Realizat deStudiu de caz :Diversitatea tematica,stilistica si de viziune in opera marilor clasici1
Epoca marilor clasici"Epoca ce urmeaz, a lui Eminescu, Caragiale i ceilali, duce cultul formei pn la exagerare... - Garabet IbrileanuIn deceniile care urmeaza Unirii Principatelor (1859), istoria tarii noastre cunoaste cateva evenimente importante. Am vazut ca scriitorii vremii au fost constienti ca O erade renastere si civilizatie s-a deschis tarii noastre (cum se spunea in Revista romana alui Odobescu).Una dintre cele stralucite epoci din cultura noastra numita Epoca marilor clasici este considerata pe drept cuvant aceea din deceniile VII-IX ale secolului al XIX-lea, cand apar operele exceptionale ale lui Caragiale,Creanga, Slavici, Eminescu ,Critica lui Maiorescu, revistele Convorbiri literare,Contemporanul si Literatorul. De aceasta epoca se leaga cateva din cele mai mari realizari ale teatrului,prozei, poeziei, criticii si publicisticii nationale.Junimea si convorbiri literare
Junimea a fost considerata in epoca si dupa aceea cel mai de seama cenaclu si cea mai importanta societate culturala din istoria literaturii romane. In 1867, Junimea scoateo revista proprie. Revista se intituleaza Convorbiri Literare si primul numar apare la Iasi la 1martie 1867. De aici inainte, activitatea societatii, se reflecta in revista. Aceasta are o viata lungain cadrul careia publica toti scriitori de seamaai epocii : Ion Luca Caragiale , Ion Creanga , Ioan Slavici , Mihai Eminescu si multi altii . Fiecare mare clasic are cate o opera fundamentala : I.L Caragiale (O scrisoare pierduta) , Ion Creanga (Amintiri din copilarie) , Ioan Slavici (Moara cu noroc) si Mihai Eminescu ( Luceafarul).
Ion Luca Caragiale
Ion Luca Caragiale s-a nascut la data de 13 februarie (stil vechi 1 februarie) in satul Haimanalele , judetul Prahova, fiind primul nscut al luiLuca tefan Caragialei alEcaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de originearomn.Tatl su, Luca (1812 - 1870), i fraii acestuia,Costachei Iorgu, s-au nscut laConstantinopol, fiind fiii lui tefan, un buctar angajat la sfritul anului 1812 deIoan Vod Caragean suita sa.Atras de teatru, Luca s-a cstorit n 1839 cu actria i cntreaa Caloropoulos, de care s-a desprit, fr a divora vreodat, ntemeindu-i o familie statornic cu braoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.A decedat la data de 9 iunie 1912 , la Berlin.
A fost undramaturg,nuvelist,pamfletar,poet,scriitor, director de teatru, comentator politic iziaristromn. Este considerat a fi cel mai maredramaturgromn i unul dintre cei mai importaniscriitori romni.Mihail Dragomirescu afirma : Arta dramatica si nuvelistica a lui Caragiale poate servi de model pentru toate timpurile; si cine-si da seama de bogatia de forme, cele mai multe din ele desavarsite, ale povestirilor salenu poate sovai un moment sa vada intr-insul pe unul dintre cei mai mari artisti literari ai tuturor vremurilor.
In totalitatea ei, opera lui Caragiale contureaza doua universuri distincte: unul comic si altul tragic, cel din urma fiind ilustrat prin Napasta si cateva nuvele, ca O faclie de Paste si In vreme de razboi.Celelalte piese de teatru si schitele alcatuiesc un univers comic atat de original si de romanesc, incat a patruns in stratul cel mai profund al constiintei noastre artistice. Replici intregi sau situatii caragialiene apar spontan in mintea tuturor, fenomenul curent al citarii dovedind extraordinara rezistenta a spiritului caragialian.
Prin schite se largeste considerabil orizontul uman si social caracteristic operei comice a lui Caragiale. Scrise intre 1878 si 1909, dar mai ales in jurul anului 1900 cand a avut un contract cu ziarul Universul, adunate apoi in volumul Momente (1901), aceste miniaturi literare au, fiecare in parte, un farmec deosebit, iar in totalitatea lor contureaza o lume extrem de pitoreasca in infatisarile ei publice si particulare. Comediile sunt inspirate din viata burgheziei romane din a doua jumatate a secolului trecut si surprind puternicul contrast dintre fondul si forma, dintre pretentiile si realitatea unei clase care trece printr-un moment favorabil afirmarii ei. Caragiale prezinta evolutia burgheziei, formele prevenirii ei, trasaturile afisate si cele reale, ambitia si orgoliul acestei lumi in transformare.In comedii, Caragiale creeaza situatii si tipuri specifice de o mare forta de sugestie. Personajele, memorabile, sunt realizate intr-o viziune clasica, in sensul ca se incadreaza intr-o tipologie cosmica, avand o dominanta a caracterului.
