Cei Trei Clasici

LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN EPOCA MARILOR CLASICI

„România lui Traian a rămas până acum credincioasă sieşi, neclintită în geniul ei primitiv. Poporul acesta […] păstrează neschimbat tot ce a apucat de la părinţi: vesmântul, obiceiurile, limba şi mai cu seamă numele lui cel mare: români! Nobleţe bine dovedită. Limba lor e cu totul latină” - scria istoricul francez Jules Michelet. Acest fapt a fost consfinţit printr-un act de o extremă importanţă pentru aspectul romanic al limbii noastre: în anul 1860, imediat după Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza legiferează scrierea cu alfabet latin. În 1866, se înfiinţează Academia Română, care îşi propune, printre obiective, elaborarea unei gramatici a limbii române şi a unui dicţionar al limbii noastre, cele două lucrări trebuind să contribuie în mod hotărâtor la modernizarea, la unificarea şi la dezvoltarea limbii naţionale. Din păcate, excesele latinizante ale ortografiei şi ale dicţionarului (despre care am vorbit ceva mai înainte) au compromis, pentru o vreme, aceste intenţii pozitive ale Academiei.

Constituirea societăţii Junimea (1863-1864), apariţia pres-tigioasei reviste „Convorbiri literare” (Iaşi, 1 martie 1867), impunerea, în conştiinţa publicului, a tinerilor de atunci (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, apoi a lui Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti), campaniile susţinute în direcţia apărării limbii române de excesele puriste, latinizante şi etimologizante au dus la rafinarea artistică a expresiei literare, la impunerea unei estetici a limbajului literar. Un aspect nou al studiului şi al cultivării limbii îl reprezintă apariţia celor dintâi contribuţii lingvistice moderne, de anvergură europeană, prin scrierile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi ale lui Titu Maiorescu, mergând pe linia lui Timotei Cipariu, care afirma: „Suntem cu totul pentru uzul vorbirii româneşti, urmându-l, cercându-l, culegându-l şi examinându-l din toate monumentele despre limba românească, după toate dialectele ei ce ne sunt cunoscute”.

„Odobescu, Maiorescu, Eminescu ne-au lăsat pagini memorabile despre limba literară, despre stilul artistic, inaugurând cultul estetic al limbajului. Opera lor era expresia concretă a acestui cult, iar opiniile lor cu privire la cultivarea şi la dezvotarea continuă a limbii naţionale au o mare valoare practică, rămânând mereu actuale […]. Ataşamentul lor faţă de fondul istoric al limbii şi geniul inventiv care a regenerat

98

valorile semantice ale vechilor cuvinte prin asocieri neaşteptate, prin metafore uimitoare, au deschis largi perspective limbii naţionale, pe calea înnoirii şi perfecţionării sale continui. Prin opera lor şi prin atitudinea critică faţă de orice alterări şi artificii, tezaurul limbii literare a renăscut şi s-a îmbogăţit, tocmai într-o epocă de controverse aprinse în legătură cu dezvoltarea şi modernizarea limbii literare. Nu vom uita că în redacţia ziarului Timpul cei trei scriitori clasici, Eminescu, Slavici şi Caragiale, nemulţumiţi de nivelul cunoaşterii şi practicării în scris a limbii literare, şi-au propus să facă o gramatică a limbii, împărţindu-şi capitolele ei; doar Slavici a publicat mai târziu o gramatică, dar discuţiile lor în legătură cu limba nu au fost inutile, nu au rămas fără ecou, de vreme ce atât Eminescu, cât şi Caragiale s-au referit nu o dată la limbajul epocii, la nevoile lui, în diferite articole de ziar” (Gh. Bulgăr).

Lor li s-au adăugat scriitorii afirmaţi către sfârşitul celui de-al XIX-lea veac - precum George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu -, care au manifestat acelaşi viu interes pentru cultivarea limbii literare şi care au prelungit, până în secolul următor, tradiţiile apărării şi înnobilării limbii naţionale prin scrisul literar şi prin comentariul critic al tendinţelor nesănătoase înregistrate în limbă.

„Ceea ce a devenit limba literară în secolul al XIX-lea a rezultat din multipla nevoie de a elimina acele particularităţi ale limbii secolului al XVIII-lea care nu mai corespundeau împrejurărilor sociale ale noului veac, de a o îmbogăţi cu mijloacele de expresie cerute de nevoile mai noi ale culturii, de a asigura acea stabilitate şi corectitudine a formelor, menite să rezerve atenţia scriitorilor pentru singurele, dar înaltele nevoi ale comunicării ştiinţifice şi literare, de a o face să se îmbogăţească din izvorul graiului popular pentru a se pune astfel, ca un instrument superior de cultură, la îndemâna păturilor celor mai largi ale naţiunii” (Tudor Vianu).

În îndelungata sa activitate, Titu Maiorescu s-a dovedit şi un profund cunoscător al istoriei şi al evoluţiei limbii române şi, în tot ceea ce a întreprins, s-a aflat în continuarea eforturilor lui Ion Heliade Rădulescu, marcate de Gramatica publicată în 1828, ale lui Alecu Russo, ale lui Vasile Alecsandri, ale lui Alexandru Odobescu şi ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. În studiile Despre scrierea limbei române şi Limba română în jurnalele din Austria, se ridică împotriva

99

curentului latinist, dar şi împotriva tendinţelor de introducere în limba română mai ales a neologismelor de origine germană. Deşi recunoaşte meritele, din punct de vedere social, ideologic şi patriotic, ale unor cărturari ardeleni şi bucovineni ca Aron Pumnul, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, totuşi Titu Maiorescu se împotriveşte tendinţelor de „siluire” a limbii române. Cu foarte cunoscuta-i vervă pamfletară, dar şi cu solide argumente ştiinţifice, el barează drumul acelor exagerări ce propuneau ca, în loc de leu să se spună leune, în loc de nucă - nuce, în loc de piept - pieptore, în loc de fulger - fulgure, introducăciune în loc de introducere etc. Arătând că limba este vie şi se aseamănă cu viaţa plantelor, Maiorescu atrăgea atenţia că ea nu poate fi încorsetată de reguli şi de principii nefireşti. În acest sens, se ofereau ca exemple scrierile lui C. Negruzzi, Alecsandri, D. Bolintineanu, apoi cele ale lui Odobescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, Sadoveanu, pe care îi numea „scriitori esteţi, iar nu erudiţi reflexivi”. Cu ironie, Maiorescu supune unei aspre critici „beţia de cuvinte” de la „Revista contimporană”, în studii numite de patologie literară.

