Top Banner
PRINCIPII DE BAZĂ ALE CERCETARII Introducere Secolul XXI este caracterizat de o lume aflată în continue şi profunde schimbări, marcată de tensiuni, conflicte şi agresiunea distructivă a tehnologiei moderne asupra mediului înconjurător. Lumea este în mişcare, schimbările sociale sunt accelerate, viaţa socială se globalizează. Relaţiile individului cu societatea se modifică şi ele. Pentru a înţelege cadrul cultural în care trăim, cu multipla sa diversitate, pentru a putea discerne modul de funcţionare al instituţiilor sociale şi posibilităţile libertăţii umane trebuie să apelăm la principiile de bază ale cercetării. Zilnic observăm şi interpretăm realitatea şi lansăm speculaţii cu privire la cauzele şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor sociale în care suntem antrenaţi şi care ne influenţează viaţa. Aceleaşi fenomene generează semnificaţii deosebite. Procesele sociale complexe, ce se derulează în prezent, au o dinamică proprie ce solicită specialişti pentru cunoaşterea şi înţelegerea lor. Nevoia de sociologie apare la două nivele: - al individului instruit şi educat ce trăieşte în societate şi are nevoie să înţeleagă mecanismele de organizare socială pentru a acţiona conştient şi responsabil 1
59

Principii de Baza Ale Cercetarii

Dec 05, 2014

Download

Documents

cristian_cryss

principii de baza
Welcome message from author
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Page 1: Principii de Baza Ale Cercetarii

PRINCIPII DE BAZĂ ALE CERCETARII

Introducere

Secolul XXI este caracterizat de o lume aflată în continue şi profunde schimbări,

marcată de tensiuni, conflicte şi agresiunea distructivă a tehnologiei moderne asupra mediului

înconjurător.

Lumea este în mişcare, schimbările sociale sunt accelerate, viaţa socială se

globalizează. Relaţiile individului cu societatea se modifică şi ele. Pentru a înţelege cadrul

cultural în care trăim, cu multipla sa diversitate, pentru a putea discerne modul de funcţionare

al instituţiilor sociale şi posibilităţile libertăţii umane trebuie să apelăm la principiile de bază

ale cercetării. Zilnic observăm şi interpretăm realitatea şi lansăm speculaţii cu privire la

cauzele şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor sociale în care suntem antrenaţi şi care ne

influenţează viaţa. Aceleaşi fenomene generează semnificaţii deosebite. Procesele sociale

complexe, ce se derulează în prezent, au o dinamică proprie ce solicită specialişti pentru

cunoaşterea şi înţelegerea lor. Nevoia de sociologie apare la două nivele: - al individului

instruit şi educat ce trăieşte în societate şi are nevoie să înţeleagă mecanismele de organizare

socială pentru a acţiona conştient şi responsabil şi să-şi formeze deprinderi de convieţuire

socială şi comportare civilizată;

- al societăţii ( nivelul decizional) unde cel ce guvernează, formulează legi, imperative,

sentinţe morale trebuie să stăpânească şi cunoştinţe referitoare la realităţile sociale pe

care doreşte să le influenţeze prin acţiunea sa.

Perspectivele individuale sunt, inevitabil, parţiale şi incomplete. Există o tipologie a

indivizilor umani, corespunzătoare celor trei tipuri de societăţi:

1. individul conservator care se conduce după preceptele tradiţiei; acest tip caracterizează

societăţile tradiţionale, marcate de schimbări lente;

2. individul autonom care, trăind într-o societate caracterizată prin schimbări rapide, se

conduce după propria conştiinţă – aparţine civilizaţiei moderne;

3. individul heteronom care se conduce după aşteptările celorlalţi de la el, acţiunea sa fiind

rezultanta variabilei situaţionale a acţiunii altor indivizi.

1

Page 2: Principii de Baza Ale Cercetarii

Simţul comun, de primă mână, semnifică ansamblul cunoştinţelor spontane fondate pe

experienţa directă a agenţilor cunoscători. Simţul comun, de mâna a doua, reprezintă

ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice, transformate în imagini şi folosite în practică.

Caracteristicile cunoaşterii comune(spontane)

1. Caracterul iluzoriu al cunoaşterii comune este influenţat de:

- enculturaţie – transmiterea culturii de la o generaţie la alta; are efecte limitative

asupra cunoaşterii; limba (ca element al culturii), prin îmbogăţirea vocabularului

şi prin sintaxă, condiţionează modul de a judeca al oamenilor; percepţia lumii

înconjurătoare este condiţionată de caracteristicile gramaticale şi semantice ale

limbii subiectului cunoscător;

- socializare – procesul de formare a personalităţii în acord cu normele şi valorile

societăţii în care individul se naşte şi trăieşte; socializarea primară are rol

primordial în formarea personalităţii pentru şi, într-o anumită cultură; rolul

determinant îl joacă părinţii; socializarea secundară se realizează în instituţiile

specializate, prin transmiterea de cunoştinţe, formarea de atitudini, deprinderi şi

convingeri; socializarea se realizează diferit de la un individ la altul ( în cadrul

aceleiaşi culturi indivizii îşi formează abilităţile de cunoaştere spontană foarte

diferenţiat); socializarea permanentă are loc pe tot parcursul vieţii individului în

toate contextele în care acesta trăieşte;

- implicarea subiectivă a oamenilor în viaţa socială este diferită în funcţie de

scopurile şi interesele lor particulare ( ceea ce îi face să se autoînşele adesea);

2. Caracterul pasional

Pe parcursul vieţii şi activităţii, fiecare om are interese, scopuri, concepţii, convingeri,

prejudecăţi. De obicei, oamenii nu se mulţumesc să constate doar ce se petrece în jurul

lor, ci judecă, interpretează, apreciază realitatea, uneori denaturând-o, falsificând-o. Pentru

a-şi forma o imagine obiectivă a realităţii, oamenii trebuie să dispună de o pregătire

specială, să facă apel la un continuu examen, exerciţiu critic.

3.Caracterul contradictoriu

2

Page 3: Principii de Baza Ale Cercetarii

Permanent, indivizii oscilează între sentimentul liberului arbitru şi al fatalităţii – acest

mecanism prosocial de fluctuaţie permanentă, la nivel individual, nu este acceptabil într-

un demers ştiinţific.

4.Caracterul limitat

Indivizii au experienţe de viaţă care se circumscriu mediilor sociale în care trăiesc; află

ocazional sau nu cunosc nimic despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri, societăţi,

culturi→ceea ce nu le este cunoscut, familiar, adeseori le apare ca anormal, scandalos.

Cunoaşterea comună nu ne oferă o cunoaştere adecvată a realităţii sociale; a rămâne la

nivelul simţului comun în cunoaşterea realităţii înseamnă a-i acorda acesteia o autoritate

pe care nu o mai are de multă vreme.

Cunoaşterea ştiinţifică

Sociologia – ca studiu explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei oferă

răspunsuri la problemele care ne procupă, avându-şi temeiul în datele şi faptele strânse

printr-o cercetare sistematică, directă, date analizate şi interpretate în conformitate cu

anumite cerinţe, riguros determinate.

Ştiinţa foloseşte metode sistematice de investigare empirică, de analizare a datelor,

gândirea teoretică şi exprimarea logică a argumentelor pentru a forma un ansamblu de

cunoştinţe despre un subiect anume.

Ştiinţa este un proces, o acţiune socială prin care se urmăreşte cunoaşterea realităţii aşa

cum este ea, nu cum ne-o imaginăm;

Ştiinţa este un produs pentru că este constituită din construcţii gnoseologice faţă de care

comunitatea ştiinţifică a ajuns la un acord.

Ştiinţa este o paradigmă etică pentru că modul ştiinţific de determinare a adevărului

îmbină preocuparea pentru aplicarea corectă a metodei de cunoaştere cu observarea

riguroasă a fenomenelor→pe baza observaţiei obiective, utilizând metode adecvate, se

obţin enunţuri empirice cu valoare de adevăr.

Cunoaşterea ştiinţifică se fondează pe câteva postulate, al căror adevăr este acceptat de

majoritatea cercetătorilor din ştiinţele sociale şi comportamentale:

3

Page 4: Principii de Baza Ale Cercetarii

- principiul realismului – lumea înconjurătoare există independent de observaţia noastră,

nefiind creată de simţurile noastre;

- principiul determinismului - relaţiile din lumea înconjurătoare sunt organizate în

termeni de cauză-efect; fenomenele sociale, datorită complexităţii lor, se pretează cel

mai bine analizei probabilist- statistice;

- principiul cognoscibilităţii – lumea poate fi cunoscută prin observaţie obiectivă;

- principiul raţionalităţii – lumea poate fi cunoscută pe cale logică;

- pricipiul regularităţii.

Caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice

1.Explicaţiile şi interpretările trebuie fundamentate pe observaţii concrete, factuale pe care

cercetătorul le poate vedea, măsura, verifica pentru a asigura o precizie corespunzătoare;

2.Orice explicaţie, teorie, interpretare care vine în contradicţie cu o evidenţă ulterioară,

trebuie modificată sau respinsă;

3.Mărturiile ştiinţifice trebuie să provină din surse competente;

4.În condiţii constante, unul şi acelaşi fenomen trebuie observat de oameni diferiţi;

5.Pentru a fi confirmate, observaţiile trebuie repetate;

6.Dovada ştiinţifică asigură o bază pentru previziunea repetării unui fenomen;

7.În domeniul ştiinţei nu există adevăruri absolute.

Clarificări conceptuale

Teoria desemnează acţiunea de observare; în sens figurat, este o construcţie intelectuală, prin

care un anumit număr de legi sunt asociate unui principiu din care ele pot fi deduse în mod

riguros; în sens restrâns, teoria este un ansamblu de enunţuri cu valoare de adevăr privind

relaţiile dintre fenomene; teoriile au diferite niveluri de generalitate.