Una dintre cele mai apreciate comedii este O scrisoare pierduta. In cadrul acesteia, orizontul social si tipologic se largeste prin cuprinderea marii burghezii romane, ajunsa la putere si roasa de ambitii. Eroii piesei se caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor de parvenire. Interesele lor, contrare la un moment dat, se armonizeaza in final, pentru ca toti sunt niste vanatori de profituri intr-un regim curat constitutional. In cuprinsul scrisorii pierdute se intalnesc procedee , motive si modalitati care actioneaza simultan, dramaturgul speculand aspectele comice ale evenimentelor, ale comportarii oamenilor, ale circulatiei ideilor si cuvintelor. Exista, in primul rand, un comic al situatiilor, rezultat din fapte neprevazute si din grupuri insolite (triunghiuri Trahanache Tipatescu Zoe, cuplul Farfuridi Branzovenescu, combinatiile diverse de adversari etc.). Caragiale foloseste o serie de scheme tipice cunoscute in literatura comica universala: incurcatura, coincidenta, echivocul, revelatiile succesive etc. Fiecare scena in parte si piesa in totalitatea ei se dezvolta pe astfel de scheme, incat se poate afirma ca la Caragiale predominanta este o situatie comica, in care evolueaza personaje cu trasaturi comince, avand idei si un limbaj comic.
In al doilea rand, exista un comic al intentiilor, care reiese din atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei este supusa unor modalitati de tratare diferite: ironica, umoristica, sarcastica, groteasca . Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a creea viata, dar nu e un scriitor indiferent. El pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor fata de ele, dar nu iarta trasaturile prin care oamenii devin ridicoli si le evidentiaza in mod subtil, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-i in situatii absurde sau grotesti, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i uneori la conditia simplificata a marionetei. Exista, in al treilea rand, un comic al caracterelor. In comedia clasica, principalele caractere comice sunt avarul, ipocritul, mincinosul, gelosul, ingamfatul, risipitorul, laudarosul etc. Personajul purtator al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de abstractizare si tipizare, pentru ca esenta lui e ascunsa uneori sub aparente inselatoare. Caragiale creeaza si el, ca rezultat al unui asemenea proces, o tipizare comica, asa cum s-a aratat mai inainte.
In al patrulea rand, putem vorbi de un comic de limbaj cu totul remarcabil la un scriitor care are capacitatea iesita din comun de a retine cele mai fine nuante ale limbii vorbite. Procedeele comice cele mai frecvente aplicate la acest nivel sunt repetitia aproape obsendanta a unei specificitati de limbaj, care deplaseaza atentia de la fondul comunicarii la forma ei, si interferenta de registre ale limbajului, adica interferenta stilurilor. Ion Luca Caragiale nu este un scriitor numai al romanilor. Pornind de la realitati romanesti, creand scene si tipuri originale, el s-a ridicat la o valoare artistica universala prin puterea de generalizare si sinteza operei lui, prin increderea in posibilitatile omului de a se perfectiona. Mesajul lui Caragiale este mesajul etern al artei, ceea ce explica interesul constant fata de dramaturgia lui nu numai al spectatorului roman, ci si al celui de pretutindeni, el fiind unul dintre marii clasici.
Ion CreangaIon Creang(n.1 martie1837,Humuleti; d.31 decembrie1889,Iai) a fost unscriitor romn. Recunoscut datorit miestriei basmelor, povetilor i povestirilor sale, Ion Creang este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii romne mai ales datorit operei sale autobiograficeAmintiri din copilrie.Data naterii lui Creang este incert. El nsui afirm nFragment de biografiec s-ar fi nscut la1 martie1837.O alt variant o reprezint data de10 iunie1839, conform unei mitrici (condici) de nou-nscui din Humuleti, publicat de Gh. Ungureanu.Creang a mai avut nc apte frai i surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile i Petre. Ultimii trei au murit n copilrie, iar Zahei, Maria i Ileana n1919.
Ion Creanga este, ca scriitor, dupa marturisirile unora, o descoperire a lui Eminescu.Acesta l-ar fi indemnat sa scrie iar in toamna anului 1875 erau vazuti impreuna la sedintele societatii Junimea. Ion Creanga este scriitorul roman cel mai apropiat de spiritul creatiei folclorice. Socotit la inceput autor poporal, el s-a dovedit, in realitate, un artist profund original, care a creat, pornind de la folclor, o opera de neta individualitate, cu elemente caracteristice, de neconfundat, rezultat al unei inteligente artistice superioare si al unei inzestrari lingvistice remarcabile. Dupa aparitia povestilor, Creanga a publicat in Convorbiri literare in 1881-1882 trei parti din Amintiri din copilarie. Partea a patra a vazut lumina tiparului postum in 1892. Amintirile cuprind povestea copilariei sau, mai degraba, spectacolul varstei fericite. Prin amanunte, copilaria reconstituita a apartinut biografic lui Creanga, prin semnificatie este universala, apartine tuturor.Copilaria apare ca o epoca de aur, ca un taram al bucuriei si al inocentei, fara griji si suspine, in care fantezia completeaza realitatea, iar jocul este suprema preocupare.
