Drept Financiar

Lector univ. drd. MELINDA SZASZ

DREPT FINANCIAR

2009

Cuprins

CAPITOLUL 1....................................................................................................................4Introducere în studiul dreptului...........................................................................................4

1.1 Organizarea ştiinţelor juridice in sistemul ştiinţelor..................................................41.2 Ştiinţele juridice istorice.............................................................................................51.3 Ştiinţele juridice de ramură........................................................................................61.4 Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare).......................................................................71.5 Teoria generală a dreptului (Enciclopedia dreptului).................................................71.6 Originea, definirea şi accepţiunile noţiunii de drept..................................................7

CAPITOLUL 2..................................................................................................................10Introducere in studiul dreptului financiar..........................................................................10

2.1 Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului financiar....................................................102.2 Izvoarele dreptului financiar....................................................................................122.3 Delimitarea dreptului financiar în raport cu alte ramuri ale sistemului de drept......14

CAPITOLUL 3.................................................................................................................19Raportul juridic de drept financiar.....................................................................................19

3.1 Raportul juridic de drept financiar...........................................................................193.3 Studiu comparativ între raportul juridic de drept financiar şi alte tipuri de raporturi juridice............................................................................................................................22

CAPITOLUL 4..................................................................................................................28Bugetul public naţional......................................................................................................28

4.1 Istoric, noţiune, importanţă......................................................................................284.2 Funcţiile bugetului public naţional...........................................................................304.3 Procedura bugetară...................................................................................................314.4 Elaborarea bugetului de stat.....................................................................................324.5 Aprobarea şi adoptarea bugetului.............................................................................334.6 Execuţia bugetară.....................................................................................................344.7 Răspunderea juridică în cadrul desfăşurării procedurii bugetare.............................36

CAPITOLUL 5.................................................................................................................39Sistemul veniturilor şi cheltuielilor bugetare.....................................................................42

5.1 Veniturile bugetare...................................................................................................425.2 Cheltuielile bugetare.................................................................................................435.3 Dubla impunere – fenomen internaţional.................................................................455.4 Paradisurile fiscale...................................................................................................47

CAPITOLUL 6.................................................................................................................48Procedura fiscală - impozitele şi taxele.............................................................................48

6.1 Fiscalitatea................................................................................................................486.2 Impozitul..................................................................................................................496.3 Clasificarea impozitelor...........................................................................................506.4 Taxele.......................................................................................................................526.5 Funcţiile taxelor şi impozitelor.................................................................................53

CAPITOLUL 7..................................................................................................................55Bugetele locale...................................................................................................................55

7.1 Noţiuni introductive.................................................................................................55

2

7.2 Elaborarea şi adoptarea bugetelor locale..................................................................557.3 Execuţia şi încheierea exerciţiului bugetelor locale.................................................57

CAPITOLUL 8.................................................................................................................59Bugetul asigurărilor sociale de stat....................................................................................59

8.1 Noţiuni generale despre bugetul asigurărilor sociale de stat....................................598.2 Elaborarea, adoptarea şi execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat..................60

CAPITOLUL 9.................................................................................................................65Controlul financiar.............................................................................................................65CAPITOLUL 10...............................................................................................................69Evaziunea fiscală...............................................................................................................69

10.1 Consideraţii generale privind fenomenul de evaziune fiscală................................6910.2 Efectele fenomenului de evaziune fiscală.............................................................72

10.2.1 Efectele economice ale fenomenului de evaziune fiscală...............................7210.2.2 Efectele sociale ale fenomenului de evaziune fiscală.....................................7310.2.3 Efectele politice ale fenomenului de evaziune fiscală....................................7410.2.4 Efectele fenomenului de evaziune fiscală asupra formării veniturilor statului.....................................................................................................................................74

CAPITOLUL 11...............................................................................................................77Răspunderea juridică în sfera dreptului financiar..............................................................77

11.1 Consideraţii generale privind răspunderea juridică................................................7711.2 Răspunderea penală................................................................................................7811.3 Răspunderea contravenţională................................................................................80

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................83

3

CAPITOLUL 1

Introducere în studiul dreptului

1.1 Organizarea ştiinţelor juridice in sistemul ştiinţelor

Relaţiile în care intră oamenii sunt constituite în sistem şi anume, in ceea ce

literatura filosofică denumeşte ca fiind sistemul social – global.

Existenţa materială şi spirituală a omului, viaţa socială însăşi nu pot fi concepute decât în

contextul unui şir infinit şi neîntrerupt de relaţii de natură variată, în funcţie de planurile

şi laturile vieţii în care se înscriu.

Privite în unitatea şi în diversitatea lor, relaţiile în care intră oamenii asigură atât

conţinutul cât şi legăturile între structurile (componentele) unui întreg cu fizionomie

proprie – sistemul unitar al vieţii sociale al unei etape istorice - sistem care se alcătuieşte

din subsisteme precum: relaţiile dintre om şi natură, relaţiile de producţie, relaţiile bazate

pe raporturile de familie, de comunitate, de categorie socio-profesională etc, sau in

legătură cu aceste raporturi şi, in sfârşit sistemul instituţional1.

La rândul lor, aceste subsisteme, potrivit teoriei sistemice, sunt considerate

sisteme în raport cu propriile lor componente.

Cadrul relaţional se înfăptuieşte pe diferite planuri. Relaţiile în care intră oamenii

intervin şi se pot desfăşura potrivit unor reguli cu conţinut corespunzător. Cele mai

importante reguli din aceste domenii sunt în concordanţă cu interesele generale şi

fundamentale ale statului, motiv pentru care sunt preluate de drept, şi bineînţeles,

analizate de ştiinţa dreptului şi sunt transformate în norme juridice prin adăugarea

elementului punitiv. Acest element constituie trăsătura definitorie şi distinctivă prin care

regulile de drept se deosebesc şi individualizează faţă de regulile din celelalte domenii.

Ca şi dreptul, ştiinţa în general extrage din toate componentele sistemului social –

global, pentru o mai profundă analiză, spre a ajunge la anumite concluzii, idei, concepte,

categorii, principii.

Astfel considerată, ştiinţa este un sistem cu subsistemele precizate şi anume:

subsistemul ştiinţelor naturii, subsistemul ştiinţelor despre societate şi subsistemul

ştiinţelor despre gândire.

1 Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 22

4

Fiecare din aceste subsisteme pot fi considerate ca sistem în raport de propriile lor

componente.

Astfel, subsistemul ştiinţelor sociale poate fi considerat sistem în raport cu

componentele sale: ştiinţele de tip nomotetic, ştiinţele istorice, ştiinţele juridice împreună

cu cele ce se referă la aspectele normative ale acţiunii umane şi cercetarea epistemologică

a ştiinţei.

Ştiinţele juridice, subsisteme al ştiinţelor sociale, pot fi considerate sistem în

raport cu componentele sale: ştiinţele juridice istorice, ştiinţele de ramură, ştiinţele

ajutătoare şi teoria generală a dreptului.

Organizarea ştiinţelor juridice într-un sistem clădit pe componentele precizate mai

sus este susţinut de următoarele argumente:

- dreptul însuşi este un sistem complex alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice care

intervin în toate domeniile vieţii economico – sociale, politice şi de altă natură;

- ştiinţa dreptului analizează normele juridice din aceste diverse domenii în strânsă

legătură cu relaţiile sociale care le guvernează;

- complexitatea fenomenului social – juridic obligă la cercetări în domenii multiple şi

variate, dar şi cu privire la punerea în valoare a laturilor corelate ale acestui fenomen;

- organizarea în sistem a ştiinţelor juridice se impune şi datorită nevoii studierii dreptului

din perspectivă istorică, precum şi pentru necesitatea clarificării perspectivei

reglementărilor juridice2.

1.2 Ştiinţele juridice istorice

Ştiinţele juridice istorice abordează fenomenul juridic din două perspective:

- studierea istoriei dreptului dintr-o anumită ţară (ex. istoria dreptului românesc);

- cercetarea dezvoltării în plan general a fenomenului juridic de care se ocupă

istoria generală a dreptului;

În acelaşi timp prin intermediul ştiinţelor juridice istorice poate fi observată apariţia,

devenirea şi dispariţia unor forme de drept.

2 Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 23-24

5

1.3 Ştiinţele juridice de ramură

Obiectul acestor ştiinţe îl constituie studierea fenomenelor sociale particulare

guvernate de reguli juridice aparţinând diverselor ramuri de drept.

Ramurile dreptului se alcătuiesc potrivit criteriului fundamental (obiectiv),constând în

domeniul social ce cad sub incidenţa de reglementare3.

Acest criteriu este însoţit de altele auxiliare, precum: metoda de reglementare,

calitatea subiectelor, caracterul normelor, natura sancţiunilor şi principiile specifice

fiecărei ramuri de drept.

Elementul de bază al sistemului ştiinţelor juridice îl constituie subsistemul

ştiinţelor de ramură, componente ale primului.

Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice aparţinând ramurii de

drept corespunzătoare în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de

reglementare juridică, propriu ramurii respective.

De pildă, ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept

constituţional în strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme, după

cum ştiinţa dreptului civil analizează normele aparţinătoare ramurii dreptului civil în

strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare juridică, propriu

ramurii respective.

În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept ramurile

corespunzătoare diviziunii dreptului public şi privat. Principala diviziune a dreptului

obiectiv este în drept public şi privat. Deosebirea dintre dreptul public şi cel privat se

caracterizează prin principiile diferite care guvernează dreptul aplicabil statului, de acele

ale dreptului aplicabil particularilor.

În cadrul dreptului public, care conţine totalitatea principiilor şi regulilor

aplicabile în raporturile dintre stat şi supuşii săi, sau în raporturile dintre state, sunt

cuprinse: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal,

dreptul procesual – penal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public; iar dreptul

privat, care conţine regulile aplicabile particularilor, cuprinde: dreptul civil, dreptul

comercial, dreptul internaţional privat, dreptul comerţului internaţional etc4.

3 Popa N. - Teoria generală a dreptului, Bucureşti - 1996, pag. 214 Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 40

6

În ceea ce priveşte sistemul dreptului românesc actual, distingem următoarele

ramuri de drept: constituţional, administrativ, financiar, al familiei, penal, procesual civil

şi penal, comercial (intern şi internaţional), al muncii, internaţional (public şi privat).

În prezent, se constată tendinţa de reaşezare a acestora, cât şi de apariţie a unor

noi ramuri juridice, de exemplu, dreptul mediului, dreptul instituţional comunitar.

1.4 Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare)

Disciplinele ajutătoare sau participative nu fac parte din sistemul propriu-zis al

ştiinţelor juridice, dar, cel mai adesea ajută la cunoaşterea fenomenului juridic şi la

corecta interpretare şi aplicare a normelor juridice. În categoria disciplinelor ajutătoare

intră: criminalistica, medicina legală, statistica judiciară, sociologia juridică, logica

juridică etc5.

1.5 Teoria generală a dreptului (Enciclopedia dreptului)

Teoria generală a dreptului sau enciclopedia dreptului dobândeşte fundamentare

în secolul XIX când autori precum Adolf Merkel, Victor Cousin, Edmond Picard au

propus să se înlocuiască filosofia dreptului şi dreptul natural care orientaseră gândirea

juridică de până atunci pe o cale pur speculativă.

Teoria generală a dreptului este considerată ca fiind ştiinţa globală, cu caracter

sintetic ce cuprinde principii fundamentale, valabile pentru toate celelalte ramuri de

drept, formulând definiţia dreptului, concepte şi categorii (norma juridică, izvor de drept,

răspundere juridică etc) cu care operează toate ramurile de drept.

1.6 Originea, definirea şi accepţiunile noţiunii de drept

Omul nu poate trăi decât în societate, fiind sortit, prin natura făpturii sale, să-şi

împletească propriile sale puteri cu cele ale semenilor săi. Urmare a acestui fapt

societatea îi pretinde omului respectarea anumitor principii; respectarea acestor principii

constituie izvorul dreptului şi raţiunea sa de a fi.

Deprinderea cu anumite reguli de conduită a făcut să se nască în sufletul

oamenilor sentimentul de dreptate. Acest sentiment îi determină pe oameni să caute

5 Boboş Gheorghe - Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 18

7

întotdeauna o justificare a acţiunilor lor, să legitimeze actul lor, să-l încadreze în regulile

dreptului.

Istoria dreptului, a dezvoltării şi evoluţiei sale, este o netăgăduită mărturie a luptei

pe care au dat-o juriştii şi filosofii tuturor timpurilor, spre a se ajunge la o noţiune clară a

acestui termen şi la o definiţie care să dobândească valoare generală şi să se poată impune

tuturor.

Prin drept înţelegem ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile

sociale instituite de organele abilitate şi garantate în aplicarea lor prin forţa de

constrângere a statului.

Termenul "drept" a fost şi este întrebuinţat cu două înţelesuri diferite6:

a) într-un prim sens el desemnează totalitatea regulilor şi a legilor edictate de-a lungul

timpului care orânduiesc societatea, delimitează sfera de activitate a fiecărui individ, aşa

încât fiecare individ urmărind realizarea intereselor sale să nu împiedice realizarea

intereselor celorlalţi.

Regulile de drept sunt considerate indispensabile vieţii sociale, nerespectarea lor

fiind o atingere adusă societăţii. De aceea orice societate civilizată conlucrează, prin toate

mijloacele de care dispune, la restabilirea ordinii de drept încălcate şi la respectare, la

nevoie, prin forţa de constrângere a statului, a regulii de drept. Juriştii moderni îl numesc

îl denumesc drept obiectiv, întrucât el este creat general şi impersonal, atunci când se face

referire doar la ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat vorbim despre

dreptul pozitiv.

b) Într-un al doilea înţeles, cuvântul "drept" desemnează posibilitatea de a face un

anumit lucru stabilit de mai înainte, de pildă de a dobândi un drept de proprietate sau de a

încheia un contract – în această accepţiune el mai este cunoscut sub denumirea de drept

subiectiv.

6 Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 31-32

8

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Explicaţi locul şi rolul ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor?

2. Care sunt elementele componente ale ştiinţelor juridice?

3. Care este rolul ştiinţelor juridice istorice?

4. Care este obiectul ştiinţelor juridice de ramură?

5. Cum explicaţi principala diviziune a dreptului obiectiv?

6. Care sunt ştiinţele juridice auxiliare?

7. Ce este teoria generală a dreptului?

8. Explicaţi accepţiunile noţiunii de drept.

9

CAPITOLUL 2

Introducere in studiul dreptului financiar

2.1 Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului financiar

Dreptul financiar este acea ramură a dreptului public formată din totalitatea

normelor juridice care reglementează relaţiile sociale care apar în procesul de constituire,

repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, pentru

îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale şi pentru satisfacerea nevoilor generale ale

societăţii7.

Obiectul dreptului financiar îl constituie reglementările juridice privind bugetul

public, procedura bugetară, impozitele, creditul public şi controlul financiar de stat (adică

toate relaţiile financiare care iau naştere în procesul de formare, repartizare şi utilizare a

fondurilor băneşti ale statului în vederea satisfacerii nevoilor publice).

Putem concluziona că dreptul financiar este ansamblul sistematic al ideilor,

teoriilor şi celorlalte cunoştinţe despre reglementările juridice referitoare la componentele

structurale ale finanţelor publice8.

Încercându-se o caracterizare a finanţelor publice s-a apreciat că acestea sunt

relaţiile economice, care apar în procesul repartiţiei produsului intern brut, şi prin care

subiectele de drept financiar – statul reprezentat prin organele sale de specialitate cu

atribuţii financiare – îşi procură resursele financiare necesare îndeplinirii funcţiilor sale.

Existenţa finanţelor publice este aşadar indisolubil legată de existenţa statului şi de

folosirea banilor în procesul de distribuire a venitului naţional.

Formele sub care se prezintă finanţele publice sunt:

- relaţiile financiare clasice - relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără

echivalent şi cu titlu nerambursabil (ex. instituţia bugetului de stat);

- relaţiile de credit - relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă

de timp determinată, pentru care se percepe dobândă.

După conţinut relaţiile de credit sunt:

7 Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag. 6-78 Gliga Ioan – Drept financiar, Ed. Humanitas, 1998, pag. 41

10

- relaţii de credit bancar cuprind referiri la procedura sistemului de

garanţie, dobândă şi recuperarea sumelor împrumutate;

- relaţii de credit comercial (nu fac obiectul dreptului financiar);

- relaţii de credit public sunt grupate în jurul instituţiei juridice a

creditului public;

- relaţiile care vizează constituirea şi utilizarea mijloacelor băneşti specifice asigurărilor

sociale de stat şi asigurărilor de stat de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

Asigurările sociale de stat grupează acea parte a relaţiilor băneşti de repartiţie pe

care se constituie şi repartizează fondurile necesare întreţinerii cetăţenilor majori inapţi

de muncă temporar sau definitiv. Asigurările de stat de bunuri, persoane şi răspundere

civilă cuprind acele relaţii sociale care se nasc în legătură cu formarea şi repartizarea

fondurilor destinate plăţilor despăgubirilor (în cazul bunurilor şi a răspunderii civile) şi a

sumelor asigurate (în cazul persoanelor) în situaţia producerii unuia din diversele riscuri

asigurate.

Trebuie făcute aici câteva referiri şi la finanţele private, întrucât condiţia esenţială

a finanţelor publice de a exista este indisolubil legată şi de existenţa finanţelor private,

pentru că existenţa fondurilor băneşti priveşte deopotrivă viaţa publică şi privată, cu

precizarea că “motivele, mijloacele şi efectele finanţelor publice sunt cu totul diferite de

cele ale finanţelor private”9.

Astfel în timp ce finanţele publice sunt legate de existenţa statului, finanţele

private sunt determinate de existenţa şi funcţionarea diverşilor agenţi economici.

Finanţele publice sunt folosite pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, iar

finanţele private ajută la realizarea de profit a agenţilor economici privaţi10.

Datorită complexităţii relaţiilor reglementate de normele de drept financiar unii

autori11 au conchis că plecând de la normele de drept financiar care reglementează

conceptul de finanţe publice am putea vorbi despre o subramură a dreptului financiar şi

anume dreptul finanţelor publice, care ar fi acea subramură care cuprinde normele

specifice finanţelor publice, sistemului bancar, valutar şi circulaţiei monedei. Şi în

9 Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001, pag. 1410 Ciuvăţ Vasile - Drept financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2001, pag.71-7211 Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag. 6-7

11

aceeaşi măsură am putea vorbi şi despre dreptul fiscal care cuprinde ansamblul normelor

juridice referitoare la impozite , taxe, procedură fiscală şi control fiscal.

