1 Capitolul al VI-lea ORDINE RELIGIOASE Secţiunea I Suveranul pontif Darul slujirii este unul dintre cele mai mari daruri pe care Cristos le-a acordat lumii. Acesta este darul despre ale cărui care binecuvântate rezultate vorbeşte psalmistul atât de semeţ, prezicând înălţarea lui Cristos: „Te-ai suit în înălţime, ai luat robia roabă, ai primit daruri pentru oameni, chiar şi pentru cei răzvrătiţi, ca Domnul Dumnezeu să poată locui printre ei.” i Bisericii Romei, la prima sa întemeiere, i s-a acordat în mod dumnezeiesc darul unei slujiri şi a unor slujitori scripturali, iar apoi despre credinţa lor se vestea în toată lumea”; faptele sale de neprihănire erau atât bogate, cât şi abundente. Dar, într -un ceas rău, elementul babilonian a fost admis în slujba sa şi de-acolo încolo, ceea ce fusese menit ca binecuvântare a fost transformat într-un blestem. De-atunci, în loc să sfinţească oamenii, ea a fost doar mijlocul pentru a-i demoraliza şi a-i face „copii ai iadului de două ori mai răi” decât ar fi fost dacă ar fi fost pur şi simplu lăsaţi în pace. Dacă este cineva care-şi închipuie că poate exista vreo virtute ocultă şi misterioasă într-o succesiune apostolică provenită prin papalitate, să ia mare aminte la adevăratul caracter al ordinelor papei însuşi, precum şi la cele ale episcopilor şi ale clericilor săi. De la papă în jos, toată structura poate fi demonstrată acum a fi în mod radical babiloniană. Colegiul cardinalilor, avându-l pe papă în frunte, este pur şi simplu copia colegiului păgân de pontifi, cu al său Pontifex Maximus, sau Suveranul Pontif, care exista în Roma din cele mai vechi timpuri şi despre care se ştie că a fost întocmit după modelul marelui Conciliu original al pontifilor din Babilon. Papa pretinde acum supremaţia în Biserică, în calitate de succesor al lui Petru, căruia i s-ar fi dat în mod exclusiv, chipurile, cheile Împărăţiei cerurilor. Dar aici se află un fapt important, acela că până când papa a fost învestit cu acest titlu – care timp de o mie de ani avusese ataşat la el puterea cheilor lui Ianus şi ale Cybelei 1 , niciodată nu fost făcută publică din partea sa vreo atare pretenţie la o astfel de poziţie şi nici la ceva asemănător ei, pe temeiul faptului că ar fi fost deţinătorul cheilor încredinţate lui Petru. Într-adevăr, de foarte timpuriu episcopii Romei au manifestat un spirit mândru şi ambiţios, dar în timpul primelor trei secole pretenţia lor la o onoare superioară s-a bazat pur şi simplu pe demnitatea diocezei lor, plasată în cetatea imperială, capitala lumii romane. Cu toate acestea, atunci când sediul imperiului a fost mutat în Răsărit şi Constantinopolul ameninţa să eclipseze Roma, a trebuit căutat un temei nou pentru păstrarea demnităţii Episcopului Romei. Acest temei nou a fost găsit când, prin 378, a devenit moştenitor al cheilor care erau simboluri ale două bine-cunoscute zeităţi păgâne din Roma. Ianus avea o cheie, şi la fel şi Cybele, şi acestea sunt cele două chei cu care papa şi-a înnobilat braţele, ca însemne ale autorităţii sale spirituale. Modul în care papa a 1 Numai în secolul al II-lea înaintea erei creştine a fost introdusă în Roma închinarea la Cybele, sub acest nume; însă, având „puterea cheii”, aceleiaşi zeiţe, sub numele de Cardea, şi lui Ianus, li se aducea închinare în Roma, cu veacuri înainte. OVIDIU, Fastele [Cartea I, stihul 55, respectiv 63-70. N. tr.].