S-ar putea spune, deci, ca in Amintiri, Creanga zugraveste copilaria vesela si nevinovata si ca Nica este copilul universal de pretutindeni si de oricand, in care toti ne regasim cu nostalgie. Acestei copilarii ideale i se ofera un mediu real de existenta, un cadru uman si geografic, care este cel al tinutului natal. Satul Humulesti este taramul de basm al candorii infantile si chiar daca in realitate cum dovedesc documentele era un sat mic cu oameni nevoiasi, pentru Creanga era un sat mare, razasesc. Din paginile Amintirilor iese cu pregnanta la iveala satul romanesc traditional. Creanga cunoaste psihologia oamenilor, raporturile lor in viata sociala, superstitiile lor.Aceasta opera cuprinde un numar relativ mare de personaje, unele memorabile, fara insa ca scriitorul sa le acorde un relief deosebit. Ele sunt conturate sumar, prin caracterizare directa, prin actiune si prin vorbire.
Universul Amintirilor este atat de puternic dominat de personalitatea lui Nica, incat intamplarile se structureaza in jurul aceleeasi idei a frumusetii copilariei fara sa intereseze prea mult ordinea desfasurarii lor.Astfel realizata, Amintiri din copilarie ramane o opera unica in literatura romana prin forta cu care a reusit sa comunice miracolul copilariei, prin farmecul neegalat al limbajului si prin umor. Pentru constiinta romaneasca, ea este amintirea copilariei fiecaruia din voi. Respectand schema traditionala, Creanga devine original prin abundenta detaliilor specifice, prin insistenta asupra aspectului particular, prin nuantarea miscarilor, a gesturilor, a vietii sufletesti. Creanga improvizeaza pe marginea schemei universale a basmului o imagine a vietii taranesti de altadata, cu tipurile ei morale, cu traditiile si obiceiurile ei, cu deprinderile de comportament si cu limbajul ei specific.
Unitatea operei poate fi constatata si la nivelul stilului. Desi scrise, frazele lui Creanga urmaresc sa creeeze impresia de spunere, ca si cum ar fi adresate ascultatarilor, nu cititorilor. Cu ochii pe carte, ascultam o voce apropiata care, printre intamplarile comunicate,are variatii de ton, este serioasa si glumeata in sunetul ei, intervine ca a doua expresie pe langa expresia literara (Vladimir Streinu). De aceea, principala trasatura a stilului lui Creanga este oralitatea, care rezulta dintr-o combinatie inimitabila de procedee ale limbii vorbite. Semnul distinct al oralitatii este, mai intai, abundenta expresiilor onomatopeice, a interjectiilor si a verbelor imitative . Senzatia de oralitate e provocata si de multimea expresiilor specifice limbii vorbite ( vorba ceea,hat bine,si pace buna), a zicerilor tipice, a intebarilor si exclamatiilor (ori mai stii pacatul!,grozav s-a speriet! ),etc. Orala e si sintaxa frazei. Autorul lasa cuvintele sa se insire dupa o ordine a vorbirii, si nu a scrisului, unde topica e mai controlata. Toate aceste trasaturi pot crea impresia ca limba lui Creanga reproduce exact vorbirea moldoveneasca de la mijlocul secolului trecut. Dar, de fapt ne aflam in prezenta unui limbaj artistic, a unui stil foarte original.
Umorul lui Creanga se vadeste, inainte de toate, in exprimarea posnasa, in sucirea mucalita a frazelor, intr-o siretenie sintactica in care cazi ca intr-o capcana. Alteori, cuvintele capata forme neasteptate sau sunt asezate in combinatii surprinzatoare. Astfel, mos Chiorpec, ciubotarul il intampina pe Nica strigand: He,he! Bine ai venit, nepurcele!. Voia buna e intretinuta si de placerea scriitorului de a-si presara naratiunea cu zicale, cu expresii populare si vorbe de duh, prin care se caracterizeaza o situatie, se ingroasa o trasatura, se face o aluzie sau, pur si simplu, se provoaca rasul. Umorul e starnit prin alte procedee: prin caracterizare ironica, prin nume sau porecle comice (Trasnea, Gatlan, Duhu, Bodranga), prin prezentarea unor oameni si scene care starnesc hazul. Ca tabloul procedeelor sa fie complet, sa le amintim si pe cele din povesti: integrarea personajelor negative traditionale prostul,lenesul,zmeul,dracul,moartea,etc intr-un univers comic.