Paradigmele reprezintă realităţi ştiinţifice exemplare, exemplele standard pentru formularea

şi rezolvarea problemelor de cercetare; cel mai frecvent, termenul de paradigmă este folosit

ca model, exemplu, pattern; acceptarea uneia sau altei paradigme conduce la evaluări diferite

ale aceleiaşi realităţi. În procesul cunoaşterii este o adevărată competiţie între paradigmele

vechi şi cele noi, competiţie stimulatoare pentru ştiinţă, deoarece fiecare paradigmă a

4

Page 5: Principii de Baza Ale Cercetarii

contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea ştiinţei; paradigma este limbajul în care sunt

formulate teoriile.

Sociologia medicinei studiază fundamentele sociale ale sănătăţii şi îmbolnăvirii,

interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau boală a populaţiei, precum şi

incidenţa stării de sănătate sau boală asupra vieţii sociale a indivizilor şi grupurilor umane.

Variabilele sunt fenomene, procese, relaţii proprii realităţii desemnate care au proprietatea de

a-şi modifica conţinutul lor sau de a produce modificări de conţinut asupra altor fenomene şi

procese; variabila exprimă caracteristica generală a lumii reale, aceea de schimbare,

dezvoltare; variabila permite agentului cunoscător să detaşeze sensul schimbării, să

stabilească condiţiile în care se realizează aceasta şi factorii care stimulează sau frânează

dezvoltarea unui proces.

Ipoteza este un element indispensabil construcţiei teoretice ştiinţifice; stabilirea ipotezei pune

în evidenţă interdependenţa între abordarea teoretică şi cercetarea concretă; ipoteza este

enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică; echivalentul

ipotezei ştiinţifice este bănuiala în planul cunoaşterii comune; ipotezele pt fi:

- teoretice – fundamentale, generale, indirect testabile;

- de lucru – empirice – de cercetare – derivate din cele teoretice şi sunt enunţuri direct

testabile.

Epidemiologia (epi = în jurul, demos = populaţie, popor) studiază distribuirea îmbolnăvirilor

în rândul populaţiei, factorii ce influenţează această distribuţie, aspectele de masă ale bolii,

ratele incidenţei şi prevalenţei, evoluţia celor afectaţi de anumite boli. Epidemiologia studiază

raporul dintre boli şi factorii susceptibili de a influenţa frecvenţa, distribuţia şi evoluţia bolii.

Epidemiologia a elaborat metode de depistare şi supraveghere a populaţiei afectate de boală,

de identificare a grupurilor umane cu risc crescut de îmbolnăvire.

Sănătatea publică este preocupată de ideea ocrotirii sănătăţii publice, având ca obiective

prioritare:

- cercetarea stării de sănătate a populaţiei;

- studiul influenţei factorilor socio-economici asupra stării de sănătate a populaţiei;

5

Page 6: Principii de Baza Ale Cercetarii

- estimarea cerinţelor de ocrotire a sănătăţii pe baza unor indicatori cantitativi şi

calitativi;

- cercetarea sistemului organizatoric de apărare a sănătăţii publice: educaţia sanitară,

depistare în masă, diagnostic precoce, supraveghere medicală activă a grupurilor de

populaţie vulerabile: gravide, copii, adolescenţi, muncitori expuşi la noxe profesionale;

- studiul metodelor de evaluare a eficienţei activităţii instituţiilor sanitare;

- reorganizarea instituţiilor sanitare.

Paradigma funcţionalistă

Reprezentanţii structuralismului funcţionalist în sociologia medicală susţin că sănătatea este

esenţială pentru perpetuarea speciei umane şi pentru viaţa social organizată. Pentru ca

societatea să funcţioneze liniştit şi eficient societatea trebuie să asigure existenţa unor

persoane productive, care să garanteze împlinirea sarcinilor sale vitale(producţia de bunuri şi

servicii, şcolarizare, reproducere); dacă un număr mare de persoane din populaţia unei ţări

sunt bolnave – vitalitatea populaţiei, productivitatea, creativitatea sunt scăzute şi sărăcia –

endemică. Resursele materiale şi umane ar trebui dislocate din alte activităţi sociale vitale şi

reorientate spre asistenţa medicală curativă. Funcţionalismul consideră că instituţiile medicale

îndeplinesc funcţii centrale în societăţile moderne:

1. au rolul de a diagnostica, trata şi vindeca afecţiunile;

2. trebuie să prevină apariţia bolilor prin programe de asistenţă medicală primară, prin

controale medicale periodice, de depistare şi supraveghere a morbidităţii, depistarea

precoce a îmbolnăvirilor, promovarea modului de viaţă favorabil sănătăţii, imunizări,

educaţie pentru sănătate, ameliorarea salubrizării, asigurarea apei potabile, descurajarea

tabagismului şi alcoolismului;

3. intreprind activităţi de cercetare ştiinţifică pentru creşterea eficacităţii şi eficienţei

profilaxiei, tratamentului bolilor şi soluţionării problemelor de sănătate publică;

4. instituţiile medicale servesc ca instituţii de control social prin abilitatea lor

instituţională de a defini unele stări şi comportamente umane ca „normale” şi

„sănătoase”, iar altele, ca deviante” şi „nesănătoase”;

6

Page 7: Principii de Baza Ale Cercetarii

Talcott Parsons a definit rolul de bolnav ca pe un set de aşteptări culturale ce definesc

comportamentele adecvate şi inadecvate la persoanele bolnave sau care au probleme de

sănătate; boala trebuie controlată social, dat fiind faptul că afectează în mod negativ

funcţionarea vieţii sociale, generând aspecte disfuncţionale; rolul de bolnav are multe

trăsături comune cu rolul de deviant – bolnavul este exceptat de la atribuţiile rolului său doar

atâta timp cât se dedică în mod conştient eforturilor de însănătoşire; dacă ceilalţi ajung la

concluzia că persoana este bolnavă datorită modului de viaţă defectuos şi nu încearcă din

toate puterile să se facă bine, atunci este foarte probabil că pacientul să fie caracterizat ca

„rău” şi nu ca „bolnav”. Direcţia funcţionalistă pleacă de la presupoziţia că serviciile

medicale sunt egal distribuite tuturor membrilor societăţii indiferent de clasă socială, sex,

rasă, vârstă ori convingeri filozofice sau religioase.

Paradigma conflictualistă

Reprezentantaţii conflictualismului afirmă că oamenii din toate societăţile istorice preferă

sănătatea, bolii. Cu toate acestea, unii au o mai bună stare de sănătate deoarece au acces la

acele resurse care contribuie la păstrarea unei sănătăţi bune şi la vindecare dacă se

îmbolnăvesc; aceste inechităţi sunt înscrise în sistemul de stratificare socială: clasele sociale

superioare se bucură de o durată şi calitate a vieţii mai bune, având indici mai reduşi de

mortalitate generală şi infantilă, sunt mai puţin expuşi riscurilor legate de alcoolism,

tabagism, devianţă socială; speranţa de viaţă, durata medie a vieţii active sunt mai mari;

bolile mintale sunt mai răspândite în clasele sociale inferioare.

Teoreticienii conflictualismului acuză şi orientarea spre profit a furnizorilor de asistenţă

medicală şi serviciilor de sănătate: personalul medical este mai sensibil la profit decât la

interesele pacienţilor, mai atent cu persoanele bogate decât cu cele defavorizate; este acuzat

că ignoră trebuinţele de îngrijire medicală ale celor ce nu-şi pot permite taxele şi onorariile

medicale, care nu beneficiază de asigurări de sănătate.

Paradigma interacţionistă

pretinde că boala este un sens creat în viaţa culturală a oamenilor, o etichetă ce o atribuim

unei afecţiuni. Pentru ca o afecţiune să fie percepută şi interpretată drept boală, membrii

societăţii trebuie să o definească astfel. Definiţia bolii este negociată, validată prin

7

Page 8: Principii de Baza Ale Cercetarii

confirmarea sau infirmarea ei de către alte persoane, în procesul interacţiunii simbolice. În

societăţile moderne tot mai multe tipuri de comportamente considerate altădată ca imorale

sau păcătoase sunt privite acum drept stări patologice (medicalizarea devianţei); alcoolismul,

abuzul de droguri, violenţa, maltratarea copiilor în familie, tulburările afective sunt definite

ca probleme medicale ce primesc tratament medical. Etichetarea susţine că un act nu este

deviant în sine, ci depinde de modul în care el este definit de cei din jur şi cum reacţionează

faţă de el. Teoreticienii etichetării arată că oamenii săvârşesc comportamente deviante prin

violarea unor norme sociale. Persoanele etichetate ca deviante se află într-o situaţie de izolare

şi respingere, ceea ce duce la stigmatizarea lor. Adepţii teoriei etichetării susţin că nu actul

sau comportamentul unei persoane este deviant, ci devianţa este determinată de reacţia

socială la devianţă. Adepţii acestei teorii nu analizează temeinic cauzele care stau la baza

comportamentului deviant (sărăcie, şomaj, boli mintale, tensiuni în familie).

Paradigma pozitivistă

Pozitivismul promovează o metodologie apropiată de modelul ştiinţelor naturii, ce susţine că

sursele fundamentale ale cunoaşterii sunt inducţia teoretică sau testarea teoriilor prin

intermediul experienţei. Pentru pozitivişti funcţionează distincţia clară dintre fapte şi valori,

dintre judecăţile de constatare şi judecăţile de valoare. În accepţia pozitivismului, faptele şi

fenomenele sociale sunt explicate prin alte fapte sociale, cunoaşterea socială trebuie să ia

forma explicaţiilor şi predicţiilor, a legilor şi generalizărilor empirice, desprinse din

eventualele implicaţii axiologice, pentru a asigura „obiectivitatea” discursului sociologic.

Astfel, cercetarea este centrată pe studiul influenţei variabilelor „sociale” asupra originilor

bolii.