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
Capitolul al VI-lea
ORDINE RELIGIOASE
Secţiunea I
Suveranul pontif
Darul slujirii este unul dintre cele mai mari daruri pe care Cristos le-a acordat
lumii. Acesta este darul despre ale cărui care binecuvântate rezultate vorbeşte psalmistul
atât de semeţ, prezicând înălţarea lui Cristos: „Te-ai suit în înălţime, ai luat robia roabă, ai
primit daruri pentru oameni, chiar şi pentru cei răzvrătiţi, ca Domnul Dumnezeu să poată
locui printre ei.”i
Bisericii Romei, la prima sa întemeiere, i s-a acordat în mod dumnezeiesc darul
unei slujiri şi a unor slujitori scripturali, iar apoi despre credinţa lor se vestea în toată
lumea”; faptele sale de neprihănire erau atât bogate, cât şi abundente. Dar, într-un ceas rău,
elementul babilonian a fost admis în slujba sa şi de-acolo încolo, ceea ce fusese menit ca
binecuvântare a fost transformat într-un blestem. De-atunci, în loc să sfinţească oamenii, ea
a fost doar mijlocul pentru a-i demoraliza şi a-i face „copii ai iadului de două ori mai răi”
decât ar fi fost dacă ar fi fost pur şi simplu lăsaţi în pace.
Dacă este cineva care-şi închipuie că poate exista vreo virtute ocultă şi misterioasă
într-o succesiune apostolică provenită prin papalitate, să ia mare aminte la adevăratul
caracter al ordinelor papei însuşi, precum şi la cele ale episcopilor şi ale clericilor săi. De la
papă în jos, toată structura poate fi demonstrată acum a fi în mod radical babiloniană.
Colegiul cardinalilor, avându-l pe papă în frunte, este pur şi simplu copia colegiului păgân
de pontifi, cu al său Pontifex Maximus, sau Suveranul Pontif, care exista în Roma din cele
mai vechi timpuri şi despre care se ştie că a fost întocmit după modelul marelui Conciliu
original al pontifilor din Babilon. Papa pretinde acum supremaţia în Biserică, în calitate de
succesor al lui Petru, căruia i s-ar fi dat în mod exclusiv, chipurile, cheile Împărăţiei
cerurilor. Dar aici se află un fapt important, acela că până când papa a fost învestit cu acest
titlu – care timp de o mie de ani avusese ataşat la el puterea cheilor lui Ianus şi ale
Cybelei1, niciodată nu fost făcută publică din partea sa vreo atare pretenţie la o astfel de
poziţie şi nici la ceva asemănător ei, pe temeiul faptului că ar fi fost deţinătorul cheilor
încredinţate lui Petru.
Într-adevăr, de foarte timpuriu episcopii Romei au manifestat un spirit mândru şi
ambiţios, dar în timpul primelor trei secole pretenţia lor la o onoare superioară s-a bazat
pur şi simplu pe demnitatea diocezei lor, plasată în cetatea imperială, capitala lumii
romane.
Cu toate acestea, atunci când sediul imperiului a fost mutat în Răsărit şi
Constantinopolul ameninţa să eclipseze Roma, a trebuit căutat un temei nou pentru
păstrarea demnităţii Episcopului Romei. Acest temei nou a fost găsit când, prin 378, a
devenit moştenitor al cheilor care erau simboluri ale două bine-cunoscute zeităţi păgâne
din Roma. Ianus avea o cheie, şi la fel şi Cybele, şi acestea sunt cele două chei cu care
papa şi-a înnobilat braţele, ca însemne ale autorităţii sale spirituale. Modul în care papa a
1 Numai în secolul al II-lea înaintea erei creştine a fost introdusă în Roma închinarea la Cybele, sub acest
nume; însă, având „puterea cheii”, aceleiaşi zeiţe, sub numele de Cardea, şi lui Ianus, li se aducea închinare
în Roma, cu veacuri înainte. OVIDIU, Fastele [Cartea I, stihul 55, respectiv 63-70. N. tr.].
2
ajuns să fie considerat ca exercitând puterea acestor chei va apărea în cele ce urmează, dar
faptul că, în concepţia populară el a dobândit dreptul de a avea această putere în perioada
la care facem referire, este sigur. Acum, atunci când, după părerea păgânilor, a ajuns să
ocupe locul reprezentanţilor lui Ianus şi ai Cybelei şi, prin urmare, era îndreptăţit să poarte
cheile, papa a văzut că dacă ar putea, cumva, să-i facă pe creştini să creadă că numai Petru
avusese puterea cheilor, şi că el era succesorul lui Petru, atunci priveliştea acestor chei ar
putea menţine înşelăciunea şi astfel, deşi demnitatea temporală a Romei ca şi cetate cădea,
propria sa demnitate de Episcop al Romei urma să fie mai consolidată ca niciodată înainte.
Este evident că a acţionat pe baza acestei politici. S-a lăsat să treacă o vreme iar apoi, pe
când lucrarea secretă a Tainei fărădelegii pregătise calea, papa şi-a afirmat pentru prima
dată în mod public pre-eminenţa ca fiind fondată pe cheile date lui Petru. Pe la 378 a fost
înălţat la poziţia pe care, potrivit părerilor păgâne, i-o dădea posesiunea cheilor. În 432, şi
nu înainte de aceasta, a pretins în mod public faptul că este în posesia cheilor lui Petru.