Dupa cum se vede, umorul este la Creanga trasatura specifica,semn de vitalitate, de veselie contagioasa, atitudine pe care o propune cititorilor ca solutie de viata. Ca scriitor, Creanga este o fiinta joviala si sociabila, care rade din inima, rade spre a starni hazul. Rasul lui nu este un ras de distantare, care pedepseste, care batjocoreste. Creanga nu este un satiric, rasul lui e mai degraba un semn al dragostei de oameni, e un ras optimist, care elibereaza, care creeaza buna dispozitie. Desi simtul umorului este la Creanga o problema de temperament, in opera el se realizeaza intr-o viziune si cu mijloace populare, ceea ce este inca o dovada a faptului ca fondul sau spiritual primar este echivalent cu fondul spiritual al folclorului romanesc. El se ridica la nivelul cel mai inalt a artei literare culte, realizand o literatura cu specific national, care a ajuns sa se inscrie universal, prin faptul de a fi fost mai intai romanesc.
Ioan SlaviciIoan Slavici(n.18 ianuarie1848,iria,comitatul Arad, d.17 august1925,Crucea de Jos,judeul Vrancea) a fost unscriitor,jurnalistipedagogromn, membru corespondent (din1882) alAcademiei Romne.Primele urme ale numeluiSlavicin zona iriei, apar n recensmintele din1746i1747, cnd un Slavit Arzinte i un Slavity Szav sunt nscrii drept iobagi cu statut dehospites(oaspei), iar dup1770Slaviciierau nu mai puin de apte familii.Cu certitudine se cunoate c bunicul poetului, pe latura patern, a fost Ilie Slavici, nscut n1782i decedat n1829, iar din cstoria acestuia cu Maria, nscut n1783, au rezultat apte copii, printre care i tatl poetului, Sava Slavici, nscut n1818.Sava se cstorete n1842cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche i numeroas ntins n mai multe sate din zon,iar din cstoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au supravieuit doar scriitorul i sora sa mai mare, Maria.
Ioan Slavici a fost una din personalitatile proeminente ale scrisului romanesc. Format de Scoala Transilvaneana in spiritul dorintei de neam si al pretuirii creatiei populare, Slavici isi desavarseste invatatura dupa obiceiul vremii la Pesta si apoi la Viena, unde, in anii studentiei, se imprieteneste pentru toata viata cu Eminescu. Intors in tara, Slavici continua sa manifeste acelasi spirit activ. Eminescu il introduce la Junimea, unde il cunoaste si se imprieteneste cu Ion Creanga, avand preocupari si idei literare asemanatoare. Concomitent cu alte activitati, Slavici a desfasurat o prestigioasa activitate didactica, predicand literatura, istoria si filozofia. A scris si manuale scolare. De-a lungul intregii vieti, Slavici a desfasurat o ampla activitate de presa. Il aflam mai intai redactor la Curierul de Iasi, apoi timp de cativa ani lucrand, alaturi de Eminescu si Caragiale, in redactia ziarului bucurestean Timpul. Mai tarziu conduce cotidianul sibian Tribuna, unde indrumeaza primii pasi in literatura si inlesneste debutul poetului George Cosbuc. Impreuna cu acesta si cu Caragiale fondeaza apoi revista Vatra.
Slavici a inceput sa scrie la indemnul lui M. Eminescu, care multa vreme i-a facut cu discretie indreptari pe manuscrise. A debutat in 1871, la Convorbiri literare, cu comedia Fata de birau. Dar ceea ce l-a impus in cultura romaneasca este, mai presus de orice, vigurosul sau talent de prozator. Cele mai valoroase roade pe care le-a dat acest talent al lui Slavici sunt insa cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, aparute in sase volume, au contribuit la progresul literaturii romane in directia oglindirii realiste a vietii sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale si de pauperizare a populatiei satesti, prin crearea de personaje reprezentative, care intruchipeaza conflictele si trasaturile esentiale ale acestei lumi. In nuvelele lui Slavici gasim, de asemenea, o reflectare ampla a vechilor randuieli rurale, a obiceiurilor si datinilor, a credintelor si superstitiilor, a moralelor si a prejudecatilor oamenilor simplii.
Eroii lui Slavici, adesea conventionali, sunt construiti pentru a ilustra anumite principii etnice, pe care omul trebuie sa le respecte in viata, daca tine la linistea lui sufleteasca. Unul dintre pacatele pe care Slavici le-a sanctionat necrutator a fost si ispita banului. In abordarea acestei teme, el recepteaza modalitatile variate in care relatiile capitaliste, ce incepusera sa patrunda in viata satului transilvanean isi pun pecetea pe constiinta oamenilor. Aceasta tema a fost reluata si in romanul Mara. Dar in niciuna dintre opere, Slavici nu a atins un nivel atat de inalt al artei sale de prozator realist modern ca in nuvela Moara cu noroc. Tema acestei nuvele o constituie urmarile negative, consecintele nefaste pe care setea de imbogatire le are asupra vietii sufletesti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se afla convingerea autorului ca goana dupa avere, in special dupa bani, zbuciuma tihna si amaraste viata omului, genereaza numeroase rele, iar in cele din urma duce la pierzanie. Aceasta convingere este ilustrata cel mai bine in nuvela prin destinul cizmarului Ghita.