Paradigma interpretativă

pune accentul pe specificul subiectiv, ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implică

necesitatea concentrării analizei asupra semnificaţiilor vehiculate de actorii sociali în

interacţiunle şi situaţiile sociale. Paradigma face distincţia între fenomenul biofizic al bolii

(disease) şi fenomenul social al îmbolnăvirii (illness); în timp ce boala – disease- aparţine

lumii natural biologice a corpului uman şi apare obiectiv, independent de valoarea umană,

aparţine ştiinţei biomedicale. Modalităţile variate prin care grupurile sociale reacţionează la

8

Page 9: Principii de Baza Ale Cercetarii

boală şi o trăiesc în plan psihic sunt studiate de psihosociologia socială. Abordările

interpretative din sociologia medicală insistă asupra aspectului stigmatizant al etichetării

asupra persoanei bolnavului.

Paradigmele teoretice dominante în sociologia contemporană – funcţionalism,

conflictualism, interacţionism - nu se exclud reciproc, sunt complementare, permiţând

cercetătorilor o abordare mai complexă şi nuanţată a segmentului respectiv din realitatea

socio-medicală investigată.

Paradigma familiei nucleare (Parsons) – dezvoltarea societăţii industriale impune mobilitatea

populaţiei şi, deci, independenţa copiilor, ceea ce antrenează „nuclearizarea familiei”.

Paradigma acţiunii colective (Olson) – nici un individ nu are interesul să acţioneze pentru a

susţine o organizaţie care procură bunuri şi servicii colective, pentru că el va beneficia oricum

de ele; el va participa deoarece această organizaţie furnizează în plus satisfacţii individuale.

Paradigma capitalului social (Bourdieu) – egalitatea de acces la şcoală menţine inegalitatea

de origine socială deoarece copiii claselor superioare au mijloace culturale şi motivaţii care le

permit să profite mai bine de şcoală decât copiii claselor inferioare.

Paradigma democraţiei (Tocqueville) – egalitarismul este resortul societăţilor democratice şi,

pe măsură ce egalitatea progresează, inegalităţile devin tot mai şocante şi alimentează

exigenţa de egalitate.

Paradigma conflictelor de grup (Dahrendorf) – diverificarea societăţii antrenează o diversitate

a grupurilor sociale şi o specializare a intereselor de grup; rezultă o mulţime de conflicte de

interese între grupuri.

Paradigma Chicago (Park şi Burgess) – popularea unui oraş se face pe zone concentrice şi

prin regruparea diferitelor grupuri etnice sau sociale.

Paradigma logicii semnelor (Baudrillard) – în societăţile bogate consumatorul îşi procură

semne sociale, cumpărând în acelaşi timp bunuri şi servicii; logica semnelor se substituie

logicii necesităţilor şi comandă alegerile sale mai mult decât utilitatea.

Paradigma naşterii capitalismului (Max Weber) – burghezul se transformă în întreprinzător,

atunci când vede în bogăţie un capital, o investiţie productivă şi nu o ocazie de speculă sau de

viaţă îmbelşugată. Teologia morală a calviniştilor este congruentă cu cu această ideologie.

9

Page 10: Principii de Baza Ale Cercetarii

Paradigma socializării anticipate (Merton) – indivizii tind mai degrabă să imite valorile şi

comportamentele grupurilor cărora doresc să li se alăture, decât pe cele ale grupurilor cărora

le aparţin.

Paradigma frustrării relative (Stoufer) – dacă normele sociale sunt clar definite şi percepute

ca stabile, indivizii îşi limitează ambiţiile în funcţie de aceste norme. Dacă normele sunt

imprecise şi instabile, indivizii nutresc ambiţii ce depăşesc posibilităţile de realizare şi resimt

frustrare.

Anomia ( a = fără, nemos = norme) socială (Durkheim) descrie dereglarea funcţionalităţii

unor societăţi, care nu mai reuşesc să integreze individul; desemnează o stare de dezordine,

criză, absenţa regulii. Lipsa reglementărilor sociale, scăderea puterii de acţiune a societăţii

asupra indivizilor se manifestă printr-o perturbare a ordinii colective datorită diminuării

puterii morale sau crizei unei autorităţi capabile să impună reguli pe care indivizii să le

accepte şi să le respecte.

Merton a definit starea de anomie ca un conflict între scopurile valorizate social şi mijloacele

de realizare a acestora de către indivizi. Există mai multe tipuri de adaptare a

comportamentului, în funcţie de scopurile valorizate social şi mijloacele instituţionalizate:

1. conformitatea reprezintă modul ideal de adaptare a conduitei, caracterizat prin

acceptarea scopurilor propuse în societate şi a mijloacelor instituţionalizate care

asigură ordinea socială;

2. inovaţia este caracterizată prin atitudinea de acceptare a scopurilor, dar incapacitatea

de a utiliza mijloacele legale;

3. ritualismul constituie un tip de conduită care, conştientizând imposibilitatea atingerii

scopurilor acceptate de societate, le respinge, concentrându-se asupra realizării

mijloacelor instituţionalizate;

4. evaziunea este acel tip de comportament care respinge atât scopurile culturale cât şi

mijloacele pentru atingerea lor (alcoolul, tranchilizante, etc.);

5. contestarea, rebeliunea refuză atât scopurile culturale cât şi mijloacele venind în

acelaşi timp cu altele de substituţie, alternative.

Boala şi sănătatea – concepte evaluative

10

Page 11: Principii de Baza Ale Cercetarii

Conceptele de sănătate şi boală sunt concepte evaluative, fiind circumscrise de dezvoltarea

cunoaşterii bio-medicale, de orientările intelectuale ale culturii, de sistemul axiologic al

societăţii. Cultura condiţionează atât reacţiile faţă de boală, cât şi valoarea ce se acordă

sănătăţii ca fenomen social. Sănătatea şi boala sunt anturate de credinţe, atitudini şi

practici specifice diferitelor socetăţi şi sunt apreciate în funcţie de anumite standarde

normative, proprii acelei societăţi. Sistemul valorilor culturale reprezintă cadrul de

înţelegere şi interpretare a acestor noţiuni. Parsons a definit boala şi sănătatea în legătură

directă cu problema devianţei, a conformităţii şi a controlului social: el consideră boala ca

o formă de comportament deviată de la normal, iar sănătatea ca pe un tip de comportament

normal, conformist. Societatea instituţionalizează devianţa pe care o reprezintă boala şi se

sprijină pe profesioniştii medicali pentru a trata persoanele „deviate”. Practica medicală

constituie un mecanism prin care societatea pune membrii săi în starea de a rezista bolii;

astfel sunt definite rolurile de bolnav, de medic, cu drepturile şi obligaţiile fiecăruia.

Starea indivizilor poate fi satisfăcătoare sau nu în îndeplinirea rolurilor, iar rolurile şi

îndeplinirea obligaţiilor sunt fundamentale în toate societăţile omeneşti. Capacităţile

funcţionale sunt apreciate în legătură cu anumite standarde normative. Neputinţa de a

corespunde acestor standarde, neputinţă provenită din deficienţe ale capacităţii fizice sau

psihice este catalogată drept boală. Boala şi sănătatea nu pot fi definite decât prin raportare

la fiinţa umană privită ca un tot unitar, ca fiinţă biologică, psihică şi socială, în acelaşi

timp.

11

Page 12: Principii de Baza Ale Cercetarii

Conceptul de sănătate este un concept plurisemantic şi a cărui semnificaţie cunoaşte variaţii

subtile în funcţie de diferite grupuri, clase sociale sau populaţii. Sănătatea presupune absenţa

bolii, o constituţie genetică bună şi o stare de echilibru a organismului dată de capacitatea de

adaptare a individului la tot ceea ce ţine de mediul său de viaţă (factori atmosferici,

alimentaţie, muncă, relaţii afective, evenimente stresante ale vieţii, integrare în grupurile de

aparteneţă). D.p.d.v. biologic, sănătatea poate fi definită ca acea stare a unui organism

neatins de boală, în care toate aparatele şi sistemele funcţionează normal (homeostazie), stare

în care funcţiile necesare se îndeplinesc insensibil sau cu plăcere. D.p.d.v. psihic, sănătatea

poate fi definită ca armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii

asimilate de individ, presupune capacitatea de a munci productiv, de a iubi, de a se ocupa de

soarta celorlalţi şi de a avea un grad rezonabil de autonomie personală, o viaţă cu sens, o viaţă

care merită trăită. Se enumeră 13 criterii ale sănătăţii mintale:

1.Conştiinţa clară a interesului personal;

2.Conştiinţa liberă a interesului social;

3.Auto-orientarea – capacitatea de a se conduce şi orienta singur în viaţă;

4.Nivel înalt de toleranţă la frustrare;

5.Acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la incertitudine;

6.Angajarea în activităţi creatoare;

7.Gândire ştiinţifică, realistă şi obiectivă;

8.Auto-acceptare – capacitatea de a se accepta aşa cum este, cu părţile sale bune/rele,

capacitatea de a se bucura de viaţă;

9.Angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante;

10.Realism şi gândire antiutopică;

11.Asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale proprii;

12.Flexibilitate în gândire şi acţiune;

13.Îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă.

Maslow a sistematizat conceptul de personalitate autorealizată, cu următoarele trăsături:

1.Orientarea realistă în viaţă;

2.Acceptarea de sine, de ceilalţi şi a lumii înconjurătoare aşa cum sunt;

12

Page 13: Principii de Baza Ale Cercetarii

3.Înalt grad de spontaneitate;

4.Centrare pe probleme şi nu pe trăirile subiective;

5.Atitudine de detaşare şi nevoie de intimitate;

6.Autonomie şi independenţă;

7.Apreciere elastică a oamenilor şi lucrurilor, lipsită de stereotipii;

8.Are experienţe spirituale profunde;

9.Se identifică cu omenirea, are interese sociale puternice;

10.Relaţiile sale afective intime sunt profunde şi cu mare încărcătură emoţională, practicate

cu puţine persoane, şi nu superficiale, dar cu multe persoane;

11.Împărtăşeşte atitudini şi valori democratice;

12.Nu confundă mijloacele cu scopurile;

13.Simţul umorului este superior, detaşat, filozofic, nu ostil şi vindicativ;

14.Are mare potenţial creator;

15.Se opune conformismului cultural;

16.Transcede mediul său de viaţă, nu se conformează acestuia.

