se poatespune despre cinevacă se apropie de vir-tutea numită smere-nie. Vrând-nevrând,am aflat şi eu pe pro-pria piele aceste lu-cruri, după multe ex-perienţe amare.

Nici nu bănuiam ce răspuns voi primi de la duhov-nicul meu. Mă aşteptam la ceva foarte elaborat, ştiinţific.Eram pregătit să memorez orice sfat, orice definiţie îmiva da. Când colo, răspunsul său a fost cu totul neaşteptatşi chiar nepotrivit – aşa îl consideram cu mintea mea deatunci. Mi-a spus că smerenia înseamnă ca niciodată sănu te încrezi în propriile tale puteri. Sincer să fiu, amfost foarte dezamăgit de acest răspuns. Eu îmi închipuiamcă va urma un răspuns detaliat, plin de strategii, din caresă învăţ cum va trebui pe viitor să mă lupt cu slăbiciunileşi patimile mele, şi când colo... părintele îmi spusese cevace parcă suna atât de străin... Dar oare a înţeles ce amvrut de fapt să îl întreb?

Totuşi, din minimă politeţe, nu i-am arătat dezamă-girea mea. Fiind însă un om cu multă intuiţie duhovni-cească, mi-a simţit nedumerirea, însă nu a stăruit cuexplicaţiile. Ştia că voi afla cândva ce a vrut cu adevăratsă îmi spună. Şi chiar aşa a fost: peste ani şi ani, aveamsă aflu că a avut perfectă dreptate: smerenia înseamnă a

nu te bizui niciodată pe tine, pe puterea ta, ci a lăsatotul în seama lui Dumnezeu, a te încrede nemărginitîn El şi a lăsa întru toate să se facă voia Sa,considerându-te pe tine însuţi drept un om păcătos şide nimic. Părintele îmi spusese o frază atât de simplă,dar atât de bogată! El îmi vorbise din propria sa experi-enţă, fiindcă el însuşi era cu adevărat foarte, foarte smerit.

Deseori, sensul adevărat al smereniei ne scapă şicredem că a fi smerit înseamnă doar a spune din gurăcă noi suntem mai răi decât toţi ceilalţi. Aşa se face că,în loc să ne umilim cugetele noastre lăuntrice, pierdemvremea cu discuţii teoretice despre smerenie. Această„vorbire smerită”, adică falsă smerenie, este o virtutemincinoasă foarte larg răspândită în rândul credincio-şilor. Vedem la orice pas oameni care trâmbiţează sus şitare despre cât de păcătoşi sunt ei, dar adevărul este căîn adâncul sufletului lor, ei nu cred acest lucru despre eiînşişi. Această boală duhovnicească a „smereniei

cocoşate” este atât demolipsitoare, încâteste greu să nu îi deviivictimă.

Există chiar şi opildă despre un ase-menea monah, ce secredea smerit şi în-ţelept. El era atât deconvingător în mo-mentul în care îşi„mărturisea” în pu-blic patimile şi nepu-tinţele, încât cei ce îlascultau îl credeau,dar pentru faptul căera crezut, el se în-trista. În adâncul su-fletului său, el şi-ar fi

dorit ca lumea să îl contrazică şi să îi spună: „Fii pe pace,părinte şi nu te considera pe tine însuţi a fi un păcătos,căci tu eşti plin de virtuţi”. Cu alte cuvinte, el se„smerea” cu viclenie, aşteptând să fie lăudat de oameni.

Aşa facem şi noi. Spunem adesea: „sunt un marepăcătos”; ori „sunt neînvăţat; abia de pot citi”. Dar dacăpersoana faţă de care ne „smerim” ne crede, ne în-tristăm foarte tare. Ne „denunţăm” lipsurile, dar totuşiam vrea ca lumea să nu ne creadă pe cuvânt, ci să neconsidere dimpotrivă: drepţi, inteligenţi, educaţi şi, pedeasupra, şi... smeriţi, în ochii celor ce ne ascultă. Dacăsuferim de acest lucru, înseamnă că suntem bolnavide slavă deşartă, o formă de manifestare a mândriei,care este o boală sufletească foarte primejdioasă.

Trebuie să recunoaştem că majoritatea dintre noisuntem ispitiţi de ea. În zadar ne prefacem a fi smeriţi,degeaba umblăm ţinând capul şi ochii în pământ. Ce câş-tigăm? Singura „virtute” pe care o dobândim este doar osmerenie falsă, de ochii lumii, şi... o cocoaşă adevărată,

Smerenia prefăcutăO boală duhovnicească a zilelor noastre


Nr. 31, Martie 2011

din cauza poziţiei defectuoase a corpului. Tocmai dinacest motiv, această prefăcătorie plină de mândrie se mainumeşte şi smerenie cocoşată. Cu primul prilej, astfel deoameni smeriţi îşi arată adevărata faţă. La prima vorbă deocară ce le este adresată (sau câteodată chiar şi din priciniînchipuite), ei dezlănţuie un torent de injurii, îşi dezleagălimba către clevetire şi umblă până în pânzele albe pen-tru a-şi face dreptate. Unde le este atunci smerenia? Exactîn clipa în care teoria lor despre smerenie trebuie pusăîn practică, iese la iveală urâţenia mândriei şi mirosulputuros al prefăcătoriei.

v,VO pildă de adevărată smerenie

Un prieten din Grecia mi-a trimis o scrisoare. Iatăce ne spunea într-însa: „Am cunoscut un părinte cuadevărat smerit. Numele lui nu este important. Pot doarsă vă spun că este preot şi că are o mulţime de fiiduhovniceşti. Niciodată nu l-am auzit să spună, despre elînsuşi: „Sunt un păcătos”, ori lucruri de acest gen. Cutoate acestea însă, ori de câte ori a fost jignit, nedreptăţit,umilit ori tratat ca un simplu muritor – deşi, repet, acestom este plin de multe virtuţi duhovniceşti – el nu a reac-ţionat în nici un fel. Nu a răspuns înapoi cu aceeaşi mo-nedă, nu şi-a făcut dreptate. Nici măcar nu s-a apărat,deşi avea chiar şi dovezi cu care să îşi ateste nevinovăţiaîn unele situaţii în care era acuzat.

Îmi amintesc că mai demult a fost pus într-o posturăgroaznică, de a fi jignit fără a avea vreo vină. Iată ce s-aîntâmplat. Pe vremea aceea, sfinţia sa avea ascultarea deadministrator al mănăstirii în care vieţuia. Într-o zi, a fostchemat de urgenţă la o slujbă în Tesalonic, în afara mă-năstirii. Una din bătrânele pe care le spovedea era pemoarte şi ceruse să fie împărtăşită cu Sfintele Taine,înainte de a porni pe drumul fără întoarcere.

Acest lucru se întâmpla chiar în prima săptămână aPostului Mare, când la mănăstiri se citea Canonul celMare al Sfântului Andrei Criteanul. Cred că ştiţi care es-te rânduiala acestei slujbe: pe la amiază, în mijlocul bise-ricii se strâng toţi fraţii din obşte, în frunte cu stareţul şipreoţii ceilalţi în ordinea vârstei, şi citesc aceste stihuride pocăinţă cutremurătoare, care pregătesc sufletul, întă-rindu-l pentru a străbate asprimea acestor patruzeci dezile de binecuvântată nevoinţă.

Părintele plecase acolo unde fusese chemat, bineîn-ţeles fără a-şi lua mantia şi camilafca, de vreme ce aces-tea sunt veşminte care se poartă doar la biserică, şi nu pestradă. La întoarcere, drumul a fost atât de anevoios,încât părintele a ajuns înapoi cu foarte mare întârziere.Drept urmare, părintele s-a hotărât să nu mai treacă pe lachilie ca să îşi ia mantia şi camilafca, ci a mers direct înbiserică, unde slujba era trecută de jumătate. Trebuie sămai adaug doar că structura sa sufletească, laolaltă cuvirtuţile dobândite prin smerenie, îl fac să fie un omfoarte cald, iubitor de oameni şi râvnitor către slujba Bi-sericii. El crede, cu toată fiinţa lui - şi aşa ne-a învăţat şipe noi, că viaţa de obşte este o vieţuire îngerească, şi petoţi părinţii şi fraţii din mănăstire îi iubea cu dragosteduhovnicească neprefăcută şi jertfelnică. Acum putem

înţelege de ce părintele a ales să meargă numaidecât înbiserică, la slujbă, în mijlocul fraţilor săi.

A venit, aşadar, fără mantie şi camilafcă. Pentruacest lucru, unul din preoţii mai în vârstă l-a mustrat cunişte cuvinte cutremurătoare: „Eşti ca Iuda Iscariotea-nul”. Să ne închipuim puţin situaţia: Persoana jignită eraîn primul rând preot al lui Dumnezeu; om în vârstă decincizeci de ani şi mai bine, cu o mulţime de fii duhov-niceşti, născut şi crescut în dreapta credinţă, având maimult de treizeci de ani de viaţă de mănăstire. Nimeni nuavea de spus vreun cuvânt rău despre sfinţia sa, şi nici ceimai cusurgii nu îi puteau reproşa vreun lucru, fie el şiexterior. Viaţa sa era cu totul fără pată. Şi, cu toate aces-tea, în mijlocul obştii, el fusese mustrat, şi nu cu cuvinteblânde, ci cu cele mai groaznice cuvinte: „Eşti ca IudaIscarioteanul!”

Netulburat, părintele a mers şi a pus metanie stare-ţului, cerându-şi iertare în faţa obştii. Când l-am întrebatmai târziu despre această întâmplare, mi-a răspuns cu cu-vinte puţine şi smerite: „Nu ştim noi judecăţile lui Dum-nezeu. Poate că părintele care m-a mustrat a avut oslăbiciune de moment, dar mie mi se pare mai mult căDomnul a vrut să încerce smerenia mea. Sunt împăcat cumine însumi şi nici asupra celui ce m-a jignit nu am ură.Toate sunt spre îndreptarea noastră şi pentru toatetrebuie să dăm slavă lui Dumnezeu”.

Iată deci adevărata smerenie. Cum am mai spus,părintele nu spunea niciodată că este păcătos, ignorant

sau rău. Nici măcar nu umbla cu capul plecat sau cuprivirea în pământ. Dimpotrivă – era un om cu ţinutădreaptă, sobră, şi inspira respect oricui îl privea. Nicilăudându-se pe sine nu fusese auzit vreodată. De fapt,chiar despre viaţa sa lăuntrică se ştiau puţine lucruri. Nuera omul care să facă destăinuiri ori să dea poveţe pe careel însuşi nu le îndeplinea. Nu avea deloc aerul unuimare „Ava” din pustie, dar de fiecare dată când aveaprilejul să lucreze smerenia, o făcea cu bucurie şi cuinimă neîndoită. Cu siguranţă, smerenia sa era deja ovirtute dumnezeiască, dobândită de sus, prin multă rugă-ciune şi pocăinţă”.

Poate unii vor zice: „Eu sunt un păcătos şi un om denimic.” Cum pot şti că acest simţământ este adevărat?”Răspunsul este simplu. Adu-ţi aminte de ultima împre-jurare în care ai fost nedreptăţit, clevetit sau insultat. Ce


Nr. 31, Martie 2011

ai făcut? Dacă ai răsplătit cu rău răul ce ţi s-a făcut; dacă ai pârât, ai reproşat ori te-ai răzbunat, atunciînseamnă că smerenia ta este doar una teoretică, de faţadă; este o smerenie din vorbe, şi nu din inimă.

Gura ta minte, atunci când grăieşte „eu sunt un păcătos şi un om de nimic”, pentru că inima ta nu crede că tueşti păcătos. În sinea ta, tu te crezi un om drept şi fără prihană, şi tocmai din această pricină îi asupreşti pe cei mici,îţi place să dai sfaturi atunci când nu eşti întrebat şi te transformi într-o fiară atunci când slava ta deşartă este călcatăîn picioare. Smerenia adevărată este doar cea care izvorăşte din inimă şi îl îmbracă pe om în haina blândeţii.

Sfânta Lumină şi ecumeniştiiDe ce Dumnezeu trimite Sfânta Lumină în mâinile unui patriarh ecumenist?

Deseori, în discuţiile dintre ortodocşii de stil vechişi cei de stil nou, se ajunge în punctul în care tradiţiona-liştii îi acuză pe cei modernişti de ecumenism şi schismă.Ecumeniştii însă nu ezistă să îşi justifice apostazia prinurmătoarea afirmaţie: „dacă noi am fi în rătăcire şi am filipsiţi de har, atunci Sfânta Lumină nu s-ar coborî laIerusalim în Sâmbăta Mare”. Acest argument nu esteadevărat cel puţin din următoarele motive:

În primul rând, cele sfinte vor rămâne întotdeaunasfinte, fie că se află în mâinile ortodocşilor, fie în cele alenecredincioşilor. Suntem încredinţaţi de acest lucru dinfaptul că moaşteleSfinţilor sunt făcătoare deminuni şi unele chiar iz-vorăsc mir tămăduitor, in-diferent în ce biserică s-arafla. Acelaşi lucru se poa-te spune şi despre obiec-tele pe care Sfinţii le-aupurtat sau le-au sfinţitprin sângele lor.

Cu atât mai mult, a-celaşi lucru se poate spu-ne despre locurile sfintepe care Domnul nostru şiSfinţii le-au sfinţit cu pre-zenţa lor sau prin faptelede virtute care au fostsăvârşite acolo. Prin ur-mare, concluzionăm că Sfânta Lumină nu vinemulţumită patriarhului Ierusalimului, ci ea se coboarăîn ciuda prezenţei patriarhului Ierusalimului.

De ce? În cuvinte simple, pentru că MormântulDomnului este cel mai sfânt mormânt al creştinătăţii.Erezia, idolatria sau necurăţia oricărui patriarh, nu potsă năruiască şi nu vor nărui în nici un fel sfinţenia Sfân-tului Mormânt – locul unde a împlinit Dumnezeu mân-tuirea celor ce au crezut şi cred în El. Deci, chiar dacăpatriarhul Ierusalimului ar fi ecumenist, francmason sauorice alte păcate ar avea, locurile sfinte vor rămâneîntotdeauna sfinte. Nici o murdărie omenească nu poateîntina sfinţenia, pentru că ea curge de sus, de la Dum-nezeu, iar în privinţa Sfintelor Locuri, mărturia clară asfinţeniei lor este apariţia minunată a Sfintei Lumini.

În al doilea rând, afirmaţia că „Sfânta Lumină secoboară datorită sfinţeniei sau ortodoxiei fără prihană pe

care o mărturiseşte patriarhul”, aceasta este o concluziefără logică şi contrară învăţăturii sănătoase.

Încă din anii 1500, de când a fost instituită FrăţiaSfântului Mormânt, pentru a garanta monopolul etnic algrecilor asupra patriarhatului, nu a mai existat nici unpatriarh al Ierusalimului care să fie canonizat ca sfânt.Cu toate acestea, Sfânta Lumină rămâne, an de an, unsemn nemincinos al milostivirii lui Dumnezeu, pogo-rându-se în Biserica Sfântului Mormânt în ziua hotărâtă,în ciuda aflării acolo a patriarhului.