Aceasta, desigur, este o coincidenţă izbitoare. Se întreabă cititorul cum de a fost cu putinţă
ca oamenii să dea importanţă unei supoziţii atât de neîntemeiate? Cuvintele Scripturii
privitoare chiar la acest subiect oferă un răspuns foarte solemn, dar satisfăcător:
10
şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit
dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11
Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună...
II Tesaloniceni, 2:10,11.
Puţine minciuni ar putea fi mai grosolane decât aceasta, dar, o dată cu trecerea
vremii, ea a ajuns să fie crezută, iar acum, o dată ce statuii lui Iupiter i se aduce închinare
la Roma ca fiind reprezentarea veritabilă a lui Petru, tot aşa şi despre cheile lui Ianus şi ale
Cybelei se crede de veacuri, cu pioşenie, că ar reprezenta cheile aceluiaşi apostol.
În timp ce credulitatea creştinilor privitoare la aceste chei ca fiind însemne ale
puterii exclusive date de Cristos papei prin Petru nu poate fi explicată prin nimic altceva
decât printr-o orbire a facultăţii critice, nu este dificil să vedem modul în care păgânii s-ar
ralia pe lângă papă cu atât mai mult când ar auzi că el îşi fondează puterea pe posesiunea
cheilor lui Petru. Cheile pe care le purta papa erau, într-adevăr, cheile unui „Petru” bine
cunoscut păgânilor iniţiaţi în Misterele caldeene. Faptul că apostolul Petru ar fi fost
vreodată episcopul Romei a fost demonstrat în repetate rânduri a fi o închipuire crasă.
Chiar şi faptul că ar fi pus vreodată piciorul în Roma este, în cel mai bun caz, foarte
îndoielnic. Vizita sa în cetatea respectivă nu se bazează pe o autoritate mai bună decât cea
a unui autor de la sfârşitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea, autorul
lucrării intitulate Clementine, care ne spune cu seriozitate că, cu ocazia acelei vizite,
găsindu-l acolo pe Simon Magul, apostolul l-a provocat să facă demonstraţia puterilor sale
miraculoase sau magice, la care vrăjitorul s-a ridicat în aer, iar Petru l-a adus pe pământ cu
aşa repeziciune încât acela şi-a rupt piciorul. Toţi istoricii renumiţi au respins pe dată
această istorisire a întrevederii apostolului cu magicianul ca fiind lipsită de orice dovezi
contemporane, însă, întrucât vizita lui Petru la Roma se bazează pe aceeaşi autoritate, ea
trebuie să rămână în picioare sau să cadă împreună cu ea, sau, cel puţin trebuie să fie
admisă ca fiind extrem de îndoielnică.
Însă, în timp ce aşa stau lucrurile cu Petru creştinul, se poate demonstra ca fiind
lipsit de orice îndoială faptul că înainte de era creştină, şi chiar mai aproape de noi, la
Roma chiar trăia un „Petru” care ocupa locul cel mai înalt în preoţia păgână. Preotul care
explica iniţiaţilor Misterele era uneori numit printr-un termen grecesc, hierofant, dar în
limba caldeeană primitivă – adevărata limbă a Misterelor – titlul său, atunci când nu se
utilizau punctele, era „Petru”, adică „interpretul”. În calitate de descoperitor a ceea ce era
3
ascuns, nimic nu era mai normal decât aceasta, ca în timp ce deschidea doctrina esoterică a
Misterelor, el să fie decorat cu cheile celor două zeităţi ale căror taine le dezvăluia.2
Astfel, putem vedea modul în care cheile lui Ianus şi ale Cybelei urmau să devină
cunoscute ca fiind cheile lui Petru, „interpretul” Misterelor. Da, avem cele mai puternice
dovezi că în ţări aflate la mare distanţă unele de altele şi departe de Roma, aceste chei erau
cunsocute de păgânii iniţiaţi nu doar ca fiind „cheile lui Petru”, ci şi ca fiind cheile lui
Petru cel identificat cu Roma. În Misterele eleusine de la Atena, atunci când candidaţii la
iniţiere erau instruiţi în doctrina secretă a păgânismului, explicaţia acelei doctrine le era
citită dintr-o carte denumită de scriitorii obişnuiţi ca fiind „Cartea Petroma”, adică, din câte
ni se spune, cartea făcută din piatră. Aceasta, însă, este numai un joc de cuvinte, potrivit
obişnuitului spirit al păgânismului, menit a amuza vulgul. Atât natura cazului, cât şi istoria
Misterelor, ne arată că această carte nu putea fi alta decât „Cartea Pet-Roma”, sau, altfel
spus, „Cartea Marelui Interpret”, cu alte cuvinte, a lui Hermes Trismegistus, marele
„tălmaci al zeilor”. În Egipt, de unde Atena-şi derivă religia, cărţile lui Hermes erau
considerate a fi izvorul divin al întregii cunoaşteri adevărate a Misterelor.3 Prin urmare, în
Egipt Hermes era considerat a avea acest rol de Mare Tălmaci, sau „Petru-Roma.”4 În
Atena, Hermes, după cum este bine cunoscut, ocupa exact acelaşi loc5 şi, desigur, în limba
sacră, trebuie să fi fost cunoscut prin acelaşi titlu.
