REGATUL CUVANTULUI 31.

Regatul Cuvântului, Anul V, Nr.31, Septembrie 2015

MEMBRI FONDATORI

N.N.Negulescu - Iniţiator, prim fondator şi ex-director al revistei Constelaţii diamantine. - Iniţiator, prim fondator şi actual director/redactor-şef al revistei Regatul Cuvântului. - Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Director/Redactor-Şef al revistei Sfera

Eonică.

Al.Florin Ţene - Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

- Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.

ISSN 2286 - O5O9ISSN-L 2286 - O5O9

Parteneri culturali

REGATUL CUVÂNTULUI

Membri de onoare:Academician Constantin-Bălăceanu StolniciProf. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (A.R.A.)Pr. prof. univ. dr. Theodor Damian, SUA, Director al Revistei “Lumină lină”;Dwight Luchian-Patton, Director-Publisher, Revista „Clipa”, SUAVera Luchian-Patton, Editor-in Chief-Publisher, Revista „Clipa”, SUAMaria Diana Popescu, redactor șef la Revista „Agero” Stuttgart, director la Revista de cultură „Art Emis”, di-rector al departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Art EmisCristian Petru Bălan, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUAProf.univ.dr. Lidia Vianu, director MTTLC, Universitatea BucureștiProf. dr. Adrian Botez, director fondator al Revistei Contraatac.

Director\redactor-șef:N.N. Negulescu, membru al L.S.R, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. Redactori principali:Redactor șef-adjunct: Prof. dr. Mihaela Roşu Bînă Secretar general de redacţie: Cezarina Adamescu, membră a U.S.R Secretar directorat: Marian Malciu, membru al L.S.R Critic de artă: Diego Vadillo López, Spania.

Redactori:Prof. Mihaela OanceaDr. Elena-Maria CernăianuProf. Lilia Manole, Republica MoldovaLect.univ. dr. Alina Beatrice CheșcăDr. Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, editor” Occidentul Românesc” Spania, membră L.S.R. și A.J.S.T. RomâniaLuca Cipolla, ItaliaAny - Mary Dina @ Sarawathi Binduhooshan, India.Jerlăianu Manuela Cerasela, scriitoare

Redactori asociaţi:Ionuţ Caragea- membru al U.S.R., cofondator și vicepreședinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebeq, Canada, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul NeamţGeorge Roca, editor șef al Revistei Romanian Vip, AustraliaSlavomir Almajan, CanadaCătălina Florina Florescu prof. dr. în literatură comparată, SUASimona Botezan, jurnalist de limbă română la Washinton DC, director adjunct al ziarului „Mioriţa”, SUAMariana Zavati Gardner, membră a Royal Society of Literature UK

Redactor principal tehnoredactare:Ing. Rodica Cernea

Realizator coperta:Ing. Rodica Cernea

Scriitor, jurnalist Eugen Cojocaru, şef departament dramaturgie Ştefan Grosu, bursier doctoral Academia Romana; doctorand la Şcoala Doctorală de Filosofie, Univ. Bucureşti; consultant IBN Khaldun Center For Research & Studies, Amman- Jordan, trainer de etică aplicată (etică şi protocol, etică în afaceri, etică medicală, management etic, coduri eticeetică şi resurse umane, responsabilitate morală, branding personal şi cor-porativ) şi formare voluntari Şef Departament Etică, Teologie Didactică Dr. Adriana Mihaela Macsut, (Doctor, Şcoala Doctorală de Filosofie, Univ. Bucureşti cu Teza Doxa în concepţia lui Platon) consultant IBN Khaldun Center For Research & Studies, Amman- Jordan, trainer de etică aplicată (etică şi protocol, etică în afaceri, etică medicală, management etic, coduri etice, etică şi imagine, etică şi resurse umane, responsabilitate socială şi religioasă, branding personal şi corporativ) şi formare voluntari Şef Departament Filosofie, Hermeneutică Creştină.

REGATUL CUVÂNTULUI

SUMAR

Viviana Poclid Dehelean...................................................pag.5Diego Vadillo López.........................................................pag.6Adrian Botez.....................................................................pag.7Cezarina Adamescu........................................................ pag.10Mihaela Roşu Bînă..........................................................pag.13Eugen Cojocaru...............................................................pag.14Stelian Gomboş...............................................................pag.15N.N.Negulescu................................................................pag.16Octavian Dumitru Curpaș...............................................pag.18Dorina Stoica..................................................................pag.20Ionuţ Caragea..................................................................pag.24

Claudia Tănase...............................................................pag.25Vasile Popovici...............................................................pag.25Constantin Mîndruță......................................................pag.27Adrian Botez..................................................................pag.29Mihaela Oancea.............................................................pag.30Alexandra Firița.............................................................pag.30Manuela Cerasela Jerlăianu...........................................pag.33Ioan Vasiu......................................................................pag.34Vavila Popovici.............................................................pag.34Lilioara Macovei...........................................................pag.36Liliana Ardelean............................................................pag.37

Responsabilitatea asupra co.nţinutului materialelor publicate ..revine autorilor.Creaţiile literare se transmit la adresa:regatul [email protected] poate fi accesată la adresele: http://www.regatulcuvantului.roe-mail director redactor-șef: [email protected] [email protected] redacţie: 0351.405.824Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr 61, Craiova,Dolj, Romania, cod 200541

REGATUL CUVÂNTULUI

Viviana Poclid Dehelean

„Dragostea nu moare”... niciodată...

Maitreyi Devi, În arşiţa dragostei. Poeme şi confesiuni despre Mircea Eliade, Traduceri, note, interviuri şi cuvânt înainte de Ade-lina Patrichi, Bucureşti, Editura Taj, 2012, 96 p.

Viviana Poclid Dehelean

Motto:„Chiar de ne-amăgim, crezând c-am învăţat a uita

În adâncul inimii retrăim tot ceea ce a muri nu vrea.”Maitreyi Devi

„O fată din Bengal şi un băiat din România au început această frumoasă poveste de dragoste cu mult timp în urmă...” (confesiunea lui Priydarshi Sen, fiul lui Maitreyi, martie 2007, p. 80). Deşi pe piaţa cărţii româneşti, Maitreyi Devi e cunoscută

prin romanul de succes, Dragostea nu moare (Na hanyate), replică la binecunoscutul roman exotic al lui Mircea Eliade, iată că au fost publicate şi primele replici ale acesteia de la aflarea veştii că este un personaj de roman. Dovadă este volumul În arşiţa dragostei. Poeme şi confesiuni despre Mircea Eliade, coordonat de Adelina Patrichi, realizator de emisiuni culturale la Televiziunea Română. Cele patru părţi ale volumului: Scrisorile despre Mircea (Corespondenţa cu Sergiu Al-George), Aditya Marichi (Poemele pentru Mircea), Cealaltă jumătate a poveştii (Confesiuni despre Mircea Eliade şi Maitreyi, cu: Chitrita Devi – sora lui Maitreyi, Shangamitra Sarkar – specialist în relaţii internaţionale, Bhavani Ganguli – profesor de filozofie, Rupa Sen şi Priyadarshi Sen – nora şi fiul lui Maitreyi) şi Dosar foto evidenţiază personaliatea unei femei puternice, încrezătoare în propriile-i forţe. „Maitreyi nu semăna cu nimeni. Era unică.” (Rupa Sen, nora lui Maitreyi, in-terviu cu Adelina Patrichi, martie 2007, p. 71). „A fost întotdeauna foarte îndrăzneaţă. (...) ...e lucrul pe care l-a făcut cel mai bine, toată viaţa ei! Să fie curajoasă.” (Priydarshi Sen, fiul lui Maitreyi, martie 2007, pp. 77-78). Într-adevăr, a dat dovadă de mult curaj când, după atâţia ani, şi-a recunoscut, în faţa lumii întregi, „povestea iubirii... inde-structibile” (scrisoare adresată lui Sergiu Al-George, 2 decembrie 1972, p. 17). Dorea să-şi lămurească sentimentele, dorea să risipeas-că orice urmă de îndoială în ceea ce priveşte anumite amănunte din romanul lui Mircea Eliade: „Aş vrea să-l văd (pe Mircea Eliade – n.n.) şi pentru că i-am citit cartea – e plină de lucruri care au fost greşit înţelese. M-a iubit, dar nu m-a înţeles. De aceea a trebuit să scrie atâtea neadevăruri. (...) Nu i-am spus niciodată că-l iubesc. Întrucât eu nu am înţeles profunzimea acestui sentiment decât în momentul când îşi lua rămas-bun.” (scrisoare adresată lui Sergiu Al-George, 12 februarie 1973, pp. 18-19). Despre călătoria lui Mai-treyi în S.U.A., Rupa Sen menţionează: „Îl iubea pe acest om, pe soţul ei. Dar toate vechile sentimente au năvălit peste ea (după ce a citit romanul lui Eliade – n.n.). Şi au început s-o obsedeze. Atunci s-a gândit că ar fi bine să îşi scoată treaba asta din sistem, să plece, să-l viziteze şi să scoată din rădăcină durerea. Voia să scape de sen-timentele alea – să le pună undeva de unde să nu o mai deranjeze – nu voia să să le mai ţină fierbând aşa în sufletul ei. Şi era un lucru foarte corect.” (Rupa Sen, p. 71). Tot ca o eliberare pot fi văzute şi poemele scrise de Mai-treyi la finele anului 1972. Poeme de dragoste sfâşietoare, „o sub-limare artistică a disperării... (...) Numai o femeie indiană poate fi capabilă de o asemenea memorie absolută, o memorie care nu are nimic de-a face cu viaţa obişnuită.” (Sergiu Al-George, scrisoare către Maitreyi, 20 martie 1973, p. 20).Aceste poeme, scrise în spiritul pur indian, sunt, de fapt, prima rep-lică a autoarei la romanul Maitreyi. În total sunt doisprezece po-eme: Copac fără frunze (28 noiembrie 1972), Doamne, de ne-am cere viaţa înapoi (1 decembrie 1972), Hoinărind ca duh (2 decem-brie 1972), Să te mai văd o dată (12 decembrie 1972), Radha (3 decembrie 1972), Setea deşertului (2 decembrie 1972), Umilită în piaţa mare (9 decembrie 1972), El, şi niciun altul (5 decembrie 1972), Lumea văzută de sus (9 decembrie 1972), Piciorul atins pe sub masă (8 decembrie 1972; reluare a cunoscutului episod descris în romanul Maitreyi), A avea şi a nu avea (18 decembrie 1972), Diamante în fântâna timpului (18 decembrie 1972). În scrisoarea datată 12 februarie 1973, Maitreyi explică de ce a ales un asemenea titlu pentru volumul său de poezii – Aditya Marichi – „înseamnă «raze de soare» (aditya = «soare»; marichi = «raze»), aşa îl numea tata (pe Mircea – n. red.) – sună foarte ase-mănător.” (scrisoare către Sergiu Al-George, p. 19). În interviul Cristinei Scarlat cu Adelina Patrichi, aceasta din urmă face o „radiografie” obiectivă: „După evenimente (publi-carea celor două romane – n.n.), ştim ce s-a întâmplat, din cartea lui Maitreyi, din ce ne-a spus Chitrita, din scrisori etc. Ştim cum s-a

REGATUL CUVÂNTULUI

-5-

căsătorit Maitreyi, cum nu a vrut să îl vadă pe pretendent înainte de nuntă, ştim cum tatăl şi-a părăsit familia... (...) Ştim şi cum a desco-perit Maitreyi conţinutul cărţii şi cum s-a hotărât să-i dea o replică literară. Dar ştim din scrisorile pe care le-a scris peste foarte mulţi ani lui Sergiu Al-George ce suferinţă a mocnit în inima ei. Până în ultima clipă (noaptea nunţii!) a sperat că Mircea va apărea şi o va salva în ultimul moment. I se părea că îi aude paşii. A avut o căsnicie foarte reuşită, după modelul indian – înainte căsătorie, după aceea dragoste de tip prietenie. Dar ea privise pe furiş în lumea cealaltă, a dragostei-pasiune (...) A fost la limita lumii ei. (...) ...a înţeles însă că dragostea e mai importantă decât reputaţia. Că inima ei este încă în mâinile lui. Şi a făcut nebunia de a scrie şi ea versiunea ei. Care i-a adus un premiu şi ruptura totală de familie.” (p. 83) Despre această ruptură de familie vorbeşte şi fiul lui Mai-treyi: „După cartea ei, toată familia s-a retras de lângă ea. Noi am hotărât tacit, fără să vorbim între noi, să-i fim alături. Ea avea drep-tate şi ceilalţi nu erau destul de mari la suflet ca să-i vadă măreţia. Asta am zis noi.” (p. 80). Aşadar, această carte ne-o dezvăluie pe adevărata Maitreyi, reprezentând, în acelaşi timp, un reper în biografia spirituală a lui Mircea Eliade.

Diego Vadillo López Spania

Creadores de distintos países hemos decidido implicarnos en un proyecto artístico-poético que recorrerá el mundo

Diego Vadillo LópezCrítico de Arte y Literatura

Charlando animadamente una tarde pre-estival con el artista plásti-co Tudor Serbanescu, me sugirió este la posibilidad de lanzarnos a un proyecto colectivo en el que distintos escritores de diferentes nacionalidades aportásemos nuestros versos en aras de que fuesen ilustrados por el propio Serbanescu, un artista muy bregado en lides semejantes a la que acordamos poner en marcha.

Entre los dos fuimos contactando con una serie de poetas, más o menos conocidos, de países tan diversos como Nicaragua y Serbia, Rumanía y Brasil, Australia y Costa Rica… y cuando la nómina de participantes alcanzó la decena (superándola en uno) pusimos en marcha la aventura: cada uno de los participantes aportaríamos cinco poemas los cuales Tudor Serbanescu ilustraría expresando gráficamente la conmoción interior que le suscitara cada una de las piezas con las que aceptamos contribuir al Proyecto.

Lo emocionante de la cuestión era que los poemas irían recalando en cada uno de los países de cada uno de los poetas, ya que otro de los compromisos adquiridos era dar difusión al Proyecto Interna-cional de Poesía Gráfica a través de la organización de eventos en los que se recitaran los poemas de cada versificador y se ex

hibieran los dibujos de Serbanescu, un creador muy acostumbrado a formar parte de colectivos artísticos, no en vano pertenece a la Asociación Nacional de Pintores Carmen Holgueras o a la Asoci-ación de Artistas Rumanos en España (ASARS), entre otras, y co-ordina el Centro Pro-Arte, desde donde ha venido organizando los más diversos eventos culturales.

El pistoletazo de salida tuvo lugar en Madrid, en el Espacio Ronda, el 31 de julio de 2015, contando con la presencia, junto a Serbanes-cu y a mí, de la poetisa Blanca del Valle y de la también poetisa, diseñadora, traductora y presidenta de la Asociación Cultural Casa Serbia, Dusica Nikolic Dann; los cuatro recitamos poemas propios y del resto de los participantes, contando con la participación de los poetas rumanos Dragos Popa y Gelu Vlasin (presidente este último de ASARS). En las paredes lucían los dibujos con que Tudor Ser-banescu había ilustrado los poemas de todos.

El evento contó asimismo con el concierto del joven y prometedor grupo de folk-rock “8 de Picas”.

Tras esta primera exposición de los “Poemas-Gráficos” y recitación de los mismos, una segunda estación espera en Rumanía, más con-cretamente en la ciudad de Alexandria, donde el galerista, editor y poeta Elisei Virgil y el también poeta y editor, historiador… af-incado en Sidney, George Roca, llevarán a cabo un nuevo evento junto con Tudor Serbanescu, que volverá a exponer los trazos a que han dado lugar los poemas aportados desde tan variopintas local-izaciones geográficas.

Lo emocionante del proyecto es saber que el trazo recreador de Serbanescu va a unificar y a revivificar artísticamente los versos de poetas que en muchos casos no nos conocemos personalmente, siendo nuestros poemas los que entren antes en contacto entre sí.

Los demás participantes, aparte de los ya aludidos Blanca del Valle, Dusica Nikolic, Elisei Virgil, George Roca y yo mismo, serán: la nicaragüense, afincada en Moscú, Alba Azucena Torres (Agregada Cultural de la Embajada de Nicaragua en la capital rusa, además de poeta), Maggy Gómez Sepúlveda (psicóloga colombiana afincada en Chile, aparte de poeta), Beatriz Rastaldo (poeta, escritora y co-municadora argentina), Alexander Anchía Vindas (poeta, narrador y profesor universitario costarricense), Tales Jaloretto (poeta, actor y periodista cultural brasileño) y el poeta y promotor cultural chile-no Luis Arias Manzo.

Y parece ser que se van a ir sumando otros tantos poetas más (Rita Valencia Valdivia, de Chile, Álvaro Torres Calderón, de Perú…), toda vez que este tiene la voluntad de ser un proyecto dinámico y abierto a la participación.

Esta forma cooperada de difusión transnacional de la cultura tiene la vocación de permitir la traslación de las obras no solo más allá de las fronteras de los países donde son concebidas sino además derri-bar las barreras que separan los diferentes dominios de las distintas disciplinas artísticas, ya que al cabo estas son meras vías que halla la creatividad de cada cual, pues quien tiene cosas que expresar siempre acaba encontrando una u otra vía: unas veces la poesía, otras el dibujo, otras la música… Precisamente esa era la intención que nos movió a Serbanescu y a mí a poner en marcha este Proyecto que va a seguir en movimiento gracias a la participación y activa colaboración de todos los antes mencionados que nos han manifes-tado el firme propósito de querer contribuir a que la poesía fluya, en ambos formatos, por un río planetario que dibujará, como Ser-banescu, los más insinuantes meandros líricos e intercontinentales.

Es emocionante pensar que nuestro ilustrador ha realizado

REGATUL CUVÂNTULUI

-6-

esfuerzos lírico-plástico-intelectuales en pos de obtener y materializar las abstracciones dimanadas de nuestros respectivos ímpetus poéti-cos, o humanos transferidos al verso.

Decía Octavio Paz que el poema es poesía erigida, a lo que yo añadiría que la lírica ilustración del poema es poesía rubricada.

ALCHIMISTUL “OSEBEŞTE”-SEPARĂ ŞI, DIN NOU, COAGULEAZĂ: “OSEBITOR”, de PETRU SOLONARU 1

FLORIN MIHĂESCU, unul dintre cei mai celebri şi enigmatici, totdeodată, ucenici ai lui VASILE LOVINESCU – spune, cu înţelepciune alchimică, nişte vorbe care sunt şi crezul (devenit, prin cartea “OSEBITOR” – “manifest” al POESIEI!) al lui PETRU SOLONARU: “Scrisul este mai întâi un mod de izolare, de SEPARARE de ambianţa turbulentă, risipitoare, acaparatoare. Este un mod de a întoarce spatele aparenţei iluzorii dar ispititoare, pentru a putea privi cu acuitate şi pătrundere în profunzimile eului şi a descifra aici înălţimile Sinelui.Această SEPARARE/SOLVE trebuie urmată de o CONCENTRARE nu numai a gândurilor, ci a întregii fiinţe în jurul unei idei-forţă, a unui centru, care devine un nod ce trebuie desfăcut sau tăiat, pentru a-i elibera legăturile interioare. SEPARAREA devine astfel un auxiliar al CON-CENTRĂRII, pentru care constituie un suport, favorizând «adunarea a ceea ce este risipit», for-marea unui fel de <<materia prima>> pentru meditaţiile ulterioare. De multe ori, albul hârtiei este golul care formează această CONCENTRARE/COAGULA, formând o tabula rasa după care totul trebuie luat de la început. Albul opalescent se concentrează în fiat lux-ul care înscrie în clar

primele gânduri. Alteori, fila albă este o probă a golului, a inerţiei care împiedică începutul şi care trebuie învinsă pentru ca procesul să poată demara. Albul se confundă atunci cu noaptea în care gândul se pierde fără o stea călăuzitoare” - cf. Florin Mihăescu, Despre “alchimia scrisului”.

* …Avem pe masă, în faţa ochilor, o antologie discretă şi cu o nobilă, regală selecţie a trecutelor (DOAR CRONOLOGIC!) stihuri ale autorului: „OSEBITOR”, de PETRU SOLONARU. Descântătorul traco-valah îşi deapănă, în murmur, din Vârful Kogaionului, taina iubirilor sale întru veşnicie, strânse şi transgresate, în Logos, de-o viaţă (...dar, prin „sapienţă”, spărgând „Oglinda” paulină 2!): Narcis şi Androginul, Hermes/Apele Mercuriale şi Inorogul, Sinele şi Sinea...Om, Nimic, Veşnicie...Dumnezeu-UNU-TOT! Sunt stihuri-mărgăritare orfice desăvârşite - precum lumina rourei, extrasă-reîndumnezeită alchimic („Asemeni alchimiei, poesia este chemată să facă aurul sensului, din plumbul semnelor” – cf. Semn şi sens, p. 169), din volumele: -„În”, Editura Semne, 2008; -„Or”, Editura Semne, 2009; -„Tetraion”, 2010; -„Zalmoxeion”, Editura Contact Internaţional, 2012; -„Tetradele”, Editura Contact Internaţional, 2013 - ...la care se adaugă, spre tălmăcirea/”postfaţarea” Sinelui spre Sinea Cosmică (Supra-Eul Divin), studiul hermetic „manifest” (pentru că, de altfel, TOATĂ opera lui PETRU SOLONARU se află sub Umbra Caduceului3 Hermetic!): „<<Semn şi sens>> sau Tetrada Poesiei”. Alchimia solonariană este, fireşte, cea a Duhului (...nu precum cea a împăraţilor Vienei, lacomi de aurul rece...), deci a SENSULUI, ÎN CARE SE DIZOLVĂ SEMNELE: „Sensul, cel dobândit când tăcerea şi cuvântul sunt unime. Aici tutelară este Curmătoarea Atro-pos, Oglinda ce taie canavaua poesiei înnodând-o, însemnând această făurire a legăturii în Unul, pentru ca Marele timp să comunice cu cel comun, ca sacrul să intervină în mijlocul profanului, să-l revigoreze” (cf. „<<Semn şi sens>> sau Tetrada Poesiei”, pp. 172-173). Şi se mai zice, în excelentul, inspiratul eseu hermetic: „Ca o artă a magiei, întreagă, poesia se impune să fie revelată NUMIRE DE SACRU (s.n.), să vină în concordanţă cu eufonia lucorilor, să vibreze în polarizare, să intuiască ritmul uniform dintre lăuntru şi afară (n.n.: aceasta este misiunea ALCHIMIEI AUTENTICE!), sub astâmpăr şi rigoare geometrică, fiinţând verigă a ordinii infinite şi generând măreţie” – adică, „generând”/revelându-l pe Cel/SINGURUL Auto-Generat! Şi, în fine, SOTERIOLOGIA PRIN LOGOS, REDEVENIT SPIRIT PUR! - prin Magia POESIEI: „Salvarea e posibilă prin stingerea întrebării poesiei: Unde este sacralitatea?...Astfel, prin dez-interogaţie, poetul trece de nepăsarea colbuielnică a semnelor, DOBÂNDIND NEMURIRE (s.n.). (...) <<Vălul poesiei>> să lege pe <<a fi>> din cuvintele omului cu <<a tăcea>> din Cuvânt, consacrând minunea fiinţială”. Aceasta este „Ars Poetica” solonariană, dar şi expresia crezului său alchimico-hristico-soteriologic. Astfel, opera lui PETRU SOLONARU, prin Antologia de faţă, devine o „Tabula Smaraldina Hermetica4” ...cumva, creştinată _______________1-Petru Solonaru, OSEBITOR – Antologie de POESIE, Editura Antares, 2014.2-“Vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” (Sf. Apostol Pavel, I Cor. 13, 12).3-Caducéŭ n., pl. eĭe (lat. cadúceus și cadúceum din caducéum, care vine d. vgr. kerýkeion, d. kéryx, anunțător; it. caducéo): “Sceptrul lui Hermes, reprezentat printr-un baston cu două aripioare în vârf, de fapt, o ramură de laur sau de măslin, cu două aripĭ în vârf și înconjurată de doĭ șerpĭ”. N.n.:…Îl încifrează, astfel, pe zeul tranzacţiilor urano-telurico-plutonice şi al punţilor cosmice, al împăcării contrariilor, al prudențeĭ și înţelepciunii abisale (șerpiĭ) și al permanentei dispoziţii pentru/întru transcendere (aripile) – fără a uita, o clipă, revelaţiile descinderii…”Întâi să cobori până la Capătul Cel mai de Jos al Axei Polare/Axei Lumii, pentru ca, apoi, să ai dreptul de a năzui spre Capătul Cel mai de Sus al Axei Creaţiei Dumnezeieşti”! – ne “dădăceşte” şi Vasile Lovinescu. Două spirale de energie: una care coboară de la Tatăl Ceresc, iar una care urcă de la Mama Divină.4-Tabla de Smarald a lui Hermes defineşte Lucrul Unitar ca pe un Continuum Infinit. Termenul Deasupra (sau oricare dintre diferitele lui traduceri) stabileşte două con-cepte: a) punctul de început de la care există un Deasupra şi b) o ascendenţă nelimitată. Termenul Dedesubt stabileşte de asemenea: a) punctul de început de la care există un Dedesubt şi b) o descendenţă nelimitată. Afirmaţia că Deasupra este ca şi ceea ce este Dedesubt, şi invers, plasează aceste realităţi pe un continuum de similaritate. Astfel se creează un Continuum Infinit cu un unic Lucru definit clar - Centrul, de la care Deasupra şi Dedesubt se întind la infinit.