În 1881, Titu Maiorescu publică studiul Neologismele, unde respinge tendinţele de eliminare din limbă a cuvintelor ce nu sunt de origine latină şi de introducere a neologismelor de prisos - adevărată manie care înstrăinează limba „din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular”. Marele critic mai afirmă că toate creaţiile arbitrare, purificarea, etimologismul, germanismele duc la falsificarea geniului propriu al limbii române şi, în acest context, defineşte sursele „pentru a vorbi şi a scrie bine româneşte”: Biblia în frumoasa limbă a secolului al XVII-lea, cronicarii noştri, poveştile, poeziile şi proverbele populare. „Fără acestea, nu poţi fi scriitor român”, concluzionează, categoric, Maiorescu.

Prezentăm, în continuare, câteva pasaje din principalele studii ale lui Titu Maiorescu, în care sunt dezbătute probleme lingvistice:

Limba română în jurnalele din Austria (1868)

Nu orice introducere de cuvinte nouă şi orice aplicare de cuvinte vechi la înţelesuri nouă constituie o originalitate falsă, ci eroarea se comite numai acolo unde introducerea este de prisos şi aplicarea falsă. În cazurile din urmă însă ne credem cu atât mai mult datori a combate o asemenea tendenţă spre invenţiuni

nouă, cu cât fenomenul ei nu este izolat, ci stă în raport cu un şir de alte procedări 100

analoage în literatura noastră. Aceeaşi originalitate falsă a autorilor şi aceeaşi tendenţă de a schimba toate o întâlnim şi în sfera gramaticală, şi pe tărâmul discuţiunilor ortografice.

Greşeala fundamentală în toate aceste provine din necunoaşterea valorii proprii ce are limba unui popor. Limba, în orice manifestare a ei, în gramatică ca şi în expresiuni şi idiotisme, este un product necesar şi instinctiv al naţiunii, şi individul nu o poate niciodată modifica după raţiunea sa izolată. Fără îndoială, limba nu există decât în raţiunile indivizilor, şi toată viaţa îi este atârnată de cugetarea şi reproducerea în minţile generaţiunii prezente şi a celor viitoare. Însă această viaţă, în esenţă, nu este reflexivă, ci instinctivă, şi se produce în majoritate cu forţa fatală a legilor naturale, şi nu după arbitriul reflecţiunii individului. De aceea limbile s-au înavuţit şi se înavuţesc totdeauna prin scrierile poeţilor geniali, cari, fără a se gândi la teoriile limbistice, se exprimă după simţământul ce-l au despre ceea ce este potrivit cu limba lor; dar nu se înavuţesc niciodată prin filologi, prin membri de societăţi academice etc., al căror studiu reflexiv îi face capabili de a afla legile ascunse ale simţământului după care poporul cu poeţii săi şi-a creat şi-şi măreşte limba dar îi face totdeauna prin chiar faptul acestei reflecţiuni incapabili de a forma şi reforma din nou.

Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai întâi, dar apoi şi ceilalţi prozaişti ai ştiinţei, îl pot avea în privinţa limbei lor materne este de a i se supune fără împotrivire, de a o recunoaşte ca autoritate legală a naturei proprie a poporului lor. […]

Tot aşa de nepotrivită ne pare procedarea filologului care ar voi să ne silească astăzi să zicem ursili în loc de urşii, sau ul Domn, în loc de Domnul sau meniciune, în loc de menire, motivând asemenea schimbare prin faptul că aşa i se pare lui mai raţional.

Singura raţiune de îngăduit, în această materie, este uzul poporului, care face lege, şi care îşi are totdeauna cauza lui binecuvântată şi mai profundă decât raţiunile filologilor…

Între forma limbistică ce unui individ îi pare mai raţională şi între forma obicinuită în dialectul cel cult al poporului nu este iertată nici măcar şovăirea. Forma individuală trebuieşte înlăturată şi uzul trebuieşte primit ca lege superioară.

Este de cea mai mare importanţă pentru direcţia sănătoasă a unei literaturi de a se pătrunde de acest adevăr. Căci în opoziţia dintre formele gramaticale sau expresiile limbistice originale, primite

101

de un număr mărginit de autori, şi dintre formele şi expresiile obicinuite în dialectul cult al poporului, limba poporului rămâne totdeauna deasupra, şi nu este exemplu în istorie, ca vreodată să se fi întâmplat altfel. Rezultatul necesar este dar că o literatură scrisă în asemenea mod rămâne înapoi şi se pierde pentru popor, şi că aceasta îşi continuă calea sa fără a se putea lumina de învăţătura almintrelea poate folositoare a literaţilor săi.

Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872)

Direcţia nouă a făcut dar un pas spre progres, când desrobin-du-ne de acele sisteme greşite, ne-a îndreptat luarea aminte spre o limbă mai potrivită cu vorbirea poporului de astăzi, spre limba frumoasă în care scria Constantin Negruzzi şi pe care nu am fi trebuit să o părăsim, rătăcindu-ne după confuziile filologilor. Multe întrebări şi îndoieli se nasc fireşte şi aici. Că e mai bine să zicem roditor decât fertil, mai bine a unelti decât a machina, mai bine obicei decât abitudine, ne pare vederat. Trebuie însă să zicem priincios în loc de favorabil? Nădejde în loc de speranţă etc.? Este bine să împrospătăm vorbirea cea veche în întinderea în care o face d. Lambrior? Aceste sunt întrebări al căror răspuns ni-l va da instinctiv acel scriitor pe care natura îl va fi înzestrat cu darul de a cunoaşte firele din care se ţese limbagiul poporului român. Nouă celorlalţi nu ne rămâne decât a urma, depărtaţi de orice silă teoretică, simţul nostru limbistic, ştiind bine că judecata din urmă nu o pot pronunţa decât urmaşii noştri.

MIHAI EMINESCU

Plecând de la ideea că, în limbă, se reflectă caracterul unui

popor, că, în limba sa, omul îşi pricepe inima pe deplin, Mihai Eminescu definea limba noastră drept „floarea sufletului etnic al românimii”. Cunoscător profund al istoriei şi al evoluţiei graiului strămoşesc şi sfânt, poetul nostru naţional s-a mândrit ori de câte ori a avut ocazia cu originea nobilă a poporului român şi a limbii române: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi - din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă; limba însă am transcris-o din buchile voastre gheboşite de bătrâneţe în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate uscăturile”.

102

Ca şi Titu Maiorescu, şi Eminescu se pronunţă împotriva etimologismului promovat de latinişti: „Daunele ce le face sistemul etimologic pur pronunţiei româneşti sunt însemnate. Având fiecare facultatea de a pronunţa cum va vrea, generaţiune cu generaţiune, vom păstra viciul pronunţiei corupte - şi teama etimologiştilor cum că fonetiştii vor consacra prin uz pronunţia provincială şi vor face dialecte e ilusorie. […] Noi ne bucurăm de propăşirea fonetismului în Transilvania. Acesta este un puternic mijloc pentru a păstra vechea noastră avere naţională: unitatea în limbă şi o normă unică în pronunţie”.

