Page 1
1
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
ISTORIA DREPTULUI ROMANESC
(Ciclul I)
AUTOR:
Grigore Pîrțac
dr. în șt.politice, conf. univ.
Inna Pascalu
mg. în drept, lector univ.
Veronica Bujor
mg. în drept, lector univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
Page 2
2
Tema 1. OBIECTUL DE STDIU AL ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC
Obiectul şi metodele de studiu
Istoria dreptului românesc studiază apariţia şi evoluţia instituţiilor juridice naţionale pe parcursul
istoriei, urmând principalele etape de dezvoltare a dreptului naţional. Istoria dreptului românesc
oferă numeroase materiale studenţilor pentru a înţelege principalele noţiuni juridice, pentru a le
aborda sub diferite unghiuri de vedere, din perspectiva pluridisciplinarităţii şi complexităţii
fenomenelor sociale.
Studierea disciplinei Istoria dreptului românesc contribuie la educaţia juridică a studenţilor,
la sporirea nivelului de cultură juridică, realizând o tranziţie treptată de la materia predată în liceu la
cea de la Universitate.
Scopul disciplinei nu rezidă numai în acumularea de cunoştinţe privind sistemul de drept
naţional pe parcursul istoriei, dar urmăreşte şi aplicarea acestora în practică, prin evaluarea unor
modele ce s-au dovedit a fi eficiente sau dimpotrivă ineficiente în organizarea societăţii umane şi
reglementarea juridică a principalelor relaţii sociale
Istoria dreptului românesc formează la studenţi aptitudinile de a evalua dreptul ca un sistem
dinamic, strâns legat de necesităţile vieţii sociale, de nivelul de dezvoltare economic, politic, de
tradiţii şi mentalitate naţională, de nivelul de cultură a comunităţii naţionale. Aceste aptitudini ajută
pe viitorii jurişti să devină persoane multilateral dezvoltate, să aibă o viziune de ansamblu asupra
sistemului de drept, să evite formalismul excesiv şi analizele dogmatice.
Aplicarea diverselor metode de studiu şi modalităţi de a aborda fenomenul juridic îi ajută pe
studenţi să asimileze materia predată şi îi pregăteşte pentru însuşirea disciplinelor de ramură, iar în
calitatea lor de viitori jurişti - să înţeleagă mai bine ramurile dreptului contemporan din Republica
Moldova pentru a putea participa cât mai efectiv la procesele de elaborare şi realizare a dreptului în
concordanţă cu rigorile statului de drept.
Istoria statului şi dreptului studiază instituţiile politico-juridice româneşti, din punct de vedere
istoric, de la origini şi până în prezent, fapt care denotă caracterul interdisciplinar al acestei
discipline care are multe tangenţe atât cu istoria, cât şi cu dreptul. Statul şi dreptul sunt elemente de
suprastructură generate de baza economică a societăţii umane într-o anumită etapă a dezvoltării
acesteia. Istoria statului şi dreptului îşi propune să urmărească evoluţia în timp a statului şi
dreptului, încercând să evidenţieze specificul fiecărei epoci istorice în parte..
Folosit în ştiinţă, termenul de metodă presupune modul de cercetare şi de transformare a relaţiei
obiective. Deci, metoda reuneşte un ansamblu de operaţii intelectuale (ce constă din principii şi
norme), care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui
fenomen. Preocuparea pentru recunoaşterea metodei a facilitat apariţia ştiinţei despre metodă -
metodologie. Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţii, deduse
din sistemul celor mai generale legi obiective. Metoda este un anumit principiu metodologic
(metodă particulară) sau un procedeu tehnic anumit (metodă individuală). Printre principalele
metode ale investigaţiilor juridice, pot fi menţionate: metoda istorică, metoda logică, metoda
comparativă, metoda experimentală, metoda analitică, metoda sociologică, metoda statistică etc.
Page 3
3
Metoda istorică. Ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică, studiind
mediul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţa, cum sunt:
tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului etc. Pentru cunoaşterea
sistemelor de drept, juristului îi sunt extrem de utile concluziile istoricului, după cum istoricii
trebuie să se aplece asupra documentului juridic.
Metoda logică. Este în strânsă legătură cu metoda istorică. Aplicarea metodei logice în studierea
problemelor dreptului este deosebit de utilă, deoarece puterea de stat, sistemul organelor statale,
corelaţia dintre ele sunt stabilite în conformitate cu un model raţional, iar activitatea de elaborare a
dreptului, precum şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic.
Metoda comparativă. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor specifice,
a instituţiilor şi normelor acestora, au determinat chiar în unele sisteme de învăţământ juridic
recunoaşterea existen ţei unei ramuri ştiinţifice - ştiinţa Dreptului comparat.
Metoda experimentală (experimentul). Fiind proprie ştiinţelor exacte, uneori, ea se foloseşte şi în
domeniul dreptului. Experimentul poate fi făcut atât în laborator (în special, în domeniul
criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (cu precădere, în domeniul
reglementării juridice).
Metoda sociologică. Existenţa dreptului este legată de viaţa socială. Toate fenomenele juridice sunt
fenomene sociale. Folosirea sondajului de opinie sau a anchetei sociologice a contribuit la
conturarea sociologiei juridice ca disciplină de sine stătătoare, care se predă la multe facultăţi de
drept. Numai ţinând cont de acestea şi alte metode, putem dobândi rezultate noi, valoroase şi utile în
procesul de studiere a fenomenului juridic.
Rolul şi locul Istoriei dreptului românesc în sistemul ştiinţelor istorice şi juridice
Istoria statului şi dreptului românesc este o ştiinţă de orientare socio-umanistică, care studiază
legităţile generale de apariţie şi dezvoltare a statului şi dreptului, precum şi elementele principale
ale ramurilor de bază de drept din Republica Moldova. Conform caracterului său, ea se manifestă ca
o ştiinţă juridică, de drept şi ocupă un loc distinct în sistemul ştiinţelor sociale atât prin specificul
metodelor sale de studiere, cât şi prin obiectul său de cercetare, care este realitatea juridică, parte
integrantă a relaţiei sociale.
Cu certitudine, statul şi dreptul au, mai mult ca oricând, o importanţă vitală pentru dezvoltarea
europeană a societăţii, pentru poporul nostru, pentru fiecare cetăţean, în parte, motiv pentru care, în
sistemul de învăţământ universitar din ţările civilizate, studierea istoriei dreptului şi educarea
conştiinţei juridice ocupă un loc important. în condiţiile de democratizare a societăţii şi pregătirii de
integrarea europeană, fiecare tânăr trebuie să tindă spre cunoaşterea mecanismelor de bază ale
reglementării vieţii juridice a societăţii, a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor sale, organele de
ocrotire a normelor de drept trebuie să aibă o viziune clară despre corelaţia dintre drept şi putere,
drept şi stat, despre necesitatea creării statului de drept. Aceste şi alte probleme vor fi studiate în
cadrul disciplinei Istoriei statului şi dreptului românesc.
Page 4
4
Cursul dat are menirea de a familiariza tineretul studios cu principalele noţiuni ce vizează
problemele generale ale dreptului şi statului, ale ramurilor de bază ale sistemului de drept al
Republicii Moldova, fapt de mare importanţă în formarea viitorilor specialişti.
Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi noţiunilor de bază ale statului şi dreptului este
realizat de Istoria statului şi dreptului românesc. Aceste noţiuni şi concepte sunt fundamentate pe
baza datelor, ştiinţelor juridice de ramură şi ştiinţelor juridico-istorice, ce cuprind caracterele proprii
şi permanente ale fenomenului juridic. Concomitent, Istoria statului şi dreptului românesc, ca ştiinţă
generală despre stat şi drept, se înscrie în ea, alături de alte ştiinţe juridice, care studiază atât legile
obiective, cât şi normele juridice сuprinse în actele normative în vigoare, din ţara noastră.
Istoria Statului şi Dreptului Romanesc se afla în strânsă legătură cu alte ştiinţe precum Istorii
diplomaţiei, Istoria filosofiei, Istoria doctrinelor sociale, Istoria doctrinelor economice, Istoria
religiilor.
Făcând parte din categoria ştiinţeloi diipre societate, Istoria dreptului românesc prezintă
Interdependenţă cu ştiinţele istorice: Istoria României, arheologia, paleografia, epigrafia,
sigilografia, heraldica, mimr.matn a, arhivistică, genealogia etc. Istoria dreptului românesc se
loluscşle de datele furnizate de alte ştiinţe care sunt consideraţi auxiliare din perspectiva disciplinei:
geografia, pentru ci niccluii geografic este un factor important în dezvoltarea smielAţu, filologia,
întrucât etimologia şi evoluţia cuvintelor Iu timp .i|ui.i la înţelegerea transformării conceptelor;
etnogrtflli deoarece se ocupa cu studiul vieţii populaţiilor.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Page 5
5
Tema 2.STATUL ȘI DREPTUL GETO-DAC
Organizarea social-politică a geto-dacilor în timpul democrației militare. Organele centrale
ale statului dac
In antichitate, Dacia era ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare de
triburi şi ocupau teritoriul cuprins între: râul Tisa (vest),râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre
(sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord). în anumite părţi, chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste
Nistru, „înaintând până spre Bug", iar spre vest, „ajunseseră până la Dunărea panonică".
Conform informaţiilor rămase de la geograful antic Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi
indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la
Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea
Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii" şi că „elenii iau socotit pe geţi de neam
tracic". Şi Dio Cassius, după ce precizează că regele get Burebista i-a zdrobit pe boii conduşi de
regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele
de geţi şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor. în concluzie, se poate afirma, cu
certitudine, că dacii sau geţii sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor.
Herodot. în Istoriile sale, a descris campania regelui persan Darius I din anul 514 î.Chr., la nord de
Dunăre împotriva sciţilor, unul dintre triburile tracice, înspăimântate de puterea militară a perşilor,
neamurile tracice s-au supus, unul după altul, cu excepţia geţilor care, deşi au opus „o rezistenţă
îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci". Această
mărturie este foarte importantă, deoarece faptul că geţii au opus rezistenţă ne face să credem că,
încă în această perioadă, existau forme de organizare politică a geţilor (uniuni de triburi), capabile
să lupte împotriva unui duşman atât de puternic ca Darius.
Persistenţa uniunilor geto-dacice este confirmată şi mai târziu. Astfel, în anul 335 î.Chr., geţii, după
cum mărturiseşte istoricul Arrian,au avut de înfruntat un alt vestit comandant de oşti al antichităţii,
regele macedonean Alexandru cel Mare, care a hotărât să-i pedepsească pe geţi, deoarece aceştia îi
ajutau pe tribali să-i înfrunte pe macedoneni. Arrian mărturiseşte că după ce a debarcat la nordul
Dunării şi a ajuns pe teritoriul locuit de geţi, armata macedoneană a străbătut imense lanuri de grâu
şi a trebuit să înfrunte armata getă formată din patru mii de călăreţi şi zece mii de pedestraşi. în
cetatea getă, cucerită după înfrângerea geţilor, Alexandru a găsit produse meşteşugăreşti atât de
preţioase încât au fost transportate în Macedonia.
La sfârşitul secolului IV - începutul secolului III î.Chr., este atestată existenţa unei formaţiuni
statale geto-dacice condusă de regele Dromihete. El a trebuit să se lupte cu Lisimah, unul dintre
urmaşii lui Alexandru cel Mare. Conflictul care a izbucnit în anul 300 î.Chr. s-a încheiat în anul 292
î.Chr., când armata macedoneană a fost înfrântă de către geţi, iar regele Lisimah a căzut prizonier.
Dromihete a convins Adunarea poporului, care cerea ca Lisimah să fie omorât, că este mai bine ca
acesta să rămână în viaţă. Căci, dacă el ar fi ucis, numaidecât alţi regi vor ocupa locul lui Lisimah şi
Page 6
6
vor fi pentru geţi o primejdie şi mai mare. Dimpotrivă, dacă Lisimah ar rămânea în viaţă, el va purta
recunoştinţă devenind aliatul geţilor.
Acest episod arată că societatea geto-dacică a depăşit stadiul simplei „democraţii militare", aflându-
se într-o formă de organizare statală incipientă, întrucât opinia şi puterea regelui aveau prioritate în
faţa Adunării poporului înarmat, care nu mai putea lua hotărâri şi rămăsese un organ pur
consultativ.
Din secolele III-II î.Chr., avem ştiri despre doi regi geţi, care îşi exercitau influenţa asupra oraşelor
greceşti de pe malul Mării Negre, Zalmodegicos şi Rhemaxos.
De la istoricul Justinus ne-a parvenit o relatare despre luptele geţilor, conduşi de regele Oroles, cu
bastarnii, un trib germanic. întrucât geţii au pierdut în una din bătălii, regele i-a pedepsit pe ostaşi să
fie servitorii soţiilor lor, ceea ce era, la acea epocă o mare umilinţă. Ei au fost iertaţi de pedeapsă
numai după ce i-au înfrânt pe bastarni.
Din cele relatate mai sus, se pot trage concluzii sigure cu privire la stadiul de dezvoltare a societăţii
geto-dacice în epoca istorică a secolului IV î. Chr. în primul rând, devine foarte clar că geto-dacii
erau o populaţie sedentară a căror ocupaţie principală era agricultura, de asemenea, geto-dacii aveau
oşti puternice, înălţau construcţii impunătoare etc. Totodată, există o serie de mărturii scrise şi
materiale ce atestă o puternică dezvoltare a meşteşugurilor, a producţiei şi a schimbului de mărfuri.
Dar cu toate că, începând din secolul IV î.Chr., sunt menţionate puternice formaţiuni militare şi
cetăţi aflate sub conducerea unor regi puternici, societatea geto-dacă nu cunoaşte încă în această
perioadă organizarea statală, ci se află doar în stadiul uniunilor de triburi, bazate pe democraţia
militară. Observăm, însă, că începând din secolele III-II î.e.n., această democraţie militară, această
putere a poporului, se micşorează, în schimb, creşte necontenit autoritatea şi puterea regilor, care
deşi nu sunt încă şefi ai unor state, ci numai şefi militari ai unor uniuni de triburi, şi sunt aleşi şi
revocaţi de către Adunarea poporului, exercitând atribuţiile încredinţate de această adunare, tind
totuşi să permanentizeze, să păstreze această poziţie, ba chiar să o transmită prin moştenire..
In această perioadă, relaţiile dintre geto-daci erau reglementate prin norme de conduită, care nu
aveau caracter juridic (nu erau legi), dar erau respectate de bună voie de către toţi membrii
societăţii. Toate triburile care locuiau în spaţiul carpato-danubiano - pontic aveau, în general,
aceleaşi obiceiuri.
Statul unitar dacic în vremea lui Burebista şi Decebal
Către sec. I î. Chr., procesul de trecere de la orânduirea gentilică la organizarea politico-statală a dus
la formarea statului lui Burebista, care a înfăptuit unificarea triburilor geto-dacice într-un stat
aparte.
Premisele care au favorizat apariţia statului geto-dac au fost următoarele:
-trecerea la o economie de schimb monetar (în această perioadă, se intensifică circulaţia monedelor
greceşti, romane şi a monedei proprii a geto-dacilor);
Page 7
7
-dorinţa aristocraţiei de a-şi întări supremaţia în societatea geto-dacică;
-constituirea unui sistem religios propriu (acum apar primele zeităţi geto-dacice);
-relaţiile strânse cu lumea elenistică, aceasta din urmă oferind un model superior de organizare
social-politică.
-influenţa conjuncturii externe
-personalitatea lui Burebista.
Această situaţie a determinat unificarea grabnică a triburilor geto-dacice către prima jumătate a
secolului I î.Chr.).
Statul lui Burebista cuprindea teritoriul de la lanţul Balcanilor până la Bug, de la Dunărea de mijloc
până la mare. Capitala statului lui Burebista n-a fost identificată. Unii susţin că capitala era Argeş,
alţii Munţii Orăştiei (Costeşti).
Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Instituţia regalităţii a tins să devină ereditară. Principiul
eredităţii nu era absolut, întrucât puteau veni la succesiunea tronului fraţii regelui şi marele preot.
Regele era conducătorul militar şi judecătorul suprem, dar putea fi şi mare preot; disocierea puterii
regale de cea religioasa nu era un principiu obligatoriu, ba dimpotrivă, ele puteau fi reunite unicefal.
In cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit de important, întrucât, în
spiritualitatea dacică, se considera că atât puterea regelui, cât şi legile sunt de origine divină. în
exercitarea atribuţiilor sale, regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus voinţei sale.
Din puţinele izvoare istorice, se deduce indirect faptul că teritoriul statului era împărţit în unităţi
administrativ-teritoriale, dar şi faptul că au existat două categorii de dregători locali: cei care
exercitau atribuţii de ordin administrativ, iar alţii care deţineau comanda armatelor aflate pe
teritoriul statului.
în această perioadă, are loc o intensă stratificare socială. Clasa dominantă este aristocraţia, numiţi
tarabostes sau piliaţi, având ca semn distinctiv o căciulă de piele, pe care o purtau pe cap. Restul
persoanelor erau comiţii, care umblau cu capul dezgolit. Ei erau producători agricoli supuşi
aristocraţiei. Comiţii erau supuşi la diverse forme de tribut şi prestau servicii militare.
După moartea lui Burebista (a. 44 î. Chr.), care se presupune că a murit în urma unui complot, statul
geto-dac se fărâmiţează în patru părţi, iar pe la anul 29 î. Chr. existau chiar cinci părţi. Alţi regi care
au urmat după Burebista şi au rezidat la Sarmizegetusa au fost Comosicus, Coryllus (Scorilo),
Duras şi, în fine, Decebal, care a preluat puterea în anul 87 după Chr., după ce Duras a abdicat,
cedându-i domnia de bună voie.
Decebal reuşeşte să refacă unitatea politică a dacilor, care includea aceleaşi teritorii ca şi statul lui
Burebista, reşedinţa fiindu-i la Sarmisegetuza. în urma conflictelor armate dintre daci şi romani din
anii 85-88, se încheie o pace favorabilă dacilor, dar înjositoare pentru romani. în urma războaielor
daco-romane, dintre anii 101-102 şi 105-106, Decebal este înfrânt, iar Dacia este transformată în
Page 8
8
provincie romană. Această nouă etapă în istoria Daciei va fi marcată de romanizarea propriu-zisă a
geto-dacilor şi impunerea legislaţiei romane.
Elementele de drept la daci înainte de cucerirea romană
Legislaţia geto-dacă. Odată cu formarea statului geto-dac, au apărut normele juridice care au
înlocuit obiceiurile (cutume) practicate în perioada democraţiei militare. Totuşi, unele vechi
obiceiuri, care erau utile şi convenabile clasei dominante (tarabostes), au fost preluate şi sancţionate
de către stat. Majoritatea normelor juridice aveau un caracter religios, ceea ce arată legătura strânsă
între puterea politică şi cea religioasă.
Capacitatea juridică a persoanelor. Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică
antichităţii, diferenţiind persoanele în categorii sociale. Nobilii (tarabostes sau pileaţi), formau baza
de alegere a regilor şi a preoţilor. Oamenii de rând (comaţi sau capilati) aveau capacitate juridica
restrânsă, se pare numai în ceea ce priveşte dreptul public: accesul lor la demnităţile de rege şi preot
nu era posibil. De notat că ei nu erau o categorie dispreţuită. A treia categorie o formau sclavii
(daoi) atestaţi în număr mic. Caracterul patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de cel
clasic. Aşadar, ei erau folosiţi, de regulă, la activităţile domestice, iar robul era asimilat unui
membru inferior al familiei.
Pe lângă dreptul nescris (obiceiurile), în statul geto-dac, s-a elaborat şi un sistem de legi. Atât
Strabon, cât şi Iordanes afirmă că legile geto-dacilor au fost adoptate în vremea lui Burebista, care
invoca faptul că i-au fost inspirate de către zei. Prin aceste legi, nu s-a făcut o simplă codificare a
obiceiurilor, ci s-au introdus norme de drept noi, căci ele cuprindeau porunci ale regelui. Regele a
recurs la autoritatea religiei, deoarece astfel se putea face mai uşor ascultat de popor. Autorii antici
mai afirmă că regii daci căutau, prin înşelăciune şi magie, să întreţină în conştiinţa poporului teama
de zei, pentru a asigura respectarea legilor.
Instituţii juridice. Instituţiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute în
amănunt datorită faptului că textele vechilor legi nu au ajuns până la noi. Dar, pe baza unor izvoare
istorice mai ales, le putem reconstitui în liniile lor generale.
In primul rând, trebuie menţionat faptul că, odată cu extinderea relaţiilor sclavagiste, s-a accentuat
inegalitatea de avere şi s-a constituit marea proprietate privată funciară, care coexista cu
proprietatea obştească (comună). în ceea ce priveşte casa, ograda, uneltele de muncă, cirezile şi
turmele de animale, acestea au fost private.
Se pare că geţii aveau atât ogoare nehotărnicite (comune), cât şi hotărnicite (private). Cele
hotărnicite erau repartizate membrilor obştii pe un an, fie prin tragerea la sorţi, fie prin decizia
sfatului bătrânilor. Roadele aparţineau celor care le cultivau, spre deosebire de comunitatea
gentilică, în care roadele aparţineau în întregime comunităţii. Dezvoltarea economică a societăţii
geto-dace necesita anumite norme (reguli) privind obligaţiile. în urma săpăturilor arheologice, s-
au descoperit hambare pentru depozitarea cerealelor şi ateliere de fabricat unelte şi arme, care, prin
capacitatea de înmagazinare şi de producţie, demonstrează că cele produse nu erau destinate numai
Page 9
9
pentru a asigura nevoile consumului intern. O mare parte din produse erau destinate schimbului,
comercializării. Dovadă a unui comerţ activ este şi răspândirea denarului roman, monedă universală
a vremii. Dovezile referitoare la schimburile comerciale şi la circulaţia monedei demonstrează, în
mod sigur, existenţa unor norme corespunzătoare obligaţiilor şi contractelor.
Familia. De la istoricii antici, ne-au parvenit informaţii valoroase cu privire la organizarea familiei.
Informaţiile sunt contradictorii: după unii antici, familia la geţi era poligamă. în schimb, Horaţiu şi
Ovidiu, buni cunoscători ai societăţii geto-dacice, nu au semnalat nimic despre o eventuală
poligamie. Mai mult, Columna lui Traian, prezentând scene din viaţa geto-dacilor, înfăţişează
fiecare bărbat dac însoţit de o singură femeie. Nu putem concluziona că a existat o evoluţie a
instituţiei căsătoriei de la poligamie la monogamie sau că s-au cunoscut ambele forme (cetăţenii
înstăriţi practicând poligamia, iar cei de rând monogamia). Poligamia a constituit o formă a
căsătoriei la diferite popoare; este important că, în culmea civilizaţiei, familia dacă a fost
monogamă, situaţie conformă cu echilibrul biopsihic al fiinţei umane. Din acestea rezultă că familia
era monogamă.
Căsătoria la geto-daci, ca şi la alte popoare vechi, se încheia prin cumpărarea soţiei de către bărbat
de la părinţii fetei. Cu cât era mai frumoasă şi castă fata, cu atât preţul era mai mare. Preţul cel mai
mare nu-1 oferea decât un om bogat, prefigurându-se astfel şansa ca o fată frumoasă, dar de condiţie
socială modestă, să devină soţia unuia dintre membrii aristocraţiei tribale (tarabostes). Pentru fetele
urâte sau uşuratice, din contra, se căuta cu bani (zestre) cineva, care să le ia de soţie. Horaţiu
proslăvea fidelitatea soţiilor geto-dace, arătând că infidelitatea se pedepsea cu moartea. De
asemenea, Horaţiu menţiona că familia era patrilocală, adică soţia locuia la soţ, şi patrilinearâ,
descendenţa stabilindu-se după tată, copiii rămânând în familia acestuia şi după moartea mamei, şi
fiind îngrijiţi de mama vitregă.
Ovidiu descria starea de subordonare şi inferioritate a femeilor daco-gete, viaţa cărora era foarte
grea. Potriviţi obiceiului timpului, ele trebuiau să lucreze pământul, să pască vacile şi oile, pe scurt,
să slujească într-un mod care nu le diferenţia de sclavi.
Averea se transmitea prin moştenire în cadrul familiei, prin dispoziţii orale. încă Herodot scria că
feciorii puteau primi parte din averea părintelui. Astfel, trebuie menţionat că existenţa proprietăţii
private şi a familiei monogame a contribuit la apariţia unui sistem succesoral menit să asigure
trecerea patrimoniului familiei urmaşilor direcţi.
In domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii vizau apărarea statului şi a proprietăţii private.
Astfel, normele dreptului penal vin să-i sancţioneze pe toţi cei care s-ar împotrivi noii orânduiri
politice instaurate. Versurile unor istorici antici ne amintesc despre pedeapsa cu moartea.
Printre infracţiunile cel mai grav pedepsite, era încălcarea interdicţiilor religioase. Deşi formal
atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate integral de către organele statului, în practică, mai ales
în cazurile de vătămare corporală, a continuat să se aplice şi sistemul răzbunării sângelui. Ovidiu
scria că, în dispreţul legilor, geţii îşi fac singuri dreptate. Prin urmare, răzbunarea personala era în
contradicţie cu prevederile legilor. Prin pedeapsa capitală se sancţionau adulterul, omorul, acuzaţiile
false, posibil şi jurământul fals.
Page 10
10
Organizarea activităţii juridice a fost una din preocupările centrale ale statului dac. Iordanes,
referindu-se la regele geto-dac Comosycus, arată că acesta se ocupa de organizarea şi
judecarea proceselor. Dar trebuie spus că Comosycus era în acelaşi timp şi mare preot, aşa încât nu
putem spune exact cine exercita atribuţiile de ordin judiciar, regele sau marele preot.
Cunoscând intensa activitate diplomatică desfăşurată de către statul dac, nu trebuie să ne surprindă
existenţa unor norme de drept internaţional. Cu ocazia încheierii unor tratate cu alte state, preoţii
geto-daci u tilizau anumite rituale.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Page 11
11
Tema 3. INSTUTUȚII JURIDICE DIN DACIA ROMANĂ
Consecințele cuceririi Daciei de către Imperiul Roman
Cel de-al doilea război daco-roman (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea
acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia.. Detaliile războiului au
fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian
construită la Roma. Ulterior Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza.
Astfel, el dă o lex provinciae (lege provincială), care fixa forma de organizare, conducerea,
hotarele, trupele şi impozitele.
Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată
pentru o perioadă scurtă (107-256), Dacia a fost provincia cu cea mai intensă colonizare, iar latina
s-a impus în toate domeniile vieîii sociale.
In perioada în care au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut
mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost
abandonate diferite teritorii. Astfel, în anul 106 d.Chr., Traian cucereşte Dacia, transformând-o în
provincie romană. Teritoriul acestei provincii a cuprins Transilvania, Banatul, Oltenia şi vestul
Munteniei. Alte teritorii, este vorba de restul Munteniei şi sudul Moldovei, au fost incluse în cadrul
provinciei Moesia Inferior. în acelaşi timp, trebuie spus că o mare parte dintre daci au rămas în
afara provinciei, este vorba despre cei care locuiau, la est de Carpaţi şi în regiunile din nordul şi
nord-vestul Transilvaniei, aşa-numiţii daci liberi. Deşi teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub
stăpânirea romană, influenţele civilizaţiei romane s-au manifestat şi dincolo de provincia imperială.
Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staţionând
în castrele din Alba Iulia şi Ulpia Traiana Sarmisegetuza au avut influenţă şi asupra altor teritorii.
Colonişti din toate provinciile romane au fost aduşi în Dacia. De asemenea şi mulţi daci fugiţi în
alte zone ale Daciei au revenit. Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni oraşele
principale, în timp ce un al patrulea, numit „Traian", traversa Carpaţii şi intra în Transilvania prin
trecătoarea Turnu Roşu. Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiană Sarmizegetusa
(astăzi Sarmizegetusa, Judeţul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, Judeţul Alba), Napoca (azi
Cluj-Napoca, Judeţul Cluj) şi Potaissa (azi Turda, Judeţul Cluj).
In anul 117, după moartea lui Traian, ca urmare a unei mari răscoale organizate de dacii subjugaţi,
noul împărat, Hadrian (117-138), împarte teritoriul Daciei în trei provincii distincte: Inferior,
Superior şi Porolissensis. Ultima reorganizare a Daciei a avut loc în 168 când împăratul Marcus
Aurelius (161-180), a contopit Dacia Inferioară cu Dacia Superioară şi a format provincia Dacia
Apulensis. După un an, a desprins din Dacia Apulensis o parte din teritoriu şi i-a dat numele de
Dacia Malvensis.
Page 12
12
Instutuții de stat ale provinciei romane Dacia
In fruntea provinciei, a fost numit un guvernator, reprezentant al împăratului, cu titlul de legatus
Augusti pro praetore. Având rang consular, guvernatorul exercita, la nivel central, atribuţii militare,
administrative şi judecătoreşti. Alături de guvernator, în provincie, activa şi adunarea provincială
sau consiliul celor trei Dacii, formată din delegaţi ai oraşelor şi prezidată de preotul provinciei, care
se întrunea o dată pe an la Ulpia Traiană Sarmizegetusa.
Atribuţiile de conducere politică, administrativă sau juridică ale acestei adunări erau reduse,
limitându-se, în general, la discutarea problemelor de interes general privind interesele oraşelor şi
ale provinciilor şi la susţinerea acestor interese în faţa administraţiei imperiale. Adunarea se mai
ocupa de întreţinerea cultului împăratului, de ridicarea monumentelor celor care făcuseră binefaceri
provinciei etc.
In Dacia romană, au existat două categorii de aşezări: urbane şi rurale. Oraşele se împărţeau în
colonii şi municipii. Coloniile erau centre urbane în care locuiau cetăţenii romani cu drepturi civile
şi politice depline, de obicei, foşti ostaşi care se stabileau în provincie. Cinci dintre oraşele din
Dacia au avut acest statut: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.
Municipiile (Porolissum, Dierna, Tibiscum, Apulum sau Malva) erau inferioare coloniilor, acestea
bucurându-se de drepturi dobândite în schimbul unor obligaţii, ca urmare a integrării lor în viaţa
politică a statului cuceritor. Cu o singură excepţie, oraşele din Dacia romană au fost vechi aşezări
ale autohtonilor, ridicate succesiv la gradul de municipii şi, doar unele din ele, la cel de colonii.
Singurul oraş întemeiat exclusiv de romani este Ulpia Traiană, . acest oraş fiind sediul
administraţiei provinciei.
Organizarea şi conducerea oraşelor din Dacia era asemănătoare cu a celorlalte oraşe din Imperiul
Roman, fiind exercitată numai de cetăţeni romani. în fruntea coloniilor şi municipiilor, se afla un
consiliu numit ordo decurionum, numărul membrilor săi (decurionii) fiind stabilit în dependenţă de
numărul cetăţenilor romani (între 30 şi 50). Magistraţii se alegeau pe un an şi posedau atribuţii
administrative, financiare şi judecătoreşti. Atribuţiile administrative şi judecătoreşti erau exercitate
cu ajutorul edililor şi chestorilor. Primii dintre aceştia (edilii) aveau funcţii poliţieneşti, chestorii
(questor), în schimb, se ocupau cu încasarea impozitelor şi a taxelor.
. Cele mai importante unităţi administrative, care depindeau de oraşe, erau ţinuturile (territoria). Cea
mai mare parte a populaţiei dacice trăia în localităţi rurale, organizate fie după modelul roman, fie
în forma tradiţională a obştilor teritoriale. Satele care erau organizate după model roman se
împărţeau în două categorii: pagi şi viei. Pagi erau satele care se aflau pe teritoriile ce depindeau de
colonii şi erau conduse de un prefect (praefectus) care, în acelaşi timp, era şi decurion al coloniei de
care depindea satul respectiv, prin urmare, pagi nu aveau o conducere proprie, fiind dependente de
colonia pe teritoriul căreia se aflau.
Viei erau satele care se aflau în afara teritoriilor coloniilor sau în regiuni lipsite de oraşe. Spre
deosebire de pagi, viei, deşi erau organizate tot după modelul roman, erau locuite atât de cetăţeni
romani, cât şi de peregrini.
Page 13
13
Instituţiile juridice în Dacia Romană. Tăblițele cerate din Transilvania
Izvoarele dreptului. Odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia, pe lângă dreptul local nescris,
a început să se aplice dreptul roman scris. Trebuie menţionat că dreptul local putea fi aplicat doar în
măsura în care nu venea în contradicţie cu principiile generale ale dreptului roman. Astfel, la
început, dreptul dacic şi cel roman s-au aplicat paralel pentru ca mai apoi, în cadrul unui proces de
interpătrundere şi influenţare reciprocă, să ia naştere un sistem de drept nou, cel daco-roman.
Conform concepţiei romane, fiecărei categorii de persoane (cetăţeni romani, latini, peregrini) îi
corespundeau anumite norme juridice. Astfel, în relaţiile dintre cetăţenii romani se aplica dreptul
civil (ius civile). Cetăţenii romani aveau drepturi depline politice şi civile. Ei dispuneau de o serie
de drepturi: de a candida la o magistratură, de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane, de a
face parte din legiunile romane, de a face testament conform dreptului roman, de a încheia acte
juridice potrivit dreptului roman etc.
Latinii locuiau în municipii, în pagi sau viei sau chiar în colonii, dar aveau un regim juridic inferior
faţă de cel al cetăţenilor romani. Ei dispuneau doar de dreptul de a încheia acte juridice potrivit
dreptului roman (ius comercium). Latinii care locuiau în provinciile romane erau incluşi în
categoria latinilor fictivi, deoarece aveau condiţia juridică a latinilor coloniari (cei care locuiau în
Italia), dar întrucât ei nu erau rude de sânge cu romanii, nu erau, prin urmare, latini şi în sens etnic.
Din categoria peregrinilor făceau parte toţi locuitorii liberi din Dacia romană, atât autohtonii, cât şi
străinii care nu erau cetăţeni romani sau latini. Peregrinii puteau aplica între ei vechiul drept, dar, în
relaţiile dintre ei şi latini sau cetăţenii romani, ei puteau folosi o diviziune a dreptului roman (ius
gentium). Această diviziune a dreptului roman era mult mai evoluată faţă de dreptul civil, întrucât
nu presupunea gesturi rituale sau forme solemne, ci se baza pe libera manifestare a voinţei
persoanelor.
In anul 212 d.Chr., împăratul Caracala a emis un edict prin care a acordat cetăţenia romană tuturor
locuitorilor provinciilor cu excepţia peregrinilor deditici.