-7-

REGATUL CUVÂNTULUI

(romano-catolicii de azi ar zice...”readaptată întru...<<refrechement>>”...)! – în care ni se revelează şi AL CINCILEA ELEMENT5 - iar autorul se poate încorona întreit, precum mentorul său sacru, Hermes Trismegistos6 - echivalând şi împăcând, întru „curgerea her-acliteană perpetuă” - contrariile cosmice: „curgerea în sine ce, cum jos şi sus,/e şi-n fiinţare şi-n cele ce nu-s” – cf. Curgerea, p. 167. Precum misticul medioevic Angelus Silesius (recte, Johannes Scheffler, 1624-1677), alchimistul PETRU SOLONARU nu încetează a fi, o clipă măcar, creştin (...în mod straniu şi unic, neopus gnozelor! - pe care şi le selectează în funcţie de crezul creştin!), şi, în esenţă, Poesia Solo(mo)nară (în care Cuvântul capătă forme, contorsionări şi spiralări, interioare şi exterioare, miraculoase de-a dreptul!) spune la fel ca filosofia creştină silesiană: „Plumbul se preschimbă în aur şi hazardul dispare atunci când, împreună cu Dumnezeu, eu sunt preschimbat în Dumnezeu, de către însuşi Dumnezeu (…). Căci inima este aceea care se transformă în aurul cel mai fin: Iisus Hristos sau harul dumnezeiesc sunt piatra filosofală” – căci, iată: „Dincolo de <<este>> nu e cel ce nu-i,/ci oglinda Unui, înveghindu-şi Lui/(...) Moartea-i trece viaţa-i; drum al nimănui” – cf. În nimic, p. 129, sau: „Oglinda,-n schimb, nu poate chip să-şi vadă” – cf. Cu mine taina cade, p. 6, dar cu osebire, se identifică, mistic, cu Oniros 7/”oul sfânt cu embrionul rece”, şi declară, mistuindu-şi Sinele, în UNU: „Oniros, veghi, oracol îl petrece/spre oul sfânt cu embrionul rece/în amăgirea umbrei fără vamă,//născut în Unul care-l şi destramă.../Căci contemplând păcatului o poartă,/himeric, el, sorbire sieşi poartă...” – cf. Pustiu-mi ochi, p. 8. „Nimicul”, la PETRU SOLONARU, este heidegger-ian şi eminescian („Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/E stăpânul fără margini peste marginile lumii…) - este personal, plin şi împlinitor, autotransgresându-se în Logos/Ordine şi Cuvânt Ordonator – căci tot Lui Dumnezeu-UNU este, şi el, slujitor! – adică, Lui Dumnezeu-TOTUL: „Unul nu-i doar cauza totului, ci tot!/ (...) prin nimicul însuşi încă ne-nceput./Dintr-odată Punctul caier-timp s-a vrut,/ca torcând pustia tainei din cuvânt/să devină-oglindă, sine întălmut (n.n.: vocabulă specific-solonariană, sugerând întâlnitrea întru muţenia sacră, de tălmăcit, întru nevedere-ne-grăire!)” – cf. Stihare, p. 122. Uneori, Veşnicia Lui Dumnezeu apare labirintică, oarbă, rătăcitoare, aparţinând hazardului/”zar” („Veşnică aceeaşi şi aceiaşi veci,/punct imperceptibil, rătăcire deci,/zvârle şi adună iluzoriul zar/al nemărginirii oarbelor poteci” – cf. Oarbele poteci, p. 123), dar, de cele mai multe ori, pentru „SAPIENT”-Înţeleptul eminescian, „dincolo de ură şi iubire” (totuşi, prin Iubire Alchimică, Formă Supremă de Cunoaştere şi de Ne-Moarte!) - Veşnicia-şi recapătă Chipul Rostului, al Cugetării Pline („poros”-ul ocultismului...): „Stin-gerea-n Tăcere şi norocul i-s/dincolo de ură şi iubire, drum,/unde a durerii matcă a închis//tarele-ndoielii, Sine cunoscând./(...) Vălul cugetării, drept oriunde vânt,/nu îi mai destramă contopirea-n rost” – cf. Sapientul, p. 126. Şi numai „Sapientul” poate dezvolta Veşnicia Cosmică, în Eternitatea Valorii Întrebării Resurecţionale parsifal-iene: „Să existe omul, trebuie a-l şti/echilibru tainic cu divinul şi/cea asemănare-a lor ca bun răspuns:/-Cum de n-a fost nimeni şi s-a fost a fi?//Numai limpezimea faptelor ne ţin/din viaţă-a curge-n neclintit destin./Suflet, scop şi minte gnozic intuiesc/darul veşniciei gol, în sine plin...” – cf. Darul veşniciei, p. 127.Uneori, până şi „Sapientul” (în ciuda revelaţiilor dinspre „sacralul decor”!) este năruit de melancolia „curgerii” şi a „fumului”... a ”golirii”, aparent procesuale...împleticindu-se („orbit” de nostalgia senin-amară a înţelepciunii), printre umbrele lucrurilor, cele încă minţindu-ne, cu forma lor: „Ce folos paharul, dacă-i gol acum?.../Viaţa-aproape stinsă mai păstrează fum/când în lucruri află nesta-tornicii./Orbul întuneric trece grabnic drum,//al infinităţii, unde se închid/forme neîntoarse într-un groaznic vid.// (...) Numai adevărul că va fi să mor/tremură-n oglinda cerului de zor./ Restu-i o visare şi vânare-n vânt/chiar de-mi stă în minte un sacral decor” – cf. Un sacral decor, p. 128. Dar „Sapienţa” şi Revelaţia, Vizionarismul şi Forţa Celestă a Duhului (oprind, cu fermitate ultimă, invazia formelor-năluciri!) înving şovăiala drumului şi-a drumeţului, înving „părerea” cea atât de adânc-ispititoare, pentru/întru CERTUDINEA Veşnică – adică, întru Bucuria Tăcută a Eternizării Duhului...într-un „sacral decor” valaho-mioritic (...dar şi pregnant eminescian, amintind, energic, de Odă – în metru antic! – ...însă şi, cumva, rimbald-ian, lautréamont-ian ori paulvaléry-an, totdeodată! – ...confirmând, din plin, adevărul biblic, precum că „Duhul Sfânt bate unde vrea”!), extrem de convingător şi dătător de încredere sacral-sapienţială şi de sfântă nădăjduire: „Chiar de stă părere,-i bine de ştiut://toţi ajung în sânul infinit al Său/unde loc nu-ncape de păreri de rău.../Păsări, peşti ori oameni din vremed popas/moştenesc urmarea-i: cad acestui hău,//ca şi cum născuţi, ei, niciodată n-ar/fi ai întâmplării jocului zadar.../A-l cunoaşte-nseamnă a-nvăţa muri!/-Tu, tăcut în tine, bucură-te, dar!...” – cf. În nimic, p. 129. În definitiv, teoretic, „tot omul” ştie (ce păcat că nu şi VREA întru ştiinţă!) că PARADISUL, cum afirmă „Marele Orb”, Borges, este Singurul Adevăr – Creat şi Creator: „Crezi, oare, că e cu putinţă să trimiţi ceva în neant? (...) Crezi, oare, că divinitatea putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?” – cf. Jorge Luis Borges, idem, p. 345).

* ...À propos de „Marele Orb”...Nu putem a părăsi mărturia-recenzie, despre vizionarul „sapient”, din volumul antologic „OSEBI-TOR”, fără a trece, măcar cât o boare, peste superbul poem Elegia pelasgiană8 - unde autorul îşi depune, cu adâncă smerenie, voturile monahal-zalmoxiene, în faţa Magului Kogaionic!_______________5-Al Cincilea Element - conştientizarea conştientă a Creatorului. Tabla de Smarald simbolizează aceasta, descriind rezultatul ca fiind un Tată, ceea ce ne aduce înapoi la începutul ecuaţiei noastre, ca şi Ouroborosul, care-şi găseşte finele în propriul început, într-un ciclu fără de sfârşit ,al descoperirii de sine. Acest Tată care se naşte, se spune că generează toate Operaţiile minunate din lume. Al Cincilea Element, Chintesenţa, deşi este presupus peste tot, el nu este niciodată numit direct.6-HERMES TRISMEGISTOS - Hermes de trei ori Încoronat “este un simbol foarte puternic şi foarte larg, unul pe care nu-l pot explica într-un comentariu aşa de scurt. Pe scurt, este un simbol al Treimii în Unitate, o imagine a combinării tezei, sintezei şi antitezei. Este Soarele şi Luna, şi tot ce stă între aceste două arhetipuri. Mai la obiect: în acest context, el reprezintă puterea pe care o are Centrul înlăuntrul unui Continuum Infinit - el poate fi situat oriunde şi / sau peste tot, şi de fapt este un reprezentant mobil, care se conduce pe sine, al Întregului. Faptul că Hermes este DE TREI ORI ÎNCORONAT, este o indicaţie că această putere este activă pe cele trei niveluri ale fizicului, astralului şi mentalului (Sarea, Sulful şi Mercurul). Acest punct oglindeşte clar prima parte din ecuaţia de bază a Tablei de Smarald: coborârea creatoare a Forţei întru Formă, al cărei rezultat natural şi inevitabil este TATĂL / FOC, care începe urcarea ce urmează” – cf. Comentariul lui Rawn Clark asupra Tablei de Smarald a lui Hermes - English Original © Rawn Clark, Roma-nian Translation © Marius Nica 2007.7-ONIROS (în mitologia greacă), zeu care personifică somnul cu vise sau visele din timpul somnului. Grecii credeau în funcția oraculară a viselor, pe care le împărțeau în trei categorii: prin revelație (când zeii apar fățiș în visele oamenilor, anunțându-le viitorul); prin contemplare (când experimente viitoare au loc în vis) și aluzive (asupra viitorului, înfățișat în forme simbolice) – cf. DEX.8-PELASGOS, strămoșul mitic al pelasgilor, care potrivit mitologiei grecești, s-a născut fie din cuplul Zeus-Niobe, fie direct din pământul negru, într-un pisc de munte - DUPĂ CARE A DAT NAȘTERE NEAMULUI OMENESC. -8-

REGATUL CUVÂNTULUI

Uterul Lumii-„GROTĂ” – „ZALMOSIA!” – de unde au pornit, spre „viere”, Neamurile Sacre ale Pământului Căzut, dar nu fără Nădăjduire Sacră! – acolo unde Numele Mistic al Lui este pronunţat şi întru Cercul Divin („O” – „GOT” – simbolizat prin „undina” primordiilor lunar-artemisian-feminine), dar şi întru Aşteptarea Perscarului, pe Ţărm, întru Recăderea în Mrea-ja Mântuirii, pentru a re-urca, spre Cer, Cele Trei Trepte, acum frânte... („E” – „GET” – simbolizată prin Caloianul Solar-„Fi-inţă-aşezată” întru Frumuseţea/”Kalos” Divină a Creaţiei Înseşi, dar şi întru Frumuseţea Meditaţiei-Scormonire-a Cunoaşte-rii/”Frumoasei Doxia”, asupra Creaţiei! - ...”Prin jertfă, gân-direa!”): „-Dar cine ar trăda/beţia de linişti/ursită,/când – vrajă focară – undina/găsi-va-n al Grotei repliu/verdictul pelasg?” Aici stă UNU-Dumnezeu, „jucându-se” („agonic”, zice grecul antic...) cu toate ale Sale, bune şi rele, haotice şi rânduite suprem, totdeodată (...acceptă până şi „asmuţirile” din partea Bătrânelor/Graielor!) – dar puse, atent şi riguros, sub Semnul Curcubeului-Sintezei Alchimice Supreme: „Ci purure Unul,/căruia-n sine/dezvălui îi place,/sub cauză mirarea-ncântând,/în timp ce, din nimb curcubeic,/spre bezne/fisura de clipă-i/temeiului rană./Fără de sens şi pripelnic,/talpa-i/hăul apasă:/chimeră...//Părerii,/frumoasei doxii/(...)Consecinţă:/fir forfecat de o graie,/surâde-amăgirii conture/şi,-adagiu suav, nu hybris cufundă...//Faţăn faţă cu sine,/tors,/Caloianul,/Fiinţă aşează...//Prin jertfă, gândirea!” – cf. Elegia pelasgă, p. 93. De observat cum Gândirea este SUPREMA JERTFĂ, din partea „Sapientului” Om, Iubitor de El! Iar Limba Pelasgilor urma Gândirea, întru Statorni-cia-„şezătoare”, întru Originaritate şi Jertfire Atot-Întemei-etoare: „A limbii, cumva, şezătoare,/punctul l-aduce în Punct,/iar actului clar/nume-i împarte” – ...cât de luminos şi ferm defineşte PETRU SOLONARU funcţia sacră a Limbii/Logos Întrupat (care purcede nu de la Turnul Pierzaniei-Babel, ci de la ADAM NOMOTHETUL DUMNEZEIESC!) – Limbă-Logos neuitător/neuitătoare de Origine Atot-Născătoare – şi, deci, păstrând, neatinse, valenţele soteriologice, ale Reaflării Stării Paradisiace, pentru Om: „punctul l-aduce în Punct,/iar actului clar/nume-i îm-parte”... ...Cine mai gândeşte, oare, azi, Logos-ul/Limbă, în aceşti termeni de sacralitate demiurgică şi soteriologică...?! Din păcate, azi extrem de puţini mai apără „CUMINŢE-NIA” - ...azi, tot mai puţini ştiu (pe tot mai puţini îi interesează!) că, aici, în Noul Babel al Valaho-României, este (NU „A FOST”!) Dacia/Hiperboreea Sacră...PARADISUL! - cum extrem de ex-act afirmă PETRU SOLONARU: „Dacia, ÎNCĂ! (s.n.)//Hiper-boreea...” – cu Centrul Axial Cosmic – KOGAIONUL: „Soarele scaldă iar Kogaionul/(...)-Cuminţenia, unde-i?...//Cu-arcata-i himeră,/gnoza frunţii abate/sădirea de suflet/stăruitoare.../-Arun-cată-n afară, dezvăluie, ce?” ...Să nu ne împiedicăm, din nou, de nostalgie! „Marele Orb” este cu noi dimpreună, din veci în vecie...să refuzăm himera „apăsării golului” – „gura de RAI PRIN GRAI” (deşi „stran-gulată” de iluzia Clepsidrei: „-Nu,/pilda ce-otrava clepsidrei de-schide./Indecisă, aidoma gură de grai,/aminteşte/pânza de taină/ce urma ne pierde”) stă deschisă, trebuie doar s-o şi vrem afla-re-actualiza... ÎNDOIALA (ca expresie a lenei existenţiale, de data asta!) este otrava cea rea şi încâlcitor-labirintică („De-a fost ca nimicul să fie,/de ce şi-o estime deşartă?”): Şi, totuşi, haideţi să nu transformăm viaţa în digresiunea majoră, în raport cu Centrul Sacral Kogaionic – pentru că, şi aşa, ofensa adusă de amânările şi uitările noastre este destulă „dosadă”, pentru Marele Orb Kogaionic şi Zalmoxian! – haideţi să „intu-im iluzoriul” din zona lui corectă, şi să „schimbăm macazul exis-tenţial”, „grăbind spre Axa Lumii”/Centrul Cosmico-Demiur

gic REAL – pentrui că Dumnezeu intervine, în Creaţie, pentru a restabili Logos-ul/ORDINE! Precum însuşi afirma autorul, în postfaţa-i eseistică, „<<Semn şi sens>> sau Tetrada Poesiei”: „Pentru ca Marele timp să comunice cu cel comun, ca SACRUL SĂ INTERVINĂ ÎN MI-JLOCUL PROFANULUI SĂ-L REVIGOREZE” (s.n.). „-O, Marele Orb!.../<<Era, dar, ce este şi este ce fost-a...>>/Apăsarea,/gol irosind...//(...)Intuind iluzoriul,/axa lumii – dosadă -/sub vlăstarele vântului zboară...//Într-ACOLO ŞI NOI SĂ GRĂBIM!” (s.n.). Această Elegie pelasgă este Memento mori al lui PET-RU SOLONARU – fixat fiind poemul său pe „momentul/tabloul sacral” al DACIEI – Paradisul Reactualizat/Restaurat/”Resu-recţionat” al DACIEI! Spre nouă tentativă soteriologică, ÎN ZONA IDENTI-TARĂ, de data aceasta... - ...de fapt, cine re-stăpâneşte Logos-ul Demiurgic, re-stăpâneşte şi Identitatea Divină, deci şi Mântu-irea!

* ...Cum am mai afirmat, cu alte prilejuri, Poesia lui PE- TRU SOLONARU, creştinul gnostic (atât de profund şi harnic zvârcolind Cuvântul - încât, deja, fulgeră Luminile Genezei Ce-lei Noi!), este scrisă în limbajul criptic al iniţiaţilor...ceea ce o în-toarce la Curăţia Logos-ului Originar! Din păcate, acest Logos Originar-Pardisiac a fost uitat, mai de toţi oamenii contemporani...Astfel că Poesia solonariană, care ar fi putut, în alt veac (mult mai „măturat” de zguri, decât al nostru...!), să-şi re-afle funcţia cosmic-soteriologică, este în peri-col să devină, pentru mult prea laicizaţii noştri contereştri, izvor de zâmbete „superior-atotştiutoare”-tâmpe! ...Pentru că prea puţini sunt cei care văd, având ochi...aud, având urechi...şi încă şi mai puţini cei care-şi folosesc „an-tenele” cugetului/Duhului, pentru a sta de veghe, întru confirmarea Bunei Vestiri, prin veştile sibilinice, conţinute de Poesia solonari-ană – veşti despre Noul Ierusalim Ioanic... ...Adică, despre „EVANGHELIA DACICĂ”, fireşte...

-9-

REGATUL CUVÂNTULUI

MISTERUL FEMEII CU ROCHIE VERDE

Maria Ieva, Poarta de la marginea cerului, roman, Editura Absolut, 2015

Un titlu sugestiv, o carte aleasă, de suflet, în spiritul cărţilor pe care ni le dăruieşte Maria Ieva, fie că sunt de versuri sau de proză. Maria Ieva, o autoare pentru care cuvântul nu mai are ascunzişuri. Îl cunoaşte şi stăpâneşte atât de iscusit încât şi-a creat deja un stil personal în literatură. Ceea ce nu e puţin. Cu fiecare carte, câştigă nu numai experienţă, dar şi acea stăpânire de sine care-ţi dă siguranţa reuşitei. Cartea de faţă vine în sprijinul acestor afirmaţii.Unda de mister care învăluie primele pagini, în care aflăm despre bătrânul Nicolae, în casa de la marginea satului şi despre femeia care îi invadase intimitatea, care stătea pe un scaun, cu privirea

aţintită pe clanţa uşii, cea care apărea şi dispărea după plac, fără să se facă simţită, promit toate, un subiect interesant. Un om vârstnic retras în acest sat ca să-şi găsească liniştea pe care a căutat-o toată viaţa. Femeia în rochie verde, omniprezentă „nu era nici strigoi, dar nici om nu era”. Cea care nu putea fi atinsă. Un abur de femeie, o hologramă. Bătrânul Nicolae luptă cu fantasmele, cu amintirile lui şi cu această imagine stranie. Lucruri ciudate se întâmplă în atelierul lui. Necunoscuta cu rochie verde şi pălărie cu boruri largi îl vizitează zilnic, intră prin uşa închisă, aduce scaunul lăsat pe verandă şi-l aşează la locul lui. Subconştientul bătrânului îi joacă întruna feste sau aşa crede el. Aleargă după himere peste tot. Dar mai presus, îl chinuie faptele lui din trecut. Nici vorbă să-şi găsească liniştea aici. Mai mult se tulbură. Autoarea ştie să creeze această atmosferă de vrajă menită să captiveze cititorul. Pe bătrân îl chinuie amintirile din vremea când îi slujea pe comunişti. Când „ei erau legea şi legea era mai presus de Dumnezeu”. Real şi suprareal îşi dau mâna în această scriere. Paranormalul câştigă teren în defavoarea realităţii. Alteori, tablourile sunt încărcate de atâta poezie, încât scrierea pare o proză poetică. Amintirile, gândurile bătrânului sunt fragmente lirice de o stranie frumuseţe. Uneori, doare mai mult lipsa decât prezenţa. Pe un alt palier şi într-un registru apropiat de realitate, doi tineri, Elena şi Tudor îşi apropie sufletele, atraşi irezistibil unul de celălalt. Dincolo de cuvinte mai exista o zvâcnire, zvâcnirea a două inimi „care s-au unit într-un sărut”. Ne-am aştepta ca povestea aceasta de dragoste incipientă să continue. E de ajuns un sărut ca să-ţi schimbe destinul? Ei îşi trăiesc visul în pofida promisiunilor şi angajamentelor pe care le făcuseră în faţa altor persoane. Tudor e fiul natural al bătrânului Nicolae, omul care vorbea cu nălucile. Locuiesc în acelaşi sat, dar se ignoră. Aşa cum spune au-toarea: „Vine o vreme când trecutul te ajunge din urmă, şi atunci va trebui să ştii să îi faci faţă, altfel ajungi să îţi pierzi minţile.” Un emoţionant gest de mulţumire îi face Tudor mamei sale, Floarea, reflex al iubirii filiale, în sala de aşteptare, după ce-şi vizitează cei doi copii abia născuţi de Elena: „Aş vrea să îţi mulţumesc pentru că atunci când am avut nevoie să visez, mi-ai deschis larg poarta şi m-ai lăsat să privesc dincolo de limitele universului meu; când am avut nevoie să cred în iubire, mi-ai întins braţele şi m-ai lăsat să mă cuibăresc la pieptul dumitale; când m-am poticnit, ai păşit în locul meu. Mi-ai şters lacrima şi mi-ai binecuvântat zâmbetul, mi-ai fost călăuză şi sprijin; când am avut neîmpliniri, te-am învinovăţit şi, deşi ai ştiut că vina nu-ţi aparţine, ai acceptat să o porţi în tăcere. Aş vrea să îţi mulţumesc pentru fiecare gând cu care m-ai însoţit şi pentru fiecare privire cu care m-ai petrecut din pragul porţii. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai iertat greşeala pe care nu ştiu că am făcut-o. Fiecare înger are un copil şi fiecare copil are un înger, este ca o primenire a sufletului între două mame. Privind-o azi pe Elena şi simţind ceea ce simt, te-am înţeles mai bine, sau cel puţin aşa cred. Oamenii, când sunt cuprinşi de emoţie, vorbesc din inimă şi ştii asta mai bine decât mine. Eu am citit despre toate aceste trăiri în cărţi, dar dumneata ai cunoscut sentimentul mai demult.” De la „rădăcina trecutului” umbrele îşi fac loc şi ies la iveală în plină lumină. Autoarea aduce în prim plan reflecţii şi viziuni asupra vieţii. Convorbirea cu Petrescu e oglinda în care bătrânul se reflectă. Ea-l mustră şi-l moralizează în dorinţa de a-l face să treacă impasul în care se află: „Văd că ţi-ai pierdut orice dorinţă de a trăi. Nu ai nici o direcţie, bâjbâi în întunericul creat de tine şi nici măcar nu vrei să ieşi la liman. Au trecut oameni prin situaţii mai dificile şi au răzbit. Nu vreau să îţi amintesc de închisorile comuniste. Ţii minte bătrânul care s-a întors de la Aiud? Văd că nu ai înţeles că boala de care suferi se datorează incapacităţii tale de exprimare. Şi nu mă refer la înjurăturile pe care am remarcat că le foloseşti la al treilea cuvânt pe care îl rosteşti, ci la capacitatea de a-ţi exprima sentimentele faţă de oameni. Le-ai pus eticheta şi i-ai catalogat. Nu ai dreptate, Nicolae, oamenii nu au nevoie de etichete, ei reacţionează în funcţie de felul în care tu reacţionezi faţă de ei. Fiecare avem dezvoltat instinctul de autoapărare. De ce ai crede că dacă jigneşti nu vei fi jignit? Nu aştepta să primeşti ceea ce tu nu poţi oferi. Nu ai capacitatea de a te bucura de darul primit, nici dacă ţi se va pune pe tăvi aurite. Nu cumva acea umbră, este umbra conştiinţei tale?!” Un dialog nocturn la un pahar cu vin în care vorbele se ciocnesc şi sar scântei: „Din păcate, mai sunt membru de partid şi ştii şi tu de ce. Dar ce, parcă tu nu mai eşti!? Ai crezut că dacă te-ai pensionat, ai scăpat? Şi eu am crezut la fel. Am crezut că îmi va fi bine, dar de fapt abia după ce am ieşit la pensie mi-a fost rău cu adevărat, Oamenii iartă, Nicolae, iartă, dar nu uită.” Bătrânul nu e singurul care se întoarce în trecut şi-şi face procese de conştiinţă, pe care-l muncesc gândurile şi nu poate dormi. Pe fondul acestei discuţii nocturne, uşa scârţâie, se deschide şi se închide, spre uimirea lui Petrescu. Intrase femeia în verde şi se aşezase pe acelaşi scaun, la locul ei. -10-

REGATUL CUVÂNTULUI

Singurul lucru „palpabil” era un miros puternic de liliac şi chihlimbar, dacă chihlimbarul ar mirosi. Autoarea conduce acţiunea cu mână sigură şi reuşeşte, prin mijloace simple, să capteze atenţia. Cei doi bătrâni sunt prototipuri ale activiştilor care au dus o permanentă luptă cu oamenii, să-i convingă, sau să le ia bunurile din ogradă, rechiziţionate pentru colectiv: „Suntem egali şi slabi în faţa morţii. Niciun partid, nicio formă de guvernare nu vine să împartă cu tine această teamă. Singur ai venit, singur pleci, iar distanţa dintre cele două repere, naşterea şi moartea, este ceea ce se cheamă viaţă şi ceea ce trebuie să trăieşti într-un fel sau altul. Acum, după tot ce a trăit, îşi dădea seama că tot mai bine era să trăieşti în pace şi armonie cu oamenii din jur şi cu tine însuţi, decât să duci o permanentă luptă. Te războieşti, dar de cele mai multe ori nu ştii nici cu cine şi nici de ce.” Bătrânul Nicolae s-a resemnat cu prezenţa femeii nepipăibile. „Nu avea decât să stea cât va pofti, umbrele sunt umbre, nu poţi scăpa de ele, orice ai face”. Vorbele lui Petrescu îl pun însă pe gânduri: „Nicolae, oamenii mor indiferent dacă sunt comunişti sau nu, indiferent dacă sunt bogaţi sau săraci, tot o mână de ţărână lasă în urma lor. La ce te aştepţi de la viaţa asta? E aşa de scurtă...Sfatul meu este să nu risipeşti cu mândrie şi orgolii prosteşti. Caută să îţi cunoşti copilul măcar în ultimul ceas. Alocăm foarte puţin timp iubirii şi alergăm după ea nu; atunci când ajungi la sfârşit, îţi dai seama că nu există nimic, absolut nimic care să merite cu adevărat, în faţa clipelor în care am lăsat inima liberă să vorbească.” Iubiri din alte lumi, păcate neispăşite, preţul singurătăţii de acum, în interpretarea lui Petrescu şi dorinţa femeii cu pălărie şi rochie verde de a-şi găsi liniştea, numai dacă îl va face să-şi amintească. Pentru bătrân, singurătatea este o calitate destinală. Dacă nu am avea-o, am şti să o drămuim. O avem la îndemână şi ne plîngem de ea, vrem s-o lepădăm, să ne descotorosim de ea. O dată eliberaţi, o căutăm cu disperare. Unul din paradoxurile vieţii. La fel şi cu fericirea şi cu iubirea. Omul e în contradicţie tot timpul. Privite prin vitraliu, lucrurile apar transfigurate, în diferite nuanţe. Proza Mariei Ieva este reflexivă, psiohologică, aforistică. Pe parcursul ei, o sumedenie de fraze susţin acest lucru: „Oamenii care nu ştiu să te preţuiască, nu merită lacrimile trale”. Sunt vorbele tatălui Floarei către fiica lui. „Stelele au aceeaşi culoare pentru toţi şi pământul este fie plin de praf, fie plin de noroi.” „...Pentru fiecare formă de viaţă vine primăvara. Soarele zâmbeşte mereu, dar există o zi în care înveţi să îl vezi, o zi în care înveţi să te preţuieşti pentru ceea ce eşti, nu pentru cine ai fi vrut să fii.” „Există un timp al dragostei trupeşti şi un timp al iubirii, al iubirii de tot şi de toate, pe care dacă am fi puţin mai înţelepţi, l-am lăsa să curgă în noi mai devreme.” „O viaţă trăită nu este la fel ca o haină purtată; o viaţă deja trăită ne oferă posibilitatea unui veşmânt nou, posibilitatea să repari ceva ce nu ai ştiut sau nu ai vrut să faci bine.” „Nu trebuie să priveşti lumea în raport cu tine, ci pe tine în raport cu lumea.” „Orice gând trimis spre cer se materializează mai devreme sau mai târziu”. Acestea şi multe altele ilustrează cu prisosinţă gândirea reflexivă a autoarei. Viaţa bătrânului Nicolae se desfăşoară fragmentar, spre înapoi, gândurile conducându-l la perioada când îşi luase valiza verde şi o părăsise pe Floarea. Maria Ieva posedă acea înţelegere a lucrurilor şi fenomenelor atât de necesară omului, toate cuvintele au rostul lor, sunt la locul lor, nimic nu e nepotrivit. Reflecţiile asupra vieţii sunt deosebit de interesante. Şi o calitate în plus: în cele mai multe situaţii, te regăseşti în personajele descrise: „Cu fiecare minut care trece, devii altul. Oricât ai privi în urmă, nu ai cum să te regăseşti printre amintiri.” În modul cel mai firesc, autoarea schimbă personajul principal, după moartea bătrânului, îl înlocuieşte cu fiul acestuia, Tudor, care îi continuă într-un fel, povestea. Când călătoreşti, fie cu trenul, cu maşina sau avionul, inevitabil amintirile se ţin după tine, dau buzna, se instalează de parcă atât au aşteptat, un răgaz ca să revină acasă, în tine. Geamul este locul cel mai bun pentru a derula amintiri. Când priveşti prin sticlă, rareori îţi apar imaginile reale, de obicei, vezi altceva, te vezi pe tine în urmă cu nişte ani, în diverse ipostaze. Ca şi atunci când îţi aşezi capul pe pernă şi încerci să aţipeşti. Gândurile atât aşteaptă şi se ivesc nechemate. Autoarea face un salt în timp, la zece ani de la moartea lui Tudor, când Elena pleacă în Germania să muncească. Iar călătoria e şi ea un prilej de introspecţii şi de aduceri aminte. Scrisorile pe care ea i le mai scrie, din diferite locuri sunt singurele martore ale dorului ei de tatăl copiilor. Scrisorile sunt adevărate poeme în proză, în care ea îşi revarsă toată dragostea faţă de bărbatul plecat: „Nu există lacrimi care să nu doară şi nici iubire care să nu ierte. Poate un trandafir să fie mai frumos decât altul şi un poem mai viu decât poetul?N-am să aştept răspunsul, voi fi ocupată să mă îndrăgostesc de tine iar şi iar, până când nu va mai exista sfârşit şi început, până când tu vei fi eu şi eu voi fi tu; o alcătuire de cuvinte din care am fost creaţi...” Suişuri şi coborâşuri, pante abrupte, cotituri neaşteptate, şi iar drumuri line, urmate de alte prăpăstii şi munţi înalţi, de neescaladat. Acesta este traseul existenţial. De la Tudor, frâiele acţiunii sunt luate de Elena, soţia lui, ca într-un maraton olimpic, când ştafeta sau flacăra olimpică e preluată de un alt alergător, având Timpul drept vizitiu, cu biciul pregătit să îi mâne din urmă, până când altul va prelua din mers, lumina nestinsă. Nici un personaj din această carte nu este un om obişnuit. Ele poartă amprenta stranietăţii, într-un fel sau altul. Şi baba Petra şi moş Nicolae, şi Tudor şi Elena şi Floarea şi Petrescu. Plecată în necunoscut, într-o ţară străină, într-o casă străină, necunoscând nici limba, nici oamenii, nici obiceiurile locului, Elena tre-buie să se adapteze „din mers” – altfel n-ar rezista unei astfel de experienţe. De la bătrâna unde lucrează la Munchen, Elena află povestea femeii în rochie verde, cu pălărie, din casa socrului ei, necunoscuta care pleacă şi vine când vrea, în camera de la faţă şi stă nemişcată pe scaun fără să rostească un cuvânt. Astfel lucrarea capătă consistenţă şi unitate stilistică. De fapt, istorisirile de până la acest capitol sunt pretexte, ca să se ajungă la personajul principal, Elena, neconturat până acum, dar care iese cu pregnanţă în evidenţă prin gândirea şi destinul ei: „Nu am venit pe pământ să învăţ zborul, - spune ea, m-am născut ca om să -11-