O altă chestiune lingvistică asupra căreia s-a pronunţat Eminescu este legată de neologisme. Introducerea excesivă a acestora este combătută vehement de poetul nostru naţional, după a cărui părere „limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-a făcut poporul şi una limba”. „Limba română la sine acasă e o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimica […]. A o dezbrăca de averile pe care ea […] le-a adunat, în mai bine de o mie de ani, însemnează a o face din împărăteasă cerşetoare”.

Cei mai importanţi cercetători ai operei eminesciene o împart în trei perioade distincte, limitele dintre aceste perioade fiind, totuşi, arbitrare.

În poezia de tinereţe, scrisă cam între anii 1866 - 1870, limbajul poetic eminescian nu este încă unul particular, poetul fiind influenţat de scrierile înaintaşilor (pe care, cum ştim, îi şi omagiază în Epigonii). Această perioadă - subliniază Mihaela Mancaş - se opune net celorlalte două, prin caracterul mai puţin modernizat al limbii, prin subordonarea evidentă faţă de vocabularul poetic şi prin mijloacele de expresie curente în limbajul poeziei timpului. Formele lingvistice utilizate acum sunt, uneori, neobişnuite, alteori, puţin adaptate la norma limbii literare şi nu vor caracteriza întreaga operă.

Cea de-a doua perioadă de creaţie (1870 - 1876/1878) marchează faza romantică a poeziei eminesciene, prin temele abordate şi prin procedeele stilistice: antiteza, acumulările retorice, caracterul concret al imaginilor, densitatea figurilor.

Din 1878, începe etapa reclasicizării, a scuturării podoabelor (Tudor Vianu), când Eminescu renunţă la figurile de stil numeroase. Dacă primei perioade de creaţie, îi este specific epitetul ornant, ex-

103

primat mai ales prin adjectiv (de tipul blând; dulce; pal; tainic; palid), după 1878, întâlnim epitetul metaforic, exprimat printr-un substantiv (de tipul cugetările regine), alături de epitetul personificator (precum

flori înfiorate; vis blând etc.). Mihai Eminescu a reuşit să potenţeze, prin transfigurări metaforice, substanţa concretă a termenilor, cele mai abstracte noţiuni căpătând consistenţă materială. Cu Eminescu, se deschide larg sfera posibilităţilor rare de asocieri semantice, ajungându-se la ceea ce putem numi anomalii semantice, atribut al poeziei române moderne (de pildă scamă de zare, la Arghezi, curţile dorului, la Lucian Blaga, oul dogmatic, la Ion Barbu). Funcţia

expresiei poetice moderne nu mai este în primul rând aceea de a comunica sau de a reprezenta, ci de a sugera - de aici, şi caracterul mai încifrat al poeziei moderne (vezi, de pildă, poezia lui Nichita Stănescu). Dacă, în prima perioadă de creaţie, în poezia eminesciană, apar destul de multe neologisme, treptat, spre perioada de maturitate, când imaginea va face loc reflecţiei, poetul va renunţa, pe cât posibil, la termenii neologici, tinzând spre simplitatea esenţială - şi trebuie spus că orice mare poet evită neologismul, întrucât acesta este monosemantic, în timp ce cuvintele autohtone sunt polisemantice. Poezii precum Lacul, Şi dacă..., Revedere impresionează prin simplitatea exprimării, semn al unui rafinament artistic deosebit. Să ne reamintim poezia Şi dacă...:

Şi dacă ramuri bat în geamŞi dacă stele bat în lacŞi se cutremur plopii, Adâncu-i luminându-l,E ca în minte să te am E ca durerea mea s-o-mpacŞi-ncet să te apropii Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna

Tot în această perioadă, Eminescu este atras de poezia cu formă fixă, precum sonetul (Trecut-au anii) sau glosa (Glossă).

Trăsături fonetice: În toate perioadele de creaţie, Mihai Eminescu a conservat

anumite fonetisme regionale sau arhaice, folosite ca fapte de stil şi nu 104

ca fapte de limbă, aşa cum se întâmpla, de pildă, în poezia paşoptiştilor:

- pentru formele literare cu a accentuat, Eminescu foloseşte fonetismul moldovenesc e: jele; şele; lese (=verbul la conjunctiv să

lase); - formele cu ă etimologic păstrat, faţă de cele cu e din

Muntenia, apar destul de des: părete; răpezindu-se; răzima; - diftongul ea se reduce la a, după consoana s: sara; asameni;

mătasa; - e final neaccentuat se transformă, de multe ori, în ă: izvoară;

braţă; pahară; - diftongul ie apare des în locul formelor literare cu ia:

împrăştiet; tămâiet; nemângâiet; băiet; - lui u din limba literară îi corespunde î, ca în cazul verbelor

împle; îmble; - Eminescu este un foarte bun cunoscător al limbii române

vechi, pe care o numeşte „limba veche şi-nţeleaptă”. „De fiece cuvânt vechi - scria Eminescu - se ţine un şir întreg de zicale, care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesea mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rânduială”. Dragostea pentru această limbă veche îl face pe Eminescu să folosească termeni precum prepoziţiile pre şi preste, într-o perioadă în care consoana r din aceste cuvinte fusese eliminată, disimilată. Pe de altă parte, pasiunea declarată pentru folclor, pentru (cum spune el) „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri” are consecinţe şi în plan lingvistic; astfel, vom întâlni uneori, în poezia eminesciană, forme precum să vază; să rămâie; să pătrunză, aşadar forme verbale iotacizate.

Trăsături morfologice: - se întâlnesc fluctuaţii în formarea pluralului substantivelor:

misteruri; cânture; stânce; inime; muzice; vremi; tainiţi; - genitivul analitic (format cu prepoziţie) este o construcţie care

se menţine în tot cursul creaţiei eminesciene: adoarme pe sânul/ De-un june frumos; cântările de clerici; negură de vremi; umbra de odaie;

- articolul posesiv-genitival apare, uneori, în forma regională invariabilă după gen şi după număr a: a patriei dulci plaiuri; a morţii dureri; a nopţii stele;

105

- un alt element de sursă populară este dativul etic: Câtu-ţi ţine ziuliţa; De ce nu-mi vii?;

- din necesităţi metrice, formele verbale apar fie cu formă sufixată, fie cu formă nesufixată: Tresărind scânteie lacul; Lănci scânteie lungi în soare; Mii pustiuri scânteiază; Răsare şi străluce; Pe când luna străluceşte;

- formele arhaice şi populare ale timpurilor analitice apar în poezia lui Eminescu din toate perioadele: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă; Şi apa unde-au fost căzut; Or să-ţi cadă flori de tei; Să-mi deie ce i-oi ceie;

- superlativul absolut se construieşte, frecvent, cu ajutorul lui prea, mult mai expresiv decât superlativul construit cu obişnuitul foarte (în Luceafărul - O prea frumoasă fată); o altă modalitate de realizare a superlativului absolut, la fel de expresivă şi tot de influenţă folclorică, se întâlneşte atunci când adjectivul este precedat de adverbul mult: Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac.