Ea reprezintă o minune unică în Ortodoxie şi omângâiere pentru toţi ortodocşii din lume. Când Lumina

coboară, ortodocşii seumplu de bucurie şi seveselesc, fie că sunt ade-văraţi ortodocşi, fie căsunt aşa-zişi „ortodocşi”de soi ecumenist. Înacelaşi timp, ereticii,jidovii, musulmanii, şitoate celelalte credinţemincinoase sunt ruşinatede realitatea acestei mi-nuni. Aceştia nu pot ex-plica de ce Dumnezeu în-găduie să se petreacă a-ceastă minune exclusiv înSâmbăta Mare, după ca-lendarul ortodox, biseri-cesc. Ei nu-şi pot explica

sau împăca această minune cu propria lor religie şi suntastfel ruşinaţi.

Ortodocşii ecumenişti şi modernişti ar trebui să sesimtă şi ei ruşinaţi de această minune, care adevereştesfinţenia şi adevărul Ortodoxiei, şi să îi facă să încetezedialogurile cu ereticii, sub pretextul „căutării adevăru-lui”. Adevărul este Ortodoxia, iar Ortodoxia este Ade-vărul. Cine caută mai mult decât Adevărul, are toateşansele să găsească pe tatăl minciunii, care este diavolul.


Nr. 31, Martie 2011

La Muntele Athos, pe teritoriul mânăstirii Marea Lavră,în apropiere de schitul Vigla, se putea vedea până decurând un indicator pe care scria „Afurismeno”. Acoloeste scrisă, în mai multe limbi, istoria acestei peşteri. Sespune că în 1278, în timpul patriarhului unionist Ioan alXI-lea Vekkos, toţi călugării hirotoniţi din Sfântul Munteau fost obligaţi să slujească cu catolicii. Pentru că aurefuzat acest lucru, împotriva lor a început prigoana:mulţi au fost schingiuiţi, mutilaţi, omorâţi, închişi saualungaţi din Athos. Unii au fost luaţi ca sclavi, alţii aufost surghiuniţi şi mulţi au fost înrolaţi în oastea împă-ratului. Unora din cei rămaşi li s-au scos ochii, altora lis-au tăiat mâinile, unii au fost decapitaţi, alţii omorâţiprin spânzurătoare, unii au fost înecaţi în mare, alţiiîngropaţi de vii şi mulţiau sfârşit în flăcărilerugurilor aprinse în faţamănăstirilor lor. Spuncronicile că pământulmuntelui se înroşise deatâta sânge curs în acelan. Printre aceşti măr-turisitori ai lui Hristos,au fost şi trei călugăricare, de frica chinuri-lor, au acceptat să slu-jească cu catolicii. Întimp ce aceştia slujeauLiturghie cu catolicii,altarul bisericii din mă-năstirea Marea Lavră s-a prăbuşit peste ei, iaracest lucru a înfricoşat pe toţi călugării din SfântulMunte.

După un timp, trupurile celor morţi care au pieritslujind Liturghie cu catolicii au fost deshumate, iaroamenii au putut să vadă că acestea erau umflate şi urâtmirositoare. Trupurile celor trei călugări apostaţi de ladreapta credinţă au fost o vreme expuse public, ca dovadăa pedepsei pe care Maica Domnului a dat-o celor care n-au ascultat porunca ei de păstrare a dreptei credinţe. Du-pă o vreme, pentru că erau „înfiorătoare la arătare şi um-flate ca toba” (după cum scrie monahul Lazăr Dionisia-tul), iar credincioşii se îmbolnăveau numai privindu-le, eleau fost îngropate în peştera de deasupra mării, iar peşteraa fost zidită, neintrând nimeni în ea multe sute de ani.

În 1998, după 720 de ani, peştera a fost deschisăpen-ru a îngropa în ea trupul unui alt călugăr rătăcit. Sespune despre acesta, că în primăvara anului 1996, în faţapierderii accentuate a simpatiei populare de către preşe-dintele comunist al unei ţări ortodoxe, sfetnicii lui l-auconvins să renunţe la ateismul ostentativ şi să joace rolulunui pios creştin, pentru a recuceri o parte din electoratulpierdut. În mintea unui consilier prezidenţial a încolţitideea să li se arate alegătorilor un film în care preşe-

dintele intră în Biserica Sfântul Andrei (cea mai marebiserică din Sfântul Munte şi a doua Biserică Ortodoxădin lume ca mărime, după cea de la Moscova) şi 3.000de călugări şi pustnici i se închină şi îl preamăresc.

Un călugăr a fost convins să se ocupe de forma-lităţile necesare regiei acestui film. Pentru că nici un altcălugăr nu a acceptat să se închine în faţa unui ateu co-munist, în Sfântul Munte au fost aduşi 3.000 de figuranţi(cei mai mulţi salariaţi ai serviciilor secrete şi activişti aipartidului prezidenţial) care au fost machiaţi, îmbrăcaţi înhaine monahale şi învăţaţi să se poarte asemeni cucerni-cilor părinţi ai muntelui. Cu o zi înaintea sosirii preşe-dintelui comunist la Athos, falşii călugări au fost aduşi înbiserică pentru o repetiţie generală. Atunci clopotele bi-

sericii au început săbată singure şi apoi aucăzut la pământ sfărâ-mându-se în multe bu-căţi. Erau clopote uria-şe, făcute special demeşterii ruşi la co-manda ţarului Petru celMare. Falşii călugăriau fugit îngroziţi de pemunte, iar călugărulpro-comunist a părăsitmănăstirea, devenindun pustnic rătăcitor.Călugării din mănăs-tirea lui i-au găsit prinbagaje 10.000 dolari şiau înţeles că a fost plă-

tit să joace o sinistră farsă. Călugărul pro-comunist a murit la scurt timp şi,

când a fost deshumat, trupul lui era neputrezit şi degajaun puternic miros de hoit. Atunci chinotita stareţilor dela Careia – capitala muntelui – a hotărât deschiderea peş-terii şi aşezarea lui alături de ceilalţi monahi afurisiţi.Intrarea în peşteră n-a mai fost zidită, ci doar astupată cupietre, iar cadavrele celor din interior au fost uneori ară-tate pelerinilor curioşi şi călugărilor. Unii dintre vizita-tori au dat în lături pietrele şi au îndrăznit să intre.

Se spune că, atunci când au dat pietrele la o parte şiau intrat în peşteră, un miros urât, de ceva stricat, le-avenit în nări, iar la vederea hoiturilor s-au cutremurat.Hainele sau pânzele cu care au fost iniţial acoperite putre-ziseră de mult şi doar câteva bucăţi de cârpă neagră maiputeau fi văzute lângă ele. Corpurile lor aveau o pieleînnegrită, de parcă ar fi fost date cu cărbune. Erau atâtde umflate încât păreau că urmează să plesnească rapid.Părul de pe cap, din barbă şi de pe corp era năclăit, iarochii erau aproape scoşi din orbite, exprimând groaza deparcă ar fi fost vii, dar o groază eternă, neîntreruptă denici o clipire a pleoapelor.

Unul era înalt de peste 1,85 metri, cu o barbă rară şiun păr albit, ce părea că avea aproape 60 de ani când a

Peştera celor veşnic osândiţi „Blestemaţi cei ce se abat de la poruncile Tale”

(Ps. 118, 21)


Nr. 31, Martie 2011

murit. Cei doi de lângă el păreau mai tineri, de 35-40 ani, unul şaten şi altul brunet, mai mici de înălţime, cam de1,75 metri. Cel de-al patrulea, aflat puţin mai departe, probabil călugărul adus recent, părea de aproximativ 50 anişi era cel mai îngrozitor la înfăţişare, căci ochii lui verzi păreau a plânge continuu, din ei şiroind un lichid alb-gălbui.Cele patru corpuri emanau un miros puternic, înţepător, iute, de ceva stricat dar aflat încă în fermentaţie...

Greul blestem al rugăciunii cu ereticii i-a aruncat în iad, încât nici trupurile nu le-au mai putrezit. Ce va fi cunecredincioşii ereziei ecumenismului de azi? Pe ce cale vor merge sufletele patriarhilor, episcopilor, preoţilor, diaco-nilor etc. care dau lui Hristos sărutul vânzarii şi se înfrăţesc cu acei eretici lepădaţi de dogmele mântuirii BisericiiOrtodoxe? Până când se vor înşela „ortodocşii” de modă nouă şi ereticii, târându-se unul pe altul în iadul cel veşnic?

„Ortodocşii nu trebuie să aibă comuniune de rugăciune cu schismaticii nou-calendarişti”

Arhiepiscopul Teofan de Poltava (†1940)

Faţă de patriarhia Constantinopolului şi adoptareade către aceasta şi de către alte biserici a calendaruluinou, Vlădica Teofan era la fel de intransigent: „Doar unSinod Ecumenic poate introduce un nou calendar bise-ricesc, după cum Primul Sinod Ecumenic l-a introdus pecel folosit acum. Orice altă adoptare neautorizată nupoate fi recunoscută ca fiind canonică.” În una din lu-crările sale, scrisă în anul 1926 şi dedicată chestiuniicalendaristice, el scria:

Nu au statornicit oare Sfinţii Părinţi aiBisericii Ortodoxe hotărâri speciale în

privinţa calendarului? Da, în repetate rânduri

– cu privire la intro-ducerea noului calendargregorian; atât în întru-niri private cât şi în si-noade. „Un exemplu înacest sens este urmă-torul. În primul rând, Pa-triarhul Ecumenic Iere-mia II, contemporanreformei calendarului, acondamnat imediat, în1582, împreună cu Si-nodul său, noul sistemde cronologie roman cafiind în dezacord cu Pre-dania (Tradiţia) Bisericii.

În anul următor (1583), cu participarea PatriarhilorSilvestru al Alexandriei şi Sofronie VI al Ierusalimului aconvocat un Sinod bisericesc. Acest Sinod a declarat ca-lendarul Gregorian ca nefiind în potrivire cu canoaneleBisericii Universale şi cu hotărârea Primului Sinod Ecu-menic referitor la Pascalie (metoda de calculare a Paş-telui). „Prin lucrările acestui Sinod au apărut: un tomSinodal, care a denunţat greşelnicia şi neputinţa primiriipentru Biserica Ortodoxă a calendarului gregorian, pre-cum şi o Hotărâre Sinodală – Sigilionul din 20 noiem-brie, 1583. Prin acest Sigilion, cei trei Patriarhi mai susmenţionaţi împreună cu Sinoadele lor i-au chemat fermşi categoric pe ortodocşi să păstreze, chiar şi cu preţulsângelui, [atât] Menologhionul [crugul anual de sărbătoricu dată neschimbătoare] ortodox [cât] şi Pascalia iuliană,ameninţând pe cei ce le vor nesocoti cu anatema, tăindu-i

pe aceştia de la Trupul Bisericii lui Hristos şi de la adu-narea celor dreptcredincioşi…

De-a lungul următoarelor trei secole (sec. 17-19), unîntreg şir de patriarhi ecumenici s-au pronunţat tranşantîmpotriva calendarului Gregorian, osândindu-l în duhulhotărârii sinodale statornicite de Patriarhul Ieremia II,totodată îndemnându-i pe ortodocşi să-l evite…

Este adoptarea noului calendar importantăsau puţin importantă ?

Este foarte importantă, mai ales în legătură cuPascalia, şi este o neorânduială extremă şi schismă ecle-siastică [la nivel de Biserică - Trup al lui Hristos], care

îi îndepărtează pe oa-meni de comuniunea şiunitatea cu întreaga Bi-serică a lui Hristos, îilipseşte de Harul Duhu-lui Sfânt, zdruncinădogma unităţii Bisericiişi, asemeni lui Arie, ru-pe cămaşa necusută alui Hristos, adică dez-bină pretutindeni orto-docşii, lipsindu-i de u-nitatea cugetului; rupelegătura cu Sfânta Pre-danie a Bisericii şi îiface să cadă sub osândasinodală pentru dispre-

ţuirea Predaniei.

Care trebuie să fie, potrivit canoanelor,legătura ortodocşilor faţă de

schismaticii nou-calendarişti ? Ortodocşii trebuie să nu aibă comuniune de ru-

găciune cu ei, chiar dacă nou-calendariştii nu au fostoficial osândiţi de un sinod ecumenic.Ce pedeapsă se cuvine, potrivit Canoanelor

Bisericii, celor care se roagă cu schismaticii nou-calendarişti?

Aceeaşi osândire ca şi acelora…”Traducere după „A life of Archbishop Teophan of Poltava”


Nr. 31, Martie 2011

Ortodoxia a avut multe cetăţi înfloritoare în Gre-cia, Rusia şi în alte ţinuturi. În toate aceste locuri,Învierea Domnului se prăznuia cu mare fast şi stră-lucire, departe de duhul lumesc care bântuie astăzi.Ferită de imaginile necuvioase ale unei lumi grăbite şinecredincioase, lumina lină a slăvitei Învieri mângâiasufletele credincioşilor şi le desfăta cu o căldură duhov-nicească fără egal. Mai jos, avem două relatări diferite,despre chipul în care se serbau Sfintele Paşti în secolul 19.

Învierea Domnului la Sfântul Munte AthosÎn zilele Postului Mare, nevoinţele ascetice ale

călugărilor din mănăstirile atho-nite deveneau din ce în ce maiînalte. Parcă nici nu pot vorbidespre ele fără să mă înfri-coşez... Câtă jertfelnicie, câtădragoste de Hristos! SlujbeleBisericii umpleau ziua şi noap-tea toată. Mâncarea era foartesăracă: toată lumea ţinea postnegru şi doar arareori cântă-reţii şi citeţii de la strană pri-meau câte o bucăţică mică depâine, o dată sau de două ori înzi. Aceaste zile binecuvântateerau socotite de toţi vieţuitoriişi pelerinii drept o vreme a răs-tignirii trupului şi a sufletului.

Grecii au un mod aparte dea se felicita cu prilejul începeriiposturilor, ce s-ar traduce cam aşa: „Îţi doresc să izbân-deşti trecerea înot a mării Postului”. Aşa îşi spun unulaltuia. Într-adevăr, în faţa lor este o mare; o mare deînfrânare, osteneală, rugăciune, trezvie, smerenie şi tris-teţe strălucitoare. Eram puţin nedumerit. Nu înţelegeamce anume îi împinge pe aceşti credincioşi către asemeneanevoinţe uriaşe? Să fie propria lor conştiinţă, ori doartipicul mănăstirii? Ce era această sforţare supraome-nească: obligaţie, silire, sau jertfă de bunăvoie? Aveam săîmi dau singur răspunsul: conştiinţa şi dragostea de Dum-nezeu îi împingea înainte, în acest urcuş către Lumină şiÎnviere. Nimeni nu se oprea, decât în cazuri de boală sauvlăguire a puterilor trupeşti. În Săptămâna Patimilor, lup-tele duhovniceşti întru slava lui Dumnezeu deveneau şimai aprinse. Slujbele erau mai lungi, mâncarea şi maisăracă; timpul pentru odihnă se scurta, iar cercetarea lă-untrică a conştiinţei proprii devenea nemiloasă.

Ultima seară îşi aşternea umbrele gânditoare pepământ. O linişte desăvârşită stăpânea peste tot SfântulMunte. Chiliile călugărilor sunt închise; holurile sunttăcute şi bisericile goale. Pădurile, munţii şi marea – toa-te pustii. Nici ţipenie de om. În toată zidirea văzută şi ne-văzută pluteşte o stare de aşteptare, de veghe. Totul frea-mătă. Apoi, chiar la miezul nopţii, văile răsună de primalovitură în toacă. În clipa următoare, clopotele bătrâne

prind a bate cu măreţie şi răsunet. Totul prinde viaţă, caşi cum ar fi adăpat de un şuvoi nevăzut. Uşile se deschidşi peste tot se aude murmurul vocilor. Flăcările lumână-rilor se aprind pretutindeni, iar bisericile deschise seîmpodobesc cu strălucirea pâlpâietoare a luminilor. Petoţi ne încearcă un simţământ de bucurie ce nu poate fiexplicată.