Alţi autori12 consideră că ştiinţa finanţelor publice este o ramură a ştiinţelor

economice şi că reglementarea juridică a finanţelor publice poate fi intitulată drept

financiar, drept financiar public sau dreptul finanţelor publice, cu precizarea că

denumirea de drept financiar este cea mai răspândită în ultima vreme.

Dreptul bugetar, în această viziune, reglementează procedura elaborării, adoptării

executării şi încheierii exerciţiului bugetar; precizându-se că însemnătatea dreptului

bugetar în sfera dreptului financiar se datorează rolului şi importanţei bugetului de stat, în

calitatea sa de act care prevede cele mai importante venituri şi cheltuieli ale statului.

Iar dreptul fiscal este subramura dreptului financiar care reglementează detaliat

impozitele, taxele şi celelalte venituri ale bugetului de stat, precum şi procedura fiscală a

stabilirii, încasării şi urmăririi impozitelor şi taxelor.

2.2 Izvoarele dreptului financiar

Noţiunea de izvor de drept este utilizată în două sensuri:

- izvoare materiale – sunt realităţile exterioare dreptului care determină acţiuni ale

legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice (ex: factorul

demografic, cadrul social-politic, condiţiile materiale, de pildă evenimentele din

decembrie 1989 au impus apariţia a numeroase norme juridice cu un conţinut radical

nou).

- izvoare formale – sunt reprezentate de modalităţile exterioare prin care se exprimă

normele juridice (ex: obiceiul juridic, practica judecătorească, doctrina şi actul normativ).

Sunt izvoare ale dreptului financiar toate normele de drept financiar care

reglementează relaţiile sociale care iau naştere în procesul de constituire, distribuire şi

utilizare a resurselor băneşti ale statului.

Prin norme de drept financiar trebuie să înţelegem acele reguli de conduită

instituite de stat, cu caracter general şi impersonal care reglementează actele şi

operaţiunile ce alcătuiesc finanţele publice. Cu titlu de excepţie amintim şi unele norme

12 Gliga Ioan – Drept financiar, Ed. Humanitas, 1998, pag. 15-16

12

de drept financiar cu caracter individual, cum ar fi de exemplu legile de adoptare sau

aprobare a bugetelor anuale de stat.

Din punctul de vedere al structurii logico-juridice:

- ipoteza normelor de drept financiar prevede împrejurările în care urmează să se aplice

dispoziţiilor acestor norme (ex. resursele financiare se constituie cu ajutorul impozitelor

şi taxelor),

- dispoziţiile sunt în general onerative ( ex. contribuabilul are obligaţia ca în termen de 5

zile de la înregistrare la Registrul Comerţului să declare organului fiscal datele cu privire

la filiale, orice alte locuri în care desfăşoară activităţi producătoare de venituri şi

informaţii privind conturile bancare13), dar pot fi şi prohibitive ( este interzis instituţiilor

publice de a efectua operaţiunile de încasări şi plăţi prin băncile comerciale14) sau

permisive ( legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi

de rectificare15),

- şi sancţiunile au elemente specifice în dreptul financiar (ex. amenda fiscală, majorările

de întârziere, majorarea dobânzilor, suspendarea creditării).

În funcţie de gradul lor de generalitate, sau ţinând seama de specificul lor,

izvoarele dreptului finanţelor publice pot fi grupate pe două categorii, şi anume:

• izvoare generale sau comune cu ale altor ramuri – reprezentate de acele acte

normative al căror obiect de reglementare excede problematica strictă a finanţelor

publice, în sensul că aria lor de cuprindere acoperă mai multe domenii ale vieţii social-

economice, dar care cuprind şi dispoziţii referitoare la finanţele publice:

- Constituţia care cuprinde principiile referitoare la elaborarea, aprobarea şi executarea

bugetului public naţional

- legi organice şi ordinare;

- ordonanţe guvernamentale;

- hotărâri guvernamentale.

13 Legea 87/1994 – privind combaterea evaziunii fiscale, publicată în M.O. nr. 299/24.10.1994, art. 3 (1)14 Legea 500/2002 – privind finanţele publice, publicată în M.O. nr. 597/13.08.2002, art. 70 (2)15 Legea 500/2002 – privind finanţele publice, publicată în M.O. nr. 597/13.08.2002, art. 6

13

• izvoare specifice – adică acele acte normative prin care se aduc reglementări exclusiv

domeniului finanţelor publice:

- Legea 500/2002 – legea finanţelor publice; (M.O. – 597/2002)

- Legea 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii

Financiare (completată prin Ordonanţa Guvernului 70/1997 privind controlul fiscal);

- Legea 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României;

- Legea 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale

2.3 Delimitarea dreptului financiar în raport cu alte ramuri ale sistemului de

drept

Delimitarea dreptului financiar faţă de alte ramuri de drept este impusă atât de

raţiuni teoretice, cât şi practice. Din punct de vedere practic se impune delimitarea sferei

dreptului financiar pentru a putea stabili apartenenţa unui raport juridic concret la ramura

de drept financiar sau la alta.

Este deci o problemă de calificare juridică a unui raport de drept cu implicaţii

directe în privinţa aplicării concrete a legii cât şi din nevoia stabilirii precise a

consecinţelor juridice distincte ce decurg din calificarea unui raport juridic ca aparţinând

unei ramuri de drept sau alteia16.

Din punct de vedere teoretic o asemenea delimitare va ajuta la evidenţierea

asemănărilor şi deosebirilor dintre raporturile juridice aparţinând unor ramuri de drept

diferite. Această delimitare se poate face de către legiuitor (prin delimitarea obiectului de

către normele fiecărei ramuri de drept) sau de către interpret (teoretician sau practician)

prin delimitarea unei ramuri de drept faţă de celelalte, în baza următoarelor criterii:

- obiectul de reglementare: este criteriul determinant în delimitarea ramurilor de drept, el

reprezintă categoria unitară de relaţii sociale reglementate de un ansamblu de norme

juridice unitare la rândul lor.

Obiectul dreptului financiar îl constituie reglementările juridice privind bugetul

public, procedura bugetară, impozitele, creditul public şi controlul financiar de stat (adică

16 Moise Bojincă – Teoria generală a dreptului civil, Ed. Helios, 2002, pag. 21

14

toate relaţiile financiare care iau naştere în procesul de formare, repartizare şi utilizare a

fondurilor băneşti ale statului în vederea satisfacerii nevoilor publice).

- metoda de reglementare: este modalitatea prin care statul influenţează desfăşurarea

raporturilor sociale prin edictarea unor diverse norme de drept.

Specifică şi generală pentru ramura dreptului financiar este metoda inegalităţii juridice a

părţilor; cu precizarea că ramura dreptului financiar nu este singura care foloseşte această

metodă de reglementare şi, deci pentru delimitarea dreptului financiar de alte ramuri de

drept se impune recurgerea şi la alte criterii.

- calitatea subiecţilor raportului juridic:

Referindu-ne la subiectele raportului juridic de drept financiar trebuie subliniat că

întotdeauna unul dintre ele este o autoritate a administraţiei publice cu atribuţii

financiare, având o calitate specială, de autoritate investită cu putere publică. De unde

rezultă şi că naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic de drept financiar este

expresia manifestării unilaterale de voinţă a autorităţii administrative cu atribuţii

financiare purtătoare a puterii publice.

- caracterul normelor:

În funcţie de fenomenul juridic studiat pentru unele ramuri de drept sunt specifice

normele dispozitive (care lasă la latitudinea subiectului de a-şi alege singur comportarea,

nici nu impun, nici nu interzic o anumită conduită), în vreme ce pentru alte ramuri de

drept prevalează normele imperative (adică normele care nu admit nici o derogare de la

dispoziţiile lor, şi care pot fi onerative – când se impune subiectului o anumită acţiune,

sau prohibitive – când se interzice subiectului săvârşirea unei acţiuni). Dreptului financiar

îi sunt caracteristice normele imperative.

Dacă ar fi să particularizăm elementele structurii logico-juridice ale normei de

drept financiar am putea sublinia specificitatea sancţiunii la normele de drept financiar, şi

anume: amenda fiscală, majorările de întârziere, suspendarea finanţării sau a creditării

etc.

- criteriul sancţiunii:

Principalele forme ale sancţiunii normei de drept financiar sunt: amenda fiscală,

majorări de întârziere, măsuri de executare silită măsuri cu privire la actele juridice

(suspendarea creditului, suspendări de finanţări) etc.

15

În legea finanţelor publice sunt prevăzute următoarele tipuri de sancţiuni pentru

încălcarea prevederilor legii 500/2002:

- depăşirea limitelor maxime ale cheltuielilor aprobate în buget constituie infracţiune şi se

pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni, sau amendă de la 50 la 100 de milioane;

- neaprobarea bugetele în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale,

neîndeplinirea de către ordonatorii principali de credite a obligaţiei de a transmite lunar

Ministerului de Finanţe situaţia virărilor de credite bugetare în termen de 5 zile de la

încheierea lunii, inexistenţa unei baze legale pentru cheltuielile bugetare, constituie

contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane;

- neobţinerea vizei prealabile a controlului financiar pentru angajarea şi ordonanţarea

cheltuielilor, majorarea şi utilizarea alocaţiilor bugetare pentru alte categorii de cheltuieli

decât cele pentru care au fost prevăzute fără aprobarea şi modificarea legii în acest sens şi

nerambursarea în termen de 6 luni a împrumuturilor acordate unor instituţii publice

constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 20 la 30 de milioane.

- principiile:

Fiecare ramură de drept îşi cristalizează principiile care-i orientează acţiunea într-

un anumit domeniu al relaţiilor sociale. Am putea considera ca principii generale ale

dreptului financiar:

- principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii financiare – principiul egalităţii între

cetăţeni este un principiu fundamental prevăzut de Constituţie, şi deşi autorităţile

financiare care reprezintă statul în raporturile de drept financiar stabilesc, în conformitate

cu legile, raporturi, în general, de subordonare cu cetăţenii, ele trebuie să îşi

îndeplinească atribuţiile respectând prevederile legale şi fără a face vreo deosebire între

cetăţeni pe bază de rasă, naţionalitate, religie sau sex, legea aplicându-se la fel aceleaşi

situaţii, indiferent de persoana care vine sub incidenţa legii.

- principiul legalităţii în activitatea financiară este o regulă fundamentală, care se

regăseşte în organizarea şi funcţionarea tuturor autorităţilor şi instituţiilor statului,

conform căreia toate persoanele (fizice, juridice, autorităţi ale administraţiei cu atribuţii

financiare) participante la raporturile de drept financiar au obligaţia de a respecta

Constituţia, legile şi celelalte acte juridice, normative şi individuale ale căror prevederi

fac trimitere la raporturile de drept financiar.

16

- principiul răspunderii în activitatea financiară este principiul care prevede că orice

încălcare a normelor de drept financiar antrenează răspunderea în sfera dreptului

financiar, caracterizată prin sancţiuni specifice (amenda fiscală, majorările de întârziere,

suspendarea finanţării sau a creditării etc).

- principiul impunerii contribuabililor respectării obligaţiilor contributive faţă de

bugetul de stat derivă din relaţia de subordonare în care se află subiectele raportului de

drept financiar, care ia naştere, în general, ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a

statului şi prin care este impusă ca obligaţie a contribuabilului plata impozitelor şi taxelor

aferente veniturilor obţinute şi bunurilor deţinute care se transformă în venituri la bugetul

de stat.

De asemenea, în sfera raporturilor juridice care au ca obiect activitatea de control

avem şi câteva principii specifice, cum ar fi de exemplu:

- principiul dreptului la apărare în faţa instanţelor financiare este un principiu consacrat

de Constituţie şi se referă la faptul că pe parcursul derulării unui proces părţile pot face

cereri, au dreptul de a lua cunoştinţă de probele din dosar, de a participa la dezbateri sau

de exercita căile de atac.

- principiul dublului grad de jurisdicţie şi al folosirii căilor de atac: hotărârile instanţelor

financiare pot fi atacate cu recurs atât în sistemul jurisdicţiei financiare, cât şi în sistemul

autorităţilor judecătoreşti.

- principiul imparţialităţii judecătorilor se referă la obligativitatea judecătorilor de a-şi

îndeplini funcţia încredinţată cu imparţialitate.

În concluzie subliniem faptul că în activitatea de delimitare a ramurilor de drept

se poate face apel la toate criteriile enunţate sau numai la unele, în funcţie de dificultatea

şi complexitatea aspectului în discuţie. Nu vom face o analiză a delimitării ramurii

dreptului financiar faţă de alte ramuri de drept, întrucât ulterior vom face o analiză

detaliată a raportului juridic de drept financiar comparativ cu raporturi juridice aparţinând

altor ramuri de drept.

17


1. Definiţi dreptul financiar.

2. Care sunt formele sub care se prezintă finanţele publice?

3. Enumeraţi izvoarele dreptului financiar.

4. Pe baza căror principii dreptul financiar poate fi delimitat faţă de alte ramuri de drept?

18

CAPITOLUL 3

Raportul juridic de drept financiar

3.1 Raportul juridic de drept financiar

Raportul juridic de drept financiar reglementează relaţiile sociale care apar în

procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale

instituţiilor publice, pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale şi pentru satisfacerea

nevoilor generale ale societăţii.

Elementele constitutive ale raportului juridic de drept financiar, la fel ca şi în

cazul altor categorii de raporturi juridice, sunt subiectele, conţinutul şi obiectul.

a. Subiectele participante la raporturile de drept financiar sunt următoarele:

1. Un prim subiect al raporturilor juridice de drept financiar este întotdeauna statul

reprezentat de organele sale de specialitate în activitatea financiară, investit cu atribuţii în

procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului (Ministerul

de Finanţe, Direcţia judeţeană a finanţelor publice şi controlului financiar de stat,

Administraţia Financiară, Circumscripţia fiscale, Agentul fiscal)17.

2. Cel de-al doilea subiect al acestor raporturi poate fi:

- o persoană fizică (cetăţeni români, persoane fizice străine rezidente: diplomaţi, apatrizi,

studenţi, sau persoane fizice străine nerezidente: turişti străini, sportivi etc)

- o persoană juridică (societăţi comerciale române sau străine, regii autonome, instituţii

publice, organe ale administraţiei de stat altele decât cele administrativ financiare şi de

control financiar), denumite generic contribuabili.

Subiectele de drept din prima categorie, respectiv organele financiare ale statului,

au în cadrul raporturilor de drept financiar o situaţie juridică specifică, în sensul că fiind

purtătoare ale puterii publice pot să pretindă celui de al doilea subiect să efectueze o

anumită prestaţie, să se abţină de la face ceva ori să îl controleze. De aceea între

subiectele raportului juridic de drept financiar există un raport de subordonare al celui

de-al doilea subiect faţă de primul, care e întotdeauna statul, reprezentat de organele sale

de specialitate cu atribuţii în domeniul activităţii financiare. acest raport îşi păstrează

17 Ciuvăţ Vasile - Drept financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2001, pag. 74-75

19

caracterul de subordonare chiar şi atunci când cel de-al doilea subiect este un organ al

administraţiei de stat.

De fapt poziţia de autoritate a primului subiect, în calitate de reprezentant al

intereselor financiare ale statului, nu este altceva decât o expresie a regimului de drept

public, regim care este net diferit de regimul de drept privat unde situaţia este cu totul

alta: sunt reglementate raporturile băneşti dintre cetăţeni, subiectele participante au o

poziţie juridică egală fiind lăsată la latitudinea lor participarea sau nu la raporturile

juridice civile în funcţie de interesele lor patrimoniale.

Aşadar raporturile juridice de drept financiar se nasc, se modifică şi se sting pe

baza manifestării unilaterale de voinţă a statului, prin modalităţile specifice prevăzute de

dreptul financiar.

Faptul că unele norme de drept financiar prevăd posibilitatea lăsată celorlalţi

subiecţi de a-şi manifesta iniţiativa în legătură cu modalităţile de naştere, modificare sau

stingere a raportului de drept financiar nu înlătură această trăsătură întrucât însăşi această

posibilitate lăsată celorlalţi subiecţi, precum şi modalităţile pe care ei pot să le aleagă

reprezintă tot o manifestare a voinţei unilaterale a statului.

b. Conţinutul raporturilor de drept financiar îl formează drepturile şi obligaţiile

subiectelor participante, care diferă de cele ale altor raporturi juridice, întrucât se

stabilesc în legătură cu necesitatea şi importanţa constituirii, repartizării şi utilizării

fondurilor băneşti ale statului. Astfel, în timp ce statului, prin intermediul organelor sale,

îi revine obligaţia de a elabora, aproba şi executa bugetul de stat, de a stabili şi încasa

impozitele şi taxele cel de-al doilea subiect trebuie să execute obligaţiile financiare ce-i

revin (plata impozitelor stabilite prin lege), însă are şi dreptul de a ataca măsurile

nelegale luate de organele financiare de stat.

Spre exemplu18 contribuabilul are obligaţia de a plăti impozite şi taxe şi în acest

scop declară veniturile, calculează impozite sau taxe, le evidenţiază, având de asemenea

obligaţia de a cere modificarea lor, când apare elementul care le influenţează. Are

obligaţia de a da relaţii organelor de control, supunându-se controlului.

Contribuabilul are dreptul de a contesta modul în care a fost impozitat, de a

contesta modul în care se realizează executarea silită, de a cere anumite înlesniri,

18 Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag. 10-11

20

evidenţiind aspectele concrete care-i permit acest lucru (dreptul de a cere eşalonări de

preţ, amânări de impozite, anularea impozitelor sau a diferitelor obligaţii).

Organul specializat are dreptul de a încasa impozitele şi taxele, de a calcula şi de

a comunica suma datorată. Are dreptul de a cere relaţii cu privire la impozitare şi de a

verifica sinceritatea declaraţiilor contribuabilului.