Familia şi căsătoria. Inițial, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias. Ulterior, odată
cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia de
sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe linie feminină. încă din anul 118, se recunoaşte
dreptul de moştenire între mamă şi copil. Cât priveşte căsătoria, dacă la început a fost cunoscută
doar căsătoria sine mânu, mai târziu, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum mânu (fără
putere părintească), soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie, singura condiţie a
încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători) şi honor matrimonii (convieţuirea
matrimonială). Legea Miciei prevedea că, dacă o cetăţeană romană se căsătorea cu un peregrin,
căsătoria nu era valabilă
Dreptul de proprietate. În timpul administrației romane au existat două forme de proprietate
asupra pământului: provincială şi quiritară. Proprietar al pământurilor provinciale se considera statul
în persoana împăratului, în timp ce indivizii puteau avea doar drept de posesiune. Posesorii
exercitau o stăpânire reală asupra pământului, transmiţând loturile de pământ personale prin
Page 14
14
moştenire, încheind contracte care aveau ca obiect pământul etc. în virtutea dreptului său suprem de
proprietate, statul roman percepea de la posesori impozitul funciar.
Deşi statul roman era, potrivit unei reguli străvechi, proprietarul pământurilor provinciale (ager
publicus), acestea din urmă erau stăpânite în fapt de autohtoni. Ba mai mult, în anul 199, s-a
instituit prescripţia de lungă durată (prescripţie longi temporis). în baza sa, cel care posedase zece
ani între prezenţi şi douăzeci de ani între absenţi pământul, putea respinge cu succes acţiunea de
revendicare a lotului său. Astfel, acţiunea intentată de către reclamant după trecerea celor zece sau
douăzeci de ani era respinsă cu succes de către posesorul pământului.
Locuitorii coloniilor, cetăţeni romani care se bucurau de ius italicum, aveau drept de proprietate
quiritară, deoarece solul coloniilor date era asimilat cu cel din Italia. Prin urmare, solul dat putea
deveni obiect de proprietate quiritară (romană).
Locuitorii liberi din Dacia, pe lângă proprietatea provincială aplicabilă numai solului, au exercitat şi
proprietatea peregrină asupra altor lucruri, aspect reglementat de ius gentium sau de dreptul geto-
dac.
Tăblițele cerate din Transilvania sunt formate din trei mici tăbliţe de brad legate împreună
asemenea unei cărţi. Pe părţile exterioare nu era scris nimic, părţile interioare erau uşor scobite şi
unse cu un strat de ceară pe care se aplicase cu vârful unui stilet o scriere cu litere cursive. Aceste
triptice au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 la Roşia Montană din Transilvania şi au fost
cercetate cu mare interes datorită informaţiilor preţioase pe care le oferă cu privire la multiplele
aspecte ale vieţii economice, sociale şi juridice din provincia romană Dacia. Din numărul total de
25 de tăbliţe, care au fost descoperite, doar 14 au putut fi descifrate, celelalte 11 au rămas
indescifrabile datorită deteriorării. Cele 14 tăbliţe descifrate conţin textele a patru contracte de
vânzare, trei contracte de muncă, un contract de societate, un contract de depozit, două contracte de
împrumut, un proces-verbal prin care se constata desfiinţarea unei asociaţii funerare, lista
cheltuielilor pentru organizarea unui banchet, precum şi obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.
Cercetându-se forma actelor, a elementelor şi efectelor lor, s-a desprins concluzia clară că acestea
au o identitate proprie, putând fi calificate drept acte juridice de drept daco-roman.
Astfel, una dintre tăbliţe menţionează un contract de împrumut în care creditor este o femeie
peregrină, Anduena lui Bato. Putem constata că, întrucât dreptul roman nu permitea femeii să
încheie acte juridice, acest contract a fost încheiat în baza unei cutume locale. Contractul de
împrumut cuprinde şi o simplă convenţie menită să nască pentru debitor obligaţia de a plăti dobânzi,
pe când potrivit dreptului roman, simpla convenţie nu putea genera obligaţia de a plăti dobânzi, spre
deosebire de dreptul grec. Prin urmare, actul a fost încheiat sub influenţa dreptului grec care
prevedea că o asemenea obligaţie putea rezulta din simpla convenţie a părţilor.
Analiza tăblițelor respective din Transilvania a permis elaborarea unor concluzii în ceea ce priveşte
trăsăturile dreptului daco-roman. în primul rând, forma actelor conţinute în Triptice este distinctă de
cea proprie dreptului roman, deşi efectele sunt identice. în al doilea rând, în Dacia, a fost vorba, de
fapt, de o îmbinare a elementelor de drept roman şi de drept autohton. Modificările produse erau
menite să corecteze caracterul rigid şi formalist al unor acte de drept roman şi să creeze instituţii
juridice noi la baza cărora ar sta buna-credinţă şi libera-voinţă ale părţilor. Devine clar că, în
Page 15
15
procesul complex al formării poporului daco-roman, fenomenul juridic s-a manifestat ca o
importantă latură componentă, contribuind la accelerarea u nificării celor două civilizaţii.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Page 16
16
Tema 4. FORMAREA VECHIULUI DREPT CUTUMIAR ROMĂNESC.
Continuitatea daco-romană după retragerea romană.
După retragerea autorităţilor şi trupelor romane din Dacia (a. 275), aici au continuat să locuiască o
populație compactă,alcătuită din dacii romanizaţi împreună cu coloniştii romani, veteranii şi dacii
liberi. Legăturile cu lumea romană nu s-au întrerupt brusc, ci au continuat datorită organizării de
către Roma a unui întreg complex de aşezări fortificate pe malul stâng al Dunării. La construirea şi
întreţinerea fortificaţiilor, era atrasă şi populaţia daco-romană. Pe lângă relaţiile militare cu lumea
romană au continuat şi cele economice.
După retragerea romană, timp de un mileniu, comunităţile daco-romane au existat în condiţii de
puternice confruntări cu o serie de triburi migratoare, care au invadat, pe rând, teritoriul fostei
provincii romane Dacia: goţii (295-297), hunii (376), gepizii (454), avarii (567), slavii (sec. VI),
bulgarii (679), ungurii (896) etc. Popoarele migratoare, în momentul pătrunderii lor, erau în fază de
organizare gentilică sau tribală, inferioară formei de organizare a autohtonilor. Ocupaţia lor de bază
era jaful, iar populaţiile învinse erau supuse la plata tributului (dijma, adică o parte din produsele
câmpului şi de vite). Dintre toate popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare înrâurire asupra
daco-romanilor.
Autorii din secolele IV-V menţionează că, la nord de Dunăre, populaţia vorbeşte o latină vulgară,
rezultat al romanizării dacilor sub aspect lingvistic.
Romanizarea rapidă şi intensivă a Daciei, fenomen ireversibil, a continua șit în perioada migraţiilor
când datorită riscurilor la care a fost supusă populaţia daco-română de la oraşe, mai puternic
romanizată, s-a deplasat spre ţinuturile rurale, determinînd procesul de romanizare al dacilor liberi.
Perioada în care Dacia s-a aflat sub stăpânirea Romei a fost romană sub toate aspectele, aşa încât
ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces istoric complex nu numai economic-social, ci şi
lingvistic, etnic şi cultural, mai adânc aici decât în Galia ori în Bretania (Al. Husar). Acea romanitas
lingvistică şi etnică include mentalitatea romană civilizată şi cultura romană; argumente de ordin
logic, precum şi dovezi arheologice, numismatice, lingvistice şi etnografice conduc la concluzia că,
de fapt, retragerea romană din Dacia sub Aurelian (270-275) a constat doar în plecarea legiunilor, a
aparatului funcţionăresc şi eventual a populaţiei înstărite. Marea mulţime, micii meşteşugari,
negustorii, plugarii şi păstorii au rămas pe loc, continuându-şi existenţa pe teritoriul vechii Dacii. Se
impune însă precizarea că Dobrogea a continuat să facă parte din Imperiul roman până în secolul
VII, mai precis până în anul 602. Oraşele pontice Histria, Tomis, Callatis păstrându-şi instituţiile lor
tradiţionale. în timpul lui Diocletian (240-315), care a revitalizat imperiul, teritoriul Dobrogei a fost
despărţit de provincia Moesia Inferior, transformând-o în provincia Scythia Minor, cu capitala la
Tomis.
Spre sfârşitul secolului III, populaţia daco-romană adopta religia creştină. Pe teritoriul nostru,
creştinismul a pătruns încă din secolul I prin apostolul Andrei în Dobrogea şi a ucenicilor
apostolului Pavel în nordul Dunării. Creştinarea în masă a plugarilor, păstorilor, meşteşugarilor, de
Page 17
17
asemenea, s-a realizat în secolul IV şi începutul secolului V, prin intermediul misionarilor veniţi în
Dacia din dreapta Dunării ..
Procesele de formare şi creştinare a românilor au fost complexe, îndelungate, desfăşurându-se
paralel şi susţinându-se reciproc, poporul român fiind singurul popor născut creştin, ceea ce
se va reflecta şi în sistemul juridic. în măsura în care cultura românilor „s-a ivit prin conjuncţia
vitalismului dacic cu nevoia romană de claritate, o conjuncţie a etosului şi a logosului", unul dintre
lanţuri a fost creştinismul, bază a spiritualităţii româneşti. Dreptul cutumiar românesc a fost,
aşadar, construit pe preceptele creştine.
Începutul organizării politico+institutionale la români
După strămutarea administraţiei şi armatei romane în sudul Dunării, băştinaşii au revenit la vechile
lor forme de organizare - obştea vicinală, teritorială sau sătească. Obştile săteşti s-au constituit pe
văile râurilor şi în depresiunile naturale. Locuitorii lor, ţărani în totalitatea lor, trăiau o viaţă
patriarhală. Stratificarea socială începuse să apară şi era consfinţită prin legi nescrise sau
cutume. Obştea daco-romană se administra pe baze elective autoadministrându-se şi
alegându-şi singură organele de conducere. Astfel, organele de conducere ale obştii, erau
următoarele:
Adunarea megieşilor era adunarea tuturor şefilor de gospodării, având competenţă pentru rezolvarea
tuturor problemelor obştii;
Sfatul oamenilor înţelepţi şi bătrâni aleşi dintre şefii de gospodării şi de familii, cu atribuţii
judecătoreşti;
Juzii, şefii militari şi judecătoreşti ai obştii, care erau însărcinaţi cu paza, apărarea faţă de străini şi
păstrarea ordinii interne, mai aveau şi atribuţii judecătoreşti.
Obştea constituind o comunitate de muncă, în cadrul său s-au format şi s-au întărit normele de bază
referitoare la muncă şi la relaţiile dintre persoane, litigiile dintre ele şi procedura de rezolvare.
In ceea ce priveşte proprietatea, aceasta era în cadrul obştii de două feluri: devălmăşie şi personală.
Principalul obiect de muncă în cadrul obştii săteşti este pământul pe care comunitatea sătească
locuieşte permaticul şi îl munceşte. Asupra pământului, comunitatea sătească rtvci un drept de
stăpânire în comun (de-a valma) sau devălmăşie. Potuşi, unele părţi ale acestei moşii stăpânite de-a
valma puteau ii<( e, cu aprobarea obştii, în stăpânire şi în folosinţă personală. Pe Ungă pământul
arabil, stăpânirea în comun se extindea asupra pildurilor, apelor şi păşunilor. Printre alte bunuri de
devălmăşie, pot fi enumerate turmele, moara comună, subsolul etc. La baza dreptului de stăpânire
personală stă munca proprie depusă pentru amenajarea unui bun aflat mai înainte în devălmăşie -
pădure, ape, păşuni etc. Primele loturi de pământ, care s-au desprins din fondul de devălmăşie şi au
trecut în proprietate personală, au fost cele pe care membrii obştii şi-au întemeiat casa şi curtea
aferentă. Multe dintre normele stabilite în cadrul obştii se refereau la procesul de muncă. Ca
îndeletnicire fundamentală, de bază, a membrilor obştii era cultivarea pământului. Practicarea
Page 18
18
agriculturii este dovedită de descoperirea a numeroase unelte agricole: seceri, coase, brăzdare de
fier etc.
Normele de drept, care organizau procesul muncii în comun, se referea mai ales la:
repartiţia câmpurilor de cultură pentru membrii obştii;
timpul de desfăşurare a muncii pentru arat, secerat etc.;
distribuirea produselor pentru consumul personal al membrilor obştii şi pentru fondul de rezervă;
pornirea turmelor pentru păstoritul comun;
stabilirea locurilor şi a perioadelor de păşunat;
stabilirea regulilor referitoare la ajutorul reciproc între membrii obştii(cu prilejul construirii casei, la
nuntă, la înmormântare etc.).
In sistemul de pedepsire a vinovaţilor de infracţiune, pedeapsa supremă era izgonirea lui din obşte.
Cele mai grave infracţiuni erau socotite infracţiunile contra persoanei, şi nu contra averii.
Sustragerea averii se pedepsea şi prin pedepse defăimătoare.
In cadrul obştii săteşti, toţi membrii erau egali. în condiţiile în care nu apăruseră încă deosebirile de
avere, calităţile personale de inteligenţă, bună comportare, vitejie, puteau să evidenţieze pe unii
membri din cadrul comunităţilor săteşti. Şi în cadrul familiei exista o anumită egalitate. Este
vorba despre liberul consimţământ al viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei, admiterea
divorţului la cererea oricăruia dintre soţi.
Intre secolele IV-VIII, a avut loc procesul de etnogeneza a poporului român. Odată cu
formarea ca unitate etnică, românii s-au organizat şi politic. Astfel, mai multe obşti se uneau în
uniuni de obşti, confederaţii de obşti în vederea apărării în comun împotriva invadatorilor, în
vederea folosirii mai eficiente a unui anumit tip de teritoriu: depresiune montană, valea unui
râu etc. Aceste uniuni de obşti au format „câmpulungurile", cnezatele, voivodatele, „ţările" în
fruntea cărora se aflau cnezii sau voievozii, conducători militari, dar care dispuneau şi de atribuţii
juridice.
Ţara este denumirea predominantă, generică, aplicabilă tuturor celorlalte formaţiuni ce purtau alte
denumiri. Organizarea politică de tipul „ţărilor" n-a fost impusă, ci s-a creat în mod natural. „Ţări"
româneşti au existat în tot arealul carpato-danubiano - pontic. Astfel, în arcul Carpaţilor
(Transilvania), către secolul X, epoca venirii ungurilor, avem trei nuclee statale locale: unul în
Crişana, condus de „ducele" Menumorut, cu centrul în cetatea Biharia; al doilea, în Banat, în frunte
cu „ducele" Glad, cu centrul în cetatea Cuvin; al treilea, propriu-zis, condus de „ducele" Gelu cu
centrul în apropiere de Cluj. La răsărit de Carpaţi, au fost semnalate Ţările Bolohovinenilor,
Brodnicilor, Vrancei, Tigheciului, Câmpulungului etc. La sud de Carpaţi, sunt menţionate „ţările"
Vlaşca, cnezatele lui loan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.
Cuvântul „ţară" provine de la cuvântul latin terra, iiivânt care a intrat în limba română cu sensul
politic de organizare statală şi nu cu sens material de „pământ", ca în alte limbi romanice.
Page 19
19
Apariţia, în cadrul obştii săteşti, a unor vârfuri sociale -juzi, jupani, cnezi, voievozi, duces, terrae,
vatamani a creat condiţiile de formare a elementelor constitutive ale unui aparat politic specific
statului, profesionalizat, compus din slujbaşi (funcţionari cu sarcini permanente răsplătite
corespunzător), aparat politic care lipsea obştii săteşti.
Deşi conducătorii politici purtau denumiri diferite, ei aveau în esenţă atribuţii similare. Juzii erau
magistraţi ca judecători ai locuitorilor, dar şi ca şefi militari ai acestora. Denumirea de jude a rămas
în vocabularul populaţiei dacoromâne încă din timpul ocupaţiei romane. Instituţia judelui este de
origine dacoromână, atât prin tradiţia atribuţiilor de judecător, cât şi a acelora de conducător militar.
Cnezii aveau aceleaşi atribuţii ca şi juzii. Ca şi juzii, cnezii aveau scaune de judecată şi exercitau
comanda militară peste mai multe sate. Voievozii erau judecători şi comandanţi militari, instituţia
voievodatului fiind de origine românească.
3. Instituţiile de drept.Legea țării.
Odată cu formarea ţărilor, au fost preluate normele după care se conduceau obştile, fiind întărite
prin autoritatea aparatului politic al „ţărilor". Dar, între timp, acestora li s-au adăugat norme noi,
apărute odată cu ţările. Totalitatea acestor norme a format „Legea ţării". Aceste norme au fost
numite „lege" cu sensul de normă nescrisă. Astfel, „Legea ţării" avea sensul de totalitate de norme
nescrise, legate de conştiinţă, convingere, credinţă prin convingere.
„Legea ţării" reprezenta, la români, un sistem normativ elementar, care reglementa relaţiile
dintre membrii obştii şi dintre obşti referitoare la conducere, apărare, muncă, proprietate,
familie, asigurarea liniştii publice prin apărarea credinţei şi demnităţii membrilor obştii.
Referitor la apariţia acestui sistem normativ tradiţional („Legea ţării", „obiceiul pământului") cu
caracter nescris au fost formulate mai multe opinii. Unii specialişti atribuindu-1 exclusiv dacilor,
alţii considerându-1 de origine romană sau barbară, îndeosebi slavă. După cum românii erau
organizaţi în ţări cu condiţii asemănătoare de viaţă, tot aşa normele juridice din fiecare ţară erau
asemănătoare. Dacă ţările românilor purtau denumiri diferite pentru a putea fi localizate, legea, în
schimb, era aceeaşi în fiecare ţară românească şi de aceea nu a avut alt determinativ decât acela de
„Legea ţării", chiar şi mai târziu, în cadrul statelor feudale româneşti.
Spre deosebire de normele popoarelor migratoare, care aveau un caracter personal, „Legea ţării",
fiind legea unei „ţări", deci a unui teritoriu locuit de o populaţie politiceşte organizată, avea un
caracter teritorial;
„Legea ţării" este o creaţie românească, izvorâtă din modul de viaţă al strămoşilor, dezvoltată de
români în condiţiile organizării lor în obşti şi în formaţiuni politice cu caracter feudal;
Instituţiile juridice româneşti au suferit unele influenţe străine, datorită contactului românilor
cu alte popoare. Influenţa străină s-a limitat mai ales la terminologie. Este vorba, în special, de
influenţele slavă, germanică, bizantină etc. In Evul Mediu, grupuri compacte de români locuiau în
Ungaria, Polonia, Moravia, Serbia, formând în cadrul acestor popoare nişte enclave, numite de către
Page 20
20
acestea valahi, după numele dat de către migratori românilor - vlahi. Aceste enclave româneşti se
conduceau după norme juridice proprii în viaţa lor internă, dar în relaţiile cu statele pe teritoriul
cărora locuiau ţineau seama de statutul fixat de acestea. În documentele oficiale
redactate în latineşte de cancelariile acestor state, dreptul vlahilor era numit jus valachicum.
Acest jus valachicum, prin urmare, era aceeaşi „Lege a ţării" după conţinut.după care se conduceau
românii care locuiau pe teritoriul unor state străine.
Documentele medievale străine, atestând jus valachicum, nu redau însă şi conţinutul lui, fiind vorba
doar de privilegii feudale privitoare la dări sau la dreptul propriu de judecată, fapt pentru care
reconstituirea vechilor obiceiuri juridice se poate face îndeosebi cu ajutorul „arheologiei juridice",
pe baza supravieţuirilor juridice.
Jus Valahicum I valachorum (dreptul românesc) este sistemul de reglementare cutumiară a vieţii
sociale care s-a menţinut mult după formarea statelor tipic feudale româneşti. în cele mai vechi
documente româneşti latineşti, îndeosebi în Transilvania, el poartă denumirea de mos, modus,
consuetudo, ius, ritus, lex,fiind unitar din punct de vedere geografic; unitar din punct de vedere
social; în principal, un drept cu caracter rural; complet şi complex; elastic şi receptiv; el determină
rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului. Organizată în obşti teritoriale vicinale sau
săteşti, populaţia autohtonă romanizată, aflată în plin proces de formare a poporului şi a limbii
române, şi-a fundamentat existenţa socială pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în lipsa
unei autorităţi statale, care să edicteze norme juridice şi să asigure aplicarea lor, a stat obiceiul
juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din normele dreptului roman vulgar.
Principalele instituţii juridice. „Legea ţării" cunoştea proprietatea privată, mai ales în ceea ce
priveşte averea mobilă. Astfel, proprietatea privată asupra vitelor era evidenţiată prin însemnarea
vitelor prin diverse semne, pentru ca vitele unui proprietar să poată fi deosebite de ale altuia.
Proprietatea în comun (de-a valma) asupra pădurilor, păşunilor, apelor a continuat să se menţină
alături de proprietatea individuală, care includea în afară de pământul de pe lângă casă, împrejmuit
de gard, şi terenurile puse în valoare prin muncă proprie - terenurile defrişate (curaturile în comun).
Punerea în valoare a terenurilor necesita eforturi considerabile, de aceea, cei care le amenajau
solicitau ajutorul rudelor. In caz că proprietarul punea în vânzare curătura, el trebuia să le acorde
prioritate rudelor sale în privinţa cumpărării acesteia.
Succesiunea. Proprietatea privată putea fi transmisă prin moştenire atât prin lege, cât şi prin
testament. Testamentul se făcea în prezenţa rudelor, în formă orală. Dacă nu s-a făcut dispoziţia
testamentară încă din timpul vieţii atunci, conform „Legii ţării", beneficiau de moştenire
moştenitorii de gradul I -copii, în mod privilegiat feciorii, fiicele având dreptul doar la o parte din
averea mobilă a părinţilor, pe care, dacă părinţii erau decedaţi, o primeau ca zestre de la fraţi la
căsătorie. în cazul în care nu existau moştenitori de gradul I (copii), moşteneau moştenitorii de
gradul II - fraţii, care erau obligaţi să dea zestre nepoatelor la căsătorie. Cei care nu aveau nici
feciori, nici fraţi, pentru a putea să-şi asigure fiicele cu zestre se înfrăţeau cu cineva străin, care
devenind frate de cruce avea dreptu] de a intra în posesia moştenirii.
Dacă nu existau nici moştenitori de gradul II, primeau moştenirea moştenitorii de gradul III -
părinţii, dacă mai erau în viaţă. în lipsa lor, drept moştenitori legitimi erau recunoscuţi nepoţii de
frate. în cazul lipsei oricăror rude, bunurile treceau în fondul de rezervă al obştii. în cazul în care
Page 21
21
existau mai mulţi moştenitori de acelaşi grad, mezinul avea privilegiu] de a moşteni casa
părintească cu toate anexele gospodăreşti.
Dreptul familial a fost influenţat, în măre măsură, de normele creştine bizantine. Astfel, încheierea
căsătoriei avea loc prin cununia în biserică, cu respectarea următoarelor condiţii: - vârsta pentru
femei - 19 ani, pentru bărbaţi - 21, consimţământul părinţilor; credinţa religioasă unică; lipsa
rudeniei până la a patra generaţie. Divorţul era admis pe larg pentru motivele pe care le socotea
legitime biserica creştină.
Atât soţului, cât şi soţiei li se permitea să încheie contracte în formă orală, contractanţii se
bazau pe buna-credinţă şi exprimarea liberă a voinţei ambelor părţi. Obligaţiile se
răsfrângeau asupra averii şi nu asupra persoanei. Astfel, pentru datorii nimeni nu era transformat
în rob. Această particularitate deosebea dreptul vechi românesc de cel al altor popoare.
Cele mai răspândite contracte erau cele de vânzare, schimb, împrumut, de depozitare. Fiind
încheiate în mod oral, contractele erau însoţite de acţiuni simbolice, precum: baterea palmei,
aldămaşul, cuvântul dat, jurământul.
Dreptul penal. Infracţiunile contra persoanei (omorul, pricinuirea leziunilor corporale) erau
sancţionate cu o amendă plătită în capete de vite, amendă considerată drept cea mai grea pedeapsă.
Infracţiunile contra familiei, bisericii, moralei erau cele care atentau la normele morale şi religioase
existente. Aceste infracţiuni erau: răpirea fecioarelor cu scopul de a se căsători, viului, adulterul,
naşterea de către o femeie necăsătorită a unui copil, hulirea lui Dumnezeu, erezia, vrăjitoria, furtul,
lin i-ndierea sau deteriorarea avutului. Toate aceste infracţiuni se pedepseau în dependenţă de
gravitatea lor, cu diverse imenzi. Pedeapsa capitală sau pedepse de mutilare nu erau revăzute de
„Legea ţării". Cele mai periculoase infracţiuni se Considerau omorul, violul şi adulterul. Amenzile
erau repartizate între jude şi obşte, o treime din ele revenind judelui, iar două treimi în fondul de
rezervă al obştii.
La judecată, putea participa întreaga obşte. în fruntea justiţiei, se afla judele, asistat de doisprezece
oameni buni şi bătrâni. Ei erau ajutaţi de oameni ca bărbaţi, şefi de familii şi gospodării, care
depuneau mărturii şi erau pentru bunul nume al unei părţi în proces. Flăcăii ajutau la formarea
opiniei publice, pregăteau obştea pentru judecată, prin punerea în lumină, într-o formă satirică, prin
„strigarea peste sat", a unor informaţii referitoare la părţi, la proces. Ceilalţi membri ai obştii (copiii,
femeile, bătrânii) puteau asista la proces doar ca spectatori.
Ca probă de mare importanţă serveau jurătorii, care jurau despre buna reputaţie a unei părţi în
proces. Partea care acuza trebuia să-şi aducă minimum 6 jurători. Partea care se apăra, pentru a
dezminţi afirmaţiile părţii care o acuza, trebuia să aducă un număr dublu de jurători. Pe parcursul
procesului, fiecare parte îşi dubla numărul de jurători, se considera că are dreptate partea pentru
care au jurat mai mulţi membri ai obştii.
In „Legea ţării", existau două forme specifice de proces:
-„prinderea urmei", căutarea infractorului după urmele sale, efectuată de către întreaga obşte; se
considera că unde se terminau urmele, acolo este infractorul (dacă urmele duceau până la drumul
mare sau într-un loc pustiu, prinderea urmei era suspendată);
Page 22
22
-„căutarea lucrului pierdut", dacă lucrul pierdut era găsit, căutarea infractorului era întreruptă.
Normele de drept conţinute de „Legea ţării" s-au păstrat și în condițiile orînduirii feudale.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Tema 5. INSTITU’II JURIDICE ROMĂNEȘTI PÎNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI
DOMINAȚIEI OTOMANE
Constituirea statelor feudale româneşti:.
Premisele formării statelor medievale româneşti.. Formarea statelor medievale româneşti este, în
primul rând, rezultatul acţiunii mai multor factori interni: formarea relaţiilor feudale, necesitatea
protejării averii acumulate de diferitele pături sociale, a reglementării relaţiilor dintre aceste pături,
a apărării căilor comerciale internaţionale care străbăteau spaţiul românesc şi a centrelor de comerţ
intern (iarmaroace, aşezări orăşeneşti), a valorificării economice a noilor terenuri etc.
Premisele interne au fost favorizate de anumite împrejurări externe. Astfel, în perioada care a urmat
dupăinvazia tătarilor din 1241, a fost lichidată, pentru o vreme, hegemonia regatului maghiar la sud
şi est de Carpaţi, ceea ce a permis formaţiunilor statale româneşti din aceasta zonă să evolueze spre
întărirea propriei organizări interne şi extinderea lor teritorială.
Page 23
23
Procesul de formare a statelor româneşti şi-a găsit expresie în formula acceptată de istorici despre
evoluţia societăţii româneşti de la sat la stat. Această formulă explică esenţa procesului care a avut
la bază: consolidarea obştii săteşti (în frunte cu juzi sau cnezi) ca formă iniţială de organizare
socială şi autoadministrare în perioada de după retragerea legiunilor romane din Dacia.
Interesele comune de apărare şi de valorificare a terenurilor agricole serveau drept bază
pentru unirea mai multor obşti în uniuni de obşti, cu o căpetenie unică în frunte, numită voievod,
cneaz, ban. Uniunile de obşte se numeau „ţări" (din latinescul - terra)., în izvoarele istorice străine
ele se mai numeau Vlahii, adică ţări ale românilor, deoarece străinii, îi numeau pe români
„vlahi", cu diferite derivate ale acestei denumiri. Istoricii au atestat circa 20 de asemenea „ţări", care
acopereau întreg spaţiul locuit de români. Românii populare erau, astfel, formaţiuni teritorial-
politice incipiente şi prezentau o formă de organizare teritorial-administrativă autonomă în
condiţiile lipsei unui stat unitar.
Necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unei forme
mai avansate în comparaţie cu uniunile de obşti. Acestea erau voievodatele, cnezatele şi banatele,
formaţiuni, ce întruneau câteva uniuni de obşti, având în frunte un cneaz, voievod, un ban etc.
Voievodatul Transilvaniei. Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la
teritoriul Transilvaniei. Aceasta se explică prin faptul că, după anul 896, ungurii au migrat din
stepele nord-pontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. Pe măsura extinderii lor
teritoriale în direcţia Transilvaniei, ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. în
cronica maghiară „Gesta Hungarorum" („Faptele ungurilor"), scrisă de un notar anonim (numit de
istorici Anonymus) al regelui Bela (după opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al IlI-lea,
1173-1196), se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în Crişana,
cu centrul la Biharea), voievodatul lui Gelu (în podişul Transilvaniei, cu centrul posibil la Dăbâca)
şi voievodatul lui Glad (în Banat, între Mureş şi Dunăre, cu centrul la Cuvin).
Prezenţa compactă a românilor în Transilvania i-a determinat pe regii maghiari să caute a câştiga
loialitatea căpeteniilor locale. Cu acest scop, în Transilvania, a fost păstrată o autonomie internă. Ea
avea în frunte un voievod, fiind numită voievodat.
.
Formarea Ţării Româneşti. Formarea statului medieval Ţara Românească a cunoscut câteva
etape. Formaţiuni politice incipiente - uniuni de obşti - au fost atestate în izvoarele slave sub
denumirea de Vlaşca, Codrii Vlăsiei .
In deceniile care au urmat după invazia tătaro-mongolă, izvoarele istorice ne comunică despre
formaţiuni statale între Carpaţi şi Dunăre cu un caracter mai avansat. Astfel, în anul 1247, regele
maghiar preconiza să amplaseze în Banat şi Oltenia Ordinul religios al Ioniţilor. Printr-o
diplomă specială, cavalerilor ioniţi li s-au acordat mari privilegii, dar ei aşa şi nu s-au stabilit aici.
Din diplomă, aflăm că în spaţiul rezervat ioniţilor era situată Ţara Severinului, care includea
cnezatele lui loan şi Farcaş (în Oltenia), Ţara Litua, în frunte cu voievodul Litovoi (pe Jiu), şi
voievodatul lui Seneslau (pe Argeş).
In a doua jumătate a secolului al XH-lea, conform documentelor maghiare, un urmaş al lui Litovoi
(purtând acelaşi nume) pentru anii 1272-1275 a unit la voievodatul său teritoriul din dreapta Oltului
Page 24
24
şi a refuzat să recunoască suzeranitatea maghiară. Dar, în urma expediţiei regelui Ladislau al IV-lea
(1272-1290), întreprinsă în 1277-1279, Litovoi este ucis, iar fratele sau Bărbat - luat prizonier.
In cronicile munteneşti, începutul procesului de unificare este legat de venirea legendarului Negru-
Vodă din Ţara Făgăraşului, care, la 1290, „a descălecat" (întemeiat) Ţara Românească cu centrul la
Câmpulung, apoi la Argeş. Legenda se bazează pe tradiţia orală despre strămutarea unor grupuri de
români de peste munţi din cauza ofensivei feudalilor unguri împotriva obiceiurilor şi instituţiilor lor
tradiţionale, în realitate, unificarea a fost înfăptuită de către căpetenii militare locale în decursul
unei perioade îndelungate (ceea ce nu exclude şi unele imigrări ale românilor de peste munţi, factor
permanent în acea zonă). Acest proces s-a încheiat sub domnia lui Basarab I (1324-1352) în anul
1330. Basarab I a respins atacul regelui maghiar Carol-Robert, pornit să-1 pedepsească pe vasalul
său „infidel", care unise la stăpânirile sale Banatul Severinului (supus regelui).
In localitatea numită Posada, oastea maghiară a fost nimicită (9-12 octombrie 1330). Ca urmare, a
fost întreruptă dependenţa vasală de rege a voievodului român. Victoria obţinută a demonstrat că
statul nou apărut reprezintă o realitate politico-militară la sud de Carpaţi. Voievodul Basarab I a fost
întemeietorul dinastiei Basarabilor în Ţara Românească.
Formarea Ţării Moldovei. în secolele IX-XIII, în spaţiul situat între Munţii Carpaţi şi Nistru s-au
desfăşurat procese similare cu cele din teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre.
Cercetările arheologice ne permit să urmărim concentrarea populaţiei în jurul unor complexuri
teritoriale, apărate de fortificaţii în mai multe zone pe cursul inferior al Jijiei, Bahluiului şi Prutului,
în regiunea dintre Prut şi Bârlad, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru - pe valea Ciuhurului, în regiunea
codrilor (teritoriul viitorului ţinut Lăpuşna - Orhei) etc.
Izvoarele istorice conţin unele informaţii despre formaţiuni politice în această zonă. în vestitul poem
german „Cântecul Nibelungilor", se povesteşte despre o „Ţară românească" în frunte cu ducele
Rumunc, nume derivat de la denumirea etnică a poporului român.
In vecinătatea cnezatului Halici, a fost atestată o „ţară a bolohovenilor" (adică a „volohovenilor"), a
românilor, între anii 1231-1257, bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici, fiind ajutaţi de mongoli.
Despre trei formaţiuni politice vechi, uniuni de obşti: Vrancea, Câmpulung şi Thigheci a relatat
Dimitrie Cantemir. Aceste formaţiuni teritoriale şi-au păstrat specificul lor în decursul întregului Ev
Mediu, formând, de rând cu alte „ţări", baza pe care s-a constituit statul medieval moldovenesc.
In anul 1222, într-un act emis de regele maghiar Andrei al II-lea, la sudul Moldovei este menţionată
„Ţara (pământul) brodnicilor". în 1223, brodnicii, conduşi de voievodul lor Ploscânea, au participat
în bătălia de la Kalka (1223).
Cronicile moldoveneşti, ca şi cele ungureşti, leagă constituirea Voievodatului Moldovei de legenda
lui Dragoş. Aşa cum Negru Vodă sosise în Ţara Românească din Ţara Făgăraşului, şi Dragoş a
venit din Ţara Maramureşului în timpul vânătorii unui bour la est de Carpaţi, unde, în valea râului
Moldova, a „descălecat" Ţara Moldovei.