Trecerea înot a acestei mări de nevoinţe şi lupte s-aîncheiat. Am ajuns la un liman lin şi înflorit. Hristos aînviat din morţi. Prin moarte, a biruit moartea. Liturghiaathonită a Învierii durează de la miezul nopţii până larăsăritul soarelui. Apoi, toată obştea merge pentru o vre-me la chilii, urmând a se întoarce în biserică pentru ur-

mătoarea slujbă. Vecernia seţine în biserica mare a Mănăs-tirii ruseşti Sfântul Pantelimon şitoţi fraţii se adună la un loc:grecii, ruşii, ivirii, bulgarii, ro-mânii şi arabii. Biserica estefoarte înaltă, maiestuoasă şizveltă. Câteodată, razele soare-lui pătrund prin ferestre, iarlăcaşul întreg pare atunci poleitcu aur. Catapeteasma este foar-te, foarte înaltă. În afară de po-licandrul masiv, un inel uriaş deargint este împodobit cu un rândde lumânări, care desenează oghirlandă de lumină de jur-îm-prejurul luminilor acestuia. Întrecele două se află alte nenumă-

rate candele şi lumânări. La praznicele mari, toate lu-minile din biserică sunt aprinse, iar policandrul şi can-delele sunt rotite de către paracliser. Toată această mi-nunată simfonie de lumină, aur, argint şi pietre preţioaseîşi răsfrânge cu blândeţe strălucirea Bizanţului, ca şi cums-ar bucura în tăcere alături de oameni, într-o veşnicăsărbătoare a Învierii Domnului.

„Cu înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evan-ghelie!”, răsună glasul diaconului. Se citeşte apoi în mai

multe limbi EvangheliaÎnvierii de la Ioan, Cap.XX, stih 19-25: „Fiindseară în ziua aceea în-tru una din Sâmbete, şiuşile fiind încuiate, un-de erau Ucenicii adu-naţi de frica Iudeilor,venit-au Iisus, şi austătut în mijloc şi au zislor: Pace vouă”. Dupăfiecare citire, urmeazăun zgomot asurzitor declopote... apoi o clipăde tăcere. Iar apoi, înaceastă linişte neobiş-

Călătorie în secolul 19„Învierea lui Hristos văzând…”

Paştele la Muntele Athos şi Valaam


Nr. 31, Martie 2011

nuită din biserică, ca dintr-un străfund, se aude un sunetneobişnuit, dar foarte plăcut auzului, de parcă picăturimari de apă, înzestrate cu muzicalitate, ar fi căzut pesteo bucată de metal. Călugării greci băteau toaca mică.Vecernia se sfârşeşte şi liniştea devine iarăşi stăpână pestetoată zidirea. Am rămas pentru o vreme la fereastrachiliei mele, privind coasta muntelui sălbatic din faţamănăstirii. Desişurile lui, care de obicei erau de un verdeîntunecat, acum aveau o nuanţă însorită, de auriu, galbenşi brun plin de căldură, părând a se împărtăşi de aceeaşibucurie pascală. Sufletul meu, care până mai ieri nu-Lcunoştea pe Dumnezeu, gustase acum din bucuria acesteipreînchipuiri a învierii şi a vieţii veşnice. Însetam dejadupă frumuseţea mai presus de fire, care îmi deschiseseochii către lumea duhovnicească, a cărei existenţă o ig-norasem până atunci. Cu adevărat, mare minune, vred-nică de acest Praznic al praznicelor!

Constantin Leontiev, intelectual şi filosof rus dinsecolul 19, întors la Ortodoxie după un pelerinaj la Athos

v,VSfintele Paşti la Valaam

De mai bine de un mileniu, Mănăstirea Valaam stră-juieşte ţinuturile îndepărtate ale insulelor din LaculLadoga, situat pe tărâmurile de miazănoapte ale Rusiei,nu departe de graniţa cu Finlanda. Pe lângă mănăstireamare, viaţa monahală exista şi în multele schituri, îm-prăştiate ici-colo. Închis de comunişti în anul 1939,Valaamul a fost transformat apoi în muzeu sovietic. Princuvintele preacuviosului stareţ Filimon, ocârmuitorulValaamului de odinioară, avem mai jos o mărturie desprecum se prăznuia Paştele în această Tebaidă a Nordului.

„Cu greu puteai găsi, în sfânta noastră Rusie, unPaşte serbat cu atâta smerenie şi linişte ca pe Valaam.Eram aproape ca nişte zăvorâţi în propria noastră mă-năstire. Nici un pelerin nu se putea încumeta să traver-seze Lacul Ladoga, ale cărui ape îngheţate, mai multdecât în alt anotimp, erau acum foarte primejdioase şifrământate. În această noapte de sfinţenie şi taină, fiecareschit îşi avea propria Sfântă Liturghie.

Noi, vieţuitorii din mănăstirea mare a Schimbării laFaţă, petrecusem răstimpul Postului Mare în îndelet-nicirile noastre obişnuite, sporindu-ne nevoinţele cătrepostire şi rugăciune. Toată obştea se împărtăşise în primasăptămână cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, pentru ase întări pentru lupta duhovnicească ce avea să urmeze.

Se apropia miezul nopţii din ultima zi a postului.Nimeni nu dormise, desigur, înainte de începerea slujbeide Înviere. În biserică, se citea din Faptele Apostolilor.Oricine dorea, putea citi puţin, schimbându-se unul pealtul. Îmi amintesc cum vreme de două decenii, neîn-trerupt, am ţinut această tradiţie frumoasă, şi cum ne pre-găteam pentru ea.

Un ger cumplit. În jurul nostru, o cărare largă,străjuită de brazi uriaşi şi întunecaţi. Pe aici va trece pro-cesiunea; iată, se apropie deja. Nu peste puţină vreme,pustia îngheţată va răsuna de cântarea noastră valaamită,veche şi neschimbată de o mie de ani şi troparul Învierii,

de o simplitate solemnă şi cutremurătoare, se va înălţacătre cer. Catedrala se îmbracă în lumina de aur alumânărilor. Clopotele puternice ale Valaamului încep săbată, aducând în inimile noastre zvonul Învierii. Slujitoripoartă cu toţii veşminte albe, brodate cu aur. Sufletelenoastre sunt emoţionate şi tremură, topindu-se parcă înfaţa acestei frumuseţi a slavei lui Hristos Cel Înviat. Câtde săraci am fi fără Înviere!

Slujba merge într-un ritm vesel. Toată obştea cântăCanonul Învierii. În această noapte, Darul dumnezeiescse revarsă asupra noastră cu atâta bogăţie, încât până şicei împiedicaţi la limbă rostesc clar: Hristos a înviat!Chiar şi cei mai neinstruiţi monahi cântă atât de frumos,încât ai spune că sunt îngeri! Obştea se aliniază unul câteunul, într-un şir lung. Fiecare ţine în braţe, pe un ştergarcurat, câte o icoană. În frunte se află stareţul. Toţi se să-rută unul cu altul, cu sărutarea întreită a păcii şi a bucu-riei. Ce vremuri... stăteam la coadă cu toţii şi eram maibine de o mie de vieţuitori! Fiecare dintre noi luam bine-cuvântare de la părintele stareţ, iar după ce îi spuneam„Hristos a înviat!”, ne dăruia fiecăruia câte un ou roşu,răspunzându-ne „Adevărat a înviat!”

Sfânta Liturghie merge după tipic, într-o pace de-săvârşită, umplând parcă toată biserica de jos a Cate-dralei de bucurie şi lumină. Parcă niciodată nu am avuttimp să îmi dau seama când s-a sfârşit. Imediat dupăslujbă, toată obştea merge la trapeză, încolonaţi doi câtedoi, într-o ordine desăvârşită. În frunte este stareţul, ceduce Sfântul Artos, urmat de duhovnicii mănăstirii şiceilalţi preoţi. Urmează apoi diaconii, monahii simpli şifraţii. Toţi poartă în mâini lumânări aprinse şi cântă cuglas de bucurie: „Hristos a înviat!” Această rânduială seurmează în toată Săptămâna Luminată. Pe masă, fiecaremonah va găsi un alt ou roşu. Într-un an de zile, acestedouă ouă roşii sunt singurele pe care le mănâncă un vie-ţuitor din Valaam, indiferent dacă e preot sau simplu că-lugăr. Mai e câte o felie mică de cozonac şi puţină pască– puţin din fiecare. Postul la Valaam este foarte strict,chiar şi de acest mare praznic al Învierii, iar monahii semulţumesc cu foarte puţin.

Noaptea pleacă, iar soarele răsare în sfârşit. Iată În-vierea Domnului, cea purtătoare de lumină! La Valaam,această zi este cu totul deosebită. Clopotele bat fărăîncetare, fiindcă în Rusia este o tradiţie foarte frumoasăîn toată Săptămâna Luminată: oricine poate trage


Nr. 31, Martie 2011

clopotele, oricând doreşte. Îmi amintesc cum mergeampe malul Ladogăi şi contemplam marea de gheaţă ce seîntindea înaintea noastră, umplându-ne fiinţa de sen-timentul acelei izolări binecuvântate. Eram singuri peaceastă insulă, rupţi de restul lumii. Doar noi şi Dum-nezeu. Intrăm în fiecare paraclis sau troiţă şi cântamtroparul Învierii. Ne stăpâneşte o stare de libertate neo-bişnuită. Nimeni nu se grăbeşte niciunde, nimeni nu seteme că ar fi întârziat la vreo ascultare ori că a uitat ceva.E doar o singură zi ca aceasta în tot anul, iar ea dureazăparcă mai mult decât oricare altă zi. Este timp să faci ceîţi pofteşte sufletul.

Pe la ora trei după-amiază, sunetul scurt al clopo-ţelului de la trapeză cheamă pe toată lumea la ceai. Deobicei, cu acest prilej se adună până şi pustnicii de laschiturile şi sihăstriile valaamite. Ceaiul se serveşte culapte: trei cuburi de zahăr şi pâine dulce, şi toată lumea

poate mânca şi bea după cât doreşte. Zilele următoare,slujbele se ţin în toate bisericile mănăstirii: Învierea luiHristos trebuie propovăduită pretutindeni.

A treia zi de Paşti, slujba se ţine în biserica de sus aCatedralei Schimbarea la Faţă, în care de obicei se slujeadoar pe timpul verii, fiind neîncălzită. Era atât de frig,încât, oricât de gros am fi fost îmbrăcaţi, aveam impresiacă până şi sunetele îngheaţă în aer. În ciuda temperaturii,slujba mergea înainte. Inimile erau calde, fiindcă bucuriaÎnvierii stricase întunericul. Ce bucurie purtătoare de lu-mină a Învierii! Ce simplitate sfântă, care dura de o miede ani, şi care rămăsese credincioasă sărăciei şi sme-reniei făgăduite lui Hristos, şi ce prăznuire plină de mă-reţie şi slavă a Învierii Domnului!

Stareţul Filomon - un monah valaamit din secolul 19

Cuvioasa Xenia cea nebună pentru Hristos

În secolul al XVIII-lea, capitala Rusiei era formată din douăpărţi. Una dintre ele încânta prin frumuseţea palatelor sale, prinmăreţia sa, nu numai pe locuitorii capitalei, ci şi pe străini. „Amfost pur şi simplu fermecată de clădirile Sankt Petersburgului, depalatele frumoase, de străzile largi - scria o pictoriţă franceză. Nevacea frumoasă, luminoasă şi limpede, curge, străbătând oraşul. Peunul din malurile râului se află splendidele clădiri ale Academieide Arte, ale Academiei de Ştiinţe şi multe alte clădiri, care se oglin-desc în apele lui. Mi s-a spus că nu există nimic mai minunat decâtspectacolul pe care îl oferă privitorului aceste construcţii în luminalunii; toate par a fi temple antice. Într-adevăr, prin măreţia clădi-rilor sale şi deopotrivă a poporului său, care aminteşte de antichi-tate, Petersburgul m-a transpus în timpurile lui Agamemnon”.

Dar mai exista şi o altă parte a Petersburgului, acea parte încare nu aruncau nici o privire nu numai străinii, dar chiar şi locui-torii oraşului rar nimereau pe aici. Acest raion se numea StoronaPetersburgului. Aceasta era cea mai săracă zonă a capitalei. Aici seputeau vedea înşiruite străzile înguste şi lungi, dintre care cele maimulte erau nepavate. Aici se puteau vedea căsuţele din lemn. Cu câtte îndepărtai mai mult de centrul acestuia, cu atât era mai linişte,cu atât totul devenea mai apăsător, mai posomorât, mai întunecat,mai sărăcăcios. Întunericul era stăpân aici şi doar din loc în loc, un-deva, ardea câte un felinar cu ulei. Dar lumina lui galbenă, moho-râtă, nu putea birui întunericul care se lăsa devreme.

În aceste locuri, acum 250 de ani, putea fi întâlnită, lângăbiserica Sfântului Apostol Matei sau lângă piaţă, văduva colone-

Oraşul Sankt Petersburg astăzi. Foto jos: Muzeul Ermitaj

în timpul nopţilor albe polare


Nr. 31, Martie 2011

lului capelmaistru imperial Andrei Petrov. Ei i se adresaucu numele de „Andrei Teodorovici” şi întotdeauna era în-conjurată de câteva zeci de persoane, care o însoţeau.Mamele îşi aduceau copiii şi după ce văduva îi mângâiape căpşor, plecau zâmbind fericiţi sau rămâneau lângă eaascultându-i cuvintele.

Pe străzi o aşteptau birjarii, care veneau aici special,de prin toate împrejurimile, şi care mergeau încet înurma mulţimii. Băcanii, văzând că se apropie oamenii,alergau pe stradă, îşi făceau loc prin mulţime şi fugindspre această ciudată femeie, i se închinau, rugând-o săintre în băcănia lor. După două sute de ani, această fe-meie ciudată, considerată de către unii smintită, va fi pro-slăvită şi trecută în rândul sfin-ţilor şi întreaga lume ortodoxă vaîncepe să i se roage: „Sfântă şifericită Xenia, roagă-te lui Dum-nezeu pentru noi!”

Xenia Grigorievna a trăit casoţie a lui Andrei TeodoroniciPetrov trei ani şi jumătate. Ei nuau avut copii. Xenia Grigorievnaîşi iubea soţul cu o dragoste cu a-devărat creştinească. Ea se ocupasingură de gospodăria sa. Dupăcum îşi amintesc oamenii, fami-liei Petrov îi plăcea să citeascăcărţi duhovniceşti, îi ajuta pe ceisăraci şi nu arareori făceau faptede milostenie şi de dragoste cătreaproapele. Viaţa lor se desfăşuraîn pace în casa din Storona Pe-tersburgului, cumpărată de AndreiPetrov din zestrea soţiei sale. Fe-ricita Xenia a ştiut ce înseamnăfericirea unei vieţi de familie, pen-tru că ea însăşi a trăit această fericire. Poate, tocmai deaceea, ea şi răspunde atât de repede rugăciunilor noastre,legate de familie, de cei apropiaţi, rugăciuni pe care i leadresăm.

v,VMoartea şi îngroparea soţului

În anul 1755, în Petersburg a izbucnit o epidemie detifos exantematic. Fericita Xenia era în al patrulea an decăsătorie cu Andrei Teodorovici, când a izbucnit epide-mia şi când soţul ei s-a îmbolnăvit de „aprindere”; ardeaca focul. Cu un ceas înaintea morţii sale, bolnavul şi-arecăpătat cunoştinţa. El a cerut un preot, s-a spovedit, s-aîmpărtăşit cu Sfintele Taine şi chemând-o pe soţia sa, abinecuvântat-o, spunându-i: „Slujeşte-i Domnului Dum-nezeului nostru, dă slavă numelui Său Atotputernic”.