Obligaţiile organelor specializate constau în:

- a da curs cererilor privind formularea unor obiecţiuni, plângeri sau contestaţii,

- a analiza cererile de înlesnire de plată,

- a rezolva obiecţiunile formulate cu ocazia activităţii de control, sau a actului de

impunere

c. Obiectul celor mai multe raporturi de drept financiar îl constituie acţiunile (de a da sau

de a face), de exemplu acţiunea de organizare bugetară sau abstenţiunea (acţiunea de a nu

face). Atunci când relaţiile juridice de drept financiar vizează un bun sau un lucru, (ca de

exemplu sumele de bani care se alocă în cazul raporturilor juridice de finanţare bugetară

sau sumele de bani la care sunt ţinute subiectele participante la raporturile juridice de

finanţare) acestea se pot constitui în obiect al relaţiei juridice respective.

3.2 Actele şi operaţiunile de drept financiar

În procesul aplicării normelor dreptului financiar sunt săvârşite o serie de acte şi

operaţiuni de natură financiară, a căror studiere reliefează deosebita aplicabilitate practică

a acestora.

Actele şi operaţiunile financiare publice se diferenţiază de cele din domeniul

finanţelor private prin aceea că sunt realizate în scopul formării şi întrebuinţării

fondurilor băneşti ale statului destinate satisfacerii nevoilor publice.

Actele financiare sunt manifestări de voinţă realizate în vederea producerii de

efecte juridice în scopul formării şi întrebuinţării fondurilor băneşti ale statului, realizarea

acestor efecte juridice fiind garantată prin forţa de constrângere a statului19.

Cât priveşte calitatea pe care trebuie să o aibă subiectele de drept financiar

emitente ale acestor acte – ele trebuie să fie organe de stat competente cu atribuţii în

elaborarea şi execuţia bugetelor (organele Ministerului de Finanţe, ale unităţilor

19 Gliga Ioan – Drept financiar, Ed. Humanitas, 1998, pag. 26-27

21

administrativ-teritoriale, conducătorii celorlalte ministere şi a altor organe centrale de

stat) şi să emită actele mai sus-menţionate în limitele competenţei legale. Rezultă că

actele juridice financiare sunt manifestări de voinţă cu caracter unilateral, ele nefiind

emise în mod consensual sau în urma unor negocieri.

Operaţiunile din sfera dreptului financiar sunt reprezentate de exemplu de:

operaţiunile de calcul a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, de plată şi încasare a

impozitelor şi taxelor, ele la fel ca şi actele de drept financiar fiind săvârşite de

funcţionari de specialitate. Cu diferenţa relevantă că operaţiunile financiare publice nu

produc efecte juridice prin ele însele.

3.3 Studiu comparativ între raportul juridic de drept financiar şi alte tipuri

de raporturi juridice

- raportul juridic de drept financiar şi raportul juridic de drept comercial

Principala diviziune a dreptului obiectiv este în drept public şi privat. Dreptul

public conţine totalitatea principiilor şi regulilor aplicabile în raporturile dintre stat şi

supuşii săi - în sfera dreptului public este inclusă ramura dreptului financiar, a dreptului

administrativ etc. În schimb dreptul privat, din sfera căruia face parte ramura de drept

comercial sau civil conţine normele juridice aplicabile raporturilor dintre particulari.

Subiectele

În ceea ce priveşte subiectele participante la raporturile de drept financiar: un

prim subiect este întotdeauna statul reprezentat de organele sale de specialitate în

activitatea financiară, iar cel de-al doilea subiect al acestor raporturi poate fi o persoană

fizică sau juridică.

Subiectele de drept din prima categorie, respectiv organele financiare ale statului,

au în cadrul raporturilor de drept financiar o situaţie juridică specifică, în sensul că fiind

purtătoare ale puterii publice pot să pretindă celui de al doilea subiect să efectueze o

anumită prestaţie, să se abţină de la face ceva ori să îl controleze. De aceea între

subiectele raportului juridic de drept financiar există un raport de subordonare al celui

de-al doilea subiect faţă de primul, care e întotdeauna statul, reprezentat de organele sale

de specialitate cu atribuţii în domeniul activităţii financiare. Aşadar raporturile juridice de

22

drept financiar se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării unilaterale de voinţă a

statului, prin modalităţile specifice prevăzute de dreptul financiar.

Cât priveşte subiectele raportului juridic de drept comercial, Codul comercial

pornind de la enumerarea enunţiativă a actelor şi operaţiunilor considerate drept fapte de

comerţ, ajunge să determine persoanele care pot dobândi calitatea de părţi ale raportului

juridic de drept comercial - comerciantul sau necomerciantul.

Comerciantul poate fi definit ca fiind orice persoană fizică sau juridică care

desfăşoară o activitate comercială, adică săvârşeşte efectiv fapte de comerţ cu caracter

profesional şi în nume propriu. Cu toate că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât

comercianţii, cât şi necomercianţii, totuşi, în principal, activitatea comercială se

realizează de către de către comercianţi.

Cum dreptul comercial face parte din sfera dreptului privat este normal ca relaţia

care există între subiectele participante la un raport de drept comercial să fie una de

egalitate, toate raporturile de drept comercial luând naştere, modificându-se şi încetând

ca urmare a manifestării acordului de voinţă al subiectelor participante - comercianţi sau

necomercianţi.

Conţinutul

Raportul juridic de drept financiar ia naştere ca urmare a manifestării unilaterale

de voinţă a statului, ceea ce presupune că celelalte subiecte participante la raportul juridic

se supun voinţei statului.

Statul, reprezentat prin organele sale de specialitate cu atribuţii financiare are

drepturi (de a preleva impozite şi taxe care se transformă în venituri la bugetul de stat)

dar şi obligaţii (de a da curs cererilor privind formularea unor diferite obiecţiuni, plângeri

sau contestaţii, de a analiza cererile de înlesnire de plată şi de a rezolva obiecţiunile

formulate cu ocazia activităţii de control, sau a actului de impunere). Cel de-al doilea

subiect are în primul rând obligaţia de a respecta prevederile legale, dar are şi o serie de

drepturi (de a contesta modul în care a fost impozitat, de a contesta modul în care se

realizează executarea silită, de a cere anumite înlesniri, evidenţiind aspectele concrete

care-i permit acest lucru etc.)

23

Având în vedere că raportul juridic de drept comercial ia naştere ca urmare a

manifestării de voinţă a celor două subiecte (dintre care unul e de regulă comerciant)

participante la raportul juridic - cele două părţi sunt pe poziţie de egalitate juridică.

Părţile fiind egale, raporturile pot genera drepturi şi obligaţii pentru ambele

subiecte participante, însă ca urmare a acordului de voinţă dintre ele, ca urmare a

rezultatului negocierii, înţelegerii lor.

Obiectul ambelor raporturi îl constituie conduita părţilor care poate consta în

acţiunea (de a da sau de a face), sau abstenţiunea (acţiunea de a nu face).

Şi în sfera raporturilor de drept comercial şi în sfera raporturilor de drept financiar

relaţiile juridice au caracter patrimonial, diferenţa este că în sfera raporturilor de drept

comercial relaţiile băneşti iau naştere ca urmare a exprimării intereselor patrimoniale ale

persoanelor fizice şi juridice; în schimb în sfera raporturilor de drept financiar relaţiile

băneşti iau naştere în procesul de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor

financiare ale statului.

- raportul juridic de drept financiar şi raportul juridic de drept civil

În ceea ce priveşte subiectele participante la raporturile de drept financiar: unul

dintre subiecte este întotdeauna statul reprezentat de autorităţile cu atribuţii financiare, în

vreme ce în raporturile de drept civil subiectele sunt particularii – persoane fizice sau

juridice.

Subiectele de drept din raportul financiar, respectiv autorităţile administraţiei

publice cu atribuţii financiare, au în cadrul raporturilor de drept financiar o situaţie

juridică specifică, în sensul că fiind purtătoare ale puterii publice pot să pretindă celui de

al doilea subiect (particulari - persoane fizice sau juridice, sau chiar alte autorităţi ale

administraţiei publice) să efectueze o anumită prestaţie, să se abţină de la face ceva ori să

îl controleze.

De aceea între subiectele raportului juridic de drept financiar există, de regulă, un

raport de subordonare al celui de-al doilea subiect faţă de primul, care e întotdeauna

statul, reprezentat de autorităţile administraţiei publice cu atribuţii financiare, în timp ce

între subiectele raporturilor de drept civil părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică.

24

Mai facem menţiunea că şi un organ ala administraţiei publice cu atribuţii

financiare poate apărea ca subiect într-un raport de drept civil, însă de data aceasta el

apare în calitate de persoană particulară, fără a fi purtător al puterii de stat.

Raporturile juridice de drept financiar se nasc, se modifică şi se sting pe baza

manifestării unilaterale de voinţă a statului, prin modalităţile specifice prevăzute de

dreptul financiar, în schimb în sfera dreptului civil raporturile juridice iau naştere, se

modifică şi se sting pe baza manifestării acordului de voinţă, a înţelegerii părţilor.

În ceea ce priveşte normele care reglementează raporturile juridice de drept

financiar acestea sunt în majoritate imperative, pe când la raporturile de drept civil

predominante sunt normele dispozitive.

- raportul juridic de drept financiar şi raportul juridic de drept constituţional

Trebuie mai întâi precizat că legătura dintre raportului juridic de drept financiar

de raportul juridic de drept constituţional are la bază faptul că ambele ramuri de drept,

atât dreptul financiar cât şi dreptul constituţional, fac parte din sfera dreptului public unde

raporturile juridice reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţeni, iar principiul care

guvernează desfăşurarea acestor relaţii este inegalitatea juridică a părţilor.

Cu precizarea că raportul juridic de drept constituţional este acea relaţie socială

reglementată de normele de drept constituţional, care priveşte relaţiile sociale care apar în

procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat, iar raportul juridic de drept

financiar este acea relaţie socială, reglementată de normele de drept financiar, care apare

în procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului în

vederea îndeplinirii nevoilor cu caracter general.

În plus raporturile juridice de drept financiar ca şi raporturile juridice de drept

constituţional sunt guvernate de normele constituţionale. Astfel Constituţia este cea care

cuprinde reglementări de principiu referitoare la raporturile de drept financiar care

privesc constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului. Orice

modificări constituţionale vor atrage după sine şi modificarea normelor de drept financiar

care guvernează raporturile juridice de drept financiar.

- raportul juridic de drept financiar raportul juridic de drept administrativ

Legătura dintre raportului juridic de drept financiar de raportul juridic de drept

administrativ are la bază faptul că ambele ramuri de drept, atât dreptul financiar cât şi

25

dreptul administrativ, fac parte din sfera dreptului public unde raporturile juridice

reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţeni, iar principiul care guvernează desfăşurarea

acestor relaţii este inegalitatea juridică a părţilor.

Cu diferenţa că raportul juridic de drept financiar reglementează relaţiile sociale

care apar în procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului

şi ale instituţiilor publice, pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale şi pentru

satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, iar raportul juridic de drept administrativ este

acea relaţie socială, reglementată de normele de drept administrativ, la care participă

autorităţile administraţiei publice în cadrul şi pentru realizarea funcţiei executive a

statului, mai puţin raporturile care se nasc în procesul realizării activităţii financiare a

statului, care aşa cum am văzut mai sus formează obiectul dreptului financiar.

Aşadar dacă raporturile de drept financiar se referă, pe de o parte, la relaţiile

dintre organele financiare ale satului şi contribuabili (persoane fizice şi juridice) care

asigură veniturile la bugetul public, pe de altă parte raporturile juridice de drept

administrativ se referă la organizarea şi activitatea organelor administraţiei publice cu

atribuţii financiare.

Regula în cazul ambelor tipuri de raporturi juridice – de drept financiar şi de drept

administrativ este că subiectele de drept din prima categorie, respectiv autorităţile

administraţiei publice cu atribuţii financiare respectiv administrative, au în cadrul acestor

raporturi de drept public o situaţie juridică specifică, în sensul că fiind purtătoare ale

puterii publice pot să pretindă celui de al doilea subiect să efectueze o anumită prestaţie,

să se abţină de la face ceva ori să îl controleze. De aceea între subiectele raportului juridic

de drept financiar şi administrativ există aproape în toate cazurile un raport de

subordonare al celui de-al doilea subiect faţă de stat.

26


1. Explicaţi ce relaţie există între subiectele raportului de drept financiar şi de ce?

2. Exemplificaţi concret care este conţinutul raportului juridic de drept financiar?

3. Faceţi o comparaţie între raportul juridic de drept financiar şi comercial.

4. Faceţi o comparaţie între raportul juridic de drept financiar şi civil.

5. Faceţi o comparaţie între raportul juridic de drept financiar şi constituţional.

6. Faceţi o comparaţie între raportul juridic de drept financiar şi administrativ.

27

CAPITOLUL 4

Bugetul public naţional

4.1 Istoric, noţiune, importanţă

În evoluţia finanţelor publice este remarcabilă apariţia bugetului generată de

necesitatea de a reflecta nevoile publice sub forma cheltuielilor publice şi sursele de venit

sub forma veniturilor publice ce au drept scop rezolvarea cheltuielilor publice.

Societatea omenească, în evoluţia sa, a generat o serie de nevoi care cu trecerea

timpului s-au diversificat şi proliferat. Dintre acestea, din punctul de vedere al finanţelor

publice, ne interesează nevoile publice care sunt acele cerinţe care se satisfac prin

intermediul şi efortul colectivităţilor umane. Statul prin instituţiile, organele şi

organismele sale se raportează la nevoia publică prin intermediul banului public20.

Banul public ar trebui asigurat de stat prin efortul propriu, cum însă statul nu este

deţinătorul unei averi şi nici nu are suficiente surse proprii, banul public este asigurat prin

efortul întregii colectivităţi. De aceea obţinerea banului public se face concret prin

intermediul impozitelor şi taxelor, plătite de contribuabili (denumire generică dată

persoanelor fizice şi juridice care au capacitate contributivă). Sumele încasate cu titlul de

impozite şi taxe, reprezintă surse de venit pentru buget.

Expresia de buget provine din limba franceză de la cuvântul bouge , care avea

semnificaţia unei pungi de piele în care se ţineau banii. Instituţia a fost reglementată

pentru prima dată printr-o lege în Franţa în 1802, apărând în 1806 într-o lege a finanţelor

mai modernă şi mai exactă.

În ţara noastră în perioada Regulamentelor Organice ale Moldovei şi Munteniei

existau referiri la buget sub formularea "închipuirea cheltuielilor anului viitor", această

formulare sugerează idea de buget, dar numai pentru aspectul cheltuielilor.

Conform legii nr. 500/2002 bugetul este documentul prin care sunt prevăzute şi

aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile, sau după caz, numai cheltuielile, în

funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice.


28

În România putem să vorbim despre un sistem bugetar în sensul că există un

buget public naţional alcătuit din mai multe componente, legea finanţelor publice

precizând că referirile sale se aplică21:

- Bugetului de stat

- Bugetului asigurărilor sociale de stat

- Bugetelor fondurilor speciale

- Bugetului trezoreriei statului

- Bugetelor instituţiilor publice autonome

- Bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz

- Bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii

- Bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de către stat

şi a căror rambursare, dobânzi sau costuri se asigură din fonduri publice

- Bugetului fondurilor externe nerambursabile.

Ca verigă centrală a sistemului financiar, bugetul public reprezintă expresia

sintetizată a relaţiilor economice ce se manifestă în procesele formării şi utilizării

principalului fond centralizat de mijloace băneşti ale statului şi ale fondurilor unităţilor

administrativ - teritoriale în vederea finanţării activităţilor destinate creşterii calităţii vieţii

(învăţământ, sănătate, cultură, sport, cercetare).

Natura juridică a bugetului

Există mai multe concepţii cu privire la natura juridică a bugetului; ele sunt desprinse din

definiţiile date în literatura de specialitate de mai mulţi autori, astfel că există următoarele

concepţii privind natura juridică a bugetului22:

1. Într-o primă concepţie bugetul este lege, în sensul că el conţine dispoziţii

imperative cu privire la cuantumul minim al veniturilor şi cuantumul maxim al

cheltuielilor şi este adoptat printr-o lege care emană de la organul legislativ;

2. Bugetul este un act condiţiune, întrucât fără existenţa lui veniturile nu s-ar realiza

şi cheltuielile nu s-ar efectua;

21 Legea 500/ 2002 - privind finanţele publice, Monitorul Oficial nr. 597/200222 Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag 19-20

29

3. Bugetul este un act juridic, în ceea ce priveşte veniturile, pentru că există obligaţia

legală imperativă ca acestea să fie îndeplinite; şi un act administrativ în ceea ce priveşte

cheltuielile, pentru că acestea nu sunt obligatoriu de împlinit;

4. Bugetul este un program, un plan, care pentru ca să producă efecte îmbracă forma

legii.

Profesorul Dan Drosu Şaguna este de părere că bugetul este principalul plan

financiar operativ al statului23 şi de aceea se bucură de un interes deosebit din partea

legiuitorului; însă legiuitorul nu poate şi nici nu este posibil să adopte un plan, ceea ce

înseamnă că legiuitorul va dezbate şi aproba un document care este de fapt legea de

adoptare a bugetului de stat. "Prin urmare Parlamentul nu adoptă un plan, ci legea de

adoptare a bugetului de stat. Astfel, acest subterfugiu de tehnică juridică conferă

bugetului public naţional - care în esenţă este şi rămâne un plan - forţa obligatorie a

normei de drept şi, în consecinţă, are o natură juridică de lege".

Bugetul este important din punct de vedere economic pentru că reflectă situaţia

economică a unui stat - cu cât economia unui stat este mai puternică, cu atât sursele de

venit bugetar sunt mai mari şi obiectivele publice de realizat pot fi mai multe şi mai

puternice. Bugetul este important şi din punct de vedere politic întrucât el exprimă până

la un punct concepţia fiscală a unui stat, coerenţa legislaţiei în domeniu.

4.2 Funcţiile bugetului public naţional

Funcţiile bugetului public naţional sunt strâns legate de funcţiile finanţelor

publice, din care face parte integrantă, şi sunt două:

- Funcţia de repartiţie cunoaşte două faze, legate între ele - formarea şi distribuirea

fondurilor băneşti ale statului.

