Pr · Web viewPreotul nu va trata niciodată pe bărbaţi cu vehemenţă, cu vorbe urâte, ci totdeauna cu dragoste, cu înţelegere şi cu blândeţe. Prin iertare şi bunătate,

Pr. prof. dr. Gh. Liţiu, pr. lect. dr. Dorel Man, Curs de Teologie Pastorală, Ed. Universităţii din

Oradea, Oradea, 2002.

PASTORALA SPECIALA

PAROHIA

I. Parohia teren de activitate pastorală a preotului

Lucrarea pastorală a preotului se desfăşoară în general în cadrul parohiei. Parohia este deci

terenul, este ogorul material şi spiritual al activităţii pastorale a preotului. De aceea, suntem datori să

încercăm a cunoaşte mai temeinic noţiunea, sensul şi importanţa parohiei.

l. Termenul parohie* a pătruns în limba română din limba elină. Prin acest termen s-a înţeles, la

începutul creştinismului, prima comunitate creştină dintr-un oraş, sau totalitatea creştinilor dintr-un oraş

sau sat, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, "neavând cetate stătătoare aici, căutau pe cea care va să

fie" (Evrei XIII, 14) şi se socoteau ca unii care locuiesc împreună, ca unii care au acelaşi fel de trai şi

aceleaşi preocupări în "vremelnicia acestei vieţi" (I Petru I, 17), ca unii care sunt "străini şi rătăcitori"

în această lume (I Petru II, 11).

Fiindcă în fruntea unei astfel de comunităţi creştine era, la început câte un episcop, s-a atribuit adeseori

numirea de parohie şi eparhiei.

Mai târziu şi anume prin veacul al V-lea, şi mai ales în veacul al VI-lea, prin cuvântul parohie s-a

înţeles societatea creştinilor dintr-o anumită circumscripţie bisericească din oraşe sau sate mai mari.

O asemenea circumscripţie era totdeauna determinată precis de anumite graniţe, era o unitate

bisericească bine fixată din punct de vedere geografic şi era condusă de un preot.

Când creştinismul a început să se răspândească şi să se organizeze şi la sate, s-a întrebuinţat pe

lângă termenul de parohie şi acela de enorie†.

Acest cuvânt provine din limba elină şi înseamnă comunitate creştină situată la ţară.

Privită din punct de vedere al înfăţişării ei externe de fapt şi în realitatea ei istorică, parohia sau

enoria este comunitatea creştină grupată în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în jurul aceloraşi

preoţi sau, mai propriu, în jurul unuia şi aceluiaşi preot slujitor al tainelor ori cultului în genere şi

conducător al sufletelor la mântuire. Alţi scriitori dau o definiţie mai scurtă parohiei şi anume: Parohia

este totalitatea credincioşilor care se împărtăşesc din acelaşi potir. Statutul pentru organizarea şi

funcţionarea B.O.R. din anul 1948 defineşte la art. 4, litera i, parohia în felul următor: Parohia este

comunitatea bisericească a credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un

* Parohia = cea mai mică unitate administrativă; comunitate religioasă creştină condusă de un paroh; enorie - din ngr. enoria; în latină - parochia, vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, pag. 300 şi 655.† Termenul παροικια înseamnă a locui împreună, a fi laolaltă, a fi în acelaşi loc. In istorie termenul acesta a fost utilizat pentru prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest cuvânt se desemnau comunităţile evreieşti, răspândite în lumea întreagă. De la evrei termenul a trecut la elini şi prin acest cuvânt se arăta comunitatea creştină dintr-un oraş oarecare.

1

anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh.

2. Literal, termenul înseamnă a locui împreună, a fi în acelaşi loc. In istorie, termenul acesta a fost

întrebuinţat pentru prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest cuvânt se desemnau

comunităţile evreieşti răspândite în întreaga lume păgână. De la evrei termenul a fost împrumutat de

elini, spre a desemna prima comunitate creştină din oraşe*.

Parohia este deci unitatea sau comunitatea bisericească în cadrul căreia creştinul primeşte

toate darurile necesare mântuirii. În cea mai mică şi mai neînsemnată parohie petrece, viază şi

lucrează Hristos Dumnezeul nostru prin prezenţa trupului Său mistic, în altarul fiecărei biserici

Hristos este totdeauna prezent şi gata să opereze mântuirea oricărui credincios care caută, care

doreşte şi însetează după această mântuire.

Deci parohia nu este numai o unitate geografică, numai o circumscripţie bisericească, numai o

organizaţie administrativă, politică, economică, financiară, sau o simplă asociaţie efemeră de oameni care

au aceleaşi păreri şi credinţe. Aşa ceva este parohia numai din punct de vedere al consideraţiilor raportate

la viaţa trecătoare, la convenţiile omeneşti pur pământeşti, în esenţa ei, însă, parohia sau enoria este ceva

mai mult, este realitatea creştină în cuprinsul căreia credinciosul găseşte toate mijloacele necesare

pentru a stabili legătura şi unirea lui cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere, parohia sau enoria este

creştinătatea în mic, este forma cea mai redusă, sub care se poate vorbi de Biserică, ca trup mistic sau

pnevmatic al lui Hristos, în Biserică, şi deci în fiecare parohie, se continuă şi se desfăşoară opera

mântuitoare a lui Iisus Hristos, în fiecare parohie se săvârşeşte jertfa de răscumpărare şi se dă

credincioşilor, ca hrană pentru viaţa de veci, Trupul, Sângele Mântuitorului în forma lui mistică. Sfintele

Taine, prin care se împărtăşesc creştinilor toate darurile cerului, necesare pentru mântuire, sunt valori şi

bunuri pe care le posedă fiecare parohie, aşa cum le au şi celelalte unităţi mai mari ale Bisericii, ca de

exemplu episcopia, mitropolia, etc. Prin urmare, parohia este, alături de o realitate geografică,

administrativă, etc. şi o realitate spirituală. Aceasta este mai ales partea esenţială, sensul superior al

parohiei.

Parohia, ca o formă anumită a Bisericii, adică a trăirii în Hristos, cu Hristos şi prin Hristos, este un

organism, un corp alcătuit din mai multe elemente:

a) Capul acestui organism şi în acelaşi timp conducătorul parohiei este preotul. El reprezintă pe

Iisus Hristos şi lucrează în numele Lui. El îndeplineşte funcţia cea mai însemnată şi în acelaşi timp cea mai

plină de răspundere din parohie. El are datoria de a vesti Evanghelia, de a preda învăţăturile Bisericii, de a

săvârşi dumnezeieştile Taine şi toate sfintele ierurgii, prin care credincioşii sunt puşi în legătură cu

Dumnezeu. Preotul este deci organul care mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi oameni. Prin

această mijlocire a preotului, darurile cerului se revarsă în viaţa credincioşilor, iar aceştia sunt ajutaţi spre

a se înălţa la cer, la Dumnezeu. Preotul este în acelaşi timp şi părintele spiritual al tuturor enoriaşilor săi. în

această calitate el are datoria să-i iubească pe toţi cu adevărată dragoste de părinte, să se intereseze de

aproape şi neîncetat de toţi fii săi duhovniceşti, să supravegheze întreaga viaţă religioasă morală din

* Dr. Petru Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti 1937, p.42

parohie, să lucreze, să se străduiască şi să se jertfească pentru mântuirea lor. Preotul are, deci, în cadrul

parohiei, un rol cu totul deosebit, rolul cel mai important. Referindu-se la acest rol, Sfântul Ioan Gură de

Aur spunea: "Corpul este dominat de cap, întrucât el este sediul tuturor senzaţiilor şi al conducerii

sufletului. Fără cap, cineva nu poate să trăiască; dimpotrivă mulţi oameni au trăit vreme lungă după ce

Ii s-au tăiat picioarele. Prin urmare, capul este superior nu numai prin poziţia sa fizică ci şi prin

funcţiunile şi rolul lui".

b) Cu toate acestea, preotul nu este parohia, el este numai capul văzut, conducătorul parohiei. Parohia

este însă un organism întreg, un corp alcătuit din cap, trunchi şi membre, este o comunitate alcătuită din

mai mulţi oameni. Dacă preotul este capul parohiei, membrele parohiei sunt credincioşii, Sfântul

Apostol Pavel defineşte Biserica, şi deci într-o anumită măsură şi parohia, drept "Trupul lui Hristos". Un

trup suntem noi cei mulţi, pentru că toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. (I Cor. XII, 2). Toţi laolaltă, adică

cler şi popor, alcătuim trupul lui Hristos, iar "fiecare în parte sunteţi mădulare ", membre ale aceluiaşi trup

(I Cor. XII, 27), pentru că "trupul nu este alcătuit dintr-un singur membru, ci din mai multe” (I Cor. XII,

14). Între aceste membre trebuie să fie un raport de colaborare desăvârşită, trebuie să fie o armonie

perfectă de funcţiuni. Aşa precum în circuitul vieţii şi în buna funcţionare a organismului fizic trebuie ca

fiecare parte a corpului să-şi îndeplinească funcţia ei, rolul ei special; tot astfel şi în parohie, fiecare membru,

fiecare credincios e dator să-şi îndeplinească îndatoririle lui. Dacă unele părţi, unele organe sau membre ale

corpului omenesc nu funcţionează deloc, sau funcţionează anormal, atunci întreg organismul se resimte,

întreg corpul este bolnav. La fel şi în Biserică şi în parohie, dacă nu există colaborare între cler şi popor,

sau dacă anumiţi credincioşi nu-şi îndeplinesc îndatoririle lor în cadrul parohiei, atunci se împiedică bunul

mers al enoriei întregi, se deranjează funcţia normală a întregului organism, se îmbolnăveşte întreaga

comunitate.

II. Cunoaşterea parohiei

Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facă preotul după instalarea sa în parohie este să-şi cunoască

parohia.

1. Necesitatea cunoaşterii parohiei.

Cunoaşterea temeinică, exactă şi obiectivă a parohiei constituie o condiţie fundamentală de

reuşită a activităţii pastorale a preotului. Ea este tot atât de necesară pentru preot pe cât este cunoaşterea

terenului de luptă pentru un comandant de oşti în război.

Precum am văzut, parohia este spaţiul geografic şi social de activitate al preotului. În orice parohie

sunt situaţii generale, comune tuturor parohiilor, dar şi situaţii speciale, locale. Ca orice colectivitate

socială, fiecare parohie are individualitatea ei proprie, nu numai din punct de vedere al aşezării şi al

configuraţiei geografice, al numărului credincioşilor, al condiţiilor lor de trai, al situaţiei materiale,

economice, ş.a.m.d., ci şi din punct de vedere al vieţii sufleteşti şi religioase a credincioşilor, în aceeaşi

eparhie sunt mai multe parohii apropiate din punct de vedere al distanţelor de reşedinţa episcopiei, dar

foarte deosebite între ele ca nivel de viaţă religios - morală. Aşezarea şi configuraţia geografică, 3

apropierea sau depărtarea de oraş, componenţa umană a parohiei, firea şi îndeletnicirile enoriaşilor,

situaţiile lor materiale de viaţă şi muncă, tradiţiile şi obiceiurile locale, activitatea şi influenţa - pozitivă

sau negativă - a înaintaşilor noştri în conducerea sau păstorirea parohiei şi diferiţi alţi factori imprimă

fiecărei parohii un anumit nivel şi stil specific de viaţă religioasă, deosebit de al credincioşilor din alte

parohii.

Într-un fel se desfăşoară trăirea religioasă în parohiile din oraş, în alt fel în parohiile rurale; cu o

anumită mentalitate are de-a face păstorul de suflete în parohiile din mediul urban şi cu altă

mentalitate în parohiile rurale; viaţa religioasă într-o parohie unde a activat o viaţă întreagă un preot

vrednic este bine conturată faţă de o parohie unde aproape în fiecare an s-au schimbat preoţii.

Fiecare parohie reprezintă deci o entitate colectivă, având specificul sau caracterele ei particulare,

înainte de a-şi începe activitatea, preotul este dator să cunoască mai întâi comportamentul creştinilor cu

care are să lucreze. Temelia activităţilor preotului o constituie realităţile vieţii din parohie, de care

trebuie să ţină seama, în funcţie de ele îşi va alcătui şi programul de lucru, ele vor determina metodele şi

procedeele de lucru, pe care urmează să le folosească preotul şi care trebuie adaptate la condiţiile specifice

ale parohiei şi la nevoile religioase ale credincioşilor.

Realităţile locale constituie deci punctul de plecare al activităţii noastre în parohie, în general, noi

avem de continuat lucrul de acolo de unde l-au lăsat înaintaşii noştri. Aşa cum în procesul de învăţământ

metoda de predare pedagogică ne impune să ţinem seama de nivelul şi de elementul aperceptiv al elevilor

cărora le predăm, tot aşa şi în munca pastorală trebuie să cunoaştem bine roadele activităţii predecesorilor

noştri, spre a şti de unde să începem, ce avem de făcut, ce avem de continuat, de desăvârşit sau de

îndreptat.

Noi clădim în general pe temelia pusa de înaintaşii noştri. De aceea, volumul şi natura obligaţiilor şi a

preocupărilor care alcătuiesc activitatea noastră diferă de la parohie la parohie. Uneori, şi anume acolo

unde s-a depus muncă şi osteneală inteligentă, cinstită şi rodnică, n-avem decât de continuat sau de

desăvârşit - acolo unde nu s-a făcut, trebuie s-o luăm de la început; alteori avem chiar de îndreptat urmările

unor înaintaşi fără tact, fără râvnă şi fără autoritate pastorală.

Activitatea unora dintre noi poate fi îngreunată de buruienile crescute în ogorul Domnului prin

nepăsare şi inactivitatea înaintaşilor noştri sau, dimpotrivă poate fi uşurată şi înlesnită prin pastoraţia

sănătoasă a înaintaşilor noştri, în anumite condiţii va lucra un preot într-o parohie bântuită, de

exemplu, de plaga sectară, de indiferentism religios, de superstiţie şi de ignoranţă, de păcate şi vicii şi

cu totul în alte condiţii va activa un preot într-o parohie cu o veche şi trainică tradiţie de viaţă

religioasă, în cea dintâi, păstorul de suflete va trebui să facă lucru de misionar începător, pentru ca să

poată semăna apoi cuvântul Evangheliei; în cea de-a doua, păstorul de suflete, beneficiind de roadele

binecuvântate ale muncii înaintaşilor, va avea numai de continuat, fie în extensiune, fie în adâncime, adică

dezvoltarea şi întărirea vieţii religioase.

Fiecare parohie îşi are deci individualitatea sau fizionomia ei proprie, obiceiurile şi bune şi rele,

părţile ei tari sau slabe, calităţile sau defectele ei. De aceea, activitatea pastorală nu e uniformă peste tot, 4

ci variază de la parohie la parohie, după condiţiile specifice, după nevoile locale, după problemele

speciale pe care fiecare parohie le pune păstorului ei de suflete. Programul şi metodele de lucru ale

fiecărui preot vor trebui adaptate la condiţiile locale sau la nevoile specifice ale parohiei respective, ceea

ce presupune şi necesită cunoaşterea acestora în amănunt. Preotul e obligat să lucreze nu în condiţii ideale,

create de imaginaţia sau închipuirea lui ci cu anumite realităţi, cu oameni vii, cu situaţii date. Fără

cunoaşterea acestora, lucrarea preotului n-ar avea suport real, ar fi o clădire în văzduh, s-ar nărui şi s-ar

irosi în vânt.

Principiul studiului şi cunoaşterii parohiei este de altfel formulat de către Mântuitorul însuşi: "Eu

sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele mă cunosc pe Mine" (Ioan X,14), Nu e vorba deci

de o cunoaştere superficială, formală, externă, după chip şi nume, a enoriaşilor noştri, ci o cunoaştere

temeinică şi profundă a sufletului fiecăruia dintre ei, cu defectele şi calităţile lor, cu trebuinţele şi

aspiraţiile lor, cu gândurile, scopurile ascunse ale activităţii lor, cu frământările, greutăţile, temerile şi

necazurile lor, etc. Păstorul cel bun trebuie să cunoască ce forme mai răspândite ale răului ameninţă pe

fiecare din oile sale, care le sunt virtuţile şi care sunt slăbiciunile păstoriţilor săi.

2. Obiectivele cunoaşterii parohiei

Viaţa şi configuraţia parohiei trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere religios-moral, ci sub

înfăţişările sau laturile ei de manifestare: culturală, material-economică, social-politică, etc.

a) E de la sine înţeles că ceea ce interesează în primul rând pe preot este viaţa religios-morală a

parohiei. Noul păstor de suflete trebuie să ştie, în primul rând, în ce măsură cunosc enoriaşii lui adevărurile

de credinţă şi principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică sau le trăiesc în viaţa lor. Este bine să ştim

dacă şi Ce rezultate au avut înaintaşii noştri în domeniul catehizării credincioşilor, şi mai ales a tinerilor,

Acolo unde domneşte ignoranţa, trebuie să începem catehizarea şi să predăm credincioşilor noştri cel puţin

adevărurile cele mai elementare ale credinţei ortodoxe. Trebuie să mai ştim dacă şi în ce măsură credinţa

este ameninţată de propagandă sectară sau de prozelitism din partea altor confesiuni sau secte, pentru a

interveni la timp.

O altă obligaţie este să cunoască nivelul general de moralitate al parohiei: care sunt virtuţile

credincioşilor noştri şi mai ales care sunt păcatele şi viciile cele mai frecvente (beţia, trândăvia, furturile,

desfrâul, certurile şi scandalurile, etc.). Preotul va studia cauzele care favorizează răspândirea unor

asemenea eventuale păcate şi va reflecta la mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru combaterea şi

dezrădăcinarea lor.

Termometrul vieţii religioase din parohie este însă frecvenţa credincioşilor la sfintele slujbele

săvârşite în biserică. O frecvenţă redusă la biserică, în general este dovada şi expresia unei lipse de

interes a credincioşilor faţă de biserică şi de problemele vieţii religioase; de aceea, acolo unde este cazul

preotul va studia cauzele care provoacă această situaţie şi se va gândi la mijloacele pentru combaterea lor

şi pentru sporirea frecvenţei credincioşilor la biserică.

De mare interes este pentru preot şi cunoaşterea vieţii sufleteşti a parohiei sub latura manifestărilor 5

ei care alcătuiesc, în general, mai ales în mediul rural, ceea ce numim ethosul satului sau folclorul, adică:

datini, credinţe, obiceiuri şi rituri cvasi - religioase, care influenţează în mare măsură şi unele aspecte ale

vieţii religioase propriu-zise.

b) Preotul trebuie să cunoască starea culturală a parohiei. E ştiut că lumina culturii adevărate nu

împiedică răspândirea Evangheliei creştine în lume şi că, dimpotrivă la adăpostul ignoranţei, al lipsei de

cultură, înfloresc formalismul şi bigotismul religios, superstiţiile, credinţele deşarte şi practicile

păgâneşti, care fac rău religiei, ca forme decadente, denaturate şi compromiţătoare ale ei.

Cunoaşterea nivelului general de cultură al credincioşilor noştri este necesar pentru preot din punct de

vedere strict profesional sau pastoral, ca învăţător al poporului; fapt ce va determina ca nivelul

predicilor, al catehezelor şi al cuvântărilor, să fie la nivelul şi puterea de înţelegere a auditorilor săi.

Despre anumite lucruri şi într-un anumit fel va vorbi el, de exemplu, unor ascultători cu nivel ridicat de

cultură şi într-alt fel se va adresa unor oameni simpli.

c) Cunoaşterea din punct de vedere material - economic şi sanitar a parohiei contribuie la realizarea

ţelurilor activităţii noastre pastorale.

Din acest punct de vedere trebuie să cunoaştem, de exemplu: mai întâi, ocupaţiile şi profesiunile

sau îndeletnicirile enoriaşilor noştri. Profesiunea sau ocupaţia imprimă fiecărui om un anumit fel de viaţă

şi un anumit caracter, care îl face mai mult sau mai puţin atent faţă de biserică şi problemele vieţii

religioase enoriaşii dintr-un sat, într-alt fel cei din parohiile de la oraş, formate în majoritate de

funcţionari sau de intelectuali, etc. (v. Pastoraţia grupurilor sociale pe profesiuni),

Este necesar ca preotul să cunoască starea materială a fiecărui enoriaş în parte, fiindcă aceasta

influenţează mai totdeauna, într-o anumită măsură, şi viaţa religios-morală. Preotul paroh este dator să aibă

o evidenţă a tuturor enoriaşilor lipsiţi, a celor şomeri, a celor bolnavi, a celor loviţi de diferite nenorociri

(sinistraţi), etc. Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în primul rând pentru organizarea

asistenţei sociale, expresie a milei şi a iubirii creştine, care, chiar în actuala organizaţie de stat, rămâne şi

mai departe o îndatorire principală a Bisericii.

Bibliografie:

Pr. Dr. Vasile Coman, Viaţa parohiei, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2, 1958, pag. 122-126

III. Mijloacele pentru cunoaşterea parohiei

1. Cunoaşterea indirectă a parohiei se poate obţine cu ajutorul informaţiilor primite de la alţii. De

obicei, ea precede cunoaşterea directă (personală) şi ne va ajuta să ne formăm o idee aproximativă despre

starea şi configuraţia parohiei din diferite puncte de vedere, înainte de instalarea oficială şi definitivă în

parohie. Primele informaţii despre viitorul nostru loc de muncă le avem:

a) În primul rând de la predecesorul nostru din parohie, fie că e transferat în altă parohie, fie că

e scos la pensie şi rămâne în localitate. Acesta e cel mai în măsură să ne dea cele mai bune

informaţii despre parohie, ca unul care e cunoştinţă de cauză. În cazul că predecesorul nostru a decedat,

6

astfel de informaţii le putem lua, în parte, de la membrii familiei lui. În parohiile cu mai mulţi preoţi,

primele informaţii le vom primi de la confraţii care păstoresc mai dinainte acolo.

b) Protopopul locului, cu care preotul nou numit e dator să ia legătura îndată după numire, este de

asemenea în măsură să ne furnizeze unele date oficiale despre parohia noastră, mai ales din punct de vedere

administrativ şi statistic (numărul enoriaşilor după statisticile oficiale, situaţia materială, organele

reprezentative ale parohiei, starea bisericii, eventualele infiltraţii sectare şi altele);

c) Preoţii din parohiile învecinate, în lipsă de alte surse, ne pot da primele informaţii despre starea

parohiei respective;

d) Organele reprezentative ale parohiei (cântăreţul, epitropii, consilierii) ne pot procura informaţii şi

îndrumări preţioase despre stările din parohie, mai ales în primele momente ale activităţii noastre, de

după instalarea în parohie. De altfel informaţii de acest fel poate lua preotul de la orice enoriaş cunoscător şi

vrednic de încredere.

e) În sfârşit, acolo unde există, monografiile, alcătuite de predecesorii noştri, fie rămase în stare de

manuscris, fie publicate, ne pot introduce cu folos în istoria parohiei respective, dându-ne posibilitatea

de a face cunoştinţă mai ales cu trecutul ei, de unde putem lua sugestii utile pentru activitatea noastră din

prezent şi viitor.

2. Cunoaşterea directă a parohiei o realizează noul preot prin contactul personal, cu realităţile din

parohie.

a) Ea poate începe încă dinainte de instalarea preotului în parohie, printr-o vizită de recunoaştere a

parohiei îndată după numire; este vorba de o vizită cu caracter neoficial, discretă şi intimă. Prin protopopul

locului, care reprezintă autoritatea bisericească locală, va primi cele dintâi informaţii oficiale asupra

parohiei, precum şi îndrumări în legătură cu începutul activităţii sale. De comun acord cu acesta se va

stabili data şi programul instalării oficiale în parohie, despre care s-a mai vorbit.

În parohie, preotul nou numit se va prezenta atunci la organele de conducere locale, care trebuie să

fie puse în cunoştinţă despre numirea sa. Va lua apoi îndată legătura cu ceilalţi slujitori ai bisericii din

localitate (preoţi şi cântăreţi, dacă sunt) şi cu organele reprezentative ale parohiei, adică cu epitropul sau

cu membrii consiliului parohial. Aceştia îl vor pune la curent cu situaţia momentană a parohiei, cu nevoile

cele mai urgente ale bisericii, sau cu alte probleme de activitate ale vieţii religioase din localitate, împreună

cu ei va reflecta la măsurile necesare pentru amenajarea locuinţei preotului şi se vor stabili totodată data,

programul şi cele necesare în vederea instalării preotului în parohie.

Dată fiind importanţa primelor impresii pe care ni le facem despre cineva, sau pe care le lăsăm altora

despre noi înşine, viitorul preot trebuie să se preocupe foarte mult de impresia pe care o va face în parohie cu

ajutorul acestui prim contact cu viitori săi păstoriţi. Impresia, bună sau rea, plăcută sau neplăcută, pe care

o facem cu acest prilej, va fi decisivă pentru asigurarea succesului nostru în activitatea pastorală. De

aceea, întreaga noastră înfăţişare, ţinuta în această ocazie trebuie să fie în aşa fel încât să lase celor ce ne

cunosc o impresie plăcută şi să le transmită de la prima vedere, dragostea şi respectul. Aceştia vor descrie

7

apoi pe viitorul lor preot în lumina în care l-au văzut ei înşişi, celor care nu l-au văzut încă, pregătind astfel

atmosfera generală - favorabilă sau defavorabilă - în care va fi întâmpinat şi primit preotul la instalarea

sa. Iată de ce, cu ajutorul primei vizite de recunoaştere în parohie, viitorul preot e obligat să se comporte

ca un adevărat trimis şi slujitor al Domnului, plin de tact şi înţelepciune, de bunătate şi de râvnă pentru

Casa Domnului, chiar dacă încă nu e hirotonit, în tot ceea ce face şi spune atunci, el se va arăta animat şi

pătruns de dorinţa sinceră de a lucra pentru interesele superioare ale Bisericii.

b) Cunoaşterea directă (personală) a parohiei va fi urmărită, însă, ca un prim obiectiv de căpetenie

al activităţii preotului, mai ales după instalarea şi numirea sa în parohie. Ea se va face acum în chip

metodic şi sistematic, prin observaţie permanentă şi studiu personal. Vom aminti mai departe câteva din

mijloacele şi metodele prin care preotul va putea ajunge la cunoaşterea în sine a parohiei.