Allport caracterizează normalitatea prin: percepţie corectă a lumii interne şi externe, percepţie

de sine adecvată, respect de sine şi autoacceptare, controlul comportamentului prin

autodirecţionarea sa, dăruire şi afecţiune, sensibilitate spirituală specific umană, generozitate,

conştiinţa vulnerabilităţii proprii, nevoia de cooperare şi respect reciproc, adaptare la norme

şi la mediu, capacitatea de a-şi asigura autonomia şi de a rămâne liber, capacitatea de a

îndeplini un rol, autorealizare; adaptarea homeostatică la un mediu variabil din care decurg

libertatea omului de a alege, responsabilitate şi progres.

Omul este alcătuit din strămoşi (ereditate), împrejurări (mediu) şi aspiraţiile sale proprii.

D.p.d.v. social, sănătatea este acea stare a organismului în care capacităţile individuale sunt

optime pentru ca persoana să îndeplinească în mod adecvat rolurile sociale şi sarcinile pentru

care a fost socializat. Atât biologic, cât şi social, sănătatea reprezintă nu doar un scop în sine,

ci şi un mijloc pentru o existenţă plenară, rodnică, creatoare. Sănătatea este înţeleasă atât ca

stare individuală, cât şi ca stare colectivă ( a unei naţiuni), atât ca o trebuinţă, cât şi un drept,

atât ca un scop ce trebuie atins de către individ, cât şi ca un obiectiv politic ce trebuie realizat

13

Page 14: Principii de Baza Ale Cercetarii

de către stat, sănătatea fiind o componentă indispensabilă a dezvoltării sociale. Condiţiile

sociale esenţiale ale sănătăţii sunt: eliminarea fricii de război, asigurarea egalităţii şanselor

pentru toate persoanele, satisfacerea trebuinţelor fundamentale privind hrana, aprovizionarea

cu apă potabilă, asigurarea unui minimum de educaţie, locuinţe decente, loc de muncă sigur şi

un rol util al persoanei în societate, voinţă politică şi suport public.

Noţiunea de boală are sens numai în funcţie de omul privit ca un tot (holistic). D.p.d.v.

biologic, boala este o stare a organismului sau a unei părţi din organism, în care funcţiile sunt

afectate sau deranjate datorită unor factori din mediul intern sau extern. Dintr-o perspectivă

plurifactorială, boala poate fi considerată o stare finală, rezultat al unei combinaţii de factori

ecologici şi comportamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile genetice, care plasează

statistic individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei alimentaţii neraţionale,

dezechilibrate, de lungă durată, expunerii cronice la agenţi patogeni la locul de muncă,

stresului vieţii sau altor factori. Boala reprezintă un proces care, chiar dacă nu conduce la

modificări marcante structurale sau funcţionale, afectează viaţa psihică a subiectului, ca o

reacţie a acestuia la boală. Boala creează o anume anxietate, incertitudine în primele ei stadii,

incertitudine atenuată sau suprimată prin diagnostic. Etichetată prin diagnostic, starea de

boală este legitimată, iar comportamentul bolnavului se structurează în jurul acestei stări.

Această conştiinţă se exprimă printr-un registru larg de manifestări şi reacţii, în funcţie de

natura bolii şi de trăsăturile de pesonalitate ale bolnavului. Poate apărea anozognozia =

negarea subiectivă sau nerecunoaşterea bolii (fuga de boală) sau hipernozognozia =

supraevaluarea subiectivă a simptomelor (refugiul în boală). Literartura anglo-saxonă

utilizează trei termeni pentru a defini dimensiunile particulare ale bolii:

- illness – realitatea subiectivă a bolii, ceea ce simte, percepe bolnavul, percepţia

individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa şi în activităţile sale sociale;

- disease – realitatea biofizică a bolii, boala aşa cum este ea definită de cunoaşterea

ştiinţifică medicală, ca anomalie a structurii sau fiziologiei organismului;

- sickness – realitatea socio-culturală a bolii, modelarea, în relaţie cu structurile sociale,

a rolului de bolnav.

14

Page 15: Principii de Baza Ale Cercetarii

Consecinţele stării de boală depăşesc disfuncţiile biologice şi psihologice, afectând întreaga

viaţă socială a persoanei. Persoana bolnavă pierde controlul activităţii sociale normale, cu

particularităţi în diferite tipuri de îmbolnăvire; ca situaţie de impas existenţial, boala

antrenează o serie de servituţi şi restricţii, modificând modul de viaţă al individului:

restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice, limitarea sau suprimarea

unor activităţi intelectuale sau profesionale ( surse intrinseci de satisfacţie pentru unii),

suprimarea unor activităţi extraprofesionale, modificarea unor relaţii interpersonale în sensul

diminuării contactelor, dereglarea raporturilor conjugale/ familiale, pierderea sau reducerea

capacităţii de muncă (şi a mijoacelor de subzistenţă), dependenţa faţă de ceilalţi. Sub aspect

social, boala are drept consecinţe pierderea rolurilor obişnuite, a unor gratificaţii şi a unor

moduri de comportament adaptativ. A fi bolnav este o stare socială alterată care este privită

de mulţi ca deviantă, de nedorit. Cel ajuns în situaţia de bolnav trebuie să caute tratamentul

pentru a-şi corecta starea. Prin stigmat se înţelege orice atribut sau semn, fizic sau social,

care devalorizează identitatea unui actor social încât el nu mai poate beneficia de întreaga

acceptare a societăţii. Termenul este folosit cu referire la orice condiţie, atribut sau

particularitate care marchează un individ ca inacceptabil, inferior cultural sau exclus. Forţa

unei etichete este foarte mare şi poate avea consecinţe tulburătoare pentru persoana etichetată.

O consecinţă nefericită a etichetării este că stigmatul unui individ ajunge să domine percepţia

lui de către ceilalţi şi modul în care ceilalţi îl tratează.

Societatea în care trăieşte omul devine factorul care condiţionează formarea tipurilor de

reacţie individuală faţă de durere. Modelarea culturală priveşte nu numai stilul manifestărilor

sau natura angoaselor asociate diverselor simptome.

Stilul de viaţă şi sănătatea

Modul de viaţă se referă la elementele obiective ale traiului, la condiţiile materiale,

economice şi sociale ale vieţii oamnilor. Principalii indicatori ai modului de trai sunt:

- natura muncii (ocupaţiei, profesiunii) şi durata ei;

- învăţământul, calificarea profesională şi accesibilitatea formelor acestora;

- rezidenţa şi circulaţia (timpul afectat şi mijloacele de locomoţie disponibile şi

utilizate);

15

Page 16: Principii de Baza Ale Cercetarii

- locuinţa ( m2/ persoană) şi echipamentul acesteia (gradul de confort);

- condiţiile de igienă şi asistenţă sanitară (accesibilitatea acesteia);

- mijloacele de comunicare, telecomunicaţiile;

- informaţiile şi cultura;

- timpul liber (durata şi folosirea acestuia).

La aceşti factori se pot adăuga sistemul tradiţiilor, obiceiurilor, moralei, configuraţiei

profesionale a populaţiei etc. Aceşti factori, în evoluţia lor istorică, contribuie la formarea

profilului psihologic al unei populaţii, la formarea personalităţii indivizilor şi la structurarea

relaţiilor sociale. Orice mod de viaţă este produsul unei istorii, reflexul unei culturi şi al unor

tradiţii specifice. Fiecare societate are un mod specific de viaţă.

Stilul de viaţă se referă la aspectul subiectiv al modului de viaţă. Reprezintă o strategie de

viaţă pentru care individul optează şi care orientează toate manifestările sale particulare.

Această strategie are la bază anumite credinţe, imagini, reprezentări ale individului despre

lume şi viaţă, în virtutea cărora el alege, se comportă, acţionează, face opţiuni care-l pot

conduce la reuşită sau la eşec. Stilul de viaţă se referă la decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă

care afectează sănătatea persoanelor: riscuri autoasumate (tabagismul, abuzul de roguri,

alimentaţia excesivă sau subnutriţia, alcoolismul, promiscuitatea sexuală, stilul de conducere

auto imprudent, practicile sexuale riscante, neutilizarea centurii de siguranţă, sedentarismul,

lipsa timpului liber, stresul professional), riscuri imputabile persoanei, care pun în pericol

sănătatea proprie. Unele riscuri sunt impuse de condiţiile social-economice ale persoanelor:

şomajul, sărăcia, discriminarea socială, sexuală şi etnică, inegalităţile sociale etc. Stilul de

viaţă constă din combinaţii ale diferitelor practici şi deprinderi comportamentale şi condiţii de

mediu ce reflectă modul de viaţă, influenţate de antecedentele familiale, condiţiile culturale şi

socio-economice ale persoanei. Stilul de viaţă este tipul de comportament repetitiv, habitual,

condiţionat de nivelul de cultură şi de nivelul de trai, aflat totuşi sub controlul limitat al

familiei şi individului, în cadrele impuse de resursele lor economice. Stilul de viaţă este

modul de viaţă bazat pe interacţiunea dintre condiţiile de viaţă în sens larg şi tipurile

caracteristice de comportament, determinate de factorii socio-culturali şi de caracteristicile

personale. Modificarea stilului de viaţă implică schimbarea concomitentă a

16

Page 17: Principii de Baza Ale Cercetarii

comportamentului personal şi a condiţiilor de viaţă. Pe baza unui chestionar al stilului de

viaţă, Driscoll şi Eckstein au elaborat o tipologie a stilurilor de viaţă, folosind descrieri din

lumea animală, referitoare la:

Tigru – persoană agresivă, căreia îi place să-şi exercite autoritatea asupra anturajului, să fie în

centrul atenţiei şi insistă să-şi croiască propriul drum în viaţă.