Plângând în hohote, Xenia căzu la picioarele soţuluisău. Trupul răposatului înţepeni, noaptea trecu, dar ea nuse putea dezlipi de lângă el şi părea că şi-a pierdut min-ţile. A doua zi era greu să o mai recunoşti pe fosta soţie alui Andrei Teodorovici: într-o singură noapte îmbătrâ-nise şi încărunţise. La înmormântarea soţului, Xenia numai părea atât de dărâmată ca în primele zile de dupămoartea acestuia, deşi toţi cunoscuţii ei vedeau că ceva s-aîntâmplat cu ea şi că „nu şi-a venit în fire”.

Ea mergea în urma sicriului dreaptă şi hotărâtă.Toate mişcările ei erau impulsive şi brutale, dar faţa îidevenise imobilă şi cute adânci îi acopereau fruntea şigura. Toţi cei care veniseră să-şi ia rămas bun de laAndrei Teodorovici, rămaseră uimiţi de faptul că văduvaXenia Grigorievna îşi petrecea soţul la groapă îmbrăcatăîn uniforma acestuia. „Andrei Teodorovici nu a murit - lespunea ea celor din jurul ei. A murit Xenia Grigorievna,dar Andrei Teodorovici este aici, în faţa voastră, eltrăieşte şi va trăi mult timp de acum înainte va trăiveşnic”.

v,VPribeagă cea ciudatăXenia Grigorievna şi-a dat

seama că pe pământ nu poate fiadevărată fericire şi că averilelumeşti sunt doar piedici în ca-lea dobândirii adevăratei fericiriîn Dumnezeu. Rudele au crezutcă şi-a ieşit din minţi din pricinaşocului pierderii soţului. Ei s-auadresat epitropilor în grija căro-ra fusese lăsată, spre a cercetadacă Xenia era în stare să dis-pună de averea ei în mod con-ştient. Epitropii au chemat-o şiau aflat-o cu totul întreagă laminte, având tot dreptul să facăce voia cu averea ei.Chiar a doua zi, Xenia Grigo-

rievna i-a dat casa Praskoviei An-tonova şi a început să împartă şisă-şi dăruiască averea săracilor.Îmbrăcându-se cu mantaua soţu-lui său, cu care îşi putea înveli şi

capul, ea îşi părăsi casa. Scăpând de acele piedici, Xeniaa dispărut dintr-o dată din Petersburg vreme de opt ani.Se spune că în aceşti ani a trăit la o sihăstrie, într-o obştede sfinte nevoitoare, învăţând despre rugăciune şi viaţaduhovnicească de la un stareţ.

Apoi s-a întors la Petersburg, spre a-şi începe lungulpelerinaj spre împărăţia cerurilor, hoinărind ziua întreagăprin Storona Petersburgului, dar mai ales în zona parohi-ală a bisericii Sfântului Apostol Matei. Unde locuia, undedormea noaptea fericita Xenia, aproape dezbrăcată şi des-culţă, numai Dumnezeu ştia.

La 29 ianuarie 1757 a fost dat ordinul prin care seinterzicea vagabondajul săracilor şi al schilozilor pe stră-zile Petersburgului - şi după ce a fost dat acest ordin, po-liţia a început să o urmărească pe fericita Xenia. S-a des-coperit faptul că fericita Xenia pleca noaptea pe câmp,cădea în genunchi şi se închina până la pământ spre celepatru puncte cardinale şi nu se ridica de la rugăciune pâ-nă la răsăritul soarelui. Au văzut, cum după rugăciuneaîndelungată în câmp, fericita Xenia mergea să pliveascăgrădina de legume vecină a unui moşier sărac; obosind,dormea chiar acolo, printre straturile de zarzavaturi.

În toţi cei 45 de ani, fericita Xenia a trăit neavândnici o cameră a ei, nici un colţişor, nici îmbrăcăminte căl-


Nr. 31, Martie 2011

duroasă şi uneori neştiind ce va mânca a doua zi. Nu pu-tem decât să ne minunăm gândindu-ne cum a putut ea săreziste ploilor torenţiale de toamnă, care te pătrund pânăla piele, gerurilor grozave ruseşti care fac să crape pie-trele! Trebuie să ai o sănătate mai presus de fire sau o ase-menea căldură sufletească, o credinţă atât de profundă, desigură, încât prin ea aceste lucruri mai presus de fireaomenească să devină cu putinţă.

Dar gândindu-ne la marii slujitoriai lui Dumnezeu, care prin putereacredinţei lor au făcut minuni ce depă-şesc puterile omeneşti şi pe care minteaomenească nu le poate percepe, nu vomconsidera că faptele fericitei Xenia suntnemaivăzute şi imposibil de realizatpentru omul în trup. „Toţi vor să fie cuHristos preaslăviţi şi preamăriţi. Darpuţini sunt aceia care vor să ducă îm-preună cu Hristos crucea, să suporteinsultele, înjosirea şi batjocura şi să ac-cepte durerea”, scria marele sfânt Tihondin Zadonsk, contemporan cu fericitaXenia.

Şi dorind să urmeze întru totulMântuitorul Hristos, fericita Xeniadeveni blândă şi smerită, în toate zilele,iarna şi vara, pe arşiţă şi pe ger, rătă-cind pe străduţele cartierului, expunân-du-se loviturilor şi batjocorii, fericita Xenia se ruganeîncetat şi îşi ducea cu resemnare crucea mântuitoare.Oamenii răi, şi în special copiii străzii, glumeau şirâdeau nu numai de îmbrăcămintea ciudată a fericiteiXenia, dar şi de cuvintele ei de neînţeles pentru mulţi, deblândeţea ei, de bunătatea ei. Dar înaintea ochilor feri-citei Xenia, stătea întotdeauna chipul marelui, nevinovatuluiMiel - Hristos, care a suportat neîncetat insultele, scuipă-rile, ocările, răstignirea şi moartea. Iată pentru ce şi feri-cita Xenia suporta cu smerenie glumele care se făceau laadresa ei.

Când fericita Xenia mergea pe străzi, în permanenţăo mulţime de oameni o însoţeau. Mulţi, crezând că feri-cita Xenia prezice viitorul, ghiceşte destinul oamenilor,citeşte gândurile oamenilor, o considerau nebună. Numaioamenii înduhovniciţi înţelegeau că fericita Xenia este unom deosebit, care ascunde sub înfăţişarea unei ieşite dinminţi, mari daruri duhovniceşti.

Îi plăcea în chip deosebit cimitirul Smolensk, lucruce se vede din următoarea întâmplare. Cândva, în 1794,spre sfârşitul vieţii Xeniei, se zidea o nouă biserică înacel cimitir. Lucrătorii au început a observa că în timpulnopţii cineva căra grămezi de cărămidă în vârful clădirii,acolo unde era nevoie de ele. Lucrătorii au fost uimiţii deaceasta şi au hotărât să afle cine putea fi acest neobositmuncitor. Punând un om de veghe, au putut afla că eraroaba lui Dumnezeu, Xenia.

În sfârşit, această deosebită pelerină a lui Dumnezeupe pământ a plecat spre sălaşul ceresc prin anul 1800.Smerenia şi neabătuta credincioşie faţă de soţul ei se văddin înscrisul de pe piatra mormântului său din cimitirulSmolensk: „În numele Tatălui, al Fiului şi al SfântuluiDuh. Aici zace trupul roabei lui Dumnezeu Xenia Grigo-

rievna, soţia capelmaistrului imperial Col. Andrei Teo-dorovici Petrov. Văduvă la vârsta de 26 de ani, pelerină45 de ani, ea a trăit cu totul 71 de ani. Era cunoscută subnumele de Andrei Teodorovici. Oricine m-a cunoscut, săse roage pentru sufletul meu, ca şi al său să se mân-tuiască. Amin”.

v,VMinuni din zilele noastre

ale Fericitei Xenia, mărturisite de credincioşi Întotdeauna plină de împreună-

pătimire şi căutând să-i ajute pe toţi întimpul călătoriei sale pământeşti, Xenianu a uitat lumea cea păcătoasă nici du-pă ce a adormit întru Domnul. Iată doarcâteva dintre minunile sale.

„Acum câteva zile, mama era gravbolnavă. Mă temeam foarte tare pentruviaţa ei şi nu mă puteam dezlipi delângă patul ei, nici măcar noaptea, cândar fi trebuit să dorm şi eu câteva clipe.Nu cu mult timp înainte de a se îm-bolnăvi mama, cineva mi-a dăruit ocarte cu viaţa şi acatistul FericiteiXenia de Petersburg. În această carteerau pomenite multe cazuri de vinde-care a unor oameni, care s-au rugatSfintei. Şi m-am gândit că dacă Fericita

Xenia a auzit rugăciunile atâtor oameni de ce nu m-arajuta şi pe mine?

Am aprins candela lângă patul mamei şi am începutsă mă rog. M-am rugat timp îndelungat, şi, când mamas-a trezit, gemând, am întrebat-o dacă nu se simte maibine. Dar mi-a răspuns că nu se simte mai bine. În oricealtă împrejurare aş fi fost disperată că rugăciunea mea nua fost de folos. Dar acum, în sufletul meu, eram convinsăcă Fericita Xenia mă va ajuta. Pentru aceasta mă voi rugapână atunci când mamei mele îi va fi mai bine. M-amrugat din nou, şi iată, că mama se trezi şi spuse că îi estemai bine şi că aproape că nu o mai doare deloc capul.Arăta pe deplin sănătoasă şi era vioaie şi veselă. Doar cănu am plâns de bucurie că rugăciunile au fost auzite!”

„În august 1993, soţul meu a dispărut de acasă şi l-amgăsit în octombrie 1993. Fusese omorât şi îngropat. Amrămas singură cu fetiţa Daşa. Fetiţa are zece ani iar euam 29 de ani. Apartamentul în care locuiam aparţinea so-ţului şi numai el era trecut în acte. Eu eram trecută la ma-ma. Când a dispărut, mi s-a spus să părăsesc locuinţa.Dintotdeauna eu am mers şi merg la biserică. La bisericăam cunoscut o femeie care lucrează acolo, şi care mi-apovestit – despre Fericita Xenia, şi m-a sfătuit să mă rogei, dându-mi acatistul ca să-l citesc. Am transcris acatis-tul şi am început să-l citesc cerând ajutor Fericitei Xeniapentru mine şi pentru fetiţa mea, rugând-o să rămânemîn locuinţa noastră. Rugăciunile mele au fost auzite. Laproces mi-au lăsat locuinţa. Nu am cuvinte ca să-miexprim nici eu bucuria pentru cum mijloceşte FericitaXenia pentru oameni înaintea Dumnezeului nostru, lisusHristos. Nu pot decât să adaug: Xenia, maica noastră,roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.”

Paraclisul din cimitirul Smolenskridicat deasupra mormântului

Fericitei Xenia


Nr. 31, Martie 2011

Biserica Sfântului Mormânt este numită de cătreortodocşi, pe bună dreptate, Biserica Învierii, pentru cănu moartea, ci Învierea Domnului este temelia, cununa,biruinţa creştinilor. Marele imnograf al Bisericii Orto-doxe, Sfântul Ioan Damaschin cânta astfel Ierusalimul:„Bucură-te, Sioane Sfinte, Maică bisericilor, Locaşul luiDumnezeu, că tu ai luat întâi iertarea păcatelor prinÎnviere”. Sau: „Luminează-te, luminează-te, noule Ieru-salime, că slava Domnului peste tine a răsărit!...” Sespune că Ierusalimul - „Cetatea păcii” - este în mijloculsau în centrul pământului. Şi aceasta pentru că tainarăscumpărării noastre din robia păcatului, a morţii şi adiavolului fusese văzută mai înainte de împăratul-proorocDavid astfel: „Iar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai îna-inte de veac a lucrat mântuire în mijlocul pământului”.

În decursul istoriei biserica aceasta a avut diferitedenumiri, dar în general majoritatea oamenilor o nu-mesc Mormântul Domnului, pentru că această biserică afost construită pe locul în care Iisus Hristos a fost răs-tignit şi îngropat într-un mormânt săpat în piatră. Alţii onumesc Biserica Învierii pentru că aici a înviat Hristos.

Biserica Sfântului Mormânt este o construcţie mă-reaţă din secolul al XI-lea, înălţată de cruciaţi, în loculaltei biserici vechi, zidită de către Sfânta Elena, ceaîntocmai cu apostolii († 327), maica Sfântului Constantincel Mare, în secolul IV. Ea adăposteşte cele mai sfintelocuri ale creştinilor: Muntele Golgota şi MormântulDomnului nostru Iisus Hristos; iar jos, în stânca de pia-tră, se află peştera unde s-a descoperit Crucea Domnuluide către Sfânta Împărăteasa Elena.

În Biserica „din mijlocul pământului”, credincioşiiintră astăzi printr-o singură poartă care se numeşte SfântaPoartă. Dimensiunile ei sunt relativ mari, pentru că înăl-ţimea ei depăşeşte cinci metri, iar lăţimea depăşeşte treimetri. Cele două canaturi ale uşii sunt confecţionate dinlemn de chiparos şi de nuc şi sunt întărite pe interior cuplăci metalice. În cele două rondele ale sale sunt inscrip-ţionate suprascrieri arabe. În rondelul din dreapta scrie:„Bucură-ţi dragostea, închinătorule! Intră întru bucuriaDomnului, în cerul cel prea luminos... Maica Biserici-lor!” În cel din stânga scrie: „Intraţi, o, străinilor, în cur-ţile Domnului, în Mormântul Vieţii, unde locuieşte harulşi inundă lumina cea binecuvântată!”

Lângă această intrare, spre răsărit, se află o alta întrutotul asemănătoare, care a fost închisă în anul 1187. Aces-te două intrări constituie grupul de porţi ale Bisericii caresunt încadrate de unsprezece coloane din marmură albăşi verzuie, care se termină cu capiteluri de tip corintian.În timpanul semicerc, de deasupra Sfintei Porţi, se aflauodinioară scene sculptate cu Învierea lui Lazăr, Floriile,Spălarea Picioarelor şi Cina cea de Taină, care astăzi sepăstrează în Muzeul Rockfeller din Ierusalim. În tim-panul corespunzător intrării deja închise erau expuseembleme, dedesubtul cărora se afla odată icoana Născă-toarei de Dumnezeu îmbrăcată în aur, cunoscută şi din

viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, care s-a păstrat pânăîn anul 1801. Înaintea acestei icoane, păcătoasa Mariafăgăduieşte lui Dumnezeu că îşi va îndrepta viaţa, luând

chezaşă pe Maica Domnului, al cărei chip o mustra,privind-o din icoană.