1) Contactul personal cu enoriaşii.

Acest contact se face în primul rând prin serviciile divine săvârşite în biserică. Cei dintâi enoriaşi pe

care preotul îi va cunoaşte mai bine, sunt credincioşii care frecventează, mai mult sau mai puţin regulat,

sfântul locaş, pentru nevoile lor religioase. Pe aceştia se va strădui preotul să-i cunoască nu numai pe

nume, ci şi în problemele vieţii lor, stând de vorbă cu fiecare din ei după slujbele divine. Prin ei va putea

cunoaşte adică, indirect şi pe cei ce nu frecventează biserica, aflând cauzele care i-au înstrăinat de biserică.

Credincioşii care frecventează biserica sunt totodată şi cei mai preţioşi misionari şi colaboratori ai

preotului, ei alcătuiesc acea elită religioasă a parohiei, prin care preotul poate utiliza apostolatul laic ca un

auxiliar preţios în cunoaşterea parohiei şi în activitatea lui pastorală în general. De aceea, aceştia trebuie să

rămână permanent în centrul atenţiei şi al preocupărilor preotului.

2) Activitatea preotului prin ierurgiile şi toate serviciile divine săvârşite afară din biserică, în casele

credincioşilor, ca de exemplu: mersul cu botezul caselor (mersul cu crucea la Bobotează sau cu icoana în

ajunul Crăciunului), diferitele slujbe în legătură cu cultul morţilor, maslurile săvârşite la casele celor

bolnavi, uneori botezurile şi logodnele, şi în general orice slujbă care intră în cadrul asistenţei religioase

solicitate de credincioşi la domiciliu. Toate acestea sunt pentru preot ocazii de a cunoaşte casa, familia

şi nivelul de trai al unora dintre enoriaşii săi. El îşi va putea întregi astfel sau completa imaginea

individuală pe care şi-a făcut-o despre fiecare credincios, în cercul lui restrâns de viaţă, posibilităţile lui

materiale şi sufleteşti, cu calităţile şi cu defectele şi cu nevoile lui.

3) Dar prilejurile de contact direct (personal) cu credincioşii trebuiesc căutate şi în afară de biserică şi

de serviciile religioase, - adică în viaţa socială, sau în viaţa obişnuita, de toate zilele, mai ales când e

vorba de credincioşii care sunt mai înstrăinaţi de biserică şi care ocolesc, adesea intenţionat, pe preot.

Atât în biserică, cu prilejul sfintelor slujbe, cât şi în afară de biserică şi de obligaţiile lui religioase,

păstorul de suflete se va comporta faţă de credincioşii săi nu ca un funcţionar de birou, - formalist, rece şi

distant - ci ca un părinte şi duhovnic, apropiat şi familiar, căutând de fiecare dată să pătrundă în intimitatea

sufletului lor, silindu-se să le câştige cât mai deplin inimile şi încrederea, să devină pentru ei prietenul,

sfetnicul şi confidentul cel mai apropiat, mai de încredere, mai iubit, şi mai căutat, al fiecăruia dintre ei. 8

Pentru aceasta, el e dator să nu se izoleze de viaţa credincioşilor lui, ci dimpotrivă, să caute, să creeze sau

să promoveze el însuşi ocazii de contact cu enoriaşii săi, pentru întărirea şi adâncirea legăturilor sufleteşti

dintre el şi ei. Se va feri, bineînţeles, de a se vulgariza sau de a-şi compromite autoritatea şi respectul

cu care se cuvine să-1 cinstească enoriaşii, ci în toate prilejurile de acest fel va urmări doar unicul şi

nobilul ţel de a influenţa în bine viaţa credincioşilor lui, de a răspândi în orice ocazie şi în orice moment

concepţia şi atitudinea creştină de viaţă. Pildă în acest sens îl avem pe Mântuitorul însuşi, care nu pierdea

nici un prilej de a propovădui Evanghelia, ci predica pe câmp, în sinagogi, pe lacul Ghenizaret, pe

drumul către Emaus, stând şi odihnindu-se la fântâna lui Iacov, ş.a.m.d. - şi continuând cu sfinţii

Apostoli, călătorind şi vizitând mereu primele comunităţi creştine, înfiinţate şi păstorite de ei sau de

ucenicii lor direcţi.

Preotul va folosi în acest scop, orice prilej de întâlnire cu enoriaşii săi, informându-se cu dragoste şi

înţelegere despre toate nevoile, lipsurile şi necazurile lor. Pe drum nu se va mulţumi doar să salute sau să

răspundă la salutul celor cu care se întâlneşte, ci va căuta ocazia de a intra în vorbă sau de a schimba

câteva cuvinte cu fiecare din ei, întrebându-i despre ocupaţiile, interesele şi nevoile sau problemele lor

momentane, etc. Nu trebuie să aştepte preotul numai prilejurile de întâlniri întâmplătoare cu enoriaşii săi,

ci el poate şi e dator să caute asemenea ocazii, folosind pentru aceasta interesele lor materiale, familiare

sau sociale, în care el le poate fi de folos sau le poate veni într-ajutor, cu sfatul, cu banul sau cu asistenţa de

orice fel: de exemplu un deces sau o mare suferinţă în familie, o onomastică sau o aniversare, o împrejurare

grea sau importantă în viaţă etc.

În sfârşit, preotul poate folosi pentru cunoaşterea enoriaşilor săi orice întâlniri incidentale, ocazii

neprevăzute şi orice formă de relaţii sociale sau cetăţeneşti, în care el poate veni în legătură şi sta de vorbă

cu ei (ca de exemplu: legăturile de rudenie sau de prietenie, vizite de curtoazie la aniversări şi onomastici

familiare, participarea la manifestările cu caracter obştesc sau cetătenesc-social: serbări, alegeri, şedinţe etc.).

4) Preotul poate recurge la cercetarea propriu-zisă a parohiei, în scopul cunoaşterii ei mai rapide şi

mai depline. Pentru aceasta el va utiliza vizitele pastorale, fie sistematic, adică făcute după un plan sau

program dinainte stabilit, fie întâmplătoare sau ocazionale. Astfel, îndată după instalarea în parohie, în

calitatea lui de păstor de suflete, este chiar dator să facă mai întâi unele vizite de rigoare sau de prezentare,

persoanelor mai importante din parohie şi localitate, cu care e obligat, prin însăşi situaţia lui, să ia îndată

legătura, ca de exemplu: ceilalţi preoţi (dacă sunt), învăţătorii şi profesorii din localitate, intelectualii,

cântăreţul şi consilierii (epitropul) bisericii, organele reprezentative ale puterii de stat locale.

În calitatea lui de nou păstor, este bine să facă o vizită generală în parohie, intrând în casa fiecărui

credincios şi ducând pentru prima oară binecuvântarea, salutul şi cuvântul său de îndrumător sufletesc, în

căminele enoriaşilor. Prima vizită cu caracter sacerdotal o realizează noul preot la Bobotează, când va fi

îmbrăcat cu Epitrahilul şi Sfânta Cruce, moment în care va binecuvânta casele enoriaşilor cu Aghiazmă

Mare.

Vizitarea caselor cu acest prilej se va face, în decurs de mai multe zile, după un plan sau program

dinainte stabilit şi anunţat în biserică, pentru ca fiecare familie să ştie în ce zi sau în ce moment din zi

9

(aproximativ) va fi vizitată. Se vor alege de preferinţă momentele din zi când toţi sau cea mai mare parte

din membrii familiei pot fi găsiţi acasă, evitându-se situaţiile când prezenţa preotului ar putea deranja sau

jena pe cei ai casei (ca de exemplu în timpul meselor, dimineaţa sau seara prea târziu, etc.). Vor fi

excluse din preocupările preotului orice intenţie de câştig bănesc cu acest prilej. Credincioşii vor fi

preveniţi din vreme că nu sunt obligaţi ia nici un fel de plată sau remuneraţie pentru osteneala preotului.

Se va fixa pentru fiecare zi un anumit grup de case, pentru ca preotul să aibă timpul necesar de a le vedea

pe toate, rară grabă, în fiecare casă, după obişnuita stropire şi binecuvântare, preotul va zăbovi cel puţin

10-12 minute, aducând celor de faţă salutul lui de bun-găsit, stând de vorbă cu ei, căutând să-i cunoască pe

fiecare în parte, să le asculte cu atenţie şi răbdare destăinuirile, să se informeze asupra vieţii lor

religioase, ş.a.m.d. O atenţie deosebită se va da mai ales copiilor, mamelor, bătrânilor şi bolnavilor. De

dorit este ca preotul să poată avea la el atunci: iconiţe, cruciuliţe, cărţi de rugăciune şi de pietate, etc., pe

care să le împartă gratuit.

Astfel de vizite generale sau parţiale ale parohiei poate întreprinde preotul şi cu alte ocazii, fără

caracter ritual (sacerdotal), pentru pregătirea enoriaşilor în vederea unei acţiuni importante pe care el vrea

s-o întreprindă în parohie, ca de exemplu strângerea de fonduri pentru reparaţia sau înzestrarea

bisericii, mobilizarea enoriaşilor pentru lucrări de interes obştesc etc.

5) În sfârşit, cunoaşterea parohiei poate fi făcută treptat, în cursul activităţii pastorale, cu ajutorul

registrelor parohiale şi Afişelor parohiale individuale. Conform articolului 48, alin. f. din actualul Statut

pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, între alte obligaţii ale preotului paroh

figurează şi aceea de a ţine la cancelaria parohială un registru al tuturor membrilor parohiei, în care se

vor nota: numele şi prenumele, ocupaţia, data naşterii, a botezului, a cununiei, a morţii, a venirii în parohie

(pentru cei nou veniţi) sau a eventualei mutări în altă parohie (în cazul plecării sau a modificării teritoriale

a parohiei), etc.

Pe lângă aceasta preotul va putea folosi şi completa câte o fişă individuală pentru fiecare din

enoriaşii săi, în care va nota orice fel de date menite să ajute nu numai la identificarea civilă a persoanei

respective (situaţia familiară, membrii familiei, ocupaţia fiecăruia, etc.), ci şi la conturarea chipului său

sufletesc şi religios-moral, frecvenţa la biserică, etc. E de la sine înţeles că, pe când registrele parohiale

au un caracter oficial şi public, ele putând fi puse la dispoziţia oricărui organ de control, fişele individuale

au un caracter neoficial şi mai intim, stând la dispoziţia şi în ajutorul exclusiv al preotului, ca un auxiliar în

activitatea lui pastorală şi mai ales la duhovnicie.

Bibliografie:

Mihălţan Ioan, Metode şi mijloace pastorale pentru întărirea credincioşilor în dreapta credinţă,

în revista Mitropolia Banatului, nr. 9-10, 1983.

IV. Comportarea candidatului înainte de instalare în parohie

Potrivit Statutului şi Regulamentului de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române,

parohiile se ocupă de către candidaţi, prin numire şi prin concurs. Chiriarhul fiecărei episcopii 10

ortodoxe române hotărăşte forma de ocupare a parohiilor din episcopia respectivă.

Este cunoscut că fiecare din cele două proceduri - numire sau concurs îşi are avantajele şi

dezavantajele sale. Nu este locul să ne ocupăm aici de această problemă.

Având în vedere că, adeseori, prima impresie pe care o face candidatul, atunci când se prezintă

în parohie, este hotărâtoare atât pentru şansele de a ocupa parohia, cât şi pentru influenţa pe care candidatul o

poate exercita asupra credincioşilor, dăm în cele ce urmează o serie de povăţuiri practice, referitoare la felul

cum să procedeze candidatul înainte de a ajunge să ocupe parohia.

În cazul că parohia se ocupă prin concurs, adică prin alegerea de către enoriaşi a candidatului, acesta

trebuie să se prezinte în parohie, spre a se face cunoscut alegătorilor. Pentru a evita orice neplăcere,

trebuie, în prealabil, să ia contact cu protopopul sau cu autoritatea care programează prezentarea

candidaţilor în parohie. Aceasta, pentru a avea corectitudinea că în Duminică sau sărbătoare în care urmează

să meargă în parohie nu vor fi prezenţi acolo şi alţi candidaţi. Programul prezentărilor în parohie trebuie

astfel întocmit încât fiecare candidat să aibă fixată ziua în care se poate prezenta în parohie. Această

programare trebuie să fie cunoscută totdeauna şi de credincioşi. Alegătorii trebuie să ştie ordinea în

care se prezintă candidaţii în parohie.

Cu ocazia primei descinderi a candidatului în parohie el poate să meargă la una din persoanele

care are un anumit rol în problemele bisericii şi ale parohiei, ca de exemplu cântăreţ, epitrop, membru în

consiliul parohial etc. Uneori e şi mai bine să nu meargă la nimeni, ci direct la biserici

Dacă e preot sau diacon, candidatul va sluji la biserică şi va predica. Dacă e nehirotonit, va cânta în

strana cântăreţilor şi va predica.

După terminarea serviciului divin, va ruga pe credincioşi ca - după împrejurările şi posibilităţile

locale - să mai rămână un timp oarecare în biserică, sau să se întâlnească la o oră anumită într-o altă sală,

spre a le arăta motivele care l-au determinat să vină la ei. Cu această ocazie, candidatul îşi va face

prezentarea. Va arăta de unde este, cine este, ce anume a realizat în viaţă pe plan cultural, religios,

bisericesc, naţional, economic etc. Va arăta mai ales motivele de ordin personal, care îl determină să

dorească a deveni părintele şi conducătorul lor sufletesc. Aici, accentul principal trebuie pus totdeauna pe

dragostea sinceră şi curată faţă de Biserică.

Fiecare candidat în parohie trebuie să aibă atitudini morale compatibile cu demnitatea

preoţească, în mod special candidatul trebuie să excludă total din preocupările lui încercarea de a influenţa

pe alegători, Candidatul care face uz de influenţă prin diferite mijloace îşi pierde autoritatea morală în

faţa credincioşilor încă înainte de a ajunge să fie preotul şi părintele lor. O victorie în alegeri

dobândită prin astfel de mijloace se va răsfrânge negativ în pastoraţia preotului.

Tot atât de condamnabilă este şi atitudinea acelor tineri candidaţi care acceptă combinaţii de

căsătorie, adeseori umilitoare, numai şi numai să obţină parohia. Fiecare candidat la preoţie trebuie să ştie

că parohia nu poate fi o zestre pentru căsătoria fetelor şi că o asemenea situaţie degradează deopotrivă atât

pe candidat cât şi pe fecioară şi pe părinţii care recurg la asemenea mijloace pentru a-şi căsători fetele.

De altfel, studiul Teologiei pastorale ne învaţă că nu e recomandabil ca preotul să fie din satul său

11

natal sau în parohia de unde este soţia lui. Multe şi dificile sunt problemele pe care un preot le întâmpină

la tot pasul într-o asemenea parohie, învăţătura Mântuitorului că "nici un prooroc nu este primit în patria

sa" (Luca IV, 24) este valabilă şi în zilele noastre şi va fi până la sfârşitul veacurilor.

Condamnabile sunt de asemenea şi încercările acelor candidaţi care solicită intervenţia unor

persoane cu influenţă, pentru ca să-şi asigure victoria în alegeri. O asemenea atitudine nu poate fi

compatibilă cu cel ce vrea să fie lumii lumină şi povăţuitor altora spre împărăţia lui Dumnezeu.

Se recomandă ca după ce s-a consumat actul alegerii, atât cel ales cât şi susţinătorii lui să fie foarte

precauţi şi moderaţi în toate manifestările lor. Să evite petrecerea pentru reuşita în alegeri. O asemenea

manifestare ar supăra şi ar îndârji pe alegătorii care au votat împotriva celui ce a reuşit.

Candidatul care a fost ales se va prezenta personal, într-una din Duminicile următoare, în parohie,

spre a mulţumi credincioşilor pentru dragostea şi încrederea arătată. Şi cu acest prilej va merge, desigur,

la biserică unde va sluji dacă este preot şi va predica. Partea ultimă a predicii poate să fie un cuvânt cald de

mulţumire şi de recunoştinţă faţă de toţi creştinii din parohie. Caracterul şi natura acestui cuvânt de

mulţumire trebuie să fie pentru toţi ca şi când ar fi fost ales cu unanimitatea voturilor din parohie.

După ieşirea de la biserică, dacă va fi cazul, cel ales trebuie să stea de vorbă cu toţi aceia care doresc să-

l întrebe anumite lucruri. El va căuta să fie cu bunăvoinţă, cu înţelegere şi cu dragoste faţă de toţi care se

apropie de el. E bine, de asemenea, ca în astfel de împrejurări să arate credincioşilor că este interesat să

ocupe parohia cât mai repede posibil. Candidatul care după ce a fost ales amână mereu instalarea sa în

parohie dovedeşte lipsă de dragoste şi interes pentru credincioşi, lucru care afectează încrederea

oamenilor în cel pe care l-au ales cu atâta dragoste ca să fie părinte şi povăţuitor al lor.

În cazul că episcopul numeşte direct în postul vacant al unei parohii pe candidat, lucrurile se

simplifică mult. în această situaţie candidatul nu mai trebuie să facă toate eforturile pentru ca credincioşii

să-l cunoască cât mai bine încă înainte de instalarea sa în parohie. Rămâne ca această cunoaştere să

se facă după instalare.

Viitorul paroh este dator în acest caz a se prezenta, cel puţin odată, înainte de instalare, în parohia

în care a fost numit. El se va ocupa de locuinţa în care se va instala şi împreună cu epitropul şi cu

membrii consiliului parohial să hotărască asupra eventualelor reparaţii etc. pe care aceste imobile le

reclamă imediat. Casa, curtea, grădina, cu un cuvânt, toate dependinţele locuinţei viitorului preot trebuiesc

puse în ordine.

Împreună cu membrii Consiliului parohial el va discuta data şi programul de instalare în parohie,

iar după aceea va sta de vorbă cu protopopul de care aparţine şi care, în mod obişnuit, reprezintă pe

episcop la instalare.

La instalarea noului preot, se săvârşeşte Sfânta Liturghie, de un sobor de preoţi. La sfârşitul slujbei

vorbeşte protopopul, care va prezenta şi actul de numire sau de aprobare a alegerii, dat de către episcop.

Ca semne văzute ale misiunii preoţeşti şi ale jurisdicţiei parohiale, se înmânează acum, în mod solemn,

noului preot cheile bisericii, Sfânta Evanghelie şi Crucea. După aceasta va vorbi îndată noul paroh.

12

VI. Colaboratorii preotului în activitatea pastorală din parohie

Îndatoririle pastorale ale preotului în cadrul parohiei sunt atât de multiple şi atât de variate încât nici

cel mai conştiincios, mai priceput şi mai zelos preot din lume nu poate face faţă singur tuturor acestor

îndatoriri. De aceea, fiecare păstor de suflete este dator să mobilizeze şi să utilizeze, ca organe auxiliare ale

sale, anumite persoane din parohie. Recrutarea acestor persoane ajutătoare ale preotului se face, în mod

obişnuit dintre credincioşii cei mai buni, cei mai pricepuţi şi cei mai devotaţi Bisericii, în special

cântăreţii bisericeşti, membrii consiliului parohial, epitropii parohiei şi membrii comitetului parohial sunt

cei dintâi chemaţi să îndeplinească slujba de organe ajutătoare ale preotului, în lucrarea de păstorire a

sufletelor şi de realizare a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Cântăreţul bisericesc este prima persoană din parohie asupra căruia trebuie să se îndrepte atenţia

preotului, atunci când este vorba de a-şi alege organe de ajutorare în opera pastorală.

În general, cântăreţul bisericesc este considerat ca un om cu o anumită vocaţie religioasă. Se

presupune că numai plăcerea personală, dragostea pentru cele ale religiei şi ale Bisericii, înclinarea spre

cântare, rugăciune şi slujbă l-au determinat să îmbrăţişeze această misiune.

Alături de o asemenea vocaţie, cântăreţul bisericesc este omul care are cea mai bună pregătire în

materie de cunoştinţe şi trăire religioasă.

În şcoala de cântăreţi bisericeşti el a studiat şi a aprofundat mai mult decât ceilalţi credincioşi din

parohie anumite aspecte şi anumite probleme religioase, în acelaşi timp, în cadrul şcolii a fost supus unor

exerciţii duhovniceşti, ca de exemplu: participarea la toate slujbele bisericeşti, mărturisirea păcatelor,

împărtăşirea cu sfintele taine etc.

Prin funcţia lui, cântăreţul bisericesc este în contact direct cu cărţile cultului divin ortodox, din care

citeşte rugăciuni, pericope biblice, psalmi şi cântă diferite cântări religioase.

În acelaşi timp cântăreţul bisericesc este în Biserica ortodoxă, colaboratorul cel mai apropiat şi cel

mai constant al preotului în parohie. Aproape nici o slujbă dumnezeiască nu se poate face în biserică şi în

casele credincioşilor fără cântăreţ. El însoţeşte aproape pretutindeni pe preot şi are posibilitatea să observe

şi să cunoască stări sufleteşti, nevoi şi probleme, pe care ceilalţi credincioşi din parohie adeseori nici nu le

pot bănui.

Toate aceste lucruri fac şi ajută ca fiecare cântăreţ bisericesc să fie în parohie omul cel mai pregătit,

cel mai chemat şi cel mai îndatorat să dea ajutor preotului în misiunea lui pastorală. Faptul acesta trebuie

să fie bine cunoscut fiecărui preot încă de la primii paşi pe care îi face în parohie. El trebuie să ştie, să-şi

facă din cântăreţul bisericii omul său cel mai devotat, omul cel mai interesat în problemele de vestire şi de

trăire a creştinismului, omul care se identifică întru toate cu preotul său, pentru buna conducere pastorală

a parohiei şi pentru progresul religios moral al tuturor enoriaşilor.

Cântăreţul bisericesc poate să dea mult ajutor preotului în lucrarea sa pastorală, dar nu trebuie uitat

faptul că în aceeaşi măsură cântăreţul bisericesc poate face mult rău şi poate creea probleme şi aspecte

negative în viaţa, pastorală. Nici unul din credincioşii parohiei nu cunoaşte atâtea amănunte, atâtea

cazuri şi atâtea imagini din viaţa şi activitatea preotului şi a familiei lui cât cântăreţul bisericesc. De aceea, 13

dacă se întrerupe buna colaborare dintre preot şi cântăreţ, dacă în locul dragostei creştineşti se sălăşluieşte

invidia, supărarea sau nemulţumirea, atunci cântăreţul bisericesc devine, conştient sau inconştient, o

piedică în activitatea preotului în parohie.

Este o datorie pastorală importantă ca preotul să evite, prin o lucrare conştientă şi sistematică,

asemenea situaţii şi să facă din cântăreţul bisericesc colaboratorul său cel mai bun şi mai devotat.

1. Consiliul parohial

Fiecare parohie are un Consiliu parohial, ales de către Adunarea parohială. Consiliul se compune

dintr-un număr de 7, 9 sau 12 membri, după cum parohia are 1.500, 2.500 sau peste 2.500 de suflete.

In consiliul parohial se aleg acei credincioşi, care prin viaţa lor şi prin jertfa lor pentru Biserică şi

pentru aşezămintele ei au dat dovadă de mare interes şi dragoste pentru ea. Este vorba, deci, de oameni

credincioşi, de oameni pricepuţi şi devotaţi până la jertfa pentru biserică şi pentru interesele ei. Aceşti

oameni sunt datori şi chiar obligaţi formal de Statut şi Regulament să se ocupe de o serie întreagă de

probleme care privesc bunul mers al parohiei. Urmează că aceşti oameni să fie cei mai apropiaţi

colaboratori ai preotului. Membrii consiliului parohial sunt organele de conducere ale parohiei, cu care

preotul se consultă ori de câte ori este vorba de a întreprinde lucrări mai importante în parohie. Aceştia

sunt oamenii care susţin din toate puterile lor întreaga lucrare a preotului în parohie. Ei pot fi implicaţi până

la împlinirea rolului de adevăraţi apostoli laici în activitatea pastorală din parohie.

Membrii Consiliului parohial sunt pentru fiecare preot ajutoare importante, oameni care sunt

totdeauna gata să susţină toate iniţiativele şi lucrările preotului, făcute pentru binele parohiei şi pentru

desăvârşirea vieţii religioase morale a enoriaşilor.

Utilizarea acestor puteri, a acestor ajutoare, este totdeauna în funcţie directa de înţelepciunea, de

tactul şi de destoinicia preotului. Preotul are convingerea că el singur nu poate să facă totul în parohie şi îşi

dă seama de preţiosul ajutor pe care îl are de la membrii Consiliului parohial şi mai ales dacă învaţă, dacă

pregăteşte pe oameni asupra modului cum să-1 ajute, atunci preotul nu mai este singur în misiunea sa.