REGATUL CUVÂNTULUI

pot învăţa mersul. Dacă trebuia să cunosc fâlfâitul aripilor, m-aş fi născut pasăre. Îmi place să fiu Om, doar aşa pot cânta iubirea în mai multe limbi, fie ele şi de foc.” Frumuseţea gândirii, dârzenia spiritului, curajul de a trece peste orice obstacol fac din Elena un personaj admirabil şi faptul că scrie un jurnal, ne face să-i auzim gândurile. O altă umbră de personaj este baba Petra, bunica Elenei: „Dacă ar fi putut să-şi aleagă părinţii, ar fi ales-o pe baba Petra ca mamă. Cu umerii aplecaţi, cu părul alb şi mereu îmbrăcată cu haine negre, a fost prezenţa cea mai impunătoare din copilăria ei.” Tema muncii în diaspora a românilor, a fost abordată de numeroşi autori. Dar Maria Ieva reuşeşte să capteze atenţia prin ineditul situaţiei. Personajul ei ajunge la acea bătrână care-i va descifra misterul femeii în rochie verde care-l vizita pe bătrânul Nicolae. În jurul ei se articulează misterul acestei cărţi. Pe de altă parte, Elena „Reuşise să vadă şi o altă latură a lumii, să primească răspunsuri la frământările ei şi să înţeleagă că nimic nu este aşa cum pare.” Ea avansează teorii pe care le expune după propria interpretare. Aşa este teoria nimicului: „Când am descoperit tabla înmulţirii, aveam să îl percep pe „domnul nimic” ca fiind unul şi acelaşi cu zero şi, cum, orice număr înmulţit cu zero este egal cu zero, am înţeles într-o oarecare măsură cum stăteau lucrurile: tot ce atingea zero avea să se transforme în nimic. Asta până când am văzut axa numerelor. Atunci aveam să îmi schimb percepţia despre zero şi să îl numesc origine. Aşadar, la originea lucrurilor nu a existat nimic, lumea s-a format din nimic şi tinde spre o două polarităţi: înainte şi înapoi, ca o oglindă diformă în care nu ştii niciodată care îţi este adevărata identitate. Păşind în trecut, am ajuns la Petru, l-am regăsit pe Jesus, am trecut pe lângă Moise şi, evadând din arca lui Noe, am ajuns în grădina Edenului, acolo unde Adam şi Eva îşi căutau rămăşiţele cordonului ombilical în sâmburii merelor. Am străbătut un drum marcat până la un punct, după care s-a aşternut tăcerea şi întunericul. Urmând şirul numerelor pozitive, am crezut că voi putea urca pe treptele cunoaşterii, dar am ajuns să străbat, cu torţele în mână, galeriile Vaticanului de la un capăt la celălalt, încercând să dobândesc înţelepciunea râvnită de înaintaşi. Am început să bănuiesc că nimicul ne-a fost furat, aşa cum focul a fost furat zeilor de către Prometeu. Am umblat pe axa numerelor crescătoare până când am înţeles că, dincolo de o înşiruire de numere, există altceva; acel ceva care face corespondenţa cu fiecare literă din alfabet, acel ceva care a făcut cuvântul.” Elena este şi ea un fin observator al lumii şi un comentator sârguincios al ei: „Pe treptele numerelor, am încercat să îmi ridic privirea pentru a-mi vedea crucea cioplită în aripile liliecilor, dar oglinda univer-sului reflecta o altă imagine. Era reflexia lui Dumnezeu, răsărită din nevoia de a crede că fiecare treaptă este o spirală spre lumină, spre acea lumină care ne va învăţa că oglinda a devenit mată, atunci când Dumnezeu a suflat peste ea şi că respiraţia lui a devenit respiraţia noastră, până în ziua în care nimicul va deveni iar nimic, în marea de lumină şi tăcere.” Elemente neaşteptate sunt introduse în următorul capitol, a cărui protagonistă este Silvia Gliga, fosta logodnică a lui Tudor, ajunsă doctoriţă. De data aceasta ea era pacienta, adusă în urma unui accident, pe patul de spital. Înrudite cu însemnările din carnetul Elenei sunt şi aceste gânduri şi imagini de la marginea visului, îngemănate realităţii, pe care Silvia le trăieşte în spital. Un fel de oniro-luciditate şi aceste pagini relevând firea poetică a autoarei. Şi abia când e pe cale să-şi piardă viaţa, Silvia descoperă misterul existenţial. O agonie în care se visa pasăre. O încordare meditativă pe linia subţire dintre viaţă şi moarte. Un grăunte de certitudine într-un hambar de visuri. Din toate aceste relatări, adevărate sau fictive, răzbate o puternică dimensiune spirituală, fără de care proza ar fi o scriere oarecare. Maria Ieva manifestă o siguranţă a condeiului uimitoare. Fina şi minuţioasa investigaţie psihologică asupra personajelor dezvăluie caractere şi situaţii neobişnuite, cărora autoarea le găseşte rezolvare, nu fără o oarecare doză de mister şi fabulos. Intuiţia, înclinaţia către supranatural au şi ele rolul lor. Elena a dobândit o filozofie de viaţă pe care i-o împărtăşeşte fiicei sale, Andreea: „Am învăţat să îmi privesc trecutul cu iertare, prezentul cu iubire şi viitorul cu credinţă.” Desigur, povestea are atâta doză de mister, cât să-l facă pe cititor interesat şi nerăbdător să afle taina femeii cu rochie verde şi cu pălărie cu boruri largi. Când Octavian Rusu, călătorul întâlnit de Elena în autobuzul spre Germania se arată interesat de casa bunicului s-o cumpere, Elena era cu sufletul împăcat. Povestea o va scrie Andreea, ca să-i facă o surpriză mamei sale. Poveşti misterioase cu străini care dispar prin uşa închisă ascunde casa bunicului Elenei, devenită casa lui Moş Nicolae şi acum, casa ei, prin moştenire. Elena şi mai apoi Andreea, încearcă să le desluşească şi să le aştearnă pe hârtie, ajutată şi de însemnările dintr-un registru cu un scris ciudat, ale unui anume Petrescu, prietenul bătrânului. O casă veche care ascunde misterul, fantoma unei femei în rochie verde, multă singurătate şi multe coincidenţe, sunt suficiente pentru a încropi o poveste de toată frumuseţea. Şi Maria Ieva o face cu multă iscusinţă. Ea priveşte lucrurile, nu analitic, nu interpretativ, ci relatează pur şi simplu. Mesajul plin de înţelesuri mistice este tulburător. Între cele două lumi, cea reală şi cealaltă, supranaturală există comuniuni. Nu toţi oamenii sunt capabili să le perceapă. Cu fină investigaţie psihologică, Maria Ieva relatează povestea lui Octavian Rusu, aceea a unui om învins de viaţă, de boală, obosit şi resemnat. La momentul când cumpără casa veche a lui Moş Nicolae de la Elena se afla în această stare: „La patruzeci şi şapte de ani, divorţat, cu un copil decedat şi unul departe de el, bolnav şi cu câteva manuscrise fără nicio noimă, nu avea o viaţă cu care să se mân-drească. Poveşti închipuite, renunţări la idealuri, iubiri neîmplinite, vieţi curmate, asta conţineau cele două manuscrise nefinalizate ale lui. Mai mult visa să scrie decât scria, asta îi reproşa Sanda. Dar ce ştia ea, nu este simplu să te mărturiseşti cititorului, iar sinceritatea nu a fost niciodată punctul lui forte.” Un întreg sistem de gândire se derulează în pagini remarcabile, dând sens vieţii adevărate şi concepţiilor despre ea, ale diferitelor personaje. Dramatism, fapte de viaţă, istorii străvechi în lădiţe din beci, dragoste, trădare, moarte, boală incurabilă, credinţă, multă filozofie de -12-

REGATUL CUVÂNTULUI

viaţă, analiză psihologică. Cartea are toate ingredientele unui roman fascinant, ispititor şi purtător de mesaje de viaţă. Şi peste toate, dimensiunea spirituale care le cuprinde pe toate: „Dumnezeu este pretutindeni şi ne vorbeşte prin gura fiecărui om, prin mireasma fiecărei flori. Ne vorbeşte prin răsărit şi prin apus. Cuvintele lui au alt înţeles. Cele zece degete de la mâini au altă semnificaţie, trebuie doar să fii receptiv şi vei înţelege. Unii oameni sunt făcuţi să se iubească veşnic, nimic nu poate schimba asta. Din clipa în care ochii răi m-au privit iritaţi, din ziua în care fluturii zburau şi puful de păpădie ne săruta obrajii, din acea zi în care am venit împreună cu autobuzul, am înţeles că sunt a ta. Probabil este ceva care îmi scapă, ceva ce nu pot să înţeleg, dar nu mai caut înţelesul, mă bucur că am avut privilegiul de a ne trăi iubirea. Copiii au să spună că nu e drept, dar nu se poate altfel. Nu pot să îmi trădez inima.” Toată cartea însă, degajă un aer de tristeţe. O carte densă, suculentă, plină de reflecţii analitice, existenţiale, un filon nesecat din care oricine poate extrage ceva proaspăt pentru el. O carte care merită meditată şi recitită, ori de câte ori te simţi slab în faţa necunoscutului vieţii şi ţi se face teamă. O carte care-ţi conferă curajul şi determinarea de a o lua mereu de la început, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii. Şi totul este, devine, aşa cum trebuia să fie.

Mihaela Roşu Bînă Lecturi de vacanţă:

Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri

Despre Eric-Emanuel Schmitt se vorbeşte destul de asiduu în literatura ultimului deceniu. De la momentul debutului (1991) şi până în prezent, autorului i s-au decernat nu mai puţin de douăzeci de premii literare. Laureat al prestigiosului Goncourt, doctor în filozofie, scriitorul se dedică în egală măsură romanului, dramaturgiei, nuvelisticii şi povestirii. Asupra aceastei ultime categorii ne-am propus să emitem câteva impresii, departe de ten-taţia unui studiu exhaustiv, aplicat şi cu metodă, pentru că este vremea vacanţei, a călătoriilor, a li-bertăţilor absolute. Cititorul, fie experimentat sau diletant, renunţă la constrângerile spaţiilor restric-tive ale bibliotecilor, birourilor sau ale ca-merei de lucru. Citeşte în aerogări, pe bancheta din spate a automobilului, în tren, cu vârfurile semeţe ale munţilor pe fundalul unui cer neverosimil, pe nisipul plajelor sau în intimitatea unei cafenele cosmopolite. Pretextul, dealtfel agreabil, al articolului îl constituie volumul Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri, apărut la Editura Humanitas Fiction în 2013, în traducerea Ilenei Cantuniari.

Proza scurtă are rigorile ei legate de arta povestirii ca atare, a concentrării subiectului, a dozării modalităţilor narative, a menţinerii cititorului în spaţiul imaginar creat, chiar şi după ultima frază a textului. Toate aceste calităţi ale povestirii sunt deţinute la perfecţie de Eric-Emanuel Schmitt, care mai stăpâneşte ca nimeni altul şi tehnica incitării cititorului, a invitării acestuia la meditaţie pe marginea temelor abordate. Protagonistele celor opt povestiri sunt femei, iar meandrele sufletului feminin sunt explorate cu neaşteptată sensibilitate, ca şi cum privirea introspectivă ar veni din interiorul atât de complicatului univers feminin. Ochiul masculin, adeseori condescen-dent scapă detaliile de fineţe. Autorul atacă, după cum am putut remarca şi în romanul Oscar şi Tanti Roz, teritorii sensibile, pline de gingăşie, dar în egală măsură de dramatism. Înzestrarea pentru povestire a scriitorului este evidentă: evenimentele curg de la sine, canavaua pe care se ţese naraţiunea e simplă şi atât de umană prin firescul ei; spaţiul unui atare tip de proză este limitat, prin urmare Schmitt nu descrie, schiţează, sugerează, conturează eboşe, dozând cu ştiinţă raportul dintre rostire şi tăcere. Atâta doar că tăcerile naratorului devin teritoriul exclusiv al cititorului, partener egal în actul creării textului. Comentariile pe marginea evenimentelor relatate, concluziile şi sentinţele, acesta şi le formulează singur, potrivit vârstei, achiziţiilor culturale, propriilor repere morale. Eric-Emmanel Schmitt nu este un moralist de secol XXI şi niciun pedant, în ciuda formaţiei sale filozofice. Nu dă lecţii de viaţă şi nici nu expune cu ostentaţie teze. Are umor şi o inepuizabilă vervă artistică ce metamorfozează obişnitul în excepţional. Faptul banal, cotidian, grijile mărunte ale femeii contemporane, fie ea miliardară, prinţesă, deţinută politic sau modestă funcţionară, dezvăluie aceeaşi aspiraţie spre împlinire prin dragoste şi tandreţe. Întruchipările femininului se topesc anamorfotic în chipul unic al iubi-rii. Pentru unele aceasta, îmbracă forma devotamentului, pentru altele pe cea a recunoştinţei, a admiraţiei sau chiar pe cea a sacrificiului. Milionara Wanda Winnipeg nu îşi uită originile modeste şi printr-un gest de o infinită delicateţe îşi recompensează primul iubit, punân-du-l la adăpost de vicisitudinile eşecurilor financiare şi ale decrepitudinii vârstei. Mizantropiile perfecţionistei Hélène din E o frumoasă zi de ploaie se vindecă după moartea imperfectului soţ, când femeia, rămasă fără suport şi fără scop, reconsideră dimensiunile propriei existenţei, împăcându-se cu sine şi învăţând să se bucure de lucrurile mărunte, modeste ale lumii văzutelor şi mai puţin văzutelor. Sep-tuagenara Odile, atinsa de Alzheimer, nu îşi mai recunoaşte reflexiile propriului chip în oglinda pe care o sparge cu furie. Se obstinează să alerteze poliţia, seară de seară, pentru a goni intrusa cu păr alb şi faţă ridată care îi fură bijuteriile, în timp ce fiul, pe care îl confundă penibil cu bărbatul mort cu foarte mult timp înainte, aşteaptă regresia ei spre prima copilărie ca să îi poată mărturisi iubirea nesfârşită pe care i-o poartă. Dimensiunile pieselor volumului variază, Odette Toulemonde, fiind mai aproape de nuvelistică decât de povestire. Personajul are farmec prin alcătuirea sufletului ei simplu, prin generozitatea femeii trecute de prima tinereţe care ştie să depăşească marile dilemele exis-tenţiale cu zâmbetul pe buze şi, mai ales, cu umor. Ea întruchipează cititorul obişnuit, cu bun-simţ şi inteligenţă, departe de meschinăriile lumii literare. Între ea şi deja consacratul Balthazar Balsan nu pot fi decât antinomii de substanţă. Şi totuşi…ironia subtilă a lui Schmitt pune în balanţă două moduri de lectură şi doi lectori: cel inocent şi nepervertit, cel “avizat”, dar tributar antipatiilor, clişeelor şi emfazei.Odette are gusturi sigure şi instinct, în timp ce reputatul critic, Olaf Pims, nu are decât ranchiună, disimulată în renume. Dacă Dante a găsit drumul spre Paradis călăuzit de sufletul pur al Beatricei, Balthazar Balsan răzbeşte din hăţişul de incertitudini literare, sociale şi matrimo- -13-

REGATUL CUVÂNTULUI

niale cu susţinerea necondiţionată a Odettei. Iubirea devine soluţia salvatoare a cuplului atât de distonant în aparenţă, dar care îşi găseşte în final ritmul. Ultima povestire, Cea mai frumoasă carte din lume, are ca punct de plecare un fapt real, petrecut, după mărturisirea autorului însuşi, în gulagul sovietic. Izbitoare este şi cu acest nou prilej de lectură frumoasa simplitate a firescului. Iniţiativa deţinutelor din Pavi-lionul 13 de a scrie pe foiţele ţigărilor din raţia zilnică mesaje pentru fiicele de afară transformă curajoasa întreprindere în cea mai fru-moasă carte din lume. Nu prin conţinutul, dealtfel banal - reţete de bucătărie, ci prin dragostea, abnegaţia şi dorul de libertate ce reprezintă esenţa acestei cărţi. Atâta timp cât aceste calităţi nu pot fi înăbuşite în fiinţa aparent fragilă a femeii de regimuri oprimante şi tabere de detenţie, omenirea îşi poate continua netulburată cursul. Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri, volumul lui Eric-Emmanuel Schmitt, poate fi o agreabilă lectură de vacanţă şi nu numai.

Eugen Cojocaru NECESITATEA VITALĂ A UTOPIILOR

Când apare noţiunea de utopie – sau ruda ei apropiată ideal – în planul maieutic al diferiţilor critici şi comentatori, aceştia utilizează automat nemiloasele arme ale sarcasmului şi aroganţei pragmaticului cinic, ca şi cum ar fi vorba de cine ştie ce marfă de joasă speţă: O, ce raţionali frumoşi mai suntem noi! Oamenii uită întotdeauna repede ceea ce a fost sau este bine. Prea repede! Există, desigur, o cauză, însă nu şi o justificare: datorită celor două Mari Utopii ale Secolului XX – Comunismul rusesc şi Naţional-Socialismul german (de fapt, cam acelaşi lucru) – ce s-au demascat atât de monstruoase în cele din urmă, nu trebuie să uităm necesitatea esenţială şi efectele real- pozitive ale Utopiilor ! În realitate, regimurile criminale din Rusia bolşevică şi Germania nazistă au abuzat şi modificat terifiant alte frumoase Utopii mai vechi ale omenirii cu scopul josnic de a acumula putere şi a cucerii întreaga planetă. Şi multe alte abuzuri asupra altor mari Utopii/ Idealuri… Noi trăim într-o democraţie – cea mai umană şi mai dreaptă formă a societăţii umane până acum – şi ne lăsăm răsfăţaţi şi ajutaţi de nenumăratele cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii: automobile, avioane, maşini casnice, roboţi, TV-Radio, Presă etc., considerând totul foarte normal.

Un singur lucru doar: am uitat în mod nepermis, că toate acestea au trăit cu mult timp înainte ca utopii în capetele geniale ale unor oameni, fascinând din totdeauna şi pe ceilalţi „muritori de rând”. Să luăm un exemplu practic, ceea ce este mai simplu şi mai relevant: zborul a fost mereu un mare vis al omenirii şi timp de mii de ani, mii de oameni îndrăzneţi s-au străduit să îl transpună în realitate. Până la sfârşitul Secolului al XIX-lea erau consideraţi visători ridicoli, aşadar nimic altceva decât pur şi simplu… utopici. Însă tocmai ei ne-au condus şi ne vor conduce în continuare pe scara progresului uman şi tehnic. Leonardo da Vinci şi-a imaginat la cumpăna secolelor XV-XVI aproape toate invenţiile majore ale marelui veac al tehnicii, XX - heli-coptere, tancuri, submarine, avioane ş. m. a. – proiectându-le cu detalii tehnice. Schiţele au rămas 500 de ani uitate, ascunzându-şi parcă ruşinate «utopiile lor rizibile» în faţa ironiilor şi a arogantelor «argumente raţionale» ale contemporanilor şi urmaşilor. Multe din încercările tehnice ale unor îndrăzneţi ai ştiinţelor din Secolul XIX au fost catalogate de chiar majoritatea colegilor lor din Academii ca iluzorii, ilare şi chiar foarte periculoase. Academia Medicilor Germani a publicat, astfel, prin anii 1880 un studiu asupra «efectelor» trenului asupra mediului înconjurător, în care se afirma că nu nu-mai cei din tren vor avea mari probleme de sănătate şi se vor îmbolnăvi grav la cei 10-15 km/oră, dar şi cei din jurul căii ferate – ţărani, animale etc.! Paradoxal, dar adevărat: prea mult raţionalism ne aruncă în iraţionalism! Un tragic şi trist argument este «cel mai raţional secol al istoriei», XX, care s-a transformat şi în cel mai iraţional prin cele două groaznice măceluri mondiale, pornite tocmai din Europa, de la «cea mai raţională şi pragmatică» naţiune a ei: germanii ! Dar în ce priveşte domeniul umanităţii, al culturii ? Ignorăm din nou faptul şi mulţi nu ne dăm seama că noi gustăm din plin libertatea şi drepturile actuale tot datorită vechilor mari Utopii: Democraţia ce, tot aşa, a existat mai întâi mult timp doar în mintea câtorva filosofi sau oameni de stat. Platon a scris Republica, Campanella a conceput în Renaştere renumita sa Cetate a Soarelui, apoi a venit Epoca Lu-minilor pentru o societate mai bună şi mai dreaptă, inaugurată de Marea Revoluţie Franceză cu celebrul ei triumvirat social: Libertate, Egalitate, Fraternitate - condiţii sine qua non ale oricărei democraţii actuale. Ideea se bazează pe o înlănţuire milenară a unei alte vechi – din nou – Utopii: Binele, Frumosul şi Adevărul. În concluzie : Utopiile sunt foarte reale şi foarte prezente în viaţa noastră pe tot parcursul istoriei, ele reuşind, într-adevăr, să ne aducă în viaţa noastră cea de toate zilele aceste idealuri atât de îndepărtate ! Dacă nu ar fi fost aceşti purtători ai germenului utopic, am fi trăit în continuare, cu siguranţă, marea majoritatea dintre noi în condiţiile unor societăţi sclavagiste sau ale iobăgiei feudale şi fără „mângâierile” cuceririlor ştiinţifico-tehnice actuale. Utopiile se sprijină, însă, în principal pe valori uman-individuale şi ale societăţii, ce s-au cam pierdut în vâltoarea neo-liberală a ulti-milor vremuri. Toate culturile posterioare deplâng şi încearcă să reînvie Epoca de Aur a lui Pericle, ce a reuşit acea unică minunată performanţă, deaoarece vechii greci au înălţat cele trei valori primordiale pe soclul cel mai înalt al Umanităţii. Ironia istoriei a făcut ca tocmai un filosof fondator al pragmatismului american a fost cel care a dăruit Utopiilor cea mai frumoasă definiţie: Idealurile sunt ca şi stelele: Nu le putem atinge vreodată (el a trăit în Secolul al XIX, deci încă o dovadă a unei utopii împlinite în contemporaneitate), însă ele ne pot călăuzi. Iar acum concluzia aparent paradoxală: pentru a deveni/rămâne cu adevărat pragmatici şi a fi posibil de a oferi omenirii noi progrese, mai ales uman-sociale, sunt atât de necesare astăzi – chiar mai stringent ca oricând – bunele, vechile Utopii, care să ne conducă şi eventual să ne salveze. Doar o rugăminte: fără alte abuzuri! -14-

REGATUL CUVÂNTULUI

Stelian Gomboş Despre primenirea

duhovnicească a tinerilor în Hristos, prin

Biserică...

Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Bi-serică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspi-

raţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!... Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceri-tatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, sponta-neitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de expe-rienţe!... Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!... Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!... Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitu-dinea apologetic–mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacaralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul pre-cum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!... Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bineştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asig-urărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!... Vorbind, aici, de primenirea duhovnicească, ne referim la purificarea noastră duhovnicească ce trebuie să urmeze şi să îm-plinească, în mod integral, învăţătura Bisericii lăsată nouă moşte-nire de către Mântuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, ne arată nouă calea (unică şi autentică) ce duce la mântuire, parcurgând drumul de la „Chip” la „Asemănare”, adică de la „Biserica luptătoare” spre „Biserica Triumfătoare” a Împărăţiei celei veşnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a păcatelor) dar este pentru lumea aceasta (a păcătoşilor)!... Propovăduirea şi mărturisirea noastră nu trebuie să fie una de „ghetou” ci una săvârşită în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, pentru a ajunge la o curăţire şi o desăvârşire a lăuntrului nostru şi al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau

ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru că, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei şi a păcatului comodităţii, a triumfalismului şi a autosuficienţei, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a mândriei şi a slavei deşarte!... Ener-gia rămasă după toată răvăşirea noastră moral-duhovnicească, o epuizăm prin provocarea şi alimentarea patimii curiozităţii, a van-ităţii, a satisfacerii plăcerilor şi a păcatelor de tot felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigaşului – toate acestea din cauza diavolului care a reuşit să ne înrobească, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, su-fletesc şi trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simţiri!... Tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea, dreapta socoteală şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!... În tot acest răstimp acordat, din bunătate divină, dobândi-rii mântuirii noastre, trebuie să învăţăm foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim re-cunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam nevoie!... Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără, şi fiecare vine cu viaţa sa per-sonală şi cu o anumită personalitate la care noi (acolo unde este ca-zul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi - în timp - ceva comun, şi anume dragostea pen-tru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se ma-terializeze în fapte concrete. Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”Cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!...

REGATUL CUVÂNTULUI

-15-

N.N.Negulescu EROSUL REVELATOR

Volumul de debut <<DESENÂND PE CER>>, semnat de autoarea Manuela Cerasela Jerlăianu, configurează prin conținut un polarizant gen jurnalier, versificat, care este predominat de spiritualis-mul personalist, aflat într-o evoluție graduală. Dar, frenezia funcțională din actul creator are izvoare erotice, orientate emotiv spre miracolul fecundității.Discursul poetic străbate universul intim, actualizând nostalgii exuberante.Gruparea elementelor lirice se află sub stăpânirea limbii naturale (oikeia lexis), bogată în înlănțuiri metaforice.Stilistic, remarcăm în aceste plăsmuiri tautocronice accente, ecouri și formule imnice cu adieri au-gurice, cât și temperaturi elegiace katharsise.Titlul exprimat sugestiv pe fundalul imagistic al distanțelor siderale ne relevă consonanța dintre sufletul iubitor, peregrin prin visele metafizice și sensurile tulburătoare reflectate de gravitatea me-ditației.Operând hermeneutic, descifrăm aici străvechea convertire a omului esențial la taina universalității, a creației primare, hieroglifice în forme miniaturizate. Se înțelege, aceste proiecții sunt înrădăcinate într-un ether idealist.

Prestigiul abordării tematice este fidel căutării întru înțelegere de sine. De aceea din multe compoziții răsar întrebări şi se profilează răspunsuri.Sublimările filiațiilor de idei şi patosul personal urcă din firesc în suprafiresc la confluența textelor doritoare de plenitudine.Intonația rostirilor poetice nu este monocordă ci polifonică, fiind purtată pe aripile poemelor.De la capătul unui asemenea itinerar arhitecturizat cu reliefuri ontice, de factură neoromantică, poeta Manuela Cerasela Jerlăianu ne dă semne promitente.

Constantin Stancu

EMIL BOTTA ŞI MĂŞTILE POETULUI ÎN CĂUTAREA ABSOLUTULUI...