În procesul de mobilizare şi constituire a fondurilor băneşti ale statului finanţele

publice îmbracă forma impozitelor, taxelor, vărsămintelor la constituirea acestor fonduri

participă persoanele fizice şi juridice. Ca atare în procesul formării fondurilor băneşti se

nasc relaţii financiare între persoanele fizice şi juridice ca şi contribuabili, pe de o parte şi

stat, pe de alta.

23 Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001, pag. 570

30

Distribuirea, cea de a doua fază a funcţiei de repartiţie, generează relaţii

financiare între stat, pe de o parte şi persoanele fizice şi juridice beneficiare ale

resurselor, pe de altă parte. În cadrul procesului de distribuire finanţele îmbracă forma

cheltuielilor pentru învăţământ, sănătate, cultură, protecţie socială etc.

- Funcţia de control vizează atât constituirea cât şi repartizarea, dar mai ales modul de

utilizare a banului. Controlul financiar se exercită de organe specializate ale statului:

organele Ministerului de Finanţe, Direcţiei judeţeană a finanţelor publice şi controlului

financiar de stat, Garda Financiară, Curtea de conturi24.

4.3 Procedura bugetară

Conform dispoziţiilor legale activitatea bugetară parcurge mai multe etape:

elaborarea proiectului bugetului de stat, aprobarea, executarea şi încheierii exerciţiului

bugetar.

Prin procedură bugetară se înţelege totalitatea actelor şi operaţiunilor cu caracter

tehnic şi normativ, înfăptuite de organele specializate ale statului, în scopul elaborării,

adoptării, executării şi încheierii bugetului public naţional.

La elaborarea şi execuţia bugetului de stat, conform legii 500/2002, stau

următoarele principii:

Principiul universalităţii - care prevede că veniturile şi cheltuielile se includ în totalitate

în buget şi nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare cu excepţia donaţiilor şi

sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.

Principiul publicităţii - prevede transparenţa sistemului bugetar, acest lucru realizându-

se prin:

- dezbaterea publică a proiectelor de buget

- publicarea în Monitorul Oficial

- difuzarea informaţiilor asupra conţinutul bugetului prin mijloace de informare în masă.

Principiul unităţii - prevede că toate veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un

singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor

publice.

24 Ciuvăţ, N. - Drept financiar,Editura Universitaria, Craiova, 2001, pag. 174-175

Principiul anualităţii - prevede că veniturile şi cheltuielile sunt aprobate prin lege pe o

perioadă de un an, în ţara noastră anul bugetar coincide cu anul calendaristic.

Principiul specializării bugetare - prevede că veniturile şi cheltuielile se înscriu şi se

aprobă în buget pe surse de provenienţă, respectiv pe categorii de cheltuieli, grupate după

natura lor economică şi destinaţie, potrivit clasificaţiei bugetare.

Principiul unităţii monetare - Toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda

naţională25.

4.4 Elaborarea bugetului de stat

Elaborarea proiectului de buget se face de către Guvern, prin Ministerul

Finanţelor Publice, pe baza:

a) prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se

elaborează proiectul de buget;

b) politicilor fiscale şi bugetare;

c) prevederile memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau

ale altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale,

semnate sau ratificate;

d) politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de

buget, prezentate de ordonatorii principali;

e) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;

f) programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării

unor acţiuni sau a unui ansamblu de acţiuni.

Indicatorii macroeconomici şi sociali sus-numiţi vor fi elaboraţi de organele

abilitate până la data de 31 martie a anului curent.

Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului până la data de 1 mai

obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul pentru care se elaborează bugetul şi

următorii trei ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite de ordonatorii principali de

credite, urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile

pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii

sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.

25 Legea 500/ 2002 - privind finanţele publice, Monitorul Oficial nr. 597/2002

32

Ministerul Finanţelor Publice va transmite ordonatorilor principali de credite,

până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextul

macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de

elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern. În condiţiile în

care schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de cheltuieli

acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerul Finanţelor Publice, care

până la data de 15 iunie va comunica ordonatorilor principali de credite limitele de

cheltuieli, redimensionate în vederea definitivării proiectelor de buget.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie să depună

la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget cu încadrarea în

limitele de cheltuieli. Ministerul Finanţelor Publice va examina proiectele de buget şi va

purta discuţii cu ordonatorii principali de credite în privinţa acestora (în caz de divergenţe

va hotărî Guvernul), iar proiectele de buget definitivate se vor depune la Ministerul

Finanţelor Publice până la data de 1 august.

Ministerul Finanţelor Publice în baza proiectelor de buget ale ordonatorilor

principali de credite şi a bugetului propriu întocmeşte proiectele legilor bugetare pe care

le depune la Guvern până la 30 septembrie. După această etapă care a presupus

întocmirea bugetului va urma aprobarea şi adoptarea bugetului.

De asemenea în articolul 62 din legea 500/2002 se precizează că din bugetul de

stat se vor acoperi integral sau parţial finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale

instituţiilor publice în condiţiile în care prin legea bugetară sunt stabilite categoriile de

cheltuieli care vor fi finanţate.

4.5 Aprobarea şi adoptarea bugetului

După însuşirea de către Guvern a proiectelor legii bugetare acesta se va supune

spre aprobare Parlamentului până cel târziu la data de 15 octombrie a fiecărui an.

Bugetele se aprobă de către Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole,

subcapitole, titluri, articole şi alineate. Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel

puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile

prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de

33

regulă ½ din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite

temeinic justificate.

În cazul în care legile bugetare anuale depuse în termenul legal nu au fost

adoptate de către Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior

anului la care se referă proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea

procedurii de urgenţă.

4.6 Execuţia bugetară

În legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă, pentru durata exerciţiului bugetar,

creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar. Alocaţiile pentru

cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite nu pot fi majorate,

virate şi utilizate la alte articole de cheltuieli, pentru finanţarea altui capitol sau a altui

ordonator principal de credite.

Virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare

sunt de competenţa fiecărui ordonator principal de credite pentru bugetul propriu şi

bugetele instituţiilor subordonate şi se efectuează în limita de10% din prevederile

capitolului bugetar, începând cu trimestrul al-III-lea al anului bugetar, cu condiţia să nu

contravină legii 500/2002. Astfel de virări sunt interzise de la capitolele care au fost

majorate din fondurile de rezervă bugetară şi de intervenţie la dispoziţia Guvernului.

Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care

au calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.

În procesul execuţiei bugetare cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze:

angajament, lichidare, ordonanţare, plată. Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi

ordonanţării sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor

compartimentelor de specialitate ale instituţiei publice, efectuarea plăţilor urmând să se

facă numai pe bază de documente justificative.

Ministerul Finanţelor Publice solicită ordonatorilor principali de credite, în cursul

anului, rapoarte periodice privind gradul de utilizare a fondurilor publice în vederea

monitorizării execuţiei bugetare.

Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin

trezoreria statului care asigură încasarea veniturilor bugetare, efectuarea diferitelor plăţi,

34

operaţiuni de încasări şi operaţiuni financiare dispuse de către persoanele autorizate ale

instituţiilor publice.

Execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie a fiecărui an; orice venit neîncasat

sau cheltuială angajată în prevederile bugetare şi neplătită până la 31 decembrie se va

plăti în contul bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la încheierea

anului sunt anulate de drept. Prevederile legilor bugetare şi ale celor de rectificare

acţionează numai pentru anul bugetar respectiv.

Încheierea exerciţiului bugetar presupune evidenţierea şi cuantificarea sumelor

realizate cu titlu de venituri bugetare şi a cheltuielilor efectuate în domeniul bugetar.

Astfel exerciţiul bugetar se încheie în urma cuantificării rezultatelor şi evidenţelor din

punct de vedere contabil şi întocmirea documentelor contabile care exprimă în mod

analitic şi sintetic situaţia veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

Contul general de execuţie a bugetului de stat este întocmit de Ministerul de

Finanţe, este însoţit de conturile anuale ale ministerelor şi celorlalte instituţii centrale şi

poate exprima următoarele situaţii:

- bugetul este echilibrat - veniturile sunt egale cu cheltuielile;

- bugetul este excedentar - veniturile sunt mai mari decât cheltuielile;

- bugetul este deficitar - veniturile sunt mai mici decât cheltuielile;

Întreaga activitate de execuţie a bugetului şi mai ales cea care vizează efectuarea

cheltuielilor, se realizează prin intermediul unor persoane abilitate în acest scop denumite

ordonatori de credite, care se clasifică astfel:

- ordonatori principali (miniştri sau conducătorii instituţiilor centrale sau a instituţiilor

publice autonome - ei pot delega, în anumite condiţii, această calitate unor înlocuitori

împuterniciţi în acest scop ca de exemplu secretarilor generali);

- ordonatori secundari (reprezentaţi, de regulă, de conducătorii instituţiilor publice cu

personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali);

- ordonatori terţiari (sunt subordonaţi celor principali şi secundari)26.

Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru

bugetul propriu şi bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, aceştia vor repartiza

creditele după reţinerea a 10% din prevederile aprobate pentru asigurarea unei execuţii


35

bugetare prudente, repartizarea sumelor reţinute în proporţie de 10% se face în semestrul

al doilea, după examinarea de către Guvern a execuţiei bugetare pe primul semestru.

Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru

bugetul propriu şi bugetele instituţiilor subordonate, ai căror conducători sunt ordonatorii

terţiari de credite. La rândul lor ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare

ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc.

Alte atribuţii ale ordonatorilor de credite sunt:

- obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi

destinaţiilor aprobate;

- răspund de angajarea şi utilizarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi

aprobate;

- răspund de realizarea veniturilor bugetare;

- răspund de utilizarea creditelor bugetare pe baza unei bune gestiuni financiare;

- răspund de integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc, etc.

De asemenea pe parcursul execuţiei bugetare ordonatorii principali de credite vor

urmări derularea procesului investiţional şi vor întocmi rapoarte de monitorizare pe care

le vor transmite Ministerului Finanţelor Publice.

În situaţiile în care, în timpul exerciţiului bugetar, conform legii, au loc treceri de

unităţi, acţiuni sau sarcini de la un ordonator principal de credite la altul sau în cadrul

aceluiaşi ordonator principal de credite, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să

introducă modificările corespunzătoare în bugetele acestora şi în structura bugetului de

stat fără a afecta echilibrul bugetar.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la

situaţiile financiare rapoarte anuale de performanţă în care să prezinte obiectivele şi

rezultatele preconizate şi cele obţinute. Pe baza situaţiilor financiare prezentate de

ordonatorii principali de credite Ministerul Finanţelor Publice va elabora contul general

anual de execuţie a bugetului de stat.

4.7 Răspunderea juridică în cadrul desfăşurării procedurii bugetare

Ca o materializare a principiului legalităţii, întregul proces de elaborare, aprobare

şi executare a bugetului statului este supusă unei “discipline bugetare”, care pretinde

36

conformitatea cuprinsului bugetelor de venituri şi cheltuieli cu prevederile legii

500/2002.

Încălcarea disciplinei bugetare atrage răspunderea juridică a subiectelor de drept

vinovate, fie ele persoane fizice particulare, funcţionari sau organe de stat, instituţii

publice sau regii autonome.

Răspunderea juridică atrasă de încălcările disciplinei bugetare poate atrage

răspunderea administrativă contravenţională, răspunderea penală, răspunderea materială

sau civilă şi răspunderea disciplinară.

Legea finanţelor publice prevede în mod concret formele răspunderii juridice în

domeniul bugetar de stat. Astfel:

- depăşirea limitelor maxime ale cheltuielilor aprobate în buget constituie infracţiune şi se

pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni, sau amendă de la 50 la 100 de milioane;

- neaprobarea bugetele în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale,

neîndeplinirea de către ordonatorii principali de credite a obligaţiei de a transmite lunar

Ministerului de Finanţe situaţia virărilor de credite bugetare în termen de 5 zile de la

încheierea lunii, inexistenţa unei baze legale pentru cheltuielile bugetare, constituie

contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane;

- neobţinerea vizei prealabile a controlului financiar pentru angajarea şi ordonanţarea

cheltuielilor, majorarea şi utilizarea alocaţiilor bugetare pentru alte categorii de cheltuieli

decât cele pentru care au fost prevăzute fără aprobarea şi modificarea legii în acest sens şi

nerambursarea în termen de 6 luni a împrumuturilor acordate unor instituţii publice

constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 20 la 30 de milioane.

Constatarea acestor contravenţii şi aplicarea amenzilor se face de către Curtea de

Conturi, Ministerul Finanţelor Publice şi alte persoane împuternicite în acest scop de

lege.

37


1. Prezentaţi pe scurt istoricul apariţiei noţiunii de buget.

2. Arătaţi ce este bugetul şi care sunt componentele sale conform legii 500/2002.

3. Care au fost concepţiile apărute de-a lungul timpului în literatura de specialitate

referitoare la natura juridică a bugetului?

4. Care sunt funcţiile bugetului public naţional?

5. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt principiile care guvernează elaborarea şi execuţia

bugetului de stat.

6. Prezentaţi procesul de elaborare a bugetului de stat.

7. Explicaţi cum este adoptat bugetul de stat şi de către cine.

8. Prezentaţi pe scurt execuţia bugetară.

9. Ce sunt ordonatorii de credite şi care sunt atribuţiile lor?

10. Care sunt sancţiunile aplicate pentru nerespectarea prevederilor legii 500/2002 ?

38

PROCEDURA BUGETARĂ – (legea 500/2002) EXEMPLIFICARE BUGETUL PE ANUL 2006Principiile bugetare

Elaborarea proiectului de buget

Adoptarea legii bugetare Execuţia bugetară

Încheierea exerciţiului bugetar

Art. 8-13 Art. 31-35 Art. 36,38,17 Art. 47, 48, 52 Art. 56-61Principiul universalităţii - veniturile şi cheltuielile sunt incluse în buget în sume brute.

Organe - atribuţii Ter-mene

Organe - atribuţii

Ter-mene

Organe - atribuţii

Ter-mene

Organe - atribuţii

Ter-mene

Principiul publicităţii- se asigură transparenţa bugetară prin:- dezbaterea publică a proiectului de buget- publicarea lui în Monitorul Oficial al României şi- aducerea lui la cunoştinţa publică prin mijloace de informare în masă

1). Organele abilitate elaborează indicatorii macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar şi următorii 3 ani- pe parcursul desfăşurării procesului bugetar indicatorii respectivi vor fi actualizaţi

31MARTIE

2005

1). Guvernul îşi însuşeşte legile bugetare şi le supune spre aprobare Parlamentului

15OCT.2005

1). Execuţia bugetară a veniturilor:- veniturile sunt prelevate de organele financiare specializate

2). Execuţia bugetară a cheltuielilor:- angajament- lichidare- ordonanţare- plată

1 IAN2006

–31

DEC2006

1). Min de Finanţe elaborează contul general anual de execuţie în baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite

2). Guvernul îl va analiza şi-l va propune spre adoptare Parlamentului

1IULIE2007

Principiul unităţii- toate veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document

2). Min. Finanţelor Publice- înaintează obiectivele politicii fiscale şi bugetare şi- limitele de cheltuieli stabilite de ordonatorii principali de credite Guvernului

1 MAI 2005

2). Parlamentul va trece la aprobarea bugetului pe ansamblu, părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole şi alineate- în timpul dezbaterilor parlamentare nu pot fi adoptate amendamente care determină majorarea deficitului

15DEC.2005

Veniturile şi cheltuielile se repartizează pe trimestre, cu aprobarea:- Min. Finanţelor- ordonatorii principali de credite- ordonatorii secundari de credite

3). Contul general anual de execuţie se aprobă prin lege, după verificarea lui de către Curtea de Conturi

bugetar, - dacă legile bugetare depuse în termenul legal nu sunt aprobate de Parlament până în 15 dec. – Guvernul poate solicita aplicarea procedurii de urgenţă

Principiul anualităţii- veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate pe o perioada de un an (anul bugetar = anul calendaristic)

3).obiectivele politicii fiscale şi limitele de cheltuieli vor fi aprobate de Guvern 15

MAI 2005

Principiileexecuţiei bugetare(art. 47)- creditele bugetare, precum si structura funcţională şi economică a acestora se prevăd şi se aprobă pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, fiind, de asemenea autorizate pe durata exerciţiului bugetar- Alocaţiile pentru cheltuielile de personal nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi utilizate la alte articole de cheltuieli- Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol.

Principiile încheierii execuţiei bugetare(art. 61)- execuţia se încheie la 31 dec. a fiecărui an- creditele bugetare neutilizate până la încheierea anului sunt anulate de drept- prevederile legilor bugetare şi a celor de rectificare acţionează numai pentru anul bugetar respectiv

Principiul specializării bugetare - veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă:- pe surse de provenienţă,- pe categorii de cheltuieli, conf. clasificaţiei bugetare

4). Ministrul Finanţelor Publice va transmite ordonatorilor principali de credite o scrisoare-cadru, în baza căreia se va întocmi proiectul de buget

1 IUNIE 2005

Principiul unităţii monetare- toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda naţională

5). Modificarea limitelor de cheltuieli se comunică de Min. Finanţelor Publice ordonatorilor principali de credite pt. definitivarea proiectelor de buget 15

IUNIE 2005

6). Ordonatorii principali de credite trebuie să depună la Min. Finanţelor Publice propunerile de buget cu încadrarea în limitele de cheltuieli. Min. Finanţelor Publice va examina proiectele de buget şi va purta discuţii cu ordonatorii principali de credite, în cazul unor divergenţe urmând să hotărască Guvernul

15 IULIE 2005

7). Proiectele de buget definitivate se depun apoi la Min. Finanţelor Publice

1AUG.

40

20058). În baza proiectelor elaborate de ordonatorii principali de credite Min. Finanţelor Publice întocmeşte proiectele legilor bugetare

30SEPT.2005

41

CAPITOLUL 5

Sistemul veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Conform legii 500/2002 veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la

nivel naţional, alcătuiesc veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale

care, după consolidare, prin eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia

dimensiunile efortului financiar public pe anul respectiv, starea de echilibru sau

dezechilibru, după caz.