Aşadar, preotul care explica Misterele în numele lui Hermes, trebuie să fi fost
împodobit nu numai cu cheile lui Petru, ci şi cu cheile lui „Petru-Roma.” Aici, iată,
faimoasa „Carte de piatră” începe să apară într-o lumină nouă, şi nu numaiatât, ci şi să
împrăştie lumină asupra unuia dintre cele mai întunecate şi mai încâlcite pasaje ale istoriei
papalităţii. Pentru cercetătorii candizi ai istoriei a fost întotdeauna un motiv de uimire să
vadă cum s-a întâmplat că numele lui Petru a ajuns să fie asociat cu Roma în felul în care
este descoperit din secolul al IV-lea încoace, şi cum de în multe ţări diferite s-a ajuns să se
creadă că Petru, care a fost „un apostol al celor circumcişi”, a apostaziat de la însărcinarea
sa dumnezeiască şi a devenit episcop al unei Biserici de ne-evrei, de Neamuri, şi că el a
ajuns să fie conducător spiritual în Roma, când nu s-au putut găsi dovezi satisfăcătoare că
ar fi fost vreodată în Roma. Dar cartea „Petru-Roma” lămureşte ceea ce, altfel, ar fi fost pe
deplin inexplicabil. Existenţa unui asemenea titlu era prea preţioasă pentru a fi trecută cu
vederea de către papalitate şi, conform politicii sale obişnuite, s-a asigurat, atunci când a
avut ocazia, că va răsuci aceasta în folosul propriei sale măriri, şi a şi avut această
2 Muftiii turci, sau „interpreţii” Koran-ului, îşi derivă numele din acelaşi verb din care provine Miftah,
„cheie”. 3 Pentru afirmaţia din text am recurs la următoarele autorităţi: „Jamblichus spune că Hermes [adică
egipteanul] era zeul întregii cunoaşteri celeste, pe care, transmiţând-o preoţilor săi, i-a autorizat să-şi înscrie
comentariile cu numele său” (WILKINSON). Din nou, potrivit istorisirilor fabuloase despre egipteanul
Mercur, se spunea că...el i-a învăţat pe oameni modul cuvenit de a se apropia de Dumnezeire cu rugăciuni şi
sacrificii (WILKINSON). Hermes Trismegistus pare să fi fost considerat a fi o nouă incarnare a lui Thoth, şi
posesor al înaltelor onoruri. Cărţile principale ale acestui Hermes, potrivit lui Clement Alexandrinul, erau
tratate de egipteni cu cel mai profund respect şi purtate în procesiunile lor religioase (CLEMENT
ALEXANDRINUL, Stromate.). 4 În Egipt, Petr era folosit chiar în acest sens. A se vedea BUNSEN, Hieroglyph, unde se spune că Ptr
semnifică „a arăta”. Interpretul era denumit hierofant, care conţine în sine chiar ideea de „arătare”. 5 Hermes atenianul sau grecul este celebrat ca „Sursa invenţiei... De asemenea, el acordă sufletelor mathesis,
dezvăluind voia părintelui, a lui Iupiter, şi face aceasta ca înger sau mesager al lui Iupiter...El este păzitorul
disciplinelor, întrucât inventarea geometriei, a raţiunii şi a limbajului este atribuită acestui zeu. Prin urmare,
el prezidează asupra oricărei specii a erudiţiei, conducându-ne din acest sălaş pieritor spre o esenţă
inteligibilă, guvernând diferitele turme de suflete” (PROCLUS, Commentary on First Alcibiades, şi
TAYLOR, Orphic Hymns). Grecul Hermes era atât de profund descoperitorul sau interpretul lucrurilor divine
încât termenul „hermeneut”, interpret sau tălmaci, se spune în mod curent că provine de la acest nume
(HYGINUS).