Trăsături sintactice: - se menţin câteva particularităţi de sintaxă veche, cum ar fi

reluarea prin pronume personal a subiectului: Suflarea ta caldă ea n-o să învie;

- uneori, se elimină prepoziţiile care ar marca precis raportul sintactic: Adesea fruntea-mi de-o stâncă rezemată/ Priveam; S-avântă pe el şi pleacă/ Păru-n vânturi, capu-n piept; Un arc de aur pe-al ei umăr/ Ea trece mândră la vânat; se observă că, de cele mai multe ori, se elimină prepoziţiile cu şi deasupra;

- trăsătură sintactică generală a poeziei eminesciene este inversiunea determinării faţă de determinat: cumplita mea durere; nebunul meu amor; Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde; Iar în păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei;

- la nivel frastic, se constată o predominare a raportului de subordonare; adesea, fraza se construieşte în raporturi sintactice mai complicate, cu subordonare mai variată, combinată de multe ori cu o topică savantă; după 1870, subordonarea pierde teren în faţa coordonării (mai ales coordonarea prin juxtapunere); coordonarea este raportul predominant în poezii întregi, precum Sara pe deal, S-a dus amorul, Pe lângă plopii fără soţ….

Trăsături lexicale: Toţi lingviştii au observat capacitatea lui Eminescu de înnoire a

expresiei poetice. El izbuteşte o extraordinară extindere a asocierilor

106

semantice, prin îmbinări inedite de cuvinte, plasate în ambianţe contextuale neprevăzute. În mod frecvent, Eminescu asociază termeni ce exprimă suferinţa şi voluptatea: farmec dureros; dulce jele etc. „Numai o limbă în care cuvintele sunt împreunate c-un înţeles hotărât de veacuri - scria Eminescu - este clară şi numai o cugetare care se serveşte de o asemenea limbă e limpede şi cu temei. […] Cât despre cuvintele multe, în loc de a îmbogăţi, ele sărăcesc cumplit o limbă. Ele iau ideei vioiciunea intuitivă. Când la rostirea mai multor cuvinte ai să-ţi închipuieşti acelaşi lucru, ajungi a nu-ţi mai închipui nimic sau mai nimic la rostirea fiecăruia din ele”.

Deşi „primirea de termeni străini fără trebuinţă şi numai din lene de a căuta echivalentul românesc” însemna, în opinia lui Eminescu, lipsă de respect pentru limbă, în prima perioadă de creaţie, cele 14 antume, ca şi postumele compuse acum cuprind puţine arhaisme, puţini termeni populari şi multe neologisme: angel; apatic, aură;

eternel; finită; flamă; sombru etc. Către maturitate, Eminescu asimilează neologismul, dar nu îl mai utilizează abuziv, ci îl alătură, meşteşugit, cuvântului mai vechi. Aşadar, trebuie observată, acum, valoarea artistică a arhaismelor şi a regionalismelor, folosite ca fapte de stil şi nu ca fapte de limbă. Scrisoarea III deţine recordul în materie de arhaisme, aşa cum, dintre antumele definitive, Călin - File din poveste întruneşte cel mai mare număr de termeni populari.

ION CREANGĂ

Cărturarul Timotei Cipariu adresa compatrioţilor săi următorul îndemn: „Să ne adunăm la părinţii noştri, cu acea mângâiere că nu am trădat cea mai scumpă ereditate, fără de care nu am mai fi demni de a ne numi fiii lor: limba românească”. Un mare scriitor român care a înţeles că adevăratul geniu al limbii se simte în limba populară este Ion Creangă. În cunoscuta povestire Ion Roată şi Cuza Vodă, Creangă îi ridiculizează pe „boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate numai cu franţuzească şi cu nemţească”, tineri cărora nu le mai veneau la socoteală vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti şi care, în loc să vorbească drept, româneşte, „au corchezit graiul strămoşesc de nu-i mai înţelege nimene”. Împotriva acestora, se ridică moş Ion Roată, zicând: „Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, să ne dumirim şi noi; căci eu, unul, drept să spun, nu pricep nimica, păcatele mele”.

107

Cercetările asupra stilului şi asupra limbii lui Ion Creangă au pornit de la opiniile formulate de G. Călinescu şi de Tudor Vianu. Iată ce constata G. Călinescu: cine nu se lasă înşelat de deosebirea de medii, nu poate să nu observe înrudirea artei lui Creangă cu aceea a lui Caragiale. Amândoi caracterizează dialogic şi au un umor verbal, pe care îl comunică personajelor. Amândoi pun în gura eroilor vocabulare originale, unul ţărănesc, altul orăşenesc semidoct. Tudor Vianu vedea, în procesul de transcriere a limbii vorbite, o deosebire între Creangă şi Caragiale; astfel, Ion Creangă transcrie vorbirea ţăranilor fără a fi aparţinut el însuşi altei sfere lingvistice (deci vorbirea acestora e şi vorbirea lui), în timp ce limba lui Caragiale este net diferită de aceea a personajelor sale. De fapt, valorificând limba vorbită în medii diferite, Creangă şi Caragiale nu o transcriu, ci o transpun artistic, potrivit unor modalităţi diferite, adecvate conţinutului operelor create.

Limba lui Creangă se defineşte prin caracterul ei autentic popular; după cum observa Iorgu Iordan, limba folosită de Creangă reprezintă chintesenţa vorbirii noastre populare din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. „Creangă este scriitorul nostru cel mai autentic popular, atât prin conţinutul, cât şi prin arta operei sale” (Iorgu Iordan). Trăsătura dominantă a stilului artistic al lui Ion Creangă o constituie oralitatea. [Prin oralitate, înţelegem calitatea stilului unei scrieri literar-artistice de a părea vorbit, ca urmare a introducerii, în textul literar, a unor forme şi a unor procedee specifice conversaţiei orale]. La Ion Creangă, întâlnim oralitatea de tip popular; la Mihail Sadoveanu, ne întâmpină oralitatea de tip protocolar, reverenţios, în timp ce, în opera comică a lui Ion Luca Caragiale, descoperim oralitatea de tip semidoct.