Epitropul

Dintre membrii aleşi ai consiliului parohial se deleagă una, două sau trei persoane, spre a îndeplini

sarcinile de epitrop* (curator). După cum se ştie, epitropul este administratorul averii parohiale, sub

controlul preotului. Reiese de aici că epitropul este persoana care, prin funcţia pe care o îndeplineşte,

este în contact neîntrerupt atât cu preotul cît şi cu credincioşii din parohie. De la preot primeşte

îndrumările asupra modului cum are să procedeze, întru bună chivernisire şi întru sporirea patrimoniului

material al parohiei. De la credincioşi încasează contribuţiile lor. El este deci un fel de om de legătură

între preot şi credincioşi. Această legătură nu se limitează însă numai la chestiuni de ordin material.

Prin felul cum vorbeşte epitropul despre persoana preotului, prin felul cum descrie preocupările, grija

şi strădaniile acestuia pentru progresul parohiei pe toate terenurile vieţii, epitropul ajută sau împiedică

munca şi realizarea planurilor pastorale ale preotului în parohie. Nu este de neglijat acest raport al * Epitrop = administrator al unui bun, în special al averii unei Biserici; din gr. epitropos, DEX.

14

preotului cu epitropul parohiei, raport care face din epitrop un susţinător, un ajutor preţios, un colaborator

devotat al preotului sau poate fi un epitrop indiferent, dezinteresat, sau chiar vrăjmaş al persoanei şi a

activităţii preotului în parohie.

Comitetul parohial

După Statutul şi Regulamentul bisericii în vigoare, în fiecare parohie există, alături de consiliul

parohial şi un comitet parohial. Comitetul parohial, care va putea avea mai multe secţii, va lucra sub

preşedinţia preotului, sau a delegatului său. Numărul membrilor în comitet nu va fi mai mare decât dublul

numărului membrilor din consiliul parohial. Femeile majore din parohie pot fi alese în comitet, sau

comitetul întreg poate fi compus numai din femei.

Rostul cel mai mare al acestui comitet este de a ajuta pe preot în multiplele şi diversele îndatoriri

pastorale, catehetice etc. Vedem acest lucru din numărul şi natura problemelor, încadrate în Statut, ca unele

ce trebuiesc rezolvate de acest comitet şi anume:

a) înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericilor, a cimitirelor şi pentru ţinerea lor în rânduială;

b)Formarea şi susţinerea corului bisericesc;

c) Ajutorarea săracilor şi ocrotirea orfanilor şi a văduvelor; (operă de caritate creştină);

b)Cercetarea şi ajutorarea bolnavilor;

c) înfiinţarea în parohie şi susţinerea bibliotecii parohiale, organizarea colportajului în parohie;

d)A ajuta pe preot la catehizare şi înfiinţarea cercurilor misionare, în vederea întăririi credinţei şi

simţului moral al credincioşilor;

e)înfiinţarea şi susţinerea ori căror opere de asistenţă socială.

Membrii comitetului parohial sunt după cum se vede din atribuţiile lor, organele ajutătoare ale

preotului în toate ramurile de activitate religioasă, morală, culturală, socială etc., a preotului în parohie. De

alegerea, de pregătirea şi conducerea comitetului parohial atârnă întreaga lucrare de ajutorare a preotului şi

de realizări pozitive în parohie precum şi alegerea, şi în special pregătirea şi conducerea comitetului

parohial rolul întreg este tot al preotului.

Preotul conştiincios înţelept şi cu dragoste pentru opera sa duhovnicească şi pastorală va face - pe

bază de Statut şi Regulament - din membrii comitetului şi al consiliului parohial adevăraţi apostoli laici,

care vor ajuta şi vor consolida zi de zi, pas de pas, întreaga operă creştină în parohie.

Bibliografie:

Pr.Spiridon Cândea, Organele ajutătoare ale preotului în activitatea pastorală din parohie, în revista

Mitropolia Ardealului, nr. 5-6, 1958.

Floca N. Ioan. Organele de conducere în parohie, în îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1981.

Gh. Papuc, Cântăreţul bisericesc în slujba credincioşilor şi colaborator apropiat al preotului, în

15

îndrumător bisericesc, Sibiu 1980, p. 166.

VII. Raporturile preotului cu autorităţile bisericeşti, civile şi militare

Rezultatul activităţii pastorale în parohiei depinde şi de raporturile pe care le are preotul cu autorităţile

bisericeşti, civile şi militare. Prin poziţia şi rolul lor, aceste autorităţi sprijină şi dau concurs preţios

fiecărui preot în munca pe care acesta o desfăşoară pentru binele şi mântuirea credincioşilor săi. Aceleaşi

autorităţi pot însă, foarte uşor să creeze preotului dificultăţi mari, pot să-1 împiedice şi uneori chiar să-i

zădărnicească întreaga activitate, să-i anihileze toate eforturile, prin o atitudine de vrăjmăşie şi răutate faţă

de preot şi faţă de opera lui pastorală. Se impune ca preotul fiecărei parohii să stabilească şi să păstreze

raporturi normale, raporturi de colaborare cu autorităţile bisericii şi ale statului.

Raportul faţă de episcop

Fiecare preot este în parohia sa un reprezentant, un trimis, un locţiitor al episcopului său. Doctrina

Bisericii Ortodoxe, referitoare la dependenţa preotului de ierarhul său, este foarte clară, iar dreptul

bisericesc precizează până în cele mai mici amănunte această dependenţă a preotului de episcopul său.

Preotul fiind trimis al episcopului este natural că el datorează supunerea, ascultarea şi respectul

cuvenit faţă de episcop. Din punct de vedere bisericesc episcopul este autoritatea cea mai înaltă.

Episcopul urmăreşte activitatea preotului în parohie. El răspunde împreună cu preotul, în faţa lui

Dumnezeu, despre măsura şi modul în care şi-a săvârşit datoria sacerdotală şi cum şi-a îndeplinit

activitatea preoţească. De aceea, episcopul supraveghează, îndrumă, călăuzeşte de aproape activitatea

duhovnicească a fiecărui preot. Episcopul răspunde deopotrivă de activitatea preoţilor şi de mântuirea

credincioşilor eparhiei sale.

În acelaşi timp, episcopul este şi părintele spiritual, "Stăpânul" duhovnicesc, în acesta calitate

episcopul este binevoitor, un binefăcător, un om a cărui dragoste părintească se revarsă cu îmbelşugare

peste viaţa şi familia preotului.

Toate acestea obligă pe fiecare preot nu numai !a stimă şi ascultare faţă de ierarh, dar şi la o dragoste

creştinească adevărată şi neprecupeţită. Dacă părintele îşi iubeşte, îşi ajută şi se bucură de progresul, de

realizările şi de fericirea copilului său, e natural ca şi copilul, în cazul de faţă preotul, - să iubească şi să

contribuie prin faptele şi viaţa sa la bucuria şi fericirea părintelui, adică a episcopului.

Faţă de protopop

Organul de legătură între preotul din parohie şi episcopul său este totdeauna protopopul. El este

delegatul episcopului care urmăreşte, povăţuieşte, stimulează şi înregistrează activitatea fiecărui preot.

Prin mijlocirea protopopului, episcopul transmite preoţilor toate directivele sale şi prin aceeaşi mijlocire

primeşte informaţii despre viaţa personală a preotului şi a familiei lui şi despre activitatea fiecărui preot în

16

general.

Acesta fiind rolul şi poziţia protopopului, fiecare preot trebuie să colaboreze sincer, să asculte şi să

îndeplinească toate îndrumările date de protopop. In acelaşi timp preotul datorează respect, supunere,

dragoste şi preţuire faţă de protopopul său. Între protopop şi preot trebuie să fie deci o armonie plăcută, o

înţelegere bună, o ajutorare şi o dragoste frăţească.

Raportul cu alţi preoţi

Înţelegere şi colaborare trebuie să existe între preoţii aceleiaşi biserici şi în general între preoţii

parohiilor învecinate.

În oraşe şi chiar în unele parohii rurale, sunt câte doi sau chiar mai mulţi preoţi la aceeaşi biserică.

Unul dintre aceştia este parohul, este conducătorul bisericii şi al oficiului parohial. Dacă în viaţa şi

activitatea acestor preoţi poate să existe nenumărate şi variate motive omeneşti care îi pot învrăjbi, îi pot

face să nu se înţeleagă, chiar să se învrăjbească; nu trebuie uitat nici o clipă că mai presus de tot ceea

ce este trecător stă porunca Mântuitorului, care spune: "Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi

ucenicii mei, de veţi avea dragoste între voi" (Ioan XIII, 35). In faţa acestei porunci trebuie să dispară

orice ambiţie personală, orice vanitate, orice interes material, orice invidie şi orice supărare între slujitorii

aceleiaşi biserici. Ei trebuie să se iubească, să se respecte, să se ierte unul pe altul şi să se ajute nelimitat

atât pe plan spiritual cât şi pe plan material. Lipsa de dragoste şi de colaborare între preoţi dezbină pe

credincioşi, îi grupează în partide adverse, îi învrăjbeşte şi face ca viaţa lor să degenereze pe plan religios-

moral. În cazuri de acestea preoţii, în loc să fie factori care ajută la înălţarea vieţii credincioşilor lor, ei

devin "piatră de sminteală" şi uneori cauza esenţială a slăbirii credinţei şi a înstrăinării lor de

Dumnezeu, de religie şi de biserică. Prin lipsa de dragoste, de colaborare frăţească, de ajutorare

reciprocă, de armonie şi bună înţelegere între preoţii se diminuează orice activitate duhovnicească şi

pastorală în parohie.

De aceea, este indispensabilă colaborarea şi bunele raporturi între preot şi toate autorităţile sale

bisericeşti. Fără supunere, fără ascultare, fără colaborare şi fără dragoste şi armonie desăvârşită între preot

şi superiorii lui şi între preot şi colegii lui nu se poate zidi şi nu poate realiza împărăţia lui Dumnezeu în

parohie şi în sufletele credincioşilor.

O atitudine de respect şi de creştinească înţelegere trebuie să aibă preotul ortodox şi faţă de

preoţii altor confesiuni din aceeaşi comună. Trebuie evitată orice ură, ori duşmănie, orice conflict şi

orice luptă între preot şi preot. Chiar atunci când sunt anumite probleme care îi despart, care îi situează

pe poziţii contrare, trebuie căutat şi găsit terenul comun şi să se aplaneze conflictele prin bună înţelegere

şi acord echitabil, în anumite cazuri preotul ortodox va trebui să facă chiar cauză comună cu preoţii altor

confesiuni din localitate, pentru a apăra împreună creştinismul, biserica, preoţia şi pe credincioşi. Un

asemenea acord nu este potrivnic nici dogmelor, nici canoanelor şi nici tradiţiei, nici unei confesiuni

creştine. Dimpotrivă, un asemenea acord este recomandabil şi folositor creştinismului în general, bisericii şi

tuturor confesiunilor creştine.

17

Raportul cu autorităţile civile

În fiecare parohie există anumite autorităţi civile şi eventual militare. Ele poartă diferite titluri, care

se schimbă după regimurile politice de la putere, dar care, după natura lor, sunt autorităţi administrative,

şcolare, sanitare, veterinare, de ordine şi securitate publică etc.

Cu toate autorităţile locale preotul e dator să stabilească şi să păstreze raporturi cât mai bune, raporturi

normale şi să colaboreze sincer în diferite compartimente de activitate, unde datoria preoţească îl implică.

Preotul nu caută niciodată la faţa omului, la bogăţiile lui materiale şi nici la concepţia lui politică, în orice

împrejurare, preotul dă atenţia, stima şi respectul cuvenit atât persoanei cât şi funcţiei pe care o deţine

acesta.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că exemplul pe care îl dă preotul în acest sens este urmat şi de

către credincioşii săi.

Colaborarea bisericii cu statul şi invers se manifestă practic şi în raporturile zilnice dintre slujitorii

bisericii şi autorităţile statului.

La rândul lor, autorităţile civile şi militare luând cunoştinţă de povăţuirile şi îndemnurile date de

preot credincioşilor săi şi observând atitudinea corectă a preotului, sunt obligate să acorde şi ele preţuire,

şi acelaşi respect preotului, ca autoritate bisericească locală, în felul acesta şi numai aşa se pot păstra

raporturile bune între preot şi autorităţile locale ale statului. Numai prin o asemenea atitudine se poate

realiza o colaborare armonioasă spre binele şi fericirea poporului.

Raporturi bune, raporturi normale între preot şi autorităţile locale ale statului nu înseamnă că preotul

trebuie să coboare şi să accepte situaţii care I-ar putea umili, sau ar putea să-i diminueze prestigiul şi

autoritatea. Aceste raporturi şi colaborarea cea mai sinceră nu înseamnă obligaţie de tovărăşie în lucruri şi

atitudini incompatibile cu demnitatea preoţească, nu înseamnă mâncare, băutură, petreceri etc.

Raporturi bune şi colaborare înseamnă conştiinciozitate, respect şi dragoste reciprocă, înseamnă

interes comun şi jertfe comune aduse pentru binele şi fericirea locuitorilor, care sunt fii ai bisericii şi

cetăţeni ai statului, în sensul acesta trebuie concepută şi realizată colaborarea între reprezentanţii

bisericii şi reprezentanţii statului din comună.

Această stimă şi consideraţie este bine să o acorde autorităţilor civile şi militare din comună sau

oraş. Buna conducere pastorală a parohiei şi interesele bisericeşti reclamă raporturi cordiale între

preot şi toate autorităţile statului din centrele de conducere administrativă, etc. Adeseori rezolvarea

multor probleme din parohie depinde direct de aceste autorităţi. De aceea, preotul e dator să caute să

cunoască, personal pe autorităţi, să le informeze obiectiv asupra problemelor parohiale, să solicite

concursul, intervenţia şi ajutorul lor atunci când e nevoie şi să colaboreze cinstit şi dezinteresat la toate

acţiunile pe care le întreprind autorităţile pentru binele şi fericirea cetăţenilor. Atât interesul bisericii, cât

şi interesul personal al preotului impun raporturi bune, colaborare şi armonie sinceră între preot şi

autorităţile statului.

De altfel, problema raporturile dintre biserică şi stat, dintre slujitorii bisericii şi slujitorii statului a

fost rezolvată în chip magistral de către Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: "Tot sufletul să se supună 18

stăpânirilor celor mai înalte. Că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu. Daţi, dar tuturor cele cu

care sunteţi datori: celui cu dajdia, dajdie ; celui cu vama, vamă ; celui cu frica, frică, celui cu cinstea,

cinste, nimănui cu nimic nu fiţi datori, fără numai cu iubirea unii către alţii; că cel ce iubeşte pe

aproapele a împlinit legea". (Romani XIII, 1-8)

Bibliografie:

Ioan F. Stănculescu, Ascultarea canonică, în rev. Studii Teologice, nr. 7-8, 1962, pag. 471.

Episcop Justinian Maramureşeanul, Rostul Protoiereilor în administraţia bisericească, în

Îndrumător pastoral I, Alba Iulia, 1977, pag. 62.

VIII. Tactul pastoral şi importanţa Iui

Formarea, menţinerea şi consolidarea legăturilor sufleteşti dintre păstoriţi şi păstor depinde în mare

parte de tactul şi înţelepciunea preotului.

Tactul*, adică ştiinţa de a ne comporta înţelept cu oamenii, este de obicei dovada unei maturităţi de

cugetare şi a unei îndelungate experienţe, care vine odaia cu înaintarea în vârstă; această ştiinţă este

necesară chiar de Ia începutul activităţii noastre în parohie şi o putem dobândi prin învăţătură de la

înaintaşii noştri, ori din simţul de prevedere şi de justă cântărire a realităţilor, care trebuie să ne

însoţească în misiunea preoţească.

Tactul constituie o calitate — o virtute — dintre cele mai necesare preotului, care în activitatea sa

are de-a face cu oameni de cele mai diverse caractere. Mântuitorul însuşi sfătuieşte pe Sfinţii Apostoli:

"Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii...” (Matei X, 16). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur

recomandă: "Preotul trebuie să fie înţelept, isteţ la minte...” (Despre preoţie III,12).

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa ţin de misiunea preotului, care trebuie să fie idealist şi realist în

acelaşi timp. Iubirea, devotamentul şi înţelepciunea îl ajuta să vadă realităţile şi să ţină seama de ele.

Preotul înzestrat cu înţelepciune, tact şi cu prudenţă, este capabil să lupte împotriva obstacolelor

şi greutăţilor, el le recunoaşte şi nu le sfidează, ci le cântăreşte just şi le rezolvă. El ştie să păstreze

totdeauna echilibrul vieţii, dintre ceea ce i se cere ca preot pe de o parte şi dintre realităţile existente,

în care îi este dat să lucreze, pe de altă parte. Dacă lipsa de zel face preoţia neroditoare, excesul de

zel poate fi altora păgubitor şi să compromită succesul activităţii lui pastorale. Mântuitorul condamnă,

de exemplu: excesul de zel al Sfanţului Apostol Patru, când acesta a scos sabia în grădina Ghetsimani,

ca să-L apere; a fost un gest spectaculos şi eroic în aparenţă, dar în fond era zadarnic.

Înţelepciunea şi simţul realităţii sprijină programul de activitate pastorală şi indică măsurile,

mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru împlinirea datoriilor noastre sacerdotale. Tactul şi

prudenţa ne fac să ocolim adversităţile şi obstacolele, atunci când sunt de netrecut şi să evităm

întâmplările inutile si risipa zadarnică de energie. Tactul ne îndeamnă la răbdare şi încredere într-un

timp mai favorabil pentru a relua de la capăt drumul întrerupt pentru o clipă, înţelepciunea ne învaţă

* Tact = facultatea de a judeca o situaţie dificilă rapid şi cu fineţe, care determină o comportare corectă, delicată şi adecvată; totalitatea mijloacelor întrebuinţate pentru a izbuti într-o acţiune (vezi DEX).

19

că "idealul" nu se poate realiza în întregime dintr-o data, aşa cum am vrea noi, mai ales în entuziasmul

tinereţii. Tactul şi prudenţa ne învaţă că, în lupta cu realităţile, trebuie să ne mulţumim uneori cu mai

puţin dar sigur, cu biruinţe, câştiguri şi succese mai mici, dar din a cărora sumă se fac lucruri mari.

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa sunt necesare preotului nu numai în împrejurări excepţionale şi

dificile ce apar în cale, ci şi în relaţiile sale de toate zilele cu oamenii. El vine în contact cu fel de fel

de oameni, de temperamente, firi şi caractere dintre cele mai diverse. Sufletul fiecărui om în parte

reprezintă o lume proprie, deosebită de a altora. Preotul trebuie să fie şi un bun psiholog, un

cunoscător de suflete, să prevadă, să evite şi să combată înclinările rele ori manifestările negative ale

credincioşilor săi, determinate de neştiinţă, de pasiune, de interese meschine, să-şi adapteze metodele

şi modul de lucru la felul de a se comporta şi de a reacţiona al fiecărui credincios în parte.

Tactul preoţesc în sensul bun al cuvântului nu înseamnă însă diplomaţie, abilitate,

prefăcătorie ori şiretenie, care uneori urmăresc satisfacerea intereselor personale sau pământeşti.

Tactul şi înţelepciunea de care vorbim este cuminţenia creştină, care are în vedere interesele supreme

ale Bisericii şi ale poporului pe care le slujim şi care îl face pe preot, în calitatea lui de conducător al

credincioşilor în cele religioase, să nu se amestece în situaţii primejdioase atunci când nu e nevoie şi

când interesele Bisericii şi regulile strategiei duhovniceşti nu îi cer acest lucru. Cazul Sfântului

Ciprian, episcopul Cartaginei (+258), e grăitor în această privinţă. Atunci când a izbucnit persecuţia

împăratului Deciu împotriva creştinilor (250), e! a găsit că e mai prudent să se retragă undeva până va

trece focul persecuţiei, decât să atragă, prin prezenţa sa la Cartagina, atenţia şi furia persecutorilor

asupra Bisericii sale.

Tact personal înseamnă, de asemenea, o mare capacitate de tenacitate şi de stăruinţă în urmărirea

împlinirii datoriei noastre. Viaţa este un şir necurmat de căderi şi de ridicări şi trebuie să ne

aşteptăm nu numai la biruinţe şi succese, ci câteodată şi la înfrângeri, stagnări ori poticniri.

Esenţial pentru preot este însă să nu se lase descurajat sau înfrânt de piedicile şi greutăţile întâlnite

în cale şi să tindă mereu înainte: "Cine a pus mâna pe plug şi se uita înapoi, acela nu e vrednic de

împărăţia lui Dumnezeu", a spus Mântuitorul (Luca IX, 62). în această privinţă, Sfântul Ioan Gură de

Aur ne dă pildă pe pescari, care, spune el, "chiar dacă şi-au aruncai de mai multe ori mrejele şi n-au prins

nimic, nu-şi părăsesc îndeletnicirea lor: cu atât mai mult trebuie să facem noi aceasta ..." (Comentariu la

Ep. II Tim., La Migne, P.C. t. LXII, col. 632).

Apostolatul preoţesc este o luptă continuă şi să nu pierdem din vedere că victoria finală este adesea nu

rezultanta unor succese în serie, ci efectul stăruinţei, al perseverenţei tenace şi neînfrânte. Cine se dă biruit

de la prima lovitură, a pierdut bătălia fără să o fi dat; cine stăruieşte o poate câştiga la sfârşit, chiar în ciuda

aparenţelor contrarii de la început.

Tactul, înţelepciunea, prudenţa, răbdarea şi statornicia dau preotului acea calitate complexă sau

îmbinare de virtuţi căreia i se spune de obicei echilibru sufletesc şi care caracterizează în general pe

oamenii de bun simţ şi de caracter: "Echilibrul sufletesc îl ajută (pe preot) să fie egal cu sine în toate

împrejurările, să fie consecvent în acţiuni si la înălţimea misiunii lui sfinte. Un astfel de preot, nu este o 20

dată plin de zel, altădată descurajat si apatic. Nu este uneori prea sever cu credincioşii, iar alteori prea

îngăduitor cu greşelile lor. Linia activităţii lui nu se compune din frânturi ci urmăreşte o ţintă înaltă şi

lucrează pentru realizarea ei cu stăruinţă. El nu face nimic superficial, ori din ambiţii deşarte. Nu se predică

pe sine, ci pe Hristos. Nu vorbeşte despre presupusele sale "taumaturgii", ci despre minunile

Mântuitorului. Nu face teatru în săvârşirea serviciului divin şi nici nu-l săvârşeşte în grabă sau de

mântuială" (pr. Dr. V. Coman, Echilibrul sufletesc al preotului, în rev., Mitropolia Banatului, 1958, nr. 1-

3, pag.53).

Când însă lipseşte acest echilibru, slujitori buni şi plini de zel îşi pierd busola, se cred mai mult decât

sunt, devin plini de sine şi de un orgoliu nepreoţesc, încep să propovăduiască învăţături personale, să

întrebuinţeze metode pastorale excepţionale, curioase şi bizare, cu pretenţii de a înlocui practica de două ori

milenară a Bisericii şi metodele clasice de pastoraţie.

În general, e necesar pentru preot să-şi controleze întotdeauna cu atenţie ţinuta şi comportarea în

relaţiile sale cu credincioşii, păstrând în permanenţă o atitudine de seriozitate şi demnitate, care să le impună

respect, căci nici un act al preotului nu poate fi indiferent în ceea ce priveşte efectele lui asupra

credincioşilor. Seriozitatea şi demnitatea preotului în ţinută, purtare şi vorbire, nu exclud, însă,

simplitatea şi naturaleţea, buna dispoziţie, amabilitatea, bunăvoinţa şi delicateţea în maniere, ori

familiaritatea în sensul bun al cuvântului. Faţă de enoriaşii săi, preotul nu trebuie să fie niciodată

distant şi rece, indiferent sau străin, ci apropiat şi familiar, ca un adevărat părinte faţă de copii săi.

Bineînţeles că familiaritatea nu înseamnă căderea în vulgaritate. Preotul nu trebuie să caute neapărat o

popularitate, familiaritate sau intimitate exagerată sau rău înţeleasă cu orişicine, numai pentru a fi pe

placul tuturor. Se cere sfinţiţilor slujitori o oarecare discreţie şi rezervă faţă de tot ceea ce le-ar putea

micşora sau compromite prestigiul în ochii lumii: se recomandă îndeosebi mai puţină familiaritate şi

intimitate cu cei ce nu ştiu sa respecte preoţia, precum şi evitarea prezenţei preotului în locuri sau situaţii

care i-ar compromite autoritatea şi prestigiul.

O deosebită importanţă are, din punctul de vedere al tactului pastoral şi al legăturilor preotului cu

credincioşii, Taina Pocăinţei, în care preotul îşi exercită calitatea sa de duhovnic, de îndrumător spiritual

al sufletelor. Este cel mai frecvent mijloc de pastoraţie individuală, care stă la îndemâna oricărui preot

şi în care acesta vine în contact direct cu fiecare dintre credincioşii săi în parte, care vin la scaunul de

spovedanie ca să-şi descarce sufletul şi conştiinţa de povara păcatelor şi să dobândească de la preotul-

duhovnic iertarea lui Dumnezeu şi a Bisericii.

Dacă preotul va şti să-şi îndeplinească aici misiunea sa de confident al penitentului, să-i administreze

sfaturile şi îndrumările necesare spre a-l smulge din ghearele păcatului şi a-l readuce pe cărările virtuţii,

să aplice canonul sau epitimia cea mai potrivită fiecăruia, să urmărească ulterior îndreptarea lui morală, va

reuşi să facă din această sfântă taină un adevărat mijloc de redresare morală a enoriaşilor săi şi de

menţinere pe calea virtuţilor creştine.