5.1 Veniturile bugetare

Veniturile bugetare presupun existenţa unor surse prevăzute de lege, prelevate de

la contribuabili, persoane fizice şi juridice cu capacitate contributivă, sub forma

impozitelor, taxelor şi a altor surse (amenzi, penalităţi). Prin venit bugetar trebuie să

înţelegem o sursă de bani care se varsă la buget de către o persoană fizică sau juridică în

conformitate cu legea.

Elementele comune veniturilor bugetare sunt următoarele:

- denumirea venitului bugetar

- debitorul sau subiectul impunerii

- obiectul sau materia opozabilă

- unitatea de evaluare

- unitatea de impunere

- asieta sau modul de aşezare a impozitului

- perceperea venitului bugetar

- termenele de plată

- înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor

- răspunderea debitorilor

- calificarea venitului bugetar27

Sistemul veniturilor publice presupune o varietate de forme şi mijloace pentru

atragerea la bugetul statului a sumelor necesare finanţării funcţiilor sale. Formele

tradiţionale, comune tuturor statelor, sunt impozitele şi taxele.

27 Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001,pag. 624-625

5.2 Cheltuielile bugetare

Conform legii 500/2002 este statuat ca regulă faptul că "cheltuielile bugetare au

destinaţie precisă şi limitată, fiind determinate de autorizările prevăzute de lege. Nici o

cheltuială nu poate fi înscrisă, angajată, plătită şi efectuată din bugetele componente ale

bugetului public naţional, dacă nu există bază legală pentru cheltuielile respective"

Cheltuielile publice reprezintă cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a

finanţelor publice şi anume aceea de a repartiza resursele financiare, atrase prin

intermediul primei faze, pe diverse destinaţii.

Cheltuiala publică este generată de nevoia publică şi reprezintă fondurile necesare

unor anumite categorii de subiecţi care beneficiază de ele prin intermediul legii, însă

numai cu respectare unor anumite condiţii şi formalităţi şi în limitele aprobate de lege.

Conform concepţiei franceze cheltuiala publică presupune trei elemente: (1)

întrebuinţarea unei sume de bani, (2) de către o persoană fizică sau juridică, (3)în vederea

realizării unei nevoi publice, iar acestea trebuie întrunite cumulativ. Trebuie subliniată, cu

acest scop, diferenţa dintre cheltuiala publică şi cea bugetară. Noţiunea de cheltuială

publică are o sferă mai largă, sursele acesteia putând fi şi altele decât cele bugetare (şi

anume: donaţii, sponsorizări etc), în vreme ce cheltuiala bugetară presupune fonduri

alocate doar de la buget28.

În orice stat, o parte importantă din venitul naţional este preluat la dispoziţia

acestuia pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le generează îndeplinirea

funcţiilor şi sarcinilor sale. Statul, ca instituţie, serveşte societatea din punct de vedere

politic şi social, adică creează condiţiile necesare pentru perpetuarea concepţiilor şi

instituţiilor publice, de drept, religioase, filosofice.

În general, pentru îndeplinirea funcţiilor sale, statul efectuează următoarele

cheltuieli:

- cheltuieli publice pentru scopuri sociale (finanţarea învăţământului public, apărarea

sănătăţii, înfiinţarea reţelei de spitale de stat, organizarea sistemului securităţii şi

asistenţei sociale);

28 Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag.31-32

43

- cheltuieli pentru cercetare - dezvoltare ( cheltuieli pentru cercetare fundamentală,

cercetare aplicativă care are ca scop crearea de noi produse sau de noi procedee

tehnologic);

- cheltuieli militare (cheltuieli cu întreţinerea în ţară sau în străinătate a armatei, cheltuieli

legate de lichidarea urmărilor războiului);

- cheltuieli pentru funcţionarea aparatului de stat ( cheltuieli pentru întreţinerea şi

funcţionarea organelor de administraţie, cheltuieli privind organele însărcinate cu

menţinerea ordinii publice, şi anume: poliţia şi jandarmeria, siguranţa statului, justiţia şi

procuratura)

- cheltuieli pentru acţiuni economice (asigurarea întreprinderilor nou create, acoperirea

unor diferenţe de preţ, constituirea unor rezerve materiale de stat);

- alte cheltuieli;

Din punctul de vedere al clasificării făcute de ONU pentru instituţiile sale în

domeniul bugetar vorbim despre următoarele tipuri de cheltuieli bugetare:

1. Cheltuieli pentru servicii publice (cheltuieli care acoperă necesităţile organelor de

ordine publică şi securitate, a organelor de justiţie şi a altor instituţii publice;

2. Cheltuieli pentru apărare ( pentru întreţinerea armatei, cercetare ştiinţifică în armată,

experienţe cu diferite arme, baze militare pe teritorii străine etc.);

3. Cheltuieli pentru educaţie (vizează şcolile, universităţile, institutele de cercetare

ştiinţifică);

4. Cheltuieli pentru sănătate (spitale, clinici, unităţi profilactice şi de cercetare

ştiinţifică);

5. Cheltuieli economice (vizează unităţile economice ale statului, subvenţii ale exportului,

participarea la organizaţii economice internaţionale şi cercetare ştiinţifică în economie);

6. Servicii comunale;

Având în vedere aderarea României la Uniunea Europeană trebuie ţinut cont de

conceptele şi dezideratele politicii bugetare comunitare:

1. Cheltuielile publice cresc, în principiu, motiv pentru care se impune reducerea

cheltuielilor de natură administrativă prin raţionalizarea serviciilor publice şi a altor

acţiuni de acest gen;

44

2. Diminuarea cheltuielilor publice care nu sunt oportune şi stabilirea unor criterii, după

principii optime, în vederea stabilirii investiţiilor publice prioritare care vor fi acoperite.

3. Politica cheltuielilor publice trebuie însoţită de o politică adecvată a resurselor

financiare publice, astfel încât prin impozite şi taxe să nu fie afectate economiile

populaţiei şi puterea de reinvestire a agenţilor economici.

4. În politica fiscală europeană se recomandă împrumutul public pe termen lung29.

Conform dispoziţiilor legale activitatea bugetară trece prin mai multe etape:

elaborarea, aprobarea, executarea şi încheierea exerciţiului bugetar. Prima etapă a

exerciţiului bugetar - elaborarea proiectului bugetului de stat - cuprinde activitatea de

determinare a veniturilor şi cheltuielilor din buget. Aprobarea presupune dezbaterea şi

votarea de către Parlament a legii de adoptare a bugetului.

Execuţia bugetară constă în realizarea veniturilor la termenele şi în cuantumul

prevăzut şi efectuarea cheltuielilor conform destinaţiei prevăzute; încheierea exerciţiului

presupune o dare de seamă completă privind modul de realizare a veniturilor şi de

efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.

5.3 Dubla impunere – fenomen internaţional

Dezvoltarea relaţiilor economice, financiare şi de credit dintre statele lumii şi

creşterea mobilităţii transfrontaliere contemporane a persoanelor şi capitalurilor a generat

apariţia fenomenului dublei impunerii.

Prin dubla impunere se înţelege supunerea la impozit a aceleiaşi materii

impozabile, pentru aceeaşi perioadă de timp, de către autorităţi fiscale din state diferite.

Dubla impunere internaţională poate fi:

- economică: atunci când în cadrul aceluiaşi stat va fi impozitat în mai

multe rânduri acelaşi venit sau avere,

- juridică: atunci când în state diferite va fi impozitat de două ori

aceeaşi materie impozabilă.

Dubla impunere apare numai în cazul impozitelor directe (ex: impozitul pe venit

sau pe avere). Apariţia dublei impuneri internaţionale apare ca urmare a folosirii unor

criterii de impunere diferite, ca de exemplu:


45

- criteriul rezidenţei, sau al domiciliului fiscal – presupune ca domiciliul fiscal al

persoanei fizice sau juridice să fie în statul în care ea are o locuinţă permanentă care este

utilizată în cea mai mare parte a anului, respectiv acolo unde este situat sediul conducerii

sale efective; dacă persoana fizică locuieşte frecvent în ambele state, se va considera

domiciliul fiscal în statul al cărui cetăţean este, ori dacă are cetăţenia ambelor state

problema domiciliului fiscal va fi rezolvată prin înţelegere între cele două părţi interesate;

- criteriul cetăţeniei- conform căruia impozitele şi taxele din România se aplică

cetăţenilor români pentru veniturile şi bunurile obţinute atât în tară, cât şi în străinătate,

cu precizarea că pentru veniturile şi bunurile obţinute în străinătate perceperea

impozitelor nu mai este justificată dacă pentru aceleaşi venituri şi bunuri s-au plătit taxe

în statul pe teritoriul căruia au fost obţinute, percepându-se numai diferenţa eventuală

dintre impozitele şi taxele plătite în străinătate şi cele datorate pe teritoriul statului român,

dacă acestea din urmă ar fi mai mari;

- criteriul teritorialităţii - presupune că impozitele şi taxele prevăzute de legislaţia

română se aplică tuturor bunurilor şi veniturilor dobândite pe teritoriul statului român

indiferent dacă dobânditorul este cetăţean român sau străin.

Dubla impunere internaţională este generată de diversitatea sistemelor fiscale

internaţionale şi ea are un efect negativ asupra societăţii. În cazul exportului ea este un

obstacol în calea dezvoltării comerţului exterior, afectându-i eficienţa, motiv pentru care

se impune luarea de măsuri pentru eliminarea dublei impunerii internaţionale.

În vederea evitării dublei impuneri internaţionale sunt utilizate două metode:

- metoda scutirii (a exonerării) – conform căreia statul de rezidenţă nu impozitează

veniturile care sunt impuse în celălalt stat;

- metoda creditării (a imputării) – conform căreia statul de rezidenţă calculează impozitul

datorat de rezident pe baza volumului total de venituri ale subiectului impozabil

respectiv.

România a semnat peste 50 de acorduri şi convenţii care au avut drept scop

evitarea dublei impuneri prin stabilirea unor reguli de impozitare unice pentru fiecare

situaţie.

46

5.4 Paradisurile fiscale

Prin termenul de paradis fiscal trebuie înţeleasă ţara care percepe impozite şi taxe

zero sau la cote foarte reduse pentru majoritatea categoriilor de venituri, mulţi autori

incluzându-le în categoria fraudei fiscale. Iată prezentate pe scurt câteva exemple:

- Gibraltarul devine paradis fiscal în 1970 fiind considerat şi astăzi poarta de intrare a

mărfurilor străine Uniunii Europene pentru care nu se doreşte să se plătească taxe vamale.

Modalitatea de înfiinţare a unei societăţi este simplă şi în plus în ceea ce priveşte regimul

fiscal nu există control al schimburilor, nu există reţineri la sursă, taxe de înregistrare,

taxe de timbru, T.V.A., convenţii de dublă impunere, motiv pentru care, probabil,

peninsula are un număr mai mare de societăţi decât de locuitori.

Aceeaşi situaţie este întâlnită în ceea ce priveşte regimul fiscal impus societăţilor

şi în cazul altor tipuri de paradisuri fiscale ca: Hong Kong, Insulele Virgine Britanice,

Irlanda sau Olanda.


1. Ce sunt veniturile bugetare?

2. Explicaţi conceptul de cheltuieli bugetare.

3. Care sunt dezideratele politicii bugetare a Uniunii Europene?

4. Ce reprezintă dubla impunere?

5. Daţi exemple de câteva paradisuri fiscale?

47

CAPITOLUL 6

Procedura fiscală - impozitele şi taxele

6.1 Fiscalitatea

Fiscalitatea reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor reglementate prin acte

normative, putând fi definită ca un sistem de percepere a impozitelor şi taxelor de către

autorităţile publice în scopul realizării funcţiilor social-economice ale statului.

Aşadar legislaţia fiscală este ansamblul normelor juridice care reglementează

modalităţile de constituire şi repartizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor

publice cu scopul satisfacerii cerinţelor şi funcţiilor social-economice ale societăţii.

Normele juridice care reglementează impozitele şi taxele pot privi obiectul şi subiectele

debitoare ale impozitelor şi taxelor (ex. legea 500/2002) sau procedura aşezării

impozitelor ori soluţionarea litigiilor dintre contribuabili şi organele fiscale (ex. legea

32/1968 - privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor)30.

Pentru a fi mobilizate resursele financiare publice este necesară găsirea unei

metode cu ajutorul căreia acestea să fie prevalate. Astfel de metode, în măsura în care

legiuitorul le recunoaşte ca instrument de colectare a resurselor financiare datorate de

contribuabili bugetului statului, sunt pârghiile financiare.

Pentru a le fi recunoscută puterea de pârghii financiare ele trebuie să corespundă

cerinţelor de prelevare şi colectare a resurselor financiare de la toate categoriile de

contribuabili şi pentru toate segmentele fondului bugetului de stat şi să fie recunoscute

printr-o normă juridică, care să le confere autoritate.

Sunt pârghii financiare care acţionează automat, fără a fi necesară intervenţia

anumitor organe de decizie, ele colectându-se automat la termenele şi în cuantumurile

datorate (impozitele, taxele amenzile etc.), sau pârghii financiare care sunt puse în

mişcare de către organele publice de decizie, ele acţionând conjunctural în funcţie de

situaţiile concrete ale exerciţiului bugetar (transferurile de la fondurile publice pentru

finanţarea unor obiective şi acţiuni de mare necesitate, subvenţii, prime pentru export,

dobânzi subvenţionate de la bugetul de stat).

30 Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001, pag. 663-664

48

6.2 Impozitul

Impozitul este o sursă de venit bugetar, care are la bază legea, iar ca subiecţi

plătitori persoanele fizice şi juridice, denumite generic contribuabili. El a apărut odată cu

apariţia statului, cu scopul de a asigura funcţiile acestuia şi alte servicii publice.

Terminologic cuvântul impozit sugerează ideea de a impune, de a obliga.

Conform articolului 53 din Constituţie cetăţenii au obligaţia să contribuie prin

impozite şi taxe, care se stabilesc numai prin lege, la cheltuielile publice, cu precizarea

că orice alte prestaţii, în afara celor stabilite de lege, sunt interzise.

Conform legii 500/2002 impozitul este definit ca fiind o " prelevare obligatorie,

fără contraprestaţie şi nerambursabilă efectuată de către administraţia publică pentru

satisfacerea necesităţilor de interes general", iar taxa ca o "sumă plătită de o persoană

fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent

economic, o instituţie publică sau un serviciu public".

Profesorul Dan D. Şaguna defineşte impozitul ca fiind o contribuţie bănească

obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată, conform legii, bugetului de stat de către

persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le

posedă.

Impozitul este justificat prin aceea că funcţionarea oricărei societăţi implică nişte

costuri care trebuie să fie acoperite prin resurse eficiente. Dacă resursele proprii ale

statului, care provin, de exemplu, din proprietăţi publice nu sunt suficiente, atunci trebuie

prelevate impozite. Impozitul apare ca o remuneraţie pentru serviciile de orice natură pe

care statul le asigură.

Elementele esenţiale ale impozitelor:

1. Impozitul se exprimă în formă pecuniară şi doar în mod cu totul excepţional în natură;

2. Impozitul este o contribuţie obligatorie, în sensul că toţi contribuabilii trebuie,

conform legii, să participe la formarea veniturilor bugetare;

3. Impozitul este datorat conform dispoziţiilor legale, în sensul că nici un impozit sau

taxă nu poate fi stabilit decât în puterea legii, deci el are caracter juridic pentru că

decurge dintr-un raport juridic bazat pe normele de drept care reglementează relaţia de

impunere;

4. Impozitul se stabileşte în mod unitar şi autoritar de către stat;

49

5. Impozitul este o prelevare cu titlu nerambursabil, în sensul că se plăteşte fără vreo

contraprestaţie din partea statului întrucât aceste fonduri care se transformă în venituri la

bugetul de stat sunt utilizate numai la finanţarea unor acţiuni şi obiective necesare tuturor

membrilor societăţii.

6. Impozitul este o modalitate de participare la constituirea fondurilor generale ale

societăţii, fiind o sursă de venit pentru satisfacerea nevoilor publice, care se datorează

pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute31.

Principiile generale ale fiscalităţii

Având în vedere că în cadrul unei societăţi libere, democratice omul este cel care

constituie obiectivul final şi preocuparea esenţială, iar nu statul, cum ar părea la o analiză

superficială, impozitul are un caracter individual, de aceea el trebuie să caute egalitatea

şanselor, nu a condiţiilor.

Impozitul nu trebuie să fie discriminatoriu, în sensul că el trebuie să fie stabilit şi

să urmeze aceleaşi reguli pentru toţi contribuabilii.

Impozitul trebuie să fie impersonal, ceea ce presupune că prelevarea nu trebuie să

implice cercetări de tip inchizitorial asupra vieţii persoanelor.

Impozitul trebuie să fie neutru, adică să nu se opună unei mai bune gestiuni a

economiei, ci din contră să fie favorabil unei economii eficace.

Impozitul trebuie să fie legitim, adică să afecteze numai acele venituri care

corespund unui serviciu efectiv prestat.

Impozitul trebuie prelevat după principii clare, simple şi care să nu lase loc

arbitrariului.

6.3 Clasificarea impozitelor

Impozitele se clasifică după mai multe criterii:

a.) după criteriul subiecţilor contribuabili:

- impozite plătite de persoane fizice (impozitul pe clădiri)

- impozite plătite de persoane juridice (impozitul pe profit)

b.) după calitatea subiectelor şi a obiectului:

31 Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001, pag. 620-621

50

- impozite personale (cele care vizează o anumită calitate a persoanei -

impozitul pe salariu)

- impozite reale (care vizează averea);

c.)după denumire:

- impozite

- taxe

Din punct de vedere bugetar cel mai important interes practic îl prezintă

următoarea clasificare:

d.) după relaţia cu contribuabilul şi modul de repercusiune în:

- impozite directe

- impozite indirecte

În cazul impozitelor directe, ele sunt suportate de contribuabil, fiind plătite de

acesta, deci contribuabilul este nominalizat, impozitul putând fi estimat şi cuantificat.

Impozitele indirecte sunt plătite de contribuabili şi suportate de beneficiarul

produselor sau a prestaţiilor de servicii.