Fonetica: Aspectul fonetic al limbii lui Creangă nu reprezintă o transcriere a

pronunţării regionale moldoveneşti. Câteva regionalisme constituie conservări ale unor fonetisme arhaice, iar alte forme regionale sunt inovaţii fonetice ale graiului moldovenesc:

- forma cu î în locul diftongului îi este aproape generală: mâne; pânea; câni; mânile;

- se conservă sufixele -(t)oriu şi -ariu: scripcariul; coţcariul; - diftongul accentuat final ea se reduce la è: vrè; avè; şedè;

or plăcè; măsè etc.;

108

- diftongul ia este redat prin ie: băiet; ieu; spăriet; împrăştiet;

- sunt foarte frecvente formele regionale de numerale şi cele de pronume demonstrative: tusşese; aista; ista; ceialalţi;

- se întâlnesc şi forme verbale regionale: îs; îi; să se deie; se sparie; să nu-l ieie.

Morfologia: - articolul posesiv-genitival apare sub forma invariabilă a; - sunt generale formele multiple de viitor popular: i-a mai

trece; s-a afla; mi-a trebui; a veni ea şi vremea; s-or sfârşi; îi vede; am să ieu;

- indicativul mai mult ca perfect apare, la persoana a III-a plural, fără desinenţa -ră: (ei) se şi luase după mine;

- se folosesc şi verbe la modul prezumtiv: m-a fi aşteptând; a fi îmbătrânit;

- adverbul mai se repetă frecvent, sugerând, ca în limba vorbită, intensitatea acţiunii, un număr mare de obiecte (ce de mai pomi s-au plantat) sau fiind un semn al gravităţii, în saluturile ţărăneşti (Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară!);

- frecvente sunt interjecţiile, care, după cum observa profesorul G.I. Tohăneanu, alcătuiesc „un capitol al foneticii expresive”. Interjecţiile sunt urmate de o pauză, care contribuie la reliefarea lor: pupăza zbârr! pe o dugheană; dracul, neavând ce-i face, huştiuluc! în iaz; Talpa iadului atunci face ţuşti! înăuntru, şi dracii tranc! închid poarta după Ivan”. Elipsa verbului predicativ ţine de domeniul sintactic.

Sintaxa: - frecventă, la Creangă, este dublarea subiectului, construcţie de

origine populară: a veni ea şi vremea aceea; au prins ei acum dracii la minte; Suspină ea Moartea; te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş;

- tot de origine populară este şi dativul etic, accentuând participarea afectivă a naratorului la acţiune: bine mi te-am căptuşit; pui de viperă ce mi-ai fost; mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă; cât mi ţi-i băietul; răpede mi ţi le-a înfulicat;

- formele inversate sunt curente în sintaxa populară: prinde-l-voiu strigoiul cela; gătitu-le-aţi ceva; mâncat-ai salăţi de acestea;

- la nivel frastic, se observă, înainte de toate, predominarea

coordonării asupra subordonării, la fel ca în sintaxa populară; 109

coordonarea se realizează atât prin juxtapunere, cât şi prin conjuncţii, preferate fiind şi, iar, dar. Comună limbii lui Creangă şi sintaxei populare este utilizarea conjuncţiei şi la începutul frazelor, ca element de continuitate la nivelul textului (aşa-numitul „şi narativ”);

- cele mai frecvente procedee stilistice la nivel sintactic sunt repetiţia şi elipsa, caracteristice şi ele limbii vorbite: Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face papă cu smântână; şi merg ei o zi, merg două şi merg patruzecişinouă; Ipate cu un gând să se ducă şi cu zece nu; şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine. Şi eu fuga iepureşte prin cânepă şi ea pe urma mea;

- întâmplările prezentate de Ion Creangă impresionează prin dinamism, prin vioiciune şi prin intensitate. Astfel, adesea, cititorul are impresia că planurile temporale se suprapun: Cum iese Sfânta

Duminică afară, odată şi porneşte desculţă prin rouă; Cum ajunge în grădină [Harap Alb], odată începe a smulge la salăţi; [ursul] cum ajunge la fântână, cum începe a bea lacom la apă . Intensitatea faptelor este sugerată stilistic prin frecvenţa propoziţiilor subordonate circumstanţiale consecutive; astfel, cele trei nurori ale soacrei din cunoscuta poveste plângeau de udau pământul; moartea începe să roadă la copaci bătrâni de-i pocneau fălcile;

- atunci când apar evenimente-surpriză (răsturnări de situaţii, personaje fantastice), întâlnim expresia numai iaca (ce), destinată să menţină mereu trează atenţia cititorului sau ascultătorului: Şi atunci, numai iaca un ciocârlan şchiop se vede viind, cât ce putea;

- frecventă este plasarea subordonatei circumstanţiale de timp înaintea regentei, pentru a se imprima un ritm alert desfăşurării evenimentelor: Şi cum îi intra, stăi puţin şi te uită la fete; Când să-ţi petreci şi tu tinereţele, apucă-te de cărturărie;

- ne reţin atenţia şi propoziţiile principale afirmativ-exclamative, introduse prin adverbul relativ „unde”, urmat de adverbul de negaţie „nu”: Şi unde nu mă îmbărbătez în sine şi iar bag mâna să scot pupăza (aici, semnificaţia adverbului „unde” este mai mult temporală decât locală);

- ca în limba populară, circumstanţialele consecutive sunt introduse prin elementele de şi că, subordonata condiţională este frecvent introdusă prin de, iar concesiva - mai ales prin să.

Lexicul: Iorgu Iordan atrage categoric atenţia asupra caracterului general

popular al limbii lui Creangă, nedialectal. Impresia de regional provine fie din utilizarea unor cuvinte mai rare, dar nu limitate la aria 110

dialectală a Moldovei, fie din aspectul fonetic moldovenesc al unor cuvinte cu răspândire generală. Circulă în toate graiurile termeni precum berechet, beteag, caier, ciubotă, cotlon, clacă, plisc etc. Regionalismele propriu-zise sunt în număr destul de redus: bostan, colb, curechi, dugheană, iarmaroc, perjă, coropcar, hulub, ialoviţă etc. Neologisme aproape nu se întâlnesc în opera lui Creangă; Mihaela Mancaş depistează doar 12 în Amintiri din copilărie, număr mai mic decât la oricare alt scriitor.