Alţi istorici insistă că voievodul maramureşean Dragoş a fost impus la domnie de către regele
maghiar, după anul 1345, când avuse loc campania sa la est de Carpaţi. Campania a fost reuşită şi
Page 25
25
voievodatul din Valea Moldovei a devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea mai des
acceptată în istoriografia românească; deşi discuţiile controversate continuă. Dragoş a fost urmat la
domnie de fiul său Sas.
O a doua etapă în constituirea statului medieval moldovenesc este legată de numele voievodului
maramureşean Bogdan .. După o luptă îndelungată pentru păstrarea libertăţilor românilor din
Maramureş, el a trecut munţii împreună cu ceata sa militară, stabilindu-se în Moldova, de unde 1-a
izgonit pe Bale, fiul lui Sas.
Data la care s-a produs acest eveniment continuă să fie discutată de istorici. Conform unei opinii,
evenimentul a avut loc la 1359, când a fost, concomitent, respinsă şi o încercare a polonilor de a
pune stăpânire pe voievodatul moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian Dlugosz.
Este cert faptul că, pe la mijlocul secolului al XlV-lea, prin acţiunea lui Bogdan, a fost înlăturată
suzeranitatea regelui maghiar şi Voievodatul Moldovei a devenit stat independent. Chiar la
începutul domniei sale, Bogdan a unificat voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava-
Rădăuţi, apoi cu Ţara Şepenitului, cu cetăţile ei de la Milcov, Tighina şi Hotin pe Nistru. Statul
constituit - Ţara Moldovei - mai era numit şi Ţara de Sus, deoarece în partea de sud-est a spaţiului
carpato-nistreano-pontic, dar şi dincolo de Nistru (în Podolia Mică), exista o altă formaţiune statală,
numită Ţara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub dominaţia tătară. La 1386, aici era
domn voievodul Costia. în anul următor, 1387, în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391) Ţara
de Sus şi Ţara de Jos au fost unificate.
Intemeierea statului dobrogean. Formarea statelor româneşti se încheie cu cea a statului
dobrogean situat intre Dunăre şi Marea Neagră, în timpul domniei ţarului bulgar loan Asan al II-lea
(1218-1241), aici este situată „Ţara Carvunei", unitate politică aflată sub autoritatea religioasă a
Patriarhiei din Constantinopol.
In anul 1346, este menţionat drept conducător al statului dobrogean - Balica, urmat, după 1350, de
Dobrotici. Ultimul extinde teritoriul statului său până la gurile Dunării, intrând în conflict cu
negustorii genovezi de la Vicina şi Chilia. Urmaşul lui Dobrotici - Ivanco, încheie un tratat de pace
şi comerţ cu genovezii, bate moneda proprie. în 1388.
Instituții juridice ale statelor medievale româneşti
Condiţiile social-economice, demografice şi politice asemănătoare în întregul spaţiu geografic
locuit de români în perioada feudalismului timpuriu, au determinat apariţia unor instituții juridice
similare. Concomitent, pe scara socială, apare o ierarhizare feudală tot mai accentuată: cneaz,
voievod, mare voievod şi domnul ţării.
Domnia este o instituţie originală şi autohtonă, atribute ce derivă din procesul de formare a statelor
feudale româneşti.. Născându-se ca popor creştin, având mitropolii încă din 1359 şi respectiv 1401,
fundamentarea divină a puterii politice, de către bizantini, nu putea să nu influenţeze concepţia
românească asupra domniei: puterea era considerată de origine divină.
Page 26
26
Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, românii adoptă ca formă de stat monarhia feudală,
având ca precedent Imperiul Bizantin. în fruntea statului, se află domnul (dominus), care se intitula
şi voievod sau mare voievod, pentru a sublinia calitatea sa de conducător militar al statului. El era
ales pe baza aşa-numitului sistem ereditar-electiv de către boieri şi membri ai clerului înalt dintre
membrii legitimi, legitimaţi sau nelegitimaţi ai familiilor domneşti („os de domn"). Pentru a putea
deveni domn, candidatul trebuia să îndeplinească anumite condiţii (să fie din dinastie domnească, să
nu aibă infirmităţi).
In Ţările Române, domnia a fost absolutistă. Domnul a fost singurul stăpânitor, lipsit de un organ de
control, însă, nu a fost despot, atributele, fiindu-i relativizate prin sfatul domnesc, adunarea stărilor
şi obiceiul pământului.
Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa.
Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin omagiile prestate
suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit ţări vasale de drept, pentru că vasalitatea era
nominală. Vasalitatea sa purtat asupra persoanei domnului şi nu a domniei, în general.
întemeietorii ţărilor au creat dinastii (Basarabii şi Muşatinii), însă, cu excluderea descendenţei
feminine. Având în vedere necesitatea conducerii ţărilor de către oameni capabili, s-au
amendat principiile eredităţii pure şi simple şi cel al primogeniturii prin impunerea principiului mixt
electiv-ereditar.
Principiul electiv-ereditar împământenit a fost încălcat încă din secolul al XVI-lea, când a început
să aibă acces la tron orice mare boier (exemplu Movileştii şi Cantacuzinii).
Principiul a fost abolit, începând cu anul 1711, în Moldova, şi cu anul 1716, în Ţara Românească,
începând cu epoca fanarioţilor.
In Ţările Române, a existat instituţia asocierii la domnie. Astfel, de exemplu, Mircea cel Bătrân îl
asociază la domnie, înainte de 1418, pe fiul său Mihail; Alexandru cel Bun îl asociază la domnie pe
fiul său Ilie, iar Ştefan cel Mare - pe fiul său Bogdan. Asocierea la domnie a fiinţat şi între fraţi (ex.
fiii lui Alexandru cel Bun). Era, de fapt, o iniţiere în tainele şi treburile domniei ale viitorului domn.
Dacă domnul era minor, bolnav, în imposibilitate de a conduce ţara, lipsea din scaun, în caz de fugă
a domnului, de mazilire, se utiliza regenţa.
Prerogativele domnitorului cuprindeau toate sferele vieţii de stat: legislativă, politică, militară,
judiciară, executivă, financiar-fiscală şi bisericească.
Asemenea împăraţilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, întruparea terestră a voinţei lui
Dumnezeu. Prerogativa legislativă se exercita de către domnitor, de obicei, după consultarea cu
sfatul domnesc sau, uneori, cu marea adunare a ţării. Actele normative pe care le emitea se numeau
hrisoave, aşezăminte şi legături; domnul putea hotărî şi singur în ce priveşte noile norme de drept,
putea modifica şi obiceiul pământului sau a pravilelor, deja, existente.
Toate atribuţiile executive erau concentrate în mâna domnului. Puterea absolută a domnului era
diminuată în relaţia cu Biserica. Domnitorul putea să decidă înfiinţarea de mitropolii şi mănăstiri, să
numească şi să revoce mitropoliţii şi episcopii etc.
Page 27
27
Domnitorul reprezenta ţara în relaţiile externe, cu dreptul de a încheia tratate, de a declara război şi
încheia pace. Domnitorul era comandantul suprem al armatei, de aceea, comandanţii şi ostaşii
depuneau jurământul către domn la înscăunarea acestuia.
Domnul era judecătorul suprem al Ţării. Judeca, în ultimă instanţă, dar şi putea prelua spre judecare
orice cauză, fie de natură civilă, fie de natură penală, ce se afla pe rolul dregătoriilor. Hotărârile sale
erau definitive, nefiind supuse căilor de atac. Domnul însuşi putea să revină asupra hotărârilor.
Funcţia judecătorească era exercitată de multe ori cu ostentaţie, pentru că de ea depindea păstrarea
prestigiului domniei şi a tronului. Erau situaţii când condamna chiar la moarte fără dovezi şi
procedură judiciară, dar erau şi situaţii când graţia chiar fapte grave.
Fiind şeful puterii executive, domnul avea dreptul şi misiunea de a asigura ordinea internă, de a lua
orice măsuri pentru păstrarea orânduirii feudale. El avea dreptul de a acorda privilegii, imunităţi şi
ranguri boiereşti. De asemenea, domnitorului îi aparţinea dreptul de a percepe dări, de a stabili
volumul de plată, de a fixa contribuţia, de a înfiinţa dări noi, de acorda scutiri de dări etc.
Sfatul domnesc (12-25 membri) întărea actele de transfer al proprietăţii, aproba daniile domneşti,
acorda imunităţi, participa la judecarea proceselor penale şi civile. Boierii din sfatul domnesc erau
consultanţi în probleme legislative şi de politică externă, în problemele de ordin financiar şi militar.
In cazurile în care ţara se confrunta cu probleme din cele mai complicate (declararea războiului,
încheierea păcii etc.), se convoca adunarea ţării - organ, reprezentativ, care era o prelungire a
sfatului mare al ţării din perioada anterioară, compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii
sociale.
Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului numiţi de către domn şi exercitau atribuţii
administrative, judiciare şi în cadrul curţii. Dregătoriile s-au constituit din necesitatea de a deservi
atât interesele personale ale domnului şi ale curţii sale, cât şi interesele publice şi de administrare a
diferitelor domenii. Sistemul dregătorilor s-a cristalizat în Ţara Românească sub domnia lui Mircea
cel Bătrân, iar în Moldova - sub Alexandru cel Bun. Dregătorii erau numiţi de către domn, cu care
ocazie depuneau jurământ de credinţă. Ei puteau fi confirmaţi sau revocaţi de către domnitor
oricând. Cei care participau la sfatul domnesc erau consideraţi mari dregători, spre deosebire de
subalternii lor care formau categoria micilor dregători.
In ambele ţări româneşti, logofătul era şeful cancelariei domneşti, purtătorul marelui sigiliu cu care
întărea actele domneşti, şi avea unele atribuţii de ordin judiciar.
Vornicul era conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite procese penale şi asigura paza
graniţelor. în Ţara Românească, vornicul îşi exercita atribuţiile numai în stânga Oltului, iar în
Moldova erau doi mari vornici: al Ţării de Sus şi al Ţării de Jos.
Postelnicul era tâlmaciul domnului şi coordona relaţiile cu alte state, exercita jurisdicţia asupra
funcţionarilor inferiori de la curtea domnească.
Vistiernicul avea atribuţii în domeniul administrării veniturilor şi cheltuielilor atât ale domnului,
cât şi cele de stat, supraveghea visteria, judeca procesele cu privire la stabilirea şi perceperea
dărilor, iar după instaurarea dominaţiei otomane coordona şi activitatea de strângere a haraciului.
Page 28
28
Spătarul păstra spada domnească, iar, uneori, în timp de război, prelua comandamentul armatei. în
Moldova, Ieremia Movilă a încredinţat comanda armatei unui dregător numit hatman. Paharnicul
avea în grijă pivniţele domneşti. Stolnicul administra cămările, grădinile şi pescăriile domneşti, iar
comisul era mai mare peste grajdurile domnului.
O serie de alţi dregători exercitau atribuţiile legate de persoana sau de interesele domnitorului (mici
dregători), dar ei nu făceau parte din sfatul domnesc (armaşul - executa sentinţele, clucerul
aproviziona curtea cu grâne, slugerul - asigura aprovizionarea cu carne, aga - era paznicul domnului
etc.).
Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei şi Valahiei s-a întemeiat pe acele „ţări" existente
înainte de formarea statului, formate în cadrul unor unităţi geografice naturale, ajungând după
întemeierea statului diviziuni administrativ-teritoriale, care se numeau ţinut, „derjava", „volosti".
Denumirile ţinuturilor (judeţelor) proveneau de la oraşul-reşedinţă sau de la apele pe al căror curs se
situau. Conducătorii ţinuturilor (judeţelor) erau numiţi pârcălabi, iar cei din ţinuturile dinspre
Polonia - starosti, în Valahia - juzi, bani, exercitau o serie de atribuţii de ordin judecătoresc, fiscal,
militar şi administrativ. Moldova a fost împărţită în 24 de ţinuturi.
Oraşele erau unităţi administrative formate preponderent din meseriaşi, negustori şi ţărani cu o
organizare proprie, care le conferea o anumită autonomie. Teritoriul oraşelor cuprindea trei zone:
vatra - partea de locuit a oraşului, hotarul - partea formată din viile, livezile, păşunile folosite de
orăşeni şi ocolul - format dintr-un anumit număr de sate ce ţineau de oraş.
In oraşe, existau două categorii de organe administrative:
-consiliul orăşenesc - organ administrativ ales de către cetăţeni pentru un an (compus dintr-un şol-
tuz şi 12 pârgari în Moldova.iar în Ţara Românească un judeţ şi acelaşi număr de pârgari);
-organele administrative formate din dregători numiţi de domnitor - vornicul, starostele, pristavul,
vameş (aceşti reprezentanţi ai domnitorului încep treptat a limita atribuţiile organului electiv al
orăşenilor).
Satele erau unitatea administrativă de bază şi erau conduse de un vătăman, jude sau cneaz împreună
cu oameni buni şi bătrâni. Către secolele XIV-XV, satele s-au împărţit în două mari categorii: libere
şi aservite. Satele libere moşneneşti sau răzăşeşti erau satele care şi-au păstrat autonomia şi după
formarea statului având organe proprii de conducere: cneazul şi „sfatul oamenilor buni şi bătrâni",
subordonate pe plan administrativ, fiscal şi militar judeţelor sau ţinuturilor. Majoritatea o
constituiau, însă, satele aservite de către domn, boieri sau mănăstiri, în aceste sate, conducerea era
exercitată de către un reprezentant al proprietarului.
Structura socială, în epoca feudalismului, s-a constituit în strânsă relaţie cu formele de proprietate
existente: stăpânii feudali şi ţăranii aserviţi. Alături de aceste clase, s-au aflat şi alte categorii
sociale - ţărani liberi, orăşeni, robi.
Clasa marilor proprietari funciari era compusă din boieri şi înaltul cler. Boierimea (mare, mijlocie,
mică) se stratifica în dependenţă de domeniile feudale stăpânite..
Page 29
29
Boierii erau scutiţi de dări, lor nu li se aplicau pedepse corporale, erau judecaţi numai de judecata
domnească, iar în cazul condamnării la moarte boierilor li se tăia capul, spânzurătoarea fiind
aplicată numai oamenilor de rând.
Titlul de boier se pierdea în caz de trădare a domnitorului şi ţării. Copiii acestuia îşi păstrau titlul.
Dacă boierul devenea negustor sau chiar meşteşugar, el îşi păstra titlul său. Boierimea
participa la viaţa de stat prin ocupare de dregătorii, în Ţara Românească, boierii erau numiţi jupani,
iar în Moldova - pani. Documentele redactate în limba latină îi desemnează prin termenul barones.
O altă categorie socială distinctă o forma clerul, în special, vârfurile conducătoare ale bisericilor şi
mănăstirilor, care deţineau domenii şi se bucurau de numeroase privilegii.
Ţărănimea aservită, în secolul al XIV-lea, se afla în dependenţă personală faţă de feudalii pe moşia
cărora locuia, iar până în secolul al XV-lea, ţăranii aserviţi se puteau schimba liber de pe o moşie pe
alta. Din secolul al XV-lea această schimbare era condiţionată de efectuarea unor prestaţii de
răscumpărare. în această perioadă, ei au fost numiţi vecini.
Obligaţiile faţă de stăpâni le constituiau: dijmele şi slujbele. De asemenea, ţăranii dependenţi
plăteau dări faţă de stat. în dependenţă de proprietar erau ţăranii dependenţi de boier, domnitor şi
mănăstiri. Ţăranii boiereşti şi domneşti erau judecaţi de justiţia de stat, iar ţăranii mănăstirilor de
judecata duhovnicească.
Ţărănimea liberă, în această perioadă, era destul de numeroasă. Aceştia erau mici proprietari de
pământ, numiţi în Ţara Românească moşneni, iar în Moldova - răzeşi. Ţăranii liberi, care nu aveau
pământ, erau numiţi săraci sau vlahi( în Ţara Românească). Ţărănimea liberă avea anumite obligaţii
faţă de domnie (plătea bir şi făcea anumite slujbe). Ţăranii liberi erau judecaţi de justiţia de stat.
Orăşenii erau mai numeroşi, căci existau circa 20 de oraşe. Plăteau dări faţă de stat, ocupându-se şi
cu agricultura în hotarul oraşului. Diferenţierea în mediul urban greva, în primul rând, situaţia
materială a orăşenilor, fiind atestaţi de documente şi „uboghie târgovciane", adică târgoveţi săraci.
Oraşele se socoteau domneşti, iar orăşenii, indiferent de condiţia materială, - liberi.
Robii formau o categorie socială cu regim juridic aparte. Ei puteau avea anumite bunuri cu titlul de
proprietate, nu puteau fi ucişi de stăpânii lor, dar puteau fi vânduţi fără proprietate. Robii trăiau
după dreptul tătăresc.
Instituţii ale dreptului feudal românesc: proprietatea, familia, dreptul obligaţional, dreptul
penal, procedura de judecată
Izvoarele dreptului, în această perioadă, pot fi clasificate în izvoare nescrise şi izvoare scrise. Ca
izvor nescris este obiceiul, sau dreptul cutumiar,„Legea ţării".
Printre izvoarele noi, scrise, un loc important îi aparţine legislaţiei domneşti, la care se atribuie toate
gramotele cancelariei domneşti, acte interne şi externe politico-administrative şi juridice. Aceste
norme n-au fost sistematizate, ele n-au alcătuit un cod de legi.
Page 30
30
Prin recepţia romano-bizantină se subînţelege împrumutul elementelor de drept romano-bizantin.
Astfel, au fost preluate Hexabiblul lui Armenopol, Syntagma lui Matei Vlastares,
Nomocanonul lui Manuil Malaxox etc.
Hexabiblul datează din anul 1345 şi conţine şase cărţi care tratează probleme din domeniul
dreptului civil, ocupându-se de: dreptul familiei, bunuri, succesiuni şi contracte. Cartea a şasea a
Hexabiblului se referă la materia dreptului penal şi elucidează o serie de infracţiuni, ca omorul,
furtul etc.
Sintagma lui Matei Vlastares fost alcătuită în 1335 şi este tradusă integral în 1472 din porunca lui
Ştefan cel Mare. Syntagma cuprinde 24 de titluri subdivizate în capitole. Normele de drept din
Syntagma se referă la logodnă, căsătorie, divorţ, înfiere, succesiuni etc. în ceea ce priveşte dreptul
penal, Syntagma se referă la o serie de infracţiuni, ca: omorul, răpirea, furtul şi infracţiuni contra
bunurilor moravuri. O mare parte din Syntagma este cuprinsă în Nomocanonul lui Manuil
Malaxox, care este o culegere de dispoziţii canonice şi civile, alcătuită în anii 1561-1562. Spre
deosebire de Syntagma, în Nomocanon, materialul era sistematizat strict pe domenii. Toate
izvoarele bizantine au influenţat mult dezvoltarea dreptului scris în ţările române.
Informaţii despre normele juridice se conţin şi în tratatele internaţionale cu alte state (cele mai
multe au fost încheiate cu vecinii - Polonia şi Ungaria). Unele norme ale acestor tratate se foloseau
la examinarea litigiilor de frontieră.
Proprietatea.În dependență de titularul proprietăţii, proprietate feudală putea fi:
-proprietatea domnească;
-proprietatea boierească sau mănăstirească;
-proprietatea obştii săteşti;
-proprietatea ţărănească.
Odată cu apariţia domniei, domnitorul avea drept suprem de proprietate, care se manifestă în
încasarea dărilor şi prestaţiilor. Boierii şi mănăstirile aveau, de asemenea, un drept da proprietate,
care se exprimă în faptul că încasau de la ţărani dijma şi beneficiau de lucrul gratuit (de boieresc) al
ţăranilor de pe moşiile lor. Ţăranii aveau dreptul de stăpânire asupra curaturilor, grădinilor, viilor,
livezilor, pe care le amenajau cu muncă proprie şi le puteau vinde şi transmite prin moştenire.
Modurile de dobândire a proprietăţii funciare erau: cel primar, prin prelucrarea primară sau
acaparare, şi cel derivat -prin tranzacţii, moştenire şi donaţie domnească. în cazul transferurilor de
proprietate, era absolut necesară confirmarea din partea domnitorului ca proprietar suprem.
Proprietatea putea fi transmisă prin moştenire pe cale testamentară ori în lipsa testamentului, în
conformitate cu obiceiul, cu legea. Prin lege, se subînţelege moştenirea legală care revenea, după
vechiul drept, următoarelor grupe de moştenitori: direcţi legitimi; copii în afara căsătoriei; înfiaţii;
soţului supravieţuitor; autorităţilor publice. .
Page 31
31
Dreptul obligațiilor. Sunt cunoscute obligaţiile ce reies nu numai din contracte, dar şi din
pricinuirea daunei, delict (spre exemplu, distrugerea unor semănături de către vite) Obligaţiile să
răspândesc şi asupra averii.
După întemeierea statului, apare forma scrisă a contractului, ea se răspândeşte şi este obligatorie
mai ales în cazurile când obiect al contractului este pământul. în această perioadă, avem contracte
reale (donaţia, schimbul, împrumutul) şi consensuale (vânzare-cumpărare, care se încheia prin
acordul de voinţă a părţilor).
Dreptul familial. în dreptul familial, s-au păstrat majoritatea normelor care reglementau formarea
familiei relaţiile între soţi, între părinţi şi copii, desfacerea căsătoriei' deoarece aceste relaţii erau în
competenţa bisericii care se' conducea după canoanele bisericeşti.
Pentru ca să fie considerată legitimă, căsătoria trebuia încheiată prin cununie în biserică, cu
respectarea următoarelor condiţii:
-vârsta: femei - 19 ani, bărbaţi - 21 de ani;
--consimţământul părinţilor;
credinţa religioasă unică;
-lipsa rudeniei până la patru generaţii.
Concepţia despre familia monogamă se afla la baza căsătoriei creştine. Cel care nu desfăcea prima
căsătorie şi se căsătorea a doua oară urma să fie pedepsit. Exista principiul păstrării separate a averii
de până la căsătorie, aşa că, după divorţ, femeia îşi lua zestrea. Relaţiile în familie se bazau pe
supunerea faţă de capul familiei, dar acesta nu avea dreptul să dispună de viaţa membrilor familiei.
Dreptul penal. în dreptul penal, noţiunea de infracţiune devine mai complexă, deoarece a început
să fie tratată nu numai ca pricinuirea daunei materiale, morale şi fizice, dar şi ca o acţiune
periculoasă pentru stat şi domnitor. în perioada examinată, infracţiunile se clasificau în vini mari
(cele mai grave) şi mici (toate celelalte).
Pedeapsa a început să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele în care a fost săvârşită
infracţiunea, de recidivă. Originea socială putea constitui circumstanţă atenuantă doar când
infractorul era boier şi comitea o infracţiune contra familiei, cum ne indică Syntagma lui Matei
Vlastares. Pedeapsa diferenţiată, în legătură cu gradul de participare la infracţiune, încă nu se
practica. Această concluzie se desprinde din mărturiile călătorului Guillbert de Lannoy (sec. XV),
care, trecând prin Moldova, a fost jefuit de nişte hoţi. Hoţii au fost prinşi şi condamnaţi la moarte
prin spânzurare.
Cele mai grave infracţiuni erau socotite crimele contra statului. Dintre ele, infidelitatea şi trădarea
domnitorului („hitleanstvo") era sancţionată cu moartea şi confiscarea moşiilor. Pretendenţilor
la tron, dacă erau din dinastie domnească şi uzurpau puterea domnească, li se tăia nasul, deoarece,
cu astfel de neajuns, în viitor, nu puteau pretinde să devină domnitori. Neascultarea poruncilor
autorităţilor se sancţionau prin amendă („osluh").
Page 32
32
Infracţiunilor contra averii li se acorda o atenţie sporită în această perioadă. Cea mai gravă dintre
infracţiunile care atentau la avere este considerat jaful - „război" şi se pedepsea cu moartea. Furtul
şi prădarea sunt desemnate de vechiul termen „tatiba", care atrage după sine pedepse pecuniare.
Treptat, apare şi termenul a prăda „grăbiţi", care însemna sustragerea în contra voinţei
proprietarului a averii lui. Pentru furt şi prădare repetate se aplica pedeapsa cu moartea, astfel că
recidiva influenţa pedeapsa în direcţia înăspririi ei. Deoarece, în perioada examinată, au început a fi
organizate braniştile -părţi din hotarele satelor care includeau păşuni, păduri şi ape -legea apăra
acest drept al proprietarului prin sancţiuni penale. Folosirea fără voia proprietarului a braniştii
(prinderea peştelui, tăierea lemnelor, strângerea fructelor) era sancţionată prin amendă judiciară.
Infracţiunile contra personalităţii - omorul, leziunile corporale - erau pedepsite prin amendă
judiciară. Pentru omor, trebuia aplicată pedeapsa cu moartea, dar putea fi şi comutată în amendă
judiciară - „duşegubina", plătită, de obicei, în capete de vite. Se plătea o recompensă şi familiei
celui ucis.
Încălcările normelor dreptului familial erau interpretate ca infracţiuni împotriva moralei, familiei,
bisericii. încheierea căsătoriei între rude (gradele oprite) era interpretată ca o infracţiune
(„amestecarea sângelui") şi se sancţiona în dependenţă de originea socială a infractorilor. Syntagma
lui Matei Vlastares prevedea surghiunul pentru nobili şi pedepsele corporale pentru cei de jos. Ca
pedepse complementare se mai aplicau şi un număr de zile de post, închinăciuni pe zi, mâncare fără
sare etc. Răpirea miresei, violul şi adulterul erau socotite ca şi mai înainte infracţiuni grave („vini
mari") şi se sancţionau prin duşegubină. Adulterul continua să fie interpretat nu numai ca
infidelitate conjugală, ci şi naşterea copilului de o femeie necăsătorită.
Pedeapsa cu moartea se aplica în caz de trădare a domnitorului, jaf şi recidivă în furt, prădare.
Pedepsele de mutilare se aplicau pentru uzurparea tronului şi depunerea mărturiilor false. Cele mai
des întrebuinţate pedepse erau amenzile judiciare - duşegubină, gloaba, la care se adaugă şi osluhul.
Ca pedepse complementare figurau: confiscarea moşiilor, în caz de trădare, şi pedepsele canonice
(post, închinăciune etc.). Se practica, de asemenea, compensaţia - despăgubirea privată.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Page 33
33
Tema 6. INSTITUŢII JURIDICE ROMĂNEȘTI ÎN TIMPUL DOMINAŢIEI OTOMANE
Evoluţia organizării de stat şi sociale după instaurarea dominaţiei otomane
Către mijlocul secolului al XVI-lea, în Principatele Române se stabileşte regimul de suzeranitate
otomană. Regimul aplicat în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania presupunea autonomia
lor, deţinerea tronului de către un principe pământean, de regulă, din familie princiară, păstrarea
instituţiilor politice, administrative, militare, judecătoreşti şi ecleziastice. Domnul era ales de boieri
(în Transilvania - de dietă) şi confirmat de sultan. Dar, odată cu consolidarea dominaţiei otomane,
sultanul încalcă acest obicei de alegere, numind şi mazilind domni, fără a ţine seama de părerea
boierilor.
Domnii erau obligaţi să plătească haraci și daruri oficiale către sultan şi demnitarii lui, care în
curând au devenit obligatorii. Cu începere din secolul al XVII-lea, domnii români plătesc Porţii
Otomane, pentru a obţine reînnoirea domniei, o nouă dare,mucarerul care, iniţial, se percepea la trei
ani (mucarerul mare), apoi la un an (mucarerul mic). Principatele Române trebuiau să pună la
dispoziţie otomanilor cereale, vite, lemn pentru construcţia flotei ş.a. Treptat, s-a instituit un
monopol otoman asupra grâului românesc.
Din punct de vedere politic, dependenţa Principatelor Române de Poarta Otomană înseamnă pentru
domni obligaţia de a integra politica lor externă în cea otomană.
Transilvania, care sub suzeranitatea otomană a devenit un principat autonom, a beneficiat de un
statut superior, în raport cu Ţara Românească şi Moldova, fapt ce se explică prin amplasarea ei în
vecinătatea Imperiului Habsburgic. Acesta a fost motivul care i-a determinat pe turci să-şi modereze
pretenţiile faţă de ţara respectivă. în comparaţie cu Moldova şi Ţara Românească, Transilvania, pe
parcursul dominaţiei otomane, s-a bucurat de drepturi mai mari de a-şi alege principii.
De menționat,că Țările Române n-au fost transformate în paşalâcuri datorită capacităţii lor înalte de
apărare, dârzenie, cu care şi-au aparat pământul strămoşesc. O rezistenţă înverşunată au opus
expansionismului otoman Ţara Românească sub puternica cârmuire a lui Mircea cel Bătrân,
Moldova lui Ştefan cel Mare, Transilvania lui Iancu de Hunedoara. Concomitent, din punct de
vedere economic, pentru turci, era mai convenabil regimul de dominaţie indirectă, fără
administraţie şi garnizoane otomane. Deşi a fost instaurată hegemonia otomană asupra statelor
româneşti, turcii n-au reuşit să colonizeze noile teritorii cu populaţie turcica. Astfel, Ţările
Române şi-au păstrat existenţa statală, obţinând, însă, statutul de vasalitate faţă de Poartă. Deşi
statalitatea ţărilor româneşti este păstrată, turcii au redus teritorial Moldova prin ocuparea unor
oraşe care devin unităţi administrative ale Imperiului Otoman (Chilia, Cetatea Albă, Tighina,
Izmail). Apare funcţia locţiitorului domnului când acesta nu era în ţară şi funcţia reprezentantului
domnului la Poartă, aşa-numitul capu-chehaia, care îl ţinea pe domnitor la curent cu cele ce se
petreceau în Imperiu.
Page 34
34
Domnitorul deţinea puterile legislativă, executivă şi judecătorească în mâinile sale. El îi putea numi
şi destitui din posturi pe dregători, chiar fără a indica cauza. De asemenea, el putea introduce sau
lichida anumite dări şi era judecătorul suprem, judecând împreună cu sfatul domnesc.
Sfatul domnesc continuă să existe, dar membrii lui sunt exclusiv boierii cu dregătorii şi
mitropolitul cu doar trei episcopi: de Roman, de Rădăuţi şi de Huşi. Sfatul domnesc îşi restrânge
componenţa până la 12 membri (8 dregători şi 4 slujitori ai bisericii). La soluţionarea cazurilor
judiciare, sfatul domnesc era numit divan şi, în anumite cazuri, era abilitat să judece singur, fără
domnitor. Rolul sfatului domnesc creşte pe măsură ce se amplifică starea de instabilitate şi
nesiguranţă a domnitorilor. Ba mai mult, către secolul XVII, boierii fac încercări de a impune
domnitorilor anumite condiţii de guvernare, numite de cronicari legături.
Marea adunare a ţării, ca instituţie reprezentativă, continuă să funcţioneze şi în perioada
dominaţiei otomane, rezolvând chiar şi chestiuni de alegere a domnitorului, să dezbată probleme de
ordin fiscal şi social.
Dregătoriile erau reprezentate, ca şi mai înainte, de marii dregători, marele logofăt, vornici,
postelnic, vistiernic, paharnic, stolnic, comis ş.a. Dar sistemul dregătoriilor a suferit o evoluţie, ce s-
a exprimat în separarea şi specializarea atribuţiilor generale ale dregătorilor. Cu toate că această
specializare a decurs lent, se observă, totuşi, că, la unii dregători, predominau atribuţiile de ordin
public, iar la alţii cele de ordin privat, adică prestarea slujbelor la curtea domnească, servirea
domnitorului şi a membrilor familiei lui.
Oraşele se autoadministrau în persoana consiliului orăşenesc, compus dintr-un şoltuz şi 12 pârgari.
Dar atribuţiile consiliului orăşenesc sunt limitate tot mai mult în această perioadă de vornicul de
târg (reprezentantul domnitorului), competenţa căruia se extinde considerabil. în această perioadă,
apare noţiunea de „ocol", prin care se subînţeleg câteva sate domneşti alipite la oraş. Ocolul nu
forma o unitate administrativă şi era administrat de vornicul de târg al oraşului la care au fost alipite
satele respective.
In sate, administratori, cu funcţii judecătoreşti şi administrative, continuau să fie vătămanul, ales de
obştea sătească, şi vornicul, numit de proprietarul satului.
Astfel, ca formă de guvernământ, a rămas monarhia, dar aparatul de conducere (atât cel central, cât
şi local) a fost modificat sub influenţa diferiţilor factori, inclusiv cei legaţi de dominaţia turcă,
impuşi de necesităţile interne de perfecţionare.
Evoluţia principalelor ramuri ale dreptului
In perioada dată, se păstrează, ca izvor de drept, dreptul cutumiar, concomitent o largă răspândire o
are legislaţia domnească, necesitatea codificării căreia era evidentă.
Intre anii 1588-1628, au fost emise de către domnitori o serie de decrete legislative ce aveau ca scop
promulgarea unei politici penale mai dure faţă de infractori, care, prin acţiunile lor, periclitau viaţa
Page 35
35
şi averea boierilor. Aceste acte au fost sistematizate în 1628 şi au intrat în istorie sub denumirea de
„reforma judiciară de 40 de ani".
In această perioadă,_ se intensifică recepţia dreptului romano-bizantin, ceea ce are drept consecinţă
creşterea tendinţei de codificare a dreptului. în sec. XVI-XVII, sunt copiate o serie de nomocanoane
bizantine, ca pravilele sfinţilor apostoli, Pravila de la Bisericani, de la Neamţ, de la Bistriţa. Este
important de menţionat că pravile cu acelaşi conţinut sunt răspândite şi copiate în Valahia şi în
Transilvania. în Transilvania, aceste copii se făceau din propria iniţiativă a clericilor ortodocşi
pentru credincioşii români ortodocşi.
In 1632, logofătul Eustratie a alcătuit „Pravila aleasă", o traducere din greacă în română a
namocanonului lui Manuil Malaxos (1561-1562). „Pravila aleasă" cuprinde, în principal, regulile
vieţii religioase, dar şi unele norme penale şi civile..
In a doua jumătate a sec. XVI şi în sec. XVII, are loc şi intensificarea recepţiei legislaţiei bizantine
laice. încă la sfârşitul sec. XVI, în Moldova, era cunoscută Legea agrară bizantină. În 1646, din
porunca lui Vasile Lupu, logofătul Eustratie traduce în limba română, din limba greacă, Legea
agrară bizantină şi o prelucrare a operei penalistului italian Prosper Farinaccius, „Praxis et
theoriciae criminalis" în mai multe volume, ce au alcătuit „Cartea românească de
învăţătură".care a pus problema cunoaşterii legilor, socotind circumstanţă atenuantă necunoaşterea
lor la săvârşirea infracţiunii.