Mai ales în scaunul de spovedanie preotul trebuie să facă uz de tactul său pastoral, procedând cu

foarte multă grijă, cu înţelepciune, măsură şi echilibru, pentru ca nici să nu încurajeze sau promoveze

21

păcatul printr-o blândeţe sau îngăduinţă excesivă, dar nici să descurajeze pe penitent sau să-1 depărteze de

Biserică printr-o prea mare asprime şi severitate, ci sa aibă în vedere numai şi numai îndreptarea

penitentului şi desăvârşirea lui progresivă în virtute. Acesta grea sarcină a preotului duhovnic este

minunat de bine formulată în Canonul 102 al Sinodului trulan (quini-sext, 691-692): "Cei ce au primit de la

Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega trebuie să ţină seama de calitatea păcatului şi de aplecarea spre

întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să dea boalei tratament potrivit, ca nu cumva aplicând

(tratamentul) în chip disproporţionat pentru fiecare din cele două, să greşească în privinţa mântuirii celui

bolnav. Căci boala păcatului nu este simplă, ci de multe feluri şi deosebiri, şi odrăzleşte multe vlăstare ale

pierzaniei, din acel rău mult se revarsă şi se lăţeşte mai departe, până când se opreşte prin puterea

medicului. Drept aceea, cel ce dovedeşte priceperea medicală în privinţa sufletului, mai întâi trebuie să

cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, şi dacă (acela) înclină spre sănătate, sau dimpotrivă, dacă prin

moravurile sale provoacă asupră-şi boala, să supravegheze în ce chip se înjoseşte el între timp de

întoarcere sa, şi de nu se împotriveşte medicului şi de nu creşte rana sufletului prin întrebuinţarea

doftoriilor puse asupra ei, şi aşa măsoară milostivirea după vrednice. Căci toată grija lui Dumnezeu şi a

celui ce i s-a încredinţat puterea pastorală este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a tămădui pe cea

rănită de şarpe, şi nici spre prăpastia deznădejdii de a o împinge, nici frânele a le slăbi spre renunţarea la

viaţă şi spre dispreţuirea ei; că la orice să stea într-un chip împotriva patimii, ori prin doftoriile cele mai

amare şi stringente, ori prin cele mai deghizate şi blânde, şi să se nevoiască spre cicatrizarea ranei,

cercetând roadele pocăinţei şi îndreptând înţelepţeşte pe omul chemat către strălucirea cea de sus. Deci se

cuvine nouă să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale stricteţei, şi pe cele ale obiceiului, şi la cei ce nu

primesc pe cele extreme, să urmăm felul cel predanist, precum ne învaţă Sfântul Vasile" (Nicolae Milaş,

Canoanele Bisericii Ortodoxe, trad. românească, vol. I, partea I-a, p.488).

Bibliografie:

Brătan L, Tactul pastoral, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1974.

Bucevschi Orest, Râvna pastorală, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 10-12, 1956.

Irineu Pop Bistriţeanul, Preoţia şi arta pastorală, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997, pag. 15-19:

Râvna şi conştiinciozitatea preotului.

IX. Pastoraţia colectivă prin cult

Cultul ortodox este conceput şi practicat în interesul obştii, al colectivităţii religioase şi constituie

cel dintâi şi cel mai firesc cadru şi mijloc al pastoraţiei colective.

Cultul, înţeles ca sumă a tuturor actelor religioase prin care Biserica creează, reface şi menţine

legătura credincioşilor cu Dumnezeu, este menit în primul rând să exprime cuvenitul prinos de cinstire

adus de oamenii lui Dumnezeu şi Sfinţilor (scopul latreutic) şi să sfinţească viaţa oamenilor, mijlocindu-le

ajutorul, binecuvântarea şi harul dumnezeiesc (scopul harismatic sau sacramental). Dar prin bogăţia şi

valoarea sa doctrinară, morală şi catehetică prin care se realizează ceea ce numim de obicei scopul 22

didactic, catehetic sau educativ al cultului, - cultul ortodox constituie şi un mijloc de pastoraţie; el oferă şi

menţine legătura preotului cu credincioşii, în cadrul cultului divin şi mai ales la Sf. Liturghie sunt plasate

într-adevăr predica şi cateheza, adică cele două forme principale prin care preotul îşi îndeletniceşte funcţia

sa de propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc şi de învăţător al credincioşilor.

E recunoscută importanţa cultului pentru religie şi în viaţa religioasă în general, în actul de cult se

simte şi se trăieşte de fapt religia în ceea ce are ea mai profund, mai intim şi mai esenţial. Viaţa religioasă se

manifestă şi se întreţine în primul rând prin trăirea şi practicarea formelor de cult fără a se reduce exclusiv

la ele. Adevărul acesta, de ordin general, pentru toate confesiunile creştine, e valabil în special pentru

Ortodoxie, în Istoria Bisericii Ortodoxe şi în viaţa religioasă a creştinilor ortodocşi, cultul are un rol

predominant; spre deosebire de Biserica romano-catolică, în care accentul se pune pe organizaţie şi

disciplină - (unitatea cu Papa) şi în contrast cu protestantismul şi sectele, care au plasat cultul la periferia

vieţii lor religioase. Biserica ortodoxă a făcut din cultul ei centrul şi inima sau expresia fundamentală şi

caracteristică a vieţii sale religioase, a spiritualităţii ei.

1. Caracteristicile cultului Ortodox

a) Cultul ortodox este mai întâi un nepreţuit şi neegalat tezaur de doctrină ortodoxă, în imnele şi

rugăciunile din cărţile noastre de slujbă este condensată, pe înţelesul tuturor o întreagă Teologie, adică toată

învăţătura noastră de credinţă, însuşi Crezul sau Simbolul de credinţă - este rezumatul sau chintesenţa

doctrinei Bisericii Creştine expusă în punctele ei fundamentale - este o sinteză de cult, rostindu-

se la slujba Botezului, a Sfintei Liturghii şi la unele dintre Laudele bisericeşti (Miezonoptica şi

Obedniţa). Cultul are şi o imensă valoare catehetică, el constituind pentru preot un prim izvor dogmatic,

iar pentru credincioşi, rânduiala sfintelor slujbe constituie şi o cateheză vie.

b) Cultul ortodox exercită asupra sufletului credinciosului o incontestabilă influenţă moralizatoare,

prin îndemnurile morale din cadrul Sf. Liturghii ("Să ne iubim unii pe alţii ..."), prin exemplele minunate

ale vieţii Mântuitorului şi ale vieţii sfinţilor pe care Biserica îi proslăveşte în imne, îi invoca în rugăciuni.

Cultul constituie deci şi o pepinieră a virtuţilor evanghelice, o şcoală a vieţii creştine ideale, a adevăratei

trăiri religioase.

c) Cultul ortodox are caracter eclesiologic sau comunitar prin însăşi fiinţa şi menirea sa, deoarece

promovează rugăciunea cu caracter colectiv, social, public.

d) Cultul ortodox exercită o apreciabilă influenţă estetică asupra credincioşilor noştri, prin

imensa sa bogăţie şi valoare artistică. Utilizând într-o largă măsură toate formele de artă (arhitectură,

pictură, sculptura, muzică, poezie-iconografie, ţesături şi broderie, argintărie, etc.), el a cultivat şi ne-a

transmis tot ceea ce arta bisericească, în diversele ei manifestări, a produs mai genial şi mai frumos până

acum.

e) Cultul ortodox este superior faţă de cultul altor confesiuni creştine şi prin caracterul său profund

simbolic, prin bogăţia şi profunzimea simbolurilor.

În sfârşit, o altă trăsătură a cultului ortodox este pancosmismul sau universalismul, prin faptul că 23

rugăciunea ortodoxă îmbrăţişează nu numai pe om şi viaţa lui în diversele ei manifestări şi momente

principale, ci şi natura întreagă, pe care ei tinde să o sfinţească, sa o pună în folosul omului şi să o asocieze

la cultul adus de acesta lui Dumnezeu.

Prin aceste valori, el posedă o infinită putere de înrâurire asupra sufletului omenesc; el poate

mişca inima, poate converti şi câştiga sufletele pentru cauza creştină. Istoria ne spune că marele popor

rus s-a hotărât să primească creştinismul sub forma sa ortodoxă după ce trimişii săi asistaseră la

splendorile slujbelor din biserica Sf. Sofia din Constantinopol, care îi impresionase atât de mult, încât

au declarat că ei nu mai ştiau dacă se află în cer sau pe pământ.

Amintim faptul că, cultul creştin diferă de la o confesiune creştină la alta (Ortodoxă, Catolică,

Protestantă), evoluând în timp. Cultul Bisericii Ortodoxe îşi încheie evoluţia în formele lui esenţiale şi

fundamentale o dată cu perioada patristică (ultimul Sinod ecumenic de la Niceea din anul 787).

2. Cultul ortodox şi pastoraţia colectivă. Sarcini şi datorii ale preotului

Pentru a face pastoraţie prin cult preotul trebuie să pună în evidenţă următoarele aspecte:

a) Valoarea şi cunoaşterea cultului

Preoţii sunt cei dintâi datori să cunoască valoarea, frumuseţea şi superioritatea cultului nostru - să-1

înţeleagă, să-1 pătrundă, să-1 trăiască ei înşişi când îl oficiază, pentru ca, la rândul lor, să-1 poată

explica credincioşilor. Oficierea sfintelor slujbe nu trebuie să fie o simplă obligaţie profesională, ci să o

considerăm cea mai înaltă cinste acordată de Dumnezeu omului. Cu cât îl vom cunoaşte mai bine, cu atât

vom şti să-1 preţuim mai mult, şi cu atât îl vom iubi şi îl vom săvârşi mai bine. Instrucţia teoretică şi

pregătirea practică în domeniul liturgic trebuie continuată şi adâncită mereu după terminarea studiilor,

prin lectura atentă şi asiduă a studiilor şi îndrumărilor cu caracter liturgic din revistele şi publicaţiile de

specialitate.

b) Prezentarea cultului prin slujirea preotului

Trebuie să ne preocupăm din ce în ce mai mult de felul cum săvârşim Sfintele Slujbe. Sublimă în sine

însăşi, această superbă creaţie a pietăţii şi a geniului bizantin depinde în practică de felul cum o înţeleg

preoţii şi cum o prezintă prin slujire. Prin urmare preoţii sunt nu numai săvârşitorii cultului, ci şi

interpreţii lui. Punem în evidenţă bogăţia şi splendoarea formelor noastre de cult printr-o slujire demnă

şi printr-o săvârşire corectă. Pentru aceasta este de dorit ca toţi sfinţiţii slujitori să fie buni bisericaşi, să

aibă vocaţie şi dragoste pentru sarcina lor de liturghisitori. Calităţile înnăscute, talentele naturale necesare

pentru îndeplinirea ideală a acestui oficiu, adică; voce plăcută şi cultura muzicală, prestanţă fizica, eleganţă

în gesturi şi mişcări, sunt necesare pentru un bun păstor. Daca acestea lipsesc, pot fi compensate prin

evlavia care nu trebuie să lipsească nici unui preot ca şi prin alte calităţi care se pot câştiga prin efort şi

educaţie, ca de exemplu: slujirea corectă şi conştiincioasă, fără grabă, interpretare (citire şi rostire) corectă a

rugăciunilor şi cântărilor, dicţie clară şi îngrijită, ş.a.m.d. Să ne ferim de păcatul rutinei, de formalism în

săvârşirea Sfintelor Slujbe. Pătrunşi de sfinţenia şi sublimitatea celor ce săvârşim, să punem suflet şi

24

căldură în cele ce rostim şi cântăm la Sf. Slujbe, să le simţim, să le trăim, participând la ele cu intensitate şi

dându-le viaţă din viaţa noastră care se va comunica astfel şi credincioşilor prezenţi.

c) Uniformitatea şi stabilitatea cultului ortodox

Datoria de a păstra nestinsă integritatea, unitatea şi uniformitatea cultului nostru, impune o

severă disciplină în exerciţiul funcţiunii de liturghisitori; preotul să oficieze cu stricteţe, rânduiala

exactă şi corectă a slujbelor, ferindu-se de orice abatere de la regulile tipicului, de adaosuri sau

omisiuni, de inovaţii personale în textul şi în ritualul liturgic.

Să apărăm cultul autentic împotriva acelor practici şi ritualuri superstiţioase şi păgâneşti care

desfigurează uneori pietatea adevărată şi care compromit cultul mai ales în faţa credincioşilor

conştienţi şi luminaţi (oficierea excesivă a acatistelor în dauna Liturghiei este unul din acestea). Să

înţelegem Sf. Liturghie în adevăratul ei sens; să-i vedem locul ei central si fundamental în viaţa noastră

religioasă şi spirituală, socotind-o temelie şi centru al cultului divin public, adevăratul izvor al

spiritualităţii şi evlaviei creştine.

d)Participarea creştinilor la cultul divin public

Frecvenţa şi felul în care credincioşii cercetează biserica, participă la Sf. Slujbe şi la viaţa harică

prin Sfintele Taine este unul dintre cele dintâi semne prin care se recunoaşte o parohie vie. Este criteriul

cel mai sigur după care putem măsura vrednicia şi pastoraţia preotului precum şi nivelul vieţii religioase

din parohie. Credincioşii care nu simt nevoia să cerceteze sfânta biserică şi să participe la Sfintele

Slujbe sunt pe cale să devină mădulare moarte ale trupului Bisericii, iar preotul care se complace cu

biserica goală de credincioşi este păstorul ameninţat să rămână fără turmă, este glas care răsună în

pustiu, în asemenea situaţii trebuie să se îndrepte atenţia preotului spre acei enoriaşi indiferenţi pentru

a le face cunoscute, pe orice cale, necesitatea participării lor la biserică.

Participarea activă a credincioşilor la liturghie este promovată printr-o catehizare adecvată a

credincioşilor făcută de preotul paroh.

- Educarea şi disciplinarea poporului în biserică, acolo unde e nevoie, facându-1 să păstreze

atitudinea de perfectă cuviinţă şi respect, liniştea şi ordinea necesară pentru buna desfăşurare a

cultului.

- Explicarea pe înţelesul tuturor a celor ce se săvârşesc în biserică. Să se întreprindă o activitate

de catehizare mistagogică a poporului, de iniţiere în cultul nostru (rânduiala liturghiei, simbolismul

botezului, al sfanţului locaş şi al obiectelor liturgice etc.). Pe lângă predicile obişnuite cu caracter

biblic, dogmatic sau moral, să se abordeze din ce în ce mai mult predici şi cateheze cu teme din

domeniul liturgic, pentru care credincioşii noştri manifestă în ultimul timp un interes crescând, să

le punem la îndemână cărţi care să le facă cunoscute frumuseţea şi valoarea cultului.

- Să se ia atitudine împotriva formalismului ritualist şi a bigotismului de esenţă păgână, a falsei

pietăţi, a superstiţiilor păgâne şi ritualuri magice, care se manifestă pe alocuri contra pietăţii

credincioşilor noştri.

- Să se impulsioneze credincioşii noştri pentru a deveni membri activi, iar nu pasivi, ai Bisericii 25

rugătoare, prin participarea efectivă la cântările sfintei Liturghii la Jertfa Euharistică (prin aducerea

darurilor de pâine şi de vin necesare Sf. Jertfe) ca şi la roadele acestei Jertfe (prin împărăţia lor cât

mai deasă).

- Să luptăm împotriva pasivităţii credincioşilor la serviciul divin, făcându-i să fie activi, fie

prin ascultare cu atenţie la cele ce se rostesc şi cântă, fie prin participarea efectivă la cântarea

liturgică omofonă - alături de cântăreţii de ia strană sau la coruri organizate, fie prin îndeplinirea

unor atribuţii şi sarcini ce li se pot da să le facă în biserică.

Să nu uităm că, dintre credincioşii noştri, cei mai uşor ademeniţi de sectari, cei care cad mai uşor

în mrejele propagandei sectare, ale indiferenţei religioase şi ale necredinţei, sunt tocmai cei ce au rupt

legătura cu sf. altar, cei care s-au înstrăinat de biserică, cei ce nu mai practică cultului şi nu frecventează

sf. slujbe.

O atenţie sporită trebuie acordată pentru educarea colaboratorilor apropiaţi ai preotului în latura

sacramentală: cântăreţii şi paracliserii, care, prin calităţile şi prin felul cum îşi îndeplinesc misiunea, pot

să impulsioneze activitatea preotului sau să o diminueze.

Prin toate aceste mijloace care ne pot sta la îndemână, să facem din cultul ortodox public mijloc

de pastoraţie şi atracţie a credincioşilor în jurul sf. altar. Dacă vom izbuti să facem aceasta, vom putea

spune împreună cu Sf. Apostol Pavel că suntem cu adevărat nişte buni "iconomi ai tainelor lui

Dumnezeu" (I Cor. IV 1).

Bibliografie:

Pr. Prof. Ene Branişte, Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de cultul celorlalte confesiuni

creştine şi al sectelor din ţara noastră, în rev. St. Teol., 1951, 1-2.

Coman Vasile, însemnătatea cultului divin, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1963.

Gândea Spiridon, Cultul divin şi pastoraţia creştină, factor de promovare a vieţii religioase în

Ortodoxie, în rev. B.O.R., nr. 11-12, 1967.

Săsăujan S., Cultul divin, mijloc de apărare a dreptei credinţe, de promovare a vieţii morale şi de

slujire a năzuinţelor omenirii contemporane, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 10-12, 1979.

Dură Nicolae, Cultul Bisericii Ortodoxe şi propovăduirea învăţăturii creştine, în rev. Mitropolia

Ardealului, nr. 9-10, 1985.

X. Predica şi cateheza ca mijloace de pastoraţie colectivă

Predicarea cuvântului lui Dumnezeu e una din datoriile cele mai importante ale păstorului de suflete.

Cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu este factorul şi temelia vieţii creştineşti. Nu este îndeajuns

numai să cunoască adevărurile de credinţă. Scopul principal al predicii este acela de a deschide inimile

oamenilor pentru primirea cuvântului evanghelic. Chemarea oratoriei bisericeşti, după Fericitul

Augustin, este ca: "mintea să cunoască şi să înţeleagă adevărurile de credinţă, inima să le iubească, iar

26

voinţa să le traducă în fapte".

Valoarea unei predici trebuie căutată mai întâi în obiectul ei care este cuvântul lui Dumnezeu, în

acţiunea lui; dar fără munca predicatorului, revelaţia dumnezeiască riscă să rămână mărgăritarul de mare

preţ, ascuns în ţărână, sau ca o sămânţă buna, închisă în hambarele textelor dumnezeieşti. Deci, practic,

predica nu poate fi separată de persoana predicatorului.

Fiecare dintre cei care vor să ajungă propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie

înzestraţi cu calităţi fără de care nu vor putea face misiune.

În primul rând, trebuie să fie înzestraţi cu calităţi fizice, cum ar fi sănătatea, integritatea

corporală, prestanţa fizică şi ţinuta exterioară. Prestanţa fizică este o cinste adusă Mântuitorului

şi nu un adaos la frumuseţea slujirii preoţeşti.

Pe lângă aceste calităţi fizice, fiecare predicator trebuie să dobândească unele calităţi

profesionale, adică vocaţia şi pregătirea pentru misiunea predicatorială. Săvârşirea Tainei preoţeşti

este o încununare a vocaţiei; ea reprezintă punctul culminant al evoluţiei puterilor sufleteşti ale

candidatului la preoţie.

O altă calitate a preotului propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu este înţelepciunea, O

preocupare zilnică trebuie să fie studiul şi meditaţia Sfintei Scripturi.

O altă calitate a predicatorului trebuie să fie spiritul de observaţie. Predicatorul trebuie să observe

problemele de natură religioasă ale credincioşilor şi să pună accent pe ele în predică.

Adevăratul predicator însă trebuie să fie înzestrat în special cu calităţi morale, care-l ridică pe trepte

înalte, asemănându-se în acest sens cu Marele Predicator, care este Hristos.

Prima şi cea mai importantă dintre aceste calităţi trebuie să fie convingerea creştină; el trebuie să

fie înzestrat cu o profunda evlavie, el trebuie să fie convins de sublimitatea învăţăturii pe care o predică; să

fie un om al rugăciunii, să fie religios, un om de înaltă ţinută spirituală, tinzând necontenit spre desăvârşire.

Activitatea de predicator este o activitate de mare răspundere, în cadrul creştinismului, predicatorul

a fost întotdeauna preţuit şi considerat ca cel mai înalt factor de instruire a păstoriţilor.

Pregătirea pentru predică

Pregătirea generală

Mântuitorul Iisus Hristos a spus: "De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia

cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi." (Matei XIII, 52).

Păstorul de suflete deţine un tezaur din care are posibilitatea să scoată vechi şi nou pentru exercitarea

demnităţii sale predicatoriale prin următoarele activităţi:

a) Studierea disciplinelor teologice dintre care amintim Dogmatica, Morala, Liturgica, Istoria

bisericească si altele. Toate acestea oferă material necesar pentru predicator: "Fii puternic a învăţa cu

învăţătura cea sănătoasă''' (Tit. 1,9).

a) Meditarea la învăţătura creştină ajuta pe preot să-şi însuşească şi să treacă prin filtrul sufletului său

27

cunoştinţele dobândite.

b)Citirea perseverentă a Sfintei Scripturi, a învăţăturii revelate atât din Vechiul cât şi din Noul

Testament: "Cuvântul lui Hristos să locuiască bogat în noi" - la nimeni altul nu se referă mai potrivit ca la

preot.

c) Citirea Vieţilor Sfinţilor care sunt pline de pilde şi îndemnuri pentru practicarea virtuţilor creştineşti.

Ele sunt recomandabile pentru a îmbogăţi predica şi au un rol important în catehizarea credincioşilor.

Alte izvoare preţioase din tezaurul duhovnicesc al Ortodoxiei sunt cărţile duhovniceşti; Patericul,

Filocalia, Mântuirea păcătoşilor, Războiul nevăzut şi multe altele.

De folos pentru pregătirea predicatorului sunt cărţile de predici din trecut şi de azi.

1)Alegerea corectă a temei.

Preotul va alege tema pe care se simte că o poate dezvolta mai bine. Unii preoţi preferă omilia; alţii

predica tematică, întotdeauna este bine ca preotul să se refere la Evanghelia zilei sau la Apostolul zilei,

pentru că nu toţi credincioşii se află în biserică în momentul citirii lor. Din lectura pericopelor citite,

preotul va putea anunţa tema cuvântării sale. Cineva spunea: "Dacă după primele cuvinte roşiile de

preot, ascultătorii nu-şi pot da seama despre ce li se va vorbi, predica nu-şi va ajunge scopul. Tema, ideea

centrală, trebuie să străbată conţinutul predicii ca un fir roşu, astfel ca la încheierea ei, actualizarea să

poată fi reţinută cu uşurinţă de ascultători.

2)Prelucrarea temei

După ce s-a stabilit tema, urmează prelucrarea ei, care constă în sintetizarea perfectă a ideilor ce

vor fi prezentate. Timp de câteva zile, preotul meditează asupra acestor idei, iar în momente de bună

dispoziţie va alcătui o schiţă a predicii şi va face fixarea ei în scris, care îl ajută la o expunere bună.

Predica nepregătită cu siguranţă nu îşi atinge scopul. Un vechi dicton spune astfel: "Cine se urcă la

amvon să predice nepregătit, se va coborî de pe dânsul dezonorat". Predica alcătuită la întâmplare nu

zideşte. Cu cât vanitatea preotului este mai mare, mărginindu-se numai la puterile proprii, urmărind numai

efecte oratorice, cu atât rezultatul va fi fără efect, întrebat un credincios, după întoarcerea de la biserică,

despre ce a vorbit părintele, răspunsurile: a vorbit frumos, dar nu ştiu despre ce a vorbit, e ca un foc de

paie care arde cu flăcări mari, dar se împrăştie odată cu cenuşa lui.

3)Rostirea predicii

După ce în zilele din timpul săptămânii, preotul şi-a învăţat predica, prin rugăciune şi meditaţie,

duminica se poate urca la amvon în mod corect, plin de dorinţa de a zidi prin cuvântul său.

Se impune o atenţie deosebită deoarece uneori, predicatorul vorbeşte prea tare, alteori prea încet,

alteori vorbeşte prea repede, iar atunci predica îşi pierde din valoare.

Rostirea predicii trebuie să rămână întotdeauna între hotarele ei naturale, sa nu fie teatrală,

spectaculoasă, căci acestea nu cadrează cu demnitatea cuvântului lui Dumnezeu.

În cadrul rostirii predicii, intervine în chip firesc gesticulaţia. E absolut sigur că o gesticulaţie

corectă şi bine plasată, îi dă cuvântării accent si putere de a deştepta interesul. Predicatorul trebuie să 28

întrebuinţeze gesticulaţia conform regulilor de Omiletică şi în privinţa aceasta. Prin faptul acesta, predica

devine mai înţeleasă. Gestul trebuie să corespundă ideii pe care o însoţeşte.

La rostirea predicii se ţine cont şi de numărul credincioşilor prezenţi; dacă sunt mulţi, el foloseşte o

intonare mai accentuată, fapt care e în favoarea predicii. Dacă numărul ascultătorilor e mic, preotul nu se

va lăsa nicidecum abătut de la zelul său predicatorial, ci dimpotrivă va imita pe Sfinţii Părinţi care

predicau şi în faţa celor puţini, ca şi în faţa celor mulţi. Pâinea vieţii se împarte cu aceeaşi căldură şi celor

mulţi şi celor puţini.