Adrian Botez face un adevărat tur de forţă, cu această carte despre cărţi: Emil Botta – închinător înfrânt Eminescului...?! - Arheii emilbottieni, apărută la Râmnicu Sărat, editura Rafet, 2015. Autorul readuce în memoria cititorului român un poet aparent uitat, dar un poet profund, special şi semnificativ, pentru cultura română abisală. -16-

REGATUL CUVÂNTULUI

Studiul este unul complex şi ne permite să intrăm în laboratorul de creaţie al unei personalităţi de excepţie. Bibliografia anexă este una masivă, viaţa unui poet este încrustată într-o infinitate de idei, cuvinte, obsesii, vise, ratări, uri şi revelaţii. Cartea este arborescentă, cu trimiteri multiple, cu note de subsol, cu teme şi concepte profunde din literatura universală, din viaţa românilor. După lectură, constaţi că ai făcut o călătorie spirituală prin Grădina Arheilor. Eminescu e privit ca maestru, Emil Botta este ucenicul harnic şi original. Prin opera sa, poetul Emil Botta a pus în lumină misiunea spirituală a poporului român, rădăcinile acestui demers sunt complexe, vin dinspre Nicolae Densuşianu, trimit spre civilizaţia daco-valahă, un foc ce-a mistuit multe vieţi, pentru a se revela spiritul mesianic al acestui popor. Despre Emil Botta, putem reţine, studiind cartea lui Adrian Botez: -L-a pasionat soarta poporului român, într-o perioadă complexă din istoria noastră, depăşind istoria imediată prin arta sa. -Măştile poetului sunt elementele sale de forţă, energiile care se disimulează după chipurile miraculoase. -Forţa din poezia lui pune în mişcare un univers aparte, propune şi deschide ferestre spre transfigurare, spre o lume ide ală: Ierusalimul Ceresc. -Disperarea poetului se mulează pe un joc al artelor, între carnaval, paradoxism, ironie, teatru în teatrul vieţii. -Substanţa operei emilbottiene vine dinspre Orfeu, asta îl împinge spre muntele artei (Olimp), arta care schimbă inimile oamenilor. -Legătura cu Orfeu este una a esenţelor, poezia se relevă ca ritual de transformare a minţii umane, dragostea iraţională determină reforma destinelor într-o lume de umbre. -Poetul a avut numeroase ieşiri de serviciu prin jocul jocului de cuvinte, prin magia din cuvintele atinse de argintul lunar. -Efectul acestui demers este cuvântul care exprimă adevărul, un adevăr umbros, umbrit de spiritul absolut. -Tăcerea unui poet poate exprima mai mult decât ţipetele din piaţa publică, tăcerea organizează prin miracol logosul di vin. -Adrian Botez conchide: „singura constantă, de netăgăduit, a lui Emil Botta, este acceaşi cu a Maestrului său, Eminescu: Emil Botta, ca şi Eminescu, este un scriitor profund religios; este chiar obsedat, ca şi Eminescu, de valenţele reli gioase/soteriologice ale verbului”. Verbul impune dinamism, impune transfigurare, determină perfecţiunea atât de aproape de om. -Poetul este un martor al miracolelor, dincolo de cuvinte, de ghicitori, de imagini apocaliptice, se află mâna divină care a dat viaţă poeziei. -Emil Botta se impune, trebuie acceptat aşa cum apare în opera sa, deşi (aparent!) static, este, în realitate, dinamic, prin impulsul care vine din vibraţia originară a lumii. Adrian Botez face o prezentare a vieţii poetului, prin datele care l-au marcat şi l-au format, actor şi scriitor, o voce unică, născut la Adjud, străbătând un timp cu miracole: 15 septembrie 1911 – 24 iulie 1977. Cunoscut în epocă, Emil Botta este autorul unei poezii negre, existenţialiste, înlănţuit într-un joc de carnaval grav şi serios, ancorat în linia trăirismului interbelic de la noi. Moartea, neputinţa, personaje, măşti, ritual nebun, un om singur în mijlocul tragediei, sub mitul abscons al cucului, atât de cunoscut în tradiţia populară şi acceptat ca mesager al lumilor noi. Jocul dual: fachir – faqr este unul care atenţionează cititorul. Actor sau sfânt? Mască pe faţa înţeleptului? Clovn, sau joc de icoane? Modernism, post-modernism, expresionism, romantism, suspin de ape mari... De la Sărmanul Dionis al lui Eminescu, la actorul care acceptă viaţa pierdută a personajelor pe care le-a închipuit, le-a jucat, le-a pus în poeme. În planul al doilea, apare secretul poetului: „Făt-Frumos Isus peste Ape/ te uită cum trece. Apa suspină./ Domniţă Trestie, te înclină/ Când trece Domnul (...) Oh, singurătate de argint,/ spânzurat-o de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/ nu mă vrăji./ Încă mai am o brumă de cer,/ o fâşie de noapte, / o stea - dacă pier...”. Emil Botta se apropie de Eminescu la nivelul ideilor, al conţinutului, al dramei. El vede dincolo de imaginea de proximitate, el vede dincolo, atras de un dor de absolut, irezistibil. Studiul lui Adrian Botez este complex, porneşte de la argumentele care l-au împins spre această analiză şi se structurează pe mai multe paliere: -Prefaţa: Doi fraţi – poeţi – două destine (Dan Botta / Emil Botta) -Partea I: Preliminarii teoretico-metodologice -Partea a II-a: ARHEII EMILBOTTIENI -Concluzii -Ultimul cuvânt al autorului -Bibliografie Cartea ne prezintă, în final, şi date despre autorul studiului, scriitorul Adrian Botez. Ideile care l-au frământat pe Adrian Botez sunt complexe: Emil Botta a jucat un rol important, Emil Botta părea, uneori, depăşit de subiect - dar Adevărul, Autenticitatea - străbat cortina aparenţelor. Poetul Emil Botta a fost în linia spirituală a lui Eminescu, preocupat de adrenalina verbului, obsedat de transfigurarea necesară, de arheii care ţin lumea în rânduială, de lucrarea absolută, asemeni ţăranului ieşit primăvara să are pământul îngheţat, de grădina cerului, de iniţierea în arta pierdută a schimbării, UNA ORFICĂ, de continuitatea care vine prin Hristos, de filozofia cinică, de viziunea nocturnă miraculoasă. Punctele de sprijin ale poeziei lui Emil Botta vin din „Întun-ecatul April” (izotopic semantic cu Zalmoxis şi cultura precreştină!), de la Palidul August, de la miturile poporului român, din tradiţiile populare, din folclorul bogat al acestui neam, punând accent pe cunoaşterea apofatică. Apar aproprieri surprinzătoare: luna / moartea; Orfeu / Luna; Muzica sferelor / Don Quijote / Stan Păţitul; Ulysse / Parcele; Uto-pia / Sisif al Moliilor; Păsări de lux / Crinul decapitaţilor, Înfricoşatele Pluguri / Ţesătorii Mistici, Lucrătorii/ Melcii/ Corbii Liniştii/ Corbii-Muntenii, Stea cu peniţa de Păun / „Aprilul nebun şi thanul Macbeth”, Diabolica Mierlă / Henric Regele, Mierla Mamutului / Po-rumbel / Miel, Cerbi/CORONATUL CERB / Silfi, Omizile / Licuricii, Ion Vodă / Cămilele, Ciocârlia/ Frunza/ Pană de Cocor, Don Juan / El Burlador, Anateme / Lupii, Horatio Danezul / Câinele ZED / Bureţii Apofatici, BĂLCESCU-TATĂL CELEST / DOJA-HRISTOS / AVRAM IANCU / COPACIUL-MIHAI / Principe Cantemir, EMINESCU-NEAM/EMINESCU AL LOGOS-ului-CARTE / Domnul Eminescu / Revizorul Eminescu / Eminescu Cel Tras pe Roată / Răstignitul Eminescu / HRISTOS-ÎNVĂŢĂTORUL-EMINESCU/ AEDUL etc. -17-

REGATUL CUVÂNTULUI

Exemplele ar putea continua - finalul se opreşte la Iubire, la Puterea Cheilor, la personajele reale ale istoriei valahe... În analiza sa, Adrian Botez moderează percepţia critică asupra poetului Emil Botta, face referiri la aroganţa lui George Călinescu, la analiza lui Vladimir Străinu, subliniază sinceritatea lui Ştefan Augustin-Doinaş, obiectivitatea lui Mircea Zaciu, ori se arată revoltat de superficialitatea lui Andrei Oişteanu. Subliniază atenţia acordată poetului de Radu Călin Cristea sau Doina Uricariu, Alexandru Piru, sau abnegaţia rece a lui Nicolae Manolescu... Cartea ne prezintă o listă detaliată asupra personalităţilor literare care s-au preocupat de opera lui Emil Botta. Putem concluziona: „alternând tragicul cu comicul, melancolia cu grimasa, poetul e când un Dionysos exaltat şi nebun, fre-netic, luat drept impostor, când un Faust cercetător cu ochi de uliu al fericirii, dublat de un Goliat al disperării, un sprinţar Ulysse şi un măscărici al Parcelor, un arlechin galant, un speriat de moarte” (Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Ed. Univers, 1981, p.444). Cartea a apărut cu ajutorul material al Primăriei Muncipiului Adjud (Primar domnul ing. Constantin Armencea) şi reprezintă un cadou al autorului, făcut comunităţii în care trăieşte, redând lumii un poet emblematic - Emil Botta. Tinerii poeţi, criticii pasionaţi ar putea redescoperi, cu această carte, dramele şi victoriile unui poet original, legătura sa cu eterni-tatea, cu poporul din care s-a ivit (...precum şi măştile sale, necesare pentru istoria care l-a frământat!) şi cu viaţa de zi cu zi, între speranţă şi frică de moarte, poezia fiind o Arcă Spirituală solidă, pe valurile vremurilor. Cu alte cuvinte, Adrian Botez are curajul de ne avertiza că poezia este un lucru serios, nu un joc de cuvinte, fără legătură cu divin-itatea şi/ori cu marea cultură universală.

Octavian Dumitru Curpaș Phoenix, Arizona Amintiri despre Basarabia cu jurnalista Eugenia Guzun

Cand stai de vorba cu Eugenia Guzun, reporter la Radio Romania Actualtati, iti dai seama ca inaintea ta se afla un intelectual, un om bogat sufleteste, un patriot. Apartinand generatiei venita pe lume dupa foametea din 1947, precum si datorita originii sale basarabene, aceasta a avut ocazia sa vada scriindu-se istoria. Eugenia Guzun s-a nascut pe malurile Nistrului, in localitatea Criuleni, din centrul Basarabiei. A prins vremuri com-plicate, dar s-a bucurat si de sansa de a fi intalnit oameni interesanti si de a studia cu profesori eruditi. Despre zile frumoase si senine, dar si despre lipsuri, despre teama de a nu scapa cumva o vorba ca ai rude deportate in Siberia ori refugiate in Romania sau despre raziile facute in caminul studentesc de “activistii de comsomol”, Eugenia Guzun ne-a povestit cu har, cu modestie si cu un autentic simtamant al datoriei. Reporter: - Ce amintiri ati dori sa ne impartasiti din vremea copilariei? Eugenia Guzun: - Fac parte dintr-o generatie nascuta dupa foametea din 1947. A fost un ade- varat dezastru provocat, un genocid pentru a distruge fibra genetica a unui neam si pentru a le implanta basarabenilor o eterna

frica in suflet, transmisa de la o generatie la alta. Din pacate, la noi nu s-a constientizat in deplina masura dimensiunea si repercursiunile acestei catastrofe si nu s-au batut clopotele si in strainatate. Ucrainenii au facut-o si o fac cu mare success. In Moldova, au aparut cateva carti cu marturii cutremuratoare ale supravietuitorilor foametei, care a dus pe ici pe colo, si la canibalism, insa aceste aparitii editoriale zac pe rafturile librariilor si in depozitele bibliotecil- or - si doar atat! Sigur, copilaria generatiei mele a fost marcata de foarte multe lipsuri, de teama sa nu scapi cumva o vorba ca ai rude deportate in Siberia ori refugiate in Romania, dar in acelasi timp, copii fiind, ne bucuram de ceea ce aveam. Eram contopiti cu natura, vara aveam o varietate astazi greu de imaginat, de fructe (disparute ireversibil), iarna aveam zapezi cat casa si … povestile bunicilor, in care, nu stiu cum se intampla, dar intotdeauna, actiunea se desfasura intr-o tara de basm, pe nume Romania. De la bunici am aflat si despre Mihai Viteazu si Stefan cel Mare si Constantin Brancoveanu… Printre primele mele amintiri a fost ziua cand tot satul avea drapele in berna... Murise Stalin. Oamenii susoteau, erau ingrijorati pentru ca incepeau sa se obisnuiasca deja cu ideea ca viata lor e marcata de dictonul “din rau in mai rau”… La scurt timp, am fost trezita intr-o dimineata, de un zgomot infernal - pe langa casa noastra trecea un buldozer de care era legata imensa statuie a lui Stalin, ce urma sa fie aruncata de pe un mal abrupt, in Nistru… Cred ca la un an dupa acest eveniment, au fost aruncate in Nistru si icoanele si podoabele bi-sericii din sat. Suferise de pe urma bombardamentelor din 1944, dar putea fi reparata. S-a gasit solutia in stil comunist, ca biserica sa fie aruncata in aer. Abia acum doi-trei ani, pe locul fostei biserici s-a ridicat un alt lacas sfant, din pacate,… supus Bisericii Ortodoxe ruse… si cu preoti care se roaga sa castige alegerile - comunistii. Rep. - Ati avut o adolescenta fericita? Ce preocupari aveati in acea perioada? E.G.: - Am invatat la scoala medie, din localitate. Sapte clase erau obligatorii pentru toti, iar ultimele trei - inlocuiau cumva, liceul de alta data. Vorba vine, caci la acea vreme, cei mai instruiti profesori erau cei cu liceul terminat la romani, in rest, erau persoane scolite in pripa, la niste cursuri de invatatori, unii dintre acestia aveau la randul lor, cate patru clase primare. Sa nu uitam faptul ca anul 1940, apoi 1944 a insemnat pentru noi, basarabenii, decapitarea in primul rand, a intelectualitatii. Conform statisticii, circa un milion de basarabeni si-au gasit refugiul in Romania, alte cateva sute de mii au fost deportate in Siberia si Cazahstan… Cand vorbim despre neajunsurile intelectu-alitatii basarabene de astazi, despre incapacitatea ei de se sincroniza in multe privinte, cu cea din tara, sa ne amintim ca vorbim despre o intelectualitate realmente nascuta din cenusa. Rep. - La ce varsta v-ati decis sa studiati filologia si de ce? V-a influentat cineva in acest sens? E.G.: - Fac parte din categoria premiantilor care au ambitia sa fie primii, oriunde ii arunca destinul. La scoala, ma fascina istoria (mai ales, incepand cu clasa a noua, cand am avut ca profesor un tanar absolvent de facultate, foarte frumos, destept si care vorbea o minu-nata limba romana), apoi intotdeauna, mi-a placut literatura si chiar visam sa devin prozator, dupa care am aflat de existenta filozofiei si mi se parea ca aceasta ar trebui sa fie vocatia mea…, si dintotdeauna mi-a placut chimia. Era o dragoste pe care nu am tradat-o decat o

-18-

REGATUL CUVÂNTULUI

data si definitiv. Era cu putin timp inainte de balul de absolvire. Tot timpul liber mi-l petreceam pregatindu-ma pentru examenele de admitere la chimie si intr-o zi, m-a chemat la el in cabinet, directorul scolii, profesorul Boris Danga. Era un fin cunoscator al limbii si literaturii romane-moldovenesti. Se intampla ca el sa-mi corecteze compunerile, pentru ca profesoara mea de limba si literatura nu le intelegea… A fost, cred, prima data cand cineva vorbea cu mine matur si cu responsabilitate. Mi-a zis ca neamul nostru trebuie sa rena-sca si avem nevoie si de filologi buni. A fost argumentul esential si din acea clipa, consider ca viata mea a luat o alta turnura. De altfel, Boris Danga (Dumnezeu sa-l odihneasca!) a fost un mare pedagog, cu merite recunoscute chiar si de autoritatile de la Moscova. A fost pedagog emerit din Uniunea Sovietica. In aceasta calitate, a stiut sa argumenteze necesitatea separarii scolilor mixte ruso-moldovenesti in doua unitati scolare cu programe diferite… si chiar cu sedii diferite… Adevarat, intre timp, se intetisera si bataile in recreatii..., pe criterii etnice. Basarabenii incepeau sa-si recapete demnitatea natioanala si mai ales, umana. Rep. - Unde si in ce perioada v-ati facut studiile universitare? Ati vrea sa ne relatati un eveniment important din anii de studii care v-a marcat in alegerile facute ulterior? E.G.: - In 1967, am sustinut examenele de admitere la Facultatea de Litere de la Universitatea de Stat din Chisinau. Profesorii ne-au fost diferiti: de la evrei eruditi si extrem de plictisiti, scoliti cu ani in urma, la universitatile romanesti si chiar peste hotare, la pleiada slaba pana la ridicol. Colegul meu de promotie, scriitorul Leo Butnaru, a descris extraordinar de bine atmosfera anilor nostri de studentie, in paginile unui jurnal in care se vede procesul de rinocerizare la care eram supusi pe toate caile. Partial, s-a reusit, insa au fost si multi colegi care si-au aparat sufletul. A fost o vreme foarte complicata. Pe de o parte, traiam euforia dezghetului hrusciovist si mai apoi, a discursului lui Ceausescu din 1968, la invazia tancurilor sovietice din Cehoslovacia… La Chisinau, mai functiona la o periferie de oras, o ramasita a unei librarii cu carte romaneasca, deschisa in perioada lui Hrusciov, incepeau sa circule dinspre tara in Uniunea Sovietica turisti romani, mai veneau din cand in cand, si rude din Romania. Imi amintesc ca a fost in vizita, un unchi de-al tatei si mama mi-a zis sa nu vorbesc despre el, caci a iesit recent din inchisoare… Era preot la Brad si un anticomunist convins. Mai era si radio Romania, au inceput sa vina in Uniunea Sovietica filmele istorice romanesti si deoarece la Chisinau erau interzise, faceam cate un drum la Odesa, ca sa le vedem. In acest sens, erau vremuri frumoase. Dar, deja prin camine se faceau razii, ni se cotrobaia prin lucrurile personale (in timp ce eram la cursuri), ca sa vada ce carti citim. Am fost penalizata la un moment dat, impreuna cu alti colegi din alte camere de camin, pentru ca in lipsa mea, au intrat in camera “activistii de comsomol” si au constatat ca aparatul meu de radio cu tranzistori era pe unda Bucurestiului. Mi s-a luat bursa pe cateva luni…. De altfel, initiativa ii apartinea lui P. Lucinschi, pe atunci prim secretar al CC al comsomolului din Moldova, decorat cu cea mai mare distinctie a Romaniei, pe vremea cand era presedintele Moldovei. Ei, multe s-ar putea spune si despre acele vremuri, dar si despre cele de astazi! Dar ma opresc aici. Un singur lucru as mai vrea sa spun… Cred ca in acea vreme, ni s-au intocmit multora dintre noi, dosare la securitate… mai ales, pentru ca pe rand, se ridicau cand medicina, cand politehnica din Chisinau si mai tot timpul, Universitatea, unde la un moment dat, a si fost intr-o noapte, arborat tricolorul romanesc… Rep. - Cum este sa fii proaspat licentiat si tanar somer? E.G.: - Cei cu dosare la securitate, fireste ca am avut probleme. Si eu am fost mai mult de un an somer, cu diploma de licenta in buzunar. Daca ma gandesc bine, as putea afirma ca adevarata universitate am facut-o in acel an…, in sala de lectura a sectiei de literatura straina a Bibliotecii Nationale. Ulterior, am aflat ca absolut toti cititorii de la aceasta sala aveau dosare la securitate, caci aici era literatura romana. Mai erau, someri ca si mine, Andrei Vartic, proaspat absolvent de la matematica si Mihai Cimpoi, alungat de la Teatrul National (pe atunci de stat, purtand numele lui A. Puskin), din functia de secretar literar. Cu noi se deschidea si se inchidea biblioteca. Imi luam in geanta un sfert de paine si ciuguleam din ea, cand ma apuca ameteala, de foame… Rep. - Cine v-a influentat cel mai mult in viata? E.G. - La vremuri diferite, oameni diferiti. Daca ar fi s-o iau in ordine cronologica, pot spune ca m-a marcat profund, chiar in primul an de scoala, prima mea invatatoare. M-a invatat nu doar sa scriu foarte frumos, caligrafic, ci mi-a dat si o prima lectie de viata… Aceea de a suporta cu demnitate, saracia si lipsurile. Era foarte in varsta, prima mea invatatoare si nu intelegeam de ce nu are casa ei si locuieste cu chirie, la o familie de tarani, vecini cu noi. Ma chema, uneori, la ea si ma trata cu un pahar cu ceai si invariabil, cu doi biscuiti pusi pe o farfurioara. Ma ametea, realmente, atmosfera din modesta-i camaruta, foarte ordonata, cu foarte putine lucruri, cu o etajera intr-un colt al camerei, plina cu carti frumos aranjate, iar un ceai mai gustos ca la Ludmila Erofeevna nu–mi amintesc sa fi baut, in alta parte. Mai tarziu, am aflat ca facea parte din vechea aristocratie rusa, refugiata in Basarabia dupa Revolutia din octombrie 1917… In 1940, impreuna cu familia a fost deportata in Siberia ca dusman al poporului si abia dupa moartea lui Stalin a putut reveni la bastina, in Basarabia. Doamne, si ce limba frumoasa romaneasca mai vorbea prima mea invatatoare, rusoaica la origine, romanca prin convingere. A mai fost apoi, profesorul meu de istorie, Mircea Dohotaru, un mare intelectual, rasarit din scrum, la sfarsitul anilor 60. Autor de manuale scolare, patriot de mare sensibilitate si caracter, a ramas intr-un con de umbra dupa 1990, in prim plan strecurandu-se, uneori, persoane care au urmarit scopuri nu tocmai nobile… Asta e viata si cunoastem cu totii ca la furtuna se ridica multa pleava la suprafata. L-am intalnit recent. S-a retras de la catedra la tara si munceste o bucata de pamant, ca sa se intretina. Imi marturisea cu durere, ca de 15 ani nu si-a putut permite sa cumpere nici o carte. Ce drama mai mare poate fi pentru un om de cultura, decat aceasta… Am inteles ca fiul dansului e stabilit in Statele Unite ale Americii si il indeamna sa plece definitiv peste ocean, iar profesorul meu de istorie nu-si poate imagina sa moara in alta parte, decat acasa. M-au influentat intr-un fel, chiar si profesorii ”catastrofa”, pentru ca m-au ambitionat sa-mi depasesc conditia sociala si intelectuala. De exemplu, la scoala, aveam o profesoara de limba si literatura moldoveneasca (asa se chema oficial, obiectul). Era din Transnistria, vorbea o limba pocita in ultimul hal. Noi o mai tachinam, din cand in cand. Imi amintesc ca un coleg a intrebat-o intr-o zi, ce insemna cuvantul “circa” si ea ne-a spus ca e denumirea unui popor din Africa. Imi spune la telefon, mama, ca deseori, o intalneste la cozile de la magazinele din sat si tot timpul le reproseaza consatenilor ca saracia si nevoile ce s-au abatut asupra lor sunt de cand au ”venit romanii” si de cand basarabenilor le-a trebuit limba romana. Adevarat ca o mai iau in raspar “analfabetele” cu patru clase primare de la romani, ca nu stie sarmana intelectuala cum sa scape de gura lor… Apropo, aceste femei cu patru clase primare de la romani au pastrat focul in vatra romaneasca basarabeana. Mamelor noastre le datoram in cea mai mare masura, faptul ca astazi, Basarabia mai simte romaneste.

Octavian Dumitru Curpaș -19-

REGATUL CUVÂNTULUI

Dorina Stoica „În așteptarea celei ce mă înaripează” Ion Țoanță – “Echinocțiu fragil- Editura „Singur” 2015

Am certitudinea că la naștere, fiecare primim pe lângă Îngerul păzitor și un Spirit creator. Purtăm cu noi acel talant primit întru împlinirea menirii ce ne-a fost dată pe acest Pământ și anume aceea de a deveni nemuritori asemenea Lui, celui Nemuritor.Fără dor și poate, Ion Țoanță a fost înzestrat cu darul scrierii în versuri. Izvorul din care își adapă înspirația este eterna, fascinanta şi minunata dragoste pentru femeia ce face să se miște roata lumii.Cel de-a doilea volum de autor al poetului mai sus amintit poartă numele „Echinocțiu fragil” şi a apărut anul acesta la prestigioasa editură “Singur” din Târgoviște.Cuvântul înainte “spre o metaforică pornire” scris chiar de autorul volumului este doar o aparentă explicitare a continuării demersului poetic început cu „Templul Devenirii Noastre”, volum de debut. Mai degrabă o invitație de a pătrunde în universul său poetic plin de iubire, această pagină de proză ne demonstrează că poezia și proza pot merge împreună și pot trece dintr-una în alta fără nici un efort atunci când autorul e plin de har creator.Dar să intrăm fără teamă (ne este permis) în intimitatea trăirilor afective ale poetului ale cărui sentimente

au culoarea, temperatura și consistența anotimpurilor dar și a timpurilor ce tot vin și se tot duc. Între un echinocțiu și un solstițiu iubirea este mereu aceeași fără timp, fără loc și fără astâmpăr.Primăvara timpurie aduce mereu speranțe chiar și în tomnatecul anotimp din a doua jumătatea vieții. Mereu căutând dar și găsind iubiriea, poetul Ion Țoanță se mișcă în voie printre metafore, sensuri și subtilități, topind cu iubirea-i mereu vie zăpezile indiferenței ce tind să acopere tot ce-i frumos în om. Pe poet îl recunoști în fiecare poem, îi redescoperi altă și altă cută a sufletului de veșnic lucrător al iubirii ca formă supremă de înălțare desupra cenușiului cotidianÎn poezia lui Ion Țoanță, iubirea este omniprezentă, aproape mereu împlinită . Prin ger, zăpezi, prin arșiță și prin ploile tomnatece iubirea plutește liberă, fără opreliști, fără inhibiții așa după cum ne sugerează și imaginea copertei I a cărții în discuție. Nu am găsit nici o urmă de pesimism și nici vreo suferință determinată de vreo iubire ce nu se vrea consumată. Este motivul pentru care aș afirma că poeziile din acest volum sunt o biruință a vieții asupra nevieții și a iubirii asupra indiferenței.„Și Dumnezeu a creat femeia”, atât de unică, fiecare în felul ei, cum sunt florile câmpului vara, încât este greu să te oprești la una singură. Astfel, precum albina ce culege nectarul din toate florile si poetul oînmănunchează într-un minunat buchet pe Eva cea dintr-“un paradis provizoriu”, pe Ana pe care “ar zidi-o în ziduri năruite ca meșterul Manole”, pe Adela maculată-n “imaculate zăpezi”, dar și pe Alice „simțindu-se iubită„ pe Diana ce „croșetează vise”, Dida cu “zâm-betul ...rază de soare”, Doina “de la Doine, de la Doine”, Camelia “efemeră, inaccesibilă ca un fir de păpădie”, Elisabeta “înmiresată ca roua lui april”, Emilia, Elvira, Gisela, pe Kati din “vremea rok and roll-ului”, precum și pe Lucia, Magdalena, Malvina, Mihaela, Mirela, Nadia, Olga, Penelopa, Simona ori Teodora. Nu le uită nici pe Valentina, Vera, Viviana femei deopotrivă rupte din “tabloul grig-orescian” iubite, dorite ori visate în nopți și zile, în primăveri, veri, toamne și ierni.Poetul este discret, iubirea este aproape heruvinică iar dorința carnală se lasă discret subînțeleasă în versurile pline de sensibilitate, situ-ată undeva la granița dintre teluric și astral. Aceste poeme ce au ca titluri nume de femeie mi-au creat senzația că pot pătrunde pe o poartă imaginară în lumea intimă a iubirii masculine pe care nu am înțeles-o niciodată, o poartă spre lumea îngerilor ce musai trebuie să aibă chipuri si trupuri de femeie.Partea a doua a volumului ce poartă titlul „Echinocțiu fragil”, oferă poetului dar și cititorului spațiul de preumblare din anotimpurile firii, în anotimpurile iubirii, spre anotimpurile devenirii.Adeseori zăpezile din martie sunt obositoare, alteori anotimpurile amare, vara devine prea fierbinte pentru a coace „pâinea cea de toate zilele”. În luna lui Brumar „Fantezii autumnale”, „mi se face de poezie”, ( „Nervi de brumar”)iar în timp ce „îngerii stau liniștiti la o șeptică” Brumarul e sentimental( „Brumar sentimental”). E timpul când „e prea multă liniște” iar „sentimentele s-au răcit de ceva vreme”. Cât despre iarnă, „e nașpa” deoarece poetul e lefter,” iar n-am nici măcar de-o bere”, ( „Nașpa e iarna”).Om cu bun simț, trăitor al acestor vremuri ciudate cu unele neîmpliniri, cu visuri nerealizate, cu datorii materiale și spirituale, incertitu-dini și multe întrebări, poetul rămâne optimist având totuși o revoltă interioară înăbușită care va erupe sunt aproape sigură într-un viitor volum de poezie! „Cu suflet de copil răsfățat” (”Mi-e dor de mine”) este totuși bărbat împlinit, cu multe iubiri împărtășite, cele mai multe consumate cu acea bucurie infantilă, a celui ce mănâncă în taină bomboanele luate pe furis din galantarul cu multe și felurite bunătăți, al vieții.„Cruciada îngerilor” este cea de-a treia parte a volumului și ultima. E o poezie puțin mai trista, atinsă de o boare de pesimism determinat se pare de lipsa de veridicitatea a unor iubiri ce par profunde doar la prima vedere. Poetul a intrat deja într-o fază de căutare a absolutului, sătul se pare de frivolitatea ofertei cotidiene mulțumitoare cândva. El devine conștient într-o oarecare măsură de nimicnicia vieții, de decăderea sa, de nivelul spiritual scăzut la care se află. „Mă preumblu/ prin pădurea păcatelor”Fără a avea nimic senzațional, poezia poetului Ion Țoanță îl individualizează prin conținutul său, prin modul de exprimare lirică a sen-timnetului pur oamenesc, iubirea pentru femeie.În ultimele poezii, influenţat de o poezie religioasă de bună calitate, ori de oarecare trezire a misticului, el încearcă a face un soi de târg cu îngerii în scopul netezirii drumului spre cele înalte. De fapt nici nu este foarte interesat de aceasta( „Aripi de înger”), dovadă fiind faptul că aripile și le-ar dori doar pentru a zbura nu spre Dumnezeu ci “spre iubita-mi/ rătăcită printre constelații” pentru a ne scrie o „istorie universală de amor fără frontiere”. Adusă la rangul de religie , aș spune, iubirea în poezia lui Ion Țoanță scuză totul, iartă totul, chiar și păcatul de a fi căzut în ispita acelor ”dulci păcate”.O poezie plăcută, cu metafore surprinzătoare, acesibilă dar cu unele subtilități, este închinată eternului, fascinantului și veșnicului femi-nin. Ea este actuală precum iubirea însăși e veșnic valabilă și nu ține cont de ani, de timpuri ori de alte îngrădiri.Cu poezia „Mă iartă Doamne” , poetul ne declară răspicat că este un bun cetățean și un bun creștin dar s-a cam săturat de “vremurile -20-

REGATUL CUVÂNTULUI

acestea când toți analfabeții ce ne controlează destinele/ în numele/ unor diplome cumpărate / pe bani murdari/”.În acest volum de poezie citit cu interes, așa cum citesc orice carte primită de la prietenii mei, am descoperit un poet autentic, căruia îi prevăd un loc de seamă printre poeții contemporani. Pentru mine însă se naște o tardivă întrebare Cine îl va înaripa până la urmă pe acest poet, femeia sau credința? Să stăm deci răbdători, „În așteptarea celei ce mă înaripează”

A citit și comentat cu drag la cererea poetului Ion Țoanță, Dorina Stoica

Ionuţ CarageaApariţie editorială: Ionuţ Caragea – „În aşteptarea păsării”,

antologie de poeme, citate şi aforisme, eLiteratura, Bucureşti, 2015

Editura eLiteratura din Bucureşti a publicat în septembrie 2015 antologia “În aşteptarea păsării”, semnată de Ionuţ Caragea. Cartea de 528 de pagini, tipărită în format academic, conţine 319 poezii şi 1000 de citate şi aforisme scrise de autor în intervalul 2006-2015. Coperta a fost realizată de Leo Orman, iar ilustraţia de pe prima copertă reprezintă pictura “Prometeu” de Gustave Moreau (1826-1898). Antologia se poate comanda de la editura eLiteratura (e-mail: [email protected] sau tel: 0722 156 408) sau din librării (Eminescu, Elefant etc.).