Din porunca lui Matei Basarab, în Ţara Românească, în anul 1652, este tipărită „îndreptarea legii",
care îl are ca autor pe Daniil Panoneanul şi cuprinde "Cartea românească de învăţătură", prelucrări
din nomocanoanele bizantine şi unele probleme din domeniul filosofiei, medicinei, geografiei etc.
Conţinutul acestor două coduri este asemănător. Dispoziţiile din prima parte se referă la pravilele
pentru plugari, reglementând relaţiile din agricultură. Codurile consfinţesc interzicerea strămutării
ţăranilor, dreptul proprietarilor funciari de a-şi recupera ţăranii fugiţi de pe moşii, interdicţia de a
primi ţărani fugari (sub sancţiunea amenzii). în partea a doua, sunt reglementate instituţii de drept
civil, penal şi procesual, prevalând cele de drept penal şi procesual. Preluându-se vechea clasificare,
infracţiunile sunt numite vini mari şi vini mici. Pentru calificarea faptelor, o importanţă mare o
aveau intenţia, locul şi timpul comiterii infracţiunii, recidiva. Codurile cunoşteau noţiunile de
tentativă, concurs de infracţiuni, complicitate. Nu erau traşi la răspundere penală infractorii care au
acţionat din ordinul superiorului sau în stare de legitimă apărare, de asemenea, alienaţii mintal şi
minorii până la 7 ani.
Dreptul civil. Proprietatea a continuat să aibă o structură ierarhizată şi după instaurarea dominaţiei
otomane. în această perioadă, regimul proprietăţii cunoaşte trei forme: moşia de neam
(patrimonială); moşia achiziţionată; moşia donată.
Moşia de neam nu putea fi înstrăinată decât prin respectarea protimisisului (dreptul preferenţial de
cumpărare al rudelor). în secolul XVII, se considerau protimitori de gradul I - rudele, ca protimitori
de gradul II - coproprietarii (răzeşii) şi ca protimitori de gradul III - megieşii. Este introdus termenul
de 30 de ani de răscumpărare în cazul când n-au fost anunţaţi protimitorii.
In secolul XVII, apare proprietatea condiţionată, adică moşia care este dată sub condiţia slujbei (a
călăraşilor). Proprietatea călăraşilor nu primeşte însă o răspândire largă şi nu devine proprietate
Page 36
36
deplină. La sfârşitul secolului XVII, această formă de proprietate dispare, iar domeniile date au fost
donate boierilor.
In dreptul succesoral, s-au păstrat cele două forme de moştenire: prin lege şi prin testament. în
această perioadă, se răspândeşte forma scrisă a testamentului care trebuia să întrunească
următoarele condiţii: conştiinţa limpede a testatorului; prezenţa a cinci martori; testamentul scris cu
mâna proprie se considera valabil şi fără prezenţa martorilor.
Gradele de moştenire se păstrează, dar se măresc drepturile soţului supravieţuitor. El moştenea, de
rând cu copiii, în parte egală, în cazul lipsei copiilor, soţul supravieţuitor moştenea toată averea, de
care se putea folosi pe parcursul vieţii şi putea liber să transmită prin moştenire o jumătate din
această avere. Cealaltă jumătate era transmisă rudelor soţului.
Concomitent, apare dreptul de moştenire, aşa-numita „parte a sufletului" care însemna o parte de
avere lăsată pentru ritualul funerar.
-în materia obligaţiilor reglementate de drept, se înregistrează unele schimbări, comparativ cu
perioada precedentă:
-responsabilitatea se răsfrânge nu numai asupra averii, dar şi asupra personalităţii; pentru datoriile
pe care le avea, datornicul putea să devină vecin;
-ca mijloc de asigurare a împrumutului, apare gajul sau zălogul; obiect al gajului putea fi chiar şi
pământul, care trecea în mâinile creditorului până la achitarea datoriei;
-apare contractul de arendă.
Dreptul familial. Vârsta majoratului este atinsă la 25 ani în cazul încheierii căsătoriei, iar în
cazul tragerii la răspundere - la 18 ani.
Dreptul penal. în perioada dată, drept infracţiune este considerată nu numai pricinuirea anumitor
daune, dar şi încălcarea legilor. Se lua în considerare faptul dacă persoana cunoaşte sau nu legea.
Apar circumstanţe agravante, precum: comiterea infracţiunii împotriva vieţii, averii şi demnităţii
boierilor; recidiva; săvârşirea infracţiunii de un grup de infractori.
Categoriile de infracţiuni, în etapa actuală, sunt următoarele:
-Infracţiuni împotriva statului; trădarea domnitorului şi sultanului se pedepsea cu moartea, dar fără
confiscarea averii;
-Infracţiuni împotriva administraţiei şi justiţiei: Conform „Cărţii româneşti de învăţătură", emiterea
banilor falşi se pedepsea cu moartea, dar nu sunt dovezi că sancţiunea dată se utiliza frecvent, se
impunea şi o amendă judiciară. în caz de abuz de putere, de asemenea, se prevedea pedeapsa cu
moartea, dar se mai aplica şi amenda judiciară sau recompensarea daunei.
-Infracţiuni împotriva averii: în cazurile prădării, jafului şi furturilor mari comise de răufăcători se
aplica pedeapsa cu moartea, iar în celelalte cazuri se prevedeau pedepsele corporale şi privaţiunea
de libertate.
Page 37
37
-Infracţiuni împotriva personalităţii: omorul săvârşit de un răufăcător se pedepsea cu moartea, în
celelalte cazuri, era prevăzută amenda, privaţiunea de libertate şi recompensă familiei victimei.
Insultarea boierilor de către ţărani se pedepsea cu pedepse corporale.
-Infracţiuni împotriva familiei, bisericii şi moralei: erau infracţiunile precum răpirea femeilor,
violul; avortul ce se pedepseau foarte grav; vrăjitoriile se pedepseau cu arderile pe rug; în celelalte
cazuri, se mai foloseau duşegubina şi gloaba.
Dreptul procesual. Schimbările în proces sunt legate de „reforma judiciară de 40 de ani".
Procedura de judecată era publică. în perioada dată, încă nu se făcea diferenţiere între dosarele
penale şi civile. Cercetarea se făcea de către cel ce judeca. Ca mijloace de probă, în proces, erau
martorii şi jurătorii. Cele mai valoroase probe în justiţie se socoteau documentele scrise. într-un
hrisov domnesc, se sublinia că „mai de crezare sunt gramotele domnitorilor de mai înainte, decât
gurile oamenilor...". în perioada dată, apare o taxă nouă pe care o achita cel ce câştiga procesul.
Dreptul în principatul autonom Transilvania
Din 1541 şi până în 1699 (pacea de la Karlowitz), Transilvania a fost un principat autonom sub
suzeranitatea otomană, ca urmare a transformării părţii centrale a Ungariei în paşalîc, în timp ce
regiunile de vest şi de nord au fost anexate de Habsburgi.
Principele Transilvaniei nu putea începe război şi încheia tratate cu alte state fără consimţământul
Porţii. în schimb, amestecul sultanului în treburile interne era mai mic ca în Moldova şi Valahia.
Principele, ca şef al statului, era ales de Dieta Transilvaniei (adunarea pe stări) şi era confirmat de
sultan. Avea atribuţii interne foarte largi: judecătoreşti, administrative, legislative, deci, în epoca
principatului, au sporit atribuţiile conducătorului statului faţă de epoca anterioară a voievodatului.
Principele guverna cu ajutorul unui consiliu care, conform hotărârilor Dietei din 1542 şi 1545, era
alcătuit din 21 persoane (câte 7 de fiecare naţiune privilegiată). Numărul acestor consilieri a variat,
stabilindu-se la 12. Consiliul era alcătuit din următorii dregători: magistrul curţii, gladiger (spătar),
şeful cancelariei (summus cance-larius), tezaurarius (vistiernicul), un fel de postelnic - deci,
dregătoriile acestea se înmulţesc şi ele au acelaşi conţinut ca şi în Moldova şi Valahia.
Dieta - adunarea stărilor - a avut un rol mai important , avea de la 127-200 de membri; participau
consilierii principelui, prelaţii, nobilii şi funcţionarii din comitate şi scaune şi reprezentanţii
oraşelor. Iniţiativa convocării şi ordinea de zi a dietei erau indicate de principe. Dieta legifera,
stabilea cuantumul de dări, determina candidaţii şi alegea funcţionarii superiori, examina probleme
de jurisdicţie, autentifica documente, lua decizii referitor la reformele religioase.
Dieta avea o cancelarie, care punea materialele referitoare la probleme mai importante la dispoziţia
membrilor săi în vederea participării la dezbateri. în cauzele mai importante, se formau comisii
pentru cercetările dintre membrii dietei.
Ordinea dezbaterilor era strict stabilită. După determinarea exactă a obiectului dezbaterilor, fiecare
avea dreptul la cuvânt, cerându-1 prin ridicarea mâinii. Preşedintele oferea cuvântul în ordinea
Page 38
38
anunţării. Oratorii erau obligaţi să rămână la locul destinat, să nu se abată de la subiect, să fie
concişi. Preşedintele rezuma dezbaterea şi o supunea votului.
Deoarece dietele au votat numeroase legi care au dat naştere la contradicţii, s-a făcut resimţită
necesitatea de a se pune de acord aceste legi, sistematizându-se într-o lucrare unitară. Această
lucrare a fost promulgată în 1653 sub titlul Approbatae Constitutiones (sau pe scurt Aprobatele),
care cuprindea dreptul de stat, ecleziastic şi de procedură. După 1653, legiferarea dietei a continuat
şi o nouă sinteză s-a înfăptuit la 1669 sub titlul Compilatae Constitutiones (sau Compilatele).
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Page 39
39
Tema 7. EVOLUȚIA INSTITUȚIILOR JURIDICE ÎN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA
REGIMULUI FANARIOT
Organizarea şi funcţionarea organelor de stat centrale şi locale. Reformele lui Constantin
Mavrocordat
Regimul politic fanariot a fost constituit începând din 1711 în Moldova şi din 1716 în Ţara
Românească, autonomia lor fiind grav afectată. Totuşi, ele nu au fost transformate în paşalâcuri, ci
şi-au menţinut structura de stat, legile, organizarea administrativ-teritorială,doar oar armata a fost
desfiinţată. Instituţia Domniei a suferit unele modificări,Domnul nu mai este ales de Divanul
domnesc şi apoi confirmat de sultan, ci este numit direct de acesta. Cea mai importantă schimbare
consta în faptul că el nu mai provenea dintre boierii ţării. Singura lui legătura cu mediul în care
venea era de natură spirituală -fiind creştin-ortodox. Domnul şi-a păstrat aceleaşi prerogative, însă,
au intervenit unele evoluţii.
Dreptul de legiferare este folosit, în mai mare măsură, decât până acum, date fiind nevoile de
reglementare mai mari, ca urmare a schimbărilor economice şi sociale.Puterea executivă rămâne
esenţa funcţiei: Domnul conduce administraţia de stat, numeşte dregătorii, acordă titluri de boierie,
aprobă înfiinţarea de sate, târguri etc. Deşi armata nu mai avea configuraţia de mai înainte, fiind
vorba acum doar de garda domnească, de forţele de menţinere a ordinei, Domnul acţionează ca şi
cum armata ar fi avut efectivele de altădată, numindu-i pe spătar, pe hatman, pe agă, pe căpitanul de
dorobanţi., Domnul nu avea voie să facă politică externă în numele ţării, nici să declare război, să
încheie pace şi să trimită soli.
In cadrul instituţiei Domniei, apare o formulă nouă -căimăcămia. Denumirea este turcească,
caimacam însemnând locţiitor. Până la anul 1826, dreptul de a-1 numi pe caimacam 1-a avut
Domnul. Faptul că Domnul era confirmat în domnie, din când în când, avea rostul de a aduce noi
sume de bani sultanului, marelui vizir, paşalelor, dar, totodată, avea şi menirea de a-1 atenţiona pe
Domn asupra limitelor puterii sale.
Schimbarea frecventă a Domnilor a generat proteste din partea marii boierimi, exprimate mai ales la
Congresele de pace, care aveau loc după războaiele ruso-turce. Ca urmare, prin Tratatul de pace de
la Kuciuk-Kainargi, reiterat prin Tratatul de la Iaşi din 1792, durata Domniei s-a fixat la şapte ani.
Sfatul domnesc de altădată - competenţa sa este mult micşorată. totuşi, aceasta era cea mai
importantă instituţie în care se realiza colaborarea Domnului cu marii boieri -dregători, abilitaţi să
rezolve problemele concrete ale conducerii ţării. La dezbaterea unor probleme de interes deosebit,
erau invitaţi să participe şi alţi mari boieri, mitropoliţi, episcopi.
Membrii Divanului erau numiţi de Domn prin confirmarea marilor dregători, imediat ce urca în
scaun. Cei mai mulţi membrii erau boieri dregători de clasa I numiţi „divaniţi". Ceilalţi erau boieri
de clasa a Il-a având dregătorii centrale de însemnătate mai mică, sau fără dregătorii, dar cu aceleaşi
Page 40
40
ranguri şi titluri. Până la introducerea principiului separării puterilor în stat (prin Regulamentele
Organice), divanul a exercitat atribuţii diverse, în regimul confuziei de puteri: executive
(politice şi administrative), judecătoreşti şi legislative.
In cadrul atribuţiilor legislative, Divanul legifera numai reglementări de însemnătate secundară
(hrisoave normative, mizamuri, ponturi), fiindcă legiuirile importante (coduri, hrisoave
soborniceşti) erau de competenţa Sfatului de Obşte. Desigur, Divanul aviza şi aceste legiuiri, dar
aprobarea definitivă venea din partea Sfatului de Obşte. Sediul Divanului era la Curtea domnească;
numai în cazuri excepţionale Domnul se deplasa împreună cu Divanul pentru a judeca
undeva, în ţară. Convocarea nu se făcea decât pentru probleme deosebite, fiindcă oricum membrii
săi erau zilnic la Curte, la dispoziţia Domnului. Acesta era preşedintele forului constituit şi prezida
şedinţele. în lipsa Domnului, prezida fie mitropolitul, fie marele logofăt sau alt mare boier cu
dregătorie. Când Divanul îşi exercita atribuţiile judecătoreşti, şedinţele erau publice.
O altă instituţie, în tradiţia feudală a Ţărilor Române, care a suferit modificări de amploare în
această perioadă, a fost Marea Adunare a ţării. Practic.. Sub titulatura de „mare adunare a ţării" se
înţelege, în secolul al XVIII-lea, o instituţie simbolică, fără atribuţii judiciare.
Schimbări semnificative s-au produs în domeniul clasificării dregătorilor. Numirea şi revocarea lor
era de competenţa Domnului care se orienta după criterii obiective şi subiective, precum capacitatea
candidatului, rudenia, averea, valoarea darurilor oferite. Numirea în funcţie se efectua cu două
prilejuri: la urcarea Domnului în scaun şi la începutul fiecărui an când, urmare a depunerii
„însemnelor" de către cei aflaţi în funcţie, Domnul urma să-i confirme sau să-i înlocuiască. în cazuri
deosebite (deces, revocare datorită unei greşeli etc.), se puteau face numiri şi în cursul anului. între
candidaţii la dregătorii, se puteau prezenta acum (ba chiar erau preferaţi) şi fii ai Domnului, fapt
inadmisibil până în secolul al XVII-lea.
Sub paravanul unei dregătorii, se puteau cumula atribuţii diferite, de natură administrativă şi
judecătorească, încât paleta câştigurilor era largă. Pe lângă darurile primite de la subalterni sau de la
cei care se prezentau cu diverse probleme, un dregător îşi însuşea o parte din veniturile statului
(recte, ale Domnului), la care avea acces, dar primea şi „mila domnească" constând în scutiri de
impozite sau danii de moşii.
Efectele principiului venalităţii funcţiilor au fost atât de dezastruoase, din punct de vedere economic
şi social, încât, prin reforma din 1741, Domnul Constantin Mavrocordat s-a văzut nevoit să
introducă leafa fixă.
Structura social-politică şi statală a Moldovei şi Ţării Româneşti a cunoscut evoluţii semnificative,
odată cu reformele efectuate de Domnul Constantin Mavrocordat. Faptul că acesta a domnit,
alternativ, de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova a făcut ca măsurile luate în.
perioada 1734-1749 să fie aplicate în acelaşi fel în cele două ţări, consolidând unitatea lor politică.
Reforma fiscal-administrativă a constat, mai întâi, în scutirea de dări a boierilor, mănăstirilor şi
preoţilor. Boierimea devine clasă de slujbă, cu venituri nu numai din moşiile aflate în proprietate, ci
şi din privilegiile legate de calitatea de dregător cu atribuţii (halea), dregător fără atribuţii (poia),
fost dregător (mazilii) sau fii de dregători (neamurile),concomitent boierii primesc leafă pentru
slujba lor.
Page 41
41
Cum statul nu putea subzista fără venituri, Constantin Mavrocordat a simplificat şi, prin aceasta, a
eficientizat sistemul de percepere a dărilor: a fost instituită o dare fixă împărţită în patru rate în
locul dărilor multiple; răspunderea colectivă a obştii faţă de fisc a fost înlocuită cu răspunderea
capului de familie; au fost desfiinţate pogonăritul şi văcăritul; dările în natură sunt, în mai mare
măsură, înlocuite cu cele în bani.
Reforma socială - cea mai importantă - a constat în reglementarea obligaţiilor ţăranilor dependenţi.
Faptul că statul se implică într-un domeniu aflat până atunci la discreţia stăpânilor de moşii este
sugestiv pentru etapa în care se afla societatea românească. Datorită cuantumului obligaţiilor şi
abuzurilor, zeci şi sute de mii de locuitori fugeau peste hotare lipsind atât boierimea, cât şi statul de
importante venituri. Ca urmare, numărul zilelor de clacă, pe care trebuiau să le facă ţăranii aşezaţi
pe moşii, a fost fixat la şase (două la arătură, două la coasă, două la seceră), apoi la 12, indiferent de
obiceiul locului.
In 1746, Adunarea de Obşte a Ţării Româneşti a hotărât dezrobirea celor fugiţi peste hotare, dacă se
întorc în ţară. Această măsură a pregătit actul desfiinţării rumâniei (serbiei), hotărât de Adunarea de
Obşte, la 5 august 1746 în Ţara Românească şi la 6 aprilie 1749 în Moldova, prin emiterea unui
hrisov, în care se examina situaţia vecinilor, comparativ cu cea a lăturaşilor, se menţiona că vecinul
se deosebeşte de lăturaş, doar prin faptul că n-are dreptul de liberă strămutare. Hrisovul a desfiinţat
vecinia ca dependenţă personală a ţăranului faţă de proprietar şi chiar termenul de „vecin".
Izvoarele de drept şi trăsăturile de bază ale dreptului
Cu certitudine, izvoarele de drept au evoluat conform nevoilor societăţii atât ca formă, cât şi în
conţinut. Se pot discerne trei etape mari: obiceiul pământului, legea ţării, legea scrisă
Ca izvor de drept, se păstrează dreptul cutumiar, care includea în sine norme din vechiul „obicei al
pământului". Cu toate că dreptul cutumiar rămâne a fi unul dintre izvoarele dreptului, o importanţă
tot mai mare dobândeşte Legea scrisă, şi în primul rând, legislaţia domnească.
In secolul XVIII, sunt emise, un şir de hrisoave, care pot fi clasificate în: 1) hrisoave referitoare la
straturile sociale; 2) acte referitoare la organizarea administrativă şi fiscală; 3) legislaţia agrară; 4)
legi cu privire la procesul judiciar.
Un alt izvor de drept îl constituie recepţia romano-bizantină. în secolul al XVIII-lea, se aplică, în
continuare, Hexabiblul lui Armenopol, Syntagma lui Matei Vlastares, Legea agrară bizantină,
Prohironul, Bazilicalele. Până la sfârşitul secolului XVIII, recepţia bizantină îşi păstrează forma
nomocanonică. în secolul XVIII, legiuirile au fost numite „condică" sau „cod", semn al pătrunderii
influenţei apusene, apoi „ponturi" şi mai târziu „legi".
„Pravilniceasca condică", a fost scrisă în limba greacă şi română în anul 1775, pusă în aplicare din
1780, exprimarea corectă în limba română fiind de „Mica rânduială juridică". Operă a interesului
reformator al domnitorului fanariot de origine greacă Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797,
Ţara Românească; 1786-1788, Moldova). în ea, se îmbină obiceiul pământului cu dispoziţii
Page 42
42
bizantine. Este o legiuire tipic feudală, dar se întrevăd în cuprinsul ei şi germenii noilor principii de
drept şi politologie, care se vehiculau prin Europa, respectiv ideile lui Montesquieu şi Beccaria.
Legea, însă, este, în principal, de inspiraţie cutumiară. Ea apără proprietatea feudală, reglementează,
în mod amănunţit, dijma şi claca.
„Sobornicescul hrisov", editat de Alexandru C. Mavrocordat în 1785, este cel mai important act
normativ intern până la Codul Calimach. Cele două părţi ale textului tipărit au la bază două
anaforale de Sfat de Obşte (sobor, de unde denumirea de Sobornicescul hrisov). Organizează un nou
regim al schimburilor şi zălogirilor de moşii, cu o măsură foarte importantă: interzicerea daniilor de
la săraci la bogaţi şi puternici, cu excepţia cazurilor în care se dovedea o legătură de rudenie. De
asemenea, a reglementat statutul căsătoriei robilor între ei şi cu oamenii liberi. Se poate spune că
acest Hrisov „constituia o reformă a Domniei luminate în acord cu boierii reprezentaţi prin Sfatul de
Obşte lărgit".
Codul Calimach a intrat în vigoare în anul 1817, sub forma versiunii în limba greacă, sub redacţia
unui grup de jurişti. Izvoarele folosite demonstrează orientarea decisă spre dreptul modern,
format în Europa Centrală şi Occidentală; obiceiul pământului, dreptul bizantin, Codul civil francez
din 1804 şi Codul civil austriac din 1811. Acest cod a avut o longevitate remarcabilă pentru o vreme
de transformări profunde: până în 1865.
Legiuirea Caragea a jucat acelaşi rol în Ţara Românească. A fost publicată în anul 1818, fiind
aplicată, de asemenea, până în 1865. Reînnoieşte mai pe larg procedeul lui Ipsilanti şi îmbină
dreptul Bizanţului şi obiceiul pământului. Este tot un cod general, în care se juxtapun patru coduri
specializate: civil, penal, procedură civilă şi procedură penală. Moment important al culturii juridice
româneşti, caracterizează sfârşitul perioadei feudale. Este alcătuită din elemente de drept bizantin,
dar şi din multe elemente de cutumă românească.
Legiuirea Caragea este o realizare deosebită pentru vocabularul juridic românesc, întrucât s-au
depus străduinţe mari pentru o traducere cât mai fidelă a textului grec, în care a fost concepută. Atât
textul românesc, cat şi cel grecesc s-au păstrat în manuscrisele oficiale. Laconismul cu care tratează
anumite probleme reflectă, întru totul, mentalitatea vremii, dar se poate explica şi prin faptul că, în
esenţa lor, acele chestiuni erau cunoscute.
Mihail Fotino a alcătuit câteva proiecte de cod general, dar care nefiind întărite de domnie, s-au
considerat Manuale de legi. Manualul de legi din 1766 a avut numeroase copii, ceea ce dovedeşte o
largă circulaţie atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova; astăzi opt copii se află la Bucureşti, trei
la Iaşi şi una la Odesa.
La începutul sec. XIX, face o încercare de a sistematiza legislaţia moldovenească juristul
Andronache Donici,care a analizat dreptul cutumiar, legislaţia domnească la dreptul bizantin
receptat, alcătuind un manual de legi, pe care l-a intitulat „Adunare cuprinzătoare în scurt legile din
cărţile împărăteşti pentru conducerea celor ce învaţă legile cu arătarea cărţii, titlului, capitolului şi
paragrafului legilor împărăteşti". Acest cod al pravilistului Donici cuprinde 42 de capitole, din care
doar un capitol (41) conţinea norme de drept penal, celelalte se refereau la dreptul civil şi de
procedură. El a fost tipărit în 1-814 la Iaşi.
Page 43
43
Organizarea instanţelor judecătoreşti. în perioada trecută, între ultimele domnii pământene
(Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu) şi Revoluţia de la 1821, au fost efectuate două
reforme judiciare: a lui Constantin Mavrocordat (între 1739-1743) şi a lui Alexandru Ipsilanti (la
1775). Frecvenţa schimbărilor intervenite în acest domeniu arată amploarea transformărilor
intervenite în societate.
Constantin Mavrocordat a înfiinţat funcţia de ispravnic al judeţului (în Ţara Românească) sau al
ţinutului (în Moldova). Postul putea fi ocupat de boieri de clasa 1 sau II, care primeau competenţă
deplină în plan administrativ şi judecătoresc -civil şi competenţă restrânsă în plan judecătoresc -
penal. în plan penal, ei nu puteau judeca faptele de ucidere, tâlhărie şi furt decât pentru cercetările
preliminare, judecata urmând a se face de către Divanul domnesc.
Principiile activităţii judecătoreşti ale ispravnicilor erau: judecata neîntârziată, necontenită, publică.
Numeroase documente din epocă, mai ales porunci ale Domnului lasă să se întrevadă tendinţa
ispravnicilor către abuzuri. Domnul nu a permis ingerinţe ale ispravnicilor în justiţia orăşenească,
nici reluarea unei judecăţi după mai mult de 10 de ani, de la verdict, nici angajarea de înlocuitori.
In anul 1742, Domnul a numit pe lângă isprăvniciile ţinuturilor din Moldova primii judecători de
profesie având leafă plătită de stat, aceştia urmând să judece în complet cu ispravnicii sau singuri.
Este prima atestare a principiului separării puterii judecătoreşti de puterea executivă.
De asemenea, sub Constantin Mavrocordat, s-a introdus procedura scrisă, precum şi înfiinţarea
condicilor în care să fie consemnate hotărârile în ordinea pronunţării lor. Dregătorii care,
îndeplinind sarcini judecătoreşti, ar fi redactat anaforele (referate scrise) urmau a primi lefuri, fiind
astfel salarizaţi de stat.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Page 44
44
Tema 8. ORGANIZAREA SOCIALĂ,ADMINISTRATIVĂ ȘI DREPTUL ÎN BASARABIA ÎN
PRIMA JUM A .SEC.XIX REGULAMENTELE ORGANICE ÎN ȚĂRILE ROMĂNE.
Evoluția socială a Basarabiei.
În urma războiului ruso-turc din 1806-1812 și a Păcii de la București,teritoriul Moldovei dintre
rîurile Nistru și Prut a fost anexat la Imperiul Rus.
Iniţial, numele de Basarabia a fost dat stepei cuprinse între Marea Neagră - Dunăre - Prut - Nistru,
cunoscută, ulterior, şi ca Bugeac. Acest teritoriu a fost cucerit în secolul al XIV-lea de la tătari de
Alexandru Basarab, de la care i-a rămas şi numele de Basarabia. Mai târziu după ce a fost inclus în
(omponenţa Moldovei, a ajuns şi sub stăpânire turcească şi rusească. în 1812, Rusia a ocupat
teritoriul de est al Moldovei dintre Prut şi Nistru, pe care 1-a denumit abuziv Basarabia, utribuindu-i
astfel numele purtat până atunci de Bugeac (Basarabia veche) şi încercând, astfel, sâ-şi justifice
actul de agresiune şi rapt teritorial. Teritoriul Basarabiei coincide parţial cu teritoriul Republicii
Moldova, în timp ce partea de sud (Bugeac) şi cea de nord (cea mai mare parte a fostului judeţ
Hotin), intră astăzi în componenţa Ucrainei. între 1856 şi 1878, judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail au
fost în componenţa Moldovei, respectiv a României.
In perioada dată, avem următoarele pături sociale în Basarabia: boieri; mazili; boiernaşi; ruptaşi;
ţărani şi orăşeni.
Pe parcursul dominaţiei Rusiei, aceste categorii sociale au fost egalate cu categoriile sociale din
Imperiul Rus. Regulamentul din 1818 egalează boierii cu nobilimea de neam din Rusia. Ei
beneficiau de următoarele privilegii: dreptul la proprietate asupra pământului; dreptul asupra muncii
ţăranilor; scutiri de dări; să fie judecaţi de instanţa supremă de judecată; nu erau supuşi pedepselor
corporale.
Boierii din rangul dat aveau dreptul de a participa la viaţa social-politică şi de stat direct sau prin
reprezentantul lor.
Prin legea din 1847, boiernaşii (urmaşii marilor boieri care n-aveau dregătorii mari ce le-ar fi dat
dreptul să se numească boieri) au fost egalaţi cu nobilii personali din Rusia.
Mazilii au fost egalaţi cu pătura odnodvorţilor, care, în Rusia, însemna ţăran cu proprietate. Ţăranii
ruptaşi au fost egalaţi cu ţăranii colonişti, ei primind pământ în folosinţă veşnică. De asemenea, ei
au fost scutiţi de dări şi li se permitea să se ocupe cu comerţul.
In 1828, a fost limitat dreptul de strămutare al ţăranilor. Strămutarea era posibilă numai în cazul
îndeplinirii a două condiţii: preîntâmpinarea proprietarului cu jumătate de an înainte de plecare;
strămutarea se permitea de la 1 octombrie până la 1 aprilie.
O categorie socială aparte o alcătuiau coloniştii străini; în special, erau numeroşi cei veniţi în
Basarabia de peste Dunăre -bulgarii şi găgăuzii, care au populat mai ales judeţele de sud. Coloniştii
au fost dotaţi cu câte 60 de desetine de pământ în folosinţă veşnică cu dreptul de transmitere prin
moştenire. Aveau dreptul să cumpere pământ în proprietate, să treacă dintr-o categorie în alta, se
Page 45
45
puteau ocupa cu meşteşugurile, negoţul, puteau deveni antreprenori. Erau eliberaţi de plata dărilor şi
prestaţiilor publice. Fiind mai bine asiguraţi cu pământ şi având un şir de privilegii, ei erau sprijinul
ţarismului la sate.
Ţărănimea se diviza în ţăranii statului şi ţăranii dependenţi. Ţăranii statului erau, în principal, ţăranii
moldoveni, ruşi, ucraineni strămutaţi la nordul (Hotin) sau sudul Basarabiei (Bender, Akkerman) şi
la răsărit de Nistru. Ţăranilor de stat li s-au dat câte 30 desetine de pământ de familie pentru
stăpânirea în comun de obşte. S-au format circa 100 de aşezări de ţărani ai statului. Ei plăteau dările
şi prestaţiile publice, dar nu aveau dreptul de a se strămuta.
Marea majoritate a producătorilor direcţi ai Basarabiei o alcătuiau ţăranii dependenţi, adică cei care
erau aşezaţi pe pământurile boiereşti sau mănăstireşti. Din punct de vedere juridic, ţăranii
dependenţi erau personal liberi, dar, deoarece n-aveau pământ, pentru folosirea lui trebuiau să
plătească proprietarului dijmă şi să facă boieresc.
.Prin anii 30 ai sec. XIX, unii ţărani cumpărau pământ de la moşieri şi răzeşi, iar în mijlocul
răzeşilor avea, de asemenea, loc o diferenţiere socială vădită. Răzeşii-ţărani plăteau dările faţă de
stat.
In Basarabia, în situaţia de şerbi, se aflau doar ţiganii şi un număr mic de şerbi transferaţi de nobilii
ruşi care se stabileau în Basarabia şi îşi luau şi oamenii de casă pentru a-i servi.
2.Organizarea administrativă a Basarabiei.
Teritoriul Basarabiei era alcătuit, sub aspect administrativ, din două părţi: teritoriul, care se
aflase în componenţa Principatului Moldovei şi teritoriul aflat sub dominaţia otomană şi a tătarilor
nogai din Bugeac. Cetăţile Hotin, Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia şi Ismail, cu
împrejurimile şi aşezările din jur, alcătuiseră raiale turceşti. La est de Prut, se aflau următoarele
ţinuturi ale Moldovei: Lăpuşna-Orhei, Soroca, partea de răsărit a ţinutului Iaşi (viitorul ţinut Bălţi),
Codru, Gireceni, Hotărniceni.
în 1812, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, au fost create 12 ţinuturi, iar, în 1818, numărul ţinuturilor a
fost redus la 6:Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi Ismail. în 1830, a fost creată circumscripţia
oraşului Ismail, care includea oraşele Ismail, Reni şi Chilia, cu satele din împrejurimi. Această
unitate administrativă a fost constituită în scopuri strategice , pentru a controla mai eficient zona
Dunării. Partea care a rămas din fostul ţinut Ismail a fost inclusă în ţinutul nou-format - Leova. în
1835, iarăşi au apărut schimbări: a fost restabilit ţinutul Soroca, iar din componenţa unei părţi a
ţinutului Orhei a fost constituit ţinutul Chişinău. Centrul administrativ al ţinutului Leova a fost
transferat în localitatea Frumoasa, care a fost numită Cahul, în memoria luptei da la Cahul din 1770.
Acest nume i-a fost dat şi judeţului.
După anexare la Rusia, a suportat anumite schimbări teritoriu] din stânga Nistrului. Suprafaţa era de
45.630 km2 cu o populaţie de 482.630 locuitori. Ţinutul Oceacov, a fost inclus în componenţa
Page 46
46
guberniei Herson. Partea stângă a Nistrului, situată la nord de râul Iagorlâc, a fost inclusă în
componenţa guberniei Podolia. în aceste gubernii, politica nu se deosebea cu nimic de cea a Rusiei.
în viaţa politică, cu scopul evitării unor eventuale tensionări ale situaţiei din provincia anexată, la 23
iulie 1812, a fost semnată de către amiralul P.Ciceagov, comandantul Armatei Dunărene din
Principatele Române, o lege specială, numită „Regulamentul administrării provizorii a
Basarabiei", prin care a fost introdusă o nouă autonomie administrativă.
Locuitorilor li se permitea să se folosească de legislaţia locală, adică de cea a statului Ţara
Moldovei. Guvernatorul civil al Basarabiei, era declarat şeful administraţii locale.
Guvernul provizoriu al provinciei era alcătuit, conform Regulamentului, din 2 departamente. în
componenţa primului departament, intrau problemele de ordin legislativ, judecătoresc, poliţenesc şi
cele ale învăţământului. în atribuţiile celui de-al doilea departament, urmau să intre: statistica
regiunii, veniturile, vămile, comerţul, industria.
Guvernul era subordonat direct comandantului suprem al Armatei Dunărene (amiralul P.Ciceagov).