Păstorul de suflete nu va face deosebire între ascultătorii săi, din pricina rangurilor, a poziţiilor

sociale şi a altor împrejurări

Astfel, acolo unde cinstea se caută şi se află în faptul de a predica numai oamenilor de vază, acolo se

dă dovadă de o cugetare sărăcăcioasă şi absentă. Oamenii mai simpli, adeseori, oferă nădejdi însutite, în

comparaţie cu cei bogaţi şi cu vază. Sunt totdeauna actuale cuvintele Mântuitorului: "Mărturisescu-mă Ţie

Părinte ... că ai ascuns de la cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor" (Matei XI, 25).

în final, să reţinem că predica şi cateheza trebuie să facă parte din slujirea Sfintei Liturghii, a

Sfintelor Taine şi a Ierurgiilor. Cu cât acestea vor fi pregătite mai temeinic şi rostite mai convingător, cu atât

preotul, întors de la biserică, va putea să aibă mulţumirea că "slujba sa a făcut-o pe deplin" (II Timotei

IV,5).

Bibliografie:

Pr. Prof. Dumitru Belu, Predicatorul în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, B.O.R., nr. 3-4, 1959,

p.352,

Pr. Prof. Dumitru Belu, De ce este necesar să predici după pian, în rev. Mitropolia Ardealului, nr.

7-8, 1960, pag. 563-569.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la necrolog, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1965, pag.

348.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la textul predicii, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 11-12, 1964,

pag. 877-898.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Pregătirea preotului pentru predică, în îndrumătorul pastoral nr. IV, Alba

Iulia, 1980, pag. 73.

Brătan L, Fond şi formă în predică, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1966.

Drăgulin G., Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, Studii Teologice, nr. 3-4, 1975.

Miele V., Aspecte actuale ale predicii creştine, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1974.

XI. Pastoraţia intermediară (a grupurilor sociale). Familia creştină

29

Morala socială priveşte viaţa morală a creştinismului ca membru al diferitelor comunităţi şi

anume: familia, stat, Biserică.

După morala creştina, familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social; este prima

societate naturală şi adevărată celulă socială. Originea ei sta în natura socială a omului şi în voinţa

exprimată pozitiv la crearea omului {Facere I, 27-28). Faptul că la începutul istoriei omenirii Dumnezeu a

întemeiat familia arată dreptul de existenţă al familiei precum şi dreptul părinţilor asupra copiilor, în

această privinţă, dreptul părinţilor asupra copiilor are origine divină.

După învăţătura Bisericii, conducerea în familie revine bărbatului (Efeseni V, 22-23), dar femeia nu

este sclava bărbatului, ci însoţitoarea lui, împărţind cu el autoritatea părintească. Sfânta Taină a cununiei,

prin care se întemeiază familia creştină, impune membrilor familiei anumite datorii.

Asupra acestor datorii preotul păstor de suflete este chemat să vegheze, pentru ca prin nesocotirea

acestor datorii, să nu se destrame familia. Părinţii sunt datori să se lase luminaţi şi îndrumaţi de

persoanele competente şi desigur de preotul duhovnic, chiar de la pregătirea întemeierii familiei.

Datoriile reciproce ale membrilor familiei

Datoriile dintre soţi

După morala creştină, soţii stau întreolaltă în raport de egalitate. O primă datorie a soţilor este să

se iubească şi să se stimeze reciproc. Temeiuri biblice pentru împlinirea acestor datorii găsim în Sfânta

Scriptură (Efeseni V, 22; l Corinteni VII, 3 şi Coloseni III, 19). Se spune: Bărbatul să-şi iubească

soţia, ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă, adică să respecte pe soţul ei. Cu prilejul oficierii Tainei

sfintei Cununii, preotul este dator să lămurească termenii "ca pe sine însuşi", iar "teama" să o

interpreteze corect nu ca o frică de pedeapsă, ca a robului faţă de stăpân, ci precum teama de Dumnezeu,

trebuie înţeleasă ca, din iubirea, să se străduiască creştinul a împlini poruncile Lui, tot aşa teama

femeii trebuie înţeleasă ca preocupare de a nu-i călca demnitatea, de a face ceea ce înţelepciunea

poporului a numit: "a purta cinstea bărbatului". La rândul său, bărbatul ajunge să se bucure de cinstire

numai în măsura jertfirii de sine, după analogia jertfei lui Hristos - mirele şi capul Bisericii, pentru

mireasa lui care este Biserica, Trupul Său cel tainic. Cuvintele, să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi,

subliniază repetat caracterul de unitate spirituală între soţi, înţeleasă prin cuvintele: "vor fi amândoi un

trup". Trebuie stăruit în cuvântări şi în discuţii particulare importanţa unităţii spirituale între soţi,

comparată cu unitatea dintre Hristos şi Biserică. Atâta vreme cât Biserica, toţi fiii ei, trăiesc în credinţa

şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ea îşi păstrează unitatea şi cinstea de a-i fi mireasă; tot astfel şi

mireasa, ca şi mirele, numai atâta vreme cât există între ei credincioşie, cum au jurat pe cruce şi

Sf. Evanghelie, sunt într-adevăr "un trup", spiritual. Când această credincioşie se destramă, temelia

familiei se strică, mergând până la desfiinţare. Păcatele şi viciile care destramă viaţa familială sunt

cunoscute şi, din nefericire, foarte răspândite. Ele sunt mai ales concubinajul, adulterul, divorţurile,

30

celibatul prelungit, criza de autoritate din partea părinţilor etc.

Pentru preotul păstor de suflete este de însemnătate cunoaşterea stărilor de fapt în familie din

parohia sa; să laude şi să aprecieze familiile bine întemeiate, iar pe de altă parte să intervină în

anumite cazuri cu autoritatea duhovnicească pe care o are, pentru îndreptarea lucrurilor şi restabilirea

păcii şi bunei convieţuiri în familie.

În strânsă legătură cu problema familiei, se ridică datoriile copiilor faţă de părinţi, în Sfânta

Scriptură, în porunca a cincea dumnezeiască se spune: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ca să-ţi fie

bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ", se cuvine preotului păstor de suflete să arate că obligaţiile

copiilor faţă de părinţi sunt valabile nu numai în timpul vieţii lor, ci şi după moartea lor, în cadrul

pomenirii lor la Sf. Liturghie, a parastaselor îndătinate şi în îngrijirea mormintelor lor. Aceste datorii

se pot rezuma astfel: a-i iubi; a-i asculta; a nu-i supăra; a-i ajuta la nevoie şi a se ruga pentru ei.

Problematica familiei creştine, trăinicia ei, se rezolvă numai prin duhul păcii şi armonia între soţi,

între părinţi şi copii. Unde Hristos este prezent în chip tainic, există posibilitatea rezolvării tuturor

neajunsurilor, lipsurilor morale, etc. Unde Hristos a fost alungat din viaţa familiei, temelia ei se

clatină, putând ajunge până la tragedia divorţului, cel mai mare şi mai de temut duşman al familiei.

Preotul păstor de suflete este dator să intervină prin toate mijloacele şi metodele ce-i stau la îndemână

pentru refacerea păcii şi armoniei în familie, întoarcerea la Hristos este singurul remediu pentru în-

lăturarea acestei tragedii. "Pacea casei acestuia" a zis Iisus. (Matei X, 12); (După Preot Vasile Coman,

Hristos în familie, Braşov, 1945).

XII. Pastoraţia adulţilor

Coroana- tinereţii este maturitatea, care începe de la 20-25 ani şi durează până la 60-65 ani. în

această perioadă omul este în plenitudinea puterilor sale fizice şi spirituale şi atinge treapta cea

mai înaltă a posibilităţilor de dezvoltare şi realizare pe toate tărâmurile vieţii. Ca orice vârstă,

maturitatea îşi are şi ea particularităţile ei, îşi are calităţile şi propriile sale defecte.

Dacă în copilărie şi în tinereţe deosebirile dintre fete şi băieţi sunt mai puţin proeminente şi mai ales

mai puţin hotărâtoare pentru viaţă, la vârsta maturităţii aceste deosebiri sunt atât de mari şi atât de

hotărâtoare pentru rosturile vieţii, încât obligă pe fiecare păstor de suflete să ţină seama de ele şi să

trateze într-un anumit fel cu bărbaţii şi altfel cu femeile.

Pastoraţia bărbaţilor

În perioada maturităţii bărbatul este capul, este conducătorul familiei, în acelaşi timp el are roluri

de răspundere, roluri hotărâtoare în viaţa publică şi socială. Tot din rândurile bărbaţilor îşi alege, în mod

31

obişnuit, şi preotul colaboratorii lui, pentru conducerea parohiei şi a tuturor problemelor bisericeşti şi

prin urmare răspunderea bărbatului se extinde şi în acest domeniu.

Tatăl care nu este la înălţimea lui de cap şi conducător al familiei, periclitează atât fericirea vieţii

pământeşti cât şi fericirea vieţii veşnice a membrilor familiei sale.

Aceeaşi influenţă nefastă o are şi în viaţa publică şi socială bărbatul a cărui atitudine morală lasă de

dorit.

De aceea, datoria tatălui în familie, datoria bărbatului în societate şi în diferite funcţii publice este

de a fi din toate punctele de vedere un exemplu viu, un model de cinste, de corectitudine, de omenie şi

de înaltă moralitate.

În ceea ce priveşte răspunderile bărbatului în domeniul vieţii materiale ele sunt de asemenea foarte

mari şi foarte importante. Lipsa de prevedere, de purtare de grijă, de interes, de corectitudine şi de

cumpătare a bărbatului, aduce în chip sigur lipsuri şi suferinţe amare vieţii familiale, celei publice şi

sociale.

În acelaşi timp, bărbatul trebuie adus la gradul de sensibilitate şi de conştiinţă de a-şi da seama că el

nu răspunde numai faţă de lumea aceasta şi numai în faţa familiei şi a societăţii, dar răspunde mai ales

în veşnicie şi în faţa lui Dumnezeu de felul cum şi-a îndeplinit îndatoririle lui de tată, de soţ şi de

bărbat în viaţa publică şi socială.

Una dintre marile îndatoriri ale păstorului de suflete este aceasta, de a se ocupa îndeaproape de

păstorirea bărbaţilor, de a trezi în sufletele lor conştiinţa marilor îndatoriri şi răspunderi pe care le au

ei.

Păstorul de suflete va arăta bărbaţilor că învăţătura care o vesteşte el nu este a lui, nu este de la

sine, ci de la Dumnezeu şi că legea morală, care impune restricţii chiar bărbaţilor, este legea fixată de

Creatorul nostru al tuturor. Deci preotul nu învaţă şi nu pretinde nimic în numele său personal, ci în

numele lui Iisus Hristos, al cărui slujitor şi reprezentant este în mijlocul oamenilor. Preotul nu caută să

impună autoritatea sa, ci autoritatea divină, care este şi peste preot, întocmai cum este peste întreaga

lume. Aceste adevăruri trebuie accentuate foarte clar şi foarte des în faţa bărbaţilor, pentru ca ei să-şi

dea seama şi să se supună autorităţii lui Dumnezeu şi să respecte legile morale.

Bărbaţii, în comparaţie cu femeile, cu copii şi cu tineretul, sunt mai puţin sentimentali. Ei, în

general, sunt dominaţi mai mult de raţiune, în gesturi şi atitudini sunt mai cumpătaţi, mai calculaţi.

Din cauza aceasta, sunt şi faţă de religie, mai aies faţă de manifestările ei externe, uneori rezervaţi.

Toate aceste realităţi, proprii bărbaţilor, trebuie avute în vedere atunci când e vorba de-a

influenţa asupra sufletului lor. în păstorirea bărbaţilor preotul va căuta totdeauna să se adreseze în

primul rând raţiunii, va căuta să-î convingă asupra adevărurilor religioase şi la nevoie să aducă

chiar exemplul atâtor bărbaţi savanţi, oameni de ştiinţă şi oameni ai literaturii etc. care au socoîit că

cea mai importantă problemă a vieţii este împlinirea îndatoririlor faţă de Dumnezeu, faţă de biserică

şi faţă de semenii lor. De aceea, cu adevărat spune psalmistul: "Fericit bărbatul care n-a umblat în

sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut" (Psalmi 1,1).

32

Sunt bărbaţi care din cauza unor patimi care îi stăpânesc, ca de ex. beţia, desfrâul, lăcomia de

câştiguri materiale etc. sunt indiferenţi sau chiar vrăşmaşi ai religiei, ai bisericii şi ai clerului.

Faţă de asemenea bărbaţi, preotul va căuta să pună în aplicare toate mijloacele pastoraţie!

individuale. Va încerca să completeze lipsa cunoştinţelor religioase, să-i atragă din mediul rău în

care au căzut, să-i salveze de patimi şi să-i redea sănătoşi familiei, societăţii şi Bisericii.

în general bărbaţii trebuie trataţi din punct de vedere pastoral cu multă atenţie şi precauţie.

Contactul preotul cu ei trebuie să fie cald, intim, binevoitor. Aceasta nu înseamnă însă că preotul

trebuie să coboare la acte şi atitudini care i-ar diminua prestigiul. Intimitatea pe căile virtuţile creştine

nu exclude respectul reciproc, dimpotrivă, îl măreşte.

Preotul nu va trata niciodată pe bărbaţi cu vehemenţă, cu vorbe urâte, ci totdeauna cu dragoste, cu

înţelegere şi cu blândeţe. Prin iertare şi bunătate, prin încercarea de a-i convinge, preotul reuşeşte să

conducă pe bărbaţi mult mai uşor la scopul urmărit, decât prin intransigenţă, sfidare şi ameninţare.

Păstorul de suflete se va strădui ca pe căile indicate să facă din fiecare bărbat al parohiei sale un

practicant al religiei, un om care participă regulat la sfintele slujbe, un om care se mărturiseşte şi se

împărtăşeşte în fiecare an cu sfintele taine, un om care se roagă, care cinsteşte pe Dumnezeu, pe semenul

său şi este un adevărat exemplu de creştin luptător în toate împrejurările vieţii.

Pastoraţia femeilor

Rolul pe care îl are femeia ca soţie, ca mamă şi ca membră a societăţii arată importanţa pastoraţie!

femeii.

Dumnezeu şi natura a dat femeii roluri şi aptitudini deosebite de ale bărbatului şi în primul rând

rolul de a fi soţie, de a fi mamă şi chivernisitoarea vieţii familiare.

În calitatea ei de soţie, trebuie să fie faţă de soţul ei de un devotament fără margini şi de o cinste şi

corectitudine exemplară. Ea trebuie să posede apoi ştiinţa şi arta de a se face totdeauna tovarăşa

indispensabilă a bărbatului. Ea trebuie să fie fiinţa care înseninează viaţa soţului şi îl completează în

toate situaţiile vieţii.

Puterea de influenţă a femeii asupra bărbatului este mare. Dumnezeu şi natura a înzestrat-o cu toate

darurile necesare exercitării acestei influenţe. Se ştie că fiecare bărbat este în măsură ceea ce a făcut femeia

sa din el.

Femeia ideală influenţează în mod pozitiv, în sens bun, viaţa bărbatului şi această influenţă o

exercită de cele mai multe ori, fără să se simtă, fără să se observe, fără să poată sesiza cineva. Nici chiar

bărbatul nu-şi dă seama de existenţa acestei influenţe.

Tot atât de mult influenţează însă viaţa bărbatului şi femeia nevrednică, femeia păcătoasă. Se

înţelege însă că această influenţă este negativă, este rea, este dezastruoasă.

În calitatea ei de mamă, ca fiinţă care naşte şi dă viaţă din viaţa ei, ea are un rol şi mai mare. în mare

parte, viitorul şi felul de viaţă al omului este în mâinile mamei. Ea plămădeşte, ea frământă, ea cultivă şi

33

ea face să crească flori în sufletul copilului, sau îl lasă să fie copleşit de buruieni otrăvitoare. Dragostea,

sensibilitatea, înţelepciunea şi răbdarea mamei, în creşterea copilului, sunt aşa încât n-au nici un

echivalent în lume, nici un termen de comparaţie. De aceea s-a spus şi pe drept cuvânt că nimeni şi nimic

în lume, nici o instituţie publică sau particulară nu poate înlocui total pe mamă în creşterea şi educarea

copilului. Toate încercările care s-au făcut şi se fac pentru înlocuirea mamei în opera de creştere a copilului

sunt numai surogate, sunt numai copii palide şi nereuşite ale mamei.

În rolul ei de gospodină ea păstrează căldura, lumina, bucuria, ordinea, curăţenia, bunăstarea şi toată

atmosfera plăcută sau respingătoare a căminului familiar. Femeia credincioasă şi devotată vieţii familiale

face din căminul ei un adevărat rai al vieţii pământeşti, în nici o altă parte a lumii membrii familiei nu pot

găsi atâta bucurie, atâta linişte, atâta fericire şi atâta îndestulare ca în căminul lor, binecuvântat de

Dumnezeu printr-o mamă şi o soţie virtuoasă, în acelaşi timp însă, femeia nevrednică, femeia vicioasă,

femeia risipitoare, face din căminul ei un iad cumplit, din care încearcă să evadeze atât soţul cât şi copiii şi

toţi îşi caută refugiul în diferite distracţii ieftine şi uneori chiar în patima beţiei, a desfrâului, etc.

Femeia virtuoasă, prin priceperea ei, chiverniseşte, cumpăneşte şi împarte bunurile în aşa fel încât

în casă e belşug, îndestulare şi mulţumire. Femeia risipitoare, dezinteresată, absentă, sau nepricepută este

nenorocirea căminului familial.

Iată probleme pe care păstorul de suflete e dator să le cunoască amănunţit. Iată problemele care dau

importanţă îndatoririi preotului, de a se ocupa de povăţuirea femeii pentru îndeplinirea misiunii ei de soţie

şi de mamă.

În acelaşi timp femeia e chemată, mai ales în zilele noastre, să îndeplinească funcţii şi în cadrul

vieţii publice. Prin aceasta, obligaţiile şi îndatoririle femeii s-au mărit.

Credinţa vie şi statornică în Dumnezeu, urmarea învăţăturii bisericii, ascultarea de îndemnurile

preotului, sunt realităţi şi puteri care ajută nespus de mult femeii în îndeplinirea marilor ei îndatoriri. Nici

o femeie din lume nu este atât de perfectă încât sa se poată desprinde de aceste lumini ale

creştinismului. Uneia îi lipseşte credinţa, celeilalte nu-i ajunge ştiinţa pe care o are, alta nu posedă

arta, cealaltă nu are încredere în puterile ei şi alta simte nevoia mângâierilor şi îmbărbătărilor în faţa

greutăţilor, cealaltă trebuie avertizată asupra dezertărilor de Ia îndeplinirea îndatoririlor ei, una e prea

bună, dar nu suficient de energică, cealaltă e prea vehementă şi nestăpânită etc. Faţă de toate,

păstorul de suflete trebuie să fie părinte, învăţător, povăţuitor, mângâietor şi ajutor în problemele vieţii.

O atitudine pastorală şi mai deosebită trebuie acordată femeilor văduve. Cele care nu au copii

şi sunt în lipsuri şi suferinţe trebuie ajutate şi pe plan material. Sfântul Apostol Pavel dă sfaturi foarte

preţioase cu privire la văduve. El recomandă cinstirea femeilor, povăţuirea lor la vieţuire fără prihană

şi la petrecerea în rugăciune etc. lată ce spune în această privinţă: "Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci

să-1 îndemni ca pe un părinte; pe cei (meri, ca pe fraţi. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte

mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăţia. Pe văduve cinsteşte-le, dar pe cele cu adevărat

văduve. Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor

fi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu. Cea cu

34

adevărat văduvă ţi rămasa singură are nădejdea în Dumnezeu ţi stăruieşte în cereri ţi în rugăciuni,

noaptea ţi ziua. Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi e vie, e moartă. Şi acestea porunceşte-le, ca ele

să fie fără de prihană. Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat

de credinţă si este mai rău decât un necredincios. Să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai

puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui singur bărbat; Dacă are mărturie de fapte bune: dacă a

crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în

ajutorul celor strâmtarăţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun. Iar de văduvele tinere

fereşte-te. Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îţi agonisesc

osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând

casele, si nu numai leneşe, ci ţi guralive si iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca

văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case ţi să nu dea potrivnicului nici un prilej

de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după satana. Dacă vreun credincios sau vreo

credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta

pe cele cu adevărat văduve." (I Tim. 5, 1-16), în păstorirea femeilor preotul va ţine seamă de faptul

că ele sunt dominate mai mult de sentiment decât de raţiune. De aceea, s-a spus pe drept cuvânt că

"femeia cugetă mai mult cu inima, decât cu capul". Faptul acesta face ca femeia să poată fi mai uşor

convinsă şi înduplecată spre a lua o hotărâre, dar este mai nestatornică şi mai puţin sigură pe hotărârile

ei decât bărbatul. Femeia are însă o putere de intuiţie şi o capacitate de a sesiza lucrurile, prin

instinct, mult mai mare decât bărbatul.

Aceste calităţi ale sufletului feminin sunt un teren foarte prielnic acţiunilor pastorale ale

preotului şi în general dezvoltării credinţei şi pietăţii creştine. Iar prin femeia cucerită pentru

Hristos şi biserică, preotul păstoreşte în măsura foarte mare pe bărbat, pe copii şi pe toţi membrii

familiei.

În contactul pastoral, pe care îl are preotul cu femeile din parohie, se impune însă multă

precauţie. Existenţa unor simple bănuieli în problema aceasta, diminuează autoritatea preotului şi-i

creează probleme în pastoraţie.

Desigur, pentru aceste motive, Sfinţii Părinţi au povăţuit totdeauna pe ucenicii lor şi pe toţi

păstorii de suflete de-a fi cu multă precauţie în lucrarea de păstorire a femeilor, de a avea totdeauna

asistenţă în pastoraţie femeilor, cum ar fi cea acordată în acest sens de preoteasă.

Bibliografie:

Pr. IoanŞarlea, Rolul preotesei în munca pastorală a preotului, în Îndrumător Pastoral IV, Alba

Iulia, 1980, pag. 83.

XIV. Pastoraţia creştinilor de diferite profesiuni35

Ocupaţiile oamenilor imprimă anumite caractere, particularităţi, concepţii şi prejudecăţi, pe

care păstorul de suflete e necesar să le cunoască cât mai bine şi mai temeinic. Cunoaşterea

concepţiilor de viaţă, a mentalităţii, a tradiţiilor şi a felului de a fi al omului, ca rezultat al ocupaţiei

sale este foarte important pentru preot. Această cunoaştere îi uşurează munca şi îi măreşte

rezultatele.

În general se disting în societatea de astăzi următoarele profesii mari: muncitori agricoli,

muncitori industriali şi intelectuali. Ne vom ocupa în cele ce urmează de păstorirea acestor categorii

de creştini.

Păstorirea credincioşilor de la sate

Prin termenul ţărani înţelegem, în general, pe neobosiţii lucrători ai ogoarelor, înţelegem pe

muncitorii agricoli.

Cu toată industrializare lumii de astăzi, totuşi muncitori agricoli alcătuiesc încă numărul cel mai

mare al locuitorilor ţării. Numărul cel mai mare al parohiilor sunt la ţară, sunt parohii rurale, parohii de

ţărani. Fiecare păstor de suflete este dator să cunoască bine parohienii în psihologia, viaţa, mentalitatea,

calităţile şi defectele lor. De aceea vom încerca să arătăm în cele ce urmează notele caracteristice,

bune şi rele, ale sufletului ţărănesc.

Calităţile şi religiozitatea enoriaşilor de la sate

Datorită ocupaţiei sale, ţăranul îşi petrece cea mai mare parte a vieţii lui în natură. Fie că îşi

cultivă pământul, fie că îşi paşte turmele de vite, el se găseşte mereu în faţa celor mai expresive

tablouri, care vorbesc de atotputernicia şi bunătatea Lui Dumnezeu. Natura cu toate frumuseţile ei, cu

toate manifestările ei şi cu infinitatea ei de variaţii, este cea mai intuitivă şcoală de religie din lume.

Aici învaţă ţăranul religia adevărată, aici descoperă el adevărurile despre existenţa lui

Dumnezeu, despre atotputernicia Lui, despre pronia cerească etc. Aici, în mijlocul naturii, se naşte

conştiinţa datoriei de a admira, de a crede şi de a te ruga lui Dumnezeu. Nimeni şi nimic pe

lume nu-i poate vorbi ţăranului mai deschis, mai convingător, mai autoritar despre Dumnezeu şi despre

religie decât cum îi vorbeşte natura. Ea este deci marele dascăl de religie, marele catehet al ţăranului.

Ea îl face să fie în general mai religios decât ceilalţi oameni din lume, pentru că ea îşi ţine zi de zi şi

clipă de clipă deschise în faţa lui toate paginile minunatelor ei învăţături, pagini din care ţăranul citeşte

şi învaţă continuu.

Nici o altă ocupaţie nu face pe om atât de dependent de prezenţa lui Dumnezeu cum face

agricultura. Ţăranii muncesc din greu toată ziua şi uneori chiar şi noaptea pentru a termina la timp

lucrările lor. Ei ară, grapă, seamănă, sapă şi plivesc semănăturile, dar cel care face creşterea acestor

semănături este Dumnezeu. El trimite ploi şi lumină la timp potrivit. El împrăştie răcoare şi aduce

36

căldura binefăcătoare, care face ca totul să crească şi să înflorească. Toată roadă, tot belşugul

ogoarelor lucrate de ei este în directă şi foarte vizibilă dependenţă de milostivirea lui Dumnezeu. Din

această cauză, agricultorul este mai conştient decât orice alt om de dependenţa sa de Dumnezeu.

Tocmai această conştiinţă îl face ca atunci când termină semănatul să se întoarcă cu faţa spre răsărit,

să-şi descopere capul, să-şi facă semnul crucii şi să-şi încredinţeze toată munca sa proniei cereşti.