Cameleonul – este conformist, flexibil, înfruntă problemele existenţiale în mod indirect.

Broasca ţestoasă – este retrasă, discretă, serioasă, plină de zel şi descurcăreaţă, duce o viaţă

stabilă, echilibrată.

Vulturul – individualist, nu ţine cont de părerea opiniei publice, egoist, calcă în picioare

interesele altora pentru a-şi realiza scopurile personale.

Somonul – dârz, opozant, preferă să “înnoate împotriva curentului”, nu împărtăşeşte valorile

dominante din comunitatea în care trăieşte.

Max Weber defineşte stilul de viaţă în dependenţă de doi factori: comportamentul şi şansele

de viaţă. Noţiunea sa de stil de viaţă îmbină opţiunile individuale cu constrângerile

socialeconomice. Stilul de viaţă al unei persoane poartă amprenta modului de viaţă al

comunităţii şi a grupului în care persoana s-a născut şi s-a format. Opţiunile pe care persoana

le face şi în funcţie de care îşi structurează stilul de viaţă sunt individuale, dar valorile,

reprezentările, ţelurile şi aspiraţiile în virtutea cărora face alegerile au o determinare socială.

Rezultă că stilul de viaţă este determinat social şi grupal în acelaşi timp. Din perspectiva

sociologiei medicale, interesează evaluarea stilurilor şi modurilor de viaţă d. p. d. v. al

calităţii vieţii pe care o pot asigura – stil de viaţă favorabil sănătăţii/ stil de viaţă nefavorabil

sănătăţii.

Stilul de viaţă favorabil sănătăţii constă în practicarea sistematică a exerciţiilor fizice,

abstinenţa tabagică, consumul moderat de alcool – 1-2- unităţi/zi - vin, dietă echilibrată şi

variată - bogată în legume şi fructe proaspete, săracă în grăsimi suprasaturate şi colesterol,

evitarea consumului de droguri, prevenirea accidentelor de circulaţie, prudenţă în alegerea

pertenerilor sexuali, folosirea strategiilor adecvate de ajustare la stresul profesional.

Importanţa stilului de viaţă rezultă şi din ponderea lui în determinarea stării de sănătate a

indivizilor. Între cei patru factori determinanţi ai sănătăţii – factorul biologic (20%),

17

Page 18: Principii de Baza Ale Cercetarii

mediul ambient (19%), sistemul serviciilor de sănătate(10%) şi stilul de viaţă – stilul de

viaţă are ponderea cea mai însemnată ( 51%).

Elemente componente ale stilului de viaţă

Consumul de alcool, fumatul, obezitatea şi consumul de droguri implică modificări

fiziologice şi pot conduce la depedenţă. Împreună cu alţi factori psihosociali (stress, lipsa

unei recreeri eficiente) factorii de risc enumeraţi constituie setul de acţiuni ce definesc stilul

de viaţă al unui individ. Stilul de viaţă poate fi pozitiv când comportamentele nu se abat de la

standardele normale) şi negativ (când abaterile se constituie în factori de risc). Stilul de viaţă

negativ este determinat de factorul socio-economic şi de factorul cultural-educativ.

Prosperitatea economică folosită greşit se poate converti în abuz alimentar, sedenarism,

fumat, consum de alcool. Precaritatea economică, la nivel individual, este cauză a unei

alimentaţii neadecvate caloric şi nutritiv. Lipsa unei educaţii specifice la nivelul populaţiei, în

contextul unor mentalităţi alimentare comportamentale nesănătoase, devine un puternic factor

de rezistenţă în faţa oricăror recomandări medicale. Efectele stilului de viaţă asupra sănătăţii

sunt:

- efecte directe – fumatul, alcoolul = factori de risc în cancer pulmonar sau ciroză;

alimentaţia bogată în colesterol are rol etiologic în aterogeneză;

- efecte mediate, de potenţare a celorlalţi factori de risc – agravarea diabetului zaharat, a

HTA.

Cunoaşterea factorilor de risc şi a efectelor pe care le generează constituie una dintre

premisele realizării unui control al stilului de viaţă şi limitării şi chiar stopării acestor factori

teratogeni.

Dublete conceptuale

Realitatea socio-umană este descrisă printr-o serie de binoame conceptuale,

Obiectiv-subiectiv - exprimă cel mai bine dualitatea realităţii sociale; realitatea socială este

un sistem alcătuit din forţe şi structuri existente în afara voinţei şi conştiinţei individului

(obiective) dar şi din elemente care depind de individ, factori pe care el îi poate controla

(subiectivi). Indivizii interpretează continuu mediul în care trăiesc, acţiunile proprii şi ale

celorlalţi; interpretările lor se traduc în acte comportamentale; agenţii umani, în calitate de

18

Page 19: Principii de Baza Ale Cercetarii

indivizi, grupuri, popoare şi culturi, construiesc mereu, prin interacţiune atât realitatea

obiectivă cât şi pe cea subiectivă; disciplinele socio-umane iau în considerare atât

dimensiunea obiectiv-structurală a realităţii umane cât şi pe cea subiectiv simbolică.

Teoretic – empiric – sunt două dimensiuni ale oricărui demers în ştiinţele socio-umane;

teoretic se referă la idei, teorii, explicaţii, interpretări, ipoteze elaborate asupra realităţii; între

teoretic şi empiric există un feed-back pozitiv: ipotezele, teoriile potenţează cercetarea

concretă, constatările empirice conduc la formularea de noi ipoteze, teorii, interpretări;

activitatea teoretică are următoarele roluri:

- stabileşte scheme clasificatorii precise;

- formulează concepte complexe care orientează cercetătorul spre fapte interesante;

- formulează probleme de cercetare de mare imporatnţă d.p.d.v. al societăţii;

- formulează idei generale asupra manierei în care se produc schimbările,

- formulează ipoteze;

- pune în relaţie faptele empirice cu altele, ipotetice.

Empiric reprezintă studierea concretă a realităţii sociale prin metode şi tehnici specifice cu

ajutorul cărora cercetătorii obţin date, informaţii şi cunosc realitatea. Rolul cercetării

empirice:

- iniţiază teoria prin descoperirea unor fapte neaşteptate;

- orientează teoria dându-i noi direcţii;

- reformulează teoria,

- clarifică conceptele utilizate în teorie.

Cantitativ – calitativ

Modelul cantitativist presupune existenţa unei realităţi obiective, a unor structuri exterioare

indivizilor, în timp ce modelul calitativist pune accentul pe subiectivitatea umană, pe

motivaţiile şi aşteptările lor, pe înţelegerea realităţii sociale. Modelul cantitativ foloseşte ca

metode de cercetare experimentul, ancheta pe bază de chestionar, în timp ce modelul calitativ

foloseşte interviul de grup, studiul de caz.

19

Page 20: Principii de Baza Ale Cercetarii

Macro-micro

Macro este analiza la nivel global, considerarea în masă a sistemului social; micro este

analiza elementelor, entităţilor ce compun unităţile sociale complexe.

Metodologia cercetării ştiinţifice

Metodologia cercetării ştiinţifice reprezintă analiza metodelor şi tehnicilor aplicate în

realizarea şi finalizarea cercetării sociologice. În analiza ştiinţifică a socialului există nivelul

decriptiv, în care se ia act de problemele sociale şi nivelul reflexiv-cognitiv care stabileşte

legăturile logice, pentru a stabili cauzele disfuncţiilor sociale.

Metoda desemnează calea urmată de raţiunea umană pentru a ajunge la cunoaşterea sau

demonstrarea unui adevăr, ansamblul de operaţii intelectuale ce permit analizarea,

înţelegerea, explicarea unei realităţi studiate; ansamblul de reguli sau procedee destinate

atingerii în cele mai bune condiţii a unui obiectiv (ancheta sociologică).

Tehnicile sunt maniere particulare de cunoaştere şi acţiune ce pun în joc acţiuni practice

concrete, adaptate unui scop precis şi definit (chestionarul).

Procedeul este o manieră de acţiune, de utilizare a instrumentelor de cercetare (formularul =

instrument).

Clasificare:

1.Metode aflate sub cupola observaţiei: interviul, sondajul de opinie, testele şi scalele de

aptitudini, observaţia, documentarea.

2.Metode circumscrise sistematizării: descrierea, clasificarea, experimentul, analiza

comparată.

Fiecărei metode îi corespunde un set de tehnici, operaţii speciale de identificare, colectare,

prelucrare a datelor.

Observaţia ştiinţifică este sistematică şi integrală (vizând fenomenele în totalitatea lor);

demersul este analitic (nici un eveniment al realităţii nu se lasă deoparte, pentru că orice fapt

poate avea semnificaţie socială); observaţia poate fi: de explorare – are ca obiect o realitate

asupra căreia nu dispunem de informaţii teoretice şi practice preliminare (etnologie,

antropologie); de diagnostic – se referă la probleme, aspecte şi situaţii umane despre care

există deja un volum de informaţii şi în legătură cu care se pot formula ipoteze; trebuie să fie

20

Page 21: Principii de Baza Ale Cercetarii

sinceră şi obiectivă, să nu intre în sfera emoţională şi să nu emită judecăţi de valoare, să fie

controlată, verificată, repetată, să beneficieze de o bună planificare, cu reguli dinainte

stabilite, să se noteze cu acurateţe faptele observate. Există trei tipuri de observaţii:

- observaţia structurată ce constă în utilizarea unor tehnici de măsurare, în care se

specifică modul de înregistrare a datelor, a manifestărilor sociale, cercetătorul nefiind

implicat în domeniul investigat;

- observaţia participativă ce constă în implicarea totală sau parţială a cercetătorului în

situaţiile sociale investigate;

- observaţia nedistorsionată presupune utlizarea unor instrumente de înregistrare a

situaţiilor sociale în vederea aplicării ulterioare a sistemelor de categorizare a

informaţiilor pentru prelucrări empirice şi interpretări teoretice.