Criteriul de departajare a impozitelor directe de cele indirecte este dat fie de:

- evidenţierea impozitului la organele administrativ - financiare (cele evidenţiate fiind

cele directe), fie de

- modul în care se repercutează asupra contribuabilului, afectându-i patrimoniul. În

cazul în care contribuabilul plăteşte şi suportă din patrimoniul său impozitul, suntem în

prezenţe unui impozit direct. În cazul în care contribuabilul plăteşte impozitul, dar altă

persoană îl suportă, suntem în prezenţe unui impozit indirect.

Avantajele şi dezavantajele impozitelor directe32:

a.) Avantaje:

- sunt mai juste decât cele indirecte, deoarece reflectă putere contributivă a

contribuabilului;

- sunt certe, stabile, prestabilite, deci ne putem baza pe ele;

- au efect psihologic asupra contribuabilului, în sensul că permanentizează ideea de

obligaţie fiscală, creând premisele unei atitudini conştiente faţă de această obligaţie;

32Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag 40-41

51

b.) Dezavantaje:

- sunt rigide, nu se pot modifica uşor;

- nu sunt populare, în sensul că prin plata lor se creează un sentiment de frustrare;

- presupun mult formalism (operaţii, activităţi de evidenţiere, calculare şi comunicare)

Avantajele şi dezavantajele impozitelor indirecte:

a.) Avantaje:

- sunt mai mobile decât cele directe;

- sunt mai populare, deoarece nu sunt nominalizate, fiind din punct de vedere psihologic

mai uşor de suportat;

- nu presupun formalităţi de evidenţă;

- se suportă şi se plătesc în rate;

- consumatorul se raportează la ele dacă are posibilitatea şi dacă doreşte, cu excepţia

produselor de strictă necesitate;

b.) Dezavantaje:

- sunt mai puţin juste (sunt anumite situaţii în care achiziţionarea unor produse nu reflectă

capacitatea contributivă a contribuabilului);

- nu sunt certe (nu se pot cuantifica prealabil, depinzând de puterea de cumpărare a

contribuabilului);

- prin intermediul lor se pot masca impozitele directe (în sensul că nu apelăm la acestea

majorându-le, ci la impozitele indirecte care fiind mai mobile sunt mai uşor de

modificat)33;

6.4 Taxele

Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile

prestate acestora de către instituţii, alături de impozite ele reprezintă cea de a doua

categorie principală de venituri la bugetul de stat. Cu alte cuvinte taxele sunt încasate de

la persoanele care solicită o anumită activitate din partea unor instituţii de stat şi deci

beneficiază de servicii publice altele decât cele cu caracter productiv.

33 Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag 40-41

52

Trăsăturile taxelor:

- taxele reprezintă plata neechivalentă pentru diferite lucrări efectuate de organe sau

instituţii care prestează diferite servicii şi rezolvă interese legitime ale persoanelor fizice

sau juridice. Plata acestor servicii este neechivalentă întrucât ea poate fi mai mică sau mai

mare în comparaţie cu valoarea prestaţiilor efectuate de organele sau instituţiile statului.

- subiectul plătitor este precis determinat din momentul în care solicită efectuarea

activităţii respective;

- taxele reprezintă o contribuţie prin care sunt acoperite cheltuielile necesare serviciilor

solicitate, în vreme ce impozitele sunt întrebuinţate la acoperirea cheltuielilor generale ale

societăţii.

- taxele reprezintă plăţile făcute pentru servicii, lucrări efectuate în mod direct şi imediat

de către organele sau instituţiile specializate;

Principiile care guvernează stabilirea şi aplicarea taxelor:

- unicitatea taxelor, ceea ce înseamnă că pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei

persoane taxa este datorată o singură dată;

- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine funcţionarului din instituţia

prin intermediul căreia se prestează serviciul respectiv şi nu debitorului;

- nulitatea actelor nelegal taxate;

- taxele sunt anticipate, adică ele se datorează şi se achită în momentul solicitării

serviciilor respective34.

6.5 Funcţiile taxelor şi impozitelor

Impozitele şi taxele la care sunt obligate subiectele plătitoare îndeplinesc, în

principiu, trei funcţii:

a. - Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii e o

obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice care realizează venituri impozabile sau

taxabile;

b. - Redistribuirea unor venituri primare sau derivate reprezintă operaţiunea de

preluare a unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor interese

generale ale societăţii;

34 Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti - 2001,pag. 678

53

c. - Reglarea unor fenomene economice sau sociale


1.. Ce reprezintă impozitul?

2. Care sunt elementele esenţiale ale impozitului?

3. Enumeraţi principiile fiscalităţii.

4. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele impozitelor directe.

5. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele impozitelor indirecte.

6. Ce sunt taxele şi care sunt trăsăturile lor?

54

CAPITOLUL 7

Bugetele locale

7.1 Noţiuni introductive

Finanţele publice locale sunt reprezentate de procesele de constituire, repartizare

şi utilizare a fondurilor băneşti de interes local. Necesitatea existenţei şi concentrării unor

fonduri băneşti necesare unităţilor administrativ-teritoriale în vederea satisfacerii

serviciilor publice locale şi a unor alte trebuinţe şi nevoi locale a generat apariţia

sistemului bugetelor locale, prin bugetele locale înţelegându-se bugetele de venituri şi

cheltuieli ale unităţilor administrativ-teritoriale

Conform art. 120 din Constituţie administraţia publică din unităţile administrativ-

teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării,

autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice35, aşadar bugetele locale sunt o

materializare a autonomiei locale.

Conform Cartei Europene prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea

colectivităţilor locale de a rezolva, administra şi gira, pe propria răspundere şi în interesul

populaţiei din unităţile administrativ-teritoriale o parte importantă din treburile publice

7.2 Elaborarea şi adoptarea bugetelor locale

Toate actele şi operaţiunile care sunt realizate pe măsura derulării etapelor de

elaborare, aprobare şi executare a bugetelor locale sunt guvernate de principiile

autonomiei locale, echilibrului, realităţii, anualităţii şi publicităţii.

Proiectul de buget local se va elabora pe baza propunerilor din bugetele

administraţiei locale elaborate de ordonatorii principali de credite, cu respectarea

principiului de autonomie financiară. Veniturile sunt structurate pe capitole şi

subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi

alineate şi paragrafe, după caz. Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie

precisă şi limitată.

Ministerul Economiei şi Finanţelor transmite direcţiilor generale ale finanţelor

publice, consiliilor judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, până la data

35 Constituţia României adnotată şi comentată

55

de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextul macroeconomic pe

baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget prognozate, metodologiile de elaborare a

acestora, limitele sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi ale

transferurilor consolidabile.

Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete, în

bugetele cărora sunt prevăzute transferuri către bugetele locale, transmit autorităţilor

administraţiei publice locale sumele aferente, în termen de 10 zile de la primirea limitelor

de cheltuieli aprobate de Guvern, în vederea cuprinderii acestora în proiectele de buget.

Ordonatorii principali de credite, pe baza limitelor sumelor primite elaborează şi

depun la direcţiile generale ale finanţelor publice, până la data de 1 iulie a fiecărui an,

proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea, pentru anul bugetar următor,

precum şi estimările pentru următorii 3 ani.

Direcţiile generale ale finanţelor publice vor transmite proiectele bugetelor locale

pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti la Ministerul Economiei şi Finanţelor,

până la data de 15 iulie.

În termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a

legii bugetului de stat, Ministerul Economiei şi Finanţelor transmite direcţiilor generale

ale finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi

transferurile consolidabile, aprobate prin legea bugetului de stat.

Apoi proiectele de bugete locale sunt aduse la cunoştinţa publicului, putând fi

făcute contestaţii în termen de 15 zile de la data publicării sau afişării, după care vor fi

supuse aprobării de către Consiliile locale în maxim 45 de zile de la intrarea în vigoare a

legii bugetului de stat. Proiectele bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se prezintă

spre aprobare organului local ales – respectiv Consiliului local, cu cel puţin două luni

înainte de începerea anului.

Consiliul local dezbate şi adoptă bugetul pe articole, capitole. subcapitole, anexe,

se pronunţă asupra eventualelor contestaţii, după care aprobă proiectul bugetului local

printr-o hotărâre a Consiliului local.

Dacă legea bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puţin trei zile înainte de

expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetele anului precedent, până la

aprobarea noilor bugete, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi, de regulă, 1/12 din

56

prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic

justificate de către ordonatorii de credite sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în

proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent.

7.3 Execuţia şi încheierea exerciţiului bugetelor locale

Execuţia bugetelor locale cuprinde actele şi operaţiunile de realizare a veniturilor

şi efectuare a cheltuielilor prevăzute în buget.

Veniturile bugetelor locale sunt acele surse băneşti care revin bugetelor locale în

vederea acoperirii unor servicii publice de interes local36. Veniturile bugetelor locale se

constituie din:

- venituri proprii formate din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri şi

cote defalcate din impozitul pe venit;

- sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat37;

- subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;

- donaţii şi sponsorizări.

Cheltuielile bugetare reprezintă cheltuielile aprobate în bugetul local, a căror

destinaţie este precisă şi limitată, şi care sunt acoperite fie din fonduri proprii38, fie din

credite bugetare deschise de ordonatorii principali de credite, fie din venituri

extrabugetare, cu precizarea că în bugetele locale nu pot fi înscrise şi aprobate cheltuieli

dacă nu sunt asigurate resursele financiare corespunzătoare.

Efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente

justificative, care să confirme angajamentele contractuale, primirea bunurilor materiale,

prestarea serviciilor, executarea de lucrări, plata salariilor şi a altor drepturi băneşti, plata

obligaţiilor bugetare, precum şi a altor obligaţii.

36 Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001, pag 57437 Prin sume defalcate se înţelege acea parte din cadrul bugetului de stat care se alocă unităţilor administrativ teritoriale pentru echilibrarea bugetelor locale; ele trebuie prevăzute în mod expres pentru fiecare judeţ în legile bugetare anuale.38 Veniturile proprii ale bugetelor instituţiilor publice provin din prestări de servicii, chirii, manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări deproduse din activităţi proprii sau anexe şi altele.

57

Execuţia bugetară la oraşe, municipii, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţe şi

municipiul Bucureşti se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au

calitatea de ordonatori de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabili.

Trimestrial şi anual ordonatorii principali de credite întocmesc situaţii financiare

asupra execuţiei bugetare, iar după terminarea anului calendaristic, pe baza datelor aflate

în bilanţurile contabile se întocmeşte contul anual de execuţie a fiecărui buget local,

denumit contul de încheiere a exerciţiului bugetar, care cuprinde cifrele veniturilor

realizate şi cifrele cheltuielilor efectuate în total.

Ordonatorii de credite sunt de trei categorii: ordonatori principali, ordonatori

secundari şi ordonatori terţiari.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt primarii unităţilor

administrativ-teritoriale, primarul general al municipiului Bucureşti, primarii sectoarelor

municipiului Bucureşti şi preşedinţii consiliilor judeţene.

Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă

fonduri din bugetele locale sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite. Ordonatorii

principali de credite analizează modul de utilizare a creditelor bugetare aprobate prin

bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatori

secundari sau terţiari de credite, după caz, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele

proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare pentru bugetul

propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ai căror conducători sunt ordonatori terţiari

de credite, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea

dispoziţiilor legale.

Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate

numai pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din

bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.


1. Care principiu constituţional cu privire la administraţia publică locală stă la baza

elaborării bugetelor locale?

2. Prezentaţi pe scurt procesul de elaborare, aprobare, execuţie şi încheiere a bugetelor

locale.

58

CAPITOLUL 8

Bugetul asigurărilor sociale de stat

8.1 Noţiuni generale despre bugetul asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat este o componentă a sistemului bugetar care se

întocmeşte distinct de bugetul administraţiei centrale, având o existenţă de sine-

stătătoare. Existenţa şi conţinutul său sunt marcate de scopul prioritar în materie socială şi

anume găsirea resurselor şi asigurarea cheltuielilor generate de necesitatea asigurării

protecţiei unor categorii sociale defavorizate.

Instituţia asigurărilor sociale de stat îşi propune să îşi îndeplinească obiectivele

acţionând în temeiul următoarelor principii:

- generalizarea asigurărilor sociale de stat privind întregul personal activ salariat, toţii

pensionari şi membri familiei acestora;

- scutirea beneficiarilor de asigurări de obligaţia de a plăti contribuţia bănească pentru

realizarea fondului de asigurări;

- scutirea pensiilor de plata impozitelor şi taxelor, în limitele stabilite de lege;

- imprescriptibilitatea dreptului de a beneficia de pensii, ajutoare băneşti şi indemnizaţii;

- dreptul care decurge din asigurările sociale de stat este un drept intuitu persone (adică

un drept strict personal care nu poate fi transmis).

Bugetul asigurărilor sociale de stat, deşi este o componentă a bugetului public

naţional, se întocmeşte şi se aprobă distinct (prin intermediul unei legi diferite de cea prin

care se adoptă bugetul de stat).

Procedura bugetară a bugetului asigurărilor sociale de stat este marcată de trei principii:

1.) principiul anualităţii - presupune adoptarea bugetului asigurărilor sociale de stat

pentru un an financiar, care corespunde cu anul calendaristic;

2.) principiul publicităţii - el devine public în momentul apariţiei legii, prin care este

adoptat, în Monitorul Oficial;

3.) principiul echilibrului bugetar - presupune asigurarea cheltuielilor bugetare prin

surse sigure şi eficiente;

59

8.2 Elaborarea, adoptarea şi execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat

Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale propune

Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale indicatorii de fundamentare ai bugetului

asigurărilor sociale de stat urmând ca, pe baza acestora, Ministerul Muncii şi Solidarităţii

Sociale să elaboreze proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat pe care-1 înaintează

Ministerului Finanţelor Publice. Responsabilitatea formei finale a bugetului asigurărilor

sociale de stat aparţine Ministerului Finanţelor Publice care, elaborează39 proiectul

bugetului asigurărilor sociale de stat. Întrucât Guvernul este organul care are conducerea

generală executivă în domeniul finanţelor publice, asigurând elaborarea legilor bugetare

anuale (deci şi a bugetului asigurărilor sociale de stat) prin intermediul Ministerului

Finanţelor Publice, îşi va însuşi acest proiect şi-l va supune spre aprobare Parlamentului.

Proiectul se dezbate în şedinţa camerelor reunite ale Parlamentului, adoptarea

având loc odată cu aprobarea bugetului de stat, cu precizarea că bugetul asigurărilor

sociale de stat se aprobă distinct în cadrul sistemului bugetar, ca anexă la bugetul de stat.

Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat presupune realizarea veniturilor

bugetare şi efectuarea cheltuielilor bugetare.

Cheltuielile bugetare au următoarele destinaţii, precizate de lege:

- pensii pentru muncă şi limită de vârstă;

- pensii pentru pierderea capacităţii de muncă temporară sau definitivă (din cauza unor

accidente de muncă sau a unor boli profesionale), pensii de invaliditate;

- pensii de urmaş;

- ajutoare sociale;

- indemnizaţii acordate femeilor în caz de maternitate;

- ajutoare băneşti în caz de deces.

Aceste drepturi băneşti sunt condiţionate de existenţa prealabilă a unor raporturi

juridice de muncă.

Veniturile bugetare, în materie de asigurări sociale de stat, se realizează prin

contribuţia angajatorilor şi a salariaţi prinşi în sistemul de asigurări sociale de stat.

Angajatorii sunt persoanele juridice sau fizice care angajează personal salariat şi

care participa în condiţiile legii la sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări

39 potrivit art. 3 pct. 8 al H.G. nr. 208/2005

60

sociale. Angajatorii sunt: persoanele juridice care, potrivit legii, angajează personal

salariat, pe baza de contract individual de muncă; persoanele juridice cu care funcţionarii

publici au raporturi de serviciu; persoanele fizice care, potrivit legii, angajează personal

salariat pe baza de contract individual de muncă; instituţiile la care îşi desfăşoară

activitatea persoanele care ocupa funcţii elective; instituţiile la care îşi desfăşoară

activitatea persoanele numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti;

organizaţii ale cooperaţiei meşteşugăreşti; Agenţia Judeţeană de Ocupare şi Formare

Profesională, cu precizarea că sunt asimilate angajatorilor: organizaţiile profesionale,

sindicale, patronale, partidele politice, organizaţiile de pensionari si alte organizaţii şi

asociaţii, cu sau fără personalitate juridica, în condiţiile în care au personal care

desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă, cu normă întreagă sau

contract individual de munca cu timp de lucru parţial.

Angajatorii participanţi la sistemul public de pensii au următoarele obligaţii:

sa retina din salariu si sa vireze lunar contribuţia individuala de asigurări sociale; sa

respecte termenele de plata a contribuţiilor; sa depună in banca contribuţiile datorate o

data cu documentaţia pentru plata salariilor; sa calculeze, sa evidenţieze si sa urmărească

plata dobânzilor si a penalităţilor; sa asigure evidenta contribuabililor si a contribuţiilor

pe baza codului numeric personal; sa calculeze si sa plătească indemnizaţiile de asigurări

sociale si sa le suporte din fondurile proprii; sa depună declaraţia lunara privind evidenta

nominala a asiguraţilor si a obligaţiilor de plata câtre BASS; sa respecte termenele de

depunere lunara a declaraţiilor privind evidenta nominala a asiguraţilor si a obligaţiilor de

plata catre BASS (data de 25 a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata

drepturilor salariale, în cazul angajatorilor); sa depună cererea de pensionare împreuna cu

actele doveditoare pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare in termen

de 90 de zile de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, la casa teritoriala de pensii

in raza căreia se afla domiciliul asiguratului etc.