Scurtă prezentare a autorului:

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, membru al Elis – Reţeaua românilor remarcabili din lume etc. În perioada 2003-2011 a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În februarie 2012 s-a întors în România şi s-a

stabilit la Oradea. A publicat peste 30 de cărţi, fiind considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici scriitori de care dispune în prezent România. Biografia detaliată poate fi citită pe situl oficial al autorului: www.ionutcaragea.ro

Referinţe critice (scurte fragmente de pe coperta a IV-a):

Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri, aforisme şi proză, membru al nenumărate organizaţii culturale şi un neo-bosit animator literar, în spaţiul virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate, nu mai are nevoie de prezentare. (Ana BLANDIANA)

Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere. (Ştefan BORBÉLY)

Două lucruri m-au atras, de la bun început, la Ionuţ Caragea. Numele lui, ancorat probabil, undeva, departe, într-o nobilă dinastie şi declaraţia sa fulminantă, din fragedă copilărie, vizavi de viitoarea sa profesie: vreau să mă fac Dumnezeu! (Valeriu BUTULESCU)

Şi ca scriitură, într-adevăr, Ionuţ Caragea a ţinut să se diferenţieze atât de vechii textualişti, cât şi de „naturalismul” fiziologic al colegilor de generaţie. (Theodor CODREANU)

Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. E un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. (Daniel CORBU)

Aforismele din această antologie, îmbibate de arome poetice, ludic, filozofie, creştinism şi sentimente situate la cote extreme, au început deja să facă înconjurul lumii. (Constantin FROSIN)

În preajma cugetătorului se simte permanent poetul. Cascadele de metafore colorează şi adâncesc ideea. Peste tot gânduri adânci, îmbră-cate în haine strălucitoare. (Vasile GHICA)

Inegalităţile lui sunt chiar mai interesante privind căutarea de expresie artistică nouă; mai interesante decât o mânuire sigură, la o anume ştachetă lipsită de oscilaţii. (Corneliu LEU)

De aceea am şi tras cu ochiul la el, pentru ”a-i săgeta de invidie inima”, mai ales că a dat o definiţie mai bună decât Tagore lacrimii - tes-tament al unui îndrăgostit. (Nicolae MAREŞ)

El îşi extrage elementele poetice direct din substanţa vieţii, din subteranele fiinţării, de unde şi forţa lor netransfigurată, de o directeţe tăioasă. (Ioan F. POP)

Reîntors acasă, prolificul şi provocatorul Ionuţ Caragea, un literat atipic, dezlănţuit într-o abundentă producţie, vrea să rescrie lumea. (Adrian Dinu RACHIERU) -21-

REGATUL CUVÂNTULUI

Nu-i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai să-l ţină energia propriei biografii şi resursele propriului limbaj poetic. (Ion SIMUŢ)

Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sores-cu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice. (Maria-Ana TUPAN)

Aforisme din volumul „În aşteptarea păsării”, ciclul „Sindromul nemuririi”,editura eLiteratura, Bucureşti, 2015

Oamenii caută în cărţi alinarea durerii care le-a stins glasul şi le-a prefăcut inima în cenuşă.*Fructele din pomul cunoaşterii mai au şi viermi. De aceea este mai bine să fii prudent decât să fii lacom.*Dumnezeu este arhitectul bolţii mele palatine, dar mi-a lăsat cuvintele să decorez teatrul acestei vieţi.*Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pânza imaculată a su-fletului.*Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu bănuiam cât de greu este să rămâi Om atunci când eşti singur.*

Poetul – pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.*Poezia – crucea de pe linia destinului unde s-a săvârşit o iubire de la care au fugit toţi martorii cu excepţia poetului.*Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.*Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.*Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi până rămâi fără lacrimi. *După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.*Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.*Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.*Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.*Omul este o scânteie prinsă între două umbre: umbra celui ce este şi umbra celui care-a fost cândva.*Câteodată mă rog la Dumnezeu să primesc un e-mail cu locurile în care pot descoperi Fericirea.*În viaţă trebuie să fii lucid şi prevăzător. Prietenia unora este mare cât un cal troian. Abia aşteaptă să le primeşti darul ca mai apoi să-ţi intre sub piele şi să devii victima lor.*Timpului nu-i tremură niciodată mâinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.*Viaţa – spitalul în care oamenii ne tratează cu pastile de sictir, în timp ce moartea inventariază suflete.*Dacă-ţi cresc aripi, cei mai mulţi dintre oameni nu te vor învăţa să zbori cu ele. Unii ţi le vor rupe, alţii îţi vor spune să le ascunzi. Astfel le vei semăna mai bine, astfel vei deveni solidar cu neputinţa lor.*Sângele – singurul şarpe înţelept, căruia îi place căldura sufletească.* -22-

REGATUL CUVÂNTULUI

Suntem captivi într-un spectacol interzis muritorilor, iar um-brele, sufleuri ai neantului, ne şoptesc în continuare rugăciunile.*Visele sunt doar nişte monede de schimb aruncate de zei în palmele cerşetorilor mutilaţi de amintiri.*Timpul nu-i decât un angajat al nimicniciei care ridică resturile de pe strada speranţelor deşarte şi le depozitează în spaţiul insa-lubru al morţii.*

Oamenii – paginile necitite care ajung în biblioteca pământului, fiind devorate de viermii atotştiutori.*Crucile – pansamentele de pe faţa pământului.*Zilele negre, nopţile albe – clapele de pian pe care moartea cântă recviemul umanităţii.*Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fie-care dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdăre-ască.*Oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot uni-versul?*Sub aripile de ceară ale nostalgiei îmi îngrămădesc amintirile, le păstrez pentru ziua în care sufletul îmi va cerşi ultimul zbor către stele.*Lumânarea îmi rămâne cel mai fidel dintre cititori.*

Poeme din volumul „În aşteptarea păsării”, editura eLiteratura, Bucureşti, 2015

În aşteptarea păsării timpul dăruit acestor cuvintel-am furat morţiiasemenea lui Prometeu ca pedeapsăam fost înlănţuit pe un munteîn mijlocul unei insule am scris multe poemepăsării care se hrănea cu trupul meupână când a devenit milostivă atunci am rugat-o să mă ia pe aripile salesă mă ducă aproape de maresă mai văd o dată valulcum se apropie de ţărm

Zborul cu ochii închişi pe aerul aripii lipsă de boala scrisuluise îmbolnăvesc cei mai sensibilişi cei mai aroganţicare este unul şi acelaşi lucruprivit prin ochiul celui ce vede totşi înţelege tot

de boala scrisului se îmbolnăvesc cei ce creddar care nu o spunşi cei ce se opun, chiar dacă şi eiacceptă curgerea cuvântului precumlacrima şi picătura de sânge de boala scrisului nu te poţi vindeca prin beţia cuvintelor celorlalţica să uiţi cine eştide unde vii şi unde trebuie să mergi

şi nici nu te poţi lega de cuvântca de-un pietroiapoi să te arunci în amontele inimii de boala scrisului nu te poţi vindeca prin ecoul cuvântuluişi nici prin tăcere, ţinând pasăreaînchisă în colivie doar zborul cu ochii închişipe aerul aripii lipsăcând aerul e sufletul tău, călătorindîntre lumile cuvântului

Păsări la cap uneori dragostea te loveşte ca un bumerangîn moalele capuluiexact atunci când speri să prinzi pasărea-n zboralteori îţi înfige ghearele-n ochişi-ţi ciopârţeşte ficatulvezi tuîn înaltul cerului sunt doar păsări de pradăaşa că mai bine stai cu capu-n pământşi le priveşti doar umbrelerotindu-se-n jurul tăuca într-o horăa morţii

Îmblânzirea morţii să vină cineva să îmblânzească moarteaanimal şi pasăre de pradă să fie ţinută în lesăsă poarte botniţăsă fie hrănită la ore fixecu fire de păr şi cu unghiicu tot ceea ce este lipsitde gustul delicios al decadenţeisă se aşeze şi ea la comanda culcatfără să mârâie, cu trupul ţeapănşi labele încrucişate să vină cineva să îmblânzească moarteasă-i taie aripile din carnesă o înveţe ce înseamnă pasul şi cât de greu se învaţăsă ciugulească din palmă firimiturişi să se urce cu ciocul şi ghearelepână la înălţimea unei ridicături de umeri...

REGATUL CUVÂNTULUI

-23-

Epave pe fundul mărilor interioare te scufunzi în neantşi ieşi mereu la suprafaţăcu peştele alunecosîn ciocul lung şi încovoiat pasăre invizibilăenigmatic mesager al cuvântuluicine sunt eu dacă tu încetezi să exişti? printre voracecreaturi ale fluviului sângeîmi caut amintirileepave pe fundul mărilorinterioare

Mă predau cerului culcat la pământcu braţele-ntinsemă predau cerului acolo suso pasăre se roteşte-n cercuri largidesenând infinitul şi totuşi parcă-mi lipseşteînveşnicirea unei femei culcat la pământcu braţele-ntinsesă mă predau ochilor ei

Degetele mele pianotează uşor la fereastră Degetele mele pianotează uşor pe formele eiCompun simfonia atingerilorAmprente în opus majorOrice iubire începeÎn cheia sol Vântul bate la fereastrăTrezeşte-te!Iubirea ta se află la trei ore de zborÎntr-un cuib te aşteaptăFii pasăre! Degetele mele pianotează uşor la fereastrăAzi oare aerul este mai greu decât sufletul meu?Curaj! Îmi spune Soarele şi-mi întinde o razăCuraj! Îmi spun şi eu şi m-arunc zmeu Ce vreme înşelătoare...PlouăPământul moaleSufletul greuDegetele mele pianotează uşor timpulŞi iarba-ncolţeşte din creştetul meu Pe retină îşi face cuibUmbra unei păsăriDe pradă

Azi pe fruntea mea Pianotează Dumnezeu

Omnia precedes tempora… inimagâtul subţireal clepsidreide sânge plămâniigâtul subţire al clepsidreide aer ochiigâtul subţireal clepsidreide vise sânge învechitrespiraţii îmbâcsitezboruri în cearceafuri de noapte gălbenuşde soare stricatîn albuşul dimineţilor ou clocitde pasărea oarbăa morţii

Marea singurătate a zborului adevărata lume este a celor singuriştii şi totuşi te pierzi în mulţimemergi lovindu-i cu umeriipe toţi ceilalţişi nimeni nu-şi ridică perechea ascunsă de aripipoate că lumea este toată a taa celui rătăcit printre oamenişi cine să zboareşi cine ştie caleaspre marea singurătate a zborului?

Pasăre fără cer priviţi-l cu toţii cum stă cu braţele strânseca o pasăre fără cerecloziune captivă în oul de lemnal cui este zborul pe care trebuia să-l înveţe? să căutăm răspunsulprin coridoarele întortocheate ale sângeluiavem fiecare un indiciuun fir deşirat din cămaşa îngerului faceţi o plecăciune umbreicând veţi şti ce e zborul

REGATUL CUVÂNTULUI

-24-

Claudia TănaseISPITA DE A

EXISTA PENTRU CREAȚIE

Am străbătut drumuri către infinit, am căutat Absolutul şi am gustat din fructul amar al îndoielilor.Am înţeles că drumul către Dumnezeu nu cunoaşte obo-seală şi popas.Mi-am secătuit puterile de negare care au cunoscut ispita cunoaşterii Absolutului şi am

văzut cum ispita de a crea înseamnă pragul adevărului, al solitu-dinii şi al bucuriei de a exista!...Şi aceasta este o ispită care contează!Am simţit confuzia adevărului cu negarea, atunci când m-am lă-sat prinsă în mireasmele infinitului şi m-am hotărât să mă închin actului creativ care nu cunoaşte sentimentul sfârşelii şi al oboselii.Am lăsat întregii lumi plânsul şi râsul meu de copil din care Tu, Doamne, ai făcut îndoială!Am lăsat creaţia care a precedat bucuria, adevărul şi frumosul acestui univers în care m-am născut ca puls al creaţiei Tale ce a devenit un exces de afirmare pentru întreaga lume! Am adormit ispitită de creaţie şi m-am trezit din visul meu de copil în braţele infinitului Tău, unde am răspuns misterioasei Tale chemări! Am primit de la Tine, Doamne, zâmbet şi mângâiere în fantastica mea călătorie către Tine şi nu am obosit să alerg atunci când mi-am dat seama că sunt creaţie din creaţia universului Tău!

Vasile Popovici

Blestemul conştiinţei

De n-aveam conştiinţă, de eram furnicăOri poate-un cerber, ori o fioroasă fiară,N-aş fi avut obsesia nonsensului, nici frică,Că într-o zi voi fi ieşit din timpul meu afară.

De n-aveam conştiinţă, n-aş fi-nvăţat să plângŞi nici să râd mefistofelic ori homeric,N-aş fi găsit cuvântul ce-n rugă să îl strâng,Nici mă-ntrebam: la ce alternativă la-ntuneric?

De n-aveam grai articulat, maimuţă de-aş fi fost,

Nu mă-ntrebam de toate-s după un tipic,Nici dacă tot ce-a fost e tot şi fără rostDe la Big Bang încoace şi-ntoarcerea-n Nimic.

Invariabila transfigurare

Suntem romanticii piedutelor iluzii,Că-n viaţă vom găsi şi sensuri, şi iubire,Dar n-am găsit decât decepţii şi confuzii;Eclesiastul le-a numit dezamăgire.

Am înălţat cu zel o rugă către Dumnezeu –Ne fie dragostea platonică, ideală, pură;Poeţii-au botezat-o carmen pe lira de Orfeu,Cum e tranfigurarea vie în literatură.

Corolar

Vrei să ştii ce mult aş vreaDintre toate câte-s toate?Să fii fibră-n fibra mea.

Vrei să ştii cât te-am iubit?Cât să mergi pe jos din plusPână-n minus infinit.

Vrei să ştii cât pot iubi?Cât să nu te iau cu mineCând veni, - veni-va zi.

Lăsaţi-l dracu!

Lasaţi-l dracu! E poet.O viaţă v-a minţit frumoscă viaţa e frumoasă!;că luna de pe cer, cu tot cu stele,e a voastră, ştiind că nu puteţis-ajungeţi pân’ la stele.Lasaţi-l dracu!

Când voi aveaţi şi bube şi noroaie,el vă spunea că viaţa e o roză şi, să nu fiţi trişti,că totul este o metamorfoză.Lasaţi-l dracu! E poet.

Descânt(ec)

Mură, babă Mură,Fă-mi descântătură,Desferecătură.Mă-ndrăgească fata,Fata zvăpăiata.Ştii tu ce să faciCum să le desfaci,Că-i aproape luna,De o ţine una,Mânioasă-ntruna,Mofturoasă-n draci.Fă-i descântec, Mură,Să-i pup ţâţă, gură,

-25-

REGATUL CUVÂNTULUI

Să o culc pe fânuSă-i deschei la sânuBumbii la cămeşă,Unu câte unu.

Mi-e dor de viaţa mea boemă

Mi-e dor de viaţa mea boemă, de-altădată,De Sile ce-mi zicea la masă, într-o strună;Alăturea de bachus viaţa se părea mai bunăŞi fredonam de unul: foaie verde, foaie lată.

Turna cârciumăriţa-n căni de lut tot bohotin,Din două strune-apoi, pe Sile Znae îl rugam;Când îmi zicea din toate strunele, eramFebril precum Baudelaire pe când scria „le vin”.

Mi-e dor de viaţa mea boemă, de-altădată,Când se strângeau atâtea muze la un loc,Iar una dintre ele, mai aprinsă, ştimă foc,Cerca să mi se pară viaţa chiar adevărată.

Acum, convins de ce Eclesiastu-a spusCă tot ce-a fost şi este sunt deşertăciuni,Ca pe o punte-ntinsă, calc peste genuniŞi urc apoi, şi urc, mai sus şi tot mai sus…

O sirenă de prin largul

Şi-a venit lângă catargul,Ce cu frânghii m-am legat,O sirenă de prin largul,Cred că foarte-ndepărtat.

Şi mi-a spus să-i fiu aproape,Că mi-o da marea cu sarea,Că voi fi stăpân pe apeCâtu-i largul, câtu-i zarea.

I-am răspuns că am o fatăCum e-n poezie versulŞi că dragostea mea toatăE cât tine universal.

Revărsul dimineţii

O zodie-augustă ori zeiide te-au revărsat dimineţii,nu este-o poveste cu tâlcori ce-au profeţit profeţii.

Tu îmi erai dată priviriide la începuturi de lume,nu după anume prinţipuriori reguli, ori legi, ori cutume,

ci mi-ai fost dată în datumvestală pe rugul credinţei,desprinsă din fibră divină,nedeie în fibra fiinţei.

La judecata din urmă

La cea dn urmă judecată, de apoi,m-a scos Justiţiarul de pe listă;aiasta, că-ntrebat fiind de Dumnezeu,eu i-am răspuns entuziast: „Există!”

De-o şchiopătam, cumva, la întrebare,ferească-mă! că m-arunca în gheenăşi cum s-adjudec semnul de mirarede îmi modifica trei neuroni la genă?!

Aştept cealaltă judecată, când va fi,o punte-n marea trecere peste genuni;de-oi sta cu neuronii nemodificaţi, la zi,de ce n-aş crede-n biblii şi-n minuni?!

Ţară amanetată

Că în ţara asta dacăSunt tot mai puţini români,E că fără de stăpâni,Doi încarcă, trei descarcă.

Au plecat românii, bieţii,Încotro-au văzut cu ochii;Peste vârfurile DochiiZboară corbii şi ereţii.

Au plecat în străinet;Şefi de stat şi vechi, şi noi,Astă ţară de eroiAu lăsat-o amanet.

S-a umplut ţara cu greciŞi cu turci, şi-afganistani,Că în douăzeci de ani,Ne-au înlocuit pe veci.

Ne-am pierdut şi limba, portu,La schimb, ne-am englicizat;Ţara-i scoasă la mezat,Iară noi? Dăm popii ortu.

Ce mai contează…

Cu toate că mi se alungeşte umbra,atât cât umbră am, mai sânt;sub umbra mea, cu mine staula umbra vechiului pământ.

Când n-o mai fi, - c-aşa va fi - ,când n-o mai fi pământul,pe lume, toate s-or sfârşi?Şi-aşa mă bate gândul…

Peste timp, nu pot să ştiu cât timpva trece, universul ăsta câtu-ise va-ntoarce-ntr-un atom, ca la-nceput,iar dup’-o vreme, alt Big Bang, şi altu-apoi,şi uite cum ne ducem şi ne-ntoarcemîn lumea fără judecata de apoi.

-26-

REGATUL CUVÂNTULUI

Ori chiar aiasta este Marea Judecată;ce mai contează de e strâmbă, de e dreaptă?!

De n-ar fi fot învăţătorul…

De n-ar fi fost învăţătorul,nu ar fi fost nici sacerdot, nici patriarh,nici sfinţi în calendare, ci la calende.

Că numai el, învăţătorul,nu cel ce-n biblie ceteşte,ne mântuie de rău şi de prostie;de ce învăţătorul nu ar trebui să fieîntâiul patriarh ce lumea o sfinţeşte?!Că el, întâiul, e luminătorulde drum, de cale, de cărare,din răsărit de soare până la chindie.

Şi apa-n vaduri tot va clipoci

Eu nu credeam că va să vinăŞi capătul de un grotesc final;Din ce în ce lumina-i mai puţinăŞi simt un vânt pornit din boreal.

De moarte avu parte şi întâiulCreat, să-şi poarte-n cârcă anul;Zadarnic Thetis* i-a ferit călcâiul,Că tot muri Ahile Peleianul.

Că va mai fi şi mâine-o zi, va fi;Vom îngăima: „to be, or not to be”;Şi apa-n vaduri tot va clipoci,Iar albii nuferi tot din tăuri vor ieşi.

*Thetis, - mama lui Ahile

E prea târziu

E prea târziu să faciCe n-ai făcut la vreme;Cu gândul te împaciCă ceru-o să te cheme.

E prea târziu să ierţiCe n-ai iertat la vreme;Măcar în alte vieţiIertarea să te cheme.

E prea târziu acumChemarea a desfide;La capătul de drum,Alt drum ţi se deschide.

Am intrat în visul tău

Am intrat în visul tău o clipă,Ştrengăreşte şi pe şotii pus;Mi-ai părut un aisberg polar,Risipită şi cu gândul dus.

Am cercat să-ţi dau fiorulDe-altădată, ţi-aminteşti?Ca de febră, tremurândă,Îmi spuneai cât mă iubeşti.

Cum, trezindu-te din vis,Visul mi se spulberă,De nu-ţi lecuieşti fiorul,Gândul greu mă tulbură.

CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

VINOVAT

Tu greşeşti, eu sunt bărbat,Nu e nici o socoteală,Nu ai să mă bagi în boală,Tot ce faci, sunt vinovat.

E frumos şi-adevărat,Când iubeşti să n-ai sfială,Tu greşeşti, eu sunt bărbat,Nu e nici o socoteală.

Că ai şcoală, că n-ai şcoală,Cu Domnul nu fii certat,Că de El poţi fi iertat,Când faci din iubire fală,

Tu greşeşti, eu sunt bărbat.

CÂND TE ÎNSORI

Zici că o să te însori,Când ai să cunoşti o fată,Dar familia ei toată ?Gândeşte de două ori !

Că nici cavaler nu moriPân` să ţi se pună-o pată !Zici că o să te însori,Când ai să cunoşti o fată.

Să nu dai de-o necuratăŞi cu un copil din flori,Că se-ntâmplă-adeseoriSă primeşti nota de plată

Îndoită...că te-nsori.

-27-

REGATUL CUVÂNTULUI

LITERATURA AZI

Pe care străzi îţi mai porţi paşii,Ţi-au căzut lauri de pe cap,Eu ţi i-am pus, de ei te scap,Să nu mai ai în mâneci aşii.

Prietene, astăzi trufaşii,Toţi literaţi de nu se-ncap,Au ispăşit câte un ţapŞi au rămas de-acum doar graşii.

Ei editează cu duiumul,O haită, cine le-a dat drumul,Nu i-a-nvăţat şi cum să latre,

Aşa că ei să se citeascăÎn cenaclurile-şatre,Uniunea să trăiască !

CĂSNICIA

De te iei după muiere,Căsnicia n-a fost lungă,Doar atât cât să ajungăPentru o lună de miere.

Că apoi a fost doar fiereŞi privirile în dungă,De te iei după muiere,Căsnicia n-a fost lungă.

Se trezeau dormind în pungăŞi cu gândul la averePartajul e o plăcere,Numai mama să nu plângă,

De te iei după muiere.

PERECHE

Mulţumit şi de-o cărare,Nu-mi trebuie bulevard,Patimi în mine cât ard,Eu mai pot avea valoare.

Am lumina de la soare,Când scot banii de pe cardCumpăr rime de la bardŞi scriu o nouă scrisoare.

Şi te perii ca pe-o haină,Eu nu pot minţi în taină,Nici şoptind pe la ureche,

Tuse-junghi, noi, laolaltăNe iubim ca o pereche,Alţii să o lase baltă.

SCĂRII MELE

“Trăiesc să vă plac, N-am ce să vă fac”,

Eu sunt somnambulul, Vă iubesc prin cumul.

Stau într-un bloc, ce bloc !, îţi vine să tragi apa !Noroc că doar pe-o scară, îmi e apartamentul,Bă, m-aş muta la ţară, dar nu le am cu sapa,Aşa cum la o Bancă, n-o am cu viramentul.

Le spui şi tu la oameni, că nu o duci prea bine,Te uiţi la ei şi-ţi vine, de orice să te tragi,Te uiţi la ei şi-ţi pare, că lor li se cuvine,Acest rahat în care, tu tot mereu te bagi.

Colocatare, lasă-mi, de tine o ruşine,Că-mi vine să-mi bag cheia în uşa orişicui,Eu nu le am cu multe, şi tu le ştii prea bine, Pe gardul tău, cocoşul, nicicând n-am să mi-l sui.

Dar tu, rămâne om, când îţi mai vezi oglindaŞi să nu-ţi fie bine, când altuia-i e rău,Că pentru noi, creştinii, Iisus o fi fost pilda,La cine-i adevărul, nu poate zice “zău”.

UIŢI DE MAMĂ, UIŢI DE TATĂ

O să vină Brumărel !Viaţa este mai bogată,Am găsit şi eu o fată, Pot ciocni un păhărel.

Merge azi un tulburelTurnat în cană-nflorată,Pân` la fund băută toată,Să mă simt mai uşurel.

Ca la orişice-nceputVine rândul la sărut,Apoi o pastramă,

Asta-i viaţa-adevărată !Să mai uiţi de mamăŞi apoi de tată.

-28-

REGATUL CUVÂNTULUI

INTERVENŢIA HRISTICĂ

leprosul aur uscă vii petalenectarul în otrăvuri se preschimbăşi făr’ de ştire - -n păsări şi-n vestalebate-ntr-o dungă-a clopotului limbă

în sufletul de om chircesc pecinginişi-orbiri descoardă raiul şi iubireape-oglinda din fântâni se-ngraş’ painginilinţolii diavoleşti cernit-au firea

iar înşişi sfinţii bolesc sarabandăîngeri turbează vinul din pocale:degeaba-n rugăciuni aduci ofrandă

smaralde şi-ametiste din graale!...Cuvântul hristic se-opinteşte-n Navămatrozii-nalţă foc de Arcă – din epavă!