Devenit carciumar la moara cu noroc, el este un personaj puternic individualizat, mai ales printr-o mare varietate de trasaturi sufletesti contradictorii, izvorate din incompatibilitatea dintre atractia irezistibila spre imbogatire si simtul innascut al demnitatii, dorinta lui de a ramane om cinstit. Prin Ghita, Slavici exemplifica o drama a omului. Slavici nu infrumuseteaza cu nimic viata personajelor sale. Procentul de duritate si afectiune, de bunatate si rautate, de hotarare si slabiciune pe care il aflam in fiecare din ele face din Slavici un observator fara partinire, cu spirit realist desavarsit. Dar in conceptia lui Slavici viata fiecarui personaj este vazuta ca un destin propriu care oricum se va implini. De aceea el nu se simte in niciun fel obligat sa explice nimic ci numai sa descrie cat mai fidel intamplarile ce il imping pe fiecare personaj pe drumul destinului. Astfel, observand dezumanizarea lui Ghita, Slavici noteaza : Atat se simtea de ticalosit si de slab in el insusi, incat nu ai putea sa-si dea seama ce poate si ce nu poate sa faca si asa incetul cu incetul se lasa in voia intamplarii. Personajele insesi sunt convinse ca au o soarta dinainte stabilita careia nu i se pot opune.
Arta personajului epic atinge in Moara cu noroc un nivel de maiestrie ridicat si in ceea ce priveste portretistica literara. Portretul fizic este concis, redus la esential, realizat aproape cu aceleasi mijloace ca la predecesorii sai. Procedeul folosit de Slavici se observa cel mai bine urmarind de-a lungul nuvelei modul in care se incheaga portretul moral al lui Ghita. Slavici da o mare atentie felului in care se exprima personajele, stiind ca astfel poate patrunde intr-o sfera originala, unde receptarea lumii si a vietii este mai autentica. Remarcabile sunt, in stilul lui Slavici, expresiile, zicatorile si proverbele, anumite capitole ale nuvelei ilustrand parca adevarul invariabil al acestora.
Mihai EminescuMihai Eminescu(nscutMihail Eminovici; n.15 ianuarie1850,Botoani d.15 iunie1889,Bucureti) a fost unpoet,prozator ijurnalistromn, socotit de cititorii romni i de critica literar postum drept cea mai important voce poetic dinliteratura romn
Data si locul nasterii
ntr-un registru al membrilorJunimiiEminescu nsui i-a trecut data naterii ca fiind20 decembrie1849, iar n documentele gimnaziului din Cernuiunde a studiat Eminescu este trecut data de14 decembrie1849. Totui,Titu Maiorescu, n lucrareaEminescu i poeziile lui(1889) citeaz cercetrile n acest sens ale luiN. D. Giurescui preia concluzia acestuia privind data i locul naterii lui Mihai Eminescu la15 ianuarie 1850, n Botoani. Aceast dat rezult din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhivabisericii Uspenia (Domneasc)dinBotoani; n acest dosar data naterii este trecut ca 15 ghenarie 1850, iar a botezului la data de 21 n aceeai lun. Data naterii este confirmat de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care ns susine c locul naterii trebuie considerat satu lIpoteti.Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al aptelea dintre cei unsprezece copii aicminaruluiGheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de rani romni din nordul Moldovei, i alRaluci Eminovici, nscutJuracu, fiic destolnicdinJoldeti.
Cel mai mare poet roman si unul din marii lirici ai lumii, Mihai Eminescu, s-a nascut in 1850 la Botosani, si natura Bucovinei e de la inceput prezenta in opera lui. Prima poezie, care l-a facut cunoscut unui public restrans, este o elegie fara titlu, semnata M. Eminovici si tiparita alaturi de alte sase poezii intr-o brosura. Adevaratul sau debut literar se face insa la revista Familia , in acelasi an (1866), cu poezia De-as avea. Ne vom da seama mai bine de idealurile si de limbajul liricii lui Eminescu in urmatoarele perioade. Trei teme esentiale pot fi desprinse din poezia lui Eminescu, in jurul carora se grupeaza elementele universului sau : natura, dragostea si istoria.
Natura este una tipic romantica. Ea apare poetului sub doua infatisari principale. Intai, ca toti romanticii, poetul e atras de o natura de inceput de lume, de material care se naste din haos. El imagineaza in Scrisoarea I un astfel de inceput si o astfel de nastere a universului :La-nceput, pe cand fiinta nu eram, nici nefiinta,Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,Cand nu se-ascundea nimica, desi totul era ascunsCand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.Fu prapastie? Genune? Fu noiam intins de apa?N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.