În opera lui Creangă, întâlnim numeroase proverbe, zicători, ziceri tipice - anunţate de formula „vorba ceea” şi inserate perfect în context, în povestire: capra sare masa şi iada sare casa; una-i una şi două-s mai multe; apără-mă de găini că de câni nu mă tem; la plăcinte înainte şi la război înapoi ş.a.m.d. Toate acestea, socotite de Tudor Vianu „mijloacele unui artist individual”, au rolul de a caracteriza o situaţie sau de a defini o atitudine, un gest, un personaj. Pentru a mări forţa convingătoare a unei constatări, Creangă utilizează expresiile idiomatice; astfel, Flămânzilă este ca un sac fără fund, împăratul Roş îşi pune boii în cârd cu dracul, iar fata sa încearcă să le tragă butucul lui Harap Alb şi însoţitorilor acestuia. Iată câte expresii idiomatice apar într-un singur (scurt) fragment: Ia ascultaţi, măi, dar

de când aţi pus voi stăpânire pe mine, zise Gerilă? Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea.

Oralitatea se manifestă şi prin numeroasele structuri exclamative. Creangă foloseşte „exprimarea directă a mirării, cu multiplele şi variatele ei nuanţe, care merg de la simpla satisfacţie admirativă până la indignarea cea mai puternică şi până la imprecaţie” (Iorgu Iordan): mânca-l-ar brânca; vedea-l-aş pe năsălie; mânca-l-ar pământul; alelei! fecior de om viclean ce te găseşti etc.

Impresionantă este şi bogăţia lexicală, asigurată de sinonimie. Iată, spre exemplificare, seria sinonimică a cuvântului „necaz”: belea,

dăndănae, încurcătură, nevoie, pacoste, pocinog. Şi pentru verbul „a bate”, găsim sinonime deosebit de expresive: a cosi în bătaie; a lua la depănat; a trage un frecuş; a mânca o papară; a da de cheltuială; a snopi în bătaie; a dezmierda; a mângâia; a buchisi şi altele. Calul lui Harap Alb este descris în felul următor: o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab; ghijoagă uricioasă; slăbătura ceea de cal; gloaba ceea de cal.

111

Uneori, Creangă citează fragmente de cântec popular (Voinic tânăr, cal bătrân, /Greu se-ngăduie la drum) sau ritmează propoziţii şi fraze: Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la să-l-caţi, megieş cu căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi.

Trebuie remarcată şi valoarea augmentativă a unor diminutive: să isprăvim odată şi trebuşoara asta; când mă lăsa de capul meu, făceam câte o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia Izbăvitoarea de otravă nu era în stare a o desface; N-oi mai veni, Ivane, câte zilişoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l crucea; Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzişoarele sale iscusite.

Ceea ce a uimit şi a încântat mereu este plăcerea lui Ion Creangă de a „rosti” cuvinte, personajele sale vorbind enorm, gâlceava fiind principala formă de manifestare („sfada de proporţii homerice” -G. I. Tohăneanu). Din momentul în care se declanşează, dialogul se desfăşoară inepuizabil. Aşa cum observă Iorgu Iordan, Creangă are în faţă nu pe viitorul său cititor, ci pe un ascultător, imaginar şi totuşi foarte real, căruia i se adresează necontenit şi de la care primeşte sugestii, îndemnuri, sfaturi, cu efect asupra felului cum îşi duce mai departe povestirea. Această trăsătură se manifestă prin prezenţa verbelor de declaraţie („a spune”, „a zice”, „a vorbi” - Şi cum vă spuneam) şi a substantivului „vorbă” (Să nu-mi uit vorba; Vorba ceea; Şi, scurtă vorba). Când eroii dispar, rămâne să monologheze autorul, nepierzând nici o clipă legătura cu publicul: Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane?; Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie!; Eu atunci să nu-mi caut de drum tot înainte?

ION LUCA CARAGIALE

Alexandru Rosetti îl consideră pe Caragiale „unul dintre artiştii care au făcut cel mai mult pentru dezvoltarea limbii noastre literare şi pentru îmbogăţirea ei. A fost un artist al cuvântului dintre cei mai conştienţi ai menirii sale”. Iată propriile mărturisiri: „Cuvântul, dragii mei, nu poate avea decât un singur loc într-o frază. Nu de dragul cuvintelor am căutat să vă născocesc o povestire. Eu de hatârul povestirii caut într-adins cuvintele”. Ca şi Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale trudea mult până să dea ultima formă manuscriselor sale, găsirea expresiei adecvate preocupându-l în cel mai înalt grad (aşa 112

cum se poate vedea, de pildă, din ciornele păstrate ale nuvelei Păcat). „Ca în toate - spunea el - şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier”; „…autor mare nici prin gând nu mi-a trecut vreodată că aş putea fi, dar iarăşi, pe negândite, zău! N-am scris în viaţa mea…; trebuie şi dumneata să admiţi că asta va să zică meşteşug - fie cât de înalt, fie cât de umil: să iei, din grămada haotică a baniţei, mărgeluşe, bob cu bob, şi să le aşezi cu anume rost, după priceperea ta, pe priceperea şi a altuia”. Exigenţa extraordinară pentru cuvântul scris dovedeşte onestitatea creatorului, a cărui mare experienţă, după opinia lui Tudor Vianu, este vorbirea omenească, aceasta reprezentând „celula germinativă a întregii sale opere”. Un alt element avut în comun cu Eminescu - şi cu Creangă, de altfel - este atitudinea antiretorică (ea domina sfârşitul secolului al XIX-lea), după cum se poate vedea din articolul Câteva păreri, publicat în Notiţe şi

fragmente literare. Ioan Slavici ne spune, în Amintiri, despre Caragiale că „avea

mult simţământ de limbă şi cunoştea mai bine decât Eminescu limba aşa-numită viuă care era vorbită în toate zilele”. În scrierile sale, el se serveşte de date culese personal, aşa cum se poate vedea în Cum se înţeleg ţăranii, adevărată „fotografie” a graiului vorbit. Observarea şi înregistrarea graiului vorbit, cu ticuri, cu defecte, cu stilul individual al fiecărui vorbitor, i-au permis lui Caragiale să îi facă pe eroii săi - pe care îi vede şi pe care îi aude - să se exprime după condiţia socială şi după caracter. „Fiecare frază - scria Constantin Dobrogeanu-Gherea -, fiecare acţiune ne zugrăveşte caracterul omului. Fiecare frază e caracteristică pentru acel care o pronunţă”. S-a observat că, dacă personajele lui Ion Creangă se definesc mai ales prin modul lor de a acţiona, eroii lui Caragiale se individualizează mai cu seamă prin modul de a vorbi. Ei sunt reprezentanţii unei anumite clase sociale, ai unui anumit moment istoric, ai unei anumite regiuni şi ai unor anumite profesii. Trebuie, însă, făcută deosebirea între limba personajelor, între modul lor de exprimare şi limba şi stilul autorului, atunci când acesta vorbeşte în numele său, în pasajele de naraţiune. Distanţa este covârşitoare, stilul naratorului dovedindu-se impecabil.