*** SONET CĂTRE IMPOSTOR

n-am „har” ca fùrii aprigi de poşetelui Dumnezeu îi sunt destinatar:mi-s scrise-n hrană flăcări şi versetedeci n-am dietă lutul - strâmb tâlhar

ce-mi dă Hristos nu-mi poate răpi draculnici cu mănuşi de-şi bogăţeşte palme:prefac în rai suflare cum şi saculcând impostoru-asudă doar sudalme

nu poţi tu – mut şi orb schilav al firiisă te înalţi pe aripă de înger:tu aur vezi – metalul nimicirii

când eu petale-astrale-n cruce sânger...nu mai chemaţi pustia spre-nviere:altfel schimbaţi nectarul lumii-n fiere!

*** DISCURS DESPRE IMPOSTURĂ

apa naşte-ntr-una monştri cu laringe-n buzunarefarisei cu glas de popă – şuşuind ca şerpi de mare: pe o stâncă de se caţăr’ – ei de modă sunt flămânzi:

se călugăresc în grabă: moda-i „Cristul celor blânzi”...

afli-n străzi apoi cadavre – ei îţi spun: „ne-mpărtăşimşi din sânge şi din carne – numa-aşa pe Crist îl ştim!”trec vampirii cu tarafuri – spume roşii-atârn’ din boturilumea asta-nmlăştinată îi adoptă fără mofturi!

ba mai mult: le zic „maeştri” şi pe loc li se închinăclefăit de hoituri e doar doza noastră de morfină:ritmul lor de salivare se traduce în lopeţigroparilor toţi le strigă – în extaz: „sublimi poeţi!”

de vreţi artă pentru artă – crima-aveţi spre adorareimpostura este sosul: el transcende-orice mâncaredin putori şi putrejune – în tămâi de bazilìcă!...a trecut atâta vreme: adevăr să zici – ţi-e frică...

şi-astfel monştrii sunt „elită” – în cetatea cea de ciumărefuzăm nu doar lumina – ci căutarea de vreo urmădin ce-a fost cândva normalul: nici aminte-ţi – nici nu vrei...la comenzile de „zombies”-i gâtuim pe vechii zei!

dacă strigi şi dai alarma într-o lume părăsităumbre pe pereţi ţi-or zice să te-mpaci cu-a lor ursităşi de-insişti cu disperare să scoli din coşmare-o babăte trezeşti scuipat în faţă: „vezi-ţi prostule de treabă!”

...care-i treaba cea de jurnă celui ne-adormit pe plităci luptând nebun cu monştrii şi cu şerpii din ispită?nefericele nu poate nici să strige: „oameni buni!”:c-a ajuns majoritate – STRIGOIMEA DIN ALUNI!

*

...aşa că...borfaşi de junglă – faceţi treaba pân’ la capăt!lumea noastră cea cuminte a ajuns de-acum în scapăt......treaba voastră – nu a mea! – golănimi de mahala!nu-i concurs pe post: Hristosul va decide cum va vrea!

dar strămoşi din munţi de vremuri îmi încoardă iar arcuşulre-nvăţându-mă-n răbdare cum e cu deplin urcuşul...voi – krakeni spumiţi de-adâncuri – adăstaţi întru belşugpână Crist-Ţăranul - iarăşi – scoate-va din şopron PLUG!

***

GÂNDURI DE TOAMNĂ

e frig şi plouă – despletesc coroane...am uitat vară: se răsteşte vântulcaut luminări mai multe şi cotloanerănile mele-şi spun pe rând cuvântul

nu opri drumul florii către fructechiar dacă moartea poartă-le făclie:e-un vis de împlinit – şi orice luptese-mpacă în odihnă şi-n mândrie!

desăvârşire – o – desăvârşirecale-i cu tot cu Dumnezeu – vecie:nici munţi şi nici arhangheli nu se mire

sublimul fi-va-n nouri terezìe:Vultùrul mai presus de orice mintee singur în Cuvânt – uitând cuvinte!

***

-29-

REGATUL CUVÂNTULUI

Mihaela Oancea

Faguri de verde

Chemări înfrunzite ard depărtări cu aromă de pin;o corabie de jăratic, uitată anume într-o pictură de șevalet, sculptează păsăriale căror nume le-am rătăcit demult, în cerdacul primilor ani,lângă ghivecele cu mușcate și, mai cu seamă,lângă surâsul tăunins de neîmblânzite primăveri.Spre seară, decupează faguri de verdepe care-i așază pe munte, sus,chiar acolo, pe partea stângă,în dreptul inimii.

Eternități nelocuite

Ploaia a pornit desculță, prin dumbravă, când cioplitorul de ani își căuta rindeauapentru a netezi câteva muchiidinspre tâmple și bărbie.A colindat printre mesteceni, stejari,printre fragii cu priviri copilăroase,ba chiar s-a odihnit pe buturuga pe caresezuse cândva însuși Stan Pățitul;acasă la noi, coama ei învoaltăa răsucit trupuri de crinice zâmbesc alb, din grădină,dinții lor portocalii culegând eternităținelocuite încă de nimeni.

Alexandra Firița Italia

RITRATTO DI UNA DONNA

Col passare del tempotu diventi piu bella, piu radiosa, piu spumeggiantecome il vino che matura nelle cantineal buio, in silenzio, sotto le coperte di oblio.Col passare del tempo tuoi occhi prendonola luce del sole, della terra, delle foglieche sorridono tra i rami. Tuoi occhi,che distilano la luce, sono cosi,come i chicchi di uva nascostifra le vite guardando, misurandole lontananze.Le tue labbra che toccano le parolein un modo piu intimo, piu carnale,mi sussurrano i tuoi pensieri, tuoi desideri,tuoi irrepetibili incantevoli sognicolpindo al di la del cuore, dell’ animo.Col passare del tempo le tue mani saggiaccarezzano la fronte del cieloscrivendo la storia dell’Universola mia storia, la fiaba di un giornovisuto pienamente..Alexandra Firita

PORTRET DE FEMEIE

Cu trecerea timpului tu devii mai frumoasă, mai radioasă, mai spumoasă aidoma vinului ce se maturizează în crame la întuneric, în tăcere, sub pături de uitare. Cu trecerea timpului ochi tăi prind lumina soarelui, a pământului, a frunzelor ce surâd printre ramuri.Ochii tăi, ce distilează lumina,sunt așa, aidoma boabelor de struguri ascunse printre vițe privind, măsurând depărtările. Buzele tale ce atang cuvintele într-un mod foarte intim, foarte carnal, îmi susură gândurile tale, dorințele tale, încântătoarele irepetibilele tale visuri țintind dincolo de inimă, de suflet. Cu trecerea timpului înțeleptele tale mâini mângâie fruntea cerului scriind istoria Universului istoria mea, povestea unei zile trăite deplin.

-30-

REGATUL CUVÂNTULUI

AMARE LE LACRIME

Le lacrime sono i nostri sogni i nostri ideali calpestati smariti svanitile lacrime sono la rugiada dell’animo che sa cantarele lacrime sono la bellezza di un momentochiuso in gabbia d’oro della nostra memoria.Da giovane piangevo con le lacrime quelle acquoseinsipide, piangevo davanti alle cose irremediabilmente perse credevo che cosi i cuori di pietra si sciogliesserosi frantumasseroper concedermi quel attimo della bellezza del momento.Neanche non pensavo che valore immenso hanno le lacrimeche vengono da lontano che vengono dalla meraviglia di essere.Piu tardi ho capito che le lacrime vengono non solo dal doloredalla disperazione dalla solitudine.Vengono dall’un cuore pieno di gioia di condividereil momento visuto, di valorizzarlodi darli un nome per quando il obliocon le sue ditta scarnate te lo strappera per portalo via nel buio.Quando l’animo piangepiangi con te stesso con la tua voce, con i tuoi pensiericon i tuoi sogni con la tua carne. Sembra un buio in cui immergi,in cui tu stai galleggiando senza sapere come trovare la lucee ti chiedi come mai le lacrime sonocosi chiare, rotonde, luminose? e ti chiediquanta energia feconda raccolgono dentro di loro?e ti aggrappi di una traccia umida di un sentiero disegnato sul tuo viso da una lacrima.Piu tardi ho capito che le lacrime vengono dalla luce dei deiche loro sono la forza di viveredi amare di regalare la bellezza del mondo.Le lacrime sono acqua viva dell’animo.Tu che hai visuto le mie lacrime perche hai voltato le spalle ridendo della mia debolezza?

A IUBI LACRIMILE

Lacrimile sunt visele noastre idealurile noastre călcate rătăcite dispărute în fum lacrimile sunt rouă sufletului ce știe să cânte lacrimile sunt frumusețea unui moment închis în cușca de aur a memoriei noastre. Când eram mai tânără plângeam cu lacrimile acelea apoase insipide, plângeam în fața lucrurilor iremediabil pierdute credeam că astfel inimile de piatră s-ar topi s-ar fărâmița pentru a-mi concede acea clipă de frumusețe a momentului. Nici măcar nu gândeam ce valoare imensă au lacrimile care vin din departe care vin din minunea de a fi. Mai târziu am înțeles că lacrimile nu vin numai din durere disperare solitudine. Vin dintr-o inimă plină de bucuria de a condivide momentul trăit, de a îl valoriza de a -i da un nume pentru când uitarea cu degetele-i descărnate ți-l va smulge purtându-l cu sine în întuneric. Când sufletul plânge plângi cu toată ființa ta cu vocea ta,cu gândurile tale cu visele cu carnea ta.Pare un întuneric în care te afunzi

pare că stai plutind fără să știi unde găsești lumina și te întrebi cum oare lacrimile sunt așa de limpezi, rotunde, luminoase? și te întrebi câtă energie fecundă adună înlăuntrul lor? și te agăți de o urmă umedă de o cărare desenată de o lacrimă pe chipul tău. Mai târziu am înțeles că lacrimile vin din lumina zeilor, că ele sunt forța de a trăi de a iubi de a dărui frumusețea lumii. Lacrimile sunt apa vie a sufletului. Tu care ai trăit cu lacrimile mele pentru ce ai întors spatele râzând de slăbiciunea mea?

CON I GERANI FIORITI

Ti aspetto con i gerani fioritie con la luna specchiata nelle mie finestre.Aspetto che tu arrivi con gli ali di luce e con le stelle nascoste nelle tasche.Miei rosignuoli da lontano sapranno di te e canteranno piu innfuocati come al solito.Ti aspetto come niente fossee mi trucco con il rosso, con il verde.Aspetto che tu arrivi con i silenzi e con il sole nascosto nel cuore.Indossero un vestito di nuvolee fingero ad essere il cielo.Ti aspetto stasera, in questo maggio che sorge con mille braccia di edera.Per te , che arrivi da lontanocome un mazzo di sorrisi azzurristasera miei gerani lascerannoi petali sulle scale dove tu passerai..

CU MUSCATE ÎNFLORITE

Te aștept cu muscate înflorite cu luna oglindindu-se în ferestre. Aștept ca tu să vii cu aripi de lumină și stele ascunse în buzunare. Privighetorile mele vor ști de tine din departe și vor cântă mai pline de pasiune că nicicând. Te aștept ca și cum nimic nu s-ar întâmpla și mă machiez cu roșu, cu verde. Voi îmbrăca o rochie de nori și mă voi preface a fi cer. Te aștept astă-seară, în acest mai care abia începe cu mii de brațe de ederă. Pentru tine ce vii de departe ca un buchet de surâsuri albastre în seara asta mușcatele mele își vor scutura petalele pe scările pe unde tu vei trece... CON I GERANI FIORITI

Ti aspetto con i gerani fioritie con la luna specchiata nelle mie finestre.Aspetto che tu arrivi con gli ali di luce e con le stelle nascoste nelle tasche.

-31-

REGATUL CUVÂNTULUI

Miei rosignuoli da lontano sapranno di te e canteranno piu innfuocati come al solito.Ti aspetto come niente fossee mi trucco con il rosso, con il verde.Aspetto che tu arrivi con i silenzi e con il sole nascosto nel cuore.Indossero un vestito di nuvolee fingero ad essere il cielo.Ti aspetto stasera, in questo maggio che sorge con mille braccia di edera.Per te , che arrivi da lontanocome un mazzo di sorrisi azzurristasera miei gerani lascerannoi petali sulle scale dove tu passerai..

CU MUSCATE ÎNFLORITE

Te aștept cu muscate înflorite cu luna oglindindu-se în ferestre. Aștept ca tu să vii cu aripi de lumină și stele ascunse în buzunare. Privighetorile mele vor ști de tine din departe și vor cântă mai pline de pasiune că nicicând. Te aștept ca și cum nimic nu s-ar întâmpla și mă machiez cu roșu, cu verde. Voi îmbrăca o rochie de nori și mă voi preface a fi cer. Te aștept astă-seară, în acest mai care abia începe cu mii de brațe de ederă. Pentru tine ce vii de departe ca un buchet de surâsuri albastre în seara asta mușcatele mele își vor scutura petalele pe scările pe unde tu vei trece... LA POESIA

La mia poesia è là, lì,dentro di me, dentro miei sogni,miei pensieri, nelle mie fatiche.Nasce allo stesso tempo con l’albacon il vento sul marecon le pietre baciate d’eterno, muore al tramonto per labellezza della luce scalatadentro di me, per miei amori,per miei dolori –e muore un po per risvegliarsipiù bella, più forte, più affascinanteripulirmi la mente imprigionatain una vita che scorretra la rabbia, l’indifferenza, l’odioin una vita che sale e scendeper cancellare il tempo, il denarole paure, i confini, la solitudine.

La poesia sei tu che oggi staipiangendo le tue amate perleperse chissà dove o tuo strepitoso vestito da ballo strappatochissà come. La poesia e lui che lavora

la terra, che suda, con le braccia nude cantando con le foglie, con le erbe. La poesia sono loro persi nelle preghiere, nelle guerre, con il volto sconosciuto, con le speranze nelle anime, con la fame di essere.

La mia poesia viene da lontanocon i passi piccoliche sono gocce d’acqua vivae mi fa cantare il sangue, scintillare gli sguardi, fermando il tempo, bruciandoqualsiasi convenzione, ribellandomicontro le mie tranquillità. A volte mi sgrida e va viain fretta lasciandomi in un mondopieno di nebbia,di silenzi, di domande.

Ma lei, è li, dentro di tutte le cose,dentro di me, leiè mia terra, mio pane, mia libertà. Poezia mea este acolo, aici, înlăuntrul meu, a viselor mele, a gândurilor mele, a frământărilor mele. Se naște în același timp cu zorii cu vântul pe mare cu pietrele sărutate de eternitate, moare la apus pentru frumusețea luminii crescută în mine pentru iubirile mele, pentru durerile mele, și moare puțin pentru a se retrezi mai frumoasă, mai puternică, mai fascinantă, curatandu-mi mintea întemnițată într-o viață care se scurge între supărare, indiferență , ură, într-o viață care urcă și coboară pentru a anula timpul, banii, spaimele, granițele, singurătatea. Poezia ești tu care azi plângi iubitu-ți șirag de perle pierdut cine știe unde sau strălucitoarea-ți rochie de bal sfâșiată cine știe cum. Poezie este el care muncește pământul, care asuda cu brațele dezgolite cântând cu frunzele, cu ierburile. Poezia sunt ei pierduți în rugăciuni, în războaie cu fețe necunoscute cu speranțe în inimi, cu foamea de a fi. Poezia mea vine de departe cu pasi micuți care sunt picături de apă vie

REGATUL CUVÂNTULUI

-32-

și face să îmi cânte sângele, să-mi strălucească privirile, oprind timpul, incendiind orice convenție, răzvrătindu-mă împotriva liniștii mele. Uneori mă ceartă și pleacă în goană lăsându-mă într-o lume plină de ceață de tăceri, de întrebări. Dar, ea, este aici, înlăuntrul tuturor lucrurilor, înlăuntrul meu, ea este țara mea, pâinea mea, libertatea mea.

Manuela Cerasela Jerlăianu

PRIVIREA TA

Privirea ta, cuvânt tăcut, mă cere şi mă-mbată,mă unduie cu primul val, din drum să mă abată.Pe suflet se coboară lin, m-alintă şi mă-nalţă,ating cuprins-un-n înălţimi şi-n-dată mă descalţă.

Privirea ta, de-un gri curat, îmi arde în gând focul,îmi lasă răni de-neîndurat şi-mi desenează locul.Şi gura ta, rostind priviri, misterele-mi dezleagă,cu mâna, mile de striviri, se-aşeză să-mi culegă.

Albastrul ochiului plăcut, mi-a luat inima-ntreagă,cu-n fir de dor bine cusut, de mâna ta mi-o leagă.Şi chefuind într-un noroc, venind la proslăvire,cules-ai floarea din soroc şi mi-ai sădit privire.

NOSTALGICĂ

Privesc pe firul vieţii mele netrecute...Gânduri, din zori în zori se înnoiesc...Ating cununile din dorul meu născuteşi-ţi spun în taină cât mi te iubesc.

Erai ca tonul din privire, ca cer-un-sărbătoare,Dar s-a ivit nepotrivire şi-a ofilit o floare.Pe drumuri file au căzut, în dor au crescut nopţi,pe-afară zile am văzut, rupând mugurii copţi.

Amurgu-n tâmple mi-a bătut, priviri să-ţi pot atinge,culoarea ochiului tăcut să văd dacă se stinge.Dar stele au lăcrimat cuvinte-nsângerate,şi pe iubire-a imprimat, tristeţile împovărate.

ÎN TOAMNA NOASTRĂ

Ce să mă fac iubite în toamna noastră,când frunzele-aurii-mi-nvăluie răspunsul,când ochiul fericirii e ochiul de fereastrăce-mi creşte lacrimi să-mi spele nepătrunsul!?

Voi săruta pe gând iar ploile din noisă mă ridice până-n vârf de ceruri,să împletesc cuvintele-mpărţite-n doişi-n colţ de stele să curăţ pat de doruri.

Pe pături de cuvinte însetate de iubire,cu tălpile fierbinţi am să m-aşez cuminte,mai mult ca inima captivă de orbire,în toamna noastră o să te scot din minte.

Aripi să-mi crească în drumul meu în zborşi îngerii curaţi în ochi să mă privească,de mine-n toamnă să ţi se facă dorşi să-mi răspunzi cu dragostea cerească.

Pe norii-nlăcrimaţi cu dragoste seninăsă-mi ştergi obrajii înundaţi în plâns,în toamna noastră nesfârşit de plinăsă ne păstrăm în braţe, bine, strâns.

IUBIREA TA TÂRZIE

Amurg pe cuibul tău stelar, căzuse ca o toamnă,pe degetul meu inelar, un degetar de doamnă.Arcaşul nopţii te strigă cu aură de drum întoarsădar lutul greu îmi tot căra, dorinţa, sevă stoarsă.

Din rătăciri revin pe căi, îngerii negrii adormiţi,să cadă pradă pe pământ, făcându-se cuminţi,în cuibul stelelor presar un pumn de lăuzie,pe drumul nostru-aniversar, iubirea ta târzie.

PE DRUMURI CLANDESTINE

Nu repeta durerea-nşiruită pe strada cu sens unicc-am îmbânzit azi dorul adus de-un supersonic,cu strâns de dinţi m-aplec în abiss nevăzutşi îmi ridic gândirea cum nu m-ai mai văzut.

Un sfat ţi-aş da acum în unicul meu drum;nu înnopta pe cale, nu te-mbăta cu fum,lasă-mi văpaia vieţii ce ne-ampletit destinecă noi speranţe cresc pe drumuri clandestine.

În drumul cu sens unic nu îţi şterge privireacă semaforul verde, privind introvertirea;mă urcă, mă coboară, vibrează în secretda-n paradigma sorţii, în sân i-aşezi regret.

PE CALE AM PIERDUT IUBIREA

Pe cale am pierdut în lupta cu iubirea,N-o să mai calc pe zodii de învrăjbire,Azi ţi-am pictat pe-o frunză dorul şi-nrobireaDin palmă despicându-i pecetea de vorbire.

REGATUL CUVÂNTULUI

-33-

Agonizam în spirit când zâmbetu-ţi priveaToţi paşii suferinzi din arderi izvorâteCe-n lupta maladiei, inima îmi strivea,Dar azi, rup darul lanţurilor zăvorâte.

Paşii de căprioară au alergat strigând:Iubitul meu, iubirea mi te cheamă de-afară,Ca pe esenţa vieţii m-ai ascuns în gând,Cu vocea gravă, calmă, blândă dar avară.

Alungă-mă mai mult ca niciodată dintre palme,Împinge acul ceasului în ziua caldă pe poteci,Închide teaca nopţilor cuminţi şi calmeOri bate-mă, cum marea bate în stânci reci.

M-am întrebat pe drumul ostenit,cum să rămân pe calea fără de izbânzi!?Sub tălpi mocnesc privirile făcute scrum,Iubitul meu, iubirea ta cere dobânzi.

Eu n-o să te mai caut cu dragostea în mine,Pe golul dintre vise am să presar uitare,iubindu-te, am vrut să mă-nfirip în tine,Dar am pierdut pe căi, iubirea ta, în zare...

Ioan Vasiu

Pentru poeta Mihaela Oancea, „orice vindecare e o lecţie de viaţă“

Am primit, într-un interval scurt de timp, două volume de poezii, semnate de una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate poete din generaţia tânără. Mă refer la volumul „Armonia Contrariilor“, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2014 şi volumul „Solzii negri ai timpului alb“, Editura Destine, Bucureşti, 2015. Două adevărate cărţi de vizită, care oglindesc deopotrivă sensibilitatea deosebită a poetei Mihaela Oancea, un nume care se impune tot mai mult în paginile unor reviste literare. De data aceasta încerc să fac o scurtă „radiografie“ a celui de-al doilea volum. Interesant, emoţionant, captivant adeseori şi deloc anost, discursul liric al poetei Mihaela Oancea se remarcă în primul rând prin metaforele care dau o „culoare“ frumoasă fiecărei poezii în parte: „dorul e cunună / de maci însângeraţi.“ (Amprentare - pag.27) sau: „pentru tine / timpul ţinea apăsată / pedala de frână“ (De unde-ncepe veşnicia ? - pag.37). Scrise cu nerv, cu vervă şi cu o evidentă prospeţime în expresie, versurile grupate în acest volum trădează un condei iscusit, capabil să ne convingă că: „Clovnii lumii părăsite / au buzunarele pline de sensuri / din care clădesc / incomode întrebări“ (Vox clamantis - pag.41) sau: „iubirea, / a dansat pe spinarea vremii / îmbobocind sub genele tale !“ (Respirând nemurire - pag.21). Fără îndoială că numai o poetă înzestrată cu un talent incontestabil poate să ne facă să înţelegem că: „lumina...devine dureroasă ca o arsură / ... / se strecoară pe volutele gândurilor, / prin pâlnia incertitudinilor mustinde, / netulburată nici de legiunea îngerilor întârziaţi, / nici de hohotul cuvintelor nerostite / şi poartă-n zbor de albatroşi / iubirea-amforă plăpândă.“ (Autoscopie - pag.46). Convinsă fiind că „dorul e cunună / de maci însângeraţi“, iar „cheia care deschide cerul / e-al omului surâs !“, Mihaela

Oancea nu se sfieşte să afirme că visele sunt nişte „ferestre-naripate / spre orizontul altor lumi“. Neîngrădită de rigorile poeziei clasice, tânăra poetă este vădit preocupată de originalitatea expresiei poetice, pe de-o parte şi de abordarea unor teme care-i permit să „izbucnească“ asemeni unui vulcan.Discursul său se remarcă prin nota afectivă, prin remarcabila stăruinţă de a evita locurile comune, prin şirul de metafore care plac iubitorilor de poezie: „în răcoarea / serilor autumnale, / urmele se întrupează / într-o colecţie / de anamorfoze“ (Colecţie de anamorfoze - pag.15) sau: „o stea îşi admira / reticulara privire / în apele repezi / şi zâmbetul ei / făcea glia să dănţuiască.“ (Când a mai rodit aşa ceasul ? - pag.47). Stăpânirea regulilor gramaticale ale limbii române, retorica ce trădează un suflet sensibil, muzicalitatea interioară, abia perceptibilă a versurilor, fără a recurge la ritm şi rimă, dar şi disponibilitatea de a scrie poezii frumoase, chiar şi atunci când abordează o temă minoră, toate acestea mă determină să afirm că despre poeta Mihaela Oancea se va mai auzi vorbindu-se mult timp de acum înainte.

Vavila Popovici Carolina de Nord

Despre gândirea lui Giovanni Gentile

Sicilianul Giovanni Gentile (1875- 1944), filosoful temperamental, idealistul absolut pe care mi-a plăcut să-l citez deseori în scrierile mele, afirma că profesorul său de filozofie Donato Jaja, pe care-l considera tatăl spiritual, i-a dat „pâinea spiritului” din care s-a putut hrăni toată viața. Sistemul său filosofic este idealist, întrucât pentru el ideea - creațiunea spiritului nostru - este singura noastră mare valoare. O prietenie rodnică a existat între el și Benedetto Croce, filosof de aceeași structură, despre care voi vorbi altă dată. Înțelepciunea filosofică a lui Giovanni Gentile, dobândită printr-o adâncă analiză a sufletului omenesc, se poate rezuma în următoarele reflecții: „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afară”; „Omul nu e om de la natură”; „Omul este om întrucât se face om”; „Omul este o eternă făgăduință”. Filosofia lui se bazează pe înțelepciunea filosofiei creștine. Prin idealism el reduce întreaga existență spirituală la un act viu spiritual, mereu altul în timp și dincolo de care nu este nimic, astfel motivându-se atribuirea filosofiei lui idealismului absolut, prezent în interiorul conștiinței noastre, conștiință pe care o asemuiește unei sfere cu rază infinită: „Atâta spirit, cu un cuvânt, atâta bogăție spirituală, câtă viață spirituală în act”.