Aceste imagini cosmogonice le gasim si in multe alte poezii, ca si in marele poel Luceafarul, unde Hyperion face o calatorie spre originile universului, spre locul de unde totul se naste. De romantismul acesta al viziunii se leaga la Eminescu predilectia pentru universal noptii, al stelelor si al lunii, al visului, al imensitatilor, cum sunt cerul si marea.
In al doilea rand, natura eminesciana se infatiseaza, mai ales in poeziile de dragoste, ca o natura placuta, luminoasa, blanda si ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spatii cosmice, departate si reci ca acelea de unde vine Hyperion in Luceafarul, sau misterioase, nepatrunse, ca acelea din Scrisoarea I, ci si un iubitor de spatii familiare, apropiate. Un astfel de spatiu este evocat in poezia La mijloc de codru:La mijloc de codru desToate pasarile ies,Din huceag de alunisLa voiosul luminis,Luminis de langa balta,Care-n trestia inaltaLeganandu-se din undeAici observam cat de armonioasa este aceasta a doua natura eminseciana. Cerul si pamantul se patrund, soarele si luna se oglindesc in lac, alaturi de chipul iubitei. E o natura paradisiaca, in care isi fac aparitia vietati obisnuite. Ea protejeaza pe intragostiti.
Dragostea (ilustrata in poezii cunoscute, ca: Pe langa plopii fara sot, Sara pe deal, Atat de frageda, etc.), a doua tema, isi are universal ei, direct legata de natura. In general, dintre cele doua naturi pe care le-am notat la Eminescu, a doua cea familiar-protectoare, formeaza cadrul obisnuit al dragostei. In Lacul, Dorinta si in alte poezii, poetul isi cheama iubita in codrul cu verdeata sau pe malul lacului incarcat cu flori de nufar; femeia, la randul ei, vrea sa-l smulga din nouri si ceruri nalte, adica din visari filozofice, si sa-l aduca pe pamant, alaturi de ea. Majoritatea poemelor erotice ale lui Eminescu incep cu o chemare in aceasta natura obisnuita (vino-n codru la isvorul) si se incheie cu o stare de visare, de placuta cufundare a gandurilor si a simtirilor in fosnetul frunzelor, in murmurul apelor, in dulcea batere de vant
28De fapt, acest lucru arata ca iubirea este legata de natura la Eminescu intr-un chip mai profund decat s-ar lega sentimentele perechii de indragostiti de cadrul in care ei se gasesc. Iubirea e o forma de a participa la viata lumii, a universului. Indragostitii ce se lasa in voia dragostei lor ajung sa se contopeasca cu ritmul neobosit al naturii insasi. Nu-si pun intrebari, ci viseaza cu ochii deschisi patrunsi de armonia codrului si de muzica astrelor. Starea aceasta seamana cu somnul, cu visul, si este esential romantica. Pentru romantici, natura este eterna, spre deosebire de om, care e muritor. De aceea omul prin iubire, prin contemplatie visatoare, prin somn aspira sa se contopeasca cu natura: el vrea sa-si uite contitia trecatoare, sa se bucure de eternitatea lumii insasi in care se afla. Iubirea e o cale de acces spre eternitatea naturii.
A treia tema esentiala a liricii lui Eminescu o constituie istoria. Ca si natura, istoria, ca tema a operei literare, reprezinta tot o descoperire a romanticilor. In comparatie cu natura, care la Eminescu este eterna, istoria e locul schimbarilor si de aceea ea se infatiseaza poetului ca o expresie a stradaniei omului de a schimba destinul rau. Aceasta stradanie este insotita de satisfactie,dar si de nemultumiri profunde, ce genereaza uneori sentimentul zadarniciei. Memento mori, subintitulat de poet Panorama desertaciunilor, este poemul succesiunii civilizatiilor spre un scop adesea necunoscut. Pe vasta panza a timpului se perinda Codri de secoli, Oceane de popoare, de la primitivii care In pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra, trecand prin Babilon, Egipt, Palestina, Grecia, Roma, pana la Dacia mareata si legendara. Dacia este evocata adesea de Eminescu,in opozitie cu lumea decazuta in care credea a trai el insusi
Tema poemului trebuie legata de prezenta cugetatorului, care gramadeste lumea intr-un singur semn; cu alte cuvinte, cauta sa afle intelesuri, sensul istoriei. Trecutul acesta glorios se opune prezentului si in Scrisoarea III, care se incheie cu un veritabil pamflet politic.Eminescu nu e numai poetul evocarii unei istorii indepartate, ci si martorul uneia contemporane.Rezumand aceasta a treia tema esentiala a licricii eminesciene, putem spune ca istoria apare la Eminescu indisolubil legata de ideea de patrie. El nu scrie despre tara doar cu ocaza sarbatorilor nationale; lirica lui e permanent strabatuta de sentimentul iubirii de tara.