4
oportunitate. Când papa a intrat în legătură intimă cu preoţia păgână, când aceştia au ajuns
finalmente sub controlul său, ce ar fi putut fi mai natural decât să caute nu numai să
reconcilieze păgânismul cu creştinismul, ci şi să facă astfel încât să pară că „Petru-Roma”
cel păgân, cu cheile sale, înseamnă „Petru din Roma”, şi că acest „Petru din Roma” era
chiar apostolul căruia Domnul Isus Cristos i-ar fi dat „cheile Împărăţiei Cerurilor”? Iată
cum, încurcând cuvintele, au fost amestecate persoane şi lucruri care, în esenţa lor, erau
diferite, şi păgânismul şi creştinismul s-au învălmăşit, pentru ca ambiţia crescândă a unui
preot rău să fie satisfăcută şi astfel, pentru creştinii orbiţi ai apostaziei, papa era
reprezentatul apostolului Petru, în timp ce, pentru păgânii iniţiaţi, el era numai
reprezentantul lui Petru, interpretul bine-cunoscutelor lor Mistere. Acesta este felul în care
papa a ajuns omologul expres al zeului „Ianus, cel cu două feţe”. O, ce semnificaţii bogate
descoperim în expresia scripturală „Taina fărădelegii”, aplicată la papalitate!
Cititorul este pregătit acum să înţeleagă modul în care Marele Conciliu de stat al
papei, care-l asistă în guvernarea bisericii, a ajuns să fie denumit Colegiul Cardinalilor.
Termenul „cardinal” este derivat din cardo, „balama”. Ianus, cel ale cărui chei le poartă
papa, era zeul uşilor şi al balamalelor şi a fost denumit Patulcius şi Clusius „deschizătorul
şi închizătorul”. Aceasta avea o semnificaţie blasfemiatoare, căci lui i se aducea închinare
în Roma în ipostaza sa de mare mediator. Oricât de importantă era cerinţa, orice zeitate
urma să fie invocată, mai întâi de toate trebuia să fie invocat Ianus, care era recunoscut ca
„Zeu al zeilor”, în a cărui divinitate tainică se combinau caracterele tatălui şi al fiului, şi
fără aceasta, nu era auzită nici o rugăciune, iar „poarta” Cerurilor nu se deschidea. Era
acelaşi zeu al cărui cult domina din cale-afară Asia Mică în timpul în care, prin servul său
Ioan, Domnul nostru a trimis cele şapte mesaje apocaliptice la bisericile întemeiate în acea
regiune. Şi, prin urmare, într-unul dintre aceste mesaje Îl vedem mustrând în mod subtil
faptul că propria Sa demnitate a fost profanată, fiind transferată respectivului zeu şi
declarând-Şi pretenţia exclusivă la prerogativa atribuită în mod obişnuit rivalului Său.
Astfel, iată Apocalipsa, 3:7:
Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine
cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va
deschide”...
Acum, acestui Ianus, în ipostaza sa de Mediator, căruia i se aducea închinare în
Asia Mică şi, în mod egal, din cele mai vechi timpuri, şi în Roma, îi aparţinea guvernarea
lumii şi, conform ideilor păgâne, în el era învestită „toată puterea din Ceruri, de pe Pământ
şi din mare”. În această ipostază a sa se spunea despre el că are „jus vertendi cardinis”,
„dreptul de a învârti balamaua”, de a deschide porţile Cerurilor sau de a deschide sau
închide porţile păcii sau ale războiului pe Pământ. Prin urmare, papa, atunci când a fost
instituit Mare-Preot al lui Ianus, şi-a asumat şi „jus vertendi cardinis”, dreptul învârtirii
balamalei, adică a deschiderii şi închiderii în cel mai blasfemiator sens păgân. La început,
încet şi prudent, această putere a fost declarată; însă, o dată ce temeliile au fost puse în
mod statornic, secol după secol, peste ea a fost construită superstructura puterii preoţeşti.