REGATUL CUVÂNTULUI

-34-

Este foarte interesant cum explică locul adevărului. Adevărul este lăuntric și numai privind în acest înlăuntru se poate cunoaște adevărata natură omenească, contrar celor care sunt convinși că adevărul este complet în afara omului și că omul se află într-o veșnică căutare a lui. În interiorul omului este nu numai adevărul omului ci și adevărul tuturor lucrurilor, dar mintea noastră nu poate cunoaște întru totul, înțelegerea fiindu-ne, la unii mai mult, la alții mai puțin, limitată. Cred, după umila mea părere, că acest adevăr este oglindit în om, ca o fărâmă din marele Adevăr, pe considerentul, observația dacă vreți, că lumea toată este o oglindă și fiecare dintre noi este o mică parte din oglinda lumii, și oglinda lumii este reflecția oglinzii cosmosului. Se poate gândi, ca atare, un sistem de oglinzi. În mijlocul acestei naturi ce ne înconjoară și care ocupă spațiul și se desfășoară în timp și pe care o numim de cele mai multe ori realitate, omul este o lucrare într-o veșnică transformare: „Opera și teatru a hărniciei umane”, după cum consideră Giovanni Gentile. Există însă o realitate ideală, a-spațială, a-temporală, eternă și care sălășluiește în spirit. „O realitate unde nu mai domină legea mecanismului sau a cauzalității, proprie naturii, ci aceea a libertății și a scopului”, spune filosoful, unde toate se fac cu un scop și unde precedentele nu contează, omul fiind instauratorul binelui sau al răului, după alegerea sa, definind o lume determinată de voința umană. Deci, omul determină un act spiritual atâta timp cât arde acea flacără în sufletul său, până la stingerea ei definitivă, sau mai corect spus, până la reaprinderea ei de către Creator. A opri actul spiritual înseamnă a refuza să mai privim, a ceda energia cu care am fost înzestrați. Dar, pentru continuarea actului spiritual avem nevoie de energie și de voință, precum și de inteligență. Este ca și cum ai scăpăra scânteia prin lovirea cremenii cu amnarul… În drumul nostru lăsăm în urmă ignoranța față de realitățile din fața noastră, ignoranță de care de cele mai multe ori ne rușinăm, alteori nu ne pasă, dar faptul că o recunoaștem, ori ne-o recunosc alții, denotă ca avem cu toții o conștiință. Viața morală, întreaga viață spirituală a omului este actul care se împlinește continuu și niciodată nu este dus până la capăt, fiindcă nu are un capăt, este, cum am spus, ceva etern. După credința creștină există o lege morală firească, lege întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui, pe care o descoperă mintea, de îndată ce omul începe a gândi. În acest mod omul poate deosebi binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie făcut. Legea aceasta se poate întuneca prin păcate, ne spun Sfinții Părinți, dar nu se șterge niciodată din conștiința noastră. Giovanni Gentile spune atât de frumos și adevărat că omul devine om în mod progresiv: „Omul este propriul său meșter”. Lumea morală este creată și susținută de vigoarea spirituală a fiecăruia dintre noi. Ne supunem disciplinei intime a spiritului nostru, determinată de conștiința noastră, care are în vedere în primul rând legea morală firească. Omul fiind liber în activitatea sa spirituală poate să-și frângă un trecut bun într-o clipă, după cum poate să-și redreseze trecutul, tot într-o clipă de hotărâre. În viziunea lui Giovanni Gentile trecutul este considerat un fapt împlinit, nu mai are valoare în aprecierea spirituală a omului, în sensul că oricât de bogat ar fi trecutul, nu mai prezintă nici o garanție pentru viitorul moral al individului, omul putând înșela așteptările datorită libertăților sale, a opțiunilor sale; el va trebui să lucreze în continuare pentru salvarea sa, pentru spiritualizarea sa și a lumii. Astfel, valoarea importantă este a ceea ce va putea face, omul fiind o eternă promisiune. Lipsa de experiență, imperfecțiunea vieții spirituale, imaturitatea, de care ne dăm seama întorcând privirea spre trecut, eventualul dispreț ce se poate naște în sufletul nostru pentru valoarea vieții, nu trebuie să umbrească efortul necesar în continuarea vieții. Omul este cel care gândește, filosofează de unul singur și în acele momente iese din viață pentru a se reintegra rapid în ea, îmbogățit de idei, acționând cu forțe noi, spre binele lui, al societății în care trăiește. În mod normal omul lucrează pentru spiritualizarea progresivă a sa, și deci a lumii, adăugând câte ceva acestei lumi. Poetul- filosof Lucian Blaga scria: „…eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…”. Giovanni Gentile concepea societatea ca un sistem de sfere concentrice, sfera cea mai apropiată de centru cu raza cea mai scurtă fiind familia, apoi comuna, națiunea, omenirea și mai apoi universul. În cazul în care s-ar stinge lumina centrului, întreg sistemul s-ar prăbuși. Din nefericire, constatăm astăzi coborârea standardelor morale ale societății noastre, asaltați fiind de judecăți morale perfide și uităm a ne aminti adevăratele legi morale. Asistăm la transformări uluitoare! Oamenii care erau normali, raționali, cu comportament moral, dintr-o dată au devenit sceptici, au intrat în derută, parcă li s-au întunecat mințile, nu mai găsesc soluții la problemele noi ivite, acționează greșit. Trăim într-o lume în care familia a început să se prăbușească, lumea e impregnată de materialism, consumism și individualism, o lume a războaielor, amenințărilor, urii, crimelor, a agresivității unor conducători sadici sau grandomani care sunt în stare de orice pentru a-și păstra puterea, chiar a declanșa un război nuclear, pentru a distruge și nu pentru a salva omenirea, și, paralel cu ea o lume a dezastrului geopolitic, cu oameni izgoniți din propria lor țară, valuri de refugiați care năvălesc în Europa, fugind de războiul din Siria și din alte țări ale Orientului Mijlociu. Momentul critic i-a luat pe nepregătite pe conducătorii țările europene, care nu știu cum să rezolve problema: să-i accepte riscând pătrunderea unor teroriști și neavând posibilități de integrare civilizată - se întreabă dacă se vor putea integra cu religia lor și cultura lor -, sau să-i respingă, ceea ce este inuman și contrazice chiar principiile Uniunii Europene, de toleranță și solidaritate. Este cu adevărat dramatic ceea ce se întâmplă. Refugiații constituie o masă de oameni disperați, ei își asumă un risc uriaș, pe care noi ca spectatori nu-l putem cu adevărat înțelege. Și-au pierdut membri de familie, au fost maltratați, amenințați, și-au fracturat cursul vieții, acești bieți oameni care mai speră ceva de la viață, pentru ei și pentru copiii lor. Istoria ne-a dat atâtea exemple dureroase pe care mulți dintre noi le-au trăit! Nici astăzi, după aproximativ opt zeci de ani de la refugiile din Basarabia și Bucovina, nu se știe câți și unde au pierit, dar românii i-au primit cu brațele deschise. Am scris despre acest refugiu într-una din cărțile mele. Este adevărat și ceea ce afirma filosoful român Constantin Noica, anume că: „spiritul nu trebuie să fie sufocat de suflet, infectat de bunătate, de lacrimi. […] Cine nu simte tot ce este aspru, egoist, crud în spirit, nu trăiește la nivelul lui”. Și din nou tragem concluzia necesității echilibrului, înțelegerii, în acțiunile spiritului, pentru binele vieții noastre, a tuturor. În acest sens, ne amintim de cuvintele lui Giovanni Gentile: „L’uomo si giudica dopo morto!” (Omul este judecat după moarte!). Să ne mai amintim cum într-o perioadă asemănătoare, când luxul, setea de putere și decăderea morală și-a făcut apariția, mușcând din binefacerile lumii, s-a ridicat din rândul credincioșilor un mare sfânt care, prin viața sa trăită în conformitate cu evanghelia lui Cristos, a trezit în contemporanii săi remușcarea față de păcate și o dorință de reînnoire a vieții - Sfântul Francisc de Assisi (1182-1226) - om al armoniei și al păcii, și care a arătat că întreaga realitate a lumii trebuie iubită, îmbrățișată, invocând altruismul prin bunătatea și înțelegerea față de aproapele nostru și nicidecum a încerca a-l separa, a fi indiferenți sau a-l distruge. El mărturisea că omul este

-35-

REGATUL CUVÂNTULUI

chemat să-l păzească pe om, că omul este în centrul creației, în locul în care Dumnezeu- Creatorul – l-a voit. L-a amintit și Giovanni Gentile pe acest sfânt „cu suflet cosmic”, care a influențat viața spirituală a Evului Mediu. El a fost cel care a înțeles prea bine cuvintele Mântuitorului : „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”

Lilioara Macovei

Mi-e dor de râs

Aş dori să râd, mult şi consistent. Nu mă reţine nimeni dar nici nu mă îndeamnă. Sunt privită ca un bibelou chinezesc când erau puţine exemplare pe piaţa noastră. Mă uit în oglindă şi nu văd nimic pe faţă, nimic în păr, e aşa o pustietate ca în filmele cu ţinuturi aride şi fără nici un personaj.- Nu ştii să taci?- Şi ce dacă?- Cum aşa? Îţi dai tu cu stângul în dreptul, aşa de amorul artei universale? Faci exces de modestie? De ce? Pentru vreo satisfacţie cunoscută? - De când mă lauzi în faţa mea şi eu abia azi am aflat?- De ce nu râzi?- Nu găsesc motivul. Mă uit la tine şi mă ia cu plâns. Eşti plinuţă, porţi treizeci şi nouă la sandale ceea ce este cam anormal, te pensezi singură, deci eşti şi zgârcită, eşti arţăgoasă, cicălitoare şi ţi-ai pus şi un ruj inadecvat pe temperatura asta ridicată. La ăsta din urmă aş zâmbi puţin, dar merită efortul? Nu! Nu pot râde nici măcar aducându-mi aminte cum povesteai că l-ai pălmuit pe iubitul tău profesor când ţi-a adus un buchet de lăcrămioare, aşa fără vreun motiv. Tu cică plângeai de ciudă şi el de ruşine, era cazul ca numai eu să mă distrez? Dar ce aveau lăcrămioarele, nu miroseau a Channel? Erau învelite în Kamikaze? Dar nici nu-ţi dai seama ce artistic era conceput cadoul! Cum erau ele, lăcrămioarele, albe şi cu frunze ca limba, lungi aşa, ştii tu ce distincţie le dădea foaia aceea de ziar? Ce ştii tu ce e artistul! Degeaba domnul profesor de tehnologie s-a chinuit la acest proiect, tu nu ai prins ideea de cucerire prin şocare, îmi pare rău.La urma urmei, de unde să-ţi fi cumpărat el săracul, sacoşă de cadou? Dacă era acolo un salam de Sibiu, o brânză de burduf Bucovina, o ţuică de prune dublu rafinată, o damigeană de vin de Cotnari, mai spun că merita efortul, dar aşa? Ce eşti aşa năzuroasă şi fără suflet? Ce s-o fi gândit bietul profesor?- Ei, ce s-o fi gândit! Aşa a fost de afectat că a analizat compoziţia paharelor de plastic de la crâşmă până pe la doişpe noaptea.- Şi acuma vrei să râd? Când ţi-ai cumpărat bicicletă, se putea râde, dar numai puţin de

tot. Prima plimbare pe o aşa maşinărie s-a terminat în gardul de sârmă ghimpată a lelii Floare. Te-ai ales cu julituri pe picioare şi mâini, faţă şi gât, strigăte de ajutor, rochie ruptă şi eu puteam face show? Eu te respect, să ştii! Şi tot scap ocaziile, observi?Apoi, mă uit la vecini şi mă ia cu frică, nu cu râs. Ei, de jumate de zi se ceartă şi de o oră se bat, când cu palmele când cu picioarele de scaun. Le strig de mă dor rărunchii să se oprească şi mă persiflează amândoi. Împotriva mea sunt împreună, la bătaie fiecare pe cont propriu.La serviciu este încruntare maximă. Apare şeful, toată lumea fuge de pe facebook şi se opreşte pe mormanul de dosare. Întreba-l-aş eu pe şeful ăsta care n-are treabă dimineaţa:- Stimabile, nu ştiţi că maximum de concentrare al subalternilor este după cafeaua de ora paisprezece?Nu s-a auzit domnule, de testul inteligent?Şi el, parcă-l văd, cum ar spune răstit şi crăcănat, fără gândire:- Hai, zii! Uimeşte-mă!- Faceţi testul ăsta până la ora patru în fiecare zi, dacă sunteţi dotat şi-o să vedeţi rezultatele. Dotat cu inteligenţă. Aşa... în fiecare dimineaţă semănaţi frică prin birouri, bagaţi capul ostentativ printre uşi, apoi le trântiţi fără să cereţi nimănui scuze, puneţi întrebări şi în procent de nouăzeci şi nouă la sută nu primiţi răspuns, vă uitaţi la fuste la care nu aveţi acces, sfidaţi bărbatul care are costum nou şi cravată cu ac de aur şi vă înroşiţi la faţă ca şi consumatorul de rachiu din sodă caustică, ţipaţi la femeia de serviciu că nu a udat florile uscate şi după un raid ca acesta, vă înfundaţi în biroul neaerisit şi adormiţi ca la comandă. Şi eu, ca fraierul, mereu v-am vorbit cu dumneavoastră. Nu vă dau eu sfatul bun să staţi liniştit pe scaunul moale, cât mai aveţi de stat, cu un ceai de coada şoricelului în faţă, fără zahăr, cu mâna pe telefon să sunaţi la şofer să vă tot ducă şi să veniţi la ora patru să vedeţi rezultatul testului pomenit?În situaţia asta pot eu râde? Nu, că mi-aţi întins nervii ca la concursul de ,,tras cu funia”. Cât să mă concentrez, cât să vă ignor, cât să mă gândesc la ziua când v-am adus noi, colectivul, cadou de ziua dumneavoastră, o borsetă, înăuntru cu o agendă şi-a fost un râs numai din partea sărbătoritului? În agenda aia ne puneaţi absenţele, întârzierile şi plecările noastre pe furiş în oraş ca să nu mai spun că toate certurile cu noi pe linie de tehnică, acolo le imortalizaţi. S-a dus naibii râsul meu şi mi-e dor de el.Mi-aş descreţi fruntea privind ceva frumos. Visez o vitrină mare, cu cărţi frumos expuse, cu un anunţ atrăgător. Mi-ar înflori zâmbetul precum trandafirul, însă...Îmi imaginez un aeroport şi eu plecând în lume, aşa măcar o lună, pe coaste azurite, fără să ştiu cât mă costă şi la venire să mă gândesc la următorul zbor. Dar cum să am asemenea vise când mi-e frică de prăbuşire, de terorişti, de păsări sinucigaşe şi de atâtea altele?- Poate-ţi doreşti o expoziţie de fluturi!- Poate-mi doresc... şi? Ce legătură au fluturii cu mine?- Au că stau în capul tău că boala pe omul sărac şi mereu eşti în zbor cu ei.- Ai greşit de data asta! Eu am fluturi în stomac.- Şi nu iei nimic împotrivă? Un ceai de anghinarie poate unul de brânca ursului, coada vacii, un lapte bătut, nu?- Eşti invidioasă şi zeflemitoare. Te-am văzut cum îmi priveşti picioarele, bustul, ochii, gura... Te-am simţit şi mai spui că pot râde, păi nu-mi stai tu în cale, anemono?- Eu? Deloc. Nu eu te fac să râzi. În tine este viaţa, în tine este binele, eu doar mă bag în seamă.- Da? Mira-m-aş!Mă uit la soare şi mă strâmb. Este arzător şi plin de lumină. Vreau să-i prind razele şi mă chinui degeaba. Splendoarea luminoasă s-a pornit pe râs, dar azi nimic nu mi se pare molipsitor.Şi am siguranţa că sufletul meu este sănătos. Oare? Nu sunt dezarmată ca să râd, doar îmi era dor de o terapie de acest fel, îmi doream să pun mâna pe supapa asta de siguranţă a vieţii. Voiam

-36-

REGATUL CUVÂNTULUI

să-mi reamintesc cum sunt lacrimile de râs, căci pe cele de plâns le-am analizat profund.Să-mi spun că şi mâine este o zi?

Liliana ArdeleanJURNALUL CĂLUGĂRIŢEI

Secvenţa 8

-Şi zici că astea toate le-ai auzit de la acea tanti a ta? Chiar să fie adevărate? Ştiţi şi voi că lumea le mai înfloreşte. Dacă a fost chiar aşa cum ai povestit, nici nu mă mir că biata doamnă Sinescu e aşa de posacă şi de întunecată tot timpul. Biet copil care a suferit! I s-a scofâlcit sufletul, sărmana, de prea devreme. -Ei, ce să-i faci, aşa era pe vremea noastră. Fetele habar’ n-aveau cu ce lingură se mănâncă viaţa. Muşcau din plin din orice li se oferea, iar unele o păţeau urât. Nici o mamă nu stătea de vorbă cu fiica ei despre probleme de cuplu, de ceea ce poate fi între un bărbat şi o femeie. Era ruşine. Bunul simţ, cică, şi buna educaţie, nu permitea astfel de discuţii. Doar ştii bine, pentru că ni s-a întâmplat şi nouă. Am ajuns în noaptea nunţii şi nu aveam nici cea mai vagă idee ce avea să ni se întâmple. Îţi aduci aminte? zâmbeşte cu o gură până la urechi soacră-mea. Eu m-am speriat atât de tare când l-am văzut prima dată pe Tică al meu, încât aş

fi fugit sfârâind picioarele, dacă n-aş fi rămas stană de piatră de uimire. Apoi, n-am vrut sub nici o formă să-mi ridic măcar cămaşa de noapte, dar s-o mai şi dezbrac. A avut ce se lupta cu mine, bietul om. Acum îmi închipui ce greu i-o fi fost să nu-mi ardă o pereche de palme, ca să mă domesticească, sau să-şi folosească forţa fizică naturală, ca să mă poată învăţa ce era de învăţat. Mă strânsesem ciuci în colţul patului, cu genunchii strânşi la gură, cu perina cea mare în braţe, drept scut al întreg frontispiciului meu feminin. Ochii îmi erau căscaţi cât roata carului şi spaima cea mai grozavă lucea în ei, deşi pe undeva se aciuase şi un pic de curiozitate. Eu ştiam de la alte fete câte ceva, dar totul se rezuma la a dormi în aceeaşi odaie, eventual în paturi alăturate. Nici pomeneală de acelaşi pat, fie el cât de larg. Nici de dezbrăcat nu se pomenise. Se mai şoptea, cu oarecare nesiguranţă de săruturi mai speciale, de o mângâiere, două, dar ce mi-a fost dat mie să văd, nici pomeneală să fi suflat careva vreo vorbă. Nu înţelegeam nici în ruptul capului, de ce pijamaua s-a dovedit a fi socotită de către Tică un obiect în plus, taman în noaptea nunţii. Multă răbdare a avut bietul om cu mine, până a dat Dumnezeu de mi-am pierdut firea fără să-mi dau seama şi s-a întâmplat minunea. Povestea soacră-mea şi râdea de se prăpădea. Cu lacrimi râdea. -Mai târziu mi-am adus aminte de o întâmplare din care eu, atunci când am auzit-o, n-am priceput o iotă. Vorbea mama mea cu tuşa. Povestea tuşa, o femeie mică, bondoacă, cam şleampătă, măritată de alţii, la înţelegere, o lasă bărbatul după nici un an şi rămâne singură toată viaţa, fără copii, s-a mai încurcat cu vreo doi moşi scârboşi, cel puţin aşa mi s-au părut mie, unul avea urdori la ochi, iar altul albeaţă în colţurile gurii şi proteza îi clenfănea permanent, dar ea era încântată că nu e singură. Şi povestea tuşa asta a mea către mama, care asculta mută de mirare: „Auzi tu! Nebuni mai sunt şi bărbaţii ăştia. Nu poţi şti niciodată ce vor de la tine. Cică Nae al Spătăriţei s-a încurcat cu prietena ei cea mai bună. Na! Că acum îmi scapă cum o cheamă. N-are importanţă! Important e că se aude că aia-l ţine strâns şi nu-l scapă, pentru că, auzi tu!, ce face, nemernica de stricată. Se dezbracă cu totul, în pielea goală, în loc să-şi ridice puţin, doar cât se cuvine, cămaşa de noapte. Târfă, ce mai! Goală! Cum de nu i-o fi ruşine, nima-n drum ce-i ea, ştoarfa! Şi el! Zi-i bărbat! Nu judecă cu capul care trebuie. Se dedă la d-al de astea, în loc să aprecieze ce nevastă frumoasă, fină, bine crescută, cu educaţie, gospodină, etc. etc. are. Mare bou! Lui îi trebuie pielea goală. Ptui!” -Şi tu, acum! E fata asta aici! dă mama s-o oprească pe soacră-mea care se ambalase rău de tot cu povestirea ei cu coloratură deşuchiată. -Care fată! Fii-ta? Adică noră-mea? Doar nu-i fi crezând că alde fii-miu a stat şi noaptea cu nădragii pe el. Sunt căsătoriţi de trei ani. Sfinte Sisoie, tot ruşinoasă ai rămas, ca-n tinereţe. De fapt, ce mă mir! Dacă nu eram eu, s-o iau înainte de cununie la întrebări că ce şi cum ştie, pe baza ta ar fi rămas la fel de neajutorată ca noi. Slavă Domnului că vremurile s-au schimbat suficient şi acum fetele ştiu exact ce le aşteaptă şi ce au de făcut. Aud că prin ţările din apus, chiar trăiesc unul cu altul înainte de căsătorie. Cică să vadă dacă se potrivesc sau nu. S-ar putea să aibă dreptate. Biata mama se făcuse roşie ca sfecla, în timp ce soacra mea, femeie cu o personalitate extrem de vioaie, se prăpădea de râs. Stau şi mă întreb dacă o fi fost uşă de biserică, sau a luat-o niţeluş înaintea vremurilor ei. Auzisem că s-a încurcat cu Sinescu, după moartea socrului meu. Odată, la un schimb de vorbe, aveam cu ea asemenea scene, i-am şi reproşat-o, pentru că avea obiceiul să-mi urmărească şi şă-mi critice, fiecare gest, fiecare privire, nemaispunând de vorbe şi, ce era cel mai revoltător, să-i atragă atenţia lui Lucian. -Păi, trebuie să-i deschidă cineva ochii şi la tontul ăsta de fii-miu. Mulţi prieteni au renunţat să mai vină pe la noi de groaza ei. Dădea din gură, mai tot timpul, ea le ştia pe toate şi nu contenea cu învăţăturile, de parcă era Moise în persoană. În timpul acesta, noi treceam de faza că ne venea să căscăm de plictiseală şi ajungeam să fim enervaţi şi, dintr-o întâlnire care ar fi trebuit să ne facă plăcere, se alegea praful. Cum ar fi putut fi altfel, când ea se proţăpea, bineînţeles neinvitată, între noi, de nu mai puteam, ca tinerii, să ne dăm un pic drumul. Mai la o glumă deocheată, sau la un gest oarecare. Stătea bine înşurubată în fotoliu şi nu se dădea dusă nici cu carul cu boi. Era foarte jenant. -37-

REGATUL CUVÂNTULUI

Cred că ne număra şi de câte ori duceam la gură un pahar cu vin. Aşa că odată, scoasă din sărite, i-am plesnit-o. -Dumneata să nu vorbeşti, care te-ai încurcat cu vecinul. -Cu cine? Cu Sinescu? Şi, mă rog, cu voia dumneavoastră, coniţă, de ce n-aş fi făcut-o? Nevastă-sa, vezi şi tu ce aguridă este, iar eu eram încă tânără, în putere şi văduvă. Vă-du-vă. Bagă de seamă. Nu aveam bărbat. Cât a trăit săracu’ soţu’ meu, am fost sfânta-sfintelor, deşi am avut ocazii cu nemiluita, iar el, cu slujba lui, a fost plecat mai tot timpul, cu lunile. Totuşi... Aducându-mi repede aminte că nu o poţi scoate cu ea la capăt prea simplu, sesizând şi jena mamei, am încercat s-o potolesc, înainte de-a mă călca prea tare pe nervi şi să-mi ies din pepeni. -Doamnele mele, ce-ar fi să schimbăm subiectul. Nu-mi face plăcere să se discute despre viaţa mea intimă. Nici pe şuşotite ca pe vremea voastră, nici direct, nici nicicum. Sunt femeie în toată firea şi cu asta basta. Fac şi eu ce face toată lumea. Doamna Emma a făcut ce-a crezut ea de cuviinţă la vremea sa, în maniera acceptabilă sau una inacceptabilă, nu-i treaba noastră. Dar văd că nu sunteţi atât de bătrâne pe cum vă văitaţi şi vă arde de şotii. Îl admiraţi pe domnul Sinescu. Să nu-mi spuneţi că sunteţi cumva şi pofticioase! -Lasă, draga mamii, lasă, îmi replică mama, cu glasul ei moale, timid şi împăciuitor, ca nu cumva soacra mea să se simtă jignită de tonul meu tranşant. Aşa era mama mea, o bună şi-o împăciuitoare. La ea, oricine, orice-i făcea, blândeţea şi înţelegerea n-o părăsea. „Lasă” era cuvântul de ordine. -Taci, dă-i pace, că oricum o să treacă, mă învăţa pe mine. Totul se uită, dacă nu ripostezi. Altfel te alegi cu animozităţi sau, şi mai rău, cu ură care te va urmări toată viaţa şi nici nu ştii când o să te pocnească, dacă te prinde cândva la vreo cotitură. Astfel de oameni mai bine lasă-i în pace. Ce câştigi dacă te pui cu ei? -Dar nici ca dumneata, răspundeam eu băţoasă şi revoltată. L-ai prins pe tata cu alta în propria ta casă şi ai ieşit tu afară, le-ai dat pace să-şi termine treaba! Tot „lasă” ai zis, dar de fapt te-ai lăsat umilită şi călcată în picioare. Eu nu pot suporta aşa ceva, nici dacă mă tai bucăţele. La acestă replică obraznică, am văzut-o pentru prima şi singura dată pe potolita mea mamă, cu scântei de furie pe chip, chiar dacă îmi erau adresate mie, cea pe care o iubea ca pe ochii din cap. Ce zic eu, ochii, eram singura ei raţiune de a exista. -Asta să n-o mai spui şi nici măcar să nu mai îndrăzneşti a te gândi la ea, câte zile oi avea tu, nu eu. Ce ştii tu ce a fost între tatăl tău şi mine?! Ei bine, află că din acel moment mi-a ieşit din inimă, deşi a fost între noi o mare dragoste. Mi s-a smuls cu forcepsul, sfârtecându-mă toată, dar a ieşit. Chiar dacă a fost fără voia mea. Aş fi vrut să pot ierta, să pot uita. Dintr-o asemenea dragoste fără margini te-ai născut tu, scumpă şi tânără doamnă, care le ştie pe toate! Ştii tu ce înseamnă să-ţi moară dragostea în suflet şi tot acolo să-şi afle mormântul pentru vecie?! Să porţi în tine cadavrul propriei dragoste, să-ţi prefaci inima în cavou şi să adăposteşti, pentru tot restul vieţii şi poate că şi pe lumea ailaltă, stârvul unei iubiri de neegalat?! Ştii tu că, din acel moment, eu n-am mai putut fi femeie nici pentru el şi nici pentru altul?! Ştii tu ce înseamnă asta?! Ştii tu, care n-ai copii, ce înseamnă ca toată dragostea aceasta rămasă de izbelişte, să se transfere, ba nu, mai grav şi mai greu, nespus de dureros, dacă stau să mă gândesc bine, să se transforme, să se metamorfozeze, într-una singură, numai pentru copilul tău? Ştii tu ce dureros este acest proces de trecere a sentimentelor, care erau împărţite între doi idoli, de convertire a lor, într-unul singur? Ştii că uneori devine chiar aberant acest exces de dragoste pentru copil, izvorât din prea plinul unui suflet mumificat pe celălalt tărâm, cel al dragostei pentru perechea ta? Ştii că aceasta este de fapt doar o autominţire, o voită autoinducere în eroare, o autofugă şi ascundere de tine însăţi, numai şi numai ca să nu clachezi, numai şi numai de dragul copilului tău, care, ştii prea bine, are nevoie de tine şi tu eşti conştientă că nu ai voie să-l părăseşti, deşi tu, pentru tine însăţi, nu mai contezi, ai renunţa cu dragă inimă la viaţa însăşi? Ştii?! Atunci, când mi-a spus toate astea, eu am rămas ca trăsnită. N-am mai fost în stare să scot o vorbă. De altfel, ce loc ar mai fi putut avea vorbele într-o asemenea tragedie? Doar am simţit că-mi iubesc mama nespus de mult, mai mult decât am conştientizat vreodată eu,.. eu, cea care adesea făceam paradă de cât de mult ţin la mama mea, mai mult ca majoritatea progeniturilor. De aceea mi-am ţinut gura şi de data asta când, de fapt, m-a admonestat prin prea blândul ei „Lasă”. Mai târziu, când am rămas numai noi două, mi-am cerut iertare. -Scuze, mama, n-am vrut să te supăr, dar mi s-a părut că prea a luat-o razna cu observaţiile acelea devenite obscene. Cel puţin pentru gustul meu. Asta am moştenit-o de la tine. Şi apoi, ce drept are ea s-o ia în colimator pe doamna Sinescu, când ea însăşi, se ştie şi printre vecini, a făcut ce-a făcut cu Sinescu ăl bătrân. Ai dreptate, a cam sărit calul cu exprimarea aceea de şatră. Dar aşa este ea. Aşa a fost de când o ştiu. N-o mai schimbă decât sapa şi lopata. Tu ai dreptate. Ea ar fi ultima care să aibă dreptul s-o critice pe Emma. Iar Emma, cine ştie de ce-i aşa cum e. E greu să ai deziluzii în dragoste când eşti doar un copil. Amintirile de acest fel te urmăresc toată viaţa, te lasă stigmatizat într-un fel, clipele de durere rămân şi stârnesc durere, oricât timp ar fi trecut. Uneori se mai întâmplă să poţi avea strângeri de inimă şi chiar lacrimi, după zeci de ani. Aşa şi Emma, în legătură cu acel Jean Popovici. A fost prima ei dragoste. Desigur că, încetul cu încetul, s-a destrămat şi, cu anii, s-a stins, ca un foc lăsat de izbelişte, înconjurat cu pietroaie de către călătorii care au plecat. Dar, probabil, că a mai rămas cenuşa, amintire dureroasă a primei ei tinereţi, făcută chisăliţă. Ce s-o fi întâmplat cu Jean, nu mai ştiu. Eu am pierdut urma poveştii. -Ai vrea să ştii? -Cred că da. Nu sunt curioasă de felul meu, dar despre asta m-ar interesa să scriu. -Stimată doamnă, iată că acestă curiozitate ţi-o pot satisface. -Ţii minte când Pisi a noastră a trecut gardul la ei şi era s-o sfârtece namila de buldog a lui Sinescu? Cum i-am auzit mieunăturile am sărit imedit şi am trecut la ei ca s-o scot din gura fiarei. A fost nevoie şi s-o operăm, sărmănuţa, atât de tare a scărmănat-o. Noroc că am ajuns la timp, altfel o ucidea. Atunci, simţindu-se vinovată, Vera, nora Sineştilor, s-a simţit obligată să mă invite la o cafea. Pe moment am refuzat, fiind preocupată de starea lui Pisi, dar mi-a smuls promisiunea că voi merge a doua zi. -Şi te-ai dus? Ai fost în casă la ei? Din câte ştiu, nu prea primesc pe nimeni. Nu le plac vizitele şi nu se au bine cu nimeni de prin vecini. Parcă ar avea cine ştie ce secret de ascuns. -Da, m-am dus. Fata asta pare cam tristă şi cam singură. Nu ştiu de ce mi se pare aşa, pentru că n-o cunosc chiar deloc. Până la