Anul 1580 – Minune dumnezeiască ce mărturiseşte Ortodoxia

Cred că nu există credincios ortodox care să nu fiauzit despre pogorârea Sfintei Lumini – această minunedumnezeiască ce are loc doar la prăznuirea Paştelui orto-dox. Ea este consemnată încă din secolul al IV-lea, cândSfânta Elena a construit Biserica Învierii. Modul de săr-bătorire al acestei slujbe dumnezeieşti a devenit tipiculdupă care se prăznuieşte în fiecare an Învierea lui Hristospretutindeni în Biserica Ortodoxă. Împăratul bizantinIoan VI Cantacuzino o descria în vremea sa după cum ur-mează: ,,În fiecare an, în timpul perioadei pascale, în Ie-rusalim are loc o minune la mormântul lui Hristos. Laora la care creştinii se adună acolo pentru a aduce cântăriÎnvierii lui Hristos, din cer se pogoară o lumină ce aprin-de trei lumânări care se află în mormântul lui Hristos”(J.-P. Migne, Patrologia Græca, vol. CLIV, col. 517).

Înainte de a intra în Biserica Învierii, închinătorulobservă în partea stângă o coloană cu o mare crăpăturăîn partea de jos. Cei mai evlavioşi se însemnează cusemnul Crucii şi sărută crăpătura coloanei sfinţite defocul ceresc. Conform tradiţiei, în anul 1580, cândMurad al III-lea a cedat pentru mită armenilor dreptul dea sluji la Sfântul Mormânt Vecernia în Sâmbăta Mare,când se pogoară Sfânta Lumină, ortodocşii s-au adunat încurtea bisericii, unde se rugau fierbinte, aşteptând sfâr-şitul evenimentelor. Trebuie să mai adăugăm că armeniinu sunt ortodocşi (deşi se auto-intitulează aşa), ci eretici,ei despărţindu-se de Biserica cea Una în anul 451, prinneacceptarea hotărârilor dogmatice ale Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon.

În ciuda încercărilor disperate ale patriarhului ar-mean, Sfânta Lumină nu s-a aprins în Sfântul Kuvuklion(baldachinul ce adăposteşte Sfântul Mormânt) sau în altloc din Biserică. Dimpotrivă, coloana de marmură, si-tuată în curtea bisericii, a crăpat, şi din acel loc au luat

Biserica Învierii Domnului – centrul pământului

Sfânta Poartă - Intrarea în Biserica Sfântului Mormânt


Nr. 31, Martie 2011

ortodocşii Sfânta Lumină. Emirul Tunom, martor ocularal minunii, a fost profund impresionat şi a strigat: „Mareeste credinţa grecilor (adică a ortodocşilor)!”, cuvintecare i-au adus imediat moartea mucenicească prin deca-pitare şi deci şi botezul sângelui. Desigur, armenii vehi-culează o versiune proprie pentru ma-rea crăpătură a coloanei, conform că-reia închinătorii săraci, care nu aveaubani să plătească „impozitul” impus, aurămas în afara Bisericii. Purtarea degrijă a lui Dumnezeu însă s-a îngrijit şide ei, aşa încât Sfânta Lumină s-a pogo-rât şi la cei sărmani, în crăpătura coloanei.

1970 - Anul în care Sfânta Lumină nu s-a pogorât Pogorârea Sfintei Lumini nu este

o acţiune omenească, ci un evenimentvădit dumnezeiesc, inseparabil legat decalendarul Bisericii. Oameni din întrea-ga lume, ortodocşi dar şi eretici şi pă-gâni (evrei, copţi, armeni, iacobiţi, la-tini, musulmani, protestanţi etc) – seîngrămădesc în fiecare an în Oraşul Sfântpentru a fi de faţă la această manifestareanuală a legăturii vii dintre tărâmul pământesc şi ceresc,care are loc doar potrivit adevăratei cronologii eclezias-tice, cu alte cuvinte calendarului Bisericii Ortodoxe.

Un scurt istoric al Bisericii Învierii

Imediat după răstignirea şi Învierea Mântuitorului,locul Golgotei şi al Sfântului Mormânt au fost cinstite calocuri sfinte nu numai de către Apostoli şi de creştinii dinIerusalim, dar şi de alţi credincioşi creştini de pe cuprin-sul Ţării Sfinte şi al întregii lumi. După înfrângerea ulti-melor revolte iudaice, împăratul roman Adrian a hotărâtca toate edificiile creştine şi iudaice să fie profanate şitransformate în edificii închinate idolilor Romei. Astfel şipe locul Golgotei, din porunca lui, a fost construit untemplu păgân.

Abia după Sinodul Ecumenic de la Niceea, în anul325, Sfântul Împărat Constantin a poruncit episcopuluiMacarie al Ierusalimului să distrugă templul zeiţei Venusşi pe cel al lui Jupiter. Sfântul a dat poruncă să se clă-dească nu numai o bazilică mai frumoasă decât toate cele-lalte din lume, dar încă şi alte construcţii, care să depă-şească tot ceea ce există mai deosebit în celelalte oraşe,şi le-a pus constructorilor la dispoziţie marmură şicoloanele cele mai de preţ. În anul 335, reuniţi în Sinodulde la Tyr, episcopii au venit să sfinţească noua bazilică,ce va purta numele de Biserica Sfântului Mormânt.Biserica Ortodoxă face pomenirea începerii construiriiBisericii Sfântului Mormânt la data de 13 septembrie.Începând cu secolul IV şi până în al VII-lea, SfântulMormânt, gigantic complex monumental, cunoaşte vre-mea sa de glorie. Loc de pelerinaj de prim ordin al creş-tinătăţii, el e slăvit în toate relatările călătorilor. Perioadasa întunecată începe în veacul al VII-lea, fiecare secol

fiind lovit după aceea de catastrofe distrugătoare, urmatedoar de nişte restaurări sumare.

În anul 614, cu ocazia cuceririi Ierusalimului de că-tre perşii lui Chosroe, Sfântul Mormânt a fost incendiatşi Sfânta Cruce furată. Însă împăratul Heraclius a recu-

perat-o, iar patriarhul Modest al Ierusa-limului i-a refăcut părţile deteriorate,întocmai ca cele dinainte. Cucerirea a-rabă din 632 a pus capăt prezenţei bi-zantine în această regiune. Biserica eraoricum ameninţată de ruină: un cutre-mur în secolul al IX-lea a precedat dis-trugerea ordonată de califul Hakim, în18 octombrie 1009. Cronicarul Ioan dinAntiohia povesteşte cum executanţii po-runcii califului au ras la pământ întreagabiserică, în afară de acele părţi impo-sibil de dărâmat sau prea greu de mişcatdin loc, adică rotonda Anastasis, caremai există, până la primul etaj, şi astăzi.

În vremea cruciadelor creştine, Bise-ricii Sfântului Mormânt i-au fost adă-ugate în imediata apropiere noi para-clise şi biserici reunite sub acelaşi aco-periş. Cruciaţii încep să renoveze bi-

serica în stil romanic şi îi adaugă o clopotniţă. Călugăriifranciscani o renovează şi ei mai târziu, în anul 1555, darbiserica este neglijată, în ciuda numărului în creştere depelerini.

În anul 1808, un incendiu îi afectează grav structura,provocând căderea domului Rotondei şi sfărâmareadecoraţiunilor exterioare ale Ediculei. Rotonda şi Ediculaau fost reconstruite în anul 1809. Focul nu a atins

interiorul Ediculei şi nici decoraţiile din marmură aleMormântului care, majoritatea, datau de la restaurareadin anul 1555. Domul actual datează din anul 1870.Restaurări ample au început în anul 1959, incluzând şiredecorarea Domului, în perioada anilor 1994-1997.

Masiva clădire e pusă ca un clopot deasupra Gol-gotei. Pe deasupra tuturor bisericuţelor de aici s-a zidit şiridicat o singură imensa biserică, ce poartă numele deBiserica Sfântului Mormânt. În partea din faţă a bisericii

Coloana despicată de focul dumnezeiesc

Paraclisul ortodox de pe Golgota, cu sfânta masă ridicatăchiar deasupra locului unde a fost înfiptă Crucea Domnului


Nr. 31, Martie 2011

se afla o curte spaţioasă în care se adună pelerinii, întimpul marilor sărbători şi procesiuni creştine de peste an.

Intrând în biserică, la numai câţivametri de la intrare ajungem la PiatraUngerii. Este de fapt o lespede din pia-tră roşiatică care protejează locul în careIosif din Arimateea şi Nicodim au aşe-zat trupul Domnului după ce l-au cobo-rât de pe cruce. În Vinerea Mare, mul-ţimile cântă prohodul Domnului, împre-jurul acestei lespezi din marmură, aco-perită cu mir şi petale de trandafir.

La câţiva metri de acest loc, sprerăsărit, se înalţă o stâncă încadrată as-tăzi într-un paraclis mai spaţios cu douăaltare. Acest paraclis este zidit pe piatraMuntelui Golgota, pe locul în care a fostînălţată Crucea pe care a fost răstignitDomnul. În partea de jos a Sfintei Mesenişte panouri transparente protejeazăstanca Golgotei, crăpată de cutremur.

Credincioşii pot atingeaceastă stâncă printr-un ori-ficiu al unui disc din aur,împodobit cu scene de peDrumul Crucii, donat Sfântu-lui Mormânt de către dom-nitorul român Şerban Canta-cuzino. Locul este cunoscutîn Evanghelie ca „Locul Că-păţânii”. Prin panourile pro-tectoare ale stâncii laterale sepoate ve-dea şi astăzi stâncaînroşită de sângele lui Hristoscare s-a scurs de pe piatra Golgotei pestecăpăţâna lui Adam, părintele neamuluiomenesc, al cărui păcat a fost răscum-părat prin Jertfa mântuitoare.

În partea de apus a bisericii, imediatdupă Piatra Ungerii, se află Sfântul Mor-mânt, situat în mijlocul unui spaţiu cir-cular de mari dimensiuni, acoperit cu ocupolă uriaşă, susţinută de coloane dinpiatră. Sub centrul acestei cupole se afla„cuvuclionul”, având forma unui mor-mânt ebraic vechi. La intrarea în SfântulMormânt, în partea dinspre răsărit, seafla icoana Învierii Domnului, iar înpartea superioară stă scris: „Toţi credin-cioşii să se închine ţie, mormânt primitorde viaţă, că a fost îngropat în tine şi aînviat cu adevărat Hristos Dumnezeu”,şi: „Cei care tăgăduiţi învierea trupu-rilor, intrând în mormântul lui Hristos,învăţaţi că a murit, şi a înviat din nou,trupul Dătătorului de Viaţă, spre încre-dinţarea învierii celei de pe urmă, întrucare nădăjduim.”

Bisericuţa Mormântului este o construcţie micuţă,sub formă dreptunghiulară, şi are două încăperi. În

dreapta şi în stânga primei încăperi, înpereţi, sunt două nişe circulare care co-munică cu exteriorul. Prin acestea, înSâmbăta Mare, în sâmbăta de dinainteaSfintelor Paşti, Patriarhul Ierusalimuluiscoate câte o torţă aprinsă cu Sfânta Lu-mină, care coboară din cer pentru a oîmpărţi mulţimii credincioşilor care aş-teaptă afară.

Intrarea în cea de-a doua încăpere seface pe o uşă mică şi joasă prin care poatepătrunde doar un singur credincios. Îndreapta ultimei încăperi a Cuvuclionuluise întinde o lespede din marmură albăcare protejează locul pe care a fost aşezattrupul mort al dumnezeiescului Răscum-părător, care după trei zile a înviat. Înacest loc milioane de ortodocşi din în-treaga lume au îngenuncheat rostind cele

mai sfinte rugăciuni, împletitecu lacrimi de durere, de mul-ţumire sau de nădejde. Aicirealizezi, poate cel mai bine,că orice jertfă ne conducespre înviere, că orice faptă adreptei credinţe ne apropiede Dumnezeu şi de semeni şică nimic nu ne mai poatedespărţi de Hristos, nicichiar moartea...

Sfântul Mormânt, exterior şi interior

Cea mai mare biserică ortodoxădin Biserica Învierii, situată în faţaSfântului Mormânt. În prim-plan,se află un indicator din marmurădespre care se spune că marchează

centrul pământului.

Locul unde s-a găsit Sfânta Cruce

Mormântullui Iosif dinArimateea


Nr. 31, Martie 2011

IV. Dragostea creştinilor celor de demult pentru preotul lor

Era într-o iarnă înainte de Naşterea Domnului.Sfântul Glicherie trebuia să umble cu ajunul prin toate sa-tele, unde erau creştinii adevăraţi şi să le vestească Naşterea.Creştinii de atunci erau ca focul cel aprins. Atâta dragosteaveau de preot şi de binecuvântarea lui, încât nopţi întregistăteau la marginile satului sau la capătul drumului, peunde ştiau ei că trebuie să sosească preotul cu ajunul,căci se umbla noaptea, nu ziua, pentru că se temeau depârâcioşii de pe nou şi de autorităţi. Nu mâncau zileîntregi şi nu dormeau nopţi întregi, până nu-l vedeau pepreot trecut cu prevestirea Naşterii Domnului. Aveau ocredinţă pironită în el şi odragoste nebiruită.

În acea iarnă, SfântulGlicherie a ajuns cu Aju-nul în satul Poiana pe laora 22. Toţi bărbaţii ceimai puternici şi cu cre-dinţă tare au ieşit înaintealui. Sfântul Glicherie şidascălii intrau şi cântau,iar bărbaţii mergeau o cea-tă înaintea lor şi o alta înurma lor, pentru a fi binepăziţi. Când termina de um-blat cu ajunul în Poiana,veneau oameni din satulvecin şi-l luau la ei şi totaşa până termina peste tot.

Aşa s-a întâmplat şi în acea noapte, că după ce aterminat la Poiana cu bine au venit şi l-au luat laDrăgăneşti. Cei care l-au păzit prin Poiana, unii dintre einici n-au apucat să se culce, că s-a stârnit un zvon (credcă de la un răufăcător), cum că Sfântul a fost prins depoliţie şi este închis la Primărie la Drăgăneşti.

Foarte repede, creştinii s-au alarmat şi n-au stat cumâinile în sân, ci au luat-o aşa obosiţi cum erau cătreDrăgăneşti. Bunicul nostru de pe mamă, Ştefan Chirilă,când a auzit, nu a mai zăbovit nici un minut. A luatcojocul pe el şi în rest aşa cum era pregătit de culcare, aapucat a pune şi un bocanc într-un picior, că de celălalt aşi uitat de frică, să nu ajungă prea târziu şi să se facă ziuăca să nu-l mai poată elibera pe Sfântul, căci ziua era maigreu şi ei ştiau asta.

A încălecat pe cal, şi doar în câteva minute a fost lauşa Primăriei. A bătut în uşă, a strigat, a făcut şi calul sănecheze că nu ieşea nimeni. Paznicul aţipise, trezindu-sela nechezatul calului, şi a ieşit speriat. Când a fost în-trebat unde-i părintele, unde l-au dus, cu un glas tunător,acesta a rămas fără glas că nu se întâmplase nimic. I-apovestit apoi cum că preotul a trecut cu doi dascăli deaproximativ o jumătate de oră pe aici şi sunt trecuţi cătreSăveşti.

Auzind acestea, bunicul a dat bici calului şi a mersla Săveşti să vadă cu ochii lor dacă-i adevărat. Chiar laintrarea în Săveşti i-au ajuns, le-au spus cele auzite, apois-a întors spre casă. Când a ieşit din Drăgăneşti, s-a în-tâlnit pe luncă şi cu bărbaţii care mergeau din Poiana sprePrimărie. Spunându-le că toate merg bine, au pornit cutoţii mulţumiţi spre casă. Aproape când să ajungă buniculacasă, a simţit şi el că-i este frig la un picior şi abia atuncia văzut că era fără un bocanc. Aşa credinţă şi aşa dra-goste pentru preot.