Conform legislaţiei în vigoare surse de venit bugetar sunt cotele de:

- 9,5 % (CAS) – plătită de asigurat

- 18 % (CAS) – plătită de angajator

-0,5 % (şomaj) - plătită de asigurat

-0,5 % (şomaj) - plătită de angajator

61

- 5,5 % (sănătate) - plătită de asigurat

- 5,2 % (sănătate) - plătită de angajator

Fondul de salarizare la care se aplică aceste procente cuprinde următoarele

categorii de venituri:

- salariile de încadrare ale întregului personal permanent, temporar sau zilier şi primele

când legea prevede acest lucru;

- drepturile băneşti cuvenite pentru concedii legale şi suplimentare;

- salariile cuvenite personalului pentru scoaterea din producţie în vederea calificării;

- sporuri de salariu pentru vechime în muncă, condiţii grele de muncă, indemnizaţii de

conducere;

- onorariile plătite specialiştilor pentru expertize;

Nu intră în fondul de salarii contributiv:

- sumele de bani plătite personalului în alte condiţii decât cele salariale;

- diurnele pentru deplasări şi detaşări;

- sumele reprezentând participarea salariaţilor la profit

- drepturile băneşti de autor şi alte plăţi asemănătoare;

- premii şi alte drepturi exceptate prin legi speciale

Beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei următoarele categorii de persoane:

a) toţi copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă

sunt elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului universitar, dar nu mai

mult de 3 luni, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă;

b) tinerii cu vârsta de până la 26 de ani, inclusiv cei care părăsesc sistemul de protecţie a

copilului şi nu realizează venituri din muncă sau nu sunt beneficiari de ajutor social

acordat în temeiul Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi

completările ulterioare; şotul, soţia si părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea

unei persoane asigurate;

c) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată

cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin Ordonanţa

Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către

62

regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 pana la 6 martie

1945 din motive etnice, aprobată cu modificări ăi completări prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ăi completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război,

precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi

acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei

Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 – 1961, cu modificările şi completările

ulterioare, precum si persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea recunoştinţei

faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din

decembrie 1989 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dacă nu

realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi,

precum şi cele provenite din pensii;

d) persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse, cu

excepţia celor obţinute în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 privind

protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 519/2002, cu modificările şi completările

ulterioare;

e) bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul

Sănătăţii Publice, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu realizează venituri din

muncă, pensie sau din alte resurse;

f) femeile însărcinate şi lăuzele, daca nu au nici un venit sau au venituri sub salariul de

baza minim brut pe tara.

De asemenea, sunt asigurate persoanele aflate în una dintre următoarele situaţii,

pe durata acesteia, cu plata contribuţiei din alte surse, in condiţiile legii:

a) satisfac serviciul militar in termen;

b) se afla în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, acordat în urma unui

accident de munca sau a unei boli profesionale;

c) se afla în concediu pentru creşterea copilului pana la împlinirea vârstei de 2 ani şi în

cazul copilului cu handicap, până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani;

d) executa o pedeapsă privativă de libertate sau se afla în arest preventiv;

e) persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj;

63

f) sunt returnate sau expulzate ori sunt victime ale traficului de persoane şi se află în

timpul procedurilor necesare stabilirii identităţii;

g) persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit Legii

nr. 416/2001, cu modificările şi completările ulterioare;

h) pensionarii, pentru veniturile din pensii până la limita supusă impozitului pe venit;

i) persoanele care se află în executarea măsurilor prevăzute la art. 105, 113, 114 din

Codul penal; persoanele care se află în perioada de amânare sau întrerupere a executării

pedepsei privative de libertate, daca nu au venituri.


1.Ce reprezintă bugetul asigurărilor sociale de stat şi care sunt principiile care-l

guvernează?

2. Prezentaţi etapa de elaborare, adoptare şi execuţie a bugetului asigurărilor sociale de

stat.

64

CAPITOLUL 9

Controlul financiar

În sfera dreptului financiar prin control financiar se înţelege ansamblul normelor

juridice care reglementează raporturile de drept financiar care se stabilesc în cadrul

controlului efectuat asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a banului public

precum şi a modului în care este administrat patrimoniul public; prin acest control se

urmăreşte verificarea corectitudinii actelor şi operaţiunilor efectuate în derularea

procesului bugetar, precum şi protejarea patrimoniului public împotriva pierderilor

datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei. În esenţă controlul financiar reprezintă

verificarea modului de formare şi utilizarea a banului şi patrimoniului public40.

Acest control financiar reprezintă un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de

identificare a deficienţelor şi de stabilire a măsurilor necesare pentru restabilirea

legalităţii.

Prin modul de organizare şi exercitare, prin rolul şi obiectivele pe care le

urmăreşte, controlul financiar îndeplineşte următoarele funcţii41:

Funcţia preventiv - educativă: prin verificarea unor operaţiuni anterior efectuării

acestora se previne efectuarea unor activităţi care nu răspund cerinţelor de legalitate şi

regularitate şi depăşirea limitelor financiare alocate operaţiunii respective. Astfel prin

stabilirea legalităţii se statuează şi probleme legate de interpretarea dreptului

determinând o aplicare unitară a dispoziţiilor legale, căreia să i se supună toate organele

de specialitate cu atribuţii financiare în încercarea de a aplica normele de drept financiar

în spiritul şi litera legii.

Funcţia de evaluare: prin constatările rezultate în urma verificării activităţilor

mai sus enunţate poate fi formată o imagine, poate fi făcută o evaluare asupra modului în

care au fost îndeplinite obiectivele şi respectată legea.

Funcţia sancţionator - reparatorie: controlul are ca principal obiectiv

descoperirea, consemnarea şi sancţionarea pentru neregulile descoperite, el are şi funcţie

reparatorie întrucât prin intermediul său se asigură în final acoperirea prejudiciului.

40 Şaguna, D. Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti – 2001. pag. 34741 Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu - 2000, pag. 124

65

În vederea realizării acestor funcţii controlul financiar poate fi organizat în mai

multe forme care se completează reciproc. Acestea sunt:

Controlul financiar preventiv - care este un control specializat prin intermediul

căruia se verifică legalitatea operaţiunilor care urmează a fi efectuate înainte de

aprobarea acestora.

La rândul său, controlul financiar preventiv poate fi

- propriu: efectuat de către angajaţii compartimentului financiar-contabil sau a

compartimentului de specialitate al instituţiei publice.

- delegat: efectuat de către controlori delegaţi numiţi de Ministerul Economiei şi

Finanţelor. Acest control se exercită la nivelul ordonatorilor principali de credite

sau pentru operaţiunile derulate prin bugetul trezoreriei statului .

Controlul financiar intern - este controlul organizat sub autoritatea

conducătorului unităţii respective în concordanţă cu obiectivele acesteia şi

reglementările legale, mai este denumit şi control propriu (prezentându-se sub

forma controlului preventiv şi ulterior). Controlul financiar intern este organizat

şi funcţionează din iniţiativa conducătorului instituţiei publice, acesta având

obligaţia prevăzută de lege de a-l organiza.

Auditul public intern - reprezintă activitatea funcţională independentă şi

obiectivă care dă asigurări şi consiliere conducerii instituţiei publice pentru buna

administrare a veniturilor şi cheltuielilor publice. Legea prevede următoarele

tipuri de audit:

- audit de sistem: reprezintă evaluarea de profunzime a sistemelor de conducere şi

control intern cu scopul de a stabili dacă funcţionează eficace

- auditul performanţei: examinează dacă criteriile stabilite pentru implementarea

obiectivelor şi sarcinilor instituţiei publice sunt corecte pentru evaluarea

rezultatelor, apreciind dacă rezultatele sunt conforme cu obiectivele,

- auditul de regularitate: reprezintă examinarea acţiunilor asupra efectelor

financiare pe seama fondurilor publice ori a patrimoniului public.

Controlul ulterior al Curţii de Conturi – se exercită asupra modului de formare,

administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi asupra modului

66

de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativ-

teritoriale.

Controlul financiar se realizează prin intermediul următoarelor acte: proces-

verbal de control, proces-verbal de inspecţie de audit, proces-verbal de constatare a

deficienţelor, proces-verbal de constatare a contravenţiilor, raport de control, raport de

audit, nota de constatare, note explicative, notă de prezentare, note de relatare.

Curtea de conturi este instituţia supremă de control financiar, conform

prevederilor constituţionale ea "exercită controlul asupra modului de formare,

administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public".

Ea funcţionează pe lângă Parlament, fiind o instituţie independentă, nesubordonată

Guvernului. În relaţia cu Parlamentul, conform Constituţiei, Curtea de conturi este

obligată să prezinte anual un raport public asupra conturilor de gestiune ale bugetului

naţional .

Obiectivele controlului exercitat de Curtea de conturi sunt următoarele:

a) formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale

de stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor

între aceste bugete;

b) constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a fondurilor de tezaur;

c) formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru

credite interne şi externe;

d) utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a

altor forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-

teritoriale;

e) constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către autorităţile

administrative autonome şi de către instituţiile publice înfiinţate prin lege, precum şi de

organismele autonome de asigurări sociale ale statului;

f) situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului

şi al unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome,

companiile şi societăţile naţionale, precum şi concesionarea sau închirierea de bunuri

care fac parte din proprietatea publică;

67

g) constituirea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia

mediului, îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de viaţă şi de muncă;

h) utilizarea fondurilor provenite din asistenţa financiară acordată României de

Uniunea Europeană şi din alte surse de finanţare internaţională.


1. Ce se înţelege prin control financiar în sfera dreptului financiar?

2. Care sunt funcţiile controlului financiar?

3. De câte feluri poate fi controlul financiar?

68

CAPITOLUL 10

Evaziunea fiscală

10.1 Consideraţii generale privind fenomenul de evaziune fiscală

Multitudinea obligaţiilor fiscale la care sunt supuşi contribuabilii nu a făcut decât

să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea de a eluda legea şi creşterea procentului

privind existenţa fenomenului de evaziune fiscală.

Actualmente toate statele lumii se confruntă cu un fenomen economico-social

complex de maximă importanţă - evaziunea fiscală, căutând să limiteze cât mai mult

posibil consecinţele nedorite ale acestui fenomen, în condiţiile în care eradicarea lui pare,

practic, imposibilă.

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau

de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat

sau componentelor acestuia de către orice persoană fizică sau juridică română sau

străină.

Profesorul Dan Drosu Şaguna consideră că definiţiile date evaziunii fiscale în

legislaţie şi în literatura de specialitate sunt incomplete şi crede că evaziunea fiscală ar

putea fi definită ca reprezentând rezultanta logică a defectelor şi inadvertenţelor unei

legislaţii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum şi a unei neprevederi şi

nepriceperii legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată ca şi cei care

îi provoacă prin aceasta la evaziune.

Indiferent de definiţia dată fenomenului de evaziune fiscală, acesta este

condamnat pretutindeni, statul având menirea de a se preocupa sistematic şi eficient de

preîntâmpinarea şi limitarea acestui fenomen.

Conform legii noastre fundamentale toţi cetăţenii sunt obligaţi să participe prin

plata impozitelor şi taxelor la formarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor

publice .

De altfel şi articolul 13 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului stabileşte

că fiecare membru al societăţii are dreptul de a fi protejat de stat, însă corelativ are

69

obligaţia de a contribui la prosperitatea acestuia şi de a contribui la cheltuielile necesare

pentru realizarea acestui obiectiv, în proporţie cu bunurile şi veniturile sale.

Aşadar, impozitele sunt prin natura lor legale, iar destinaţia lor clasică este o

sarcină contributivă normală pe care cetăţeanul o suportă faţă de stat, în vederea

îndestulării nevoilor reclamate de existenţa statului şi pentru realizarea condiţiilor

necesare dezvoltării societăţii.

Cetăţeanul contribuie la alimentarea veniturilor statului prin intermediul

impozitelor şi a taxelor . Acestea au o multitudine de funcţii, începând cu funcţia de

bază a alimentării bugetului de stat şi terminând cu funcţiile sociale şi chiar politice.

Impozitul, care este acea prelevare exclusiv pecuniară impusă de stat

contribuabililor, persoane fizice sau juridice, prin care se urmăreşte acoperirea

cheltuielilor publice; în general, în literatura de specialitate se consideră că reducerea

cotelor de impozitare este un mijloc de redresare a economiei prin eliberarea

contribuabilului de povara fiscalităţii şi determinarea acestuia de a nu mai căuta mijloace

de eludare a legilor fiscale, pentru că oricum impozitele sunt mici. În ultima vreme s-a

arătat de specialişti că, de exemplu, stabilirea impozitului pe venit la o cotă unică de 18%

s-a dorit a fi o astfel de măsură de relaxare fiscală. Sunt de părere că într-adevăr este un

pas înainte în relaxarea impunerilor fiscale la care contribuabilul trebuie să răspundă,

însă cred că această măsură are şi un substrat politic, populist, cu atât mai mult cu cât îi

avantajează tot pe cei cu venituri mari şi foarte mari.

Având în vedere noţiunea şi funcţiile impozitelor se poate observa faptul că

evaziunea fiscală provoacă mai multe tipuri de efecte: efecte sociale, economice, politice

şi asupra veniturilor statului.

Am făcut o prezentare pe scurt a principalelor efecte ale evaziunii fiscale din

dorinţa de a sublinia efectele negative pe care acest fenomen le produce economiei

naţionale, căutând, în acelaşi timp, să arătăm cât de important este ca fenomenul

evaziunii fiscale să fie stopat, sau cel puţin diminuat substanţial, pentru a înlătura acest

lanţ de efecte negative.

Deşi nu putem spune că este un fenomen propriu României, evaziunea fiscală

este unul din fenomenele economico-sociale cu care ţara noastră se confruntă şi ale cărei

70

consecinţe nedorite se caută a fi limitate cât mai mult, întrucât eradicarea este practic

imposibilă.

Statul trebuie să se preocupe sistematic şi eficient de preîntâmpinarea şi limitarea

fenomenului evaziunii fiscale. Statul prin puterile publice, poate şi să incite la evaziune

fiscală, urmărind, în principal, două scopuri: un scop "pozitiv" argumentat de dorinţa de

a stimula formarea capitalului şi un scop "negativ" reflectat în sprijinirea unor grupuri de

interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe.

Eficacitatea procesului de stopare a fenomenului de evaziune fiscală constă în

capacitatea de a înlătura cauzele care produc sau favorizează producerea acestui

fenomen.

Fără o analiză profundă şi sistematică a mecanismelor interne ale fenomenului

evazionist, este greu să se pună în mişcare instrumentele şi măsurile care să ducă la

combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale.

Atitudinea cea mai eficientă faţă de acest fenomen este aceea de a realiza o bună

administrare a lui, la nivelul identificării, previzionării, controlului şi valorificării

acestuia, în perspectiva asigurării veniturilor bugetare proiectate.

Legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale prevede pedepse mai

mari pentru evaziune care merg până la 20 de ani de închisoare. Potrivit actului normativ,

infracţiunea fiscală va fi pedepsită exclusiv penal şi va fi asimilată cu crima, măsura este

conformă cu angajamentele europene din Planul de acţiune al Strategiei Anticorupţie.

Prin această nouă lege se asimilează faptele de infracţiune fiscală cu crima, în sensul că

pedepsele cu închisoarea aplicate evazioniştilor - în special pentru faptele care au la bază

prejudicii de sute de mii de euro - sunt la fel de mari ca şi în cazul infracţiunilor asupra

vieţii si integrităţii persoanei (de exemplu, omorul); mai mult legea sancţionează nu

numai faptele propriu-zise de evaziune, ci şi fapte care, chiar dacă nu constituie evaziune

prin ele însele, aduc grave prejudicii bugetului de stat, astfel, este sancţionat cu

închisoarea traficul facturilor atât de des întâlnit în ţara noastră.

71

10.2 Efectele fenomenului de evaziune fiscală

10.2.1 Efectele economice ale fenomenului de evaziune fiscală

Bugetul de stat este un mijloc de asigurare a echilibrului general economic,

precum şi un mijloc de corectare a conjuncturii economice. Pentru a-şi putea, însă,

îndeplini aceste funcţii bugetul de stat are nevoie de un volum crescut şi sigur al

veniturilor. Reglementarea interzicerii şi pedepsirii fenomenului de evaziune fiscală a

fost făcută din necesitatea stabilirii şi încasării, în cuantumul şi la termenul prevăzut de

lege, a impozitelor, taxelor şi celorlalte venituri ale bugetului de stat .

Evaziunea fiscală este păgubitoare atât statului pentru că îl lipseşte de veniturile

necesare îndeplinirii atribuţiilor sale, cât şi contribuabilului prin aceea că totalul

impozitelor se distribuie pe o masă de venituri mai mică.

Existenţa fenomenului de evaziune fiscală poate determina diminuarea considerabilă a

veniturilor bugetului de stat, producând efecte atât asupra contribuabilului care îşi

respectă obligaţiile fiscale, cât şi asupra celui care nu îşi respectă obligaţiile fiscale.

În condiţiile unei presiuni fiscale ridicate, deci a unor cote de impozitare crescută,

există o mare diferenţă, în plan economic, între contribuabilii care îşi respectă obligaţiile

fiscale şi cei care nu fac acest lucru.

Contribuabilii care varsă la bugetul de stat o mare parte a veniturilor lor sub

forma impozitelor vor fi lipsiţi de mijloace financiare sau vor avea dificultăţi în a-şi

continua activitatea în bune condiţii.

Contribuabilii care nu îşi respectă obligaţiile fiscale prin neplata creanţelor

bugetare vor obţine anumite venituri care nu vor putea, însă, să urmeze cursul firesc în

cadrul ciclului economic, întrucât chiar dacă ei obţin o sumă de bani în plus, nu o vor

putea folosi în procesul economic licit. În acest fel veniturile nedeclarate vor ajunge într-

un cont camuflat din ţară sau din străinătate, sau vor duce la dezvoltarea economiei

subterane, care nu face altceva decât să mărească ponderea fenomenului de evaziune

fiscală.

Afectarea bugetului de stat prin micşorarea veniturilor, şi datorită evaziunii

fiscale, face ca statul să nu mai poată acorda subvenţii şi facilităţi fiscale la timp sau în

72

cota promisă, ceea ce va afecta o serie de contribuabili care îndeplineau condiţiile pentru

a primi respectivele scutiri, eşalonări sau amânări.

10.2.2 Efectele sociale ale fenomenului de evaziune fiscală

Sistemul fiscal trebuie să caute întotdeauna să realizeze un compromis între

necesitatea veniturilor şi grija pentru echitate socială, respectiv pentru proporţionalitatea

plăţilor în funcţie de capacitatea fiecărui contribuabil.

Vegherea la respectarea echităţii sociale este foarte importantă, întrucât

impozitele şi taxele îl lovesc pe contribuabil într-unul din cele mai importante interese

ale sale: interesul bănesc. Din această cauză toţi contribuabilii sunt foarte sensibili în

legătură cu orice neregulă sau inechitate la care sunt supuşi în acest domeniu.