Fiind o metodă prepodenrent calitativă, observaţia reprezintă unul din criteriile principale de

testare a capacităţilor de investigare empirică a unui sociolog.

Chestionarul este o tehnică şi un instrument de cercetare şi constă dintr-un ansamblu de

întrebări scrise, imagini grafice, ordonate logic şi psihologic, care prin administrare sau

autoadministrare, determină din partea celor anchetaţi răspunsuri ce urmează a fi înregistrate;

se foloseşte în cercetarea sociologică pentru culegerea datelor obiective (vârstă, sex, nivel de

şcolarizare, venituri) şi a datelor subiective (opinii, atitudini, trebuinţe, aspiraţii). Importantă

este şi ordinea întrebărilor în chestionare – există întrebări introductive care sunt generale şi

încearcă să stabilească contactul între operator şi subiect, întrebări de trecere, referitoare la

tema studiată, datele factuale, întrebări filtru, care au rolul de a separa după un anumit

criteriu, un segment al populaţiei cercetate de restul subiecţilor. Întrebările trebuie să fie

clare, precise, fără figuri de stil, să nu fie negative, să nu sugereze răspunsul, să ţină cont de

nivelul de şcolarizare al subiecţilor anchetaţi.

Valorile sunt principii despre ceea că e demn de urmat în viaţă; funcţionează la nivel

individual, grupal, social; sunt promovate de structuri şi instituţii sociale (şcoală, biserică,

familie, mass-media); sunt determinate cultural, prin socializare şi educaţie; produc un anumit

tip de personalitate, o cultură specifică; au statut de motive acţionale, reprezintă stiluri de

conduită; sunt supuse presiunilor situaţionale, interpretărilor şi schimbărilor; sunt dizolvate în

21

Page 22: Principii de Baza Ale Cercetarii

normele sociale care sunt mai uşor de identificat în comportamentul uman; sunt de ordinul

zecilor, au mare stabilitate. Valorile se transcriu în atitudini, atitudinile se exprimă şi se

specifică în opinii.

Atitudinile sunt poziţii relativ stabile faţă de obiecte, indivizi, situaţii şi faţă de propria

persoană; sunt o strânsă împletire de procese afective, cognitive şi conative; sunt stabile în

timp, bipolare(pro-contra); exprimă valorile; sunt de ordinul sutelor.

Opiniile sunt păreri, reacţii exprimate verbal, schimbătoare, fluctuante, mii, zeci de mii; sunt

expresia verbală a atitudinii, acte de conduită deschisă semantico-gestico-posturală.

Opinia publică este un complex de păreri exprimate public asupra unei chestiuni disputate,

controversate, care vizează interesele unui număr semnificativ de persoane; este o

manifestare, o concretizare a mentalităţii faţă de diferite situaţii.

Mentalitatea este o judecată de bază ce ghidează descrierea, înţelegerea, aprecierea şi

acţiunea într-un anumit domeniu (credinţă, judecată de valoare); schimbările de mentalitate

sunt fenomene de lungă durată, nu se produc odată cu schimbarea opiniilor.

22

Page 23: Principii de Baza Ale Cercetarii

Eşantionarea este o tehnică statistico - metodologică aplicabilă în cercetarea sociologică, în

vederea selectării dintr-o populaţie a unei părţi – eşantion - ce va fi analizată pentru a facilita

elaborarea de informaţii despre întreaga populaţie. Presupoziţia fundamentală a eşantionării

este că analiza unei părţi din populaţia de referinţă conduce la rezultate similare cu acelea

obţinute prin investigarea întregii populaţii; eşantionul trebuie să ofere o imagine cât mai

precisă a populaţiei de referinţă, să fie obţinut prin aplicarea unor tehnici probabilistice, să fie

economicos, să fie reprezentativ pentru problema analizată. Eşantionarea probabilistă

utilizează selecţia repetată, selecţia nerepetată şi selecţia mecanică; eşantionarea prin metoda

alegerii raţionale sau în baza unor criterii stabileşte cote de selecţie (ocupaţie, sex, vârstă,

domiciliu etc.); eşantionarea prin metoda stratificării (zone geografice, cartiere, străzi, numee

de case).

Determinarea cantitativă a unor fenomene cu un grad mai mare de precizie, numărându-se

fiecare caz în parte, pe un anumit teritoriu se realizează prin recensământ care este o tehnică

de cercetare statistică.

Interviul este tehnica de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la

indivizi şi grupări umane în vederea descrierii ştiinţifice a fenomenelor socioumane. Se

bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri ca şi chestionarul; se

studiază comportamente greu de observat, în studiul credinţelor, opiniilor, atitudinilor.

Avantaje:

- flexibilitate – se obţin răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

- rată ridicată a răspunsurilor;

- permite observarea comportamentelor nonverbale;

- asigură controlul succesiunii întrebărilor;

- asigură spontaneitatea răspunsurilor;

- asigură răspunsuri personale;

- asigură răspunsuri la toate întrebările;

- permite studierea unor probleme complexe prin utilizarea unor ghiduri amănunţite.

Dezavantaje:

- cost ridicat;

23

Page 24: Principii de Baza Ale Cercetarii

- timp necesar îndelungat;

- erori datorită operatorilor de interviu;

- imposibilitatea celor intervievaţi de a consulta documente;

- nu asigură anonimatul.

Etapele necesare sunt găsirea persoanelor cuprinse în eşantion, obţinerea acordului pentru

interviu, punerea întrebărilor, înregistrarea răspunsurilor şi a condiţiilor în care s-a desfăşurat

interviul. Comunicarea în cadrul interviului este verbală 10% şi 90% nonverbală

(expresivitate, gesturi, postură, privire – 75% şi inflexiuni şi accente în emisia verbală 15%.

Strategia interviului presupune punerea întrebărilor în ordinea din chestionar, lăsarea timpului

necesar pentru gândire, onestitate, respectarea intimităţii şi aspectului confidenţial al

informaţiilor obţinute, respectarea vârstei, sexului, trăirilor, experienţei intervievatului. Există

mai multe tipuri de interviu – extensive/ intensive, personale/ de grup, face to face/ prin

telefon.

Biografia socială este o metodă de înregistrare/ autoînregistrare a experienţei de viaţă a

unui individ; este un document personal, neoficial, util în studierea faptelor, activităţii,

aspiraţiilor, universului de gândire şi simţire proprii individului dar, şi a condiţiilor

socioeconomice concrete în care acesta trăieşte. Biografia socială permite studierea unor

fenomene psiho-sociale ca: adaptarea şi integrarea socio-culturală, structurarea vechilor

obiceiuri, adaptarea şi internalizarea unor noi norme şi valori oferind o alternativă la

abordarea statistică a faptelor. Utilizarea ei, ca şi a celorlalte documente personale neoficiale

ridică probleme metodologice datorită dificultăţii colectării unui număr suficient de mare de

biografii, greutăţii de a stabili autenticitatea documentului, a motivelor care îi fac pe oameni

să-şi consemneze experienţa de viaţă

(autoapărarea, exhibiţionismul, încercarea de a-şi pune ordine în propria existenţă, încercarea

de exprimare estetică, căutarea unor modalităţi de rezolvare a problemelor personale,

explicarea conflictelor, dorinţa de publicare, solicitările administrative – curriculum vitae).

24

Page 25: Principii de Baza Ale Cercetarii

Studiul de caz / analiza de caz este o metodă de cercetare exhaustivă a unei unităţi sociale,

a unor evenimente, fenomene sau procese considerate a alcătui un tot structurat; este

adecvată când se studiază aspecte prezente de viaţă socială şi nu se exercită un control asupra

comportamentelor şi acţiunilor (ca în experiment), căutându-se răspunsuri la întrebări de tipul

„cum”, „de ce” au loc acestea; este o metodă de diagnoză prin care se realizează o abordare

intensivă din perspectiva unei caracteristici considerate esenţiale a unei unităţi sociale, a

activităţii unui individ.

Ancheta sociologică este o metodă de cercetare ce încorporează tehnici, procedee şi

instrumente interogative de culegere a datelor (interviu, chestionar); obiectul de abordare este

realitatea socială, evenimente, fenomene, procese caracteristice şi atitudinea oamenilor faţă

de acestea, semnificaţiile pe care ei le atribuie, sfera lor de aspiraţii, preocupări din domeniul

economic, demografic, cultural, politic. Cele mai semnificative atribute ale anchetei sunt

posibilitatea de a culege informaţii bogate, rapiditatea cu care se aplică instrumentele de

anchetă, aria largă de aplicabilitate, economicitatea. În funcţie de ţelurile urmărite şi modul

de desfăşurare ale anchetei distingem anchete extensive/ intensive, cantitative/ calitative,

individuale/ colective, directe/ indirecte.