Pareri criticeEminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea c dac mai tria, sntos, nc douzeci de ani, el ar fi fost considerat, fr putint de contestare, ca unul din cei mai mari creatori de poezie din ntreaga literatur a lumii. [...] Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dinti care a dat un stil sufletului romnesc si cel dinti romn n care s-a fcut fuziunea cea mai serioas a sufletului daco-roman cu cultura occidental - Garabet Ibraileanu
"Mintea lui Eminescu lucreaz cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei, adic cu cele mai nalte concepte furite de ratiunea omului. Printre acestea, ideea eternittii stpneste mintea sa ntr-asemenea msur, nct una din atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor n perspectiva eternittii. Este, n toat poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rusineaz orice ngustime a mintii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectual a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestrii lui si aceea care explic prestigiul att de covrsitor al operei sale. Tudor Vianu
CONCEPTIA DESPRE POEZIE SI MISIUNEA POETULUI Aparuta in Convorbiri literare in 15 august 1870, Epigonii a facut mare impresie asupra junimistilor din cauza frumusetii versurilor, cum isi va aminti Iacob Negruzzi, si totodata datorita originalitatii cugetarii cu care negresit ca, in fond, nu era cu putinta sa ne unim.Din acest lung poem aflam prima oara ce credea Eminescu despre poezie si poeti. Autorul evoca cu emotie zilele de-aur a scripturelor romane, adica ceea ce el considera a fi fost epoca de glorie a literaturii noastre, aceea cuprinsa intre sfarsitul secolului al XVIII-lea si jumatatea secolului al XIX-lea. Eminescu stie prea bine ca majoritatea poetilor acelui timp erau importanti nu atat pentru valoarea in sine, estetica, a poeziei, cat si pentru sinceritatea idealurilor lor patriotice. Lui Eminescu I se pare ca urmasii acestora sunt niste simple epigonii care au pierdut orice sinceritate a simtirii. Partea a doua a poemului este o satira la adresa epigoniilor, simtirii reci, harfe zdrobite, mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urateSigur ca aceste idei trebuie interpretate ca expresie a unui sentiment foarte subiectiv de nemultumire al poetului.In cea mai stralucita epoca din literatura noastra, el vedea imitatia si lipsa idealurilor. Junimistii nu erau de acord nici cu critica aceasta exagerata a prezentului, in literatura careia ei credeau, nici cu supraestimarea literaturii trecutului, pe care ei o credeau slaba. Conceptia lui Eminescu difera de a lui Maiorescu in aceasta privinta. Dreptatea era de partea criticului. Observam indiferent de justetea unor consideratii, ca poetul pune un mare accent pe traditia nationala, fiind un mare iubitor al istoriei tarii sale, ale carei figuri le-a evocat.
PROZA EMINESCIANA.INCERCARI DRAMATICE Desi poezia este partea cea mai cunoscuta a operei lui Eminescu, ea nu e singura. Stim deja ca poetul a fost si unul din marii gazetari ai secolului al XIX-lea, publicand mai ales in ziarul Timpul articole politice sau pe diferite alte teme, care au avut un mare ecou in epoca. Dar Eminescu a scris si proza literara. Prozele antume cele mai cunoscute sunt nuvele Sarmanul Dionis si Cezara. Dintre postume, vom aminti un roman neterminat din tinerete,Geniu pustiu, la care se adauga numeroase alte povestiri, de obicei numai schitate de Eminescu. Incercarile dramatice ale lui Eminescu se compun dintr-un numar destul de mare de piese de teatru incepute si neterminate de autor, uneori doar din simlpe planuri si ciorne. Mai ales in tinerete, poetul a fost urmarit de ideea de a scrie teatru. Nici unul din aceste fragmente nu a fost tiparit de poet. Ca si o parte din proza si poezie, teatrul a fost descoperit dupa moartea lui Eminescu, in manuscrisele pastrate de Titu Maiorescu. Toate aceste incercari sunt imprimate pentru a vedea cat de vaste erau preocuparile poetului si ce pondere acorda el istoriei nationale ca sursa de inspiratie pentru scriitori.Poezia LuceafarulLuceafruleste una dintre cele mai celebre poezii ale luiMihai Eminescu, nceput nc n1873, dar scris i finisat de-a lungul multor ani pn la publicarea sa n aprilie1883 nAlmanahul societii studenetiRomnia JundinViena. Dup publicarea la Viena, poemul a fost reluat apoi n acelai an n revistaConvorbiri literarei n final n volumul princeps intitulat Poesii sub ngrijirea luiTitu Maiorescu.