Astfel, s-a subliniat în literatura de specialitate, că în cazul în care un contribuabil

cinstit vede care sunt consecinţele cotelor mari de impozitare asupra activităţilor sale

economice, observând, în acelaşi timp, şi cât de bună este situaţia economică a unui

contribuabil care nu îşi plăteşte obligaţiile faţă de bugetul de stat, poate ajunge la

concluzia că este mai „profitabil” să aplice şi el metoda evaziunii fiscale. Acest

raţionament este declanşat de profunda inechitate pe care o resimte contribuabilul cinstit

faţă de contribuabilul evazionist, care „trăieşte mult mai bine”.

Inechitatea resimţită de contribuabili apare şi în situaţia în care statul român

acordă o serie de facilităţi investitorilor străini, cu intenţia de a dezvolta economia prin

atragerea capitalului străin În astfel de situaţii investitorul român este într-un net

dezavantaj faţă de investitorul străin, care dispune de un volum mare de capital, de o

experienţă crescută în domeniul managementului economic, la care se adaugă şi

avantajele fiscale acordate de statul român; de aceea, într-o astfel de luptă economică,

agenţii economici români nu au nici o şansă de câştig.

Într-o societate în care ponderea fenomenului de evaziune fiscală este mare, acest

lucru se răsfrânge şi aspra nivelului de trai, determinând profunde sentimente de

inechitate socială, care, la rândul lor, pot determina multe alte efecte negative în

societatea respectivă. Un astfel de efect negativ, determinat de sentimentul de inechitate

socială, este reprezentat de scăderea drastică a încrederii contribuabilului în autoritatea

publică şi în politica dusă de aceasta.

73

Fenomenul de evaziune fiscală, coroborat cu imposibilitatea statului de a-i face

faţă, este de natură a aduce serioase atingeri respectului populaţiei faţă de munca cinstită,

echitate şi justiţie, aceasta având grave consecinţe în plan psihologic şi social.

10.2.3 Efectele politice ale fenomenului de evaziune fiscală

Fenomenul evaziunii fiscale este un important factor generator de inechitate

socială, de neîncredere a contribuabililor în puterile publice, generând, de asemenea,

neîncredere în puterile politice actuale.

Pe lângă mulţi alţi factori – sociali, economici, politici, la rândul său evaziunea

fiscală determină o neîncredere accentuată a cetăţenilor în puterile politice responsabile

cu guvernarea. Aceasta se datorează faptului că marea majoritate a contribuabililor sunt

cetăţeni cu drept de vot, ceea ce înseamnă că nemulţumirile acestora se pot uşor

răsfrânge asupra rezultatelor alegerilor.

Nemulţumirile cetăţenilor determinate de sentimentul inechităţii sociale şi

economice, amplificate de ponderea crescută a fenomenului de evaziune fiscală pot avea

o influenţă crescută asupra evoluţiei sistemului politic.

10.2.4 Efectele fenomenului de evaziune fiscală asupra formării veniturilor

statului

Efectele evaziunii fiscale asupra formării veniturilor statului sunt multiple, dacă

privim dincolo de consecinţa imediată şi directă a acesteia – diminuarea veniturilor

statului, având în vedere legătura profundă între veniturile statului şi modul în care orice

stat democratic îşi îndeplineşte funcţiile sale. O primă consecinţă a evaziunii fiscale este

diminuarea veniturilor statului, care, evident, va determina un buget mai mic ce nu va

permite statului să îşi îndeplinească funcţiile de bază.

Fenomenul de evaziune fiscală influenţează în mod negativ volumul veniturilor

statului prin două mecanisme:

- în mod direct prin intermediul faptelor de evaziune fiscală care privează direct

veniturile de la bugetul de stat prin neplata obligaţiilor fiscale prevăzute în legislaţia

fiscală în vigoare;

74

- în mod indirect prin determinarea administraţiei publice centrale de a majora cotele de

impozitare, aceasta ducând la mărirea presiunii fiscale, la rezistenţa contribuabililor la

plata impozitelor şi, deci, la apariţia fenomenului de evaziune fiscală, care, la rândul său,

generează un volum mai scăzut al veniturilor statului.

În literatura de specialitate s-a arătat că statul încasează impozite şi taxe în

vederea îndeplinirii unor obiective, cum ar fi realizarea bunăstării, a securităţii şi a

justiţiei sociale.

În cazul în care apare fenomenul de evaziune fiscală şi statul se confruntă cu o

lipsă acută a fondurilor financiare şi nu va putea lua ca măsură cu efect imediat decât

creşterea cotelor de impunere la impozitele deja existente sau, chiar, înfiinţarea de noi

impozite, creşterea cotelor de impozitare vor determina, la rândul lor, o creştere a

presiunii fiscale. Iar presiunea fiscală în creştere are ca principal efect creşterea

rezistenţei la impozitare şi, deci, apariţia fenomenului de evaziune fiscală.

Se produce, astfel, un cerc vicios din care se poate ieşi numai dacă se reduce

fenomenul de evaziune fiscală (pentru că reducerea evaziunii determină o creştere

imediată a volumului veniturilor statului), dar, în acelaşi timp, şi presiune fiscală.

De asemenea, necolectarea şi nevărsarea la timp a sumelor, ce revin bugetului de

stat, afectează în mod negativ execuţia bugetară, pentru că la nivelul veniturilor statului

este foarte important ca acestea să fie stabilite cât mai corect.

Dacă veniturile datorate bugetului nu sunt plătite la timp, ele nu mai sunt

conforme cu estimările care s-au făcut şi baza pe care s-a calculat nivelul cheltuielilor nu

mai este relevantă; toate acestea generează grave consecinţe determinând dezechilibrarea

bugetului de stat.

Dezechilibrele de la nivelul bugetului de stat sunt amplificate şi, uneori, chiar

generate de existenţa şi amploarea crescândă a fenomenului de evaziune fiscală, ceea ce

conduce la o îndeplinire incorectă a funcţiilor statului. În condiţiile unei economii de

piaţă, aflată în tranziţie şi fără baze economice solide, neîndeplinirea corectă şi completă

a funcţiilor sale de către stat determină o serie de efecte negative la nivel economic,

social şi, chiar, politic.

75

În momentul în care nevoia de bani a statului este satisfăcută, iar fondurile

băneşti sunt sigure şi venite la timp, este posibil a se lua chiar măsura reducerii cotelor de

impozitare.


1. Prezentaţi fenomenul de evaziune fiscală.

2. Care sunt principalele efecte ale fenomenul de evaziune fiscală?

76

CAPITOLUL 11

Răspunderea juridică în sfera dreptului financiar

11.1 Consideraţii generale privind răspunderea juridică

Societatea în ansamblul ei, ca şi fiecare individ ce intră în compunerea ei, în parte,

simte nevoia de ordine şi siguranţă. Această nevoie este satisfăcută prin respectarea

normelor morale, religioase, politice, juridice, pe baza cărora se realizează convieţuirea

socială. Orice abatere de la aceste norme atrage după sine o răspundere corespunzătoare.

Conceptul de răspundere sau de responsabilitate desemnează reacţia de reprimare, venită

din partea societăţii, faţă de o anumită acţiune umană, imputabilă, în principal,

individului.

Sensul frecvent al noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se

manifestă, este acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării acestor reguli de

conduită, obligaţie ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă

întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte.

Natura regulii încălcate determină natura formei de răspundere. Împreună toate

formele de răspundere alcătuiesc răspunderea socială. Specificul răspunderii juridice

constă, în primul rând, în faptul că ea se referă la obligaţia de a da socoteală pentru

încălcarea normei de drept.

Răspunderea juridică se naşte ca urmare a producerii unor fapte ilicite, adică a

unei comportări neîngăduite de lege. Dacă răspunderea morală, de exemplu, intervine

atunci când nu s-a făcut un bine, răspunderea juridică intervine când s-a făcut ceva rău şi

fapta dăunează cuiva.

Faptele ilicite sunt grave, pentru că afectează interese importante, stabilirea

răspunderii făcându-se de către organe de stat cu atribuţii speciale. În cazul răspunderii

morale, de exemplu, stabilirea răspunderii se realizează în forul lăuntric al făptaşului sau

prin dezaprobarea faptei din partea celor din jurul vinovatului.

Răspunderea juridică presupune, ca regulă, sancţiuni mai severe decât alte forme

de răspundere socială; ea implică, uneori, privarea temporară de libertate. Sancţiunea

juridică este mai promptă şi mai eficace, realizarea ei fiind inevitabilă şi obligatorie.

77

Conchidem că răspunderea juridică este o măsură de constrângere necesară

respectării normelor de drept, aplicată de organe special investite ale statului să dispună

constrângerea, împotriva celor ce săvârşesc fapte ilicite.

11.2 Răspunderea penală

- Infracţiuni săvârşite în legătură cu datoria publică locală

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau

amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei furnizarea de date eronate pentru fundamentarea

documentaţiei prezentate în vederea obţinerii autorizării pentru contractarea sau

garantarea de împrumuturi locale.

- Infracţiuni care pot fi săvârşite de persoane având ca atribuţii de serviciu

gestiunea patrimoniului public sau cheltuirea banului public

Abuzul de încredere

Însuşirea unui bun mobil aparţinând domeniului public sau privat al statului sau

unităţilor administrativ-teritoriale ori dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-

1 restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.

Gestiunea frauduloasă

Pricinuirea de pagube unei autorităţi publice sau oricărei entităţi publice în

general, inclusiv regie autonomă, companie naţională sau societate comercială la care

statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar unic sau majoritar, cu

rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care

are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepseşte cu

închisoare de la 6 luni la 5 ani. Gestiunea frauduloasă săvârşită în scopul de a dobândi un

folos material se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Delapidarea

Însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interes personal ori

pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se

pedepsesc cu închisoare de la unu la 15 ani. În cazul în care delapidarea a avut consecinţe

78

deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor

drepturi.

Deturnarea de fonduri

Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, fără

respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii economico-

financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţi

publice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Dacă fapta a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 5

la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

- Infracţiuni în materie contabilă

Persoanele având ca atribuţii de serviciu cheltuirea banului public, realizarea

veniturilor, gestiunea patrimoniului au obligaţia efectuării de înregistrări exacte în

documentele contabile stabilite de legiuitor. Astfel, potrivit art. 43 din Legea nr. 82/1991

privind contabilitatea, efectuarea de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a

înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor,

cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se

reflectă în bilanţul entităţilor publice, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se

pedepseşte conform art. 289 C.pen. cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

- Infracţiuni în materia asigurărilor sociale

Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări

sociale stabileşte două infracţiuni importante care pot fi comise de către angajator,

respectiv funcţionarul public însărcinat cu întocmirea formularelor pe baza cărora se

întocmesc evidenţele asiguraţilor.

Astfel, potrivit art. 146 din lege, fapta persoanei care dispune utilizarea în alte

scopuri şi nevirarea la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei de asigurări

sociale, reţinută de la asigurat, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6

luni la 2 ani.

De asemenea, având în vedere obligaţiile funcţionarilor publici ori angajaţi ai

persoanelor juridice de întocmire şi completare a formularelor privind contribuţia de

asigurări sociale, art. 147 din lege a statuat că întocmirea acestor formulare prin folosirea

de date nereale, având ca efect denaturarea evidenţelor privind asiguraţii, stagiul de

79

cotizare sau contribuţia de asigurări sociale ori efectuarea de cheltuieli nejustificate din

bugetul asigurărilor sociale de stat constituie infracţiunea de fals intelectual şi se

pedepseşte conform art. 289 C.pen. cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli

profesionale reglementează două categorii de infracţiuni. Astfel, fapta persoanei3 care

utilizează sumele destinate asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale în

alte scopuri şi nu efectuează plăţile lunare obligatorii constituie infracţiune şi se

pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

11.3 Răspunderea contravenţională

Legile finanţelor publice au reglementat o serie de obligaţii în materia efectuării

cheltuielilor bugetare, obligaţii ce au fie caracter de principiu, fie se referă la chestiuni

concrete, cum ar fi salarizarea personalului bugetar. Astfel, potrivit legii, fundamentarea

şi aprobarea cheltuielilor bugetelor locale se efectuează în strictă corelare cu posibilităţile

reale de încasare a veniturilor bugetare, estimate a se realiza (încălcarea acestor prevederi

se sancţionează cu amendă de la 1000 la 2500 lei). Reţinerea şi utilizarea de venituri în

regim extrabugetar şi constituirea de fonduri publice în afara bugetelor este interzisă,

excepţie făcând doar situaţia fondurilor speciale extrabugetare constituite prin legi

speciale (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 500 la 1500 lei).

Creditele bugetare aprobate pot fi folosite prin deschiderea de credite efectuate de

ordonatori, în limita sumelor aprobate, potrivit destinaţiei stabilite şi cu respectarea

dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective (încălcarea

acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 1000 la 2500 lei). în ipoteza

neaprobării legii bugetare anuale cu cel puţin 3 zile înainte de sfârşitul anului, cheltuielile

lunare alocate de ordonatorii de credite bugetare pentru funcţionare nu pot depăşi 1/12

din totalul creditelor bugetare stabilite de legea bugetară anterioară pentru funcţionarea

instituţiei respective în anul calendaristic anterior (încălcarea acestor prevederi se

sancţionează cu amendă de la 500 la 1000 lei).

O serie de reglementări obligatorii, a căror încălcare atrage răspunderea

contravenţională, sunt stabilite în materia plăţii salariilor personalului bugetar. Astfel,

80

potrivit legilor finanţelor publice (Legea nr. 500/2002 şi Legea nr. 273/2006), în sistemul

bugetar salariile se plătesc o dată pe lună în perioada 5-15 a fiecărei luni pentru luna

precedentă (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 1000 la 2000

lei); numărul de salariaţi, permanenţi şi temporari, şi fondul de salarii de bază se aprobă

distinct, prin anexa la bugetul fiecărei instituţii publice; numărul de salariaţi aprobat

fiecărei instituţii publice nu poate fi depăşit (încălcarea acestor prevederi se sancţionează

cu amendă de la 1000 la 2500 lei); cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate

prin virări de credite bugetare (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de

la 1000 la 2500 lei); alocaţiile pentru cheltuieli de personal nu pot fi virate şi utilizate la

alte articole de cheltuieli (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la

1000 la 2000 lei).

- Contravenţii săvârşite în legătură cu datoria publică

Constituie contravenţii la prevederile prezentei legi următoarele fapte:

a) neraportarea informaţiilor solicitate de lege privind împrumuturile;

b) nerespectarea obligaţiei beneficiarului garanţiei de stat de a sesiza absenţa fondurilor

băneşti pentru acoperirea obligaţiilor din contractul de credit;

Contravenţiile mai sus arătate se sancţionează cu amendă de la 5000 lei la 10.000 lei.

- Contravenţii în materia raporturilor juridice de trezorerie

Preluarea de sume din contul curent general al trezoreriei statului şi din conturile

în valută ale Ministerului Finanţelor Publice fără acordul persoanelor autorizate să

efectueze operaţiuni din aceste conturi se sancţionează cu amendă de la 2000 lei la 5000

lei. Efectuarea de către instituţiile publice de încasări şi plăţi în alte conturi decât cele

stabilite prin lege se sancţionează cu amendă de la 2000 lei la 5000 lei.

Utilizarea sumelor încasate în conturile deschise la unităţile trezoreriei statului, de

către agenţii economici care încasează bani din fonduri publice ca urmare a livrării de

bunuri ori prestării de servicii în favoarea instituţiilor publice în altă ordine decât cea

stabilită de lege se sancţionează cu amendă de la 5000 lei la 10.000 lei.

Contravenţii în materie contabilă

Deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar şi alte

drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate

în contabilitate se sancţionează cu amendă de la 1000 la 10.000 lei.

81

SUBIECTE de EXAMEN DREPT FINANCIAR

1. Definiţia şi izvoarele dreptului financiar.2. Raportul juridic de drept financiar (definire şi elemente constitutive).3. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt principiile care guvernează elaborarea

bugetului de stat.4. Prezentaţi procesul de elaborare şi a adoptare a bugetului de stat.5. Veniturile şi cheltuieli bugetare6. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele impozitelor directe şi indirecte7. Prezentaţi pe scurt noţiunea de buget local şi al asigurărilor sociale de

stat.8. Controlul financiar – noţiune.9. Evaziunea fiscală – noţiune. 10.Răspunderea în dreptul financiar

82

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

1. Legea 500/2002 - privind finanţele publice (Monitorul Oficial nr. 597/2002)

2. Legea 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale (Monitorul

Oficial nr. 672/2005)

3. Legea 273/2006 – privind finanţele publice locale, (Monitorul Oficial nr.

627/2006), modificată prin O.U.G. 46/2007 şi O.U.G. 64/2007

4. Legea 31/1990 – privind societăţile comerciale (Monitorul Oficial nr. 1066/2004),

modificată prin Legea 441/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind

registrul comerţului republicată (Monitorul Oficial nr. 955/2006)

5. Legea 15/1990 – privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii

autonome şi societăţi comerciale cu modificările ulterioare (Monitorul Oficial nr.

98/1990)

6. *** Codul fiscal

7. *** Codul de procedură fiscală

8.

Literatura de specialitate

1. Bojincă, Moise - Instituţii şi fundamente juridice, Helios, Craiova - 2000

2. Bălan, Emil – Drept financiar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007

3. Ciuvăţ Vasile - Drept financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2001,

4. Gliga, Ioan – Dreptul finanţelor publice, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992

5. Lăzăroiu,Petre – Drept financiar fiscal român, Editura Voland, Bucureşti, 1999

6. Pătulea Vasile, Turianu Corneliu – Curs de drept financiar român, Editura All

Beck, Bucureşti, 2000

7. Petică - Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu – 2000

83

8. Ratiu Monica Amalia, Gherghina Simona - Drept financiar public. Caiet de

seminarii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

9. Şaguna, Drosu D. - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti –

2001

10. Şaguna, Drosu D., Şova Dan - Drept financiar public, Editura C.H. Beck,

Bucureşti – 2007

11. Constituţia României adnotată şi comentată (Mihai Constantinescu, Ion Deleanu,

Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida), Ed. All Beck, 2004

84

Drept Financiar

Documents