Agricultorul înţelege mai bine decât oricine sensul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, că "mei cel ce

sădeşte este ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu face să crească". (I Cor. 3,7). Agricultorul a

experimentat sensul acestor cuvinte pentru că de atâtea ori a lucrat pământul după cele mai luminate

instrucţiuni, adică l-a lucrat la timp potrivit şi cu cele mai bune şi mai modeme unelte, l-a îngrăşat şi l-

a semănat cu sămânţă cea mai aleasă şi cu toate acestea rodul a fost sub nivelul tuturor aşteptărilor.

Dacă Dumnezeu n-a rânduit vremea ca totul să vină cu măsură şi la timp potrivit, atunci arşiţa ori

ploaia prea multă, inundaţiile sau grindina, răceala sau anumite epidemii ale semănaturilor au

compromis definitiv recolta. Deci în munca omului de la sat, se vede la tot pasul cum intervine

mâna lui Dumnezeu. Nu tot aşa de vizibilă este însă această intervenţie a lui Dumnezeu în

ocupaţia orăşeanului, deşi ea există în aceeaşi măsură ca şi munca ţăranului. Căci în ultima analiză

tot Dumnezeu este acela care luminează mintea savantului şi-1 călăuzeşte în descoperiri, tot Dumnezeu

dă pricepere, sănătate şi putere de muncă celui ce lucrează în bibliotecă, în birou, în magazine, în fabrică,

în atelier etc., numai că această intervenţie divină nu este - cum am spus - aşa de vizibilă, aşa de simţită

cum este în ocupaţia ţăranului.

Dependenţa aceasta atât de vizibilă şi atât de simţită a muncii şi a vieţii ţăranilor de Dumnezeu îi

face să fie mai religioşi, mai evlavioşi şi mai legaţi de Biserică şi de preot decât sunt ceilalţi creştini.

În comparaţie cu celelalte categorii sociale ţăranii sunt cei mai conservatori. Ceea ce îi face să

fie atât de conservatori este, în ultimă analiză, tot ocupaţia lor. Trăind ei în mijlocul naturii,

observă aici o statornicie uimitoare... Din copilărie şi până la moarte ochiul lor priveşte aceeaşi munţi,

aceleaşi dealuri, aceleaşi văi, aceleaşi şesuri, aceeaşi succesiune regulată a anotimpurilor etc. Aceasta

statornicie a naturii şi-a imprimat amprentele ei în sufletul ţăranilor, făcându-i mult mai conservatori

decât sunt ceilalţi creştini de la oraşe. Datorită acestui fapt, ţăranii au înfruntat urgiile veacurilor şi

au rămas ceea ce au fost şi sunt. împotriva tuturor vicisitudinilor vremii şi împotriva tuturor asupririlor,

ei şi-au păstrat graiul şi religia, şi-au păstrat portul şi obiceiurile şi şi-au păstrat toate comorile

spirituale moştenite din moşi-strămoşi. Concepţia despre familie şi întreaga viaţă familială, cu

autoritatea supremă a tatălui s-a păstrat nealterată şi este solidă şi sănătoasă în viaţa ţăranilor.

Credinţa în Dumnezeu săvârşirea rugăciunilor în familie, prăznuirea Duminicii şi a tuturor

sărbătorilor creştine, participarea la slujbele bisericeşti, respectul faţă de obiectele şi persoanele sfinţite

sunt bunuri reale, moştenite de la înaintaşi, pe care ţăranii le păstrează cu sfinţenie şi astăzi.

Fiecare muncitor îşi iubeşte mai mult sau mai puţin ocupaţia sau uneltele sale de lucru. Nici o

categorie de oameni nu este atât de mult legată şi atât de puternic ataşată trupeşte şi sufleteşte de

bunurile sale materiale cum este ţăranul faţă de pământul pe care-1 lucrează şi faţă de vitele pe care le

37

are. Putem să spunem că problema centrală a vieţii ţăranului este ogorul şi vitele sale, este proprietatea,

de care se leagă cu toată puterea fiinţei sale. Ogorul şi animalele sunt prietenii cei mai dragi, cei mai

scumpi şi cei mai buni ai ţăranului. Acestea sunt parte integrantă din fiinţa lui, sunt bunuri de la care

îşi primeşte el hrana, bunăstarea şi toată existenţa lui pământească. De aceea, la nimic pe lume nu

ţine ţăranul atât de mult ca la ogorul său.

Cunoscând aceste aspecte, ne putem da seama de motivele pentru care desprinderea ţăranului de

pământul şi de vitele pe care le are este o mare problemă pentru el. Nici chiar moartea nu apare în

faţa ţăranului atât de neagră atât de tragică şi atât de dureroasă cum apare despărţirea de pământul pe

care îl udă cu sudoarea feţei lui şi îl apară cu sângele său.

Insuficienţele religiozităţii săteşti

Creştinii de la sate sunt dependenţi de Dumnezeu şi prin bunurile pe care le cer în primul rând

de Ia Acesta: roadele bogate ale ţarinei, creşterea şi înmulţirea turmelor de vite, etc.

Unii dintre ei cred în anumite practici şi obiceiuri la temelia cărora nu există nici un conţinut

religios. Se observă această religiozitate lipsită de miez lăuntric mai ales în marele contrast ce există

adeseori în actele externe ale cultului şi morala ţăranului, între îndeplinirea cu mare sfinţenie a unor

forme, a unor prescripţii cultice şi între faptele lui de zi cu zi.

Pe lângă aceasta, religiozitatea ţăranilor mai este copleşită de credinţe deşarte, de elemente

provenite din păgânism precum şi de anumite superstiţii. Toate acestea întunecă şi slăbesc

adevărata credinţă a creştinilor de la sate.

În sfârşit, un alt aspect negativ al religiozităţii ţărăneşti este fatalismul, este credinţa oarbă în

predestinaţie, în ursita, în soarta omului. Elementul acesta islamist este cu totul potrivnic

creştinismului.

Atitudinea ţăranilor faţă de nou

Ţăranii au fost şi încă sunt foarte refractari faţă de inovaţii şi faţă de unele idei de progres. Unii

dintre ei mai preferă să rămână, în cunoştinţele lor, în metodele lor de muncă şi în felul lor de viaţă,

aşa cum au crescut şi cum s-au învăţat. Foarte greu pot fi scoşi din obiceiul lor atunci când este vorba

de ceva novator sau superior. Se feresc în special de a face experienţe pe piele proprie.

Privesc şi primesc uneori cu neâncredere pe un om necunoscut. Probabil că au această rezervă

datorită experienţei seculare moştenite, deoarece ţăranii au fost de atâtea ori înşelaţi, minţiţi şi

exploataţi până la sânge, şi de aceea nu mai acordă atenţie suficientă noilor probleme şi nu renunţă cu

uşurinţă la ideile şi practicile lor. Ţăranii ascultă şi urmează sfaturile Bisericii şi persoanelor bine

cunoscute şi verificate de ei.

Dependenţa ţăranului de pământ

38

Iubirea de pământ a ţăranului degenerează foarte uşor în patimă. Când ţăranul ajunge să fie stăpânit de

această patimă, nu-şi mai măsoară gesturile şi nu-şi mai controlează greutatea faptelor cu simţul moralei

creştine, în cazuri de acestea el ajunge pentru un petec de pământ la ceartă, la duşmănie aprigă, la procese

interminabile, la jurăminte false, în tot felul de fărădelegi şi uneori chiar la crimă.

Alte aspecte negative: mândria, egoismul, duritatea şi furtul

Bunurile materiale îi fac pe mulţi ţărani mândri, încrezuţi, egoişti şi foarte invidioşi faţă de toţi aceia

care au bogăţii mai mari decât ei şi pot să lucreze mai mult şi să-i întreacă în realizările gospodăreşti.

Mândria şi egoismul acesta duce la dispreţuirea celor săraci şi la ură împotriva celor bogaţi.

Munca grea şi condiţiile de viaţă, adeseori tot atât de grele îl face pe ţăran aspru, dur, uneori chiar

brutal. Manifestarea acestor defecte este izbucnirea violenţei în unele cazuri, care duc la certuri şi bătăi

frecvente in viaţa ţăranilor.

O altă scădere care stăpâneşte puternic asupra unor creştini este nerespectarea bunului altuia.

Nerespectarea dreptului de proprietate şi exploatarea crudă, care a dus ţăranul la lipsuri, la mizerie, la

sărăcie şi chiar la foame a făcut ca adeseori să nu posede nici bunurile minime necesare existenţei.

Acestea sunt aspecte negative din viaţa ţăranilor, care trebuie dezrădăcinate şi stârpite prin o bună

pastoraţie şi implicare a preotului paroh.

Atitudinea păstorului de suflete

Mulţi preoţi sunt însă fii de ţărani şi ca atare ei cunosc mentalitatea, nevoile, durerile şi întreg felul

de viaţă al ţăranilor. Preotul va căuta să se identifice întru toate cu năzuinţele, cu eforturile şi cu lupta

pentru o viaţă mai bună a ţăranilor. Preotul se va interesa de nevoile credincioşilor săi şi îi va ajuta în toate

problemele lor. El va căuta să fie corect, drept, binevoitor, un om cu adevărat al lui Dumnezeu. Se va

apropia cât mai mult posibil sufleteşte de inima lor, de gândurile lor de sufletul lor. Va stabili chiar

intimitatea ideală care trebuie să existe între părintele ce bun şi frai său duhovnicesc. Această intimitate nu

însemnează nicidecum colaborarea preotului sub nivelul misiunii Sui. Nu însemnează intimitatea în sensul

rău al cuvântului, adică a-şi permite preotul glume şi fapte nepotrivite.

De altfel, ţăranilor nici nu le place să aibă ca preot un om care nu-şi păstrează autoritatea şi

demnitatea lui de părinte spiritual, de intelectual, de om mal învăţat şi să fie mai moral decât ei. Ţăranii îl

vor pe preot apropiat de ei, dar să fie totdeauna şi să rămână în rolul şi poziţia lui de părinte, de om

superior, de om înţelept, serios şi cu deplină autoritate, în felul acesta credincioşii îl iubesc, îl stimează,

şi îi acordă încredere nelimitată. Câştigarea acestei încrederi trebuie să fie deci cel dintâi obiectiv ai

fiecărui preot care face pastoraţie şi lucrează pentru mântuirea sufletelor.

Religiozitatea ţăranului trebuie cultivată zi de zi şi trebuie plivită întocmai cum cultivă şi pliveşte

grădinarul straturile cu flori. Noţiunile trebuie clarificate, ideile religioase aprofundate şi toate

39

buruienile otrăvitoare ale credinţelor deşarte ale superstiţiilor şi ale fatalismului bolnăvicios trebuiesc

dezrădăcinate din sufletul credincioşilor. Predicile sistematice, instrucţia religioasă şi pastoraţia

individuală promovează învăţătura ortodoxă şi susţin credinţa adevărată. Ţăranul trebuie povăţuit să caute

în religie în primul rând dobândirea mântuirii sufletului şi fericirea care rezultă din păstrarea legăturii cu

Creatorul său şi nu în cele materiale.

Morala, viaţa, faptele ţăranului, trebuiesc aduse la un acord comun cu credinţa lui. Aici este un

capitol foarte vast pentru activitatea preotului, însuşi Mântuitorul le-a spus că "nu tot cel ce-Mi zice

Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în

ceruri". (Mt. 8, 21), iar Apostolul Iacob ne învaţă: "credinţa fără de fapte este moartă" şi că

"în faptele omului se vădeşte credinţa Iui". (Iacov 2, 18-20).

A alerga după teofanii, a merge la descântători, la deschizători de pravile şi cititorii de pascalii

şi la alţi şarlatani de genul acesta, este o imoralitate, este o abatere de la credinţă şi morala creştină.

Aceste lucruri trebuie prezentate foarte amănunţit în faţa ţăranilor, pentru a înţelege învăţătura

ortodoxă şi strădania preotului care urmăreşte binele şi fericirea credincioşilor.

Patima iubirii de pământ şi în general de bunurile materiale trebuie combătută prin punerea în

evidenţă a bunurilor spirituale. Adevăratul proprietar de bunuri este Dumnezeu şi deci ar fi o nebunie

ca omul să-şi pericliteze fericirea veşnică pentru acestea care sunt atât de relative şi atât de efemere.

Concepţia creştină despre bunurile materiale şi despre rostul lor în viaţă are rostul să tempereze pofta şi

să înlăture patima pentru aceste bunuri.

Creştinismul are reţeta şi medicamente pentru combaterea tuturor relelor şi a tuturor patimilor

omeneşti.

♦ împotriva mândriei recomandă smerenia,

♦ împotriva egoismului recomandă iubirea aproapelui,

♦ împotriva vehemenţei recomandă răbdarea, iertarea, stăpânirea de sine şi blândeţea,

♦ împotriva furtului recomandă săvârşirea actelor de milostenie creştină,

♦ împotriva lenei recomandă munca

♦ împotriva tuturor patimilor recomandă cumpătarea şi înfrânarea.

Păstorul de suflete are datoria să observe îndeaproape viaţa şi manifestările

credincioşilor săi şi să caute a-i cunoaşte cât mai temeinic, pentru că ştiind defectele, scăderile şi

patimile lor, să acorde în Taina Mărturisirii şi în atâtea alte ocazii potrivite medicamentul care

stârpeşte boala şi redă întreaga sănătate morală fiecărui credincios din parohie, printr-o lucrare pastorală

sistematică şi însufleţită.

Bibliografie:

Pr. prof. Petru Rezuş, Teologia Ortodoxă contemporană, Ed. Mitropolia Banatului,

Timişoara, 1989, pag. 144-149, Cap. 12: Superstiţiile şi combaterea lor.

Pastoraţia urbană

40

În general oraşele cuprind pe oamenii care lucrează în uzine, în fabrici, în ateliere, în porturi,

în diferite şantiere de muncă etc.

Dezvoltarea industrială promovează în mod inevitabil aglomerări de muncitori în anumite centre

urbane.

Din punct de vedere material aceşti oameni nu au alte venituri decât salariul pe care îl câştigă

lunar. Datorită acestei realităţi, .deseori aceşti muncitori sunt nevoiţi să înfrunte greutăţi şi probleme

uneori de nerezolvat. Atunci când muncitorul este bolnav şi nu poate să lucreze, familia lui ajunge într-

o situaţie critică, deoarece situaţia materială devine insuficientă pentru întreţinerea familiei şi asistenţa

medicală.

Când din anumite motive fabricile îşi încetează activitatea, muncitorii intră în perioade de

nesiguranţă pentru ziua de mâine, iar ajutorul de şomaj nu acoperă nevoile familiei. Se înţelege că

în astfel de împrejurări, muncitorii sunt profund nemulţumiţi şi revoltaţi.

Starea religioasă a acestor oameni şi familii depinde în mare parte de relaţiile şi atitudinea

preotului faţă de ei.

Pastoraţia urbană cere mai presus de orice ca preotul să se implice pentru formarea religios-

morală a familiilor din parohia sa, aşa încât să fie totdeauna un prieten, un ajutor şi un bun sfetnic.

Preotul trebuie să înţeleagă că adeseori muncitorul, din cauza oboselii, nu poate să fie prezent tot

timpul ia Biserică şi să menţină contactul permanent cu păstorul de suflete.

Preotul de la oraşe are sarcina să-şi înnoiască metodele de pastoraţie şi să-şi intensifice activitatea

sa misionar-pastoralâ, având de păstorit alţi oameni, cu alte stări de lucruri, cu altă optică şi cu alte

predispoziţii sufleteşti sau indispoziţii. "Odată cu saltul tehnic, omul a căpătat deprinderi noi, a

părăsit o anumita mentalitate care îl făcea uşor accesibil religiei şi a devenit dintr-o dată foarte

exigent. Ceea ce pare foarte ciudat, dar nu e mai puţin adevărat, e că această noua faţă a omului s-a

revelat aproape subit. Şi acesta este cel dintâi lucru cu care are a se confrunta Biserica, spre a regăsi

termenii unui dialog posibil cu lumea de azi." (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu,

1986, pag. 168)

În asemenea situaţii, preotul de la oraş e dator să se ocupe intens de păstorirea familiei urbane,

în special soţiile şi mamele sunt elementele esenţiale prin mijlocirea cărora păstorul de suflete îşi

poate îndeplini îndatoririle şi misiunea sa pastorală. Tot ele sunt şi elementele acelea care

influenţează şi determină întreaga creştere religioasă a copiilor. De aceea, păstorul de suflete trebuie

să-şi concentreze întreaga atenţie asupra mamelor si asupra soţiilor şi să influenţeze în chip pozitiv pe

toţi membrii acestor familii. Faptul că e preocupat de noul mod de viaţă a păstoriţilor săi, cu un

cuvânt bun, adresat de la caz la caz, un dialog părintesc cu copiii din cartier, sfatul corespunzător cu

vârsta lor şi îndemnul la cuminţenie, sunt momente observate de credincioşi, care fac parte din truda

pastorală.

Păstorirea urbană reclamă adeseori şi ajutoare de ordin material din partea preotului şi a

bisericii, în cazuri de şomaj, în cazuri de boală, de nenorociri, etc., preotul nu trebuie să-şi limiteze

41

acţiunile lui numai la sfaturi, la învăţătură şi mângâieri, ci trebuie să sprijine prin ajutoare

materiale. Numai în felul acesta se poate face o reală şi bună activitate pastorală în acest sector al

vieţii, care în prezent este sprijinit de sectorul misionar-social din cadrul Episcopiei şi protopopiatului

de care aparţine parohia. Cu toate acestea, preotul e chemat să facă uneori eforturi personale,

pentru a găsi posibilităţi de angajare a unor muncitori rămaşi fără loc de muncă. De asemenea,

preotul trebuie să se informeze despre felul lor de viaţă, de natura muncii, de preocupările, de

dorinţele materiale şi spirituale ale tuturor creştinilor din parohia sa. Numai dacă ajunge să

cunoască toate aceste elemente ale vieţii ştie şi poate să intervină la timp şi să influenţeze în mod

pozitiv viaţa lor.

Educaţia religioasă insuficienta, neglijenţa ei în mediul familial, ignoranţa si multe alte motive,

determină pe unii parohieni din mediul urban sa trăiască o viaţă dezordonată, în patimi ca: beţia,

destrămarea familiei, vagabondaj etc. Aceste păcate şi vicii trebuie să fie în atenţia păstorului de

suflete şi sunt situaţii în care este decisiv tactul pastoral cu care se procedează de la orn la om,

ţinând cont de vârsta şi starea socială şi profesională a fiecărui credincios.

În condiţiile vieţii urbane, preotului nu-i este permis să rămână la periferia vieţii, într-o stare de

comoditate. Dimpotrivă, el trebuie să fie un misionar prudent prin prezenţa şi slujirea sa prioritară

fiind de a-L aduce pe Hristos în contemporaneitate şi de a-L reprezenta în toate ipostazele.

Bibliografie:

Pr.prof.dr. Petru Rezuş, Teologia Ortodoxă Contemporană, Timişoara, 1089, pag. 137:

Echilibrul vieţii religioase.

Pr. Nichifor Todor, Preotul ş pastoraţia credincioşilor din oraşe, I-II, în rev. Mitropolia

Ardealului, nr. 2-3, 1990. Pag. 33 şi pag. 3.

Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire. Noţiuni şi orientări pentru teologia şi

practica pastorală, traducere de Paul Brusanowski, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, pag. 115-120.

XV. Pastoraţia individuală prin Sfintele Taine

Studiul Sfintelor Taine se face în cadrul catedrei de Dogmatică, în cea de Morală, la Liturgică,

precum şi. la Dreptul Canonic. Teologia pastorală, ca o cunună a studiilor teologice, se preocupă mai

ales de aplicarea Sfintelor Taine în activitatea pastorală a preotului, urmărind însuşirea, trăirea harului

primit în lucrarea lor; în el însuşi şi apoi în împărtăşirea acestui har în sufletele credincioşilor. Aşa se

explică faptul că nu vom repeta prezentarea Sfintelor Taine, ca în Dogmatică, nici ca în Liturgica

specială, ci încercând a prezenta credincioşilor, cu prilejul oficierii lor, scurte învăţături despre rostul

şi folosul primirii for pentru naşterea şi creşterea lor duhovnicească.

Ceea ce este lumina şi căldura soarelui pentru viaţa lumii, ploaia pentru roadele pământului,

altoiul nobil pentru pomul sălbatic, aceea este puterea harului sau darului Sui Dumnezeu pentru viaţa

credincioşilor; îi ajută să se cureţe de păcate şi să se sfinţească prin Duhul Sfânt. Cât de frumos şi 42

pătrunzător la inimă cântă Biserica noastră: Prin Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele Harului, care adapă

toată făptura spre rodire de viaţă.

Începem cu cele trei Sfinte Taine, numite ale "iniţierii creştine": Botezul, Mimngerea şi

împărtăşirea, care se oficiază împreună.

Bibliografie:

Pr. Prof. dr. Isidor Todoran, Sfintele Taine în viaţa creştină, în Îndrumător bisericesc, Cluj -

Napoca, 1979, p.78.

1. Taina Sfântului Botez

Cuvântul botez este înţeles uneori ca stropirea credincioşilor cu aghiasmă, la diferite slujbe, sfinţirea

caselor, a holdelor. Se spune: m-a botezat preotul, adică m-a stropit cu apă sfinţită, ceea ce este cu totul

altceva decât Taina Sfântului Botez. Preotul botezător poate zice o scurtă cateheză vorbind despre Unicitatea

Botezului (Efeseni IV, 5), despre păcatul repetării lui, căci nu este decât un singur "Domn Iisus; o singură

credinţă şi un singur Botez" (Efeseni IV, 6-7). Cei care repetă Botezul nu fac altceva decât sa

răstignească a doua oară pe Hristos şi să batjocorească această sfântă Taină. Sfinţii Părinţi n-au stăruit

asupra timpului când trebuie săvârşita sfânta Taină a Botezului, cât mai ales asupra necesităţii aplicării lui ca

"poartă" pentru intrarea în împărăţia harului lui Iisus, după analogia tăierii împrejur în vechiul

Testament, la opt zile după naştere, ca şi Iisus, prin care fiii iudeilor erau primiţi în sânul comunităţii lor.

Se poate stărui asupra legăturii dintre Botez şi mântuirea sufletească. Botezul este începutul lucrării de

mântuire absolut necesar, dar nu trebuie să se mărginească omul numai la atât ci să lucreze cu harul primit la

mântuirea lui.

2. Taina Mirungerii

Care urmează îndată după Botez, este semnul văzut al împărtăşirii reale a celui botezat cu toate

darurile Sfântului Duh; este pecetea care se pune asupra noului botezat, ca aparţinând lui Hristos.

Formula sacramentală a ungerii la toate părţile corpului omenesc este luată din epistola Sf. Apostol

Pavel către Corinteni (I, 21-22), unde spune: "Iar cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi în

Hristos şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu care ne-a pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în

inimile noastre". Aceste cuvinte trebuiesc tâlcuite de preot în sensul că prin Mirungere (cu mir

compus din materii multe şi de diferite mirosuri), Hristos îşi pune pecetea chipului Său, prin lucrarea

Duhului Sfânt asupra făpturii celei noi ieşite din apa Botezului. Dacă Botezul este naşterea întru

Hristos, Mirungerea este viaţa întru Hristos, prin trăirea creştinului cu harul primit în Botez.

Printre multele asemănări privind unirea sufletului credincios cu Hristos se numără şi legătura

dintre mire şi mireasă. O sugerează frumoasa pildă a Mântuitorului despre cele zece fecioare, din care

cinci erau înţelepte şi-şi adunau undelemn în candele lor aşteptând venirea mirelui, iar cele cinci numite

nebune neglijează umplerea candelelor cu undelemnul faptelor bune. Legătura dintre Hristos şi

43

sufletul credincios a fost preînchipuită şi în Vechiul Testament prin legătura dintre Dumnezeu şi

poporul lui Israel, din vedenia lui Prorocul Osea (I, 6-9).

Bibliografie:

Pr. R.Şebeşan, Obligaţii pastorale legate de Sfânta Taină a Botezului, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6,

1981, pag. 339.

Mladin N., Sfânta Taină a Botezului fi viaţa morală creştină, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6,

1966.

Branişte E., Rolul Botezului, al Mirungerii şi al Euharistiei în viaţa creştină după N. Cabasila, în rev.

Glasul Bisericii, nr. 10, 1956.

Zăgreanu Ion, O practică greşită la săvârşirea Sfântului Botez, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6,

1966.

3. Taina Sfintei Euharistii

Dacă prin Sfântul Botez se deschide credinciosului poarta de intrare în împărăţia harului lui Hristos,

dacă prin sfânta Mirungere i se dă puterea de a creşte în viaţa cea nouă, Sfânta Euharistie reprezintă pentru

el unire cu Hristos. "Lucrul botezului îl desăvârşeşte Euharistia". (Teofan al Niceei).

Prin Sfânta Euharistie, Iisus împlineşte făgăduita făcută ucenicilor Săi, înainte de a se înălţa la cer, de a fi cu

ei şi cu urmaşii lor "până la sfârşitul veacurilor",

Preînchipuită în minunea saturării popoarelor în pustie, Sfânta Euharistie a fost aşezată la Cina cea de

Taină prin cuvintele lui Iisus: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Beţi dintre acesta toţi, acesta este

Sângele Meu...", pe care Biserica Ie repetă ca o comemorare pioasă, realizată faptic prin jertfa Sa de pe cruce, şi

actualizată în cadrul sfintei Liturghii, prin invocarea harului Duhului Sfânt, Sfânta Euharistie devine "pâinea

care s-a pogorât din cer".