V. Minunea cu aparatulTot în timpul prigoanei, într-un an umbla Sfântul

Glicherie cu ajunul Botezului prin satul Groşi. Când aapărut părintele cu oame-nii de la Săcuţa, că de a-colo venea spre Groşi, oa-menii de aici deja îl aş-teptau. L-au luat în pri-mire şi au intrat în sat lafel de păzit şi din faţă şidin spate. Ca dascăli eraucei doi din sat: Niculai To-fan şi Niculai Oţel.

La unul din creştini, cunumele Dumitru Ionaşcu,venise băiatul de la Bu-cureşti acasă de sărbători,aducând cu el un aparatmic de radio care era puspe o masă în faţa icoane-lor. Cât au aşteptat preo-

tul, băiatul a dat drumul la aparat şi se cânta ceva. În acelmoment, au intrat şi Sfântul Glicherie cu dascălii cântândtroparul Botezului şi se auzea şi aparatul cântând, căbăiatul de emoţie a uitat să-l mai închidă. Atunci SfântulGlicherie a zis către aparat, numindu-l „diavol”: „Cânţitu sau noi? Taci, am zis!”, şi nu a tăcut. A mai zis o datăşi nu a tăcut. A treia oară, însă, a făcut cruce pe aparatcu mâna şi a tăcut. Şi iar i-a mai zis: „Ce te-ai urcat aicisus la icoane, diavole, nu ţi-i ruşine? Dă-te jos!” Şi, o,minune, că tot atunci aparatul a fugit de-a roata în fundulsub-patului! Cei doi dascăli au rămas încremeniţi, iar oa-menii casei nici n-au observat până ce nu a ieşit Sfântul.

După ce au ieşit afară de la acea casă a zis SfântulGlicherie către dascăli, să nu spună nimic la nimeni des-pre acea minune, legându-i cu numele lui Hristos, pânăcând el nu va mai fi. Şi aşa au făcut, că noi am aflat dela ei după moartea Sfântului.

VI. Pentru vreo două pereŞtim cu toţii că sfintele canoane arată că toţi bărbaţii

trebuie să poarte mustaţă iar de la o vreme şi barbă. Întimpul prigoanei însă acest lucru îi deranja pe politicieniide atunci. Poliţaiul, primarul, notarul şi popa chiar dacăvedeau doi, trei oameni cu barbă mergând pe drum, fie

Mărturii din vremuri de prigoanăMinuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie,

istorisite de cei ce l-au cunoscut (III)

Sfântul Glicherie la sfinţirea bisericii din Rădăşeni, jud. Suceava(15 decembrie, 1973)


Nr. 31, Martie 2011

chiar şi din întâmplare, erau urmăriţi să vadă unde seadună sau unde merg, fiindcă ziceau ei că sunt „vrăjmaşidin cei pe vechi” şi se adună undeva la o casă pentrurugăciune.

Aşa s-a întâmplat şi cu bunicul Neculai Păstrăvanuîn vara anului 1937. Într-o duminică după-amiază, îm-preună cu fratele său, Petru, au mers de la Poiana laBrusturi, la un cumătru de-al lor, cu numele Ion Râpeanusă mănânce pere „sântileşti”, că erau coapte şi probabilei nu aveau. I-a văzut însă cineva şii-a pârât la popa, iar acesta a anunţatmiliţia, spunând că s-au adunatbărboşii la Ion Râpeanu la rugăciu-ne. Să meargă deci repede, să-i prin-dă în fapt şi să-i aresteze. Nu s-alăsat prea mult rugat nici miliţianul,din râvna de a-şi păstra funcţia, şiîndată a mai luat doi oamneni pe nouşi a urcat în deal la Râpeanu. Pebunicul şi pe frate-său i-au găsit înlivadă la păr, mâncând pere.

Cum i-a văzut, miliţianul i-a în-trebat: „Hei, bărboşilor aţi terminatsfeştania?” Auzind aceasta, fratelebunicului, fiind mai tânăr a săritgardul şi a fugit, însă pe bunicul l-auprins şi l-au bătut acolo până s-ausăturat. În zadar mai căuta gazda săle explice că au venit să mănânce pe-re. Cred că pe bunicul l-ar fi omorâtcălăii din bătaie, dacă nu ar fi ieşitafară din casa soţia şi cei pentrucopii ai lui Ion Râpeanu, care s-ausperiat şi ţipau ca din gură de şarpe.

Văzând aceasta, poliţaiul l-a luat şi l-a dus laconsiliul popular. Acolo l-a întins jos şi l-a călcat înpicioare cu cizmele lui care pe călcâie aveau fier, încâttot trupul i s-a făcut albastru, având numai urme ca de

potcoave. Cei care erau cu miliţianul îl întrebau apoi râ-zând: „Zi-ne tare, mai ai nevoie de sfeştanie? Hai, spune,vrem să auzim şi noi!”

După ce au văzut că nu se mai putea ţine pe picioare,l-au trimis cu doi soldaţi la Baia la judeţ pentru a-l arestape bietul om nevinovat, bătut, leşinat amărât. În acestrăstimp, soţia şi copiii îl aşteptau acasă. Când a ajuns laBaia la consiliul judeţean, soldaţii l-au predat unui soldat,iar ei s-au întors înapoi la Brusturi.

Citind procesul verbal, miliţia-nului nu-i venea să creadă. Se uitacând pe foaie, când la bunicul, careîşi zicea în gândul lui: oare ce-or fiscris şi ori câţi ani îmi vor da?Imediat poliţaiul a sunat şi a venitprefectul. Acesta citind şi el procesulverbal a zis: „Cum, moşule, pentruvreo două pere te-au bătut în halulăsta? Atunci bunicul abia vorbind azis: „O, pere, pere; dacă ştiam, numai doream pere în toată viaţa mea!”Fiind om cu suflet şi văzându-l aşabătut, prefectul a rupt procesul ver-bal, a chemat un sergent, i-a datmaşina lui personală poruncindu-isă-l ducă măcar până la Boroaia. Daracesta l-a dus chiar până acasă laPoiana.

După acea bătaie, bunicul a zăcutmult timp bolnav la pat. Urma ciz-melor cu fierul lor, s-au cunoscut pepieptul lui până la moarte. Şi adese-ori când răsufla greu din piept plân-gea şi-i zicea tatei: „Ce bine ar fi fost

dacă măcar m-ar fi prins şi m-ar fi bătut când eram larugăciune, că aş fi avut plată, dar aşa... ştiu şi eu?!?

Sfântul Glicherie în trapeza Mănăstirii Slătioara

Icoana se află în Biserica Acoperământul MaiciiDomnului, din Mănăstirea Serpuhov-Vâsoţk, mănăstirede călugări. De ce este specială aceasta icoană? Pentrucă ea este văzută drept grabnic ajutătoare a celor ţinuţide patima beţiei. Toate icoanele cu MaicaDomnului sunt mijlocitoare de mari daruri şibucurii, însă această reprezentare este unaunică.

Potirul Nesecat - icoana celor cu patima beţiei

Icoana „Potirul nesecat” a fost desco-perită în Rusia, în anul 1878. Cum s-a pe-trecut minunea: un soldat în rezervă din Tulaobişnuia să-şi dea toată pensia pe alcool, dis-trugându-şi astfel sănătatea şi mântuirea. Deşi a ajuns sănu mai poată merge, el continua să bea.

Într-o noapte, un bătrân schimonah (sfânt sau înger)

i-a apărut în vis, sfătuindu-l să meargă la MănăstireaMaicii Domnului din Serpuhov. Cuviosul i-a spus: „Mergiîn oraşul Serpuhov, la Mănăstirea Maicii Domnului. Aco-lo este o icoană a Maicii Domnului Potirul Nesecat, roa-

gă-l pe părintele să slujească înaintea ei orugăciune şi vei fi sănătos cu trupul şi cu su-fletul.”

Pentru că nu avea nici un ban şi nici nuputea să meargă, omul nu a luat în seama vi-sul. Dar sfântul i-a apărut şi a doua şi a treiaoară, îndemnându-l mai aspru să meargă lamănăstirea de care i-a spus. Atunci, târându-se în patru labe, omul a ajuns până în satulînvecinat şi s-a oprit la casa unei femei bă-

trâne care i-a întărit picioarele, pentru a putea merge, şibărbatul a început să se simtă mai bine. În ziua urmă-toare el a pornit din nou la drum, la început cu două

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (VI)Icoana Maicii Domnului „Potirul nesecat” de la Mănăstirea Serpuhov


Nr. 31, Martie 2011

cârje, apoi cu una, până ce a ajuns la mănăstire. Acoloel le-a povestit călugărilor visul său, dar nici unul din einu părea să ştie de existenţa vreunei astfel de icoane. Încele din urmă, unul dintre ei şi-a amintit de o icoană încare era pictat un potir. „Oare nu-i icoana care se afla întrecerea din catedrala la veşmântărie?” Pe spa-tele eiscria „Potirul nesecat”.

În bătrânul evlavios care i s-a arătat l-a recunoscut pestareţul Varlaam, ziditorul acestei mănăstiri. Chipul nouaflat a fost aşezat în biserică şi înaintea lui s-a săvârşitrugăciunea. Nu numai că i s-au vindecat picioarele, ci l-apărăsit şi pofta de neînvins pentru paharul cu vin. Dupăce i s-a făcut molitfa (rugăciunea) ţăranul s-a întors acasăcomplet sănătos şi vindecat deplin de patima alcoolului.

Minunea cu sfântul purtător de grijă şi cu minuneadin faţa icoanei s-au răspândit cu repeziciune şi mulţisuferinzi de patima beţiei, împreună cu familiile lor, ve-neau să se roage în faţa icoanei „Potirul nesecat”. Mulţidintre ei se reîntorceau să aducă mulţumiri Maicii Dom-nului pentru vindecare şi pentru că a răspuns la rugă-ciunile lor.

În convorbirile sale, Stareţul Nectarie nu o dată aprevestit timpurile grele care aveau să vină curând,pregătindu-şi fiii duhovniceşti pentru încercărileviitoare. Cu mult timp înainte de revoluţie, Domnul i-adescoperit vederea catastrofei ce avea să fie. Odată,Părintele Nectarie i-a destăinuit lui Serghie Nilus că ci-neva dintre călugări (nu el însuşi) a avut un vis deosebit.Era ca şi cum mergea spre Uşile Împărăteşti, iar acoloi se arata imaginea fiarei apocalip-tice. Monstrul şi-a schimbat de treiori înfăţişarea, rămânând însă ace-iaşi fiară.

Chiar după revoluţie, StareţulNectarie a povestit aceasta vedenie,pe care o avusese un monah cu multtimp înainte de răzmeriţă. Şezând înpridvorul chiliei sale el a văzut deo-dată că totul a dispărut: şi casele, şicopacii şi în locul lor, până la cer,şiruri de sfinţi; iar între rândul desus şi cer rămăsese un spaţiu foartemic. Şi monahului i s-a descoperitcă atunci când acest spaţiu se vaumple va veni sfârşitul lumii. „Iarspaţiul era deja foarte mic”, a spusStareţul.

Devreme, încă din 1910, Nilusa consemnat alte cuvinte prooroceştiale Stareţului despre ceea ce văzuseîn vis. „Acest vis a durat aproape toată noaptea, spuneaPărintele Nectarie. Nu pot să vă relatez toate detaliile,căci ar dura prea mult. Iată esenţialul: văd o câmpie

imensă, unde are loc o bătălie cumplită între nenumă-rate gloate de apostaţi şi o mică oaste de creştini. Toţiapostaţii sunt foarte bine înarmaţi şi duc lupta dupătoate regulile ştiinţei războiului; creştinii sunt însă fărăarme. Eu, cel puţin, nu văd la ei nici o armă. Şi deja sepoate ghici, spre îngrozirea mea, deznodământul acesteilupte inegale: survine momentul biruinţei totale a gloa-telor de apostaţi, deoarece dintre creştini nu a mai ră-

mas aproape nimeni. Îmbrăcaţi sărbătoreşte, aposta-

ţii, împreună cu soţiile şi copiii lortriumfă şi deja sărbătoresc victo-ria… Deodată, un grup neînsemnatde creştini, printre care sunt femeişi copii, execută un atac neaşteptatîmpotriva apostaţilor şi într-o clipăimensa câmpie de luptă se acoperăde trupurile oştii atee şi toată nenu-mărata adunătură este nimicită şi,pe deasupra, spre uimirea mea, fărăajutorul vreunei arme. Şi l-am între-bat atunci pe un ostaş creştin, ce stă-tea lângă mine: -Cum aţi putut înfrânge această ne-numărată oaste?-Dumnezeu ne-a ajutat! a fost răs-punsul.-Dar cu ce? întreb eu. Doar nu aţiavut nici un fel de arme.

-Cu ce s-a nimerit, a răspuns oşteanul. Cu aceasta s-asfârşit visul meu”, a încheiat Stareţul.

Când un frate a fost certat de faţă cu Părintele

Sfântul Nectarie de la Optina Despre chipul Bisericii de la sfârşitul veacurilor


Nr. 31, Martie 2011

Nectarie pentru pasiunea sa de a aduna cărţi, acesta, spretulburarea multora, l-a încurajat: „Curând va fi o foametede cărţi duhovniceşti, nu se vor putea procura cărţi du-hovniceşti. Este bine ca el îşi face o bibliotecă duhov-nicească, un tezaur duhovnicesc. Ea va fi foarte, foartefolositoare”.

Şi mai departe a povestit despre vedenia catastrofei,descoperită vederii lui duhovniceşti: „Timpurile grele vinchiar acum. În lume a sosit numărul şase şi vine numărulşapte. Vine veacul tăcerii. Vei tă-cea, vei tăcea, spunea Stareţul şilacrimile i se rostogoleau peobraji”.

Stareţul s-a dus la el în chilieşi vreun ceas şi jumătate s-a rugatacolo. După rugăciune a ieşitconcentrat, a luat de mână pe fiulsău duhovnicesc şi i-a zis: „Euştiu foarte multe despre tine, darnu orice cunoştinţă îţi va fi defolos. Va veni foamete, vei flă-mânzi… va veni timpul când şimănăstirea noastră va fi distrusă.Şi atunci cred că voi veni şi eu însat la voi. Atunci să mă primiţi,pentru dragostea lui Hristos. Sănu mă refuzaţi. Nu voi avea undesă mă duc”.

Nina D., prin anii ‘20, l-aîntrebat pe Stareţul Nectarie:-Se spune că toate semnele celeide-a Doua Veniri s-au împlinit…-Nu, nu toate - a răspuns Părin-tele. Desigur, şi cei ce au o vederesimplă observă că multe se împlinesc, dar celor duhovni-ceşti li se descoperă mai înainte. Biserica era un cercimens în întreg orizontul, iar acum este un cerculeţ. Iarîn ultimele zile înainte de venirea lui Hristos ea îşi vapăstra acest chip: un singur episcop ortodox, un singurpreot ortodox, un singur laic ortodox. Eu nu îţi spun cănu vor mai fi biserici, dar Ortodoxia se va păstra doar înacest chip. Tu ia aminte la aceste cuvinte, şi înţelege căaşa va fi în întreaga lume”.