-38-

REGATUL CUVÂNTULUI

întâmplarea cu Pisi, în afară de faptul că ne salutam şi cel mult schimbam două vorbe despre vreme peste gard, n-am vorbit. Ea nu prea este de văzut, probabil din pricina meseriei ei de balerină. Seara ajunge târziu, dimineaţa, presupun că doarme mai mult, eu sunt la serviciu, când eu vin, ea pleacă la repetiţii sau la spectacol, aşa că nu prea ne interferăm. Totuşi am observat-o uneori că stă pe fereastră cu ochii duşi departe şi visează. Priveşte minute în şir la florile din grădină, sau le zâmbeşte porumbeilor care s-au învăţat să-i mănânce din mână. De multe ori le lasă mâncare pe pervazul ferestrei. Odată, unul i s-a aşezat pe umăr şi gângurea de mai mare dragul. L-am auzit bine de tot, pentru că eu stăteam în grădină în şezlong, la soare. Mi-a rămas în minte, pentru c-am fost foarte impresionată de ea. -Dragul de tine, mă iubeşti? Din casă s-a auzit glasul arţăgos al lui Doru, bărbatu-său. -Ce? Cine să te iubească? Apoi i-am văzut mâna muşchiuloasă şi păroasă, aşa brunet cum este, că aproape o smulge de pe fereastră. Am mai auzit doar un fâlfâit repezit de aripi, suprapus peste ţipătul ei speriat. După aceea voci ridicate, amestecate, parcă ar fi fost nu numai ale celor doi tineri ci şi ale bătrânilor. Poate mi s-a părut. De aceea, când m-a invitat atât de insistent la o cafea, m-am dus: -Haide, nu va fi nimeni acasă, numai eu. Putem sta liniştite. -Bine, pe mâine. Şi m-am dus. Nu pot să zic, eram şi curioasă, iar pe de altă parte mi-a prins bine şi mie o şuetă fără să fiu sub ocheanul soacră-mi. Atunci, din vorbă-n vorbă, mi-a povestit cum l-a cunoscut pe Doru, cum s-a îndrăgostit şi a venit după el, cum s-au căsătorit urgent şi cât de cumsecade i s-a părut soacră-sa la început. Mai stau de vorbă, deşi nu prea frecvent. Emma este o fire închisă şi necomunicativă. Odată, însă, după ce-a băut un păhărel de coniac franţuzesc, băutura ei favorită, şi-a dat drumul la gură. Băutura o ţine într-un loc anume, numai de ea ştiut, iar când are o supărare sau necaz, sau e nervoasă de ceva, când o apucă tristeţile, se refugiază în sanctuar, cum îi zic ai casei. Gustă din lichior şi cântă la pian, sau citeşte din cărţile favorite, sau compune. Într-o zi de iarnă mohorâtă ca moartea, au ajuns-o din urmă nostalgiile, privind la un album cu fotografii. -Eu tocmai am intrat în camera dumneaei, cu inima cât un purice, nu-i plăcea să intre nimeni acolo. Era ca un fel de sanctuar, numai al ei, nici socrul meu nu avea voie. Acolo era pianul, unde cânta numai pentru sufletul ei, acolo erau adunate toate amintirile, bucuriile, durerile, fericirea şi ce-o mai fi avut parte în viaţă. Am bătut cu frică la uşă, dar era, pentru mine, imperios necesar să-i vorbesc în acel moment, nu mai târziu, pentru că începusem să fac prăjitura preferată a lui Doru, dar nu-mi puteam aminti exact cantităţile de ingrediente. Voiam cu tot dinadinsul să i-o prepar eu şi nu mama lui, care o făcea nemaipomenit de bună, deşi nu era o gospodină perfectă şi nici nu prea era ea ahtiată să facă gospodărie. Ceea ce făcea, făcea numai de strictă necesitate, de mare musai. Fire de artist şi educată într-o casă cu servitori, în copilăria ei. A rămas cu deprinderea să fie servită, nu să servească. Să i se facă, nu să facă. Totuşi, prăjitura aceasta o făcea pentru fiul ei cu mare pricepere, iar eu nu doream să dau chix şi să fiu mai prejos. Ştii, îmi iubesc soţul foarte mult. Mi-a răspuns nervos, cu o voce evident deranjată. -Cine-i? Să fiu lăsată în linişte! -Eu sunt, doamnă Emma. Vă rog... N-apuc să termin, că, spre marea mea surprindere, îmi răspunde binevoitor, deşi o idee cam arţăgos, dar nu în sensul negativ. -Lasă-l pe „vă rog!” Intră, dacă tot ai venit. -Nu vă supăraţi, dar, nu mai sunt sigură că ştiu corect cum să fac prăjitura. Ştiţi, aceea favorită a lui Doru, pe care i-o faceţi dumneavoastră, zic cu glas pierit. Vă rog să-mi repetaţi reţeta. Aş vrea să-i fac o surpriză pentru când vine acasă. -Să-i faci prăjitură! De ce te prosteşti? Am observat că-l cam răsfeţi şi, ascultă la mine, nu-i bine. Eu sunt Stan Păţitul. Ascultă. Este copilul meu şi-l iubesc, dar ce nu-i bine, nu-i bine. Eu să i-o fac este altceva, dar tu nu exagera cu drăgălăşeniile, pentru că va ajunge să considere că aşa i se cuvine. O să ai de suferit. -Dar eu... -Niciun eu! Ascultă ce-ţi spun. Bărbaţii nu sunt ca noi, au o structură diferită. Noi, femeile, judecăm mai mult cu sufletul, ei mai mult cu mintea sau cu... cum să mă fac înţeleasă?... cu simţurile. Sunt mai slabi, capitulează mai repede, uită mai repede, se descurajează mai repede. Nu au tenacitatea noastră, mai ales când este vorba de iubire. -Nu cred că Doru este aşa cum spuneţi. -Fato! Nu mă contrazice, pentru că eu ştiu ce vorbesc. Toţi sunt la fel, sau aproape toţi. Excepţiile sunt numărabile pe degetele de la o mână. În afară de cei prostănaci din născare, săraci cu duhul, vreau să zic. Şi pentru că m-ai prins tocmai într-un moment al amintirilor, privind la fotografiile din acest album, fotografii din vremuri de mult apuse, care mi-au reactivat amintirile, am să-ţi povestesc ceva despre mine. -Nu vă supăraţi, dar prăjitura ... -Laso-ncolo de prăjitură. Arunci ce-ai făcut deja şi facem alta împreună, ca să nu mai uiţi. Acum ascultă. Când eram foarte, foarte tânără, un copil aproape, m-am îndrăgostit pentru prima dată. Se numea Jean Popovici şi a fost dascălul meu şi al fratelui meu. Îl ştii. Unchiul Victor. N-am să intru în amănunte, ce şi cum s-a întâmplat între noi doi, doar atât trebuie să ştii că eu m-am îndrăgostit fără de veste şi fără de leac. Am avut impresia că şi el mă iubeşte. Nici pănă astăzi nu mi-e clar cine a purtat vina că nu am rămas împreună. Faptic, nu s-a întâmplat mare lucru, dar în sufletele noastre, şi-au revărsat balsamul toţi salcâmii şi toate florile de iasomie de pe faţa pământului. De câte ori se afla în preajma mea eram ca obnubilată, ca pe altă lume, iar sărmana mea inimă se zbătea în piept ca o pasăre prinsă-n laţ. Cred că nu greşesc vorbind despre sentimentele noastre, la plural, incluzându-le şi pe ale lui, deşi sigură sunt doar de ale mele. Cine a fost de vină? Poate războiul, care l-a luat de lângă mine. Vreme de ani n-am mai avut veşti de la el. Am crezut că l-am uitat, dar n-a fost aşa. A fost şi a rămas prima mea dragoste. Golul singurătăţii pe care l-a lăsat în urmă, nu l-am putut goni multă vreme, pierzându-mi anii tinereţii fără nici un rost, fără nici un ideal de viaţă, fără nici o perspectivă de viitor. Odată cu plecarea lui, am împietrit

-39-

REGATUL CUVÂNTULUI

şi semănam cu o statuie vie. Dacă poate cineva să-şi imagineze aşa ceva. Doar dorul de nedescris îmi sfâşia inima, transformând-o în franjuri spulberate care-încotro de crivăţul unei ierni prea timpurii. -Bine, dar nu v-a scris nici o scrisoare, nici o ilustrată, nimic? -Ba da. Mi-a scris, dar nu i-am răspuns la niciuna. N-au fost multe scrisori, dar câteva au fost. -De ce nu i-aţi răspuns? -Vezi tu, poate că aici a fost şi vina mea. N-am ştiut să trec peste regulile educaţionalo-sociale din acele vremuri. Sigur mama nu mi-ar fi permis aşa ceva şi, deşi îl iubeam, nu puteam ieşi din cuvântul părinţilor. Asta a fost o prostie a vremurilor. Pe de altă parte, acum, dacă stau şi analizez mai adânc, cred că a fost la mijloc şi o porţie serioasă de orgoliu, pentru că eu mă aşteptam la nişte scrisori pline de sentiment, siropoase, cum consideraţi voi, cei de azi. Cu declaraţii, cu flori presate între file. Nici vorbă de aşa ceva. Jean era dezamăgit, a dat piept cu realitatea crudă şi cu ororile războiului şi-a pierdut idealurile pe care le cunoscuse doar din vorbele înflorite şi demagogice din discursurile politicienilor. A fost prea slab ca să nu-şi lase sufletul să se ofilească, cum am fost şi eu, de altfel, mai multă vreme. Mă întreb dacă am mai înflorit vreodată de atunci. Poate doar când mi-am ţinut pentru prima dată copiii în braţe. -N-aţi mai aflat nimic, niciodată despre el? -Ba da. Emma tace. E undeva departe. După un timp, îndrăznesc un timid: -Şi? -...Şi?... Uite şi! Mai bine n-ar fi fost. Aş fi rămas cu dorul, dar şi amintirile frumoase. Tanti Silvi ne-a anunţat că Jean Popovici s-a întors în orăşelul nostru, ca să-şi recupereze bruma de lucruri care-i mai rămăseseră după 1914, când a plecat. S-a interesat de familia noastră, pe unde suntem şi pe unde ne-a aruncat soarta după 1918. După ce i s-a comunicat unde locuim, că ne-am mutat din pricina slujbei lui tata într-un oraş mare, din vestul ţării, ne-a scris o scrisoare. O scoate cu dexteritare dintre filele albumului, ceea ce mă face să cred că a căutat-o de multe alte ori, pentru a o reciti. Mi-o întinde: -Citeşte! Nu îndrăznesc să ripostez. Nu putean să-i zic că nu se cuvine, pentru că pentru mine aceasta era o normă prea învechită ca să-mi pese nici cât negrul sub unghie, dar nici să-i spun de la obraz că nu mă interesează, nu puteam. Deci mă apuc de lecturat hârtia galbenă şi uşor pergamentoasă, de veche ce este.

Stimată doamnă şi stimate domnule Sinescu, După atâta tăcere mă simt obligat ca degrabă, de îndată ce v-am aflat adresa actuală, să vă scriu aceste rânduri, mai ales cu scopul de a vă mulţumi încă o dată pentru grija pe care mi-aţi purtat-o câtă vreme am fost sub calda domniei voastre oblăduire. Acelea au fost zilele mele de aur, pentru care nu sunt vrednic a vă mulţumi în veci. Totuşi primiţi, vă rog, de la mine, încă o dată sărăcăcioasele cuvinte de mulţumire pe care, însă, vi le adresez din tot sufletul, atât cât a mai rămas din el. Trebuie să vă comunic despre mine că, odată cu plecarea de lângă domniile voastre, pe care vă socotesc familia mea cea adevărată, am avut o viaţă de coşmar. De adevărat coşmar. Ştiu că am făcut greşeli enorme şi că a trebuit să le plătesc, dar nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că, dacă aş fi avut posibilitatea să mă bucur de sfaturile înţelepte ale dumneavoastră, domnule Cernescu, şi ale distinsei doamne, nu le-aş fi comis niciodată. Ajuns pe front, la un moment dat, dezamăgit de tot ce era în jur, am început să cred în idealurile egalităţii şi fraternităţii între oameni, în mirajul egalizării lor, a domniei dreptăţii şi bunătăţii, a unei bunăstări materiale şi spirituale accesibile tuturora. Eu, cel sărac şi fără de o familie de sânge, cel ajutat doar de milostenia altora, m-am lăsat furat de acest vis. În consecinţă, în primăvara anului 1918 am intrat voluntar într-un regiment românesc recrutat în Rusia, dintre prizonierii români aflaţi în Siberia. Poate că nu numai idealurile şi visele m-au determiat să fac acest gest, ci şi iadul în care trăiam în Siberia. Dacă cineva îşi închipuie că iadul este o mare de flăcări şi de smoală încinsă, se înşeală amarnic. Siberia este iadul pe pământ. Este iadul gheţurilor, al zăpezii care te îngroapă de viu, am văzut atâţia camarazi lăsaţi să fie îngropaţi de vii de furtunile de zăpadă, am văzut atâţia morţi din cauză că au fost lăsaţi să îngheţe în zdrenţele rupte pe care le purtau şi prin care şuiera crivăţul ca la el acasă, încât mi-am făurit o fata morgana din filozofia egalităţii tuturor oamenilor. Nici eu nu ştiu cum am putut crede în asemenea utopie, poate pentru că un principiu asemănător, credeam eu, stă scris şi înBiblie, numai că oamenii au răstălmăcit totul pe drumul între teorie şi practică. Oricum asta am crezut şi asta am făcut. Ce am avut de îndurat, numai eu ştiu şi nici nu vreau să-mi mai amintesc. Pe de altă parte, nu doresc ca nimănui, mai ales dumneavostră, să vă încarc conştiinţa cu atari atrocităţi şi să vă privez de clipe de linişte sau bucurie. Pot să vă afirm că, după multe peripeţii, am ajuns, în sfârşit pe pământul României. Am fost pe front la Mărăşeşti, apoi am luptat şi pe Tisa. Prin 1920 m-aş fi putut demobiliza, dar din pricina faptului că nu aveam nici cel mai elementar mijloc de subzistenţă, nemaivorbind de posibilitatea de a-mi continua studiile la medicină, m-am văzut silit să solicit a fi primit în rândul cadrelor armatei, ca ofiţer activ. În acest fel am putut obţine un concediu de studii, cu salar de sublocotenent, pe parcursul a patru ani, cât am urmat cursurile Institutului Medico-Militar. Acum îmi este foarte dor de familia dumneavoastră şi, îndată ce va începe vacanţa de vară, voi veni, cu permisiunea domniilor voastre, să ne întâlnim. -Săracul Jean!, mă întrerupe vocea Emmei. El care a fost toată viaţa un antimilitarist, să intre în cadrul ofiţerilor activi, pentru că în alt mod nu-şi putea termina studiile. Studii în România noastră Mare, pe când în timpul Imperiului obţinuse o bursă considerabilă, fără nici un fel de obligaţii ulterioare. Jalnice vremuri, demoralizante. A trebuit, după terminarea studiilor, să mai rămână, cu contract semnat dinainte, încă nouă ani în serviciul armatei, ca medic militar. Îmi imaginez ce greu trebuie să-i fi fost. Să faci ceva ce nu-ţi place. La militărie mă refer. Avea obiceiul a afirma: -Pentru ce ne trebuieşte armată? Oamenii ar trebui să trăiască în bună înţelegere, nu să se bată între ei ca fiarele, pentru te miri

REGATUL CUVÂNTULUI

-40-

ce nimic. Pentru un interes material, de parcă toate câştigurile acestea le-am lua cu noi pe lumea ailaltă. Câtă mărginire a spiritului! Măcar fiarele n-au minte, au doar simţuri şi instincte, care le guvernează viaţa. Nici acelea nu atacă fără motiv. Ori sunt atacate şi se apără, ori sunt flămânde. Pe noi, oamenii, nu ne mai satură Dumnezeu, oricât ne-ar da. Tot mai vrem. Şi atunci ne batem şi ne ucidem, în loc să trăim ca fraţii. Vorba vine, ca fraţii. Am văzut şi fraţi care s-au omorât şi s-au tras prin cele închisori, pentru o palmă de pământ, când ar fi putut să se înţeleagă de vorbă bună. Aşa era Jean. Bun şi blând, ca un mieluşel. Dar l-a învăţat minte viaţa. Din scrisoarea aceasta am înţeles că este un alt Jean. Unul dezamăgit, îndurerat, scârbit şi lipsit de voinţă. Din idealistul de altădată se alesese praful şi a rămas doar un răzvrătit, un nemulţumit de orânduirea socială în care trăiam, după atâtea sacrificii făcute. Nu se mai putea bucura nici de unire nici de independenţa câştigată cu sânge şi jertfă de trupuri tinere. Se rupsese ceva în el, simţeam asta cu certitudine. Ceva ce ţinea de pierderea încrederii în triumful adevărului şi al dreptăţii sociale. Bietul meu visător! I-a fost dat să vadă adevărul răstignit pe cruce şi să trăiască crucificarea pe propria piele. Devenise ceva în stilul, fac ce trebuie, târâş-grăpiş, şi ce-o fi, o fi!Totuşi m-am bucurat că vine şi-l aşteptam cu înfrigurare. Parcă eram o coardă de arc atât de întinsă, încât pornea să zbârnâie şi numai atinsă de o răsuflare omenească. De ce? Poate că în adâncul meu, în subconştientul fiinţei mele, trăia încă visul din prima tinereţe. Am crezut că-l uitasem cu totul, dar n-a fost aşa. A întins mâna şi mi-a luat scrisoarea, punând-o cu grijă, ca pe o relicvă, la locul ei. -A venit până la urmă? -A venit. Totuşi eu l-am primit cam rezervat. Iarăşi normele. Dar posibil să nu fi fost numai ele. Cred că eram şi extrem de tulburată de această revedere, încât de-abia am fost în stare să articulez câteva cuvinte. Pe de altă parte, îmi părea că am dinainte un alt Jean. Cu totul altfel decât îl ştiam eu. Inima îmi bătea nebuneşte, din cauza acestei descoperiri. Apoi m-am retras în mine, într-o tăcere adâncă. Mă temeam să nu-mi observe emoţia şi să-şi imagineze că eu îl depreciez. Inima continua să bată ca un clopot în vremi de primejdie mare, cu toate eforturile mele de voinţă, de a o stăpâni. „Oare îl mai iubesc? mă întrebam. Nici eu singură nu puteam să mă decid. Dar el? Astfel de întrebări mă asaltau, aidoma cu un torent, creându-mi o stare psihică foarte tulburată. În cap simţeam un fel de ameţeală, de neclaritate, de lipsă de limpezime, cât despre suflet... acesta era cu totul întors pe dos. -Bine, dar el n-a zis, n-a făcut nimic? -Ce să facă? Mi-a sărutat mâna protocolar, la venire, drept că un pic cam prea mult, depăşind cota bunelor maniere, şi parcă mi-a strâns-o puţin, dar eu nu pot fi sigură de aceasta, pentru că eu însămi pluteam în alte sfere. În rest, ce să facă? Au fost ambii mei părinţi de faţă, pe întreg parcursul vizitei. Drept este că l-am surprins prin ceaţa care mi se pusese pe ochi ca un văl pe capul arăboaicelor, că de vreo câteva ori, când a socotit că nu este observat, mă priveşte galeş. -Dumneavoastră de ce nu i-aţi dat nici un semn? Înţeleg că n-aţi făcut-o?! -Hm! Ştiu şi eu? Acum îmi dau seama ce absurdă am fost în felul cum am judecat şi cum am suferit din cauza întâmplării cu amanta sa, dar fiind atentă la atitudinea adoptată de părinţii mei în prezenţa lui, faptul că nu ne-au lăsat nici o clipă singuri, am priceput prea bine faptul că nu avea rost să-mi mai fac iluzii în legătură cu o eventuală căsătorie între noi. Familia noastră scăpătase rău de tot. Eram ruinaţi materialiceşte. Prin cap îmi zbârnâia, precum zumzetul unui roi de albine: ”Fată fără zestre. Fată fără zestre”, ceea ce era un păcat de moarte în acele vremuri, dacă se punea problema unei căsătorii. Cu atât mai mult unui ofiţer nu-i era permis, de societate nu-i era permis, să se însoare cu o fată fără dota reglementară. Ori eu mă aveam doar pe mine şi muzica mea. -Dar nu aţi fi putut să aşteptaţi până putea el să-şi dea demisia din armată? -Poate că da, dar el nu a venit cu acestă propunere. De altfel, ţi-am spus că n-am rămas singuri nici un prăpădit de minut, iar să-i fi cerut tatei mâna mea în asemenea condiţii, ar fi fost socotit un afront de neiertat. -Dar n-aţi încercat să-l căutaţi după aceea, să vorbiţi amândoi? De ce? Nu înţeleg! -Sigur că nu înţelegi. Erau alte vremuri, alte reguli. Tu nu poţi să le înţelegi azi, oricât ţi-aş explica. Şi apoi mi-era teamă că nici lui nu-i convenea acest aranjament şi m-aş fi făcut de ruşine să i-l propun eu. Sau să-l caut eu. Aceasta era datoria pretendentului. Ori el n-a făcut nici o mişcare. De data aceasta, oricât l-aş fi iubit, eu nu puteam să adopt o altă atitudine, decât cea avută. Decât să-l pun în situaţia penibilă de a se scuza şi de a se retrage când avea să afle situaţia noastră financiară, mai bine m-am retras eu, cu demnitate, din viaţa acestui om, care mi-a stăpânit fiinţa un deceniu, chiar şi cu riscul de a-i lăsa pe moment impresia că sunt o fiinţă nesimţită şi arogantă. Deşi, n-ar prea fi avut motiv să mă judece în felul acesta, mă gândeam că, de la un om care a trecut prin atâtea şi a pierdut atât de mult, te poţi aştepta la o întunecare a judecăţii drepte. -Şi, cum, a dispărut aşa, pur şi simplu? -Da, aşa, pur şi simplu. S-a servit ceaiul de rigoare, prăjiturelele uscate, care erau păstrate în cămară, pe ciment, la rece, numai pentru musafiri, nu ne permiteam mai mult, şi cu asta, c’est finie la comédie. A plecat şi dus a fost. După o vreme, când m-am mai copt, am înţeles fără dubii, că, de cele mai multe ori, ceea ce noi numim rănile inimii noastre nu sunt nimic mai mult decât mândria lezată. În ceea ce mă priveşte, nu cred că a fost aşa, dar nici mâna în foc n-o pot băga. Atunci a fost pentru mine totul o nebuloasă, nimic clar, şi a trecut atât de mult timp. Totuşi, din întâlnirea aceasta am rămas cu o învăţătură pozitivă. Mi-am schimbat cu totul multe dintre concepţiile mele învechite despre lume şi viaţă. Am devenit mai independentă şi mai puţin fragilă. Parcă m-aş fi însănătoşit peste noapte, brusc. Viaţa lui zbuciumată, frământările lui pentru o soartă mai bună, reprezintă pentru mine şi acum una dintre marile nedreptăţi făcute omului de către o societate care se pretindea civilizată. Şi căreia îi aparţineam şi eu. -Şi mai susţineţi că nu ştiţi dacă l-aţi iubit cu adevărat. Ceea ce spuneţi, arată clar că a fost, de fapt, iubirea vieţii, aceea de care nu te poţi desprinde niciodată, orice ai face. -Poate că ai dreptate. Poate că am făcut o greşeală că nu am fost mai sinceră. Ar fi trebuit să vorbesc cu el deschis. Aşa, cine ştie ce şi-a imaginat despre mine. Poate că s-a simţit jignit. Ulterior mi-am făcut reproşuri amarnice, dar, regretele tardive nu mai pot schimba

REGATUL CUVÂNTULUI

-41-

nimic. Nu pot aduce timpul înapoi. Cel mai bine este să laşi trecutul, trecutului, doar să ţii minte din învăţăturile lui, să trăieşti prezentul şi să te gândeşti la viitor. -N-aţi mai aflat nimic despre el? -Ba da. După această despărţire n-am mai auzit mulţi ani nimic despre Jean Popovici, iar eu am rămas în toată această vreme cu o rană deschisă în suflet. Nu l-am putut uita, mai ales pe primul Jean, dar l-aş fi acceptat şi pe al doilea. Aveam siguranţa că eu aş fi fost în stare să-l readuc la ceea ce a fost, să-l fac să uite toate necazurile şi nefericirile cu care i-a fost umplută cupa vieţii. La un moment dat, după multă vreme, unul dintre foştii lui colegi, cu care m-am întâlnit întâmplător pe stradă, a avut multa bunăvoinţă să-mi răsucească cu seninătate stiletul în rană. Era şi cam prostuţ din născare. Desigur nici nu s-a gândit ce otravă sunt pentru mine vorbele lui. După modelul obişnuitei flecăreli pline de bârfe ale fostei protipendade, mi-a relatat cu nonşalanţă: -Ştii că m-am întîlnit în capitală cu Jean Popovici. Arăta jalnic săracul. Cu hainele boţite, cu gulerul de la cămaşă murdar şi îndoit, fără cravată, nebărbierit de vreo câteva zile, cu ochii tulburi. De braţul lui stătea agăţată o femeie dubioasă, cred că era o paraşută, pardon de exprimare, dar,.. ăăă.., ca să vă faceţi o imagine. Pe noi, prietenii lui, ne evită. Acum l-am tras eu de mânecă. Probabil că mă zărise mai dinainte de a-l observa eu, pentru că se pregătea să treacă pe partea cealaltă. Nu l-am lăsat să-mi scape. Văzând că eu nu mă arăt interesată, a tăcut. De atunci n-am mai aflat nimic de nicăieri. A dispărut fără urmă, de parcă l-a înghiţit pământul. Am încercat să mai trag de limbă pe unul şi pe altul din lumea medicală. Nimeni, nimic. Durerea mea se accentua pe zi ce trece. Am ajuns să fac o depresie psihică severă din pricina frustrărilor, începând cu Jean Popovici şi terminând cu sentimentul că nu eram bună de nimic. Părinţii mei, mama în special nu putea concepe să fac şi eu o şcoală, care să-mi aducă o calificare, ca alte fete la fel ca mine. Să ajung învăţătoare, de exemplu. -Tu trebuie să înţelegi, spunea mama cu ton ferm, care nu lăsa loc de ripostă, că în familia noastră nu poate să existe o învăţătoare. Nu se cade, nu este pentru nivelul nostru. -Vreau atunci la facultate. -Ştii la fel de bine ca şi mine că tatăl tău nu câştigă suficienţi bani, ca să ţină doi copii la facultate. De-abia ne descurcăm, cu sacrificiile pe care le cunoşti, cu fratele tău, Victor. El este bărbat, trebuie neapărat să-şi facă o carieră. -Şi cu mine cum rămâne? -Tu eşti fată. Te vei căsători. -Cine mă ia, aşa, fără zestre? -Se va găsi cineva cu avere care să râvnească la titlul nostru de familie. Singura care m-a înţeles atunci a fost tanti Luci. M-am pomenit în toamnă cu o bursă la Conservator, fără să o fi cerut, oferită de Ministerul Artelor. Sunt sigură că a foat mâna lui tanti Luci. Tanti Luci care era prietenă cu Octavian Goga, pe atunci ministrul Artelor. De la sine înţeles că ea n-a pomenit niciodată nimic despre acest fapt. Aşa am ajuns eu pianistă cu diplomă. -Sper că nu vă pare rău. Sunteţi o pianistă cunoscută şi pe deasupra şi compozitoare. Toată lumea vă cunoaşte, vă apreciază şi vă stimează? -Şi tu? -Bineînţeles. -Atunci, de ce m-ai deranjat şi nu ţi-ai văzut de prăjitura aia a ta? -Păi, dumneavoastră... -Păi!.. Păi!.. Ce eu? Hai, du-te şi lasă-mă acum! -Vezi, aşa-mi face de multe ori, mi se confesează Vera. Este o capricioasă cu care nu ştiu cum să mă mai port. -Las-o-n pacea ei. Ea zice, ea aude. Eu aşa procedez cu a mea. Şi dă rezultate. Crede-mă! Ei, mama, eşti mulţumită acum că ştii toată povestea de dragoste a Emmei? Dar, te rog să nu te scape gura către soacră-mea, pentru că n-am nici un chef s-o ascult cu ceasurile cum o foarfecă mărunt şi se dă numai pe ea însăşi deşteaptă. Risc să-i mai trântesc vreuna şi iarăşi iese cu discuţii nelăute între noi. Bine, mami? Promiţi? -Pe cuvânt de onoare. -Perfect. Acum culcă-te, te rog, că eşti moartă de obosită.

REGATUL CUVÂNTULUI

-42-