George Calinescu afirma : Acest poem a fost socotit de toti ca inima gandirii poetului.Luceafarul este pentru multi un tratat de metafizica , acoperit in eturile miturilor , o stea rasturnata in apa tremuratoare a unui put adanc ce nu poate fi scoasa de cat cu iscusite laturi metodice . Orice cercetator al lui Eminescu simte o datorie de onoare sa dea o interpretare a poemului , fireste , mereu alta si asa se intampla ca in jurul aceteia presupune fantani de intelepciune s-au ridicat stelele inalte ale unei exogeze.
Geneza si surse de inspiratie
Luceafarul cunoaste un lung process de elaborare concretist in cinci variante integral. In scrierea acestei capodopere sunt valorificate :Izvoare folclorice : basmul cules de germanul Kunisch Fata in gradina de aur,basmul Miron si frumoasa fara corp si mitul zburatorului.Izvoare folclorice : Eminescu este influentat de filozofia lui Schopenhauer
Tematica
Criticul literar George Munteanu considera ca sinteza epico-lirico-dramatica este ceruta nu numai de estetica romantismului ci mai ales de statutul estetic al Luceafarului conceput ca mit al cunoasterii.Tema iubirii imposibile , tema geniului , tema timpului , a vietii si a mortii , motivul creatorului , motivul visului , al oglinzii sau al zborului interstelar , toate de origine romantic , sunt sumate mitului cunoasterii. Luceafarul , fata de imparat , Catalin sunt ipostaze ale umanului , aflate pe diferite trepte ale cunoasterii. Iubirea este cea care ii transfigureaza si le permite accesul la o cunoastere mai inalta. Nici Luceafarul , nici fata de imparat, nici Catalin nu mai sunt aceiasi dupa experienta iubirii.
Semnificatia titlului
Sinteza a liricii eminesciene , poemul filozofico-alegoric Luceafarul ilustreaza problematica omului de geniu , in relatia sa cu lumea , iubirea , cunoasterea.In sens denotativ,titul desemneaza steaua cea mai stralucitoare de pe cer , vazuta de pe pamant si anume planeta Venus.In sens conotativ , allegoric , luceafarul devine pentru poet simbolul omului de geni , dotat cu o inteligenta superioara , insetat de absolut si capabil de sacrificiu in iubire.Incipit
Poemul debuteaza cu formula binecunoscuta de deschidere a basmului(A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata) care fixeaza timpul actiunii , de altfel , nedeterminat.De asemenea , primele doua strofe prezinta si unul dintre personajele principale ale textului : fata de imparat caracterizata printr-o serie de epitete si comparatii ce contureaza unicitatea ei.
Frumusetea aceteia este subliniata prin adjectivul la superlativ in forma populara (O prea frumoasa fata) , unicitatea ei se releva si prin descendenta nobila din rude mari imparatesti , prin calitatile ei deosebite si mandra in toate cele , precum si prin comparatiile cu fecioara intre sfinti si luna intre stele. Autorul o asaza pe fata intr-o pozitie privelegiata de superioritate fata de omul comun dandu-i dreptul sa aspire la vesnicie si numurire
Structura poemului .
Acest poem filozofic este alcatuit din patru tablouri:-tabloul intai : cuprinde strofele 1-43 , reuneste planurile universal si terestru care aspira unul spre celalalt la fel ca in vechile mituri in care cerul se logodeste cu pamantul.-tabloul al doilea : cuprindre strofele 44-64 si identificam urmatoarele secvente poetice : - portretrul lui Catalin - jocul erotic initiat de Catalin - Catalina se prinde in acest scenariu erotic , initiat de Catalin.-tabloul al treilea : cuprinde strofele 65-85 si identificam urmatoarele secvente poetice: -zborul intergalactic al Luceafarului -monologul luceafarului adresat demiurgului -raspunsul demiurgului se constituie ca o lectie data lui Hyperion incercand sa ii tempereze elanul.
-tabloul al patrulea : cuprinde strofele 86-98 . In tabloul al IV-lea se revine la ingemanarea planurilor universal si terestru.
In concluzie se poate spune ca Eminescu poate fi luat in cosiderare ca un poet national dar si ca poet universal pentru ca, prin valoarea operei, isi deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate si gandire capabil sa reflecte deopotriva ceea ce este specific fiecarui popor in parte si ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment dat.Eminescu reprezinta sinteza traditiei si a noutatii, a elementelor artistice romanesti si a celor universale; prin el, literatura noastra atinge o culme si isi face totodata iesirea necontestabila in lume.Avand in vedere contributia remarcabila a celor patru mari scriitori in literatura romana, scriitori ce apartin categoriei marilor clasici atat pe plan national, cat si pe plan universal,putem afirma ca operele lor si-au pus amprenta pe cultura poporului roman, au stabilizat si inradacinat originile nobile ale romanilor,reusind prin acestea sa ramana un adevarat model pentru urmatoarele generatii de scriitori.