Preotul, păstor de suflete, este dator să tâlcuiască cuvintele Sfintei Scripturi în legătură cu Euharistia, să

combată părerea celor ce fac din ea o simplă comemorare, îndeosebi, cuvintele Mântuitorului din sfânta

Evanghelie de la Ioan(cap. VI) explicate corect, nu lasă loc nici unei îndoieli cu privire la caracterul de Taină

a Sfintei Euharistii.

În spiritualitatea creştină ortodoxă se împărtăşesc şi pruncii, îndată după Botez, în acest caz este nevoie

de o atenţie deosebită din partea preotului. Se toarnă în linguriţă foarte puţin lichid (vin sau apă curată) şi apoi

se pune din Sfanţul Trup şi Sânge numai o mică fărâmiţară, luată din chivot. Se pune sub bărbia pruncului care

se ţine cu faţa în sus, un acoperământ, care în timpul împărtăşirii se ţine la gura pruncului, până ce acesta

înghite Sfintele. (Liturgica specială, p.448).

Pentru cei ce se îndoiesc de prezenţa reală a lui Hristos, merită citită şi tălcuitâ întâmplarea descrisă de

sfântul Apostol Luca (cap.XXIV). în ziua învierii, doi apostoli, Luca şi Cleopa, călătoresc spre Emaus. In spatele

lor vine Iisus şi ascultă cuvintele lor, fără a-L cunoaşte. Pe drum mergând, el le-a tâlcuit toate prorociile din

44

Vechiul Testament referitoare la Iisus. Totuşi ei nu-L recunosc decât atunci când, intrând în casă, ia poftirea lor,

repetă un gest: frâgerea pâinii, aşa cum făcuse mai înainte la Cina cea de Taină. Atunci L-au cunoscut, dar El

s-a făcut nevăzut, în această frângere a pâinii -miezul sfintei Euharistii - au petrecut sfinţii apostoli, mai ales în

"ziua cea dintâi a săptămânii", adică duminica, în această lucrare petrec de atunci creştini adevăraţi, împlinind

porunca lui Iisus: "Acesta să o faceţi întru pomenirea Mea" (Corinteni XI, 26), dar şi cu încredinţarea

deplină că în aceasta sfântă Taină a Bisericii, Hristos li se împărtăşeşte în chip real, începând cu copiii

botezaţi.

Bibliografie:

Zăgreanu Ion, împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 1-3, 1969.

Bunea Ioan, Sfânta împărtăşanie în viaţa creştină, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1997.

Firea Ion, Când şi cum se împărtăşesc credincioşii, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 11-12,1964.

Popescu B., Lucrarea pastorală a preotului în legătură cu ideea de "iconom" şi "iconomie", în

revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-8, 1969.

lordăchescu G., Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine ca mijloace de păstorire, Mitropolia Moldovei şi

Sucevei, nr. 7-8, 1958.

4. Taina Sfintei Cununii

Cununia este Taina sfântă prin care se conferă un Har, ba chiar mai multe Haruri necesare mântuirii

noastre sufleteşti; este însoţirea liberă dintre cei doi soţi realizată prin punerea cununilor pe capetele mirilor.

Cununile simbolizează puterea şi binecuvântarea dată de Dumnezeu prin lucrarea preotului, în vederea

întemeierii unei noi familii, a unei celule noi în zidirea duhovnicească a societăţii şi a Bisericii. Dacă prin Taina

sfintei Preoţii se dă celor chemaţi şi sfinţiţi harul de a "face creştini" născându-1 a doua oară, prin Botez (de

unde şi îndreptăţirea de a fi numiţi părinţi în sens duhovnicesc), mirilor li se dă Harul de a naşte şi a creşte fii

pentru împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce este de bună seamă o cinstire, dar şi o jertfă liber consimţită de ei.

Se cântă la cununie cuvintele din psalmi: "Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe...".înţelegând

prin "pietre scumpe", cununa virtuţilor pe care Harul cununiei le dă putinţă sale realizeze în viaţa lor conjugală.

Numai în măsura în care ei realizează aceste virtuţi, însoţirea lor se înalţă la demnitatea cerească pe care o vizează

rugăciunea preotului: "Primeşte, Doamne, cununile lor în altarul Tău cel mai presus de ceruri...".

Precum regii se încununau spre a stăpâni o ţară şi un popor, aşa mirii se încununează spre a

stăpâni un mic regat, căminul familial, stăpânire care reprezintă o demnitatea, dar şi o jertfire de sine,

prin obligaţiile pe care şi le asumă atât pentru ei, cât şi amândoi, pentru copiii pe care-i aduc pe lume.

"Nunta este rai..." exclamă un teolog de-a! nostru. Creând pe om, Dumnezeu nu l-a gândit ca un

unicat ci ca o dualitate, gând ilustrat şi prin cuvintele vor fi amândoi un trup, înţelegând prin aceasta

unitatea spirituală a celor doi soţi. piatra de temelie a familiei.

Puterea care realizează această unitate în două trupuri este puterea iubirii. Lipsa sau scăderea 45

iubirii, ura şi necredinţa, dezbină şi anulează temelia familiei, desfiinţând prin aceasta existenţa

familiei, egală cu moartea spirituală.

Preotul păstor de suflete este dator ca, în pregătirea mirilor înainte de cununie şi chiar cu prilejul

ei, să lămurească pe aceştia asupra datoriilor pe cate le revin prin acel da, pe care-1 rostesc la întrebarea

rituală: dacă de bunăvoie, se însoţesc unul cu altul.

Pe vremuri, era rânduit să se încheie între viitorii soţi aşa- numitul Protocol al bunei învoiri şi

timp de şase săptămâni să se publice în biserică numele mirilor şi enunţarea întrebării adresate

credincioşilor, dacă se cunoaşte vreun impediment al celor doi miri, care ar aduce cu sine anularea

cununiei (de exemplu: stare de boală, grad apropiat de rudenie, bigamie etc.).

Este obicei ca nunta să se încheie în faţa comunităţii întregi, sau a unei părţi din ea, ceea ce

înseamnă că întreaga comunitate este chemată şi se angajează să sprijine noua căsnicie, ca ea să se

dezvolte pe linia cea bună a vieţii, în caz contrar urmând a suferi nu numai căsnicia ci şi societatea

întreagă. Taina sfintei cununii astfel înţeleasă, face din familie un colţ de rai, o grădină în care înfloresc

toate florile virtuţilor - pietrele scumpe din cununa duhovnicească de pe capetele mirilor.

Este de datoria preotului păstor de suflete de a urmări cu dragoste părintească felul cum se

desfăşoară viaţa conjugală a familiei pe care el a binecuvântat-o.

Bibliografie:

Stan Liviu, Căsătoria religioasă şi familia, în Rev. Teologică, Sibiu, 1941.

Slevoacă S., Căsătoria creştină, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 9-10, 1967.

Soare G., Impedimentele la căsătorie: necesitatea asigurării unei practici uniforme în toată

Biserica Ortodoxă, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1961.

Taina Sfintei Spovedanii - mijloc şi prilej de pastoraţie individuală -

A. Importanţa Tainei din punct de vedere pastoral

Dintre Sfintele Taine, Spovedania, sau mărturisirea păcatelor, prezintă o importanţă deosebită din

punctul de vedere al lucrării pastorale. De aceea si studiul ei, teoretic dar mai ales practic, pretinde o

preocupare pentru preotul duhovnic, atât în cursul anilor de studiu cât şi în cursul activităţii

pastorale. Ea este mijlocul prin care preotul pătrunde direct în tainele sufletului credinciosului, ca

sfătuitor, mângâietor, învăţător dar şi medic şi judecător. Pentru toate aceste atribuţii, preotul duhovnic

trebuie să fie o personalitate deosebită cu însuşiri native, dar şi cele câştigate prin studiu, rugăciune

neîntreruptă. un om duhovnicesc, cum vom arăta în cele ce urmează.

Se ştie că această Taină a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvintele rostite către Sfinţii

Apostoli, după înviere, când a apărut unde se aflau ucenicii, a stat în mijloc şi le-a zis: "Pace vouă!...

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi,..'" şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a 46

zis: "Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute"

(IoanXX, 19-23). Apostolii, prin hirotonie, au transmis puterea iertării păcatelor episcopilor şi

preoţilor, cu sarcina de a îndruma direct pe credincioşi să trăiască creştineşte, după voia şi .poruncile

lui Dumnezeu. Mai mult decât în cadrul administrării celorlalte sfinte Taine, în Taina sfintei

Spovedanii, preotul se înfăţişează în două roluri: de iconom, chivernisitor al tainelor dumnezeieşti (l

cor. IV,1) dar şi în cel de împreună lucrător (colaborator) al lui Dumnezeu (l Cor. III, 9).

Pentru această misiune duhovnicească este necesar ca preotul să posede o serie de calităţi:

a) Calităţi sacerdotale, între acestea se impune calitatea unei vieţi sfinte. Pentru a le da altora

Duhul Sfânt, trebuie să-1 ai tu mai întâi. Dacă acesta lipseşte absenţa ei este suplinită şi vrednicia

Bisericii. Hristos însuşi lucrează prin preot în chip nevăzut, întărind vrednicia preotului şi asigurând

eficacitatea primirii Sfintelor Taine (D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti - 1978, p.

29).

a) Calităţi morale. Duhovnicul trebuie să aibă o viaţă curată şi o credinţă dreaptă şi

nestrămutată. El trebuie să se lupte cu patimile, să le biruiască, spre a putea folosi propria experienţă la

sfătuirea penitenţilor. Arhiepiscopul Andrei al Alba luliei remarcă pe drept cuvânt că: "mulţi tineri ajung

preoţi tară a avea cunoştinţele necesare misiunii lor în ce priveşte sfinţenia vieţii, într-o lume în care s-a

pierdut simţul moralităţii, adesea nici candidaţii la preoţie nu sunt conştienţi de importanţa acesteia. Pe

lângă sfinţenia vieţii, duhovnicul trebuie să aibă şi ortodoxia credinţei.

O altă calitate morală pe care trebuie să o aibă duhovnicul este dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă

de oameni (Iona, 16). în Pateric se poate citi răspunsul unui bătrân la întrebarea: pentru ce ei se ostenesc

azi şi nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu ca cei de demult - "pentru că s-a stins dragostea între preoţi,

fiecare îl trage în jos pe fratele său şi pentru aceasta nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii

cei de demult". Duhovnicul trebuie să fie blând, plin de dragoste, de răbdare şi blândeţe pentru a ajuta pe

credinciosul penitent să-şi deschidă sufletul. Pe lângă bunătatea izvorâtă din iubire, duhovnicul trebuie să

aibă smerenie, dar el trebuie să aibă şi indulgenţă, în limitele sale, indulgenţă unui ales în faţa comunităţii.

Iată câteva din calităţile spirituale; ele sunt însă mult mai multe, toate fiind necesare.

c) Calităţi intelectuale. Pe lângă o viaţă de sfinţenie, duhovnicul trebuie să posede sumă de

cunoştinţe teologice şi laice. E mare nevoie să fie un bun cunoscător al misticii creştine. De asemenea,

e nevoie să aibă cunoştinţe de psihologie, de psihanaliză, de biologie şi pedagogie; de dreaptă judecată,

cunoştinţe ale inimii (=cardiognosie). Părinţii pustiei spuneau că privind fizionomia cuiva, puteau spune

ce are şi în suflet. Din rândul calităţilor intelectuale necesare duhovnicului face parte şi experienţa.

Părinţii sunt necruţători cu preoţii fără experienţă şi implicit cu episcopii ce-şl asumă sarcina de părinţi

duhovniceşti.

Acestea sunt calităţile care le putem rezuma astfel: viaţa curată, pregătirea intelectuală fi

experienţa.

Bibliografie:

Spiridon Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în revista Mitropolia 47

Olteniei, nr., 1956, pag. 315-323.

B. Cum trebuie făcută spovedania - mijloace si metode pentru investigarea moral-religioasă

a penitenţilor

La acest capitol nu vom insista asupra unor condiţii externe privind cadrul formal al spovedaniei:

termenul pentru spovedit; locul şi timpul pentru spovedit etc.; ci vom stărui asupra pregătirii

credincioşilor pentru o spovedanie sinceră, dreaptă şi folositoare.

În primul rând preotul duhovnic trebuie să-şi pregătească credincioşii prin predici şi cateheze privind

importanţa Tainei, prin deşteptarea cunoştinţei păcatului. Această conştiinţă lipseşte multor

credincioşi; ea trebuie trezită prin rugăciunile de iertare sau molitvele ce premeg spovedania. Aceste

molitve trebuiesc citite astfel ca sufletul penitentului să fie umplut de harul îndurării şi al iertării

dumnezeieşti, de căinţă, având ca pilde din Vechiul Testament pe David şi pocăinţele lui, "lacrimile lui

Ezechia în ceasul morţii", şi alţii, ce le-a primit Dumnezeu şi le-a dat iertare. Citirea şi rostirea, grăbită

uneori, trebuie să fie primele bătăi la poarta cerului pentru penitent; o citire plină de spirit de

pătrundere, care să facă priză în sufletul creştinului venit la spovedanie. Duhovnicul sa aibă în ochii săi faţa

fiului de spovedanie pentru a putea urmări în mişcarea ei zbuciumul sau ezitarea de a mărturisi unele

lucruri, nepăsarea indiferenţa, etc.; adică starea lui sufletească. Rânduiala Tainei îi vine în ajutor prin

formula foarte potrivită: "Iată, fiule, Hristos stă în chip nevăzut primind mărturisirea ta cea cu

umilinţa ...eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte îmi vei spune. Iar de vei

ascunde ceva de mine, îndoite păcate vei avea ...".

Materialul de mărturisire îl formează de obicei păcatele săvârşite de la ultima spovedanie, dar şi

cele uitate înainte, urmând întrebările puse de duhovnic, în ajutorul penitentului. Ei trebuie învăţat să-şi

mărturisească nu numai păcatele vieţii lăuntrice, numite şi păcate spirituale, ci şi cele cu fapta.

Ca formă a mărturisirii, ea poate fi expozitivă şi monologică sau dialogata cu ajutorul întrebărilor

duhovnicului (vezi mai departe capitolul întrebărilor, ...şi epitimiile sau canoanele).

O mărturisire monologică, expozitivă sau directă presupune cercetarea sau examenul de conştiinţă

din partea penitentului. Aceasta însă nu trebuie să se reducă la o simplă contabilizare a păcatelor sau

la o cronologie a purtării. Important şi esenţial în această cercetare de noi înşine este căinţa, părerea de

rău, frământarea conştiinţei şi hotărârea de a se reînnoi sufleteşte prin mărturisire. Un adevărat examen

de conştiinţă trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă de credinţă, în lumina marilor adevăruri de

credinţă. Nu este nevoie de a nota sau descrie în amănunt cum s-a săvârşit păcatul; este de ajuns o

menţiune care să susţină memoria. Iniţierea în metode de a se examina este una din datoriile pastorale

cele mai de seamă.

Intervenţia duhovnicului prin întrebări, dacă este nevoie, trebuie să observe anumite reguli, în

primul rând, se cuvine a exclude orice element care ar da de bănuit că maschează curiozitatea

48

personală. Este fără folos şi imprudent a cere numele persoanelor participante la păcat împreună cu

penitentul.

Duhovnicul trebuie să se asigure mai întâi de credinţa corectă a penitentului după adevărurile

cuprinse în Simbolul credinţei, aşa cum se arată în Molitfelnic. Să întrebe pe penitent când s-a spovedit

mai pe urmă; dacă nu s-a spovedit niciodată, din ce cauză (oprelişte, neglijenţă, etc.). O atenţie

deosebită trebuie acordată întrebărilor cu privire la viaţa sexuală. Intervenţia trebuie să fie plină de

decente şi de măiestrie în acelaşi timp, ferindu-se de a stârni curiozitatea şi a provoca căderea unora în

păcate pe care nu le-a cunoscut.

C. Spovedania ca prilej de educaţie religios-morală. Sfaturile ca mijloace terapeutice spirituale

De rolul de învăţător al duhovnicului ţine şi datoria de a instrui, de a învăţa pe penitent, în primul

rând asupra păcatului că este o nesocotire a dreptăţii dumnezeieşti şi a poruncilor lui Dumnezeu.

Scopul acestei instruiri este acela de a-i provoca dezgustul faţă de păcat şi hotărârea de al părăsi. Se va

ţine seama de moralitate, de nivelul intelectual, de ocupaţia şi poziţia socială a penitentului. Prin

instruirea penitentului în scaunul mărturisirii nu se urmăreşte o simplă îmbogăţire a inteligenţei cu un

bagaj de cunoştinţe ci o mişcare a inimii care să ducă la o schimbare sufletească. Folosind cu

prudenţă mustrarea sau dojenirea, mângâierea şi nădejdea mântuirii, duhovnicul este bine să-şi aibă

memoria prevăzută cu citate biblice privind uzul spovedaniei.

Nu este destul, aşadar, a recomanda sau a cere penitentului să se oprească de la păcat printr-o

simplă formulă generală şi stereotipă: "Să nu mai faci de aici înainte", "Să înceteze" sau "Să te

opreşti" etc., duhovnicul trebuie să indice o metodă de debarasare de păcat şi să i-1 prezinte în

sfaturile pe care i le-a dat.

Se ştie că anumite împrejurări şi fapte ce se petrec în jurul oamenilor pot conduce la căderea în

păcat. Astfel de împrejurări sunt de temut chiar şi pentru omul virtuos, dar cu atât mai mult pentru cel

căruia i-au fost deja pricină sau cauză de păcat. Duhovnicul va recomanda penitenţilor să evite în viitor

pricinile păcatului. Remediul preventiv împotriva excitărilor externe nu poate fi decât ferirea de

ocaziile şi lucrurile întâlnite cu aceste ocazii. Metoda se rezumă deci în punerea simţurilor la adăpost

de tentaţiile externe. Sunt însă şi cauze subiective, legate de revenirea în memorie a unor vechi

imagini care pot conduce navala tentaţiilor cu care se înfăţişează gândurile rele. Pentru a se salva de

sub stăpânirea lor se recomandă:

a)împotrivirea energică ta primele încercări a tentaţiilor;

b)se poate da sfatul de a întâmpina cu dispreţ încercarea din partea

unui gând deşert;

c)de mare folos pentru orice credincios este deprinderea de a se

obişnui cu Rugăciunea lui Iisus, folosită în rugăciunea asceţilor şi anume

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă"'. Rostită în gând, în duh şi în inimă,

49

de multe ori şi mai ales în momente de ispită şi primejdie, această rugăciune are darul de a

împrăştia gândurile rele şi de a împlini porunca Sfântului Apostol Pavel "Rugaţi-vă neîncetat" (I

Tesaloniceni V, 17)

d) o acţiune asemănătoare şi deopotrivă de binefăcătoare o pot exercita lucrările bune -

cărţile duhovniceşti: Patericul, Vieţile sfinţilor etc. şi mai ales Sfânta Scriptură - cartea de căpătâi a

creştinului.

Bibliografie:

Petre Vintilescu, Spovedanie şi duhovnicie, Ed. a II-a, Alba lulia, 1995.

D. Epitimiile sau canoanele de pocăinţă, ca mijloace ale terapiei spirituale. Secretul

spovedaniei

Unul din semnele adevăratei pocăinţe este gândul hotărât al penitentului de a-şi îndrepta viaţa

pe viitor şi dorinţa de a primi şi îndeplini orice canon I-ar da preotul care-I este duhovnic. Drept canon

se prescriu de obicei: rugăciunea particulară deasă, un anumit număr de mătănii; obligaţia de a lua

parte la slujba bisericească în toate zilele, milostenii, post şi ajunare în afară de posturile rânduite,

călătorii la mănăstiri şi la locuri sfinte; îndepărtarea de la sfânta împărtăşanie pentru o vreme mai

lungă sau mai scurtă, citirea de cărţi religioase şi altele, pe care înţelepciunea duhovnicului le-ar afla

potrivite cu scopul unei mărturisiri bune şi folositoare.

Canonul reprezintă un instrument spiritual pentru îndreptarea vieţii. Spre deosebire de sfatul

duhovnicesc, canonul reprezintă un mijloc pozitiv mai dur dar necesar pentru continuarea pocăinţei;

este de fapt însuşi începutul îndreptării. Este în fond un tratament medicinal curativ pentru regenerarea

organismului moral, adică al conştiinţei şi al voinţei; este ca o ordonanţa medicală care impune obligaţii

şi interdicţii cuprinzând în sine o notă de certare, de unde canonul se mai numeşte şi epitimie, adică

certare sau pedeapsă. Scopul epitimiilor nu este ispăşirea sau satisfacerea justiţiei divine - cum învaţă

Biserica Romano - Catolică. Dreptatea dumnezeiască a fost satisfăcută prin jertfa Mântuitorului odată

pentru totdeauna pentru tot neamul omenesc. Scopul epitimiilor este îndreptarea penitentului prin

exerciţii mai grele comparabile cu pedepsele aplicate de părinţi copiilor pentru a-i îndrepta, (a se vdea

textul biblic din Epistola Sfanţului Apostol Pavel către Evrei XII, 5): "Fiul meu, nu ne socoti

pedeapsa prin care Dumnezeu te îndreaptă. ...pe care îi iubeşte îi si ceartă şi bare pe tot Jiul, pe care îl

primeşte". Epitimiile sunt deci mijloace pedagogice, asemănătoare pedepselor aplicate în Vechiul

Testament lui Moise, lui Aaron şi David, care au fost iertaţi dar au suferit pedepse temporare spre

îmbunătăţirea lor şi spre pilduirea altora. Ele surpă în chip firesc mândria păcătosului.

Unele epitimii sau canoane de pocăinţă au un caracter general putând fi aplicate oricărei categorii

de penitenţi. Altele sunt aplicabile unor păcate anumite. Din prima categorie fac parte; a) Rugăciunea

50

b) Participarea cu regularitate la serviciul divin din biserică c) lecturi anumite (Psaltirea cu catismele

ei) d) Examenul de conştiinţă.

La prescrierea canonului de pocăinţă sau epitimiilor trebuie să se ţină seama şi de o serie de

consideraţii cu privire la personalitatea penitentului.

Se vor avea în vedere:

a)însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti ale penitentului, deci

individualitatea lui, nivelul moral, adică gradul de virtute şi de perfecţiune.

a) Canonul trebuie prescris în raport 1) m puterile penitentului 2) cu posibilităţile de viaţă,

relaţiile personale ale penitentului 3) cu mentalitatea personală a penitentului şi a timpului actual.

b) La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea păcatului. Se va ţine

seama de: 1) poziţia socială precum şi vârsta penitentului, 2) de gradul de publicitate al păcatului

săvârşit, gravitatea şi însuşirile păcatului; motivul, momentul şi împrejurările generale ale

păcatului, de condiţiile dinainte şi după păcat.

d) Canonul 102 Trulan recomandă însă duhovnicului să ia în considerare nu numai păcatul

ci şi dispoziţia spre îndreptare a penitentului.

Bibliografie:

Munteanu A., Aplicarea epilimiilor în lumina Sfintelor canoane, în revista Studii Teologice, nr. 7-8,

1961.

E. Repetarea şi acumularea de păcate

La recidivisti întâlnim de obicei şi cumul de păcate. Trebuie canonisit cu precădere şi exclusiv păcatul

dominant.

Sfinţii Părinţi recomandă ca principiu metodic de aplicare a canonului pentru vindecarea bolilor morale

prin remedii contrare lor. Câteva exemple; Te-ai îmbolnăvit prin îmbuibare? Vindecă-te prin post! Ţi-ai

rănit sufletul prin necumpătare? Cumpătarea să-ţi fie leacul bolii! Ţi-a pricinuit lăcomia fără saţ? Milostenia

să-ţi fie leacul etc.

Multă înţelepciune se cere din partea duhovnicului cu privire la forma si mijloacele prin care trebuie

adus la îndeplinire canonul restituirii materiale.

Primirea şi oprirea de la Sfânta împărtăşanie. Sfinţii Părinţi prescriu pentru anumite păcate

oprirea penitentului de la Sfânta împărtăşanie. Se pune întrebarea dacă Sfânta împărtăşanie trebuie

privită ca 3 răsplată pentru virtute sau mai degrabă ca un mijloc pentru câştigarea mântuirii? Se poate

răspunde că eficacitatea acestei sfinte Taine este de neconceput atâta vreme cât fiinţa omului serveşte de

adăpost păcatului. Deci, în sfânta Euharistie se iartă păcatele, iar penitentul se împărtăşeşte de Hristos

numai dacă ea este primită într-o inimă înfrântă şi smerită. Penitentul trebuie sa conlucreze şi el cu harul 51

dumnezeiesc, prin dorinţa şi :forturile sale de a rupe cu păcatul. Oprirea de la sfânta împărtăşanie şi

canonul de îndeplinit au deci numai menirea de a opera o convertire a penitentului spre Dumnezeu.

Mântuirea nu se poate realiza decât prin slujitorul Domnului, cu care ne unim prin Sfânta împărtăşanie.

Se admit de obicei, la împărtăşanie creştinii după spovedanie cu condiţia de a îndeplini un canon

mai uşor şi posibil într-un interval mai scurt le timp: 1. Toţi acei penitenţi ale căror păcate nu sunt mari nici

numeroase. 2. Aceia care au greşit fără voie şi din neştiinţă. 3. Chiar cei cu un păcat mai greu care însă nu

apare decât cu totul ca un accident, din care s-au şi ridicat. Preotul duhovnic trebuie să fie foarte atent cu

privire la canonul opririi de la Sfânta Împărtăşanie şi să discearnă între severitate şi indulgenţă excesivă.