Limba română îşi păstra dreptul de a fi utilizată în organele administrative, juridice, în oficierea
serviciului divin şi în şcoală. Aceleaşi drepturi au fost acordate şi limbii ruse. Aceasta va permite, în
perspectivă, autorităţilor ţariste să limiteze în mod fraudulos arealul de acţiune a limbii române în
viaţa Basarabiei.
Pentru a da senzaţia unei perpetuări a vechilor stări de lucru şi pentru a asigura o tranzacţie lentă de
la un regim la altul, amiralul P. Ciceagov a numit, la 23 iulie 1812, în fruntea guberniei noul
guvernator civil al Basarabiei pe un boier român, Scaralat Sturdza, refugiat de multă vreme în
Rusia.
In decursul primului an de ocupaţie, ţinutul a fost administrat conform vechilor obiceiuri şi legi ale
Moldovei. Abia la 2 februarie 1813, este instituit guvernul provizoriu al Basarabiei, alcătuit din
două departamente. Boierii moldoveni deţineau majoritatea funcţiilor în guvern (în proprţie de
7:12).
La 7 iunie 1813, Scarlat Sturdza este eliberat pe motiv de boală din funcţia de guvernator al
Basarabiei şi înlocuit de generalul I. Hartingh. Acesta, ignorând stipulaţiile Regulamentului
referitoare la conservarea legislaţiei şi obiceiurilor locale, accelerează procesul de transformare a
Basarabiei într-o obişnuită gubernie rusească. Are loc substituirea funcţionarilor moldoveni cu
funcţionari ruşi, legislaţia locală, tot mai frecvent, este ignorată.Datorită izbucnirii acestor conflicte,
Petersburgul a însărcinat, în 1815, pe un funcţionar al ministerului de externe cu studierea
obiceiurilor şi legilor moldoveneşti. La începutul anului 1816, pentru a calma populaţia, s-a luat
măsura înlocuirii generalului Hartingh din funcţia de guvernator. Prin Ukazul de la 1 aprilie 1816,
Alexandru I promitea aşezarea cârmuirii noii provincii pe temeiul vechilor „ei obiceiuri şi drepturi".
La 29 aprilie 1818 este promulgată legea numită „Aşezământul pentru înfiinţarea regiunii
Basarabia". Conform lui, în fruntea provinciei funcţiona un guvernator civil împreună cu un
Consiliu Suprem (înaltul Sfat) care era organul administrativ, legislativ suprem şi judiciar compus
din 11 membri, dintre care 5 erau numiţi, 6 aleşi pe un termen de 3 ani din rândul boierilor
băştinaşi. în timpul votării, aceştia aveau preponderenţă numerică. Limba română, alături de cea
rusă, este recunoscută drept oficială în instituţiile publice din Basarabia. Acest act legislativ a avut o
Page 47
47
anumită importanţă pentru ţinutul dintre Prut şi Nistru, deoarece îi conserva, pentru o anumită
perioadă, o relativă autonomie.
In scurt timp, ţarismul procedează la suprimarea elementelor de autonomie locală, care
contraveneau sistemului centralizat al guvernării absolutiste şi politicii de integrare a provinciei în
imperiu. Tot mai frecvent, sunt demişi din posturile de ispravnici boierii autohtoni, iar în locul
acestora sunt numiţi ofiţeri ruşi.
In componenţa Consiliului Suprem, au fost incluşi doi membri permanenţi din partea coroanei. în
consecinţă, boierii moldoveni pierd votul preponderant în luarea deciziilor. în 1820, guvernatorul
general, care exercită funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem, obţine dreptul de vot asupra
deciziilor în toate problemele, cu excepţia celor judiciare. în vara anului 1825, înaltului Sfat i-au
fost suprimate atribuţiile judecătoreşti, pentru ca, după încă aproape trei ani, el să fie desfiinţat.
La 28 februarie 1828, Aşezământul de la 1818 a fost abrogat şi promulgat unul nou, care a fost
elaborat fără concursul boierilor locali. Prin el, autonomia Basarabiei era suprimată. în locul
Consiliului Suprem, a fost instituit un Consiliu provincial, membrii săi fiind numiţi de guvernator.
Atribuţiile acestui organism se rezumau la elaborarea unor rapoarte informative referitoare numai la
chestiunile de ordin economic. Din cei 7 membri ai consiliului provincial, doar mareşalul nobilimii
era ales, ceilalţi fiind numiţi de țar.
Noul Aşezământ extindea acţiunea directă a legislaţiei ruseşti asupra Basarabiei şi limita, în mod
evident, sfera de acţiune a legislaţiei locale. Tribunalele sunt reorganizate după calapodul rusesc. în
funcţiile de judecători, tot mai frecvent sunt numiţi ruşi. Limba oficială devine rusa, iar româna
urmând a fi utilizată doar în caz de necesitate. în conformitate cu noua lege, căpitanii, ispravnicii în
judeţe sunt înlocuiţi cu funcţionari ruşi.
Dar ultimele rămăşiţe ale particularităţilor naţionale în viaţa social-politică a Basarabiei au fost
anulate la 1874, odată cu transformarea regiunii într-o simplă gubernie a Imperiului ţarist.
Regulamentul Organic a fost conceput de către boierimea autohtonă sub stricta supraveghere a
ocupantului rus de la 1828-1834 (Pavel Kiseleff, comandantul trupelor ruseşti fusese direct
implicat). încă din 1828 s-au întrunit două comisii, una pentru Ţara Românească şi alta pentru
Moldova, formate din patru boieri mari (doi numiţi de Rusia şi doi aleşi) şi un secretar, care sub
îndrumarea viceguvernatorului Minciaki au trecut la elaborarea proiectelor Regulamentelor
Organice. Ele au fost aprobate în 1830 de către Adunările obşteşti extraordinare din cele două ţări
române şi apoi au fost întărite de Poartă. Introdus la un interval de un an în cele două principate
româneşti - Ţara Românească (1831), Moldova (1832) - a fost până în 1859 o veritabilă constituţie.
Această lege a fost una din primele legi fundamentale de organizare a Ţărilor Române după
modelul constituţiilor elaborate în Europa Occidentală, întemeiate pe principiul separării puterilor în
stat, a contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi
politice începute în decadele precedente. Din păcate, nu a fost preluat şi principiul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
Cu privire la Domnie, Regulamentele Organice au stabilit următoarele:
Page 48
48
Domnul era ales de o Adunare obştească extraordinară (cea din Ţara Românească avea 190 de
membri, cea din Moldova - 132);
după alegerea Domnului membrii Adunării semnau un „arz" către Poarta Otomană, prin care
solicitau investirea lui şi o notă oficială Curţii protectoare (Rusia) pentru a confirma alegerea;
în caz de încetare a Domniei sau vacanţă a ei, se instituia o vremelnică cârmuire compusă din trei
caimacami (preşedintele Divanului, ministrul treburilor din lăuntru, ministrul dreptăţii). Domnia
era, deci, electivă şi viageră.
Domnul avea următoarele drepturi: de iniţiativă legislativă (în exclusivitate); de a dizolva Adunarea
obştească în anumite condiţii; de a aproba sau respinge legile votate de Adunarea obştească; de a
numi şi revoca pe dregători; de a comanda armata naţională reconstituită; de a prezida şedinţele
Divanului domnesc; de a confirma hotărârile judecătoreşti rămase definitive; de a acorda titluri de
nobleţe şi a le revoca după aprecierea sa.
Comparativ cu perioadele anterioare, se constată o restrângere semnificativă a prerogativelor
Domnului. Astfel, el nu mai avea dreptul de a judeca, cămara sa era separată de vistieria ţării; el nu
mai exercita dreptul de a fixa impozitele, de a controla veniturile şi cheltuielile.
Adunarea obştească împărţea cu Domnul dreptul de legiferare. Era formată din 42 de membri în
Ţara Românească şi 35 de membri în Moldova, aleşi pe 5 ani. Componenţa, în Ţara Românească,
era următoarea: mitropolitul (ca preşedinte de drept), 3 episcopi, 20 boieri de clasa I, 18 boieri din
judeţe. Ea lucra în sesiuni ordinare convocate de Domn. Adunarea vota bugetul de venituri şi
cheltuieli al statului, controla executarea bugetului, stabilea lista civilă a Domnului şi prezenta
acestuia, precum şi Curţilor - suzerană şi protectoare - angarale (memorii), în care expunea starea
ţării.
Conducerea administraţiei statului revenea Sfatului administrativ format din 3 membri: vornic,
vistiernic şi marele postelnic. Era convocat şi consultat de domn pentru dezbaterea problemelor
importante şi elaborarea unor proiecte de legi, prezentate mai întâi domnului, apoi Adunării
Obşteşti.
Prin Regulamentele Organice, au fost înfiinţate ministerele care au activat alături de departamente,
precum:
Departamentul vorniciei dinlăuntru, cuprinzând: afacerile interne, învăţământul, lucrările publice,
agricultura, sănătatea.
Secretariatul de stat (postelnicia), condus de postelnic, totodată, şef al cancelariei domneşti.
Departamentul finanţelor (vistieria) cuprinzând finanţele, industria şi comerţul.
Ministerul Justiţiei, condus de marele logofăt al dreptăţii.
Marea logofeţie a credinţelor şi pricinilor bisericeşti.
Eforia şcolilor.
Page 49
49
A fost definită condiţia juridică a funcţionarilor publici care, primind leafa fixată de Domn,
deveneau salariaţi ai statului, fiindu-le interzis să mai adune venituri colaterale din slujbe.
Funcţionarii publici au primit pensii. Regulamentele au stabilit modalităţile de reorganizare şi
funcţionare a armatei, formate din trupe permanente şi miliţii teritoriale, aceleaşi în ambele ţări.
Serviciul militar a devenit obligatoriu pentru toţi bărbaţii.. Conform unei organizări judecătoreşti,
pe principiul separării puterilor în stat, s-au înfiinţat tribunale judeţene, câte unul în fiecare judeţ, ca
primă instanţă. împotriva sentinţelor acestora se putea face apel la Divanele judecătoreşti aflate la
Bucureşti, Craiova şi Iaşi. Instanţa supremă era Divanul domnesc, competent să judece apelurile
împotriva hotărârilor tribunalelor judeţene.
Pentru a asigura stabilitatea sistemului şi prestigiul actului de judecată s-a instituit autoritatea
lucrului judecat, încât un proces pierdut sub o Domnie nu putea fi deschis sub altă Domnie. Prin
aceasta, s-a dat mai multă stabilitate instituţiei proprietăţii şi s-a favorizat încheierea tranzacţiilor
comerciale.
Alte două instituţii acum înfiinţate au fost corpul avocaţilor şi instituţia procurorilor, chemaţi să
asigure corectitudinea judecăţii, să apere pravilele. Magistraţii erau numiţi pe 3 ani, putând fi
reconfirmaţi.
In Ţara Românească, în 1851, a fost pusă în aplicare Condica criminalicească, care se aseamănă
cu cea din Moldova. în 1832, s-au elaborat Aşezământul ostăşesc (Ţara Românească) şi Condica
militară (Moldova), care prevedeau îndatoririle, abaterile şi sancţiunile militarilor pentru infracţiuni
militare.
Procedura de judecată şi instanţele judiciare au fost influenţate de evenimentele timpului. Prin
Regulamentul Organic (1832), a fost abrogat dreptul domnului de a judeca.
Regulamentul Organic a continuat eforturile anterioare de modernizare a justiţiei din Principate,
insistând asupra creării unor organe speciale de justiţie, adică pentru separarea justiţiei de
administraţie. Se înfiinţează tribunale în fiecare ţinut, compuse dintr-un preşedinte şi doi membri
numiţi de domn. Ele puteau judeca toate pricinile civile şi comerciale, iar, în ultimă instanţă, pe cele
inferioare sumei de 1.500 piaştri.
Pricinile penale se judecau de Tribunalul de pricini penale (care exista încă în 1789 sub denumirea
de Departamentul criminalicesc). Tribunalele din ţinut erau obligate să aresteze infractorii şi să
cerceteze faptele, întocmind un raport amănunţit asupra lor, trimis împreună cu infractorul şi
corpurile delicte Tribunalului de pricini criminale, care examina cazul şi promulga sentinţa. în Iaşi,
activa şi un Tribunal poliţienesc, competent să judece bătăile, certurile şi alte fapte mărunte. în
ţinuturi, aceste fapte, care nu se pedepseau cu mai mult de cinci zile de închisoare, erau judecate de
ispravnici.
Ca instanţă de apel, până la 1845, au fost două divane de apelaţie, pentru Ţara de Sus şi Ţara de Jos,
dar numai pentru pricinile civile, iar de la 1845 un singur divan de apel. Reprezentantul părţii în
justiţie era numit pe lângă arhaicul „vechil" şi „avocat".
Pentru pricinile penale era o singură instanţă de apel, Divanul domnesc, compus din Domn
(preşedinte) şi şapte membri, dintre care patru erau numiţi, iar trei aleşi de Adunarea Obştească
Page 50
50
obişnuită. în domeniul procedurii penale s-a stabilit suprimarea torturii şi mutilării ca mijloace
folosite în actul de justiţie.
Pentru a degaja instanţele de avalanşa pricinilor mărunte civile sau penale, au fost înfiinţate
judecătorii de împăciuire formate din preot şi trei juraţi. în acelaşi sens, cauzele cu caracter
comercial - tot mai frecvente - au fost trimise judecătoriilor comerciale formate din judecători
numiţi şi judecători aleşi de bresle.
Logofătul dreptăţii supraveghea legalitatea procedurilor, problemele legate de funcţionarea
instanţelor şi disciplina judecătorilor, se îngrijea de relaţiile externe de specialitate.
Indiscutabil, Regulamentele Organice au constituit un pas important în direcţia modernizării
statului, în formarea statului naţional român, a creat o justiţie cu magistraţi de carieră.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Page 51
51
Tema 9 CONSTITUIREA SISTEMULUI DE DREPT ROMĂNESC MODERN
Tratatul de la Paris din 1856
În 1856 la Congresul de pace de la Paris s-a decis, cu privire la Principatele Române, următoarele:
Se retrocedau Moldovei trei judeţe din sudul Basarbiei (regiune răpită în 1812 de Rusia), încât
Rusia nu mai era riverană la gurile Dunării.
Protectoratul Rusiei era înlăturat. Principatele rămâneau sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar
şi sub garanţia colectivă a marilor Puteri europene.
Regulamentele Organice vor fi revizuite, ţinând cont şi de dorinţele populaţiei. în acest scop, urma
ca în fiecare Principat să fie convocat câte un Divan ad-hoc, adunare reprezentând toate clasele
societăţii. Dorinţele exprimate de acestea urmau a avea valoare consultativă pentru marile Puteri
garante; acestea vor elabora o Convenţie privind forma de organizare a Principatelor; în perioada
consultării Divanurilor ad-hoc, în locul domnilor, vor funcţiona locţiitori de domn (caimacami).
Se decide adoptarea principiului libertăţii navi-gaţiei pe Dunăre.
Aceste prevederi au deschis perspectiva unirii Principatelor, fapt care a intensificat, în mod
deosebit, mişcările unioniste din ambele Principate. S-a format un Comitet Central al Unirii, au
apărut publicaţii unioniste, s-au convocat adunări publice. Curentul general de opinie favorabil
unirii a neliniştit Turcia şi Austria, care au acţionat pentru falsificarea rezultatelor alegerilor de
candidaţi în Adunarea ad-hoc a Moldovei. Un val de proteste în Principate şi în străinătate a
sensibilizat şi puterile favorabile unirii, care au rupt relaţiile diplomatice cu Turcia.
Criza a fost dezamorsată cu prilejul întrevederii de la Osborne dintre Napoleon al III-lea al Franţei
şi Regina Victoria a Angliei. Cei doi monarhi au convenit asupra unui compromis: Anglia să
determine Imperiul Otoman să anuleze alegerile falsificate, iar Franţa s-a declarat de acord doar cu
o uniune vamală, militară şi judiciară, urmând ca Principatele să aibă doi domni şi două guverne.
In toamna anului 1857, s-au deschis lucrările Divanurilor ad-hoc. După dezbaterile, care au
evidenţiat consensul întregii naţiuni române, Divanul ad-hoc al Moldovei şi al Valahiei au adoptat
următoarea rezoluţie:
Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor;
Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele România;
Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, ai cărei moştenitori
să fie crescuţi în religia ţării;
Neutralitatea pământului Principatelor;
Putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări.
Page 52
52
Rezoluţiile Adunărilor au fost înaintate reprezentanţilor Puterilor garante întruniţi la Paris în mai
1858. Conferinţa de la Paris a elaborat Convenţia privind statutul internaţional şi intern al
Principatelor, la data de 7/19 august 1858. Acest document, considerat drept noua constituţie a
Principatelor, a înlocuit Regulamentul Organic, care a încetat juridic de a mai exista. Se recunoştea
deplina autonomie, garantată colectiv de cele şapte puteri semnatare; cele două entităţi vor purta
numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având un domn ales dintre cetăţenii
ei; domnul va cârmui cu ajutorul miniştrilor, care vor avea responsabilitate juridică; va exista o
Adunare legislativă în fiecare Principat, precum şi o comisie Centrală îndreptăţită a elabora
proiectele legilor comune, o Curte de Casaţie şi o Curte de Justiţie unică; cetăţenii vor fi egali în
faţa legilor, privilegiile şi rangurile boiereşti se desfiinţau; armatele celor două ţări urmau a fi
organizate similar având un Şef suprem. Convenţia de la Paris nu a dat curs integral aspiraţiilor
legitime ale românilor, dar a deschis, totuşi, perspectiva unirii. Sa observat (juristul Vasile
Boerescu) că textul Convenţiei nu interzicea expres posibilitatea ca un domn să fie ales în
ambele Principate. In Moldova, într-o atmosferă de speranţă şi avânt naţional, Adunarea Electivă
1-a ales, dintre trei candidaţi, pe colonelul Alexandru loan Cuza drept Domn, la 5 ianuarie 1859.
In vederea alegerii Domnului în Ţara Românească, partida naţională a cerut deputaţilor Adunării
Elective să-1 aleagă Domn tot pe Alexandru loan Cuza. Acest fapt s-a împlinit la 24 ianuarie 1859.
Dubla alegere a semnificat începutul procesului de constituire a statului naţional român .
Unirea Principatelor Române.
La 26 martie/7 aprilie 1859, s-a deschis, la Paris, Conferinţa Puterilor garante în problema
Principatelor. Celor patru puteri „unioniste" li s-a alăturat Anglia, iar o lună mai târziu Austria a
recunoscut „de facto" regimul instituit în Principate, implicit dubla alegere. în a treia şedinţă a
Conferinţei, în toamna aceluiaşi an, toate cele şapte Puteri au recunoscut „de jure" dubla alegere.
Obiectivul principal al naţiunii române era însă unirea deplină, organică, nu numai din motive
politice sau sentimentale, ci şi din motive practice, căci menţinerea a două guverne, a două
administraţii şi a două Adunări legislative stânjenea înfăptuirea reformelor economice, politice,
instituţionale de care depindea progresul noului stat. Ca urmare, Al. I. Cuza a trecut la unificarea
aparatului de stat, fără a aştepta alte hotărâri externe. încă din martie 1859, fuseseră reunite
misiunile diplomatice ale Principatelor la Constanti-nopol, având drept reprezentant unic pe C.
Negri. în Moldova, a fost numit ca prim-ministru munteanul Ion Ghica, iar în Muntenia a fost numit
moldoveanul Manolache Costache Epureanu. Serviciile de vamă au fost unite într-o Direcţie
Generală, a fost unificat cursul monedelor, au fost contopite administraţiile telegrafului sub
conducerea unui unic Inspector general. Cu prilejul dezbaterii unui proiect de Constituţie în
Comisia Centrală de la Focşani s-a stabilit ca Bucureştii să fie capitala unică a Principatelor.
în anul 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa armatelor au fost aşezate sub
autoritatea generalului Ion Emanoil Florescu, numit ministru de război în ambele Principate.
La 3/15 decembrie 1861, Al. I. Cuza a adresat un mesaj celor două Adunări şi o proclamaţie naţiunii
în care anunţa că „Unirea este îndeplinită" şi că nu mai exista decât o singură Românie. Cele două
Page 53
53
guverne şi-au prezentat demisia, iar la 22 ianuarie/3 februarie 1862 s-a format primul guvern unic al
Principatelor Unite.
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Anexat decretului de dizolvare, Domnitorul şi guvernul au prezentat poporului textele Statutului
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi al noii Legi electorale. Ele au fost apoi supuse unui
plebiscit. Redactarea unui act aferent Convenţiei de la Paris de către o autoritate românească
reprezenta, în sine, b nouă exprimare a voinţei naţionale de a rezolva de sine stătător problemele
ţării, deşi în preambul se afirma: „Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858 între Curtea
Suzerană şi între Puterile garante autonomiei Principatelor Unite este şi rămâne legea fundamentală
a României". Statutul Dezvoltător căpăta astfel caracterul unei constituţii interne.
Impreună cu noua lege electorală, Statutul a redus prerogativele puterii legislative, sporindu-le pe
cele ale puterii executive. Puterea legislativă se exercita în colectiv de Domn şi două Adunări
(Electivă şi Ponderatoare). Iniţiativa legislativă o avea numai Domnul, elaborarea legilor fiind
încredinţată Consiliului de Stat. Domnul numea în fiecare an pe preşedintele Adunării, doi
vicepreşedinţi şi 32 de membri ai Adunării Ponderatoare (din totalul de 64) dintre persoanele care
au exercitat înalte funcţii în stat, sau care puteau justifica un venit de 800 de galbeni anual. Corpul
Ponderator (Adunarea sau Senatul) avea între membrii săi de drept pe mitropoliţi, episcopii
eparhiilor, primul preşedinte al Curţii de Casaţie şi cel mai vechi dintre generalii armatei aflat în
activitate.
Regulamentele Camerei şi Corpului Ponderator se alcătuiau de către guvern.Cumulând puteri
executive şi legislative, Domnul putea emite decrete fără consultarea Parlamentului, ori de câte ori
situaţia impunea măsuri deosebite.
Puterea legislativă se exercita, de acum înainte, de două organe în loc de unul (parlamentul bica-
meral în loc de unicameral) Adunarea Ponderatoare (Senatul) având un anume rol de supra-avizare
în raport cu Adunarea Electivă.
In istoria dreptului constituţional românesc, Statutul Dezvoltător este considerat drept prima
Constituţie parţial internă românească. Cel de-al doilea document supus plebiscitului, Legea
electorală, împărţea alegătorii în „direcţi" şi „primari"; alegătorii direcţi erau cei care plăteau o
contribuţie de minimum 4 galbeni, ştiau să scrie şi să citească, având o vârstă de cel puţin 25 ani; în
această categorie, intrau, de asemenea, intelectualii şi pensionarii cu o pensie anuală minimă de cel
puţin 2000 lei; alegătorii primari erau contribuabilii de la oraşe care plăteau minimum 110 lei
impozit şi cei de la sate, care plăteau minimum 48 lei impozit; de asemenea, trebuiau să ştie să scrie
şi să citească şi să aibă o vârstă minimă de 30 ani. Alegătorii primari alegeau prin vot făţiş pe
alegătorii direcţi-delegaţi, iar aceştia, împreună cu alegătorii direcţi din prima categorie, alegeau pe
deputaţi prin vot secret, la reşedinţa judeţului. Puteau fi aleşi numai cetăţenii români, care aveau un
venit de cel puţin 200 de galbeni şi vârsta de peste 30 de ani.
Page 54
54
Opera legislativă şi juridică a lui Alexandru loan Cuza
Prima reformă importantă înfăptuită de Al. I. Cuza a fost secularizarea averilor mănăstireşti.. în
decembrie 1863, Camera Deputaţilor a adoptat legea de secularizare a tuturor averilor mănăstireşti
din România, deci nu numai a celor închinate unor instituţii religioase de peste hotare. în acest fel, a
intrat în patrimoniul statului o suprafaţă egală cu 25,26% din teritoriul ţării, pământuri, oricum,
necesare ţăranilor.
Cea mai importantă reformă a avut în vedere necesitatea cea mai stringentă a societăţii româneşti -
desfiinţarea obligaţiilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor. Legea rurală a fost promulgată la 14/26
august 1864, după aprobarea prin plebiscit a Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris,
conform legii, ţăranii au devenit proprietari asupra 2/3 din fiecare moşie, recunoscându-se dreptul
lor preexistent la lotul aflat în folosinţă. Marii proprietari rămâneau stăpâni pe 1/3 din proprietate -
rezerva feudală. Aceasta înseamnă că nu a avut loc o expropriere, ci doar o delimitare a drepturilor
de proprietate prin ieşirea din indiviziune (dreptul anterior de folosinţă este asimilat dreptului de
proprietate). S-a prevăzut obligaţia ţăranilor de a nu-şi înstrăina proprietăţile timp de 30 de ani şi
obligaţia plăţii unei despăgubiri pentru a compensa desfiinţarea clăcii şi altor angarale (carele de
lemne, podvezile etc.).
Opera legislativă a lui Al. I. Cuza cuprinde şi alte reglementări care vizau dezvoltarea în viitor a
ţării, a societăţii româneşti: legea instrucţiunii publice, legea comunală (privind modul de
organizare şi funcţionarea comunelor şi judeţelor), legea consiliilor judeţene, legea contabilităţii
publice, legea Curţii de conturi, legea Camerelor de comerţ, legea introducerii sistemului de măsuri
şi greutăţi metrice etc.
O însemnătate, cu totul aparte, a avut faptul că, în vremea domniei sale, a fost creat sistemul
judiciar modern al României, pornind de la premisele puse în perioada Regulamentului Organic. în
baza art. 38 al Convenţiei de la Paris din 1858, la 12/24 ianuarie 1861, a fost elaborată Legea pentru
înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie, ca cel mai înalt organ judiciar. Patru ani mai târziu, la 4/16
iulie 1865, a fost elaborată Legea de organizare judecătorească, care a stabilit structura sistemului
judecătoresc. Au fost constituite următoarele organe:Judecătoria de plasă;Tribunalul
judeţean;Curtea de Apel;Curtea cu Juraţi;Inalta Curte de Casaţie.
Sub numele de „Parchet", a fost constituit Ministerul Public, condus de ministrul de justiţie. Pentru
rezolvarea cauzelor care apăreau în perimetrul specific al armatei, s-a organizat Justiţia şi Parchetul
militar. .
Până în 1864, România nu a dispus de o legislaţie modernă şi coerentă nici în domeniul civil,
nici în domeniul penal. Dezvoltarea rapidă a economiei, intensificarea procesului de stratificare
socială au impus, alături de alte cauze, nevoia elaborării unor coduri unitare pentru reglementarea
relaţiilor sociale. La cererea Domnitorului, redactarea Codului civil a revenit Comisiei Centrale de
la Focşani. Comisia a luat în considerare tradiţiile existente în materie, dar şi coduri ale altor state
cunoscute pentru caracterul lor modern: codul italian Pissanelli şi codul Napoleon din 1804. Deşi
acesta din urmă avea o vechime de şase decenii. Codul civil român, intrat în vigoare la 1 decembrie
Page 55
55
1865, a preluat şi adaptat din Codul francez multe dispoziţii împreună cu altele din Codul italian şi
din legislaţia civilă a Belgiei. Codul civil român a primit o structură funcţională: preambul, trei cărţi
şi dispoziţii finale. Cartea I se referă la persoane; Cartea a Ii-a - la bunuri; Cartea a IlI-a - la
modurile de dobândire şi transmitere a proprietăţii. Dispoziţiile referitoare la persoane au la
temelie principiul egalităţii persoanelor în faţa legii. Persoanele fizice au capacitatea de folosinţă
din momentul naşterii, dacă copilul se naşte viu, capacitatea deplină de exerciţiu începe la vârsta de
21 ani (majoratul), cu excepţia persoanelor care îndeplinesc procedura emancipării şi care, prin
aceasta, obţin dreptul de a încheia anumite acte şi a-şi angaja răspunderea înainte de vârsta de 21 de
ani.
Codul de procedură civilă, promulgat odată cu Codul civil, a fixat normele procedurii de judecată
plecând de la deosebirea dintre adevărul obiectiv (care scapă instanţei) şi adevărul juridic
(prezumţia de adevăr dedusă de instanţă). Codul este constituit din şapte părţi: procedura
înaintea judecătorului de plasă, tribunalele de judeţ, curţile de apel, arbitrii, executarea silită,
proceduri speciale, dispoziţii generale.
Procedura de judecată era orală, publică şi contradictorie; în faţa instanţei se puteau administra
drept probe: acte scrise, martori, experţi, cercetători, jurământul judiciar, prezumţiile. Căile de atac
admise erau patru: apelul, opoziţia (este vorba de hotărârile date în lipsă), contestaţia şi recursul.
Cartea I a Codului penal cuprinde dispoziţii privind pedepsele, care sunt de trei feluri ca şi
infracţiunile: crime (pedepsite cu pedeapsă criminală), delicte (pedepsite cu pedeapsă corecţională),
contravenţii (pedepsite cu pedeapsă poliţienească). Deosebirea dintre crime şi delicte nu era
suficient fundamentată.
Cartea a Ii-a se referă la crime şi delicte grupate după gravitatea faptei sau pericolul social, în trei
categorii: infracţiuni contra statului, crime şi delicte împotriva Constituţiei (sistemului parlamentar,
electoral), crime şi delicte împotriva intereselor publice (exercitarea funcţiilor administrative). O
altă categorie de crime şi delicte o constituiau cele îndreptate împotriva intereselor particulare (al
vieţii, integrităţii corporale, onoarei, patrimoniului).
Cartea a IlI-a cuprinde materia contravenţiilor. Clasificarea faptelor penale ţinea cont şi de modul
cum au fost comise sau de numărul participanţilor.
Codul de procedură penală a fost adoptat odată cu Codul penal. Modelul exterior al Codului a fost
Codul de instrucţie criminală francez din 1808. Ca urmare, este un compromis între tradiţional şi
modern. Astfel, pentru prima fază a procesului, procedura era scrisă, secretă şi necontradictorie (nu
se realiza dezbaterea contradictorie a probelor), dar, pentru faza a doua, procedura era verbală,
publică şi contradictorie după model european modern.
Procesul penal cuprindea două faze: faza premergătoare judecăţii (descoperirea, urmărirea şi
instrucţia), faza judecăţii propriu-zise. Prima fază făcea obiectul Cărţii I a Codului, iar judecata -
obiectul Cărţii a Ii-a. Instanţele prevăzute erau: judecătoriile de plasă, tribunalele de judeţ, curţile cu
juri, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Page 56
56
5.Instaurarea regimului monarhiei constituţionale
Faptul că cele şapte Mari Puteri, prin Convenţia de la Paris din 1858, au prevăzut alegerea câte unui
domn în fiecare Principat, a îndepărtat, pentru moment, perspectiva formulată de cele două Divanuri
ad-hoc. în aceste condiţii, toate forţele naţionale au sprijinit unirea în persoana lui Alexandru loan
Cuza. Ideea unirii în persoana unui prinţ străin a fost considerată nepotrivită pentru că exista riscul
ca şeful statului unit să devină instrument al puterii suzerane sau chiar al Rusiei.
După 1862, însă, atât forţele social-politice conservatoare, exprimând interesele moşierimii, cât şi
cele liberal-radicale, exprimând interesele unei părţi a burgheziei, au ajuns la concluzia că Domnul
Unirii nu se ridica la înălţimea nevoilor ţării. Lui Cuza, i s-au imputat nu numai greşelile politice şi
economice, ci şi tendinţe de guvernare personală „peste voinţa corpului legislativ". Forţele
conservatoare şi liberal radicale 1-au perceput pe Cuza ca pe un Domn opus modelului de „monarh
constituţional". Se adăuga şi conştiinţa faptului că menţinerea Unirii era condiţionată pe timpul
vieţii sale.
Având în vedere acelaşi scop - efectuarea reformei agrare împotriva voinţei Adunării - Cuza a dat,
la 2 mai 1864, o lovitură de stat, dizolvând Adunarea. Acest fapt a întărit considerabil rândurile
forţelor de opoziţie faţă de Cuza, încât membrii coaliţiei (numită de atunci „monstruoasa coaliţie",
pentru că grupa formată din cele două extreme ale eşichierului politic) şi-au definit ţelul (aducerea
unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare în Occident) şi şi-au intensificat pregătirile. însă şi
Cuza, din 1865, a ajuns la concluzia că este necesar să abdice.
In aceste condiţii, a avut loc lovitura de stat de la 11 februarie 1866, când Alexandru loan Cuza a
fost forţat să abdice. Conspiratorii i-au înmânat Domnului spre semnare un act prin care acesta
abdica „conform dorinţei naţiunii întregi" (ceea ce era neadevărat) şi lăsa puterea unei locotenente
domneşti şi unui minister (guvern) ales de popor. Locotenenta a fost formată din N. Golescu, Lascăr
Catargiu, D.A. Sturdza, N. Haralambie, iar guvernul era condus de Ion Ghica. Cuza a fost exilat.
.Deşi Conferinţa Puterilor Garante a respins ideea alegerii prinţului străin, la 28 aprilie/10 mai
1866 membrii noii Adunări Legislative, aleşi între timp, au proclamat solemn voinţa României
„de a rămâne una şi nedespărţită" şi de a-1 avea în frunte pe Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen.
La 10/22 mai 1866, noul Domn a sosit la Bucureşti. în faţa Adunării a fost citit jurământul său de „a
fi credincios legilor ţării, a păzi religia românilor, precum şi integritatea teritoriului şi a domni ca
domn constituţional". Adunarea aleasă în aprilie 1866 a fost considerată, în mai acelaşi an, drept
Adunare Constituantă, menită să adopte legea fundamentală a statului. La 1/13 mai 1866,
Locotenenta Domnească i-a trimis proiectul de Constituţie a cărei primă formă fusese întocmită de
Consiliul de stat din vremea lui Cuza după modelul Constituţiei Belgiei din 1831. în Adunare,
proiectul a fost modificat apoi supus dezbaterii generale. La 29 iunie/11 iulie, noua Constituţie a
fost votată în unanimitate, iar la 1/13 iulie a fost promulgată.
Page 57
57
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,199
Tema 10.INDSTITUȚII JURIDICE ÎN BASARABIA ÎN A DOUA JUM.SEC.XIX-
ÎNCEP.SEC.XX.
1.Reformele burgheze din Basarabia.