Ion Luca Caragiale a luat o poziţie fermă în privinţa problemelor cu care se confrunta limba română în vremea aceea, probleme ţinând de ortografie, de lexic, de punctuaţie. Dar să îi dăm cuvântul lui Caragiale:

De cincizeci de ani scriem cu litere latine. Limbi străine, de alte familii decât familia noastră romanică, au ajuns de mult să fie scrise

113

perfect, logic şi sistematic, cu literele noastre - limbi slave şi limbi germanice; maghiara chiar, atât de deosebită de toate limbile indo-europene!… iar limba noastră, de cincizeci de ani ne tot batem capul şi nu reuşim s-o scriem cu literele străbune cum se cade… De ce oare?… Numai şi numai fiindcă ne-a intrat în cap că o ştim scrie fără a-nvăţa s-o scriem. Dormi în pace, alături de nuieluşa ta, binefăcătorul meu dascăl!

Auzi, dumneata!, cuvinte romanice, patrimoniul la care avem drept sfânt, ca toate limbile de aceeaşi familie, să le luăm noi, românii, în forma şi cu accentul caracteristic al limbilor germanice!

<Senzaţie, senzaţional, univerz, univerzal, seziune, conceziune, penziune, perzecuţiune, perzeverenţă, furnizor, penzulă>; că te apucă plânzul!

Pe urmă: <femeile însuşi, noi însuşi, eu şi tu şi voi însuşi> şi: <femeia aceia, şi oamenii aceea>; şi <instrucţiunei, obligaţiunei, seziunei>... Puţin ne mai trebuie, să ajungem a ceti: <băiatul mamăi> şi <fata tatăi>.

Să nu mai vorbim de aceia cari sunt în stare a scrie: <prefer mai bine>, sau: <mai superior>, <mai inferior>; <foarte sublim> şi <reclamă> în loc de <reclamaţie>; <denunţ> în loc de <denunţare>, şi <complect> în loc de <complectare>…

Sărmana limbă românească! Nu mai este cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată!; a ajuns o buruiană sălbatică!… Multe vânturi au bătut-o! odată o bătea vântul franţuzesc; acu o bate vântul nemţesc. Noroc că mai are rădăcini adânci, aminteri, i s-ar stârpi soiul! Şi ar fi păcat de ea, fiindcă (nu ca s-o laud eu!) îngrijită, ce flori frumoase şi ce sănătos rod ar da această voinică buruiană de veacuri despreţuită, cu care veacuri s-a hrănit şi ţinut sufletul unui întreg

neam de oameni!

Care cum se scoală astăzi o calcă-n picioare, şi drept îngrijire chip şi seamă şi spre păstrare, o opărăsc cu cerneală de scris şi de tipar, şi ea rabdă, ţinându-şi ascunsă puterea de viaţă în rădăcinile-i adânci, cât şi-o mai putea-o ţine şi acolo: căci şi acolo a-nceput s-o prigonească şi s-o ajungă soarta rea prin aşa numitele metode moderne...

Dragii mei! Să nu uităm niciodată că semnele scrisului nostru sunt roadele gândirii noastre, cu multe necazuri şi răbdare cucerite de străvechii noştri părinţi. Să fim cu ele stăpâni severi, dar şi cuminţi şi omenoşi! Să nu le cruţăm când trebuie să ne slujească, dar nici să 114

le punem cu d-a sila la slujbe nepotrivite cu puterea lor - căci în amândouă cazurile trădăm egal interesul nostru propriu, păgubind intenţiei gândirii noastre… Şi mai stăruitor vă rog să luaţi cu dinadinsul aminte la punctuaţia mea; păstraţi-o cu toată scumpătatea…

Fonetica: Aşa cum observă Mihaela Mancaş, particularităţile regionale

munteneşti reprezintă singurul aspect fonetic general în limba operei lui Caragiale, fiind relativ uniform repartizate în limbajul autorului şi în acela al personajelor. Cele mai importante trăsături fonetice sunt: transformarea lui ă în e după consoanele ş, j: birje; grije etc.;

iotacizarea verbelor la indicativ şi la conjunctiv: să spuie; să mă pui; scoţ; să se-nchiză; să te-auză; văz etc.; forme regionale aleprepoziţiilor şi ale conjuncţiilor: dă; pă; pân; pântre; despre (=dinspre).

În ciclul de schiţe Un pedagog de şcoală nouă, întâlnim şi regionalisme ardeleneşti: răspunghe; aghiţiunea; aminke; pedagoji; corşitură etc.

În rândul acestor trăsături fonetice - specifice limbii vorbite -, observăm şi o serie de greşeli de limbă surprinse de urechea marelui artist: face murdării pe didul (=zidul) casei mele; priotul Sava; fincă; doftor; Mialache; maala; partecular; să desvorţăm ş.a.m.d.

Morfologia: Trăsăturile regionale se limitează la înregistrarea unor forme ale

pronumelor şi ale adjectivelor demonstrative sau ale timpurilor verbale specifice Munteniei: ăsta; ăştia; ăla; aia; alea; dedei; dedeam; steteam; am declaratără; am plătitără; ne-am bucuratără; l-a suplimatără; ai înţelegut etc.

Sintaxa: Unele dintre particularităţile sintactice proprii limbajului

personajelor sunt de sursă populară, iar altele reprezintă construcţii semiculte: dezacordul dintre subiect şi predicat (mi-a tăiat drumul

nişte câini; a făcut oamenii chef; n-a intrat zilele-n sac), construirea complementului indirect în dativ şi a atributului în genitiv (exprimate prin substantive comune masculine) cu articolul proclitic „lui” (spui eu tot lu domnu avucatu, văduva lui priotul Sava), completiva directă

introdusă prin „(pentru) ca să” (pot pentru ca să zic că în nici o ţară

115

nu s-a mai întâmplat…; nu aş putea pentru ca să vi le zic în persoană; E aşa de târziu, care nu pot pentru ca să mai merg), anacolutul (vă rog respectos a mi se acorda mie postul de avocatu statului, pe care o voiu îndeplini cu zel şi activitate) ş.a.m.d.