Păgânii, care vedeau sforţările pe care creştinismul, aşa cum era el mărturisit în Roma, le
face spre păgânism, sub îndrumare papală, erau mai mult decât mulţumiţi să-l recunoască
pe papă ca având această putere. Ei l-au încurajat cu bucurie să se ridice, pas cu pas, la
deplina înălţime a pretenţiilor blasfemiatoare care se conformau reprezentantului lui Ianus,
pretenţii care, acum, după cum ştie toată lumea, sunt recunoscute prin acordul unanim al
creştinătăţii apusene apostate ca fiind intrinseci oficiului de Episcop al Romei. Cu toate
acestea, pentru a-l împuternici pe papă să se ridice la plenitudinea puterii pe care o declară
acum, era necesară cooperarea altora. Atunci când puterea sa a sporit, când stăpânirea sa s-
5
a extins, şi în special după ce a devenit un suveran temporal, cheia lui Ianus a devenit prea
grea pentru o singură mână: avea nevoie de cineva cu care să împartă puterea „balamalei”.
Aşa au apărut sfetnicii particulari, înalţii funcţionari de stat, care îi erau asociaţi la
guvernarea Bisericii şi a lumii, care au primit acum bine-cunoscutul titlu de „cardinali”,
preoţi ai „balamalei”. Înainte, acest titlu fusese purtat de înalţi oficiali ai Împăratului roman
care, în calitatea sa de „Pontifex Maximus”, fusese el însuşi reprezentantul lui Ianus, şi
care delega puterile sale unor servi de-ai săi. Chiar şi în timpul domniei lui Teodosiu,
împăratul creştin al Romei, titlul de cardinal era purtat de primul său ministru. Dar acum,
atât numele cât şi puterea implicate în acest nume dispăruseră de mult de la toţi
funcţionarii civili ai suveranilor temporali, şi numai cei care-l ajutau pe papă să poarte
cheia lui Ianus, adică să deschidă şi să închidă, au ajuns cunoscuţi sub titlul de cardinali
sau de preoţi ai „balamalei”.
Am spus că papa a devenit reprezentantul lui Ianus care, evident, nu era nimeni
altul decât babilonianul „Mesia”. Dacă cititorul ar lua aminte la preluările blasfemiatoare
ale papalităţii, ar vedea exact modul în care aceasta a fost copiată după originalul său. În
ţările unde sistemul babilonian a fost dezvoltat cel mai deplin, îl găsim pe Suveranul Pontif
al zeului babilonian învestit cu înseşi acele atribute care acum sunt puse în seama papei.
Este papa denumit „Dumnezeu pe Pământ”, „Vice-Dumnezeu” şi „Vicar al lui Isus
Cristos”? Regele din Egipt, care era Suveran Pontif6, ne spune Wilkinson, era privit cu cea
mai mare reverenţă ca fiind „REPREZENTANTUL DIVINITĂŢII PE PĂMÂNT.”
Este papa „infailibil” şi, în consecinţă se poate făli Biserica Romei că a fost
întotdeauna „neschimbată şi neschimbătoare”? La fel stăteau lucrurile şi cu Pontiful
caldeean şi cu sistemul peste care prezida. Suveranul Pontif, ne spune scriitorul menţionat,
era considerat a fi „INCAPABIL DE EROARE”7 şi, în consecinţă, „exista cel mai mare
respect pentru sanctitatea vechilor edicte”; şi, de-aici, fără îndoială, apare şi originea
„legilor mezilor şi perşilor, care nu pot fi schimbate”. Primeşte papa adoraţia cardinalilor?
Regele Babilonului, în calitate de Suveran Pontif, era adorat într-o manieră similară.8
Li se cere regilor şi ambasadorilor să sărute papucul papei? Şi aceasta este copiată
din acelaşi tipar, căci profesorul Gaussen ne spune, citându-i pe Strabo şi pe Herodot, că
„regii din Caldeea purtau în picioare papuci pe care regii pe care-i biruiseră aveau obiceiul
de a-i săruta.”
În fine, se adresează oamenii papei cu titlul de „Sfinţia voastră”? La fel stăteau
lucrurile şi cu Pontiful păgân al Romei. Titlul pare să fi fost comun tuturor pontifilor.
Symmachus, ultimul reprezentant păgân al Împăratului roman în calitate de Suveran
Pontif, adresându-i-se unuia dintre colegii săi pontifi, care era pe punctul de a fi promovat,
îi spune: „Am auzit că SFINŢIA VOASTRĂ (sanctitatem tuam) urmează să fiţi evidenţiat
prin scrisorile sacre.”