Legea rurală din 14 august 1864 din România şi Regulamentul agrar din 14 iulie 1868 din Basarabia
n-au fost evenimente izolate, dar s-au încadrat în lanţul reformelor agrare din Europa Centrală şi
Orientală. Principalele cauze care au determinat pe domnitorul Alexandru loan Cuza şi pe împăratul
Alexandru al II-lea să înfăptuiască reforme agrare au fost:
1) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor capitaliste în agricultură;
2) intensificarea nemulţumirilor ţărăneşti, în mediul rural, generate de inechităţile sociale evidente;
3) înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1853-1856), fapt care demonstra slăbiciunea militară,
dar şi cea economică a Imperiului Rus;
4) în Basarabia, guvernul rus tindea să creeze condiţii economice cât mai favorabile, în comparaţie
cu ţările vecine, pentru a alimenta simpatia popoarelor balcanice faţă de Rusia şi a accentua rolul
său mesianic în destinele acestora.
Basarabia trebuia să constituie, în opinia cercurilor guvernamentale din Sankt-Petersburg, exemplul
unei regiuni piospere şi a unei vitrine atractive pentru românii din Principate şi popoarele din sud-
estul Europei, pe care urma să Ir determine să-şi dorească supuşenie..
Impăratul Rusiei, Alexandru al II-lea, a promulgat cele două legi agrare - Regulamentul din 19
februarie 1861 şi cel din 14 iulie 1868 - prin decrete imperiale. Deosebirea dintre ţăranii din
celelalte gubernii ale imperiului şi cei din Basarabia era că ultimii erau liberi, sub aspect juridic,
încă din 1749, de aceea Regulamentul din 1861, esenţa căruia consta în abolirea serbiei, s-a răsfrânt
tangenţial asupra ţărănimii din ţinut. Prevederile lui vizau doar o parte neînsemnată a populaţiei
rurale din Basarabia, şi anume, ţiganii, care reprezentau, după unele date, 1,17% din populaţia
Page 58
58
rurală a ţinutului. Intensificarea nemulţumirilor ţărăneşti, aplicarea reformei agrare din 1864 în
România, inclusiv în Moldova de peste Prut, l-au determinat pe împărat să urgenteze implementarea
regulamentului agrar în provincia dintre Prut şi Nistru. Nobilimea locală s-a opus insistent extinderii
prevederilor reformei agrare din Rusia asupra ţărănimii basarabene, argumentând, în mai multe
rânduri, că „clăcaşii din Basarabia n-au fost niciodată sclavi şi că împroprietărirea lor va ruina
nobilimea". Boierii au delegat pe principii Constantin Moruzi şi Nicolae Cantacuzino la împărat,
pentru a-1 convinge de inutilitatea reformei în ţinut, dar Alexandru al II-lea a rămas de
neînduplecat, decretând, la 14 iulie 1868, Regulamentul privind relaţiile agrare ale ţăranilor
regiunii Basarabia stabiliţi pe pământul proprietarilor privaţi, mănăstirilor şi ale altor
instituţii ecleziastice.
La 14 iulie 1868, Alexandru al II-lea emitea un ucaz adresat Senatului, în care se sublinia că
„Regulamentul a fost întocmit în baza datelor oferite de către Comisia din Odesa, din care au făcut
parte reprezentanţi ai nobililor, clerului şi ţăranilor din regiunea Basarabia şi ai Ministerului
Afacerilor Interne, care concordă cu prevederile Regulamentului de la 19 februarie 1861, aprobat de
Noi".
Regulamentul privind relaţiile agrare ale ţăranilor regiunii Basarabia conţinea 118 articole, având o
introducere şi 4 capitole: capitolul I - Despre împroprietărirea şi folosirea de către ţărani a
terenurilor arabile şi a altor bunuri funciare; capitolul II - Despre prestaţiile ţăranilor în folosul
moşierului; capitolul III - Despre elaborarea, verificarea, aprobarea şi punerea în aplicare a actelor
de împroprietărire şi capitolul IV - Despre răscumpărarea de către ţărani a pământului.
Problema-cheie, care a stat la baza ambelor reforme, a fost împroprietărirea ţăranilor, şi dacă în
România „clăcaşii (pontaşii) rămâneau deplini proprietari pe locurile supuse stăpânirii lor" (articolul
1), în Basarabia „dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile acordate în folosinţă ţăranilor
rămânea după moşier" (art. 1). Terenurile atribuite ţăranilor basarabeni puteau fi procurate în
proprietate personală în baza normelor indicate în regulament.
Mărimea loturilor ţărăneşti, în Basarabia, urma să fie stabilită prin înţelegeri benevole între moşieri
şi ţărani. Dacă nu se ajungea la înţelegere, ţăranilor le rămâneau vechile lor pământuri, care nu
puteau depăşi normele prevăzute de Regulament. Articolul 11 al Regulamentului prevedea pentru
judeţul Hotin -8-8,5 desetine, pentru judeţul Iaşi - 9,5 desetine, pentru /uueiui Soroca - 8-9,5
desetine, pentru judeţul Orhei - 8 desetine, pentru judeţul Chişinău - 8-9,5 desetine, pentru judeţul
Bender - 10,5-11,5 desetine, pentru judeţul Akkerman - 13,5 desetine. Aşadar, suprafaţa lotului de
împroprietărire varia între 8 şi 13,5 desetine (în medie, 7,39 desetine), diferenţa se datora calităţii
solului, şi nu forţei economice a ţăranilor.
Ţăranii erau împroprietăriţi în schimbul răscumpărării, operaţie în care rolul de intermediar îi
revenea statului, care plătea moşierului 80% din suma de răscumpărare. Astfel, ţăranii deveneau
datornici statului şi urmau să se achite cu statul în 49 ani, pe parcursul cărora să fie plătite şi
procente la suma dată.
Articolul 70 al Regulamentului acorda dreptul moşierilor de a cere mărirea dijmei cu 15%, dacă
pământul dat ţăranilor era de o calitate foarte bună, dacă în componenţa lotului ţărănesc erau incluse
livezi sau plantaţii de tutun, dacă casele ţăranilor se aflau nu mai departe de cinci verste de la
Chişinău.
Page 59
59
In 1877, a fosf emisă o lege conform căreia, în caz de imposibilitate de încasare a restanţelor prin
măsurile prevăzute de Regulament, administraţia de judeţ putea vinde la licitaţie lotul de pământ al
datornicului. Astfel, ruinarea definitivă a ţăranilor săraci era stimulată chiar de lege.
In Basarabia, existau şi alte categorii de ţărani, care urmau să fie împroprietăriţi. Prin Regulile din
23 decembrie 1869, a fost stabilită organizarea funciară a ţăranilor statului. Ţăranii statului păstrau
în proprietate pământurile pe care le foloseau mai înainte şi care erau întărite fiecărui sat printr-un
act de proprietate. Pentru acest pământ, ţăranii trebuiau să plătească o sumă anuală în vistieria
statului, care, în medie, era de 9 ruble, stabilită fiind pe 20 ani înainte.
Prin Regulile din 4 iunie 1871, coloniştii au primit în proprietate pământurile pe care le foloseau în
schimbul unei răscumpărări nu prea mari.
Ultimul act legislativ, în cadrul reformei agrare, a fost adoptat la 5 februarie 1875 - Regulamentul
cu privire la organizarea sătenilor, stabiliţi pe moşiile răzăşeşti şi mici din gubernia
Basarabia. Ţăranii puteau primi pământ în schimbul unei sume de răscumpărare, care era mai mare
decât pentru celelalte categorii de ţărani. Proprietarii care aveau mai puţin de 50 de desetine erau
scutiţi de împroprietărirea ţăranilor, astfel încât mulţi ţărani au rămas fără pământ şi li s-a permis să
plece în alte părţi ale Imperiului. Mulţi din cei ce plecau reveneau (40% s-au întors înapoi),
deoarece nu găseau pământuri libere sau nu se puteau adapta la condiţiile din locurile străine. în
astfel de condiţii, ţarismul a stimulat politica de amestecare a popoarelor, strămutând pe băştinaşii
din Basarabia, iar Basarabia colonizând-o cu populaţie de origine etnică diferită.
In urma reformei agrare, s-au dezvoltat mai rapid relaţiile capitaliste în agricultură, au dispărut
barierele juridice dintre diferitele categorii de ţărani, toţi formând o singură categorie -ţăranii, care
se supuneau instituţiilor ţărăneşti.
Tulburările ţărăneşti au silit guvernul ţarist să facă unele concesii. De la 1 ianuarie 1906, sumele de
răscumpărare au fost micşorate pe jumătate, iar, de la 1 ianuarie 1907, încasarea lor a fost anulată.
Ţăranilor li se dădeau drepturi egale în privinţa serviciului de stat, libertate în privinţa alegerii
domiciliului, erau interzise pedepsele corporale aplicate de judecătoriile ţărăneşti (de voloste).
.Concomitent cu reforma agrară, ţarismul a fost nevoit să modernizeze administraţia locală. La 1
ianuarie 1964, ţarul a semnat Regulamentul cu privire la instituţiile guberniale şi judeţene de
zemstvă, care prevedea formarea în gubernii şi judeţe a unor organe de zemstvă - adunarea şi
uprava de zemstvă. în Basarabia, aceste instituţii au fost înfiinţate abia în 1869. în competenţa
acestor organe, intrau probleme ce ţineau de gospodăria locală, căile de comunicaţii, poştă, serviciul
sanitar şi medical, alimentaţie, instrucţiune publică. în domeniul educaţiei şi instruirii, ele au servit
în calitate de instrument suplimentar al politicii rusificatoare. Adunarea judeţeană şi regională de
zemstvă se întrunea anual şi era organ deliberativ, iar uprava - organ executiv.
Conform decretului despre introducerea în Basarabia a instituţiilor de zemstvă, zemstvele erau nişte
organe reprezentative şi elective. în componenţa lor, alături de moşieri (77 la sută), intrau
reprezentanţii clerului, burgheziei şi ţărănimii (5,6 la sută). Zemstvele nu aveau niciun fel de
atribuţii de ordin politic, ele se ocupau doar de problemele economice şi culturale. De competenţa
lor, ţinea construirea drumurilor locale, ocrotirea sănătăţii etc. Zemstvele, însă, nu erau unicele
Page 60
60
organe locale, ci activau paralel cu organele numite de autorităţile centrale: guvernatorul şi
ispravnicii de judeţ.
Reforma orăşenească. Introducerea unei autoadministrări limitate a avut loc şi la nivelul oraşelor
prin elaborarea „Regulamentului urban" din 1870. Conform acestui regulament, în Basarabia, au
fost inaugurate dume şi uprave orăşeneşti, care erau nişte organe elective, alese de orăşeni în baza
censului fiscal. Prima dumă a fost creată în martie 1871 la Chişinău. Duma era organul deliberativ,
iar uprava - cel executiv.
Duma avea aceleaşi funcţii ca şi zemstvă, numai că în cadrul oraşului: învăţământul public,
ocrotirea sănătăţii, amenajarea oraşelor, pavanea şi iluminarea străzilor, construirea apeductelor etc.
Izvoarele dreptului şi legile locale ale Basarabiei. Reforma judiciară
După anul 1812, în Basarabia, se aplică legile penale ruseşti, specificul cărora era aplicarea
pedepsei în dependenţă de starea socială a infractorului. în Rusia, până în 1835, în domeniul
dreptului penal, s-au aplicat mai multe legi, chiar începând cu Pravila de Sobor a lui Alexei
Mihailovici. Din 1835, a intrat în vigoare Codul general „Svod zaconov", codificare înfăptuită de
M.M. Speranski; volumul 15 trata probleme de drept penal.
In 1845, a fost adoptat un nou cod penal, care a intrat în vigoare din 1846 („Ulojenie o nakazaniah
ugolovnîh i ispravitelinîh"). Astfel, dacă comparăm legislaţia penală din Principatul Moldovei, în
prima jumătate a sec. XIX, cu legislaţia penală rusă, aplicată în Basarabia, observăm că pedepsele
discriminatorii în legătură cu apartenenţa socială erau în ambele legislaţii. în timp ce legislaţia
penală din Moldova socotea mai grave infracţiunile contra personalităţii şi averii, iar cea rusă pe
cele împotriva statului. Pedepsele foarte grave pentru infracţiunile împotriva bisericii şi a statului
duceau la o aplicare pe larg a pedepsei cu moartea şi a muncii silnice fără termen.
In domeniul dreptului civil, s-a admis aplicarea legilor locale ale Basarabiei. Desigur, acestea erau
legile Moldovei, care s-au aplicat pe teritoriul Basarabiei, cum ar fi:
Hexabiblul lui Armenopol (sau „Cele şase cărţi de judecată"), care avea o aplicare largă în
Moldova din sec. XVIII şi prezenta extrageri din dreptul romano-bizantin;
Manualul de legi al lui Andronache Donici, publicat la Iaşi în 1814;
Sobornicescu Hrisov de la 1785 al domnitorului Alexandru Mavrocordat, care conţinea prevederi
referitoare la dreptul de protimisis şi la holopii ţigani;
.
Legile locale se aplicau în cazul când ambele părţi erau basarabene, în celelalte cazuri, ca şi în cazul
când erau lezate interesele statului, se aplica legislaţia rusă. Dat fiind că legile locale nu erau
codificate şi în unele cazuri lipseau normele respective pentru anumite infracţiuni, se aplica
Page 61
61
legislaţia rusa. Legile locale ale Basarabiei nu se aplicau în ţinuturile Akkerman şi Izmail, unde era
multă populaţie venită, colonişti.
Toate aceste împrejurări duceau la necesitatea de a codifica legile locale. Boierii moldoveni din
Basarabia puneau în faţa autorităţilor această chestiune, în special după adoptarea în Moldova a
Codului Calimach. A fost formată o comisie de codificare din specialişti, căreia i se poruncea să
sistematizeze toate legile Principatelor Moldova şi Valahia. Printre specialişti era şi Petru Manega,
originar din Valahia, doctor în drept la Universitatea de la Paris. Codul de legi a fost gata în 1821,
dar el n-a primit sancţiunea ţarului, căruia nu i-a plăcut pentru că principiile erau ale dreptului
romano-bizantin şi nu ale legislaţiei ruse şi pentru că se asemăna cu Codul Calimach din Moldova.
Astfel, păstrarea legilor locale n-a dus la codificarea lor, dar, folosindu-se tot mai des prevederi ale
dreptului rus, s-a restrâns sfera legilor locale.
Reforma judecătorească. în noiembrie 1864, ţarul a semnat patru acte legislative - statute - care
prevedeau reforma judecătorească. în baza acestora, justiţia urma să fie reorganizată pe principii
moderne. La 22 aprilie 1869, Consiliul de Stat a permis aplicarea statutelor judecătoreşti şi în
Basarabia. Prin această reformă judiciară, se proclama separarea justiţiei de administraţie.
Justiţia a devenit publică şi orală pentru toate stările sociale. A fost proclamat principiul egalităţii
tuturor cetăţenilor în faţa legii. Specificul reformei legislative în Basarabia consta în faptul că
ţarismul a abrogat legislaţia locală şi a interzis reglementarea ei. în plus, toată procedura judiciară,
conform legii, se făcea în limba rusă, deşi majoritatea populaţiei nu o cunoştea. Au fost înfiinţate
judecătorii locale -de împăcare. Ca instanţă de apel, în judeţ, era Congresul judecătorilor de
împăcare. Ca instanţă de apel pentru Judecătoria districtuală era Curtea de Apel din Odesa..
Cu toate că reforma judecătorească a fost cea mai consecventă, nici ea n-a rupt definitiv cu justiţia
medievală. în voloste, au fost păstrate judecătoriile speciale ţărăneşti, create prin reforma
ţărănească, care puteau pedepsi chiar cu pedepse corporale.
Chestiunile despre desfacerea căsătoriei erau, ca şi mai înainte, de competenţa bisericii. Un
consistoriu special în Chişinău examina astfel de cauze, dar decizia era confirmată de Sfântul Sinod
din Petersburg.
Prin Reforma din1863 a fost separată anchetarea pe crimele cele mai grave de poliţie, fiind instituiţi
judecătorii de instrucţie. La Chişinău, au fost întăriţi patru judecători de instrucţie, prin judeţe - câte
doi. După organizarea Judecătoriei districtuale, la Chişinău, în rândurile personalului acesteia,
activau şi 16 judecători de instrucţie.
Reforma judecătorească a prevăzut şi reorganizarea procuraturii şi instituirea avocaturii. Procurorii
erau instituiţi pe lângă judecătoriile districtuale şi Curţile de Apel. Pe lângă Judecătoria districtuală
din Chişinău, a fost numit un procuror şi opt tovarăşi ai lui. Supravegherea activităţii procurorilor
era făcută de ministrul de justiţie, care, concomitent, era şi procuror general. Procurorii organizau şi
coordonau activitatea de anchetare, făceau rechizitoriu de învinuire şi sesizau instanţa, susţineau
învinuirea în judecată. Avocaţii înfăptuiau apărarea în instanţă a justiţiabililor, ajutând cu mijloace
specifice, în cadrul legii, aflarea adevărului în instanţă.
Page 62
62
Corpul avocaţilor era organizat pe lângă Curţile de Apel, avându-şi consiliile de guvernare în
oraşele de reşedinţă a Curţilor. La Chişinău, nu era Curte de Apel, de aceea avocaţii de la Curtea de
Apel din Odesa aveau la Chişinău o secţie specială a Consiliului avocaţilor din Odesa.
Au fost organizate birouri notariale - în fiecare centru de judeţ şi gubernie. Ele se ocupau de
autentificarea actelor, primeau spre păstrare documente de la părţi etc.
In privinţa izvoarelor de drept, în domeniul dreptului civil, se aplicau, totuşi, legile locale ale
Basarabiei. însă unele prevederi ale acestora au fost înlocuite cu legislaţia rusă.
In ceea ce priveşte dreptul penal, se aplica dreptul penal rus. Acesta păstra caracterul neegal al
pedepsei, al inegalităţii în faţa legii.
.
3.Lupta de eliberare în Basarabia şi restabilirea statalităţii naţionale
Deja la sf.sec.XIX ia naştere mişcarea de eliberare naţională. aceasta fiind reprezentată de Z.
Arbure, Zubcu-Codreanu, C. Stere, E. Alistar ş.a., care au contribuit la trezirea conştiinţei naţionale,
mulţi din ei plătind cu exil şi prigonire din partea autorităţilor ţariste.In prima jumătate a anului
1917, viaţa politică a întregii Rusii, inclusiv a Basarabiei, s-a activizat vădit. De rând cu alte partide,
în viaţa politică a Basarabiei, s-a încadrat, din 3 aprilie 1917, Partidul Naţional Moldovenesc.
Partidul Naţional Moldovenesc şi-a declarat deschis programul său politic, ce consta în lupta pentru
eliberarea naţională: 1) dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru moldovenii din
Basarabia şi de dincolo de Nistru; 2) autonomia administrativă şi legislativă a Basarabiei, ca legile
privitor la viaţa internă a Basarabiei să fie întărite de Sfatul Ţării; 3) în parlamentul Rusiei,
Basarabia să fie reprezentată de trimişii ei; 4) administraţia şi judecata să fie înfăptuite în
limba poporului de slujbaşi ieşiţi din sânul poporului. Limba rusă să fie întrebuinţată
pentru legăturile cu stăpânirea de sus; 5) în şcolile de toate treptele, limba de predare să fie
limba poporului; 6) biserica să aibă autoconducerea ei, să fie o mitropolie cu arhiereu moldovean;
7) moldovenii să înveţe slujba ostăşească pe loc în limba lor; 8) să se oprească colonizarea
Basarabiei şi să dea pământ sătenilor plugari, care n-au pământ sau n-au de ajuns; 9) să se
întocmească cât mai bine viaţa economică a Basarabiei şi veniturile să se întrebuinţeze pentru
necesităţile ei.
Programul Partidului Naţional Moldovenesc, în scurt timp, a fost recunoscut de majoritatea
forţelor social-politice din Basarabia. Deja, la 6-7 aprilie, şi-a exprimat adeziunea la aceste cerinţe
Congresul general al cooperaţiei săteşti. La 19 aprilie, la Partidul Naţional, aderă şi Comitetul
soldaţilor şi ofiţerilor basarabeni din garnizoana Odesa.
Ideea creării unui parlament al Basarabiei a fost percepută de basarabeni, odată cu prăbuşirea
imperiului ţarist şi apariţia primelor formaţiuni democratice în viaţa politică. Realizarea ideii
autodeterminării presupunea şi constituirea unui organ legislativ. Cu şi mai mare insistenţă, s-a
pronunţat în apărarea intereselor populaţiei moldoveneşti din ţinut şi a luptei pentru
autodeterminarea naţională Congresul militarilor moldoveni, care a avut loc la Chişinău între 20
şi 27 octombrie 1917. La Congres, au luat parte reprezentanţi ai soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni în
Page 63
63
număr de 600. Pe ordinea de zi a Congresului, figurau 14 probleme, printre care: autonomia
Basarabiei, reforma agrară, armata şi şcoala naţională, oprirea colonizării cu elemente din afară,
alegerea a 3 deputaţi în Sfatul popoarelor din Rusia. La Congres, au fost adoptate 10 rezoluţii. în
rezoluţia despre autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, se menţiona că Basarabia va fi subiect
cu drepturi depline al Republicii Federative Democratice Ruse. Prin urmare, Congresul militarilor
moldoveni a adoptat decizia privind constituirea Sfatului Ţării ca organ legislativ suprem al puterii
în ţinut şi a stabilit ca, în componenţa lui, să intre 120 de delegaţi, urmând ca 70%, dintre deputaţi
să fie moldoveni, iar restul 30% să fie deputaţi reprezentanţi ai altor naţionalităţi din ţinut. Deputaţii
în Sfatul Ţării urmau să fie aleşi - o parte - la Congresul militar-moldovenesc, ceilalţi de zemstve,
asociaţii, partide, sindicate, congrese ale ţăranilor; moldovenilor de peste Nistru li se rezervau 10
locuri în Sfatul Ţării.
Intr-un timp relativ scurt, în Sfatul Ţării, au fost aleşi deputaţi din partea zemstvelor, dumelor,
Sovietului gubernial, sindicatelor, cooperaţiei, Congresului învăţătorilor, ţăranilor, de la partidul
eserilor, social-democraţilor, Partidului Naţional Moldovenesc, socialiştilor norodnici etc. Biroul de
organizare ales de către Congresul militarilor moldoveni a convocat pentru 21 noiembrie 1917
Sfatul Ţării. . Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales cu unanimitate de voturi, Ion Inculeţ..
Sfatul Ţării, ca organ al puterii din Basarabia a adoptat la 2/15 decembrie 1917, o declaraţie
privitoare la constituirea Republicii Democratice Moldoveneşti. S-a constituit Guvernul republicii -
Consiliul Directorilor Generali.
Parlamentul şi Consiliul Directorilor Generali au înfăptuit primele reforme democratice în
Basarabia, au introdus limba română ca limbă de activitate a organelor de stat, au numit prefecţi şi
sub-prefecţi, la sate au fost aleşi consilieri de comună, au fost desfiinţate zemstvele etc.
In cadrul şedinţelor Sfatului Ţării, au fost discutate şi adoptate decizii corespunzătoare cu privire la
crearea Direcţiei poştelor, telegrafelor şi telefoanelor, crearea Băncii Naţionale în baza sucursalei
Băncii Imperiale ruse din Chişinău.
Toate liniile de cale ferată de pe teritoriul Basarabiei au fost trecute la statul moldovenesc.
Concomitent, a fost naţionalizată justiţia şi creată Curtea de Casaţie, a fost reorganizată armata, s-a
introdus impozitul pe tutun etc.. La adresările Consiliului Directorilor Generali, Guvernul României
a acceptat invitaţia privind introducerea armatei în Basarabia. Această decizie a fost aprobată de
reprezentanţii Antantei şi de generalul rus Şcerbaciov D.G., interesaţi de asigurarea ordinii în ţinut.
în seara zilei de 13/26 ianuarie 1918, trupele române au intrat în oraşul Chişinău. Către începutul
lunii martie, armata română a instaurat ordinea în ţinut. Aceasta a dat posibilitate Sfatului Ţării să-şi
continue activitatea legislativă..
La 24 ianuarie (6 februarie), Sfatul Ţării a adoptat cu unanimitate de voturi Declaraţia care
proclama lndependența Republicii Democratice Moldovenești .
Un alt act legislativ important al Sfatului Ţării a fost Declaraţia din 16(29) martie 1918. în această
declaraţie, se sublinia că proclamarea unirii cu unele sau alte state ţine în exclusivitate de
competenţa Parlamentului - Sfatul Ţării..
Page 64
64
In zilele de 25 şi 26 martie (7 şi 8 aprilie), chestiunea unirii a fost discutată în cadrul fracţiunilor
parlamentare. La şedinţa solemnă a Sfatului Ţării la 27 martie (9 aprilie) 1918, în numele blocului
moldovenesc, deputaţii Ion Buzdugan şi Vasile Cijevschi au dat citire, în limbile română şi rusă,
Rezoluţiei privind unirea Basarabiei cu România. în numele poporului Basarabiei, Declaraţia,
conţinea 11 condiţii de unire. După discuţii controversate, s-a propus votarea nominală şi deschisă a
Declaraţiei. Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, a pus la vot Rezoluţia Blocului Moldovenesc,
care a fost adoptată cu o majoritate de voturi.
Declaraţia de unire reflectă preocuparea românilor basarabeni pentru conservarea libertăţilor
democratice dobândite în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 şi asigurarea unei certitudini
privind consfinţirea acestor drepturi în cadrul României. Sfatul Ţării, reorganizat, rămânea să
activeze, în continuare, până în aprilie 1920, având misiunea organizării administrative, tranzitorie,
până la completa unificare instituţională, administrativă şi legislativă cu Romănia.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Page 65
65
Tema 11INSTIUTUȚII JURIDICE ALE ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Unificarea legislativă,reformele din domeniul administrativ.
.
Unificarea legislativă a fost realizată prin aplicarea concomitentă a două proceduri: extinderea
legilor în vigoare în România pe teritoriul provinciilor unite şi elaborarea unor noi acte normative
care înlocuiau reglementările similare aflate în uz în provincii. Această modalitate a presupus
rămânerea în vigoare a unor reglementări aparţinând Imperiului Austro-Ungar şi Rus, în măsura în
care organele legislative ale statului roman nu au elaborat reglementări proprii de înlocuire.
Iniţial, au fost luate măsuri pentru unificarea denumirilor organelor locale şi funcţiilor. La 14 iunie
1925, a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă care, pe de o parte, a extins organizarea
existentă în vechea Românie (împărţirea teritoriului în judeţe, plase şi comune), pe de altă parte, a
prevăzut o serie de elemente noi, moderne. Organele locale se constituiau, în principal, pe baza
principiului eligibilităţii. Unitatea administrativă de bază era comuna, clasificată în două categorii:
comuna rurală şi comuna urbană. întrucât conducerea comunei presupunea un aparat care trebuia
salarizat din venituri proprii (primar, ajutor de notar, secretar comunal, agent agricol), urma că,
pentru formarea unei comune rurale, trebuiau să se asocieze mai multe sate cu interese comune,
încât să poată fi mobilizate fondurile necesare. Din acest motiv, a rezultat o tendinţă de centralizare,
opusă tradiţiei istorice care păstrase secole Ia rând organe de conducere la nivelul fiecărui sat.
Comunele urbane se clasificau în comune reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. în
funcţie de numărul populaţiei şi importanţa economică, unele comune urbane reşedinţă de judeţ
puteau fi declarate municipii.
In comunele urbane sau rurale, funcţionau consilii comunale, care puteau avea iniţiative şi formula
decizii în probleme de interes local, precum învăţământul, întreţinerea drumurilor, probleme
edilitare sau culturale. Ele erau abilitate de lege să aleagă primarul, candidaţii de primar pentru
municipii şi Delegaţia permanentă. Aceasta din urmă funcţiona ca organ consultativ pe lângă primar
în intervalul dintre sesiunile Consiliului comunal. în funcţie de necesităţi şi de posibilităţile
financiare, comunele aveau libertatea de a-şi înfiinţa servicii sanitare, financiare, tehnice,
administrative etc.
Mai multe comune formau o plasă, ca organ intermediar între comună şi judeţ. Aceasta era condusă
de către un pretor, numit prin decizie ministerială şi repartizat în judeţ de către conducătorul
acestuia - prefectul. Pretorul era şef al poliţiei din plasa respectivă, ofiţer de poliţie judiciară.
Judeţul (ca şi comuna) avea personalitate juridică, era condus de un prefect, numit prin Decret regal
la propunerea Ministerului de Interne. El era reprezentant oficial al guvernului şi şef al
administraţiei judeţene până la nivel de comună. Prin intermediul său, activitatea din judeţ, din
comune se afla sub supravegherea Consiliului Administrativ Superior al Ministerului de Interne şi,
prin aceasta, al guvernului. Numai municipiile aveau (în afara prefectului) dreptul de a se adresa
direct Ministerului de Interne.
Page 66
66
Prefectul executa deciziile Consiliului judeţean şi (între sesiunile acestuia) ale delegaţiei
permanente judeţene. Administraţia judeţeană era constituită din consilieri aleşi şi consilieri de
drept. Conform Legii din 1925, România era împărţită în 71 de judeţe, 166 oraşe şi municipii şi
8708 comune rurale.
Spre deosebire de alte domenii, în care reglementările adoptate de liberali au rămas literă de lege
până în anul 1938, în domeniul administraţiei locale, aproape toate forţele politice au avansat soluţii
proprii. De aici, survine o anumită instabilitate legislativă. în anul 1929, politicienii naţionali-
ţărănişti, ajunşi la putere cu un an în urmă, au elaborat o nouă lege pentru organizarea administraţiei
locale (3 august 1929). Ulterior, şi această lege a făcut, până în anul 1936, obiectul a 11 modificări.
Noua lege a impus principiul descentralizării administraţiei, în acest sens, s-a prevăzut împărţirea
comunelor urbane sau rurale în sectoare, care, ca şi judeţele şi comunele, aveau personalitate
juridică. Satele aferente unei comune deveneau sectoare ale comunei, având dreptul de a se admi-
nistra printr-un consiliu sătesc. între guvern şi judeţ, se creau Directorate ministeriale (sau
administrative). S-au creat noi organe ale Poliţiei şi Jandarmeriei, care au intrat sub conducerea
prefectului.
Prin aceeaşi lege, femeile cu studii superioare au primit dreptul de vot la alegerea consiliilor
comunale şi judeţene. Un rol important în perfecţionarea organizării administrative a avut noul
organ Consiliul Superior Administrativ pe lângă Ministerul de Interne având prerogative de
coordonare, îndrumare şi control ale activităţii judeţelor şi comunelor. Pentru a asigura redactarea
proiectelor de legi şi regulamente, a fost constituit Consiliul Legislativ. în sensul prevederii din
Constituţie, referitoare la funcţia socială a proprietăţii şi rolul statului au fost reorganizate Camerele
de Comerţ şi Industrie, au fost înfiinţate Camerele Agricole, Camerele de Muncă şi Casa Pensiilor.
După 1918, nu numai în România, ci şi în multe state ale lumii, s-a simţit nevoia unui nou sistem
de drepturi şi libertăţi democratice, pe fondul schimbării raporturilor de forţe între clasele şi
categoriile sociale.
Proiectul noului act fundamental, pornind de la forma şi conţinutul celui din 1866 a răspuns, în
mare măsură, nevoilor reale ale statului şi societăţii româneşti. Votul definitiv a avut loc la 26 şi 27
martie 1923, promulgarea s-a făcut la 28 martie 1923, iar publicarea o zi mai târziu.
Cele 8 titluri şi 138 de articole au preluat 60% din textele Constituţiei anterioare,totuși menţionăm
câteva din elementele de noutate în raport cu Constituţia din 1866: introducerea principiului
naţionalizării bogăţiilor subsolului şi concepţiei privind funcţia socială a proprietăţii, introducerea
controlului legalităţii actelor administrative, a prevederii conform căreia, în caz de pericol de stat,
poate fi instituită „starea de asediu general sau parţial". Deşi multe prevederi ale Constituţiei au fost
eludate, ea a reglementat, într-o manieră pozitivă, democratică, organizarea şi funcţionarea statului
român.
Page 67
67
Dreptul civil, procedura civilă
La temelia dreptului civil, a rămas Codul civil din 1864, completat de o serie de legi şi alte acte
normative. Se consideră că procesul de unificare, în acest domeniu, s-a încheiat în anul 1943.
Cele mai mari dificultăţi în reglementarea relaţiilor de drept civil au avut drept obiect problema
proprietăţii, deoarece, conform art. 480 din Codul civil al anului 1864, dreptul de proprietate avea
caracter absolut. Fără a se proceda la o modificare a Codului, Constituţia din 1923 a impus
principiul considerării proprietăţii drept funcţie socială. Consecinţele noului concept vizau dreptul
statului de a interveni în unele domenii ale vieţii economice, de a dirija legislativ unele procese
economice.
Dreptul de proprietate nu mai purta „de facto" caracter absolut din moment ce, de pildă, proprietarul
unui teren nu mai avea, ca până acum, drepturi depline şi asupra subsolului respectiv. Nevoile
sociale, inexistente la 1864, au determinat îngrădiri şi cu privire la dreptul asupra spaţiului aerian.
Naţionalizarea şi apoi comercializarea unor întreprinderi de către capitalul privat, autohton şi străin,
reprezenta o succesiune de transferuri de proprietate, ale căror urmări juridice nu puteau fi complet
anticipate. De altfel, modul cum s-a derulat reforma agrară, prin decrete-legi aplicabile separat pe
provincii, exprima şi starea de nesiguranţă legislativă din domeniu.
Noul cadru de drept civil s-a realizat treptat, prin legi organice: Legea tarifului vamal din 1921 (care
a înscris o serie de prevederi cu privire la proprietatea industrială), amintitele legi din anii 1923 şi
1924 (Legea apelor, Legea minelor, Legea energiei, Legea comercializării şi controlului
întreprinderilor economice ale statului, Legea pentru înfiinţarea Societăţii Naţionale de Credit
Industrial, Legea pentru înfrânarea speculei ilicite), Legea pentru exploatarea minelor din 1929,
Legea pentru reglementarea circulaţiei pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire din
1929, Legea pentru garantarea de către stat a obligaţiilor emise de societăţile industriale din 1931,
Legea bancară din 1934, Legea minelor din 1937.
Tot aici se înscriu şi legile, regulamentele şi alte acte normative, care reglementau regimul
obligaţiilor, respectiv relaţiile dintre creditori şi debitori. Lipsa de capitaluri în perioada refacerii
economice şi în etapa următoare a provocat o extindere a cămătăriei, chiar unele bănci apelând la
procedee de acest tip. Fenomenul a fost reclamat mai ales de micii întreprinzători, dar cei mai
afectaţi au fost ţăranii, care n-au putut obţine pe recoltele lor câştiguri suficiente pentru a plăti
creditele, la care mulţi se angajaseră după reforma din 1921.