Şi monahia Nectaria l-a întrebat pe Stareţ despresfârşitul lumii. El a răspuns: „De ce mă întrebaţi pemine, cel cu minte mărginită? - mergeţi la monahii dinOptina. Sunt oameni care se ocupă cu cercetarea semne-lor sfârşitului lumii, dar nu se îngrijesc de sufletele lor.Oamenii nu au nici un folos dacă ştiu timpul celei de-aDoua Veniri. „Privegheaţi şi vă rugaţi” (Matei 26, 41), aspus Mântuitorul. Înseamnă, deci, că nu trebuie să ghi-cim evenimentele. La timpul lor toate vor fi descoperite.Toate acestea vor fi, dar acestea sunt o mare taină. Înzilele lui Noe, Dumnezeu, timp de o sută de ani, a spuscă va fi potopul, dar oamenii nu au crezut, nu s-aupocăit, şi dintr-o mulţime de oameni s-a găsit doar unsingur drept cu familia lui. Aşa va fi şi la venirea FiuluiOmului”.

Mulţi, cunoscând darul proorocesc al Părintelui, îl

întrebau: „Ce ne aşteaptă pe noi?” Stareţul Nectarie răs-pundea: „Sfântul Serafim a prevăzut revoluţia şi schismabisericească, dar spunea: Dacă în Rusia se vor păstradoar câţiva credincioşi ortodocşi, Dumnezeu o va milui;iar noi avem astfel de drepţi. Oamenii aveau presimţireaunor catastrofe sociale. Toate acestea se simt prin ins-tinct, precum furnicile. Dar credincioşii nu au pricini săse teamă, căci pe ei îi ocroteşte harul.

În ultimele timpuri, credincioşilor li se vor întâmplaaceleaşi lucruri care li s-au întâm-plat Apostolilor înainte de Ador-mirea Maicii Domnului. Fiecarecredincios, oriunde ar fi, va fi a-dus pe nori în Corabia-Biserică.Doar cei ce se vor afla în ea vor fimântuiţi“.

Şi nu o dată repeta: „Ţineţi cutărie Ortodoxia… Noi trăim acumtimpuri însemnate în Apocalipsă,cele despre care îngerul a strigat:„Vai de cei ce trăiesc!” - înaintede venirea lăcustelor. Istoria nearată ca Dumnezeu conduce po-poarele şi dă lecţii de morală în-tregii lumi”. Viaţa socială se mă-soară cu anii, secolele, mileniile,dar principalul este: „A fost diminea-ţă, a fost seara, ziua întâi” (Fac. 1, 5).

„Va veni ziua rugăciunilor -învăţa Stareţul pe fiii săi duhov-niceşti. În timp ce lucrezi, spunerugăciunea lui Iisus: mai întâi cubuzele, apoi cu mintea, apoi easingură trece în inimă”.

Despre viitorul Rusiei prezicea ca peste ani de încer-cări ea se va trezi şi nu va fi bogată materialiceşte, dar vafi bogată cu duhul, şi la Optina vor fi din nou şapte lu-minători, şapte stâlpi. Cu puţin timp înainte de revoluţie,Stareţul îi spunea lui Serghei Nilus: „Atâta timp cât semai menţine la Optina stăreţismul, făgăduinţele lui se vorîmplini. Când vor sigila „bordeiele” stăreţeşti şi vor punelacăte la uşi, atunci te vei putea aştepta la toate”. Şi iatăcă acele timpuri au venit…”

Sfântul Stareţ Nectarie de la Optina, pictură în ulei

IERUSALIMUL CERESC


Nr. 31, Martie 2011

Ne-am obişnuit ca în ultimele pagini din ziare să nelovim periodic de zecile de anunţuri care mai de care um-flate cu promisiunea unor „vindecări miraculoase de boli,farmece, patimi”, etc. Publicaţiile din ţara noastră nu facaltceva decât să dea curs cu multă servilitate (contra costbineînţeles), diverşilor vrăjitori impetuoşi, care profită câtpot de mult de naivitatea celor slabi la duh şi lipsiţi de în-ţelepciune, care dau pe la Biserică doar la botezuri sauînmormântări. Paginile ziarelor ne arată cât de mulţi vră-jitori, prezicători, roiesc printre noi, aşteptând parcă să îşiînfigă acele veninoase în conştiinţa tot mai vulnerabilă acreştinului. Cei avizaţi şi în măsură, în loc să opreascăacest teribil val de afişare benevolă a vrăjitoriei îl încura-jează şi o fac, evident, pe bani. şi nu-s puţin banii! Nu con-tează că sub masca „profetului” prezicător şi vindecător seascunde un meşter tâlhar de suflete, care nu doar unel-teşte cea mai gravă înşelătorie posibilă ci şi te aduce faţăîn faţă cu „senatorul” întunericului.

Mass-media şi-a pierdut de mult identitatea şi cursulfiresc, dar există şi o opinie publică, care personal credar trebui să condamne astfel de înşelătorii. Din păcate,astăzi, spiritul ortodox – vorbind la modul individual, nuprea este incisiv şi combativ cu neregulile din societateazilelor noastre.

Fără a mai fi înfierată ca în vremurile de demult,vrăjitoria s-a pervertit şi a trecut de la stadiul de practicădiavolească la o modă firescă, primită cu braţele deschisede majoritatea moderniştilor de azi. Şi mai înspăimân-tător este că aceasta este practicată pe scară largă de per-soane ce pozează la propriu în „femei bisericoase” şi pre-tind a fi posesoare ale unui „har divin”. Pe lângă plină-tatea „harului” lor au şi unicul „dar” de a „deschide aca-tiste”, „deschide Biblia”, de a deschide orice pentru bani.E simplu. Unele chiar fac vrăji, altele doar păcălesc.

Oamenii cred că există „magie albă” şi „magie nea-gră”. De fapt, amândouă sunt aceeaşi lucrare diavo-lească, deşi vrăjitorii spun că magia albă constă în „far-mece de dezlegare cu acţiune pozitivă pentru cei intraţisub vraja magiei negre”, ca şi când ar exista diavol alb şidiavol negru! Nu mai puţin adevărat este că mare parte

din vrăjitoare ce nu deţin nici minima cultură creştină îşifac suficienţi adepţi şi în rândurile ortodocşilor botezaţiîn numele Sfintei Treimi.

Ce îi vor aştepta pe toţi aceştia la judecată? În niciun caz raiul! Este suficient să privim la picturile muraledin bisericile noastre ortodoxe, pentru a înţelege con-secinţa directă a unei stări spirituale degradate, cuprinsede amarul înşelăciunii. Cu siguranţă că şi vrăjitoarele auauzit de iad, dar îl tratează ca pe un subiect de poveste.Iadul lor oricum a început pe pământ!

Ce prevăd canoanele bisericeşti? „Fermecătorii sau vrăjitorii, 20 de ani să nu se îm-

părtăşească. Cei care se duc la fermecători, 6 ani să nuse împărtăşească. Cei care dau în cărţi, care dau cu bo-bii, care ghicesc în cafea, care dau cu ghiocul, care des-cântă şi cei care se duc la ei; cei care poartă talismane,mărtişoare, buruieni descântate sau altceva de acest fel;cei care pun semne la copii şi la vite să nu se deoache, 6ani să nu se împărtăşească”. (Canonul 61)

„Cine cheamă vrăjitori sau fermecători pentru a facerău altora, ca un ucigaş se socoteşte şi 20 de ani să nuse împărtăşească”. (Canonul 72 al Sfântului Vasilie cel Mare)

Mărturia unui credincios

Iată mai jos o mărturie a unui credincios al Bisericiinoastre, pe care o redăm întocmai, aşa după cum am fostrugaţi, spre a sluji şi altora drept pildă:

„Mie, ca ortodox, îmi este infinit mai greu sa măgândesc de ce unii aleg să intre pe uşa care duce directspre camera de tortură, când aproape la tot pasul ni s-audeschis uşile spre altarele fericirii şi bucuriei: „Amin, amingrăiesc vouă: Cela ce nu intră prin uşă în staulul oilor,ci sare pre aiurea, acela fur este şi tâlhar. Iar cela ceintră prin uşă, păstor este oilor. Aceluia portarul îideschide, şi oile ascultă glasul lui, şi oile sale le cheamăpre nume, şi le scoate pre ele. Şi când scoate oile sale,merge înaintea lor; şi oile merg după dânsul, căci cunoscglasul lui” (Ioan 10, 1-4).

Am citat din Evanghelia de la Sfântul Ioan, şi ştiu căsensul acestei pilde este cu totul altul, însă vreau să arătaici că noianul tămăduitoarelor nu îl vor căuta pe Păstorulcel Bun, ci exact pe opusul Acestuia.

Într-o zi obişnuită de muncă primesc un mesaj

Vrăjitorii zilelor noastre şi victimele lor naive

Vrăjitoare din Iaşi ce îşi face reclamă în presă. În „recuzita”sa, precum se poate observa în fotografie, se află lumânări

aprinse, două cruci şi o icoană. Cu aceste „accesorii”,vrăjitoarele reuşesc să îi înşele pe naivi, spunându-le că ele

lucrează cu „puterea lui Dumnezeu”. În fapt, toatevrăjitoarele invocă puterea diavolului atunci când descântă,

ghicesc sau „tămăduiesc”.

Iadul în iconografia ortodoxă


Nr. 31, Martie 2011

electronic pe cât de simplu intitulat („Doamna Vasilica”)pe atât de nevinovat în aparenţă, dar care ascunde oînşelăciune mai mare decât personajul în cauză. Iată cemi se spune în mesaj: „...există în România o tămădui-toare şi făcătoare de minuni... doamna Vasilica, cu harsfânt, vă ajută numai în 5 ore (?!), în februarie şi martie,să scăpaţi de farmece, blesteme, cununii legate, căsniciidestrămate, boli incurabile, alcoolism”...

Am luat legătura cu „marea tămăduitoare” printelefon. Nu, nu am vrut o şedintă de vindecare (sunt orto-dox şi mă vindec în Biserica Dreptslăvitoare), ci doar săaflu ce răspunsuri pot să primesc de la cei ce, deşi nu-Lcunosc şi nu-L au pe Dumnezeu, emit pretenţia de a fiînzestraţi cu aceleaşi puteri date Sfinţilor Apostoli.Curiozitatea gazetărească m-a împins să formez numărulde telefon indicat în mesajul de reclamă al vrăjitoareimoderne. Am vrut să ştiu mai multe despre „natura” eitămăduitoare.

Aşa cum bănuiam, „doamna” Vasilica este o per-soană ambiguă, ciudată şi suspicioasă. Aşa sunt oarepurtătorii de Dumnezeu? Vocea înfundată şi limba ro-mână defectuoasă m-au convins, deşi nu mai era nevoie,că interlocutorul meu nu era un personaj încărcat de DuhSfânt, ci un impostor cu mantie de diavol.

Pe „doamna” Vasilica am întrebat-o câte ceva. Nuam reuşit să aflu mare lucru, pentru că „tainele” săvâr-şite pe purtătoarea „harului” nu puteau fi explicate printelefon - aşa mi-a spus ea, pe un ton destul de grav. Sigur,nici nu mă aşteptam la explicaţii teologice. Reproduc maijos doar părţile mai interesante ale convorbirii meletelefonice:

HheEHhSpuneţi că aveţi puteri tămăduitoare?- Da, am. Am ajutat foarte multă lume!

Aţi făcut minuni, aşa susţineţi?- Sunt un om simplu şi am ajutat foarte multă lume săscape de boli şi necazuri.

Puteţi să îmi povestiţi cum s-a întâmplat o minune?Măcar una?!- Ce vrei, de fapt? Eu nu răspund decât la faţa locului.

Cum adică?- Numai acasă la mine, la Galaţi.

HheEHhCeea ce doamna Vasilica nu ştie este că puterea

sfinţenei şi a vindecării nu stă într-o şedinţă în 5 ore, iardarul Duhului Sfânt nu este un bun la îndemâna oricui.Nu este un obiect de tarabă, pe care îl iei şi îl dai. Acelaeste Darul revărsat doar în Biserica Ortodoxă celor ce cuvrednicie şi dreptate se închină Tatălui şi Fiului şi Sfân-tului Duh, Treimii Celei de o fiinţă şi nedespărţită...

Îmi aduc aminte că am citit o carte în care se spuneacă Sfinţii care umpleau în vremurile de demult pustiul setemeau ca puterea rugăciunii să nu îi ardă din pricina firiipăcătoase a omului. Alţii - precum exemplul de mai sus, pre-tind cu mândrie dobândirea unor puteri miraculoase deşisunt în afara Bisericii Ortodoxe, n-au nici viaţa şi nicirânduiala minimă pentru a fi numiţi creştini.

Ceea ce o trădează şi mai tare pe această presupusătămăduitoare este însăşi poza ataşată mesajului electronicîn care „doamna” Vasilica stă în faţa unei mese pline decărţi de tarot! Prin ele apelează la puterea tămăduitoare aDuhului Sfânt! Sursa „puterilor” sale este aşadar tarotul!

Pentru cei care nu ştiu, tarotul este o formă mai

„avansată” de a prezice şi a face vrăji prin intermediulunor cărţi care închipuie imagini şi numere.

Tarotul este o carte misterioasă, satanică, ce are

ca inspiraţie religia Kabbala - o doctrină secretă şi ocultădivizată într-o învăţătură teoretică, mistică, deschisă cu-noaşterii şi una magică, practică, dar secretă. Tarotul esteconsiderat totodată „o carte sacră, un mijloc de divi-naţie”... Tarotul sau orice alt mijloc diabolic nu au cumsă devină obiecte de mântuire, de vreme ce ele aducmoartea minţii şi a sufletului. Abilităţile practicanţiloracestora sunt infinite şi nebănuite, căci de aproape opt miide ani, diavolul ştie cum să ne întindă curse.

Din nefericire, mulţi vrăjitorii vremurilor de astăzise autodefinesc drept „sfinţi”. Doar Dumnezeu ştie câteastfel de „doamne” Vasilica, mari „tămăduitoare”, suntacum în lume. Aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şiai mântuirii noastre, deşi declară că ar fi credincioşi, facparadă cu obiecte de cult ortodox, ba chiar schiţează unsemn al sfintei cruci - strâmb, dealtfel; ba unii zic „Tatălnostru”. Să nu ne lăsăm înşelaţi, însă, şi să nu uităm că

Coperta unei cărţi de tarot

Cărţi de tarot


Nr. 31, Martie 2011

diavolul se poate preface în înger delumină, oare cât de greu poate fi unuiucenic al diavolului, autointitulat „vraci”,„vrăjitor”, sau „tămăduitor” din aceştiasă mimeze un pic de „credinţă” pentruînşelarea victimei?

Ştiu că nimeni nu s-a sfinţit saumântuit după ce până la ultima lui su-flare s-a dedat la ezoterisme, ghicituri,magii şi alte drăcii din „repertoriul”vrăjitoresc. Sfinţii Părinţi ne asigurăcă aceştia nu se pot mântui decât prinpocăinţă sinceră pentru tot restulvieţii, prin spovedanie şi părăsireaacestui meşteşug al iadului. Şi maiştiu că undeva în istoria Ortodoxiei,Dumnezeu ne-a lăsat o pildă monu-mentală, viaţa Sfântului Chiprian:Marele vrăjitor devine marele SfântIerarh.

Este, dacă vreţi, un contraexemplupentru „doamna” Vasilica, şi cei caea, care spun binelui rău şi răuluibine.