6 Wilkinson arată faptul că regele avea dreptul de a decreta legi şi de a gestiona toate chestiunile legate de
religie şi de stat, care dovedesc că era Suveran Pontif. 7 Egyptians, de WILKINSON. „Infailibilitatea” a fost un rezultat natural al credinţei populare privitoare la
relaţia în care Suveranul se afla cu zeii: pentru că Diodor din Sicilia, vorbind despre Egipt, ne spune că
despre rege se credea că este „părtaş firii dumnezeieşti”. 8 Din afirmaţia lui LAYARD (Nineveh and its Remains şi Nineveh and Babylon), reiese că, după cum regele
Egiptului era „Capul religiei şi statului”, la fel era şi regele Asiriei, care includea Babilonul. Atunci, avem
dovada că i se aducea închinare. Reprezentările sacre ni-l arată ca primind adorare, care nu s-ar fi concretizat
dacă propriii săi supuşi nu i-ar fi adus omagii în acest fel. Apoi adorarea pretinsă de Alexandru cel Mare a
venit, evident, din această sursă. Faptul că el a pretins asemenea omagii era o imitare directă a adorării aduse
regilor persani. De la Xenofon avem dovezi că acest obicei persan a venit din Babilon. Numai atunci când
Cyrus a intrat în Babilon, persanii, pentru prima dată, şi-au adus omagiile prin adorare, dar, „înainte de a
aceasta, nici un persan nu-i adusese adorare lui Cyrus”, ne spune Xenofon (Cyropoed).
6
Am redat, deci, cheile lui Petru proprietarului lor de drept. Tot lui trebuie să-i
trimitem şi scaunul lui Petru. Acest scaun faimos a venit din acelaşi colţ de lume ca şi
cheile încrucişate. Acelaşi motiv care l-a determinat pe papă să-şi asume cheile caldeene l-
a condus în mod natural să ia în posesiune şi scaunul vacant al păgânului Pontifex
Maximus. În calitate de Pontifex, în virtutea oficiului său, fusese hierofant, sau interpret al
Misterelor, scaunul şi slujba sa fuseseră pe deplin îndreptăţite a fi numite „ale lui Petru”,
după cum şi cheile păgâne fuseseră denumite cheile lui Petru. Adevăratul pedigree al
faimosului scaun al lui Petru va reieşi din următorul fapt, relatat de Bower:
După cum credeau ei, până în 1662, catolicii aveau o dovadă remarcabilă nu numai a
faptului că Petru instituise scaunul lor, ci şi că el însuşi ar fi şezut pe el, însă în acel an,
chiar scaunul acela pe care ei credeau – sau îi făceau pe alţii să creadă – că el ar fi şezut, a
fost arătat şi expus spre adoraţie publică în data de 18 ianuarie, ziua festivalului scaunului
cu pricina. Dar, în timp ce-l curăţau pentru a-l expune într-un loc vizibil din Vatican, din
nefericire, pe el au fost văzute cele douăsprezece munci ale lui Hercule!
...şi a trebuit să fie lăsat deoparte. Descumpănirea resimţită de partizanii papalităţii
nu a fost mică, în urma acestei descoperiri, dar au încercat să dea chestiunii cea mai
frumoasă înfăţişare cu putinţă. În timp ce relatează circumstanţele descoperirii, Giacomo
Bartolini, în cartea sa Sacred Antiquities of Rome, scrie: „Cu toate acestea, închinarea
noastră nu a fost adusă în mod greşit, întrucât noi nu ne închinam lemnului, ci prinţilor
apostolilor, Sfântului Petru”, despre care se presupune că ar fi şezut în scaun. Orice ar
crede cititorul despre această apologie a închinării la scaun, el va percepe cel puţin faptul
că, punând aceasta în relaţie cu ceea ce am văzut deja, venerabila născocire a scaunului lui
Petru este cu desăvârşire discreditată. În timpurile moderne, Roma pare să fi fost mai
degrabă ghinionistă vizavi de scaunul lui Petru, întrucât chiar şi după ce ceea ce purta cele
douăsprezece munci ale lui Hercule a fost osândit şi izgonit ca fiind nepotrivit pentru a
purta lumina pe care Reforma a revărsat-o peste întunericul Sfintei Episcopii, lucrul ales
pentru a-l înlocui a fost destinat a dezvălui într-un mod şi mai grotesc imposturile
neruşinate ale papalităţii. Primul scaun fusese împrumutat de la păgâni; următorul pare să
fi fost tâlhărit de la musulmani, deoarece atunci când soldaţii francezi, sub generalul
Bonaparte, au luat Roma în stăpânire, în 1795, ei au găsit pe spatele său, scris în arabă,
bine-cunoscuta frază din Koran: „Nu este alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este
Profetul Său.”