Aparent, exista soluţia valorificării drepturilor de creanţă prin executarea ipotecilor, dar teama
guvernanţilor de o revoltă generalizată a satelor a împiedicat aplicarea ei. Sub presiunea cumulată a
categoriilor sociale afectate şi a băncilor s-au adoptat câteva legi importante: la 7 februarie 1929,
Legea monetară, prin care conţinutul monedei naţionale, leul, s-a stabilit la 9 mg aur fin (9/10)
convertibilitatea biletelor B.N.R., urmând să se facă în monede şi lingouri de aur, cu condiţia ca
solicitantul să prezinte la schimb suma minimă de 100.000 lei. Leul astfel stabilizat, avea un
conţinut în aur de 32 de ori mai mic decât leul antebelic, o autentică devalorizare. La 19 aprilie
1932, Legea pentru asanarea datoriilor agricole a redus datoriile proprietarilor mici cu 50%,
diferenţa fiind transformată în creanţă amortizabilă în 30 ani cu o dobândă de 4%. La 14 aprilie
Page 68
68
1933, Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane a acordat un moratoriu de 5 ani
pentru micii proprietari.
S-a extins semnificativ contractul de consignaţie, care altădată avusese o sferă redusă de aplicaţie.
în cazul falimentului comercianţilor, bunurile aflate în consignaţie nu puteau fi preluate de creditorii
acestora, nefiind în proprietatea consi-gnatarilor, ci a consignantului, care, astfel, îşi păstra capaci-
tatea economică.
Condiţia juridică a persoanei fizice a suferit unele modificări, însă, de mai mică amplitudine.
Amintim, în primul rând, Legea actelor civile din 1928, prin care s-a înfăptuit unificarea legislativă
în această materie. Legea contractelor de muncă din 1929 a eliminat restricţia privitoare la
capacitatea femeii de a încheia convenţii de muncă, precum şi beneficiile sau achiziţiile având ca
izvor orice remunerare (până atunci, femeia avea nevoie de consimţământul soţului sau tutorelui).
Legea privitoare la ridicarea incapacităţii femeii măritate, promulgată în anul 1932, a redus din
prerogativele soţului (cap al familiei), permiţând femeii să-şi înstrăineze bunurile fără autorizaţia
soţului.
Schimbările survenite în plan politico-statal au determinat modificării importante şi în regimul
persoanelor juridice. Până acum personalitatea juridică se acorda prin lege. Frecvenţa constituirii de
asociaţii, fundaţii etc. a condus la aplicarea sistemului acordării personalităţii juridice prin proce-
dură specială în faţa instanţelor judecătoreşti. Cea mai importantă lege în domeniu a fost
promulgată la 6 februarie 1924, Legea pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii).
Antecedentele se găsesc în art. 27 al Constituţiei din 1866 („românii au dreptul de a se asocia
conformându-se legilor care reglementează exerciţiul acestui drept"). Legea are în vedere numai
asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comerţ şi
altor legi.
Legislaţia muncii a apărut, ca domeniu distinct, în perioada anterioară Primului Război Mondial,
dar abia după anul 1918 a cunoscut realizări majore.
Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 8
septembrie 1920. S-a prevăzut o procedură modernă de arbitraj, cu participarea unor organe
specializate ale statului şi cu parcurgerea unor termene. Grevele cu caracter politic au fost interzise.
Procedura concilierii şi arbitrajului a fost inclusă şi în Legea contractelor colective de muncă
(refuzul unei părţi de a se supune concilierii şi arbitrajului devenea motiv de desfiinţare a
contractului de muncă). Problematica repausului duminical (abordată prima dată în anul 1897, până
atunci doar sărbătorile religioase fiind recunoscute drept zile de odihnă), a fost reluată prin legea din
anul 1925 (referitoare la repausul duminical şi a sărbătorilor legale).
La 13 aprilie 1928, a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor şi a
femeilor. Conform revendicărilor muncitoreşti exprimate pe plan intern şi internaţional şi înscrise în
documente internaţionale, ziua de muncă a fost stabilită, ca durată, la 8 ore. A fost interzisă
angajarea la muncă, ca salariaţi, a copiilor sub 14 ani; femeilor gravide (care în perioada gravidităţii
nu puteau fi concediate), cărora li s-a acordat dreptul la concediu de naştere.
Legea contractului colectiv de muncă din 1929 a recunoscut şi reglementat trei tipuri principale de
contracte: de ucenicie, individual de muncă şi colectiv de muncă. Au fost detaliate drepturile,
Page 69
69
obligaţiile părţilor şi sancţiunile legale. Legea a contribuit, în bună măsură, la limitarea abuzurilor,
la detensionarea climatului social.
O realizare importantă a constat în unificarea regimurilor de asigurări sociale, conform Legii
adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de muncă, invaliditate, maternitate şi
deces a devenit obligatorie pentru salariaţi (inclusiv ucenicii) atât în întreprinderile publice, cât şi în
cele private. Contribuţiile la fondurile de asigurări urmau să provină din partea salariaţilor,
patronilor şi statului.
In acelaşi an, a fost adoptată şi Legea pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei muncii. Pentru a
soluţiona litigiile privind reglementarea, organizarea şi ocrotirea muncii, a meseriilor şi sănătăţii
lucrătorilor, s-au creat judecătoriile de muncă pe lângă Camerele de muncă având competenţă în
acest domeniu.
In procedura civilă, după marea Unire, s-au adus modificări mai ales în sensul extinderii Codului
din 1864, unificării organizării judecătoreşti şi accelerării judecăţilor.
Extinderea Codului din 1864 a fost completată cu adoptarea unor legi noi. în primul rând, a fost
necesar a se efectua unificarea organizării judecătoreşti. Legea, purtând acest titlu din 15 iunie
1924, a aşezat elementele sistemului astfel: judecătorii (rurale, urbane şi mixte), tribunale (în fiecare
judeţ, compus din una sau câteva secţiuni), Curţi de Apel (având mai multe secţiuni), Curţile cu juri
(competente numai în procese penale) şi Curtea de Casaţie ca instanţă supremă.
Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925 a simplificat procedurile şi a unificat
competenţa judecătoriilor. Termenul de apel, care înainte de aceasta era de 30 zile, a fost redus la 15
zile, desfiinţându-se şi dreptul părţii care nu s-a prezentat la primul termen de a cere reînceperea
procesului.
Dreptul penal, procedura penală
După repetate modificări ale proiectului, noul Cod penal a fost adoptat abia la 18 martie 1936, data
intrării în vigoare a fost stabilită pentru 1 ianuarie 1937. Până atunci, au fost elaborate reglementări
cu caracter unificator şi normativ referitor la o serie de probleme.
Principala reglementare penală, până la data de 1 ianuarie 1937, a vizat viaţa politică. La 19
decembrie 1924, a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii publice
(supranumită legea Mârzescu). Legea a fost elaborată în contextul tensionat al relaţiilor cu Uniunea
Sovietică, care, refuzând să recunoască unirea Basarabiei cu România în 1918, declanşase, prin
intermediul Partidului Comunist Român, afiliat la Internaţionala Comunistă de la Moscova, acţiuni
politice împotriva statului român. Planul de operaţii din 8 august 1924 a prevăzut provocarea de
răscoale şi revolte împotriva autorităţilor române din Bucovina, sudul Basarabiei, Banat şi
Transilvania ..
La 16 martie 1934 şi 15 martie 1937, au fost adoptate alte legi autorizând instituirea stării de asediu,
de astă dată în contextul intensificării activităţilor politice de extremă dreaptă. La 7 aprilie 1934,
Page 70
70
după aproape 4 luni de la asasinarea, de către legionari, a primului-ministru liberal I.G. Duca,
a fost promulgată legea pentru apărarea ordinii de stat, prin care Consiliul de Miniştri putea
dizolva, prin act de guvernământ, acele grupări politice care periclitau siguranţa ordinii politice în
stat sau a ordinii sociale. Simpla participare la activităţile unor asemenea grupări putea fi
pedepsită cu închisoare corecţională şi interdicţie corecţională. A fost, de asemenea, interzisă
activitatea societăţilor secrete care desfăşurau activităţi contrare legii.
Noul Cod penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 a fost redactat în trei părţi: Cartea I, Dispoziţii
generale; Cartea a Ii-a, Dispoziţii privitoare la crime şi delicte; Cartea а Ш-а, Dispoziţii privind
contravenţiile. în expunerea de motive, Codul penal este caracterizat drept „lege fundamentală de
apărare socială", un enunţ potrivit pentru împrejurările istorice specifice în care a fost redactat. în
anii celui de al doilea deceniu interbelic, confruntarea dintre cele două mari orientări politice
extremiste, comunismul şi fascismul între ele şi amândouă împotriva sistemului democraţiei
parlamentare, a sporit în intensitate până la punctul transformării în conflict militar. Ambele
orientări au atacat democraţia, au elogiat revoluţia, au promovat violenţa în viaţa politică,
inclusiv prin asasinate şi constituirea de formaţiuni paramilitare. Ameninţarea la adresa
ordinii de stat democratice a necesitat noi abordări şi pe plan juridic. Infracţiunea a fost minuţios
reglementată, fiind sesizate trei genuri de infracţiuni: infracţiunile de drept comun, care puteau
deveni infracţiuni politice; infracţiunile politice, prin natura lor; infracţiunile de drept comun, care
nu puteau deveni, sub nicio formă, infracţiuni politice. Anumite infracţiuni au fost scoase din cate-
goria crimelor şi trecute în categoria delictelor, care erau sancţionate mai aspru şi la care minimul
de pedeapsă era mai ridicat.
Pedepsele au fost clasificate în trei categorii: pentru crime, pentru delicte, pentru contravenţii,
pentru fiecare categorie fiind prevăzute pedepse principale, complementare şi accesorii, toate într-o
manieră mai aspră decât în vechiul Cod. A apărut categoria pedepselor cu caracter politic şi a
măsurilor de siguranţă. în acelaşi sens, a fost redactat şi Codul justiţiei militare.
In domeniul dreptului procesual penal, s-a procedat mai întâi la extinderea pe tot teritoriul statului a
unor dispoziţii ale Codului respectiv din 1864, despre: poliţia judiciară şi competenţa, judecătorii de
instrucţie, mandatele de înfăţişare, aducere şi arestare, despre eliberarea provizorie şi cauţiuni,
despre recurs şi revizuire, despre competenţa Curţilor cu juri.
Unificarea legislativă a început în 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi infracţiuni
contra liniştii publice din 1924, dar s-a împlinit abia prin aplicarea noului Cod de procedură penală,
adoptat şi intrat în vigoare, odată cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie 1937).
Noul Cod a preluat, în mare măsură, reglementările celui vechi, adăugând însă elemente absolut
necesare stadiului de atunci. Astfel, crimele au rămas de competenţa Curţilor cu juri, delictele de
competenţa Tribunalelor, iar contravenţiile de competenţa Judecătoriilor. Excepţie se făcea în cazul
unor delicte politice şi de presă care erau de competenţa Curţilor cu juri.
Page 71
71
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Tema 12. INSTITUŢIIi JURIDICE ÎN R.A.S.S.M.
Constituirea R.A.S.S.M, dezvoltarea constituţională şi administrativă
La începutul lunii februarie 1924, un grup de comunişti în frunte cu Gr. Kotovski s-au adresat cu o
scrisoare Comitetului Central al Partidului Comunist cu iniţiativa de a forma, pe malul stâng al
Nistrului, din localităţile populate cu moldoveni o formă a statalităţii naţionale. Se menţiona că pe
malul stâng trăiesc de la 500-800 mii moldoveni şi având în vedere specificul lor naţional şi
conducându-se de politica naţională a bolşevicilor, poate fi creată o formaţiune statală în
componenţa Ucrainei şi a Uniunii Sovietice. Organele sovietice şi de partid vedeau în crearea
Republicii Moldoveneşti doar obiective politice şi geopolitice.
La 12 octombrie 1924, Comitetul Executiv Central al Ucrainei a adoptat hotărârea privind formarea
unei republici autonome sovietice, R.A.S.S.M. (Republica Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească), în componenţa Ucrainei.
R.A.S.S.M. era formată din 11 raioane cu capitala, până în 1929, în oraşul Balta, iar din 1929 - la
Tiraspol şi cu o populaţie de aproximativ 540.000 de locuitori.
Astfel, R.A.S.S.M. a fost creată mai mult din motive politice, propagandistice, ca să demonstreze că
puterea sovietică rezolvă problema naţională, dar, de fapt, ducându-se o politică de deznaţionalizare
prin crearea unei limbi aparte şi prin izolarea culturală a moldovenilor din Transnistria de arealul
limbii şi culturii române. La baza politicii, în Republică, a stat românofobia, promovată insistent
prin toate mijloacele.
Page 72
72
După octombrie 1924, s-a decretat formarea Comitetului revoluţionar (Revcom-ul), în atribuţiile
căruia intra formarea aparatului central al R.A.S.S.M.
Odată cu formarea R.A.S.S.M., se pune problema adoptării unei constituţii. De această
problemă se ocupă Comisariatul narodnic al justiţiei, care înaintează proiectul Comitetului
revoluţionar, acesta din urmă se pronunţă pentru lărgirea drepturilor organelor republicane.
Proiectul constituţiei a fost aprobat la Prezidiul Comitetului Executiv Central din Ucraina, care îl
transmite Congresului General al Sovietelor din R.A.S.S.M. spre adoptare. în aprilie 1925,
Constituţia R.A.S.S.M. este aprobată de Congresul I General al Sovietelor, iar, în mai al aceluiaşi
an, Constituţia a fost aprobată de Congresul IX general al Sovietelor din Ucraina. Constituţia
R.A.S.S.M. din 1925 era alcătuită din VII capitole: I. Dispoziţii generale; II. Organele supreme ale
puterii de stat; III. Sovietul Comisarilor Narodnici; IV. Organele puterii locale; V. Organele
de justiţie; VI. Bugetul statului; VII. Atributele de stat.
Constituţia R.A.S.S.M. este alcătuită în conformitate cu Constituţia Ucrainei. Conform Constituţiei,
organele supreme ale Republicii erau:
Congresul General al Sovietelor din Moldova -care adopta acte legislative, constituţia şi modi-
ficările la ea;
Comitetul Executiv Central din Moldova - care se întrunea la sesiuni, adopta acte legislative cu
excepţia adoptării constituţiei şrrnodificărilor la ea;
Prezidiul Comitetului Executiv Central din R.A.S.S.M. - în cadrul prezidiului, se formează
fracţiunea comunistă, care, din anul 1929, hotăra toate problemele până la punerea acestora în
discuţie la congrese şi sesiuni. De asemenea, conform Constituţiei, organele locale erau:
congresele raionale - funcţionau în raioane şi erau alese o dată pe an;
sovietele pe lângă care activau comitetele executive în oraşe şi sate.
Conform Constituţiei, instanţa supremă de justiţie era judecătoria principală, iar în raioane şi oraşe -
judecătoria narodnică.
Pornind de la concepţiile bolşevice despre dictatura proletariatului, constituţia n-a folosit asemenea
principii ca: separarea puterilor, supremaţia legii şi principiul statului de drept. Constituţia şi fracţia
comunistă au dus la formarea unui monopol asupra puterii din partea Partidului comunist.
In 1937, este adoptată noua Constituţie a Ucrainei, în care se conţineau norme referitoare la
R.A.S.S.M. în conformitate cu constituţia sus-numită, în ianuarie 1938, este aprobată noua
Constituţie a R.A.S.S.M.
In Constituţie, s-a introdus dreptul electoral universal, egal şi direct şi este introdusă o nouă
structură a organelor de stat:
-organul suprem al puterii era Sovietul Suprem, care avea Prezidiul ce activa între sesiuni şi poseda
funcţii legislative şi administrative;
-puterea executivă - aparţinea Sovietului Comisarilor Narodnici, care avea şi unele funcţii
legislative. Comisariatele narodnice erau constituite pe principiul de ramură;
Page 73
73
-organele locale - erau sovietele locale care ca şi Sovietul Suprem, se alegeau în baza sistemului de
vot universal, egal şi direct;
-organele de justiţie - erau reprezentate prin Judecătoria Supremă, iar în oraşe şi raioane – de
judecătoriile narodnice.
Judecătoria Supremă se alegea de Sovietul Suprem pe termen de 3 ani, iar judecătoriile narodnice se
alegeau de populaţia oraşului sau a raionului pe termen de 5 ani. Procurorul principal era numit de
Procurorul principal al U.R.S.S., iar procurorii din raioane - de procurorul Ucrainei.
Constituţia din 1938 n-a pornit de la principiul separării puterilor în stat şi supremaţiei legii.
2.Evoluția dreptului în R.A.S.S.M.
Dreptul civil. Guvernanţii sovietici considerau că dreptul civil nu este necesar, deoarece concepţia
de bază a bolşevicilor era negarea proprietăţii private.. Conducându-se de această concepţie,
bolşevicii au desfiinţat proprietatea privată prin exproprierea forţată, fără despăgubiri, a
transportului, fondului locativ în oraşe, întreprinderilor industriale şi comerciale etc., pe care le-au
declarat proprietate socialistă. A fost introdus monopolul de stat în comercializarea unor mărfuri
(pâine, textile, săpun, încălţăminte, chibrituri ş.a.). Satisfacerea minimului de necesităţi se făcea
prin repartizarea în baza cartelelor, care se atribuiau ţinând cont de apartenenţa de clasă. în astfel de
condiţii, s-a pierdut cointeresarea în muncă. De~ aceea, în 1921, conducerea sovietică declară
trecerea la o politică economică nouă, sensul căreia era admiterea restrânsă a iniţiativei private şi a
proprietăţii private. întreprinderile mici naţionalizate anterior erau arendate persoanelor fizice, care
aveau şi dreptul de a fonda întreprinderi noi (cu un număr de 10-20 salariaţi), întreprinderile mari
puteau fi concesionate de către stat unor persoane fizice sau juridice. Convenţia de concesiune avea
ca obiect acele întreprinderi care nu puteau fi exploatate cu propriile forţe - ale întreprinderilor şi
chiar ale statului. A fost anulat monopolul de stat asupra unor mărfuri, permiţându-le ţăranilor şi
organizaţiilor cooperatiste să-şi vândă surplusurile de produse. A fost păstrat monopolul statului
asupra relaţiilor comerciale externe.
La 26 iulie 1922, C.E.C. al R.S.S. Ucraina a reprodus textul decretului R.F.S.S.R. „Despre
drepturile esenţiale de proprietate", prin care proprietatea privată imobilă era exclusă din circuitul
civil, adică nu putea constitui obiectul unei convenţii. în acelaşi an, prin decizia Comitetului
Executiv Central al R.S.S. Ucraina a fost pus în aplicare, începând din februarie 1923, Codul civil
care era alcătuit din 4 părţi (dispoziţii generale, dreptul real, obligaţional şi succesoral) şi avea 435
de articole. în acest Cod, erau indicate trei forme de proprietate: de stat, cooperatistă şi privată
(dominantă era proprietatea de stat).
Referitor la proprietate, Codul civil a indicat trei forme de proprietate - de stat, cooperatistă şi
privată, evidenţiind, ca dominantă, proprietatea de stat. Libertatea în încheierea contractelor era
îngrădită de interesele de stat, statul având dreptul să rezilieze contractele evident dezavantajoase
pentru truditori (ţărani şi muncitori).
Page 74
74
Pentru a nu reînvia proprietatea privată, puterea sovietică a interzis transmiterea prin moştenire a
averii mai mari de 10 mii ruble. Averea ce depăşea această limită era trecută în vistieria de stat.
Relaţiile contractuale libere între întreprinderi încep a fi îngrădite din 1927, când se stabileşte că
atât producerea mărfurilor, cât şi realizarea lor trebuie să fie făcută în conformitate cu planul de stat,
care stabilea şi preţurile. O situaţie similară s-a stabilit şi în domeniul comerţului. Cooperaţia de
consum se ocupa de realizarea mărfurilor industriale în baza unui contract, condiţiile căruia erau
dictate de organele de planificare.
Dreptul familial. în R.A.S.S.M., s-au aplicat Codul familiei al R.S.F.S.R. din 1918 şi Codul
familiei al R.S.S.U. din 1926. Aceste acte au proclamat egalitatea femeilor şi bărbaţilor. Biserica îşi
pierde atribuţiile de încheiere şi desfacere a căsătoriei, acestea devenind atribuţii ale statului. Erau
recunoscute legitime doar căsătoriile înregistrate de organele de stat. Codul din 1926 a stabilit
regimul comunităţii de bunuri ale soţilor în timpul căsătoriei.
Dreptul muncii. în 1922, a fost adoptat Codul muncii al R.S.S.U. Drept bază a reglementării
relaţiilor de muncă devine contractul de muncă. Contractul colectiv de muncă era încheiat între
organele sindicale şi administraţie, în acesta se indicau condiţiile de muncă şi tarifele de salarizare.
Legislaţia muncii se aplica numai muncitorilor din industrie şi comerţ, funcţionarilor, nu însă şi
ţăranilor.
Organele sindicale trebuiau să supravegheze respectarea de către administraţia întreprinderilor (de
stat sau private) a legislaţiei muncii. în legătură cu politica economică nouă, s-a înfăptuit trecerea la
asigurarea socială din fondurile create în baza defalcărilor în aceste scopuri a mijloacelor necesare
de către întreprinderi. Erau prevăzute măsuri de protecţie a muncii minorilor, femeilor, a lucrătorilor
în subteran, ziua de muncă a cărora era de şase ore. Tot şase ore lucrau cei ce practicau munca
intelectuală şi funcţionarii de la birouri.
In 1927, s-a declarat trecerea treptată la ziua de muncă de şapte ore. în 1929, s-a înfăptuit trecerea la
săptămâna de muncă de cinci şi şase zile, ultima zi a acestei săptămâni reduse era declarată zi de
odihnă. Nu se prevedea posibilitatea apelării la greve în caz de litigii de muncă. Ele urmau să fie
rezolvate de comisii speciale, camere de împăcare şi arbitraj.
Dorind o extindere rapidă a industriei, I. Stalin a decretat instituirea colectivizării în agricultură.
Ceea ce însemna că cele peste 20 000 000 de gospodării agricole particulare urmau să dispară cât
mai curând posibil. Majoritatea ţăranilor aveau să rămână în casele şi satele lor, însă lucrătorii
agricoli erau nevoiţi să-şi unească loturile familiale în pământuri colective. Astfel, la plenara CC. al
P.C.(b)R. din iulie 1928, Stalin a vorbit despre necesitatea plătirii de către ţărani a unui supratribut
pentru industrializare. în sarcina partidului, a fost pusă realizarea colectivizării şi a lichidării
chiaburimii ca clasă. O parte din comunişti (în frunte cu N. Buharin) considerau că trebuie de dus o
politică înţeleaptă faţă de ţăran, de cointeresat ţăranul, de majorat preţurile de colectare a pâinii şi de
înfăptuit industrializarea pe măsura coacerii premiselor obiective şi subiective. Propunerile n-au fost
acceptate de Stalin, fiind calificate ca „cedare chiaburului". Unica soluţie, Stalin şi conducerea de
vârf a U.S., o vedeau în forţarea colectivizării. Luarea prin forţă a pâinii de la fiecare ţăran aparte
necesita multă bătaie de cap, pe când unirea ţăranilor în arteluri agricole cu hambare comune, din
care pâinea putea fi luată uşor, i se părea cea mai bună soluţie.
Page 75
75
In R.A.S.S.M., au fost supuse politicii de deschiaburire 3200 de familii de ţărani. Avea loc
„deschiaburirea", atât a ţăranilor înstăriţi, cât şi a ţăranilor mijlocaşi. în 1932, 80,3% din
gospodăriile ţărăneşti din R.A.S.S.M. erau incluse în colhoz. în condiţiile grele de foamete,
deportării, unii ţărani încercau să treacă Nistrul în România. Cei ce erau prinşi de grănicerii
sovietici erau pe loc împuşcaţi. în februarie 1931, la Olăneşti au fost împuşcaţi de sovietici 40 de
ţărani pentru încercarea de-a trece în Basarabia românească.
In contextul colectivizării, se vorbea despre folosirea tehnicii agricole şi a unor cunoştinţe şi
procedee agrotehnice înaintate. Au fost organizate staţiunile de maşini şi tractoare, care, de la
începutul anului 1933, aveau şi secţii politice, în care intra şi reprezentantul Direcţiei politice de
stat. Deoarece ele dublau lucrul organelor de partid, apar divergenţe între unele şi altele şi la
sfârşitul anului 1934 sunt desfiinţate. Acelaşi scop (de agitaţie politică) 1-a avut şi îndreptarea
muncitorilor (în 1930, a aşa-numiţilor 25 - miişti) în sat pentru a „ajuta" ţăranii. Deoarece ei nu
ştiau situaţia din agricultură, le erau ţinute cursuri timp de două săptămâni, după care se socoteau
„specialişti" şi puteau comanda ţăranii, învăţându-i agricultura.
Sistemul administrativ de comandă a început să conducă şi ţăranul, formându-se tot noi şi noi
organe de stat. în 1929, a fost organizat comisariatul unional al agriculturii, iar în 1932 -
comisariatul gospodăriilor cerealiere şi animaliere.
In 1930, C.E.C. şi S.C.N. al ILR.S.S. au adoptat statutul model al gospodăriei agricole, în care se
conţinea interdicţia de a primi în colhoz pe chiaburi şi persoane private de drepturi electorale. Se
indica averea care trebuia socializată şi cea care nu se socializa - casele de locuit, uneltele agricole,
păsările. în 1935, după ce colectivizarea a cuprins aproape toate gospodăriile ţărăneşti, a fost
aprobat de CC. al P.C.(b) din U.R.S.S. şi S.C.N. din U.R.S.S, un nou statut-model al artelului
agricol. în el, se menţiona că pământul este dat colhozurilor în folosinţă veşnică gratuită. Aceasta
era doar o declaraţie, căci sistemul de livrări obligatorii către stat era de fapt plata pentru pământ,
plătit preferenţial, puţinul ce rămânea din venitul colhozului era împărţit colhoznicilor. Statutul
concretiza că organul suprem de conducere este adunarea generală, iar preşedintele - organul
executiv, ales de adunare. Aceste dispoziţii erau formale, căci adunării i se impunea preşedinţi care
nu activau în conformitate cu interesele colhoznicilor, ci cu indicaţiile partidului comunist. Statutul
stabilea principiul remunerării muncii în conformitate cu cantitatea şi calitatea muncii şi se stabilea
ca unitate a muncii - trudodeni - zi-muncă. Se atrăgea atenţia, ţăranii care vor să iasă din colhoz pot
primi pământul înapoi, numai dacă sunt pământuri libere din fondul de stat. Erau reglementate
cotele maxime referitoare la lotul de pe lângă casă şi a numărului de vite şi păsări, stupi, care erau
permise unei gospodării ţărăneşti. Astfel, statutul a făcut totul ca ţăranul să fie lipsit de opţiunea
unei forme optime de organizare şi să accepte ceea ce i s-a impus cu forţa - colhozul.
Dreptul penal. Chiar de la început, puterea sovietică a folosit dreptul penal şi de procedură penală
în scopul apărării dogmelor sale prin violenţă. Un izvor important al dreptului sovietic era
„conştiinţa revoluţionară", care justifica, în opinia bolşevică, violenţa. Practic, „conştiinţa
revoluţionară" însemna că organele de aplicare a dreptului procedau aşa cum socoteau că este util
cauzei revoluţiei bolşevice, adică se admitea şi analogia legii şi analogia dreptului în domeniul
penal.
Odată cu formarea R.A.S.S.M., neexistând coduri proprii, în sistemul său de drept penal, a acţionat
Codul penal al Ucrainei şi legislaţia unională.
Page 76
76
In perioada anilor '30, legislaţia penală a fost deformată prin introducerea unor sancţiuni aspre şi
neargumentate din cauza instaurarii regimului totalitar. Astfel, legea din 1929 prevedea ca cetăţenii
U.R.S.S. care au plecat peste hotare şi nu s-au întors, iar acolo duc o activitate de subminare a
sistemului sovietic vor fi consideraţi drept duşmani ai clasei muncitoare. Pentru ei, era prevăzută
pedeapsa cu moartea, care trebuia să fie pusă în acţiune în timp de 24 de ore. Această lege a avut o
acţiune retroactivă.
Legea din 1932 prevedea pedeapsa cu moartea pentru sustragerea averii de stat, colhoznice şi
cooperative, indiferent de volumul furtului (în baza acestei legi au fost pedepsite peste 50 000 de
persoane).
In anul 1934, este adoptată legea despre trădarea de patrie. Pentru spionaj şi diversiuni, se prevedea
pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii. Această lege se răspândea şi asupra membrilor familiei
infractorului (5 ani de deportări cu lipsirea drepturilor politice).
In decembrie 1931, a fost adoptată legea despre activitatea teroristă. în aceste dosare, ancheta se
reducea la 10 zile, examinarea cazului în proces - la o zi, iar sentinţa se punea în executare imediat.
Aceşti infractori erau privaţi de dreptul de a contesta hotărârea şi de avea avocat în proces. în vara
anului 1934, sunt formate organe speciale extrajudiciare, care judecau fără proces. Aceste legi au
servit drept motivare juridică a represiunilor dezlănţuite pe tot teritoriul U.R.S.S.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Tema 13. INSTITUŢIIi JURIDICE ÎN R..S.S.M.
1.Crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în 1940.
La 23 august 1939, la Moscova este semnat Pactul de neagresiune dintre Germania şi U.R.S.S.
Punctul 3 al protocolului secret, adiţional „tratatului de neagresiune", se referă la Basarabia şi
prevedea anexarea Basarabiei în favoarea U.R.S.S. La 26 iunie 1940 Moscova acţionează respectiv
şi înaintează României o notă ultimativă cerându-i retrocedarea Basarabiei. România, fiind complet
izolată şi direct ameninţată, a fost nevoită să facă concesii.
Page 77
77
Armata Roşie ocupă teritoriul Basarabiei, nordul Bucovinei şi o parte din ţinutul Dorohoi (fostul
ţinut Herţa, care nu era indicat în notă), la 28 iunie 1940, încălcând prevederile propriei note şi ale
acordului de la Odesa, care trebuia să dea un răgaz autorităţilor şi Armatei Române pentru a se
retrage. Armata Roşie a înaintat mai repede, decât s-a convenit prin înţelegeri şi, uneori, a deschis
foc asupra Armatei Române, care a înregistrat pierderi umane (de exemplu, la ieşirea din Ghişinău
au fost împuşcaţi 124 ostaşi români, la Corneşti -50). Conform datelor Statului Major al României,
la 6 iulie 1940, ucişi şi dispăruţi fără veste s-au înregistrat 356 de ofiţeri şi 42.876 de soldaţi români.
Astfel, împotriva principiilor şi normelor de drept internaţional, prin ameninţarea cu forţa şi prin
forţa armelor, Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, vechi teritorii româneşti, au fost
ocupate de Armata Roşie, anexate violent la Uniunea Sovietică şi li s-a impus un regim comunist,
totalitar.
Soarta de mai departe a Basarabiei şi Bucovinei de Nord se hotăra în cabinetele de partid, dar se
organizau şi anumite acţiuni de masă. Spre exemplu, la Chişinău şi Akkerman, au avut loc
mitinguri, unde s-au adoptat rezoluţii despre unirea Basarabiei cu R.A.S.S.M. şi formarea unei
republici unionale. Ziarul, din Moscova, al Partidului Comunist, „Pravda", scria, în acele zile, că
noua Republică Moldovenească va avea 3,7 mln. oameni şi un teritoriu mai mare decât cel al
Belgiei, Olandei, Elveţiei. Dar până la 2 august 1940, organele Ucrainei şi R.A.S.S.M. nu
ajunseseră la o părere unică cu privire la stabilirea hotarelor viitoarei republici unionale. însă,
părerea basarabenilor nimeni nici nu o solicita.
La 2 august 1940, la sesiunea Sovietului Suprem al U.R.S.S., a fost adoptată Legea despre
formarea R.S.S.M. şi includerea în componenţa Ucrainei a Bucovinei de Nord, a judeţelor Hotin,
Akkerman şi Izmail. La votarea acestei Legi, au participat numai deputaţi din stânga Nistrului, iar
din Basarabia - nimeni. 32 de basarabeni, cărora li s-a adus la cunoştinţă Legea din 2 august despre
proclamarea R.S.S.M., aveau statut de oaspeţi, de aceea, ei n-au fost admişi la votarea Legii. Din
fosta R.A.S.S.M. au fost incluse în R.S.S.M. numai şase raioane: Camenca, Râbniţa, Dubăsari,
Grigoriopol, Slobozia, Tiraspol, celelalte fiind incluse în R.S.S.U. Astfel, fiind ciopârţite teritoriile
naţionale. Populaţia R.S.S.M. era de 2,7 mln. oameni, în loc de 3,7 mln., de care scria „Pravda" în
iulie 1940; în loc de 50 mii km2- doar 34 mii km
2.
La 4 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a adoptat un decret prin care-erau
stabilite frontierele dintre Ucraina şi Moldova în conformitate cu Legea din 2 august 1940.
Populaţia moldovenească, care s-a pomenit în Ucraina, adopta hotărâri la adunările generale ale
sătenilor, trimitea adresări, scrisori lui Stalin, Kalinin şi altor conducători sovietici cu rugămintea de
a-i trece în componenţa R.S.S.M., dar ele n-au fost luate în seamă. După război, în 1946 această
problemă au pus-o şi organele R.S.S.M., în persoana Secretarului doi al P.C.M., Salagor, şi
preşedintelui Sovietului Miniştrilor, Covali, dar care, de asemenea, n-a fost auzită.
In avizul comisiei speciale a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, din 23 iunie 1990, proclamarea
din 2 august 1940 a R.S.S.M. a fost apreciată ca act nelegitim al U.R.S.S., care contravenea chiar şi
Constituţiei U.R.S.S. din 1936 şi legislaţiei internaţionale a vremii în baza următoarelor argumente:
Basarabia a fost anexată la U.R.S.S. prin forţă şi ameninţarea cu forţă;
Basarabenii n-au fost întrebaţi şi n-au participat sub nicio formă la adoptarea legii din 2 august
1940;
Page 78
78
Legea din 2 august a însemnat dezmembrarea teritoriilor naţionale româneşti (moldoveneşti) şi a
populaţiei băştinaşe a acestor teritorii între două state: R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească;
Sovietul Suprem al U.R.S.S., conform Constituţiei unionale din 1936, nu avea dreptul să formeze o
republică unională, ci doar s-o primească în componenţa U.R.S.S. Legea despre primirea în
componenţa U.R.S.S. a R.S.S.M. aşa şi n-a fost adoptată. Deci, permanent Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească a fost nelegitimă în componenţa Uniunii Sovietice
2.Evoluția constituțională Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în 1940-1944.