Cu privire la împărtăşirea bolnavilor, mai ales a muribunzilor pentru acordarea Sfintei împărtăşanii

este necesar cel puţin un minim grad de conştiinţă.

Bibliografie:

Dură Nicolae, Rânduieli şi norme canonice privind administrarea Sfintei Euharistii, în Glasul

Bisericii, nr. 7-8, 1979,

Nicodim Aghioritul, Despre Sfânta Taină a Cuminecăturii, (traducere), în revista Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, nr. 11-12, 1964.

Firea Ioan, Când şi cum se împărtăşesc credincioşii, în revista Mitropolia Banatului, nr. 11-12,

1964.

Zăgreanu Ion, împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie, în revista Mitropolia Banatului, nr.

1-3, 1969.

Cozma S., Valoarea morală creştină a dumnezeieştii Euharistii, m revista Studii Teologice, nr. 4,

1964.

Vintilescu Petre, împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii, izvor de viaţă

spirituală în Ortodoxie, în revista Ortodoxia, nr. 3-4, 1979.

Bunea Ion, Sfânta împărtăşanie în viaţa creştină, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1961.

Alexandru Schmeman, Euharistia Taina împărăţiei, Bucureşti, 1933.

Vasile Mihoc, Sfintele Taine, mijloace de mărturisire şi sfinţire a credincioşilor, în rev. M.A., nr. 7-8,

1983, pag. 447.

Secretul Mărturisirii

Oricare preot duhovnic este conştient de secretul spovedaniei care a fost şi este o problemă general

valabilă pentru cei ce administrează această Sfântă Taină. De altfel "obligaţia duhovnicului de a păstra

secretul mărturisirilor primite în scaunul de spovedanie, a făcut parte integrantă din disciplina Tainei, mai

înainte chiar de a fi fost legiferată o astfel de dispoziţie în chip expres de către Biserică." (P. Vintilescu,

Spovedanie şi duhovnicie, Alba Iulia, 1995, pag. 288).

Duhovnicul este obligat să păstreze regulile discreţiei încă din scaunul spovedaniei. Astfel nu este

permis să întrebe pe penitent nominal şi cu imprudenţă în cursul spovedaniei despre persoanele cu care a

52

comis păcatul, sau să facă aluzie la împrejurările aflate de la alţi penitenţi, din care ar putea trage uşor

concluzia că duhovnicul dă pe faţă păcatele altora. De asemenea, nu este îngăduit duhovnicului de a face

nici un fel de însemnare cât de sumară în timpul şi după spovedanie. Duhovnicul nu poate destăinui

păcatele mărturisite aflate, nici chiar atunci când i s-ar pune viaţa în pericol: "Auzita-ţi cuvânt? Să moară cu

tine" (Sirah XIX, 10). "Penitentul are încredere în preot, tocmai pentru că simte în el răspunderea fată de

Hristos pentru sufletul său, îl simte că-1 ascultă în numele lui Hristos şi cu o putere reală de ajutorare ce-i

vine de la Hristos" (D. Stăniloaie, Teologia dogmatică Ortodoxă, voi. III, Bucureşti, 1978, pag. 131)

Violarea secretului mărturisirii constituie pentru duhovnic un delict greu şi descalificator, care se

pedepseşte cu depunerea din treaptă, după Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi

judecătoreşti al Bisericii Ortodoxe Române.

Bibliografie:

Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, pag. 275-287, cap. XIX: Preotul

în scaunul spovedaniei.

Pr. Nicodim Beleta, Condiţiile premergătoare secretului mărturisirii, în rev. Mitropolia Banatului,

1986, nr. 5, pag. 22.

Pr.drd. Stanică Palade, Dispoziţii canonice privitoare la spovedanie, secretul spovedaniei, în rev.

Studii Teologice, nr. 1-2, 2000, pag. 37.

6. Taina Sfântului Maslu

Taina Sfântului Maslu este ultima din şirul sfintelor Taine, dar nu cea mai puţin însemnată;

dimpotrivă, dacă lucrarea celorlalte sfinte taine premergătoare vizează în primul rând sufletul - şi prin el

desigur, trupul credinciosului, Taina Sfântului Maslu este, cu deosebire, Taina rânduită de Iisus Hristos

pentru însănătoşirea trupului, dovadă şi aceasta, de câtă cinste se bucură trupul omenesc în faţa lui

Dumnezeu, Cel ce prin Fiul Său a luat trup omenesc. Este o taină Sfântă, nu un simplu simbol.

Rugăciunile cuprinse în slujba Maslului cer deodată vindecarea şi a trupului şi a sufletului.

Din sfânta Evanghelie aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după El şi toţi sfinţii Apostoli,

"scoteau mulţi demoni şi ungeau cu undelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau". (Marcu VI, 13). Uneori, în

locul undelemnului se făcea "punerea mâinilor" fără a se exclude folosirea undelemnului ca materie

văzută. Mărturia clasică a existenţei Tainei Sfântului Maslu ca practică obişnuită în Biserica veacului

apostolic rămâne aceea a Sfântului Iacob, care n-ar fi putut rândui o practică de proporţia celei amintite,

fără să fi avut temei în cuvântul şi practica Mântuitorului. Se ştie că Iisus a făcut începutul propovăduirii

Evangheliei "'învăţând în sinagogile lor ... şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor". (Matei

VI, 23).

Biserica a rânduit să se citească cuvintele Apostolului lacob, în rânduirea Sfântului Maslu: "De 53

este cineva dintre voi bolnav ...să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn în

numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui (=va vindeca) pe cel bolnav... şi de va fi făcut păcate,

se vor ierta lui".(lacob V,13-15). De observat că Apostolul aşează vindecarea trupului alături de iertarea

păcatelor. Trupul e întărit de energiile sufletului care emană din Dumnezeu ca o putere. Curăţind

sufletul de păcate, Harul Duhului Sfânt întăreşte puterile fireşti ale trupului. (Teologia Dogmatică

Ortodoxă, vol.III, p.206). După înviere, în misiunea dată Apostolilor Iisus a inclus şi vindecarea

bolnavilor (Marcu XVI, 17-18). Faptele Apostolilor cuprind numeroase vindecări făcute de sfinţii

Apostoli, ba chiar şi prin atingerea hainelor, a umbrei lor (F. Apostolilor V, 15), întotdeauna în numele

lui Iisus Hristos.

În acest context, pastoraţia bolnavilor găseşte teren bogat pentru activitatea pastorală şi misionară a

preoţilor. Credem că ar trebui să facem mai mult în privinţa slujirii sfântului Maslu, lămurind pe

credincioşi asupra aşezării, a practicării acestei Taine de-a lungul istoriei Bisericii, asupra efectelor ei

vindecătoare. I-am feri, prin aceasta de a scăpa de falşii vindecători sau "purtătorii de har", care

amăgesc pe cei lesne crezători. Trebuie să arătăm că nici o vindecare, dacă are loc, nu se face prin

vrednicia sau meritul slujitorului (cu atât mai puţin a celor din afara Bisericii) ci prin mila cea mare a lui

Dumnezeu, care "nu voieşte moartea păcătosului ci îndreptarea lui” pentru iubirea nemărginită, a

celui pe care îl invocăm numindu-l "doctorul sufletelor şi a trupului", Iisus Hristos.

Preotul păstor de suflete trebuie să-şi pregătească credincioşii pentru primirea harului Sfântului

Maslu prin post şi rugăciune, după posibilităţile lor si ale celor care îi aduc la el. Fără a dispreţui

ajutorul vindecător al ştiinţei medicale - despre care credem că e tot datul lui Dumnezeu - prin

Sfanţul Maslu întărim şi mângâiem sufletele, fapt care, la rândul său, întăreşte trupul celui în

suferinţă trupească sau sufletească. Să nu uităm însă niciodată să spunem credincioşilor că nu noi

vindecăm, căci Dumnezeu este cel ce vindecă, şi datoria noastră, ca şi a lor, este numai rugăciunea

curată şi stăruitoare, ca aceea a femeii cananeencei, zicând:

"Cu untdelemnul îndurărilor tale, Stăpâne, mângâind pururea sufletele împreună cu trupurile

oamenilor ţi păzind prin untdelemn pe credincioşi, miluieşte pe cei ce scapă la Tine".

Bibliografie:

Spiridon Cândea, Taina Sfântului Maslu, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1964.

Bănescu M., Maslul de obşte, întrebări şi abateri, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1980.

XVII. Pastoraţia prin Sfintele Ierurgii

După Sfintele Taine, prilejul de pastoraţie colectivă, sfintele ierurgii, îndeosebi înmormântările,

reprezintă prilejuri potrivite pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în rândurile credincioşilor

prezenţi. La astfel de întâmplări, participă şi persoane din alte religii şi etnii, încă de la Petru or se ştia

că importanţa predicilor funebrale constă în faptul că "de te ori acum se adună mai multî oameni la

54

Biserică decât se adună la căsătorii". E păcat să se piardă astfel de prilejuri cu jelanii pescuitoare de imi

sau cu expuneri străine de conţinutul învăţăturii creştine, întrebarea . este: "Cum trebuie să concepem

predica funerală a zilelor noastre?". Se recomandă ca propovăduitorul să se ferească de a cădea în

predestinaţianism; să expună dogma eshatologică prin pregătire teologică de precizie fie direct, fie

insinuant, de la caz la caz. Nouă creştinilor nu ni se cade să ne tânguim cu atât mai mult, nici să

deznădăjduim. Se recomanda genul de meditaţie religioasă, să se facă portretul defunctului bazat pe note

biografice şi cristalizat prin caracterizare pozitivă. Laudele să fie cumpănite, ponegririle excluse. Familiei

i se recomandă păstrarea memoriei celui plecat. Ca formă, cuvântarea trebuie să fie un buchet prin

măiestria tehnicii omiletice, prin frumuseţea stilistică şi prin ţinuta ireproşabilă a autorului.

Unora li se pare că nu e necesar a se vorbi la fiecare înmormântare. Credem însă dimpotrivă, că la

orice înmormântare se cuvine să se vorbească căci fiecare credincios are dreptul la un cuvânt de mângâiere

"Nu se ştie, dealtfel de la care cuvântare ascultată un suflet va lua îndemn de a se întoarce la

Dumnezeu".

Ca la orice predică, conţinutul predicii trebuie să se întemeieze pe "tezaurul revelaţional",

recomandându-se dezvoltarea cu prioritate a temelor eshatologiei creştine. Se vor face referiri şi la

persoana decedatului subliniindu-se meritele, dar toate acestea le va prezenta ca un rezultat al îndeplinirii

datoriilor puse de Dumnezeu, ca pe un rezultat al sinergismului creştin - se vor face referiri şi la cei

îndoliaţi mângâindu-i cu nădejdea creştină. Se va referi şi la participanţi, ca un memento mori, fără a-i

sili să se gândească mereu la moarte, ci ca la un eveniment pentru care se cuvine să fim pregătiţi

întotdeauna.

Dacă astfel de recomandări (ca şi cele cuprinse în manualele de omiletică) vor fi observate s-ar

putea evita unele cuvântări funebrale care se rezumă mai ales la preamărirea cu sau fără temei a vieţii

decedatului, la exploatarea durerii sufleteşti a celor îndoliaţi, de vânarea cu orice preţ a lacrimilor. S-ar

putea evita şi greşala unor propovăduitori care ţin cu orice preţ să-şi etaleze cunoştinţele ştiinţifice etc.

care ocupă loc nejustificat în unele cuvântări în dauna învăţăturilor de credinţă creştină.

Predica creştină astfel concepută devine fereastră spre cer prin care privim viaţa veşnică pe care o

dorim răposatului. Nu spre groapă, ci spre cer să năzuim, să îndreptăm sufletele credincioşilor. Viaţa

decedatului nu poate fi decât material ilustrativ al cuvântului predicat aici şi acum, nicidecum materia

sau conţinutul propovăduirii. Să alcătuim predici funebrale în care elementul ocazional, legat de

persoana decedatului, să se afle într-o fericită îmbinare cu adevărurile veşnice ale credinţei creştine

cuprinse în elementele dogmei eshatologice ale vieţii morale creştine. Textul biblic să fie astfel ales încât

ideile acestuia să devină firul roşu al expunerii în gen de meditaţie şi pe măsura posibilităţilor de la

caz la caz, să se poată fi ilustrat prin una sau mai multe din virtuţile decedatului binecunoscute şi corect

apreciate. Sunt desigur cazuri de înmormântare în care viaţa celui decedat se îmbie prea puţin sau

deloc la a fi cercetată sau dală drept pildă. Aceasta nu trebuie să ne îndreptăţească a lipsi de la datoria de

a propovădui. Trebuie să subliniem mereu că în fiecare din noi Dumnezeu a aşezat un scop, un gând, o

intenţie. Felul în care am răspuns sau nu acestei intenţii divine îl va judeca Dumnezeu. Pe cât este

55

de adevărat că nu există nici o fiinţă omenească care să fie numai lumină, tot pe atâta este de adevărat că

şi în cea mai slabă fiinţă umană se poate bănui o licărire de lumină.

Este potrivit să stăruim în unele cuvântări asupra pericopelor Evangheliei şi Apostolului din

rânduiala prohodului, Evanghelia de la IoanV, 24-30 ne vorbeşte despre cele două înţelesuri ale

cuvintelor de viaţă şi moarte. Moartea cea dintâi este despărţirea sufletului de Dumnezeu prin patimi

şi fărădelegi, iar învierea cea dintâi este întoarcerea sufletului la Dumnezeu prin pocăinţă- Peste aceştia,

moartea cea de-a doua, despărţirea sufletului de trup, de care ne înfricoşăm, nu are nici o putere, ci îl

trece pe om din moarte în viaţă, din stricăciune la nestricăciune (Apocalipsa XX, 6). De asemenea se

cuvine să fie folosită şi tâlcuită cât mai des pericopa Apostolului care îndeamnă pe credincioşi să nu

se întristeze "ca cei care nu au nădejde", ci ca unii care sunt încredinţaţi că "Dumnezeu pe cei adormiţi

întru Hristos aduce-i-va împreună cu El" (l Tesaloniceni 4-14). Predica noastră va primi astfel un

puternic accent hristocentric, prilej de instruire şi de zidire duhovniceasca ca şi izvor de mângâiere

creştinească pentru toţi.

E necesar să stăruim mai mult asupra ideilor pauline cu privire la unirea dintre credincioşi cu

Hristos prin mijlocirea Euharistiei, garanţie a învierii noastre (VIII, 11; Corinteni VI, 14). Trebuie

să-i încredinţăm pe credincioşii noştri că moartea nu este ultimul cuvânt al vieţii, ci numai o punte

care ne trece de pe un plan al existenţei pe altul mai înalt (cf. Coloseni III, 3-4). Este credinţa învierii

din care se desprinde morala învierii. Sunt desigur şi alte teme şi învăţături creştineşti care pot fi

abordate în predicile la înmormântare, dar credem că toate trebuie să conveargă spre adevărul cel mare

al învierii şi vieţii veşnice.

Aprofundarea biblică şi patristică, astfel ca propovăduitorul s-o poată preda cu demnitate şi

competenţă, Hristos prezent în viaţă ca şi în moarte; mângâierea credincioşilor cu nădejdea învierii şi a

vieţii .veşnice - iată principiile pe care se cuvine să le aşezam la temelia predicii, la înmormântări

îndeosebi, dar şi cu alte prilejuri oferite cultului morţilor.

Să arătăm că Dumnezeu prin Iisus Hristos ne-a făgăduit învierea şi viaţa veşnică, dar că această

înviere nu este numai spre fericire, ci şi pentru osândă {Daniel XII, 2) depinde de felul cum ne-am trăit

viaţa pământească împlinind poruncile lui Dumnezeu sau nesocotindu-le. Cuvântarea funebră,

mângâind pe cei întristaţi, să ne ajute să depăşim acest lucru şi să ne îndemne să trăim - noi şi cei

care ne ascultă - să trăim şi să şi ieşim din lumea aceasta când Dumnezeu ne va chema întru

nădejdea învierii şi fericitei vieţi veşnice.

XVIII. Apostolatul laic

Între mijloacele care se oferă preotului păstor de suflete în lucrarea pastorală se situează şi

organizarea apostolatului laicilor, în virtutea preoţiei obşteşti, primită cu ocazia Sfântului Botez şi a

Mirungerii, creştinul devine un ostaş al lui Hristos. El primeşte dreptul dar şi datoria de a se ruga, a se

jertfi şi a învăţa pe oameni adevărurile credinţei creştine. "Voi (creştinii) sunteţi o seminţie aleasă, o 56

preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi L-a câştigat ca să fie al

Lui..."(l Petru II, 9; Apocalipsa 1,6). Fără a nesocoti preoţia sacramentală a preotului hirotonit,

credincioşii, sub îndrumarea lui, aduc jertfele lor la sfântul Altar, participă la Sfânta Liturghie şi la

întreaga viaţă a Bisericii, dar darurile şi jertfele lor le aduce preotul în numele lui Hristos, din

încredinţarea arhiereului legitim. Alături de aceasta învăţătură a Bisericii, care impune dogmatic

fiecărui credincios exercitarea apostolatului creştin, există şi motive de ordin practic care reclama în

chip imperios funcţionarea acestui gen de misionarism. Este necesar un plus nou de viaţă religioasă şi

un plus de sforţări din partea tuturor creştinilor, pentru a face ca Biserica să-şi reia locul central in

viaţă şi creştinismul să devină sursa forţelor creatoare ale culturii omenirii.

Organizarea apostolatului laicilor, poate fi realizată ţinând cont de cele trei laturi ale slujirii

preoţeşti, după chipul slujirii Mântuitorului Iisus Hristos. Misiunea Lui a fost întreită, adică a avut

trei laturi sau înfăţişări; una de învăţător (profet), alta de arhiereu (mare preot) şi alta de împărat.

Preotul este şi el un învăţător, propovăduind oamenilor cuvântul Evangheliei (cateheza, predică).

El sfinţeşte pe credincioşi prin rugăciunea şi oficierea sfintelor slujbe. Tot el îndrumă sau călăuzeşte

sufletele pe calea mântuirii.

a) Ca învăţător, preotul nu se poate mărgini la predica şi cateheza de pe amvon. El poate şi trebuie

să adune pe credincioşi în şcoala de Duminică, în asociaţii religioase, cum sunt Oastea Domnului,

Frăţia Ortodoxă, Altarul, Organizaţia Femeilor Ortodoxe etc. Şcoala de Duminică nu este o noutate

ci o necesitate şi actuală şi permanentă. Lumea cere cu necesitate, chiar dacă nu toţi, cunoştinţa

despre cuvântul lui Dumnezeu, despre rânduielile bisericeşti, Sfintele Taine şi altele, însăşi

Liturghia catehumenilor este o şcoală în care rugăciunea, cântarea şi învăţătura se împlineau în chip

minunat. Faptul că azi nu avem catehumeni, ci credincioşi botezaţi, dar lipsiţi de "abecedarul credinţei",

ne obligă să folosim timpul prielnic din duminici după masă şi alte ocazii, pentru a iniţia pe credincioşi

în tainele credinţei. Acolo unde preoţii vrednici au folosit timpul de duminică după masă, din

miercurile şi vinerile din posturi, din sărbători, au realizat acea imunitate faţă de amăgirile prozelitiste

de tot felul. A menţine bisericile închise, mai ales în duminica după masă, a ne mărgini Ia o

Liturghie înainte de masă şi atâta tot, este o eroare care poate aduce multe pierderi de suflete.

b) în latura ştiinţifică, preotul poate şi este ajutat de credincioşii râvnitori în executarea

sfintelor slujbe divine, prin cântări, prin rugăciunile citite. Sfânta Liturghie, cu simbolismul ei minunat,

nu poate să-şi ajungă scopul mântuitor, cu un singur cântăreţ în strană şi acela, de multe ori, un bătrân

şi lipsit de calităţi muzicale. Este nevoie de organizarea cântării obşteşti, ca toţi credicioşii să ia parte

activă la slujbă şi să nu fie simpli spectatori ca la teatru. Preotul trebuie să se străduiască să atragă mai

ales tineretul în cântarea răspunsurilor la sfânta Liturghie, la slujirea sfintelor Taine şi Ierurgii.

c) In latura conducătoare, de îndrumare a credincioşilor, pentru efectuarea lucrărilor

gospodăreşti, de adunare de fonduri pentru zidiri şi renovări a bisericii, a casei parohiale, preotul are de

asemenea datoria de a-i atrage pe credincioşi, a-i cointeresa la buna gospodărie a bunurilor

bisericeşti. In acest domeniu îndeosebi, este nevoie de oameni cinstiţi, cu nume bun în parohie cu 57

experienţa necesară.

Pentru ca succesul unei bune organizări a apostolatului mirenilor, este nevoie ca preotul să fie

ceea ce se cheamă un om inteligent, adică prezent şi pildă în toate acţiunile ce se desfăşoară în biserică

sub supravegherea şi coordonarea sa în calitate de conducător. Cel ce vrea însă să conducă în

biserică, trebuie să aibă conştiinţa aceasta că dreptul ce-1 râvneşte de a conduce e mai mult o

sarcină, pe care si-o ia spre servirea celorlalţi. De altfel, cu mici excepţii, în Biserică toate drepturile

au mai mult caracterul de obligaţiuni. Activitatea pastorală misionară a preotului ajutat de laicii pe

care se poate sprijini, se cere îmbunătăţită. E nevoie de a "aprinde" mereu harul preoţiei, de un

activism înţelept prin care să reuşească să menţină unitatea credincioşilor, tot mai multă râvnă

misionară. Pasivismul, nepăsarea, n-au ce căuta în Biserică. "Preotul de azi trebuie să fie prin

excelenţă un preot misionar" (Episcop Vasile Coman, Cuvinte pentru suflet - Oradea, 1985 p.97).

"Organizarea apostolatului laic şi punerea lui în slujba păstoririi sufletelor este un lucru necesar şi bun,

dacă întruneşte condiţia de a avea întotdeauna duh supranatural, duh care vine de la Dumnezeu", dacă

preotul este decis de a-şi împlini slujba la care a fost instituit, sfinţit şi trimis, "în chip deplin"; un

astfel de apostolat laic este un mijloc puternic prin care se lucrează şi se promovează continuu

realizarea împărăţiei lui Dumnezeu între oameni (Spiridon Cândea, Apostolul laic, Sibiu 1944,

p.143).

O menţiune deosebită se cuvine să facem pentru Asociaţia religioasă ''Oastea Domnului". Această

societate a reuşit, cu toate obstacolele şi suferinţele ce le-au pătimit adevăraţii ei membrii: preoţi şi mireni,

fără ca să se abată de la dogma Bisericii, să aducă un suflu nou de viaţă creştinească în ţara şi Biserica

strămoşească, realizări frumoase în toate domeniile vieţii obşteşti. Defetismul unora dintre membrii ei,

aplecarea lor spre neoprotestanism, se explică, pe de o parte, prin tendinţa unora de a deveni "lideri" ai

mişcării, prin lipsa lor de cunoştinţe teologice, dar trebuie s-o recunoaştem - şi din pricina absenteismului de

la datorie a unor fraţi preoţi, puţini la număr, desigur. Cineva a spus - pe drept cuvânt - ca sectanţii de toate

felurile au pătruns şi au câştigat suflete, numai acolo de unde noi neam restrâns, lăsând loc amăgirilor de tot

felul.

În fiecare parohie există creştini de cel puţin două feluri sau trei feluri: mai întâi numărul celor care

sunt creştini numai cu numele, care nici nu cercetează biserica; alţii care îşi onorează datoriile materiale şi

chiar cercetează biserica, .la Liturghie şi la alte servicii religioase şi atât. Sunt însă un număr, poate mai mic,

dintre credincioşi care doresc mai mult, să se roage, să caute şi să citească cărţi bisericeşti. Pe aceştia din

urmă se cuvine să-i adunăm, să-i formăm pentru ca să ne ajute să influenţam şi pe cai nepăsători sau chiar

vrăjmaşi ai credinţei creştine ortodoxe.

Aceasta este chemarea pe care o adresăm tinerelor generaţii de preoţi, studenţilor teologi, dar şi laicilor

bine credincioşi, creştini ortodocşi, dacă vrem ca suflarea Duhului Sfânt să adie şi asupra ţării şi Bisericii

noastre spre slava Bunului Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor noastre.

Bibliografie:

58

Moisiu Alexandru, Contribuţia preotului şi a credincioşilor la realizarea acţiunilor obşteşti, în rev.

Mitropolia Banatului, nr. 10-12, 1974.

Floca Ioan, Conduita patriotică şi cetăţenească a preotului, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 5-6,

1978.

Vlad Şofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4,

1954.

Bria Ion, Slujirea în teologia contemporană, în rev. Ortodoxia, nr. 2, 1971.

Plămădeală Antonie, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972.

Bibliografie la celelalte teme:

Gheorghios Metallinos, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, trad. de pr. prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis,

Sibiu, 2004.

Îndatoririle fundamentale ale credincioşilor la pr. Mihai Iosu, Slujba ta fă-o deplin! Ed.

Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2011.

Instalarea în parohie la Ibidem.

Pastoraţia tinerilor la Idem, Studii de Teologie Practică, Ediţia I-a, Ed. Universităţii „Lucian

Blaga”, Sibiu, 2009 şi ediţia a II-a, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2015.

Pastoraţia bolnavilor la Ibidem.

Pastoraţia seniorilor (vârstnicilor) la Idem, Fie mie după cuvântul tău! Ed. Astra Museum, Sibiu,

2014.

59