Papa nu are numai un scaun pe care şade, ci şi unul pe care este cărat, cu tot fastul,
pe umerii oamenilor, atunci când face o vizită bisericii Sf. Petru sau altei biserici din
Roma. Iată cum descrie un martor ocular o asemenea ceremonie fastuoasă în Ziua
Domnului, în cartierul general al idolatriei papale:
Afară se auzeau bătăile tobelor. Armele soldaţilor zăngăneau pe pardoseala de piatră a
casei lui Dumnezeu şi, la un semn al ofiţerului, soldaţii au dus armele la picior, la umăr,
apoi le-au prezentat. Cât de diferit de Sabat! Cât de diferit de religie! Cât de diferit de
pregătirea potrivită pentru a primi un slujitor al blândului şi smeritului Isus! Apoi,
înaintând încet printre două şiruri de soldaţi înarmaţi, a apărut o lungă procesiune de
clerici, de episcopi, de preoţi şi de cardinali care-l precedau pe pontiful roman, care era
purtat pe un scaun poleit, înveşmântat în straie strălucitoare ca soarele. Purtătorii săi erau
12 bărbaţi înveşmântaţi în stacojiu, fiind imediat precedaţi de câteva persoane cărând o
cruce, mitra sa, tripla sa coroană şi alte însemne ale oficiului său. Pe când era purtat pe
umerii oamenilor, în mijlocul gloatelor cu gurile căscate de uimire, capul său era umbrit
sau acoperit de două evantaie imense, făcute din pene de păun, purtate de doi însoţitori.
7
Aşa stau lucrurile cu Suveranul Pontif din Roma până în ziua de azi, numai atât că,
în mod frecvent, pe lângă faptul că este umbrit de evantai – care este „Evantaiul mistic al
lui Bachus” – şi mai presus de aceasta, scaunul său oficial este acoperit şi cu un baldachin
obişnuit. Acum, să privim înapoi cu 3.000 de ani şi să vedem modul în care Suveranul
Pontif al Egiptului obişnuia să facă vizite la templul zeului său. Wilkinson scrie:
Ajungând la tărâmul îngrădit al templului, păzitorii şi însoţitorii regali selectaţi pentru a fi
reprezentanţii întregii armate intrau în curţi... Fanfare militare cântau imnurile favorite ale
ţării şi numeroasele stindarde ale diferitelor regimente, drapeluri fluturând în vânt, lustrul
strălucitor al armelor, imensa îmbulzeală a oamenilor şi maiestuozitatea impunătoare a
propileelor, împodobite cu steagurile lor colorate strălucitor, arborate deasupra cornişei,
înfăţişau o privelişte rareori, se poate spune, egalată cu vreo ocazie în vreo ţară. Trăsătura
ce mai grăitoare a acestei ceremonii pompoase era cortegiul sclipitor al monarhului, care
fie era purtat în scaunul său statal de ofiţerii principali de stat, sub un baldachin bogat, fie
mergea pe jos, umbrit de flabellaii bogate, fâlfâinde.
Wilkinson ne pune la dispoziţie o xilogravură (Fig. 47), a cărei porţiune centrală a
uneia dintre plăcuţe este dedicată unei asemenea procesiuni egiptene, pentru ca cititorul să
poată vedea cu ochii săi cât de precis ceremonialul păgân concordă cu bine-cunoscuta
relatera a ceremonialului papal.
Figura 47: Regele-pontif egiptean, sub un baldachin, purtat pe umerii oamenilor
După Wilkinson, vol. al VI-lea, ilustraţia 76.
Cam atât cu privire la scaunul şi la cheile lui Petru. Acum Ianus, a cărui cheie papa
a uzurpat-o cu cea a soţiei sale sau a mamei Cybele, era şi zeul Dagon. Ianus, zeul cu două
capete, „care trăia în două lumi”, era o zeitate babiloniană care-l întruchipa pe Noe. Dagon,
zeul-peşte, reprezenta această zeitate ca manifestare a patriarhului care trăise atât de mult
în apele diluviului. După cum papa poartă cheia lui Ianus, tot aşa el poartă şi mitra lui
Dagon. Excavările din Ninive au îndepărtat orice posibilitate de îndoială. Mitra papală este
în întregime diferită de mitra lui Aaron şi a marilor-preoţi evrei. Mitra respectivă era un
turban. Mitra cu două coarne pe care o poartă papa atunci când şade pe înaltul altar de la
Roma şi primeşte adoraţia cardinalilor este chiar mitra purtată de Dagon, zeul-peşte al
filistenilor şi al babilonienilor. În antichitate, Dagon era reprezentat în două moduri: în
primul era reprezentat jumătate om – jumătate peşte, partea superioară fiind complet
umană şi partea inferioară terminându-se cu o coadă de peşte. Celălalt mod era acela în