Mare şi înfricoşător este ceasul morţii. Un mareadevăr cunoaştem fiecare dintre noi, şi anume acela căvom muri, pentru că pricina morţii este păcatul stră-moşesc, iar noi cu toţii suntem părtaşi ai acestui păcat,indiferent câte clipe, zile sau ani am trăit sub soare.Acest adevăr reiese din gura dumnezeiescului Apostol Pa-vel care zice: „Pentruaceea precum printr-un om a intrat păcatulîn lume şi prin păcatmoartea şi aşa la toţioamenii moartea a tre-cut, întru carele toţi augreşit.” (Rom. 5, 12);„Pentru că plata păca-tului este moartea; iarDarul lui Dumnezeu,viaţa veşnică întruHristos Iisus Domnulnostru” (Rom. 6, 23).

Statisticienii so-cotesc că pe faţa pă-mântului există şasemiliarde şi jumătate delocuitori. Dintre toţiaceştia nu există nicimăcar o singură persoană care, folosindu-şi însuşirileminţii, să poată să spună ce se va întâmpla cu lumea lasfârşitul veacurilor şi ce se va întâmpla cu noi când vommuri. Şi toate miile de milioane de oameni care au trăit pepământ înaintea noastră nu ne puteau spune în nici unchip, prin însuşirile minţii lor, cu hotărâre şi fără tăgadă,despre sfârşitul lumii şi ce ne aşteaptă după moarte - cevace să putem pricepe cu adevărat, cu minţile şi cu inimile

noastre. Viaţa noastră este scurtă şi zilele noastre sunt nu-

mărate, dar veacurile sunt lungi, socotite în sute şi sute deani. Care dintre noi poate să îmbrăţişeze veacurile de lahotarele lor până la sfârşitul lor şi să vadă lucrurile cele depe urmă şi să ne povestească tuturor celorlalţi, spunând:„La sfârşitul veacurilor va fi aşa şi aşa; cu lumea va fi aşa

şi aşa şi cu oameniiva fi aşa şi aşa”? Ni-meni. Cu adevărat, ni-meni dintre toţi oa-menii care au existat,numai dacă s-ar fiaflat vreunul care săne lămurească, fiind-că pătrunsese în min-tea Ziditorului lumiişi al omenirii şi ar fivăzut întregul plan alfacerii şi că acela arfi fost viu şi conştientînainte de începutul lu-mii şi a avut o viziu-ne limpede a sfârşi-tului veacurilor şi alîntâmplărilor ce vor

hotărî sfârşitul. Există vreun asemenea om printre miliardele care au

trăit în tot acest timp? A existat vreunul din acesta, de laînceputul lumii şi până acum? Nu; nici nu este şi nici nuva fi. Au fost văzători cu duhul şi prooroci care, nu dinminţile lor, ci din descoperirea lui Dumnezeu, au spusceva - pe scurt şi nedesăvârşit - despre ceea ce va fi lasfârşit, nu cu scopul prea mare, de a da o descriere amă-

Sfântul Ierarh Chiprian (2 octombrie)

Ziua când timpul nu va mai fi...„Şi (trupul) ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost,

iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat” (Eccl. 12, 7).


Nr. 31, Martie 2011

nunţită a sfârşitului lumii astfel ca, prin voia lui Dum-nezeu, să atenţioneze oamenii prin viziunile lor pentru, apărăsi calea cea fără de lege şi să se pocăiască şi să cu-gete mai mult la vremea cea hotărâtoare care urmează săvină, decât la lucrurile cele mărunte şi trecătoare careascund precum un nor, întâmplarea înfricoşătoare şi cum-plită, prin care se va sfârşi viaţa întregii lumi şi tot ceeace înseamnă existenţă a lumii acesteia şi stelele în mersullor şi ziua nu va mai urma după noapte şi nici noapteadupă zi.

„Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni” (Ecc. cap. 1, 2)

Toată viaţa noastră pământească este numai oumbră palidă a vieţii - a vieţii adevărate, a vieţii întregi -în Împărăţia lui Dumnezeu, tot aşa cum întreaga suferinţăde pe pământ este numai o umbră ştearsă a chinuiriiîngrozitoare a păcătoşilor din iad.Un Sfânt cuvios din Pustia Egip-tului a întrebat pe un oarecare bă-trân mare: „Părinte, cum răbdaţiasemenea munci cu atâta răbdare?”Bătrânul a răspuns: „Toată muncamea din viaţa aceasta nu este nicimăcar cât o singură zi de chinuire”.

Viaţa pe pământ - oricât de mi-nunată ar putea fi - este amestecatăcu suferinţă, pentru că aici nu e-xistă nici o împlinire a vieţii; în-trucât suferinţa de pe pământ - ori-cât de mare ar putea fi - este ames-tecată cu viaţă. Dar, la Înfricoşătoa-rea Judecată, viaţa va fi separată dechinuire. Şi una şi cealaltă vor fi veşnice. Înţelegereanoastră omenească nu poate să priceapă ce înseamnăaceastă veşnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea oclipă faţa lui Dumnezeu, i se va părea ca şi cum ar fidurat mii de ani; şi cel care va fi chinuit o clipă de cătrediavolul în iad, i se va părea că sunt mii de ani. Pentru cătimpul nu va mai fi aşa cum îl cunoaştem noi - zi după

noapte şi noapte după zi - ci atunci va fi o zi deosebită pecare Domnul singur o ştie (Zaharia 14, 7; cf. Apocalipsa 22,5). Nu va mai fi nici un alt soare decât numai Dumnezeu,şi acest Soare nu va răsări şi nu va apune, ca veşnicia săse numere în zile, aşa cum se socoteşte timpul acum.Binecuvântaţii vor socoti veşnicia în termenii bucuriei lorşi păcătoşii chinuiţi vor socoti timpul în termenii chinui-rilor lor.

Ce va fi după moarte? Judecată şi răsplată. Dumne-zeu a rânduit ca noi, creştinii ortodocşi, să fim judecaţidupă poruncile Evangheliei şi de această judecată depin-de destinul nostru veşnic. Este o judecată particularăpentru fiecare creştin imediat după moarte şi va fi ojudecată universală pentru toţi oamenii atunci când vaveni a doua oară Domnul nostru Iisus Hristos. Laamândouă judecăţile Însuşi Dumnezeu este prezent şijudecă. La judecata particulară El judecă prin inter-mediul îngerilor luminii şi îngerilor căzuţi; la judecatauniversală, va judeca prin intermediul Cuvântului Săuîntrupat (cf. Matei 25; Ioan 5, 22-27).

Raţiunea diferenţei dintre cele două judecăţi esteclară. Omul de bunăvoie s-a supus îngerului căzut; el, înconsecinţă, trebuie să înceapă prin a-şi limpezi socotelilecu acesta. Creştinul poate face acest lucru pe măsură ce,graţie mântuirii, el rupe toate legăturile cu îngerul căzut.La judecata universală, spiritele căzute dimpreună cuoamenii înşelaţi de ele vor fi supuse chinurilor pentru căau păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceastăDumnezeu Însuşi, Cuvântul lui Dumnezeu Care a îmbră-cat firea noastră omenească, Care ne-a mântuit şi prinCare toţi cei ce căzuserăm trebuia să fim mântuiţi, ne vajudeca pe toţi cei dintre noi care, căzuţi fiind, nu se vorcurăţi prin pocăinţă.

Codul - sau culegerea de legi - după care vom fijudecaţi şi pe baza cărora se va da hotărârea atunci la adoua judecată, este Evanghelia. Domnul a zis: „Cela cese leapădă de Mine şi nu primeşte graiurile Mele, are pre

cela ce îl judecă pre el; cuvântulcarele am grăit, acela îl va judecapre el în ziua cea de apoi. Că Eu dela sine-Mi nu am grăit; ci Tatăl Celace M-au trimis pre Mine, Acelaporuncă Mi-a dat, ce voi zice şi cevoi grăi. Şi ştiu, că porunca Lui via-ţă veşnică este. Deci cele ce grăiescEu, precum Mi-a zis Mie Tatăl, aşagrăiesc.” (Ioan 12, 48-50). Rezultă dinaceste cuvinte ale Domnului că vomfi judecaţi după Evanghelie şi că aneglija poruncile Lui, în realitate,este tot una cu a-L respinge pe El.

Prin urmare, Domnul nostruIisus Hristos a vorbit în felul acesta despre ultimul şi celmai mare eveniment care urmează să aibă loc în timp, lacapătul veacurilor şi în veşnicie. Şi noi credem că toateacestea se vor întâmpla întocmai, mai întâi pentru cătoate celelalte preziceri pe care le-a făcut Hristos s-auîntâmplat întocmai şi, în al doilea rând, pentru că El estecel mai mare prieten al nostru şi adevărat Iubitor al

Cranii din osuarul Mănăstirii Prodromu din Muntele Athos,având inscripţia:

„Ce sunt eu, vei fi şi tu. Ce eşti tu, am fost şi eu!”


Nr. 31, Martie 2011

omenirii - şi în iubirea desăvârşită nu există minciună saugreşeală.

Iubirea desăvârşită conţineadevărul desăvârşit. Dacă toate a-cestea nu urmau să se întâmple, Elnu ne-ar fi spus despre acestea. DarEl nu ne-a spus despre aceasta pen-tru a-Şi demonstra cunoştinţele Saleîn faţa oamenilor. Nu. El nu a cău-tat mărire la oameni (Ioan 5, 41). Ela spus totul pentru mântuirea noas-tră. Cel ce are înţelegere şi care Îlmărturiseşte pe Domnul Hristos îşipoate da seama că trebuie să ştieaceasta pentru a se mântui. Pentrucă Domnul nu a făcut nimic, nici nua rostit vreun cuvânt, nici nu a în-găduit să I se întâmple ceva în tim-pul vieţii Sale pe pământ care să nufie pentru mântuirea noastră.

Şi va veni ziua Domnului ca un fur noaptea (II Petru 3, 10)

Nu ştim când vine moartea.Într-un moment putem fi chemaţi lajudecată, atunci când ne aşteptămmai puţin.

Un sfânt cuvios zăcea pe patulsău de moarte. De jur-împrejurul său, se adunaserăucenici şi cunoscuţi de-ai săi ca să-l plângă. În toată jaleaaceea, cuviosul a râs de trei ori. Călugării l-au întrebat:„Pentru ce râzi, părinte?” Cuviosul a răspuns: „Primadată, am râs de voi, că vă e frică de moarte; a doua oară,pentru că nici unul dintre voi nu sunteţi pregătiţi să

muriţi; şi a treia, pentru că, iată, mă mut de la ostenealăla loc de odihnă”.

Iată cum moare dreptul! Nu se teme de moarte,fiindcă este pregătit şi o aşteaptă în fiecare zi. Pentru ceidrepţi, moartea e ca un somn, iar el ştie că prin ea vatrece de la viaţa pământească, plină de durere, la ceacerească, plină de veşnica odihnă. Când firea omeneascăse închipuie pe ea însăşi, aşa cum era odinioară în Rai,atunci moartea i se pare un lucru nefiresc, tot aşa cum şipăcatul i se pare. Moartea vine prin păcat. Curăţit de

păcate şi luminat prin pocăinţă, omul nu mai vedemoartea ca pe o trecere în nefiinţă, ci ca pe o poartă des-

chisă spre viaţa de veci. Câteodată, drepţii se rugau ca

Domnul să le mai lungească viaţa pă-mântească, dar aceasta nu o făceaupentru că iubeau plăcerile ei, ori dinfrică de moarte, ci pentru că doreausă dobândească mai mult timp depocăinţă şi curăţire de păcate şi să sefacă vrednici de a se arăta înaintealui Dumnezeu la judecată. Chiar da-că uneori ei se temeau de clipa mor-ţii, teama lor izvora din frica pentruce avea să fie atunci când sufletul îşiva afla sentinţa.

Să ne gândim un pic: oare câtăfrică simte în ceasul morţii un păcă-tos nepocăit, atunci când toate ade-vărurile i se descoperă şi nu mai estenimic care să rămână acoperit? Fe-riciţi cei ce sunt pregătiţi pentru tre-cerea în veşnicie printr-o viaţă con-formă cu Evanghelia. Vai de cei cecad în nepăsare, care sunt neatenţi,care-şi fac voia lor, care se încred înpărerea lor! Vai de cei ce n-au rupttoate legăturile cu satana! Vai de cei

ce n-au intrat în legătură cu Dumnezeu! Şi mai rău de ceice au intrat în această legătură şi apoi au rupt-o!

De aceea să fim înţelepţi şi cu dreaptă socoteală,păstrând întotdeauna înaintea ochilor noştri duhovniceştichipul Înfricoşătoarei Judecăţi şi având toată grijă în îm-plinirea poruncilor Evangheliei. Acest chip a întors dejamulţi păcătoşi de pe calea pierzării pe calea mântuirii.Vremea noastră este scurtă şi când se va sfârşi nu vamai exista pocăinţă. În acest timp scurt, prin viaţa noas-tră, noi trebuie să luăm o hotărâre care va fi hotărâtoarepentru noi în veşnicie: vom fi aşezaţi la dreapta, sau lastânga Împăratului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcinămică şi simplă, dar răsplata şi pedeapsa sunt imense,mergând dincolo de puterea omului de a spune aceastaprin cuvinte.

Să răscumpărăm vremea, căci zilele scurte sunt

Atunci să nu mai pierdem nici măcar o singură zi,pentru că fiecare zi poate să fie ultima şi poate fi hotă-râtoare; fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi şizorile zilei celei îndelung aşteptate; a zilei în care timpulnu va mai exista pentru noi, adică vremea în care nu vommai putea face nimic pentru a ne mântui. Dincolo demoarte nu mai există pocăinţă. Poate că nu ne vom ruşinaîn ziua mâniei Domnului; înaintea Domnului şi înainteamulţimilor de îngeri ai Săi şi a multor miliarde de oamenidrepţi şi sfinţi. Poate că nu vom fi alungaţi pentru veş-nicie de Domnul şi de îngerii şi sfinţii Săi şi de rudeniileşi prietenii noştri, care se vor afla de-a dreapta.

Îngerul Domnului strângând cerul şi aştrii, lasfârşitul veacurilor (Apoc. Cap.6)

„Sufletele Drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca” (Înţel. 3,1)

CUPRINSUL NUMĂRULUI 31:

Iudeii şi antihrist .........................................................Codex Alimentarius – mâncarea transformată în otravă .......Ecumenismul, calea spre pierzare (XI ) ..........................Cum să ne formăm o conştiinţă ortodoxă? .........................Piatra de încercare (I) ..................................................Icoana – Idol sau fereastră către Cer? (II) .........................Cu ce ne putem mândri? ............................................Smerenia prefăcută ..................................................Sfânta Lumină şi ecumeniştii .....................................Peştera celor veşnic osândiţi ............................................Arhiepiscopul Teofan de Poltava - despre calendar ............Călătorie în secolul XIX..................................................Cuvioasa Xenia cea nebună pentru Hristos .........................Biserica Învierii Domnului – centrul pământului..................Mărturii din vremuri de prigoană (III) .........................Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (VI)...........Despre chipul Bisericii de la sfârşitul veacurilor..................Vrăjitorii zilelor noastre şi victimele lor naive ..................Ziua când timpul nu va mai fi ....................................

479

11121415171920212224273031323436

TRADIŢIAORTODOXĂ

ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava

EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837

Email: [email protected]: http://mitropoliaslatioara.ro

Traditia Ortodoxa 31

Documents