După conţinutul problemelor investigate anchetele pot fi socio-economice, de opinie publică,

comerciale, asupra mijloacelor de comunicare în masă etc. Operaţiile, etapele implicate sunt:

- stabilirea temei,

- determinarea obiectivelor,

- documentarea prealabilă (literatura problemei),

- elaborarea ipotezelor,

- definirea conceptelor,

- operaţionalizarea conceptelor (elaborarea spaţiului de atribute, a dimensiunilor,

variabilelor, indicatorilor),

- cuantificarea = fixarea expresiilor cantitative ale indicatorilor direct observabili pentru

care se culeg date,

- determinarea populaţiei (fixarea subiecţilor prin recensământ/ loturi/ eşantionare,

- stabilirea tehnicilor şi procedeelor de anchetă (interviu, chestionar),

25

Page 26: Principii de Baza Ale Cercetarii

- întocmirea instrumentelor de lucru (chestionae, ghiduri de interviu, planuri de

convorbire, scale)

- ancheta pilot = repetiţia în mic a anchetei,

- constituirea echipei de anchetatori cu instruirea lor şi repartizarea sarcinilor,

- întocmirea calendarului de desfăşurare a anchetei,

- verificarea informaţiilor culese şi reţinerea formularelor valide în vederea prelucrării,

- codificarea informaţiilor, dacă nu au fost precodificate când s-au elaborat instrumentele

de cercetare,

- întocmirea machetei de prelucrare a datelor,

- prelucrarea datelor,

- analiza şi interpretarea informaţiilor,

- redactarea raportului de anchetă,

- stabilirea eventualelor măsuri de intervenţie.

Ancheta sociologică constituie o modalitate ştiinţifică de explorare a universului subiectiv al

vieţii sociale – opinii, atitudini, satisfacţii, aspiraţii, convingeri, cunoştinţe, interese – de ordin

individual sau colectiv.

Documentarea se foloseşte pentru culegerea de informaţii despre un domeniu la care nu

avem acces prin observaţie directă, pentru cunoaşterea achiziţiilor teoretice şi metodologice

dintr-un domeniu al socialului, pentru reconstrucţia atmosferei socio-ulturale, economice,

politice dintr-o perioadă, într-o comunitate umană. Documente pot fi orice texte, obiecte ce

oferă informaţii comprehensibile despre o realitate: oficiale, presa, literatura, documente

personale. Documentele pot fi cifrice/ necifrice, oficiale/ neoficiale, publice/ personale.

Analiza de conţinut se realizează pentru desprinderea conţinutului tematic dominant prezent

în anumite materiale scrise: cărţi, reviste, legi etc.

Diagnoza este o operaţie premergătoare adoptării unei soluţii la o problemă; constă în

identificarea cauzelor unor procese negative, a factorilor care a putea influenţa negativ sau

pozitiv soluţionarea ei; se formulează problema de soluţionat clar şi se identifică soluţia.

Anamneza are în medicină sensul de obţinere a datelor despre un bolnav cu privire la

apariţia şi evoluţia unei boli; în psihologie constituie o secvenţă a biografiei psihologice

26

Page 27: Principii de Baza Ale Cercetarii

necesare stabilirii originii şi condiţiilor dezvoltării caracterului, sentimentelor; în psihiatrie se

utilizează pentru reconstituirea istoriei şi etiologiei unei boli psihice şi pentru stabilirea unei

modalităţi terapeutice adecvate; în sociologie permite cunoaşterea prin discuţie directă sau

prin anchetă a evenimentelor semnificative din viaţa şi activitatea unui individ/ familii/ grup

pentru înţelegerea stării şi comportamentului actual şi pentru stabilirea unor direcţii de

acţiune.

Etapele cercetării ştiinţifice

1.Stabilirea problemei de studiat

Realitatea socială este inepuizabilă. Ea poate fi abordată de către cercetător doar în unul sau

unele aspecte ale sale. Cercetătorul selectează un aspect pe care îl consideră important

d.p.d.v. teoretic sau practic şi apreciază dacă constituie o problemă socială. Aceeaşi realitate

socială privită din perspective diferite (de cercetători diferiţi) oferă probleme sociale diferite.

În elaborarea programelor şi metodologiilor de cercetare se porneşte de la problemele reale pe

care le ridică viaţa socială. Oamenii transformă permanent obiectele muncii în valori

materiale şi spirituale necesare vieţii lor. În acest proces de transformare se modifică

condiţiile de viaţă, se impun noi tipuri de organizare, de relaţii între oameni, se dezvoltă înşişi

oamenii datorită acumulării de noi cunoştinţe, experienţe. Influenţele şi determinările produse

de factorii economici, sociali, politici, culturali în noile condiţii, nu pot fi percepute doar prin

intermediul cunoaşterii comune. Când nu putem determina prin cunoaşterea comună cauzele

care dau noi direcţii evoluţiei proceselor reale apare o problemă socială. Cunoaşterea exactă

este benefică pentru că trebuie identificate cauzele unor stări conflictuale sau factorii care

prefigurează evoluţia unor noi structuri. Prin cunoaşterea sociologică oamenii dobândesc o

nouă formă de conştiinţă. Cercetarea se poate desfăşura la nivelul unei unităţi sociale sau la

nivelul întregii societăţi (micro-macro). Sociologia are funcţia expozitivă- explicativă

(critică) şi ameliorativă- explicativă. Alegerea problemei se face în funcţie de teoriile

sociologice relevante şi de experienţa de cercetare în domeniu. Această etapă este completă

abia după ce se realizează studiul bibliografiei, pentru a afla ce au întreprins alţi cercetători în

domeniul temei alese, delimitarea clară a obiectivelor cercetării, adoptarea unor metode şi

tehnici de cercetare ce s-au dovedit rodnice.

27

Page 28: Principii de Baza Ale Cercetarii

2.Analiza dimensională a conceptelor

Întreaga activitate de cercetare socială este marcată de utilizarea termenilor de concept,

variabilă, indicator.

Conceptele constituie esenţa oricărei teorii ştiinţifice. În concepte, ipoteze şi legi este

concentrat şi esenţializat întregul efort de cunoaştere ştiinţifică a societăţii. Conceptele

captează şi fixează un conţinut informaţional apt de a fi reprodus identic de diferiţi agenţi

cunoscători. Determinarea semnificaţiei conceptelor se realizează pe calea definiţiilor.

Definiţia nominală este o definiţie lexicală ce constă în explicarea unui termen necunoscut

cu ajutorul unor termeni cunoscuţi. Definiţia nominală a conceptelor este rezultatul final al

cercetării concrete şi marchează un moment calitativ al cunoaşterii ştiinţifice. În elaborarea

noilor programe de cercetare se porneşte de la definiţiile anterioare ale conceptelor, drumul

invers de la teorie la practica socială.

Definiţia operaţională constă în prescrierea operaţiilor necesare trecerii de la teorie la

cercetarea completă; este dependentă de definiţia nominală şi se efectuează pe baza ei.

Definiţia operaţională este procedura de indicare a operaţiilor de măsurare ce urmează a fi

efectuate asupra domeniului cercetat. Operaţionalizarea conceptelor constă în :

- stabilirea dimensiunilor conceptului care înseamnă a nominaliza domeniile,

elementele structurale esenţiale care compun procesul, realitatea respectivă.

- stabilirea variabilelor – variabila exprimă fenomenele, procesele sau relaţiile proprii

realităţii desemnate de dimensiunile conceptului; variabila îşi modifică conţinutul sau

produce modificări de conţinut asupra altor fenomene şi procese din câmpul realităţii;

variabila exprimă caracteristica generală a lumii reale, aceea de schimbare, dezvoltare;

variabila permite cercetătorului să detaşeze sensurile schimbării şi dezvoltării, să

stabilească condiţiile în care ea se realizează şi factorii care stimulează sau frânează

dezvoltarea unui proces.

- stabilirea indicatorilor – indicatorul desemnează o particularitate elementară a unei

teme, o trăsătură caracteristică a realităţii sociale; este o caracteristică exprimată

numeric, determinată pe bază de observaţii statistice; în studiile exploratorii se porneşte

de la un număr mai mare de indicatori; cei nesemnificativi sunt eliminaţi şi sunt reţinuţi

28

Page 29: Principii de Baza Ale Cercetarii

cei care se dovedesc relevanţi în raport cu obiectul analizat şi obiectivele urmărite.

Formularea indicatorilor pentru fiecare dintre variabile desăvârşeşte operaţionalizarea

conceptului analizat.

Componentele schemei operaţionale – dimensiuni, variabile (factori de schimbare),

indicatori (caracteristici) ai unui fenomen alcătuiesc caracteristicile realităţii şi sunt criterii

pentru stabilirea surselor de unde se vor recolta informaţiile şi în funcţie de care se redactează

intrumentele adecvate acestui scop.

3.Analiza ipotezelor ştiinţifice

Ipoteza este un element indispensabil al construcţiei teoretice ştiinţifice şi al investigaţiei pe

teren. Ipoteza este temelie, bază, ceea ce se pune dedesubt; ipoteza este o explicaţie

anticipată, plauzibilă pentru a susţine o costrucţie teoretică ce urmează a fi ulterior supusă

testării, verificării

( echivalentul ipotezei în cunoaşterea spontană este bănuiala). Ipoteza ştiinţifică se bazează

pe observaţii sistematice care dau posibilitatea trecerii de la cunoaşterea faptelor la

cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte; ipotezele pot avea un grad maxim de

generalitate = ipoteze teoretice, care servesc ca premise iniţiale ale teoriei şi ipoteze de lucru

= ipoteze empirice, cu nivel minim de generalitate, direct testabile şi verificabile empiric, în

cercetarea de teren. Ipotezele se deduc din teorie şi derivă logic unele din altele; ipotezele

sociologice şi psihologice pot fi stabilite prin analogie cu fenomenele fizice, chimice,

biologice şi iau forma unor implicaţii logice (dacă A, atunci B). Ipotezele trebuie să fie

exprimate clar, concis, coerente logic şi noncontradictorii. Numai prin testare, prin

confruntare cu realitatea socială se ajunge la confirmarea sau infirmarea ipotezelor ştiinţifice.

Cercetătorul formulează enunţuri ce urmează a fi verificate, iar datele empirice vor confirma/

infirma ipotezele cercetării; ipotezele îndeplinesc dublu rol: metodologic şi cognitiv-

explicativ.