Enunţurile alcătuite de personaje au o topică incorectă, sunt incoerente, iar pronumele relativ „care” are funcţii general-valabile: Eu, domn’ judecător, reclam pardon onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja…; uite la ce am venitără la dumneata, care ne-a recomandat o prietenă a noastră…

Limba folosită de Caragiale în comedii şi în Momente şi schiţe

ilustrează gândirea aberantă a personajelor, scriitorul înregistrând până la cea mai mică nuanţă particularităţile de vorbire ale acestora şi divulgând demagogia, prostia pretenţioasă, vulgaritatea. Expresiile tautologice, abaterile logice (Industria română e admirabilă, e sublimă putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire; unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are) sunt manifestări ale incapacităţii de exprimare corectă. Personajele caragialiene manifestă un soi de inerţie intelectuală, un automatism al gândirii, care se exprimă în stereotipia vorbirii. Acest fenomen creează aşa-numitul comic al absurdului:

TIPĂTESCU: Caraghioz! PRISTANDA: Curat caraghioz! TIPĂTESCU: Mişel! PRISTANDA. Curat mişel! TIPĂTESCU: Murdar! PRISTANDA: Curat murdar!

Lexicul: Comentatorii operei lui Caragiale au arătat că limbajul

personajelor îndeplineşte funcţiile de datare, de localizare şi de caracterizare. Muntenismele (acuşica; acilea; cevaşilea; tărbacă; becher; tibişir) se îmbină cu moldovenismele (bortă; colţun; dugheană; oleacă; straie; tarabă) şi cu ardelenismele (foale, probălui, ştudui).

S-a observat, de asemenea, că limbajul eroilor lui Caragiale are două straturi lexicale: unul mai vechi, manifestat în special în vorbirea personajelor mai vârstnice sau lipsite de instrucţie, şi altul constituit

116

din neologisme, de cele mai multe ori deformate, impropriu adaptate, pronunţate incorect.

Dintre termenii turceşti, sunt de amintit abitir, alişveriş, ageamiu, başca, bacşiş, bidiviu, hatâr, ipingea, mangafa, marafet, moftangiu, meterhanea, papugiu, puşlama, teşcherea, iar dintre cei neogreceşti, ne reţin atenţia dichis, evghenisit, fandaxie, filotimie, firitisi, ipitropie, parapon, pramatie, procopsi, pandalie, simandicos.

În ceea ce priveşte neologismele, remarcăm mai întâi tendinţa vorbitorului semidoct de a asimila termenul nou intrat în limbă la expresia sa curentă: bulivar; dipotat; amurezat; avucat; revuluţie; isplic; ezirciţ; bagabont; bampir. Alteori, deformarea neologismelor trebuie pusă pe seama hipercorectitudinii: devorţa; teribel; triveale; capabel; belet; coraj; foncţie; poblic.

Una dintre principalele surse ale comicului, în privinţa neologismelor, este etimologia populară: renumeraţie; lege de murături; a mânca de la datorie; giantă latină; scrofuloşi la datorie; cerneală violentă; lăcrămaţie etc. Asemănătoare acestui fenomen este folosirea improprie a termenilor, prin atribuirea unui sens neadecvat; astfel, capitalişti înseamnă „locuitori ai Capitalei, bucureşteni”, maltrata - „a trata”, sinucide - „a ucide”; politică - „politeţe”; liber-schimbist - „elastic în concepţii” etc. Tot forme ale inadecvării semantice se înregistrează şi în expresii de tipul s-a pronunţat cu

vociferări; a tratat-o cu insulte şi cu bătaie; m-a insultat cu palme etc.

Efecte comice au - fără îndoială - şi expresiile pleonastice: domnule musiu; june tânăr; numaidecât momental; m-aduci în stare de a fi capabil; şi eţetera; chiar el însuşi în persoană; aprob pozitiv; întâiaşi dată şi pentru prima oară.

Cât de ascuţit este spiritul de observaţie al lui Caragiale se poate vedea şi din următorul fapt: discursul lui Farfuridi, din actul al III-lea al Scrisorii pierdute, este plin de neologisme, însă, când oratorul se supără, întrebuinţează cuvinte şi expresii din limba curentă: Ia scuteşte-mă cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte, „Răcnetul Carpaţilor”, pe de altă parte chiverniseala confraţilor; pe de

o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!… Urlă târgul, domnule…

Multe dintre personajele lui Ion Luca Caragiale (din opera comică) au intrat în memoria noastră prin ticurile verbale ce le sunt caracteristice şi care provin din aceeaşi derulare mecanică a gândirii:

117

Curat (Pristanda); Ai puţintică răbdare (Trahanache); Rezon(Ipingescu) ş.a.m.d.

Dintr-un alt punct de vedere, constatăm tendinţa grupării replicilor în succesiuni ritmate, fapt care imprimă personajelor un aspect de marionete:

BRÂNZOVENESCU: De-aia noi când am mirosit ceva cumva… FARFURIDI: Ceva cumva… TRAHANACHE: Ceva cumva? BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc… FARFURIDI: Ceva la mijloc… TRAHANACHE: Ceva la mijloc? Harul lui Caragiale, unic, este de a adecva vorbirea fiecărui

personaj condiţiei lui sociale şi caracterului său. De exemplu, Cetăţeanul turmentat şi Pristanda deformează fonetic cuvintele, în timp ce Zoe şi Tipătescu folosesc aceleaşi cuvinte corect. „Toţi umoriştii au utilizat stricarea graiului prin incultură, specializare, origine străină, invaliditate, cu Molière în frunte” (G. Călinescu).

Fin observator al graiului vorbit, Caragiale satirizează jargonul franco-român (vezi, de pildă, limbajul lui Rică Venturiano), dar îi ridiculizează şi pe latinişti; Marius Chicoş Rostogan, pedagogul de şcoală nouă, îmbină, în exprimare, savoarea regională a graiului ardelenesc cu mania latinistă a epocii şi, astfel, Caragiale demonstrează că limba literară trebuie „curăţată” de elemente regionale şi de latinisme.

În concluzie, Ion Luca Caragiale are conştiinţa valorii cuvântului, a capacităţii şi a limitelor acestuia. Caragiale - „un mare constructor în cuvinte”, cum îl caracteriza Alexandru Vlahuţă -reprezintă un apărător al limbii române literare, pledând ca aceasta să fie menţinută pe drumul ei firesc, evitându-se excesele. Cu excepţia lui Caragiale, nici un alt scriitor român „n-a creat viaţă, n-a aruncat în circulaţie realităţi. După cum Eminescu a adus o nouă limbă poetică, o armonie proprie, un număr de imagini şi de expresii ce au intrat în rostirea poetică, tot aşa şi Caragiale a întrebuinţat o limbă a sa, monstruoasă, dar plină de sevă, vie, o culegere de locuţii ajunse legendare, de glume curente; caragializăm, astfel, fără voie, după cum eminescianizăm în expresia sentimentelor poetice”.