Odată cu formarea R.S.S.M., apare problema cetăţeniei locuitorilor Basarabiei. în martie 1941,
Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. adoptă decretul despre cetăţenia locuitorilor Basarabiei şi
Bucovinei de Nord. Conform acestuia, toţi locuitorii Basarabiei(fără consimţământul lor), personal
sau strămoşii cărora au fost supuşi ai Imperiului rus până la 25 octombrie 1917, li se întoarce
cetăţenia sovietică, iar persoanele care nu se aflau pe teritoriu] Basarabiei, dar doreau să se întoarcă
şi să primească cetăţenia sovietică, trebuiau să se adreseze la consulatele sovietice.
După proclamarea R.S.S.M., asupra întregii Republici şi-au extins atribuţiile organele centrale ale
republicii autonome, în noiembrie 1940, Sovietul Suprem al republicii autonome, la sesiune, a
hotărât petrecerea alegerilor în Sovietul Suprem al R.S.S.M. La aceeaşi sesiune, se formează
Comisia constituţională pentru elaborarea proiectului Constituţiei.
Constituţia R.S.S.M. a fost adoptată la 10 februarie 1941 şi stabilea, ca bază economică a R.S.S.M.,
proprietatea socialistă şi sistemul socialist de gospodărie, care a apărut în urma lichidării proprietăţii
private. Baza politică a Republicii se declară Sovietele de deputaţi ai muncii. Constituţia a fixat
următorul sistem de organe ale puterii de stat: Sovietul Suprem şi Prezidiu] - ca organ legislativ;
Sovietul Comisarilor Narodnici - ca guvern, dar cu unele atribuţii legislative; Comisariatele
narodnice; - Sovietele locale. Constituţia prevedea dreptul de vot universal, egal, direct şi secret. Se
admiteau gospodăriile particulare ţărăneşti, iar pământul se prevedea a fi dat în folosinţă veşnică şi
gratuită acestora.
Din decembrie 1940, în R.S.S.M., se aplică codurile Ucrainei. Regimul comunist instaurat la 28
iunie 1940 în Basarabia şi Bucovina de Nord a interzis partidele de opoziţie, a limitat eligibilitatea
organelor de stat, a lichidat drepturile elementare ale omului (dreptul la viaţă, libertatea opiniei etc.)
etc.
Toate întreprinderile basarabene au fost naţionalizate. Uniunea Sovietică considerandu-se
proprietarul tuturor resurselor materiale din R.S.S.M. La 15 august 1940, a fost adoptat decretul
„Despre restabilirea pe teritoriul Basarabiei a legilor sovietice despre naţionalizarea pământului",
care declara tot teritoriul Basarabiei, cu subsolul, pădurile şi apele ei, proprietate de stat. Tot la 15
august, a mai fost adoptat un decret „Despre naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi
de comerţ, a transportului feroviar şi de apă, a mijloacelor de comunicaţii din Basarabia; toate
acestea erau şi ele naţionalizate. La sesiunea Sovietului Suprem al R.A.S.S.M. din noiembrie 1940,
a fost pusă problema alegerilor în Sovietul Suprem al R.S.S.M. Alegerile au avut loc la 12 ianuarie
Page 79
79
1941. La 8 februarie 1941, s-a deschis prima sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.M. Sesiunea a
format Prezidiul Sovietului Suprem din 17 persoane şi Sovietul Comisarilor Narodnici.
Organele locale aşa şi nu au mai fost alese. Alegerile în organele locale - sovietele - au fost
preconizate pentru luna noiembrie 1941, dar ele aşa şi nu au mai avut loc, deoarece, în noiembrie
1941, Basarabia se afla sub administrația romănă.
Prin urmare, constituirea aparatului de stat al R.S.S.M. s-a făcut fără participarea populaţiei.
Aparatul de stat nu era decât un instrument în mâinile partidului, care deţinea monopolul asupra
puterii.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Tema 14. INSTITUŢIIi JURIDICE ȘI DE STAT ÎN R.S.S.M. ÎN PERIOADA POSTBELICĂ.
1.Evoluția R.S.S.M. în perioada postbelică
Incepând cu anul 1944, pe teritoriul R.S.S.M., se reinstaurează puterea sovietică şi regimul totalitar
comunist.Deși. situaţia economică şi socială în RSSM era foarte gravă, cu toate acestea, în anul
1944, livrările obligatorii ale ţărănimii către stat au fost supraîndeplinite. Dar, în primăvara lui
1945, s-a văzut că supraîndeplinirea planului i-a lăsat pe ţărani fără seminţe, ei fiind nevoiţi să
recurgă la împrumutul de stat. Seceta din 1946 a agravat situaţia ţărănimii. în noiembrie 1946, s-au
înregistrat primele cazuri mortale din cauza foametei. în timpul foametei din 1946-1947, s-au
pierdut circa 200 de mii vieţi omeneşti.
Pentru a înfăptui colectivizarea în masă, între anii 1948-1949, au avut loc deportări ale ţăranilor în
Siberia, deportări denumite „deschiaburiri", care includeau şi confiscarea averii ţăranilor.
Deportarea în masă a „chiaburilor" basarabeni a avut loc în noaptea de la 5 spre 6 iulie 1949. In
luna octombrie a aceluiaşi an, colectivizarea cuprindea 80% din gospodăriile ţărăneşti. Deja, în
1951, în colhozuri erau comasate circa 97,1% din gospodăriile ţărăneşti.
La 11 aprilie 1952, s-au făcut modificări în Constituţia din 1941, care aveau ca scop lichidarea
particularităţilor Constituţiei R.S.S.M. Modificările făcute ţineau de schimbările intervenite în baza
Page 80
80
economică a Republicii de după război. Astfel, în articolul 4, s-a inclus amendamentul ce demonstra
lichidarea exploatării omului de către om, articolul mai indica că proprietatea socialistă cuprinde
toate întreprinderile mari şi mici. Articolul 8 arată că sunt admise gospodăriile meşteşugăreşti
individuale, bazate pe munca proprie. De asemenea, în ianuarie 1952, a fost adoptat un decret prin
care drapelul de stat al R.S.S.M. reprezenta o pânză roşie cu o dungă verde la mijloc pe întreaga
lungime a pânzei. Astfel, după conţinut şi după formă, Constituţia R.S.S.M. era identică cu
constituţiile celorlalte republici sovietice, unica deosebire fiind denumirea republicii.
După moartea lui Stalin, în 1953, se fac unele încercări de democratizare a sistemului
sovietic.Republicilor li se oferă dreptul de a adopta codurile lor, dar acestea trebuiau să fie alcătuite
în conformitate cu legislaţia unională,respectiv, în 1958 Sovietul Suprem al U.R.S.S. a adoptat
Bazele legislaţiei penale unionale şi a republicilor unionale.
In conformitate cu Bazele legislaţiei penale, a fost elaborat Codul penal al R.S.S.M. Sovietul
Suprem al R.S.S.M. a votat Codul penal la 21 martie 1961, iar la 1 iulie 1961 a fost pus în aplicare.
La baza Codului penal, stăteau următoarele principii:
--egalitatea tuturor în faţa legii;
--principiul neretroactivităţii legii penale;
--inexistenţa infracţiunii şi pedepsei în afara legii.
Codul de procedură penală a fost pus în aplicare la 1 iunie 1961. Codul conţinea 10 titluri şi 36 de
capitole. în afară de dispoziţii generale, Codul conţinea titluri referitoare la declanşarea procesului
penal, cercetarea penală şi anchetă, procedura în faţa primei instanţe şi a celei de recurs, executarea
sentinţei. Codul pornea de la următoarele principii: înfăptuirea justiţiei penale numai de judecătorii;
egalitatea cetăţenilor în faţa legii; tragerea la răspundere penală doar în ordinea stabilită de lege.
Codul prevedea competenţa organelor judecătoreşti, a organelor de anchetare (cele ale procuraturii
şi securităţii de stat, iar, în 1963, anchetarea a fost pusă şi în competenţa organelor de interne).
Codul prevedea dreptul inculpatului la apărare şi posibilitatea de a se folosi de serviciile avocatului,
dar numai din momentul terminării anchetei.
La 26 decembrie 1964, Sovietul Suprem al R.S.S.M. a votat Codul civil al R.S.S.M.(cu aplicare de
la 1 iulie 1965) alcătuit din 8 titluri şi tratând chestiunile referitoare la proprietate, obligaţiuni,
dreptul de autor, raţionalizator, inventator, dreptul succesoral. Ca formă a proprietăţii socialiste,
sunt indicate proprietatea de stat, cooperatist-colhoznică şi a organizaţiilor obşteşti. Deoarece unicul
proprietar în industrie este statul, se introduce noţiunea de gestiune operativă, drept, în baza căruia
întreprinderile primesc o parte din averea statului. Codul civil recunoştea ca persoane juridice
întreprinderile, organizaţiile de stat şi intercolhoznice, asociaţiile cooperatiste de stat.
Odată cu Codul civil, a fost pus în aplicare şi Codul de procedură civilă al R.S.S.M. Alcătuit din 6
titluri, Codul se referea la acţiunea civilă, procedura în judecată, în faţa instanţei de casare, la
revizuirea deciziilor rămase definitive, la executarea deciziilor judecătoreşti. De menţionat că şi în
procesul civil, ca şi în procesul penal, s-a păstrat procedura de revizuire a deciziilor ramase
definitive, procedură în care un rol deosebit îi revenea procuraturii - celei de-a patra puteri în
sistemul statal sovietic, care supraveghea activitatea justiţiei şi care, la rândul său, nu putea fi
independentă în pofida declaraţiei acestui principiu în legislaţie.
Page 81
81
In continuare, au fost adoptate şi alte coduri: Codul familiei (1969), Codul funciar (1969), Codul
muncii, Codul legislaţiei acvatice (1973), Codul subsolului (1976), Codul forestier (1979) şi Codul
cu privire la contravenţiile administrative (1985) - toate fiind alcătuite în deplină concordanţă cu
Bazele legislaţiei unionale respective
Adoptarea şi trăsăturile esenţiale ale Constituţiei R.S.S.M. din 1978
Comisia Constituţională şi-a început activitatea la începutul anului 1976 şi la 23 mai 1977 a
finalizat lucrul asupra proiectului. La 24 mai 1977, Plenara CC al P.C.U.S. a acceptat proiectul şi 1-
a recomandat Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. pentru publicare. în conformitate cu
decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., la 4 iunie 1977, proiectul noii Constituţii a fost
publicat şi pus în discuţie. Această discuţie a fost organizată şi dirijată de organele de partid care
vegheau vigilent, ca discuţia să fie canalizată în cadrul celor propuse de proiect, iar propunerile
populaţiei să fie cu caracter suplimentar.
Rezultatele discuţiei au fost totalizate de Plenara din octombrie 1977 a P.C.U.S., care a hotărât
convocarea sesiunii Sovietului Suprem al U.R.S.S. Sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al
U.R.S.S. a adoptat în unanimitate (la 7 octombrie 1977) Constituţia U.R.S.S., cea de-a treia (şi
ultima) Constituţie a U.R.S.S.
In conformitate cu Constituţia unională, în aprilie 1978, este adoptată Constituţia R.S.S.M.,
structurată în preambul, 10 secţiuni, care conţin 19 capitole şi 172 de articole.
In preambul, construirea „societăţii socialiste dezvoltate" se rezuma ca rezultat al revoluţiei din
octombrie, al puterii sovietice şi conducerii de către Partidul Comunist. R.S.S.M. era declarată
republică egală în drepturi în componenţa U.R.S.S. care „uneşte toate naţiile şi naţionalităţile pentru
construirea în comun a comunismului". în preambul, contrar adevărului istoric, se spunea că
oamenii muncii din Moldova „au apărat cuceririle revoluţionare ale Marelui Octombrie, şi-au
dobândit organizarea de stat socialistă...", pe când acestea n-au fost înfăptuite de oamenii muncii
din Moldova, ci au fost rezultatul pactului Malotov-Ribbentrop.
In art. 2 al capitolului 1, se declara (ca şi în articolul corespunzător al Constituţiei U.R.S.S.) că
„toată puterea în R.S.S.M. aparţine poporului", care o exercită prin Sovietele de deputaţi ai
norodului. în Constituţia precedentă, se menţiona că toată puterea aparţine oamenilor muncii din
oraşe şi sate. înlocuirea noţiunii de „oameni ai muncii" cu „poporul" a fost interpretată de
constituţionaliştii sovietici ca lărgirea bazei sociale a statului socialist. Dar art. 2 avea un caracter
decorativ şi demagogic, deoarece, în art. 6, se indica direct cui îi aparţine puterea – Partidului
Comunist – „forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice". Astfel, art. 6 al Constituţiei
R.S.S.M. (ca şi art. 6 al Constituţiei U.R.S.S.) justifica monopolul Partidului Comunist asupra
puterii de stat, că el „determină perspectiva generală a societăţii, linia de politică internă şi externă a
U.R.S.S., conducea marea activitate creatoare a poporului sovietic, imprima un caracter planic,
ştiinţific fundamentat luptei lui pentru victoria comunismului".
Baza sistemului economic a constituit proprietatea socialistă sub forma proprietăţii de stat,
proprietăţii coo-peratist-colhoznică şi a altor organizaţii obşteşti.
Page 82
82
Constituţia întărea un sistem monopartid (articolul 6 prevedea rolul conducător şi îndrumător a1
Partidului Comunist). Constituţia din 1978 prevedea dubla cetăţenie, fiecare cetăţean al R.S.S.M.
era în acelaşi timp şi cetăţean al U.R.S.S., declară că toţi oamenii sunt egali în faţa legii. Astfel
Constituţia din 1978 lărgea drepturile cetăţenilor, adăugând la drepturile fixate în constituţia
precedentă - la muncă, odihnă, învăţătură - altele noi: drepturi Molotov-Ribbentrop.
In art. 10, se menţiona că „baza sistemului economic al R.S.S.M. o constituie proprietatea
socialistă" sub formă de proprietate de stat, cooperatist-colhoznică şi a altor organizaţii obşteşti,
nemenţionând (ca în Constituţia precedentă) că această proprietate a provenit din lichidarea
proprietăţii private. în art. 13, Constituţia menţiona şi proprietatea personală, care se extindea
asupra obiectelor de întrebuinţare curentă, de consum personal, de confort şi obiectele din
gospodăria casnică auxiliară, casa de locuit şi economiile provenite din muncă.
Constituţia proclama R.S.S.M. „stat sovietic socialist suveran", care .,îşi rezerva drepturile de ieşire
liberă din U.R.S.S.". Desigur, aceste prevederi aveau un caracter pur declarativ şi demagogic.
Faptul că R.S.S.M. nu era un stat suveran se vede din însuşi textul Constituţiei R.S.S.M., copiat
după cel al U.R.S.S., în care art. 73 menţiona puteri foarte mari organelor unionale. „Dreptul de
liberă ieşire din U.R.S.S.." a fost doar o declaraţie demagogică, deoarece nu s-a prevăzut, în mod
legal procedura de ieşire din U.R.S.S. Când republicile unionale au vrut să-şi realizeze dreptul „de
liberă ieşire", ele au fost împiedicate prin forţă, introducerea de contingente militare, a tancurilor,
stării de urgenţă.
Păstrând sistemul sovietelor, Constituţia a păstrat şi principiul unicităţii şi supremaţiei sovietelor,
negând, ca şi mai înainte, principiul separării puterii. Organul suprem al puterii de stat era declarat
Sovietul Suprem, al R.S.S.M., care adopta acele legi şi decizii care îi erau prezentate de organul
suprem de partid. Toate celelalte organe erau supuse şi controlate de soviete. Sovietele erau
reprezentate ca organe elective, dar principiul eligibilităţii, în condiţiile sistemului monopartid, era
grav deformat, deoarece el se răsfrângea doar asupra membrilor de partid sau a persoanelor
convenabile şi, de aceea, tolerate de organele de partid.
Capitolul 17 cuprindea dispoziţii referitoare la buget, caracterizat ca „parte componentă a bugetului
de stat unic al U.R.S.S."
Capitolul 18 se referea la instanţele judecătoreşti, formate în baza principiului eligibilităţii
judecătoriilor şi asesorilor narodnici şi la arbitrajul de stat, care putea rezolva litigiile de natură
economică dintre întreprinderi, instituţii şi organizaţii. Capitolul 19 era rezervat procuraturii,
învestită cu atribuţia de supraveghere supremă asupra executării stricte şi uniforme a legilor.
Secţiunea a doua (capitolele 5 şi 6) se referea la relaţiile dintre stat şi persoană.
Se prevedea cetăţenia dublă: fiecare cetăţean al R.S.S.M. este cetăţean al U.R.S.S. Temeiurile şi
modul de dobândire şi pierdere a cetăţeniei sovietice, menţiona Constituţia R.S.S.M., sunt stabilite
prin Legea cu privire la cetăţenia U.R.S.S. -normă care, încă o dată, ne demonstrează caracterul de
nesuveranitate, dependent al R.S.S.M.
Se declara egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor R.S.S.M., egalitatea în drepturi indiferent de
rasă, naţionalitate, sex, studii, religie, limbă etc.
Page 83
83
Constituţia din 1978 lărgea drepturile cetăţenilor, adăugind la drepturile fixate în Constituţia
precedentă - la muncă, învăţătură, odihnă, asigurare socială - şi altele noi, ca: dreptul la ocrotirea
sănătăţii, dreptul la locuinţă, dreptul de a se folosi de realizările culturii, dreptul de a participa la
conducerea treburilor de stat şi obşteşti, dreptul de a depune plângeri împotriva acţiunilor
persoanelor oficiale, a organelor de stat şi obşteşti. Astfel de plângeri puteau fi înaintate în
judecătorie doar împotriva persoanelor cu posturi de răspundere.
Capitolele finale se refereau la atribuţiile statalităţii (stema, steagul, imnul, capitala) şi la procedura
de modificare a Constituţiei, care rămâneau neschimbate, cele pe care le-a prevăzut Constituţia
precedentă a R.S.S.M.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Page 84
84
Tema 15.EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA LA ETAPA ACTUALĂ
Afirmarea statalităţii şi a dreptului în Republica Moldova
Obținerea statalităţii Republicii Moldova este strâns legată de procesul de restructurare a orânduirii
de stat în fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste, proces iniţiat în anul 1985,însă începutul
schimbărilor practice în relaţiile politice şi economice are loc în anul 1987, când U.R.S.S. a intrat
în perioada de reforme politice, economice şi de drept.
Procesul de autodeterminare a Republicii Moldova a început odată cu adoptarea de Sovietul Suprem
al R.S.S.M. de legislatura a XI-a, pe data de 31 august 1989, a Legii cu privire la statutul limbii de
stat.
In decursul următorilor 4-5 ani, în Republica Moldova, au avut loc reforme sociale, politice,
economice şi de drept, ce au pus baza unui stat de drept, democratic, a început crearea societăţii
civile şi separarea puterilor în stat, au fost adoptate legi, hotărâri, care vor rămâne în istoria
statalităţii Republicii Moldova drept jaloane importante ale luptei de eliberare naţională şi de
democratizare a societăţii. La şedinţa din 26 aprilie anul 1990, legislativul R.S.S. Moldoveneşti a
fost numit Parlament, ca şi în majoritatea ţărilor civilizate din Europa. La 27 aprilie 1990, prin
Legea nr. 5-XII, a fost confirmat Drapelul de stat al republicii -Tricolorul - albastru, galben, roşu, ca
simbol al suveranităţii şi care simbolizează trecutul, prezentul şi viitorul statului moldovenesc,
precum şi tradiţia istorică.
Prin Legea nr. 10-XII din 10 mai 1990 cu privire la introducerea unor modificări în Constituţia
R.S.S. Moldoveneşti, a fost anulat articolul 6, care stabilea că forţa conducătoare şi îndrumătoare a
societăţii sovietice, nucleul sistemului politic, al organizaţiilor de stat şi obşteşti este Partidul
Comunist al U.R.S.S. Noua redacţie a articolelor 6 şi 7 fixa activitatea tuturor partidelor politice în
cadrul Constituţiei, fără dreptul de a uzurpa puterea. Articolul 49, în noua redacţie, garanta
cetăţenilor dreptul de asociere liberă în partide politice, introducerea pluralismului politic şi
pluripartitismului în R.S.S. Moldovenească, considerându-le elemente interne ale unui stat
democratic. Acestea şi alte modificări în legea supremă a statului nu lichidau criza constituţională.
Se simţea necesitatea unei noi Constituţii care, într-adevăr, ar fi legiferat transformările democratice
din societate. Iată de ce Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, prin hotărârea din 16 iunie 1990,
creează o Comisie din 58 de membri pentru elaborarea noului proiect de Constituţie în frunte cu
preşedintele Sovietului Suprem, Mircea Snegur.
La 23 iunie 1990, Parlamentul adoptă Declaraţia cu privire la suveranitatea R.S.S. Moldoveneşti.
Acest document, cu putere constituţională, a avut o importanţă istorică deosebită, deoarece stabilea
baza viitoarei statalităţi suverane şi independente a Republicii Moldova. în Declaraţie, se menţiona
că „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar, indivizibil. Frontierele R.S.S.
Moldova pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între R.S.S. Moldova şi alte state
Page 85
85
suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se seama de normele
dreptului internaţional unanim recunoscute".
Curând, însă, sub presiunea forţelor distructive, la 19 august 1990 la Comrat, iar la 12 septembrie
1990 la Tiraspol, a fost declarată formarea Republicii Găgăuze şi a Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti Nistrene, formaţiuni anticonstituţionale ce veneau în contradicţie cu Declaraţia cu
privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Cu toate acestea, Declaraţia a
devenit bază pentru elaborarea Constituţiei. Deoarece Constituţia, pe atunci în vigoare, legifera
R.S.S. Moldovenească ca parte integrantă a U.R.S.S., Declaraţia stabilea că legile şi alte acte
normative ale U.R.S.S. puteau avea putere pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti numai după ratificarea lor de către Parlamentul ţării noastre, iar cele în vigoare, care
contraveneau principiului suveranităţii, erau suspendate. în aceeaşi zi, a fost publicat Avizul
Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului
sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a
consecinţelor acestora pentru Basarabia şi Bucovina de Nord. în aviz, se constata: „La 28 iunie
1940, U.R.S.S. a ocupat prin forţă armată Basarabia şi Bucovina de Nord, contrar voinţei populaţiei
acestor ţinuturi". Cu această ocazie, a fost anulată sărbătoarea zilei de 28 iunie. Concomitent,
Parlamentul a adoptat hotărârea cu privire la declararea zilei de 31 august drept sărbătoare naţională
Limba Noastră, ziua în care Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti a adoptat, în anul 1989, Legea
cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldoveneşti şi Legea cu privire la revenirea ei la grafia
latină.
La 17 iulie 1990, Parlamentul face încă un pas spre ieşirea din criza constituţională, adoptând
Decretul cu privire la puterea de stat. Importanţa Decretului constă în faptul că el a dezvoltat
principiul suveranităţii exclusive a poporului şi Republicii Moldova, a separării puterilor în stat şi
scoaterea acestora de sub influenţa ideologiei comuniste. în consecinţă, la 3 septembrie 1990,
Sovietul Suprem instituie postul de preşedinte al ţării, ca autoritate politică capabilă să asigure
respectarea legii şi suveranitatea statului.
Instituţiile nou-create, dar mai ales forţele naţionale şi democratice, reprezentate în legislativ,
depuneau eforturi considerabile pentru pregătirea statului către actul final -Declaraţia de
Independenţă şi a noii Constituţii. Astfel, Parlamentul şi Preşedintele ţării au adoptat un şir de legi,
hotărâri şi decrete de importanţă primordială.
La 28 iulie 1990, Parlamentul recunoaşte prin lege aderarea R.S.S. Moldova la Declaraţia
universală a drepturilor omului şi ratificarea pactelor internaţionale privind drepturile omului. La 2
noiembrie 1990, prin hotărârea Sovietului Suprem, a fost creată Garda Republicană a Moldovei -
baza viitoarei armate naţionale. La 3 noiembrie 1990, Sovietul Suprem adoptă noua stemă de stat:
simbolul străvechi al românilor-moldoveni. La 18 decembrie 1990, Parlamentul adoptă Legea cu
privire la poliţie, prin care sunt lichidate vechile structuri ale miliţiei sovietice, iar noile organe de
poliţie sunt scoase din subordonarea Ministerului de Interne al Uniunii Sovietice.
Un rol anumit în demontarea statală comunistă 1-a constituit schimbarea de către legislativ, la 23
mai 1991, a denumirii Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Moldova. Tot
atunci, denumirea Parlamentului R.S.S. Moldoveneşti a fost schimbată în Parlamentul Republicii
Moldova. La 5 iunie 1991, Parlamentul adoptă Legea cu privire la cetăţenia Republicii Moldova,
care a stabilit cetăţenia unică pe teritoriul Republicii, interzicând cetăţenia comună a U.R.S.S.
Page 86
86
Concomitent cu măsurile de statornicire a statalităţii, au fost întreprinse acţiuni de democratizare a
vieţii politice. Prin Decretul nr. 164 din 22 august 1991 cu privire la suspendarea activităţii
structurilor partidelor politice în instituţiile de stat, şeful statului a întreprins primii paşi în direcţia
reformării sistemului politic.
Ideea depolitizării era susţinută şi prin decretele prezidenţiale privind crearea forţelor armate, de
interne şi de securitate, fiind preluată şi de legislaţia respectivă.
Un final logic al procesului de democratizare şi autodeterminare serveşte Declaraţia de
Independenţă a Republicii Moldova, adoptată prin Legea nr. 691-XII din 27 august 1991, care
proclama că „Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi
hotărască prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi
năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale".
Prin Declaraţie, Republica Moldova i-a cerut: „Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice
Socialiste să înceapă negocierea cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de
ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice de pe teritoriul naţional al Republicii Moldova" şi
a hotărât „... ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai organele legal constituite ale Republicii
Moldova".
Astfel, temelia majorităţii proceselor de democratizare şi autodeterminare a Republicii Moldova,
care, ulterior, s-au încheiat cu formarea instituţiilor proprii unui stat independent şi care au
declanşat reformarea sistemului politic, social-economic, au constituit-o legile Parlamentului de
legislatura a XII-a şi decretele prezidenţiale. Prin adoptarea actelor normative necesare a fost creat
cadrul juridic, permiţând Republicii Moldova să devină un stat suveran, independent şi democratic,
membru cu drepturi depline al comunităţii internaţionale.
Odată cu recunoaşterea Republicii Moldova ca stat suveran şi independent şi primirea ei în O.N.U.,
la 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit un subiect al relaţiilor de drept internaţional, un
stat suveran, independent şi plenipotenţiar
2. Adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din 1994.
Parlamentul ales la 24 februarie 1994 a creat, la 1 aprilie 1994, o comisie, care a prelucrat textul
proiectului noii Constituţii. Proiectul Constituţiei a fost definitivat și la 29 iulie 1994 Parlamentul
agrarian-socialist, fără a publica proiectul în presă, a adoptat Constituţia Republicii Moldova,
promulgată peste trei zile de şeful statului şi care a intrat în vigoare la 27 august 1994.
Constituţia include 151 de articole, grupate în şapte titluri, unele având capitole şi secţiuni. Această
Constituţie este legea fundamentală a statului Republica Moldova, care reprezintă o totalitate de
norme juridice ce reglementează relaţiile sociale cu privire la instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii de stat, de aceea, ea:
dispune de forţa juridică în stat;
stabileşte o procedură deosebită de adoptare şi modificare;
cere ca orice lege (act normativ) să fie adoptat, în conformitate cu constituţia.
Page 87
87
Primul titlu al Constituţiei, denumit „Principii generale", cuprinde normele referitoare la structura
unitară a statului, la forma republicană de guvernământ. Republica Moldova e caracterizată ca un
stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, democratic, stat de drept, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic, separaţia şi colaborarea puterilor, supremaţia Constituţiei Republicii Moldova, principiile
fundamentale privind proprietatea reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
Tidul I conţine şi dispoziţii referitoare la unitatea poporului, recunoscându-se şi garantându-se
dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, dezvoltare şi la exprimarea independenţei lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase. Tot aici, se proclamă neutralitatea permanentă a Republicii
Moldova, sunt incluse dispoziţii privitoare la simbolurile naţionale (drapel, imn, stemă), la limba de
stat a Republicii şi la capitală.
Cel de-al doilea titlu este numit „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale", structurat în
trei capitole. Capitolul I - „Dispoziţii generale" stabileşte principiile constituţionale ce ţin de
problemele generale ale drepturilor şi libertăţilor, cum ar fi: Universalitatea, Egalitatea, Cetăţenia
Republicii Moldova, Protecţia cetăţenilor Republicii Moldova, Statutul juridic al cetăţenilor străini
şi al apatrizilor, Accesul liber la justiţie, Prezumţia nevinovăţiei, Neretroactivitatea legii, Dreptul
fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle.
Capitolul II - „Drepturile şi libertăţile fundamentale", conţine norme ce consacră şi garantează
juridic: Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, Libertatea individuală şi siguranţa
persoanei, Dreptul la apărare, Dreptul la libera circulaţie, Viaţa intimă, familială şi privată,
Inviolabilitatea domiciliului, Secretul corespondenţei, Libertatea conştiinţei, Libertatea opiniei
şi a exprimării, Libertatea creaţiei, Dreptul la informaţie, Dreptul la învăţătură, Dreptul la
ocrotirea sănătăţii, Dreptul la un mediu înconjurător sănătos, Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales,
Libertatea întrunirilor, Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice, Dreptul de a
întemeia şi de a se afilia la sindicate, Dreptul la muncă şi la protecţia muncii, Dreptul la grevă,
Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia, Dreptul la asistenţă şi protecţie socială,
Protecţia familiei şi a copiilor orfani, Ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor, Dreptul de
petiţionare, Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
In Capitolul III - „îndatoririle fundamentale", sunt stabilite îndatoririle cetăţeneşti: Exercitarea
drepturilor şi a libertăţilor, Devotamentul faţă de ţară, Apărarea Patriei, Contribuţii financiare,
Protecţia mediului înconjurător şi ocrotirea monumentelor.
Titlul III, denumit „Autoritate publică", structurat în capitole, iar unele capitole având şi secţiuni,
reflectă concepţia cu privire la distribuirea competenţelor în realizarea puterii de stat între
principalele categorii de organe de stat şi raporturile dintre acestea organe. Astfel, capitolul 4,
secţiunea 1, cuprinde prevederi referitoare la Parlament, ales prin vot universal, egal, direct şi liber
exprimat, pentru un mandat de patru ani, şi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul sesiunilor
ordinare, extraordinare sau speciale.
Secţiunea a 2-a a Capitolului 4 reglementează statutul deputaţilor, stabileşte incompatibilităţi şi
imunităţi privind activitatea lor.
Page 88
88
Secţiunea а За а Capitolului 4 conţine dispoziţii consacrate procesului de legiferare (iniţiativa
legislativă, adoptarea legilor şi hotărârilor, intrarea în vigoare a legilor adoptate de Parlament) şi
domeniul de reglementare rezervat legilor organice.
In Capitolul 5 al Titlului 3 sunt cuprinse reglementări privind Preşedintele Republicii Moldova, care
este ales de Parlament prin vot secret, în conformitate cu modificările Constituţiei din 2000.
Capitolul 6 al acestui titlu conţine norme referitoare la rolul, structura, învestitura,
incompatibilitatea şi actele emise de Guvern. Un capitol aparte, Capitolul 7, este consacrat
raporturilor Parlamentului cu Guvernul, reglementând obligaţia informării Parlamentului, dreptul
deputaţilor de a pune întrebări şi de a adresa interpelări, la fel şi procedurii de exprimare a
neîncrederii în Guvern.
Următorul Capitol, „Administraţia publică", reglementează administraţia publică centrală de
specialitate şi administraţia locală. De asemenea, se conţin dispoziţii privitoare la posibilitatea
atribuirii unor forme şi condiţii speciale de autonomie unor localităţi din sudul Republicii Moldova,
precum şi localităţilor din stânga Nistrului.
Capitolul 9 al Titlului 3 este consacrat autorităţii judecătoreşti, fiind reglementate instanţele
judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi Procuratura Republicii.
Un titlul distinct, 4, denumit „Economia şi finanţele publice" asigură reglementarea constituţională
a economiei naţionale şi a finanţelor publice, cuprinde norme referitoare le economie, proprietate,
sistemul financiar, bugetul public naţional, sistemul fiscal şi Curtea de Conturi.
Titlul 5, „Curtea Constituţională", reglementează modul de realizare a controlului
constituţionalităţii legilor şi determină statutul, atribuţiile, structura şi alte aspecte legate de
activitatea organului de justiţie constituţională. Curtea Constituţională este formată din 6 judecători
numiţi pe un mandat de 6 ani.
Titlul 6, „Revizuirea Constituţiei", reglementează iniţiativa revizuirii, limitele şi procedura
revizuirii Constituţiei.
Titlul 7, „Dispoziţii finale şi tranzitorii", este constituit din norme referitoare la intrarea în vigoare a
Constituţiei.
Analizând Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, din punct de vedere al obiectului de
reglementare, relevăm că normele şi principiile cuprinse în ea formează baza stabilităţii sociale.
însă, pentru a garanta şi proteja aceste valori supreme, e necesar să fie adoptate legi, acte normative
în strictă corespundere cu Constituţia, respectându-se principiul supremaţiei Constituţiei. în acest
context, menţionăm că un loc separat în această problemă îi revine Constituţiei, dreptului
constituţional, care reflectă şi reglementează drepturile cetăţeneşti, în aşa fel, încât cetăţeanul să
posede dreptul de a obliga guvernanţii să respecte legea, tot aşa cum statul se impune asupra
personalităţii.
Astfel, noua Constituţie a Republicii Moldova a declarat Republica Moldova drept stat suveran,
independent, unitar şi indivizibil, având formă de guvernământ Republica, stat de drept, democratic
în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane,
drepturile şi pluralismul public reprezentând valori supreme şi garantate. Constituţia este un act
Page 89
89
juridic fundamental ce reglementează întreaga viaţă socială, economică, politică şi juridică a
poporului, punând, în 1994, capăt crizei constituţionale în Republică. Din punct de vedere juridic,
Constituţia apare ca un act suprem, democratic, ce constituie fundamentul întregii vieţi sociale,
economice, politice şi juridice a poporului, punând capăt crizei constituţionale din ţară. în acest fel,
prin adoptarea noii Constituţii, a fost consfinţit, prin lege, statul de drept - Republica Moldova.
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992