4.Determinarea populaţiei supuse investigaţiei sociologice

Sursa de informaţii în cercetările psihosociale sunt oamenii, creatorii faptelor sociale şi

purtătorii celor mai diverse relaţii. Pentru ca informaţiile recoltate de la oameni să aibă

29

Page 30: Principii de Baza Ale Cercetarii

valoare ştiinţifică trebuie determinate pe baze ştiinţifice populaţiile care urmează a fi

cercetate.

a. Se stabileşte sfera de cuprindere în teritoriu sau delimitarea spaţială a cercetării, se

nominalizeză comunitatea umană sau unitatea economică ce urmează a fi cercetată;

b. Se stabileşte colectivitatea statistică în care sunt incluse:

- toate persoanele sau grupurile implicate în procesele socioeconomice sau culturale ce

constituie obiectul cercetării;

- toate persoanele care organizează, conduc şi efectuează controlul social asupra

aceloraşi procese;

- persoanele care, deşi nu sunt implicate în procesul respectiv, deţin informaţii

referitoare la aceste procese (teme asemănătoare – populaţii diferite).

c. Se grupează populaţia în funcţie de caracteristicile natural sociale, caracteristici care

sunt factori determinanţi ai modelelor de acţiune şi comportament promovate de grupările

umane investigate. Criteriile de grupare ( stratificare) sunt:

- caracteristici socio-demografice – sex, vârstă, stare civilă, structură familială. Fiecare

caracteristică poartă în ea o valoare socială dată de experienţa de muncă şi de viaţă, de

complexitatea raporturilor socio-umane, de gândire, de cunoştinţele acumulate;

- caracteristici socio-profesionale – tipul profesiei, forma de calificare, vechimea în

muncă. Fiecare tip de activitate, condiţiile în care se realizează dă note specifice

comportamentului, atitudinii, gândirii şi acţiunii celui care o exercită; astfel se

motivează criteriul profesiei reţinut în gruparea populaţiei cercetate;

- caracteristici sociale – aparteneţa la un grup social, la mediul social de provenienţă

( rural/ urban) determină diferenţe în crearea unui model acţional şi comportamental

specific;

- caracteristici economice – venituri, bugete de familie, tipul şi structura locuinţei,

zestrea gospodăriei – sunt criterii de clasificare utilizate atunci când cercetările se

referă la aspecte ale calităţii vieţii.

Cel mai adesea, pentru a avea o imagine completă a structurii populaţiei se folosesc fişele de

recensământ. Stratificarea populaţiei serveşte la eşantionarea populaţiei şi întocmirea

30

Page 31: Principii de Baza Ale Cercetarii

tabelelor de corelaţie, în care caracteristicile obiective ale populaţiei devin variabile

independente, în funcţie de care se analizează opiniile, motivaţiile, aspiraţiile, performanţele

profesionale ale indivizilor. Cercetările sociologice pot fi efectuate asupra întregii

colectivităţi statistice = cercetare totală sau asupra unui eşantion = cercetare selectivă.

Cercetarea selectivă prezintă ca avantaje faptul că:

- se reduce considerabil populaţia de la care se culeg datele

- se reduce timpul necesar, se evită îmbătrânirea informaţiilor

- rezultatele sunt reprezentative pentru că se poate adânci analiza prin studierea mai

multor caracteristici.

Pentru ca un eşantion să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie statistică considerată,

subiecţii reţinuţi în eşantion trebuie să fie purtătorii principalelor caracteristici ale populaţiei

totale; pentru aceasta, eşantioanele se calculează după scheme de eşantionare elaborate

statistic.

5.Stabilirea metodelor de cercetare şi elaborarea instrumentelor pentru recoltarea

informaţiilor

Se pot utiliza concomitent mai multe metode şi tehnici de cercetare. Fiecare fapt şi proces

social este rezultanta acţiunii unui număr relativ mare de factori obiectivi şi subiectivi. De

aceea, relaţiile afective, opiniile, motivaţiile se investighează prin metoda sociometrică –

ancheta sociologică, iar comportamentul indivizilor prin observaţie. Informaţiile referitoare la

aspecte de viaţă socială prezintă diferenţe semnificative prin conţinut şi formă – nu sunt

ordonate, sistematizate, clasificate. De aceea se folosesc instrumente construite special – fişe

de observaţie, chestionare, ghiduri de interviu, teste sociometrice. Redactarea instrumentelor

de cercetare este o etapă importantă de care depinde teoria socioloică generală, dar şi de

valorile ideologice în baza cărora acţionează cercetătorul vieţii sociale. Construcţia

instrumentelor de cercetare trebuie să ţină cont de două cerinţe majore: fidelitatea şi

validitatea. Fidelitatea reprezintă capacitatea de a reproduce în mod consistent anumite

însuşiri constante ale domeniului studiat. Fidelitatea înseamnă că un anumit instrument de

măsurare, aplicat în mod repetat, la acelaşi obiect, va da aceleaşi rezultate de fiecare dată – un

31

Page 32: Principii de Baza Ale Cercetarii

instrument de cercetare dă rezultate concordante chiar dacă instrumetul respectiv este folosit

de diferiţi cercetători.

Validitatea desemnează capacitatea instrumentului de măsurare de a dezvălui cercetătorului

ceea ce urmăreşte să obţină din cercetare. Prin validitate se poate înţelege precizia cu care

datele empirice măsoară dimensiunile conceptului cercetat. Validitatea reprezintă gradul în

care un instrument de măsurare sau o scală reflectă cu adevărat fenomenul studiat. Fidelitatea

metodei depinde de fiabilitatea instrumentului de cercetare care trebuie să respecte un set de

norme: întrebările să nu fie prea generale şi imprecise; să se folosească un limbaj accesibil

subiecţilor, liber de prejudecăţi; întrebările să fie lipsite de ambiguitate sau vagi; să se evite

întrebările stânjenitoare ş.a.

6.Ancheta pilot şi cercetarea de teren propriu-zisă

Toate etapele, demersurile anterioare sunt premergătoare deplasării în teren, contactului

nemijlocit cu realitatea ce urmează a fi cercetată. Ancheta pilot testează validitatea

instrumentelor de cercetare. Este importantă deoarece instrumentele se adresează de fiecare

dată altor populaţii, cu problemele lor specifice, cu capacitatea lor de a înţelege sensul

solicitărilor formulate de cercetător. După ce există convingerea că problemele asupra cărora

se solicită informaţii sunt şi problemele reale ale oamenilor, că întrebările sunt formulate clar,

se poate trece la colectarea informaţiilor de la întreaga populaţie cuprinsă în eşantion.

7.Prelucrarea informaţiilor se realizează diferit, în funcţie de sursa de la care au fost

obţinute şi de instrumentele cu ajutorul cărora au fost recoltate. Se utilizează sisteme de

categorii care permit reţinerea informaţiilor referitoare la caracteristicile proceselor urmărite

în cercetare. Se verifică şi se validează informaţiile ce urmează a fi reţinute pentru prelucrare,

prin lectura fiecărui chestionar, tabel de înregistrare a informaţiilor obţinute prin observaţie

sau alte metode.

Se codifică informaţiile. Codificarea este operaţia de reprezentare convenţională a unei

informaţii - poate fi numerică sau alfabetică. De obicei, este o operaţie anterioară culegerii

informaţiilor = precodificare, când se utilizează chestionare standardizate; se codifică şi

răspunsurile obţinute la întrebările cu răspuns liber, când se constată că există opinii, sugestii,

propuneri importante. Se întocmeşte lista codurilor care devine instrument de lucru pentru

32

Page 33: Principii de Baza Ale Cercetarii

cercetare până la întocmirea raportului de cercetare. Codificarea reprezintă un moment

important în procesul de cunoaştere, deoarece informaţia este condensată şi sistematizată în

vederea analizei cantitative. Echipa de cercetare elaborează lista corelaţiilor şi analizelor ce

urmează a fi efectuate prin intermediul calculatorului. Simbolurile, codurile sunt introduse în

memoria calculatorului.

8.Analiza datelor şi explicarea proceselor şi fenomenelor studiate se realizează prin

metode statistice şi matematice, se calculează ponderea diverselor caracteristici, evoluţia în

timp a proceselor şi se face analiza comparativă. Analiza datelor constituie partea cea mai

mare dintr-un raport de cercetare. Datele culese sunt prezentate sub formă de tabele care

concentrează optim informaţiile. Tabelele pot fi cu două sau mai multe variabile. Tabelele se

numerotează, se denumesc, iar sub tabel se înregistrează notele tabelelor, care explică cifrele

din coloane sau din rândurile tabelelor. Graficele, hărţile, fotografiile ajută la prezentarea

datelor şi rezultatelor cercetării. Explicaţia figurilor se plasează sub figura respectivă şi

trebuie să fie mai amplă decât un titlu.

9.Redactarea raportului de cercetare

Finalizarea cercetării se concretizează prin elaborarea unor studii, monografii, sinteze. Se

realizează mai întâi o schiţă a raportului care permite punerea în ordine logică a tuturor

informaţiilor culese, oferă o imagine integrală. Se realizează raportul propriu-zis care trebuie

să fie concis, dar care, trebuie să utilizeze explicaţii suplimentare, să descrie evoluţia în timp

a unor fenomene. Se trece apoi la analiza critică a raportului de către autori şi extragerea unor

propuneri.

Între etapele cercetării există o legătură indisolubilă. Actul cunoaşterii este rezultatul

activităţii echipei de cercetare.

Studiul permite şi analiza secundară a datelor = extragerea unor cunoştinţe despre subiecte

diferite de cele care au fost urmărite în cercetare. Analiza secundară este mai puţin

costisitoare şi mai interesantă. Influenţa contextului socio-istoric asupra datelor este foarte

importantă. Se poate efectua asupra mai multor studii similare efectuate la intervale de timp

sau în ţări diferite, comparativ. Are avantajul că permite examinarea evoluţiei fenomenelor.

33

Page 34: Principii de Baza Ale Cercetarii

Se evidenţiază concluziile studiului, ideile esenţiale, răpunsul la problema propusă spre

cercetare în introducerea studiului.

34